Mass Media, Mod de Dezinformare a Opiniei Publice
LUCRARE DE LICENȚĂ
MASS – MEDIA MOD DE DEZINFORMARE A OPINIEI PUBLICE
CUPRINS:
ARGUMENT
I. COMUNICAREA
I.1 Considerații generale privind comunicarea
I.2 Caracteristicile comunicării de masă
I.3 Funcțiile comunicării
I.4 Definirea și obiectivele comunicării
II. INFORMARE ȘI DEZINFORMARE
II.1 Ziarul, cartea și dezinformarea
II.2 Dezinformarea radiofonică
II.3 Cum se practică dezinformarea
II.4 Sfera dezinformării
III. MANIPULAREA
III.1 Manipularea, delimitări conceptuale
III.2 Tipologia manipulării
III.3 Tehnici de manipulare
III.4 Manipularea pozitivă în comunicarea radiofonică
IV. OPINIA PUBLICĂ
IV.1 Influența mass-media asupra opiniei publice
IV. 2 Opinia publică. Ambiguități terminologice
IV.3 Funcțiile opiniei publice
IV.4 Conținutul opiniei publice
STUDIU DE CAZ
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
ARGUMENT
Dezinformarea opiniei publice a devenit o problemă din ce în ce mai acută pentru societatea românească. Cine comunică mai repede și mai bine e mai puternic! Acesta pare să fie dictonul puternicilor lumii, în mileniul trei. Politicienii și jurnaliștii conduc societățle moderne informatizate. Mass-media a devenit cel mai mare aliat al puterii politice, impunând norme și valori pentru miliarde de oameni. În științele comunicării, comunicarea politică prin mass-media reprezintă cel mai influent sistem de penetrare a minții și a sufletului oamenilor simpli, atașați de bunăvoie la diabolica telecomandă.
În ultimul timp, începând de la instaurarea televiziunii de masă, suntem martorii unei extraordinare prevalențe a practicilor de comunicare în toate domeniile societății, precum și la o dezvoltare exuberantă și multivocă a tehnicilor și tehnologiilor de comunicare.
Mass-media este un cuvânt atât de des utilizat încât și-a pierdut adevaratul sens. În orice act de comunicare există emițător, receptor și relație de feed-back.
Am ales această temă, deoarece în ultima vreme opinia publică este tot mai dezinformată de mass media, iar noi oamenii ne lăsăm pe zice ce trece tot mai influențați. „Dacă nu citești ziarele ești neiformat, dacă le citești ești dezinformat.” – Mark Twain
Lucrarea mea este organizată în patru capitole. Tratează subiecte printre care: comunicare, informare, dezinformare, opinie publică.
I. COMUNICAREA
Se pare că comunicarea nu aparține nici sociologiei, nici psihologiei, nici lingvisticii și nici altei științe. Comunicarea este ea însăși o știință. Știința comunicării posedă o definiție, reclamă un obiect de studiu, se conduce după legi și principii proprii, posedă un conținut teoretic specific cu largi aplicabilități practice, deci întrunește toate acele elemente și condiții care fac din ea un domeniu epistemologic.
Este adevărat că știința comunicării își construiește domeniul său de studiu pe informații provenind din domeniul sociologiei, psihologiei sociale, lingvisticii, semioticii, managementului, lucru ce ne conduce către definirea ei ca o știință de contact.
Aceasta însă, nu înseamnă că nu posedă elemente originale, specifice. Știința comunicării este știința interrelaționării oamnenilor, problemă absolut necesară coexistenței corecte a acestora și realizării unor structuri societale adecvate. Conținutul său este valabil indiferent de limba de exprimare și domeniul de utilizare. Ea nu se identifică doar cu cunoașterea limbii materne sau a altei limbi.
Din această perspectivă, mai trebuie reținut faptul că nu există domeniu de activitate socială în care știința comunicării să nu-și poată evidenția existența. Așadar, fără a exagera putem spune că o mare parte din existența umană o reprezintă “comunicarea”, adică acel liant, acea “curea de transmisie” care crează, dezvoltă și menține multitudinea relațiilor interumane pe care se sprijină existența socială.
Factori de natură economică, culturală sau politică au condus la o accentuare deosebită a rolului pe care-l au procesele de comunicare în viața socială. Trecerea la așa numita industrializare “rafinată”, globalizarea de esență mediatică și rearticularea mecanismelor electorale în direcția “teledemocrației” s-au răsfrânt asupra abordărilor teoretice, domeniul comunicării părând să-și piardă orice drept de delimitare. Extensia obiectului a atras după sine o multiplicare a perspectivelor, teoria comunicării putând să absoarbă tot ceea ce ar fi putut să-i fie util, de la semiotică la sociologia mediatizării, de la teoria culturii la psihologia colectivă, de la leadership la management. Pe de altă parte, mulți consideră comunicarea ca fiind strict dependentă de sistemele moderne de comunicație sau, cel mult de mass media. Însă, această restricționare a domeniului la tehnologia comunicațiilor sau la mediatizare, a amplificat starea de confuzie cu privire la fondul teoretic al comunicării și a dus la contestarea mai mult sau mai puțin explicită, a utilității pe care o poate avea abordarea epistemologică a fenomenului. Cu toate acestea comunicarea, ca domeniu al cunoașterii, constituie una din preocupările importante a unui număr mare de cercetători, ea putând fi abordată dintr-o multitudine de puncte de vedere.
Cercetătorul francez Alex Mucchielli aprecia că “ a comunica înseamnă a utiliza un ansamblu de metode numite, de comunicare : înseamnă să vorbești, să-ți modulezi intonația, să te comporți într-un anumit fel, să adopți o mimică, gesturi și atitudini specifice, să alegi o atitudin, să pregătești acțiuni combinate, să elaborezi dispozitive fizice sau normative, să acționezi asupra mediului înconjurător. Totul pentru a rezolva, cât mai bine cu putință, o problemă legată de un fapt de viață.”
Odată cu dezvoltarea studiilor în domeniul comunicării de masă, pe lângă problemele legate de eficiența comunicării, cercetătorii au început să își pună problema efectelor pe care procesul comunicării le are asupra societății. Se încearcă printre altele găsirea unor motivații pentru consumul media, cât și pentru modificările care pot surveni (ale opiniei sau atitudinii) datorită consumului media. Aceste modificări se vor găsi sub denumirea de efecte media. Distincția între diferite tipuri de efecte se face din două perspective :
a tipului de schimbare pe care îl produce consumul media (schimbare de opinie sau de atitudine);
a existenței sau nu și a altor factori, pe lângă consumul media, ce favorizează sau nu schimbarea.
Efectele comunicării de masă reprezintă ansamblul de procese și de consecințe pe care le presupune receptarea mesajelor, procese și consecințe care nu pot fi atribuite decât actului de comunicare cu toate modificările la nivel individual și social pe care le produc mass-media prin tipul de mesaje.
Mijloacele de comunicare în masă au caracter ambivalent, ele nu sunt doar mijloace neutre de informare, ci puternice pârghii de acțiune și influențare a tuturor domeniilor vieții sociale. Termenul de comunicare presupune interacțiunea cu ajutorul unor simboluri și transmiterea neintenționată de informații prin cel care comunică, interpretată ca fiind informatică de către un observator. A comunica înseamnă a avea ceva în comun, așa cum spune verbul care stă etimologic la baza acestui cuvânt. Comunicarea de masă se caracterizează instaurând o relație instantanee cu orice punct din timp sau spațiu, în cadrul unui sistem cultural deschis. Comunicarea de masă oferă divertisment și informații unei audiențe formate din persoane necunoscute. Aceste conținuturi transmise de medii tipărite, sonore și audiovizuale au statutul unor mărfuri, cu ajutorul unor tehnologii înalte, regularizate de stat și finanțate de particulari, aceste conținuturi sunt consumate în mod personal, de publicul lor.
I.1 Considerații generale privind comunicarea
Etimologic, cuvântul “comunicare” provine de la verbul latin “comunico” ce înseamnă “a face ceva în comun (dând), a împărtăși”. Din aceasta derivă și substantivul feminin “comunicatio” care se traduce prin “comunicare, împărtășire”. Termenul se regăsește în principalele limbi europene de circulație internațională în forme asemănătoare celei din limba română, exprimând același lucru. Astfel, în limba engleză, întâlnim verbul “to communicate”, care înseamnă “a comunica” și substantivul “the communication” echivalent la noi cu “comunicare”. În limba franceză există verbul “communiquer” și substantivul “communicatión”.
Desigur, nu se poate omite faptul că studiul comunicării ca proces se realizează de un domeniu științific, teoria generală a comunicării. La aceasta se adaugă domeniile de studiu ce abordează interacțiunea comunicării cu diversele susisteme ale socialului, cum sunt economicul, politicul, spiritualul, educaționalul, ș.a., care se definesc ca ramuri ale comunicării fiind fundamentate pe limbaje, interacțiuni, simboluri specifice. Pornind de la aprecierea lui Platon, care spunea, la timpul său, că oratoria reprezintă arta conducerii sufletești prin cuvânt, apreciem că nu greșim dacă spunem despre comunicare că este o „modalitate a conducerii sufletești;” a omului prin metode și procedee specifice, urmărind o finalitate predeterminată. Prin urmare, se mai poate aprecia despre comunicare că reprezintă domeniul interrelaționării umane, având ca suport cuvântul vorbit sau scris ori gestul, iar ca obiectiv de bază transmiterea informațiilor între oameni în scopul influențării comportamentului și atitudinilor acestora, a asigurării coeziunii respectiv unității de acțiune a structurilor, iar, în final, a progresului social.
Relațiile cu presa se înscriu în strategia globală de comunicare : calitatea acestora este esențială atât pentru crearea unei imagini pozitive a instituției, cât și pentru eficiența comunicării. Există câteva reguli simple pentru întreținerea relațiilor bune cu presa. O bună comunicare cu jurnaliștii înseamnă:
O comunicare rapidă: răspundeți întotdeauna rapid și cât mai repede întrebărilor jurnaliștilor; atunci când este pregătit un dosar de presă, nu ezitați să îl trimiteți; jurnalistul are nevoie de timp pentru a redacta materialul.
O comunicare selectivă: un birou de presă nu poate întreține relații de colaborare cu tot ansamblul presei; astfel, este utilă consultarea (inventarul presei) și stabilirea listei jurnaliștilor (privilegiați). Selecționarea interlocutorilor privilegiați se face în funcție de tema și de interesele generale ale instituției.
O comunicare constantă: nu ezitați să contactați jurnaliștii, fără a aștepta să vină să ceară informații. Puteți să le transmiteți documente, să îi invitați la reuniuni. Dacă jurnalistul este informat periodic despre evoluția unui eveniment, atunci el va fi în măsură să evalueze rapid, având elementele necesare.
Comunicarea de masă constă în ansamblul procedeelor (presă, radio, televiziune, cinema) prin care se realizează informarea, propaganda și acțiunea asupra opiniei publice, dar și ignoră diferențele dintre comunicări (mesajele, procesele de comunicare) și medium (mijloacele de comunicare).
I.2 Caracteristicile comunicării de masă
Pornind de la modelul elementar, cineva transmite un mesaj, prin intermediul unui canal, pentru a fi receptat de unul sau mai mulți beneficiari.
Comunicatorii – în mass-media mesajele sunt produse de echipe de oameni specializați, pe de o parte în căutarea și procesarea informației și pe de altă parte conceperea și fabricarea divertismentului; acești specialiști lucrează în structuri organizaționale complexe, bazate pe o diviziune accentuată a muncii, pe ierarhi clare, pe norme și proceduri de lucru standardizate.
Canalul – mesajele create de industriile mass-media sunt distribuite cu ajutorul unor tehnologii controlate de numeroase instituții specializate. Acest sistem permite ameliorarea calității comunicării, creșterea ariei de difuzare și a vitezei cu care circulă mesajele respective.
Publicul – cei ce receptează anumite mesaje mass-media nu trăiesc în aceiași zonă geografică, nu se cunosc unii cu alții, nu au valori, credințe sau convingeri politice comune, dar singurul lucru care îi oameni specializați, pe de o parte în căutarea și procesarea informației și pe de altă parte conceperea și fabricarea divertismentului; acești specialiști lucrează în structuri organizaționale complexe, bazate pe o diviziune accentuată a muncii, pe ierarhi clare, pe norme și proceduri de lucru standardizate.
Canalul – mesajele create de industriile mass-media sunt distribuite cu ajutorul unor tehnologii controlate de numeroase instituții specializate. Acest sistem permite ameliorarea calității comunicării, creșterea ariei de difuzare și a vitezei cu care circulă mesajele respective.
Publicul – cei ce receptează anumite mesaje mass-media nu trăiesc în aceiași zonă geografică, nu se cunosc unii cu alții, nu au valori, credințe sau convingeri politice comune, dar singurul lucru care îi leagă este participarea la receptarea unor produse mass-media identice. Publicul reprezintă un grup de oameni care se confruntă cu o temă controversată, cu o problemă care naște polemica, sunt divizați în ceea ce privește rezolvarea acestei probleme și discută despre aceasta. Deci, publicul este creat ca urmare a dezacordului asupra unei anumite probleme. Publicul este un fel de grup amorf, care se formează în mod spontan, iar mărimea și componența sa diferă în funcție de problemă. Existența publicului este condiționată de prezența problemei controversate, iar comportamentul în cadrul gruplui nu este reglementat de norme și tradiții culturale. Membrii publicului interacționează, intră în dispute, cu toate acestea, trebuie să țină seamă de pozițiile celorlalți, trebuie să manifeste disponibilitatea de a ajunge la un compromis, pentru a ajunge la o formă de acțiune colectivă, pentru a ajunge la opinie publică. Deci publicul este supus dilemei cum să ajungă la unitate, la forme de acțiune colectivă când este atât de divizat.
Publicul de masă – este denumit astfel printr-o primă abordare a publicului, specifică dezvoltării societății la început de secol XX. El este privit ca o victimă lipsită de apărare în fața conținuturilor manipulatoare ale media. Masa reprezintă un alt tip de grupare colectivă, se organizează în mod spontan și este compusă din persoane anonime, între care interacțiunea, comunicarea, schimbul sunt extrem de reduse. Masa este eterogenă, include persoane din toate păturile sociale, dispersate din punct de vedere geografic, este mai puțin organizată decât mulțimea și publicul, iar membrii săi sunt incapabili de forme concentrate de acțiune.
Publicul țintă – este abordarea specifică cu privire la receptori ai publicității. Orice public țintă trebuie să îndeplinească două criterii: să fie omogen în sensul că membrii săi trebuie să aibă anumite caracteristici sau atitudini comune și să fie ușor de operaționalizat, în sensul realizării planului mediatic.
Conținutul – cea mai importantă caracteristică a conținuturilor transmise de sistemul mass-media este dată de faptul că aceste produse sunt distribuite ca bunuri de consum. Oferta mass-media cuprinde următoarele categorii de bunuri culturale:
Informații – care pot apărea în formă brută, neprelucrate (rezultate sportive, statistici) sau sub forma unor date prelucrate și ambalate.
Idei și opinii – prin contactul cu presa oamenii pot afla care sunt părerile unor semeni de-ai lor, fie specialiști în diverse domenii sau editorialiști de prestigiu.
Divertisment – în zilele noastre, mass-media sunt cele mai importante surse de divertisment, atât prin cantitate, cât și prin varietatea formelor respective, programele fiind dominate de produse care au ca și scop relaxarea (filme artistice, seriale,muzică,umor,jocuri).
Mesaje cu conținut educațional – acestea au avut un rol important în perioada de început a presei, dar odată cu epoca modernă s-a produs o scădere a acestora în conținuturile mass-media.
Comunicarea paradoxală – mesajul emis are o dublă contrângere :
afirmă ceva;
afirmă ceva cu privire la propria afirmație;
cele două afirmații se exclud.
Comunicarea de masă – este un fenomen complex care a cunoscut numeroase definiții și clasificări. În concepția lui Ch. Wright, comunicarea de masă este orientată către audiențe largi, eterogene, care nu sunt cunoscute de către comunicator, mesajele sunt transmise în mod public și sunt calculate ca să ajungă cât mai repede la public, chiar și simultan, de obicei ele sunt trecătoare și nu au caracter de documente înregistrate.
Procesul de comunicare – în acest sens se poate spune că există comunicare de fiecare dată când un organism viu poate afecta un alt organism, modificându-l sau modificându-și acțiunea, pornind de la transmiterea unei informații.
Se diferențiază următoarele tipuri de comunicare:
comunicarea incidentă – în care emițătorul furnizează o informație fără a avea intenția de a o face sau fără să-și dea seama. Deci nu există formularea unui mesaj, dar interlocutorul este capabil să interpreteze unele indicii purtătoare ale unei informații;
comunicarea consumatoare – se bazează pe toate schimbările legate de exprimarea unei stări emoționale. Această comunicare are în vedere motivațiile interlocutorilor care trăiesc această comunicare și în care sunt implicați;
comunicarea instrumental – răspunde unei finalităși, unui scop. Mesajul caută să producă un efect, o reacție a receptorului. În acest tip de comunicare, încercarea de a pune stăpânire mesajului este fundamentală.
Michael Real susține că acest tip de comunicare emană de la o sursă individuală sau organizațională, prin modalități de codare și multiplicare electronice sau mecanice, care se adresează unor audiențe relativ mari, eterogene și anonime. Alți autori definesc comunicarea de masă ca fiind practica și produsul care oferă divertisment și informații unei audiențe formate din persoane necunoscute ; aceste conținuturi, transmise pe suporturi tipărite, sonore și audiovizuale, au statutul unor mărfuri care sunt produse industrial, cu ajutorul unor tehnologii complexe, sunt regularizate de stat și finanțate de firme particulare ; aceste conținuturi sunt consumate în mod peronal, privat de către publicul lor.
Sintagma comunicare de masă a fost utilizată pentru prima dată în anii `30, iar analiza media își trage rădăcinile din studiul presei scrise care va debuta aproximativ în aceeași perioadă în universitățile germane.
În prezent însă, comunicarea de masă tinde a încuraja feedback-ul, deci caracterul unilateral nu se mai susține decât parțial. Alte definiții cu scopul de a fi cât mai simpliste, ignoră sau se dezinteresează de evidentele deosebiri dintre mesaj care este prins în întregul proces de comunicare și mijloacele de comunicare propriu-zise.
I.3 Funcțiile comunicării
Informarea: adunarea, stocarea, tratarea și difuzarea știrilor, datelor, faptelor, opiniilor și a comentariilor necesare pentru înțelegerea complexă a situațiilor individuale, colective, naționale și internaționale și capacitatea de a lua hotărârile necesare;
Socializarea: construirea unui fond comun de cunoștințe și idei, care permit fiecărui individ să se integreze în societatea în care trăiește și care să favorizeze unitatea socială și conștientizarea indispensabilă unei participări active la viața publică;
Motivația: urmărirea obiectivelor imediate și a aspirațiilor supreme ale fiecărei societăți; promovarea alegerii personale și a aspirațiilor profesionale;
Discuția și dialogul: prezentarea și schimbul de elemente de informare cu scopul de a ușura acordul sau a clarifica diferite puncte de vedere asupra problemelor de interes general; furnizarea de elemente pertinente pentru întărirea interesului și sporirea gradului de participare a publicului larg la realizarea tuturor problemelor locale, naționale și internaționale;
Educația: transmiterea de cunoștințe care să ajute la îmbogățirea spirituală, la formarea caracterului, la dobândirea de deprinderi și aptitudini pe tot parcursul vieții.
Distracția: difuzarea cu ajutorul semnelor, simbolurilor, a sunetelor și imaginilor a unor activități recreative individuale sau colective (teatru,dans,arta plastică,literatură,muzică,sport,jocuri).
Integrarea: favorizarea accesului la marea diversitate a mesajului de care au nevoie toți indivizii, toate grupurile sociale sau națiunile pentru a se cunoaște și pentru a se înțelege reciproc, pentru a-și apropia condițiile și aspirațiile comune.
I.4 Definirea și obiectivele comunicării
Problematica delimitării teoretice a unui domeniu de activitate științifică ori umană, fie că este proces, fie că este acțiune se caracterizează printr-o muncă de concepție deosebit de complexă și extrem de dificilă. În acest context se încadrează și comunicarea.
Astfel, definirea ei se poate aborda din diverse unghiuri : ca punct de vedere a unor specialiști, ca domeniu epistemologic, ca proces sau ca acțiune tipic umană. Astfel, potrivit opiniei psihologilor, comunicarea trebuie abordată ca percepție. Ea implică transmiterea, dar mai ales recepția, intenționată sau nu, a unor informații destinate să lămurească sau să influențeze un individ sau un grup de indivizi cu privire la o situație, la un fenomen sau o persoană. Simultan cu transmiterea informației se produce o acțiune asupra subiectului receptor și un efect retroactiv (feedback) asupra persoanei ce generează fenomenul transmiterii, care și ea, la rândul său, suportă o anumită influență. Din această perspectivă se apreciază că nu toate comunicările au suport rațional și, în același timp, că se percepe mai mult decât se comunică. Sunt teoreticieni ai domeniului care subliniază faptul că esența comunicării este centrată pe limbaj, care este determinat de scopul și conținutul acesteia.
Din perspectivă filosofică, domeniul comunicării este cel ce cercetează legile care guvernează raporturile dintre oameni, „problema fundamentală constituind-o cunoașterea celuilalt”.
Sociologii consideră comunicarea ca pe un proces de interrelaționare, în cadrul căruia indivizii umani acționează unii asupra altora, urmărind sau nu scopuri predeterminate cu anumite finalități.
Actul comunicării reprezintă suportul construcției procesului de comunicare și constă din intenția finalizată a individului uman de transmitere a unei entități de comunicare (mesaj) cu o anumită încărcătură informațională. Prin urmare, actul comunicării este o variabilă unisens în procesul de comunicare. Abordând definirea comunicării din perspectivă procesuală, lucrurile capătă o altă semnificație. Astfel, comunicarea reprezintă un proces complex de utilizare de către doi sau mai mulți interlocutori a unui sistem comun de simboluri, semne, semnale și/sau atitudini respectiv comportamente, pentru a realiza schimbul de informații, idei, sentimente sau emoții în scopul influențării reciproce, a cunoașterii, a interrelaționării lor grupale sau microgrupale, ori în vederea îndeplinirii unui obiectiv comun.
Comunicarea este o condiție vitală a progresului social, a dezvoltării civilizației umane, ea pătrunzând adânc în totalitatea domeniilor vieții sociale și profesionale, individuale și colective, beneficiind tot mai mult de tehnici diversificate, din ce în ce mai rapide, de o uimitoare putere de atracție și de o bogăție simbolistă mereu în expansiune, lumii moderne fiindu-i caracteristică gândirea comunicațională.
Comunicarea este, în esență, un mod uman de a trăi; media sau mass-media reprezintă, în același timp, o realitate și un simbol, susține sociologul canadian Marshall McLuhan.
Istoria cercetărilor cu privire la mass-media, în general, și la influențele pe care diferitele media le exercită la nivelul câmpului social, în particular, a evidențiat existența „efectelor puternice” și a „efectelor slabe”, manifestate în perioade diferite și „declanșate” de probleme deosebite.
Mass-media este o denumire generală a tuturor mijloacelor de informare în masă. Aceste mijloace sunt variate : presă sau mijloace electronice de informare (televizor, radio, rețele de calculatoare). Dezvoltarea acestora a dus la o răspândire pe scară largă a informației. Această dezvoltare este rezultatul dorinței oamenilor de a fi informați.
Considerând că presa face parte din sistemele de manipulare cele mai active ale opiniei publice, sociologii, alți cercetători ai vieții sociale și ai fenomenului mass-media examinează modalitățile prin care mesajele vehiculate sunt utilizate în menținerea și consolidarea unor imagini, atitudini și opinii.
Există o diversitate de moduri și tehnici de influențare, ce poate duce la informarea eronată a publicului. Aceste influențări produc în mod voit de către mass-media, o dezinformare la nivelul populației.
De exemplu influențarea prin plasarea știrilor este o tehnică prin care editorii știrilor pot reduce la minimum atenția acordată unor evenimente (prin plasarea articolelor în ultimele pagini ale ziarelor sau prin acordarea unor spații infime de emisie) sau, dimpotrivă, pot spori interesul față de aceste evenimente (prin apariții pe prima pagină sau prin creșterea timpului de emisie).
Influențarea prin titluri pornește de la ideea că titlurile stabilesc dispoziția și sistemul de valori ale articolului; s-a constatat chiar că și cei mai instruiți cititori pot fi influențați într-un fel sau altul de către titlu.
Influențarea prin alegerea evenimentelor se urmărește ca prin utilizarea unor cuvinte alese cu grijă de editor sau crainic de radio ori TV, să poată discredita personalități sau dimpotrivă, să contribuie la creșterea prestigiului și respectului pentru acestea.
Influențarea prin selecția fotografiilor (imaginilor, în cazul TV) probează faptul că editorii sunt conștienți de influență puternică ce poate fi implantată în mod secret, printr-o selecție atentă a acestora.
II. INFORMARE ȘI DEZINFORMARE
În zilele noastre, grație dezvoltării fără precedent a mijloacelor de informare in masă, a capacităților noilor tehnici de comunicare, a noului vector informațional – internetul- informația se răspandește și este receptată mai rapid ca oricând pe întreaga planetă.
Se vorbește din ce in ce mai mult de binomul informare- dezinformare. Odată cu dezvoltarea tehnicilor de comunicare în masă, omenirea este supusă unei continue agresiuni informaționale. Dependent din ce în ce mai mult de informații, individul cade astăzi mult mai ușor pradă dezinformării.
Informare – acțiune de a ( se ) informa si rezultatul ei, de a da cuiva informații despre ceva sau cineva, a face cunoscut. (DEX )
Ziarele , radioul, revistele, televiziunea sunt canale prin care se influențează, orientează și dirijează opinia publică, interesele și motivațiile oamenilor.Virtuțiile extraordinare ale mass-media se constituie in tot atatea puncte nevralgice iar dependența tot mai mare a omului de ceea ce ii oferă mijloacele de informare in masă reprezintă o ocazie propice și pentru manipularea informației.
Dezinformarea – reprezintă difuzarea de informații voit false, cu scopul de a deruta adversarul cu privire la poziția proprie sau la intențiile de acțiune. Se referă și la distorsionarea unor informații reale, pentru a le face inutilizabile. Este considerata cea mai frecventa modalitate de manipulare. Se practică prin negarea faptelor, amestecul intre adevar si minciună, cu diverse titluri, modificarea circumstanțelor, suprainformarea deliberată, interpretarea, generalizarea, ilustrarea.
În zilele noastre, grație dezvoltării fără precedent a mijloacelor de informare in masă, a capacităților noilor tehnici de comunicare, a noului vector informațional – internetul- informația se răspandește și este receptată mai rapid ca oricând pe întreaga planetă.
Trebuie făcută o distincție clară între un fapt și o informație. “ Un fapt nu este o informație. Un fapt nu devine informație decât atunci când un informator informează un informant”. „Plouă“ nu este o informație, ci un fapt. Acesta devine informație în momentul în care este comunicat de cineva unei alte persoane, fie direct, prin metoda „gură/ureche“, fie imediat, prin telefon, ziar, radio, televiziune etc. Pe parcursul procesului de transmitere a informației pot apărea – involuntar sau dimpotrivă, intenționat – distorsiuni, omisiuni, adăugiri de elemente noi etc. care sunt tipice dezinformării. Orice informație presupune prezența a trei variabile, în care nu se poate avea deloc încredere: informatorul (care poate face o confuzie între ploaie și stropii unui aspersor, de pilda, mijlocul de comunicare (telefonul se aude slab, permițând confuzii între cuvinte, sau scrisoarea este caligrafiată cvasiindescifrabil, ceea ce duce la același rezultat etc.), informatul (care poate crede că informatorul exagerează). Toate aceste elemente ne sugerează faptul că aproape orice informație este supusă riscului denaturării. De aici rezultă că: informația nu conține niciodată adevărul sută la sută.
Termenul de dezinformare a apărut pentru prima dată în limba rusă, după al doilea război mondial, și avea rolul de a desemna „practicile exclusiv capitaliste care urmăreau aservirea maselor populare“. De aici, termenul a trecut în limba engleză, cu înțelesul de „scurgere deliberată de informații care induc în eroare“. În Franța, noțiunea a apărut în 1974 și era definită drept utilizare a tehnicilor de informare, în special de informare în masă, pentru a induce în eroare, a ascunde sau a travesti faptele.
Bazele fundamentale ale dezinformării au fost puse în antichitatea chineză (aproximativ secolul V î.Hr.) de generalul Sun Tzî, în cartea sa intitulată „Arta războiului“. Postulatele acestuia erau următoarele:
– arta supremă a războiului constă în a învinge dușmanul fără luptă;
– toată arta războiului se întemeiază pe înșelătorie;
– un stat inamic trebuie ocupat intact; ruinarea acestuia este o politică inferioară.
Pentru aceasta:
– trebuie discreditat tot ceea ce merge bine în țara adversă;
– reprezentanții claselor conducătoare ale țării adverse trebuie determinați să întreprindă acțiuni ilegale. Reputația lor trebuie subminată prin orice mijloace și, la momentul oportun, aceștia trebuie supuși oprobriului public;
– trebuie răspândite discordia și gâlceava între cetățenii țării adverse;
– tinerii trebuie întărâtați împotriva bătrânilor;
– tradițiile adversarilor trebuie ridiculizate.
II.1. Ziarul, cartea și dezinformarea
Există trei evenimente majore care au dus la dezvoltarea explozivă a tehnicilor de dezinformare: apariția tiparului (1434), a primului periodic (Köln, 1470) și consacrarea opiniei publice în viața politică a Occidentului (începând cu secolul XVIII).
Ziarul și cartea au ajuns rapid să consacre un principiu în spatele căruia dezinformarea putea lua orice formă sau dimensiune: este adevărat, fiindcă am citit cu ochii mei! Ziarul și cartea, intrând în toate căminele în care cel puțin o persoană știa să citească, aveau să priveze rapid puterea regală de monopolul deciziei, iar puterea ecleziastică de monopolul cunoașterii. Pe de altă parte, prin intermediul acestor doi vectori, autorii sau cei care stăteau în spatele lor puteau să manipuleze în voie conștiința publicului cititor, oferindu-i informații unilaterale, „adevăruri“ prefabricate și concepții contaminate de ideologii partizane.
Ziarul – are apariție frecventă și regulată, este un bun de larg consum și are conținut informațional. El funcșionează în sfera publică și se bucură de o relativă independență.
Cartea – este unul dintre cele mai vechi produse media și este caracterizată de posibilitatea de a face copii multiple, este un produs palpabil, are o puternică dimensiune imaterială și este destinată utilizării individuale. Datorită faptului că necesită utilizarea simțului vizual foarte intens, cartea nu poate fi citită decât în anumite condiții și cu greu pot fi realizate simultan alte activități decât cititul.
Dezinformarea – este tehnica ce permite furnizarea de informații generale eronate unor terți, determinându-i să comită acte colective sau să difuzeze judecăți dorite de dezinformatori. Tehnicile de dezinformare se regăsesc și în comerț și guvernare, fiind folosite de unele grupuri cu intenția de a submina poziția unui concurent.
În timp ce propaganda are ca principal țel obținerea de sprijin emoțional, dezinformarea are scopul de a manipula audiența la nivel rațional, fie prin discreditatarea unor informații ce se contrazic, fie prin sprijinirea unor concluzii false. O a treia metodă de ascundere a faptelor este cenzura, aplicată atunci când un grup poate exercita un astfel de control. Atunci când canalale de informare nu pot fi închise complet, ele sunt făcute inutilizabile prin saturarea cu dezinformări, scăzând astfel valoarea raportului semnal/zgomot.
Dezinformarea nu trebuie confundată cu eroarea de informare, care nu este deliberată. De exemplu, dacă o persoană sau o agenție de știri difuzează o informație despre care nu știe că este adevărată, dar despre care crede că este adevărată, aceasta nu este o dezinformare propriu-zisă. De aceea, adesea dezinformarea este dată drept eroare de informare, atunci când acela care difuzează mesajul nu știe că acela care stă la originea mesajului a construit în mod deliberat o informație falsă, pe care a pus-o la dispoziție spre difuzare. Dacă scopul unei astfel de acțiuni este inducerea în eroare a utilizatorului final al informației sau dacă dezinformarea are rolul de a distruge credibilitatea celor suficient de creduli pentru a o difuza (de obicei, o agenție de știri), fără a-și da seama ce pagube îi produc receptorului final, trebuie judecat caz cu caz.
II.2 Dezinformarea radiofonică
Epoca de glorie, în materie de dezinformare a acestei invenții a fost atinsă în cursul celui de-al doilea război mondial și în perioada de ascensiune a comunismului, care i-a urmat. Virtuțile radioului în potențarea dezinformării au fost speculate în mod genial de Goebbels și Lenin. Cel dintâi era de părere că „o minciună repetată de o mie de ori rămâne o minciună, dar o minciună repetată de un milion de ori devine adevăr“, radioul fiind instrumentul perfect pentru a repeta o minciună de milioane de ori. Cel de-al doilea credea sincer că „a spune adevărul este o prejudecată burgheză meschină“; în consecința, radioul era utilizat la maximum conform acestei „axiome“, iar adevărul era ocolit cu mare grijă.
Radioul este presa vorbită cu multe valențe generate de natura programelor difuzate. Mesajul trebuie să aibă calități distincte care vor asigura receptarea promptă și corectă a corpus-ului de informații, comentarii în alternanță cu secvențele de divertisment, muzicale, un univers sonor, același și totuși altul la fiecare nouă ediție.
Comunicarea audio-vizuală implică emiterea unui mesaj clar, inperativul captării atenției ascultătorului, ca și, aspect definitoriu al feed-back-ului, voința receptorului de a întreține o relație de co-participare în actul comunicațional.
Au fost însă cazuri când comunicarea a fost supusă actului de manipulare, folosindu-se mesaje ambigue, cu subînțeles, unele direcționate prin cuvinte-cheie, emblematice pentru un domeniu, personaj public, temă în dezbatere (ex:“Vara nu-i ca iarna”, “Almanahele”, “Prostănacul”).
Dezinformarea prin imaginea radiofonică implică textul, contextul, ilustrarea muzicală, accente prin jingle. Toate concură la denaturarea deplină a mesajului, obținând opusul sensului, o altă lume, un alt înțeles al acestei lumi.
II.3 Cum se practică dezinformarea
Există numeroase moduri de a trata o informație, în așa fel încât ea să devină aptă pentru o acțiune de dezinformare:
Negarea faptelor (Nu este adevărat că X i-a furat banii lui Y)
Inversarea faptelor (Nu X i-a furat banii lui Y, ci dimpotrivă, Y i-a furat banii lui X).
Amestecul dintre adevăr și minciună (Este adevărat că X i-a luat banii lui Y, dar asta din cauza faptului că Y îi datora lui X acei bani, pe care refuză să-i mai dea înapoi).
Modificarea motivului (Motivul pentru care banii lui Y au fost găsiți la X nu este furtul, ci faptul că X i-a găsit pe o alee în fața casei lui Y).
Estomparea (Se face prea multă gălăgie pentru o sumă atât de mică; alții fură miliarde și nu pățesc nimic!).
Generalizarea (Toată lumea fură în România; cum de l-ați găsit tocmai pe X țap ispășitor?).
Utilizarea părților inegale (În cazul mediatizării furtului, se va acorda un spațiu restrâns faptului în sine, iar evidențierea calităților morale și ale faptelor bune ale lui Y va ocupa un spațiu mult mai mare).
Războiul informațiilor este un concept stabilit pentru prima dată de americani și constă în utilizarea ofensivă și defensivă a sistemelor de informare pentru a exploata, corupe și distruge informațiile și sistemele de informare ale adversarului, protejându-se însă propriile informații și sisteme.
Culmea cea mai înaltă a dezinformării a fost atinsă grație mediilor electronice de informare. Internetul se bazează mai puțin pe calitatea informației și mai mult pe capacitatea de cristalizare a unor opinii difuze. Asemenea unui teren propriu-zis, terenul cibernetic aparține celui care îl acaparează mai întâi. Majoritatea „navigatorilor“ pe Internet sunt dirijați întotdeauna spre aceleași site-uri, aceleași soluții, aceleași întreprinderi, dincolo de care nu fac decât rareori efortul să mai caute.
Linia de democrație între propagandă și dezinformare este extrem de subtilă, căci foarte des cele două fenomene se suprapun. Se pare că termenul „dezinformare” a apărut în 1949 în Dicționarul limbii ruse cu sensul de „acțiune de inducere în eroare cu ajutorul unei informații mincinoase”. Majoritatea specialiștilor care au studiat problema consideră într-adevăr că dezinformarea se definește prin caracterul organizat al minciunii (fabricarea unor documente false sau falsificarea documentelor existente, difuzarea unor știri false etc.) – metodă folosită de țările totalitariste, ca și de cele democratice.
Dezinformarea, așa cum amintește Guy Durandin, este întotdeauna realizată în interesul dezinformatorului și vizează să-i facă un rău interlocuitorului utilizând minciuna tactică (îi ascunzi adversarului propriile planuri pentru a-l face să ia decizii proaste) și mediatică (este denigrată imaginea adversarului în opinia internațională). Spre deosebire de propagandă, definită ca o argumentație manipulată, dezinformarea este o argumentație deturnată, voit mincinoasă și înșelătoare. Înformația difuzată este total mascată și inexactă, în mod deliberat, în timp ce propaganda poate, în anumite cazuri, să inducă în eroare prin informații exacte, dar incomplete. Cu alte cuvinte „dezinformarea e o acțiune care constă în validarea, printr-un receptor care este înșelat în mod intenționat, a unei anumite descrieri a realului favorabilă emițătorului, prezentând-o drept o informație sigură și verificată” : este vorba de un joc al aparențelor.
Având în vedere că toate statele – sau aproape toate – practică dezinformarea, s-a scris extrem de mult despre acest subiect. Dezinformarea afectează anumite domenii sensibile, care țin de secretul de stat (afacerea Greenpeace din 1985, cu distrugerea prin atentat a vasului acestei organizații ecologice în Noua Zeelandă), de secretul financiar (finanțările oculte ale unor partide politice), de secretul tehnologic (accidentul de la centrala nucleară de la Cernobîl în 1986, când s-a spus că norii toxici nu au ajuns până în Franța) sau de situații de criză (războaie, revoluții). De fiecare dată, principalii interesați disimulează realitatea, încearcă să mușamalizeze lucrurile, să manipuleze jurnaliștii și mass-media, oferindu-le informații trunchiate sau falsificate. Mijloacele de comunicare în masă se află deci în inima tensiunii democratice, deoarece încearcă să afle ce încearcă să ne ascundă cei de la putere (care se adăpostesc în spatele confidențialității).
Obiectele dezinformării vizează deci fapte, intenții (se disimulează proiecte de atac ca, de exemplu debarcarea în Normandia din 1944), valori , opinii și credințe sau ideologii (se laudă meritele marxism – leninismului). Am putea oferi și mai multe exemple în acest sens din istoria recentă care dovedesc că operațiunile de dezinformare sunt la ordinea zilei și că utilizează toate canalele de comunicare disponibile (mass-media, conversații, zvonuri etc).
Procedeele puse în aplicare sunt și ele ușor de reperat. Unele sunt utilizate preventiv : este cazul, de exemplu, al cenzurii militare în timpul conflictelor, care le interzice jurnaliștilor să se refere la anumite acțiuni și să publice anumite informații. Este și cazul camuflării, pur și simplu, a anumitor fapte – de exemplu, grija, în domeniul industriei construcțiilor de mașini, de a nu dezvălui lansarea unui nou model. Alte procedee sunt mai ofensive : măsuri active (spionaj, infiltrări în organizații, sabotaj, falsificare a alegerilor), metode de intoxicare (îndoctrinarea prin spălarea creierilor) sau tentative de subversiune (demoralizarea populației din țara adversă, discreditarea guvernanților cu ajutorul calomniei), toate fac parte din tehnicile obișnuite ale dezinformării.
În plus, dincolo de simpla descriere a domeniilor, a obiectelor și a procedeelor referitoare la dezinformare, este important să ne întrebăm despre influența anumitor schimbări aduse de noul context al comunicării moderne asupra modalităților de exercitare a dezinformării. Având în vedere progresele tehnologice, imperativul scoop-ului, domnia imaginii și a vitezei, mass-media sunt tot mai mult amenințate să devină instrumente și victime ale tentativelor de dezinformare.
Exemplul cel mai sugestiv din ultimii ani al acestor practici de manipulare este, bineînțeles, ceea ce a fost numit „falsa groapă comună de la Timișoara”, în 1989, despre care s-a scris foarte mult. Jurnaliștii occidentali aflați la fața locului au difuzat cu acea ocazie informații potrivit cărora au fost descoperite în acest oraș mai multe sute de morți : informația a fost preluată de către televiziunile franceze fără a fi verificată. S-a dovedit apoi că era vorba de o înscenare macabră, căci autorii aceste manipulări dezgropaseră cadavre dintr-un cimitir pentru a lăsa să se creadă că în oraș a avut loc un adevărat masacru. Lipsa distanțării din partea jurnaliștilor și logica audienței au provocat, prin urmare, un derapaj penibil, care a stat la originea unei dezinformări totale privind anumite evenimente din România în acea perioadă.
II.4 Sfera dezinformării
Nu este deloc simplu de a defini dezinformarea, termen nu întotdeauna folosit corect și cu discernământ. Dezinformarea este o armă cu tehnici și metode specifice, însă și o stare de spirit rezultată din adăugarea dimensiunii ideologice noțiunii de „război total”, pe care Ludendorff o definea ca fiind extinderea luptei la nivelul întregii activități sociale, atât militare cât și economice.
Dezinformarea este considerată în prezent ca fiind un fel de mesaj, mai mult sau mai puțin explicit, un fel de comunicare de un tip special între dezinformator și ținta sa. Poate lua forma unei declarații, a unui gest semnificativ sau a adoptării unei anumite atitudini. Dintr-o dată, personalitatea dezinformatului devine o problemă, nu numai pentru sine însuși ci și pentru dezinformator, care poate fi un inamic.
Originalitatea dezinformării moderne constă, se pare, astăzi, din trei elemente :
apariția unei metodologii împrumutate de la publicitate, însă fondată pe descoperirile psihosociologiei;
influența considerabilă și marea diversitate a mijloacelor de informare în masă;
întrebuințarea dezinformării ca pe un adevărat sistem de arme, ivindu-se necesitatea creării de organisme specializate care au cunoscut, cel puțin în unele state, o extindere fantastică.
Se recurge la dezinformare deoarece se crede în puterea cuvântului de a „disloca” inamicul. Se încearcă, cu mai mult sau mai puțin succes, manipularea prin intermediul imaginilor.
În mod incontestabil, dezinformarea este o problemă a epocii noastre. Ca probă poate fi prezentat faptul că Academia franceză a introdus-o ca termen în dicționarul său propunând următoarea definițe : „Acțiune intermitentă sau continuă – prin folosirea oricărui mijloc – ce constă în inducerea în eroare a unui adversar sau în favorizarea subversiunii în rândurile acestuia în scopul de a-l slăbi.”
Dezinformarea este percepută ca o „negare” a informării sau, mai bine spus, ca o asimilare de informații false, o intoxicare informațională. În opoziție cu informarea, dezinformarea nu vizează cunoașterea și poate fi nedeliberată, atunci când mesajele sunt transmise către public de către neprofesioniști sau deliberată, implicând o strategie care are ca efect transmiterea unor mesaje parțial sau total neadevărate, îndreptate spre anumite ținte relevante. Sub aspect neintențional, sursele de mesaje sunt desăvârșite de neprofesioniști.
Informarea se poate defini ca procesul de transmitere a conținutului unui mesaj dinspre un emițător individual sau colectiv înspre un receptor individual sau colectiv prin care se sporește nivelul acestuia de cunoaștere asupra unor obiecte, procese, fenomene sau acțiuni sociale.
III. MANIPULAREA
Conform Dicționarului de Sociologie, manipularea reprezintă acțiunea de a determina un actor social (persoană, grup, colectivitate, etc.) să gândească și să acționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului, iar nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici ca persuasiunea, care distorsionează intenșionat adevărul, lăsând impresia libertății de gândire și decizie. Spre deosebire de influența de tipul convingerii raționale, prin manipulare nu se urmărește înțelegerea mai profundă a situației, ci incularea unei înțelegeri convenabile, recurgându-se la inducerea în eroare cu argumente falsificate, cât și la apelul palierelor emoșionale sau non-rașionale. În cazul manipulării, intențiile reale ale celui care transmite mesajul rămân insesiyabile celui manipulat.
Din punct de vedere politic, manipularea reprezintă o formă de impunere a intereselor unei clase, grup, colectivități nu prin mijloace coercitive, la îndemână totuși puterii, ci prin inducere în eroare. Din acest motiv, recurgerea la această cale în situații de divergență de interese devine tot mai frecventă în societatea actuală, manipularea fiind un instrument mai eficient și mai puternic decât utilizarea forței.
Herbert Marcurse (școala de la Frankfurt) este autorul unei ample analize a manipulării, considerată a fi un instrument esențial al “societății industriale de masă”. El evidențiază formele particulare pe care manipularea le ia în diferite sfere ale vieții sociale, începând cu cea politică și sfârșind cu cea economică.
Manipularea este varianta malefică a persuasiunii, fiind caracterizată de intenționalitatea negativă cu bună știință. Parafrazându-l pe celebrul armator grec Aristotel, se poate spune că “secretul manipulării este de a deține numai tu informații”.
Caracterizat printr-un avânt uimitor al mass-mediei, secolul XX a marcat, fără îndoială, o cotitură în utilizarea tehnicilor de persuasiune și de manipulare. Dacă se poate considera că la origine mijloacele de comunicare în masă au fost instrumente ale progresului, adică ale unei mai bune circulații a informației în cadrul societății, trebuie totuși să recunoaștem că misiunea lor inițială a fost adesea pervertită, în folosul unor persoane, al unor grupuri, al unor partide fără scrupule și, înainte de toate, preocupate de a-și impune autoritatea în fața poporului.
Numeroase evenimente istorice atestă, pe tot parcursul secolului XX, acțiunile de deturnare a suporturilor de comunicare în scopul obținerii sau păstrării puterii : războiul din 1914-1918, revoluția din Rusia în 1917, preluarea puterii de către Hitler în 1933 sau, mai aproape de noi, „revoluția culturală” din China, instaurarea dictaturii în Irak, în Cambodgia, în Chile sau în alte părți. De fiecare dată, cei care ajung la putere pun stăpânire pe posturile de radio (sau de televiziune), cenzurează presa (și deci îngrădesc libertatea de exprimare), controlează și filtrează informațiile difuzate. Mijloacele de comunicare în masă constituie atunci vectorii unei propagande politice și ideologice deosebit de eficiente, supunându-se unor tehnici de manipulare extrem de sofisticate. Merită deci să analizăm serios relațiile mass-media – democrație – totalitarism, deoarece acestea condiționează, în mare parte, evoluția regimurilor politice.
Alături de aceste forme de persuasiune numite dure (propagandă politică), există și tehnici de persuasiune blânde, mai puțin vizibile, dar la fel de influente. Ne gândim, desigur, la arsenalul de metode folosite de consilieri în comunicarea politică, pe modelul comunicării de marketing; dar și la ceea ce unii au numit propagandă sociologică – altfel spus, ansamblul procedeelor prin care într-o societate se răspândesc un anumit stil de viață și anumite valori specifice în special (dar nu în mod exclusiv) cu ajutorul publicității. Tehnicile de persuasiune utilizate în domeniul comercial se bazează foarte mult pe presă, radio, televiziune, cinema și recurg în special la sloganuri și imagini, elaborate de către specialiști în științe sociale.
Cu ajutorul acestor câteva exemple, constatăm că persuasiunea – fenomen foarte comun în sine, din moment ce zilnic în viața personală încercăm să-i convingem pe alții, adică să-i facem să vrea să-și modifice atitudinea și comportamentul pentru a acționa într-un anumit mod – devine, începând din momentul în care se manifestă pe calea mijloacelor de comunicare în masă, un procedeu marcat de suspiciune, afectat imediat de conotații peiorative și asimilat adesea unei forme de manipulare.
Noțiunea de manipulare merită să fie definită riguros. După părerea lui Philippe Breton, ea poate fi abordată după trei criterii strâns legate între ele. În primul rând manipularea denumește o acțiune violentă și constrângătoare, ce îi privează pe indivizi de libertate. Această violență nu este fizică, ci psihologică sau cognitivă. În al doilea rând, ea se bazează pe o strategie elaborată al cărei scop este să înșele, să facă să se creadă în ceva ce nu există : mesajul transmis este deci adesea mincinos. În al treilea rând, procedeul manipulator se lovește de o rezistență sau, cel puțin, de neacceptarea imediată a mesajului. Nu se încearcă argumentarea, realizarea unui schimb de idei sau de opinii, ci impunerea lor, intrând oarecum prin efracție în mintea cuiva. Cuvântul manipulator este deci o „minciună organizată, privarea publicului de libertate și un instrument de înfrângere a rezistenței acestuia.”
În domeniul politic sau în cel al publicității găsim nenumărate exemple de tentative de manipulare, foarte variate : Hitler și diferitele sale încercări de a convinge opinia publică germană, apoi internațională de binefacerile politicii lui; regizarea, foarte mediatizată, a existenței unei pretinse gropi comune la Timișoara în timpul revoluției din 1989, în România; voința exprimată de anumite partide politice de a oferi rasismului o bază științifică; campaniile publicitare ale firmei Benetton bazate pe utilizarea unor imagini șocante sau provocatoare, fără legătură cu produsul căruia i se lăudau calitățile, etc. De fiecare dată, se încercă persuasiunea prin seducție, dramatizare și fabricarea unui mesaj conceput pentru a înșela parțial sau total, receptorul.
Această comunicare constrângătoare se bazează pe folosirea anumitor tehnici specifice care caută să influențeze, fie prin forma mesajelor, ce se adresează afectelor și sentimentelor, fie prin conținut, făcând apel la rațiune și la dimensiunea cognitivă a mesajelor.
Manipularea afectelor este un procedeu clasic care poate fi descris pornind de la două mari categorii de tehnici. Pe de o parte, se face apel la sentimente; pe de altă parte există efectul de asociere. A face apel la sentimente înseamnă mai întâi a miza pe seducție. Prototipul seducătorului în politică este demagogul, care se adaptează în funcție de circumstanțe și de publicul pe care-l vizează, lăsându-l să creadă că împărtășește aceleași idei.
Manipularea cognitivă, așa cum o arată și numele, este de ordinul trucajului raționamentului și se împarte, la rândul ei, în două tipuri de procedee : pe de o parte, cadrajul manipulator; pe de altă parte, amalgamul cognitiv. Cadrajul manipulator constă în utilizarea elementelor cunoscute și acceptate de interlocutor și reordonarea acestora astfel încât interlocutorul să nu li se poată opune. Amalgamul cognitiv, la fel ca și cel afectiv, amestecă o opinie, fără a se discuta conținutul ei, cu un element exterior, care nu are nicio legătură cu această opinie
III.1 Manipularea, delimitări conceptuale
Problematica manipulării joacă un rol deosebit de important în viața noastră de toate zilele, dar și în existența și funcșionalitatea structurilor sociale indiferent de tipul lor. Se poate, de altfel, aprecia că o mare parte din activitatea fiecărei persoane este un proces de manipulare, cu scopuri bine precizate. În același timp, însă, trebuie reținut faptul că manipularea însăși este o modalitate de comunicare.
Apărut relativ recent în terminologia domeniului comunicării, termenul „manipulare” exprimă acțiunea de a mânui, de a manevra pe cineva sau ceva.
În dicționarul explicativ „La petit Larousse”, manipularea este definită, printre altele, ca acțiunea destinată înșelării, inducerii ăn eroare a unor persoane. Iar ca exemplu sunt abordate manipularea electorală și manipularea mulțimilor. Aceasta din urmă este caracterizată ca fiind „influența exercitată asupra unor grupuri numeroase de oameni asupra opiniei acestora, asupra capacității lor intelectuale, în special utilizând o propagandă masivă. Situațiile sociale exercită un control semnificativ asupra comportamentului uman. Acțiunile și reacțiile individului la stimulii dintr-un anumit mediu social sunt determinate de forțe și constrângeri specifice acelui mediu, într-o măsură mult mai mare decât ar fi de așteptat, dacă s-ar avea în vedere doar personalitatea intimă a celui în cauză. Chiar și aspecte care par banale, nesemnificative, pot determina schimbări majore în comportamentul persoanelor aflate într-o situație socială. Cuvinte, etichete, semne, regulamente, legi și într-o mare măsură, prezența celorlalți sunt factori cu o mare putere de influență asupra individului, dirijându-i reacțiile și comportamentul uneori chiar fără ca respectivul să-și dea seama.
Astfel, putem vorbi de manipulare atunci când o anume situație socială este creată premeditat, pentru a influența reacțiile și comportamentul celor manipulați în sensul dorit de manipulator. Prin urmare, manipularea, pentru a se realiza, cuprinde în conținutul său un emițător care produce mesajul.
Deci, din acest punct de vedere, am putea realiza o identitate între comunicare și manipulare, însă mai exact putem aprecia că manipularea este o formă particulară de comunicare. Prin urmare, mesajul manipulării se adresează comportamentului uman, deci domeniul care trebuie influențat sau modificat.
III.2 Tipologia manipulării
Există mai multe criterii de clasificare a manipulării, criterii legate îndeosebi de efectele acestuia, de domeniul de comunicare în care aceasta se produce.
Privind prima parte a aserțiunii, profesorul Philip Zimbardo, de la Universitatea Stanford, California, utilizează drept criteriu, amplitudinea modificărilor efectuate într-o anumită situație socială. Din acest punct de vedere avem de-a face cu manipulări mici, manipulări medii și manipulări mari.
Manipulările mici, sunt obținute prin modificări minore ale comportamentului uman, putând avea însă, uneori, efecte surprinzător de ample. În această categorie pot fi incluse colectarea de fonduri, donațiile, șantajul, cerșetoria.
Manipulările medii, se referă la modificări importante, cu efecte care, uneori depășesc în mod dramatic așteptările. Problema raportului optim dintre intențiile mesajului de manipulare și efectele acestuia este dificil de apreciat. De multe ori se întâmplă ca intenția mesajului să urmărească ceva iar efectele să depășească cu mult acel ceva. Astfel a fost situația acțiunilor desfășurate în România în decembrie 1989. Pe fondul agitării spiritelor prin mijloacele mass media, mulți oameni au murit nevinovați. În acest tip de manipulări și în general în manipulare, propaganda are un rol deosebit de important.
Manipulările mari, sunt reprezentate de influența întregii culturi a societății în mijlocul căreia viețuiește individul. Sistemul de valori, comportamentul, felul de a gândi a individului sunt determinate în primul rând de normele scrise și nescrise ale societății în care trăiește, de sub-culturile cu care vine în contact. Neglijând această permanentă și uriașă influență, individul poate face mult mai ușor judecăți greșite sau poate fi lesne manipulat.
III.3 Tehnici de manipulare
Manipularea verbală – aceasta are ca suport comunicarea verbală. Orice proces de manipulare verbală cuprinde o serie de etape, care înlănțuindu-se logic conduc în final la schimbarea dorită în atitudinea și/sau comportamentul cuiva. Este posibil ca procesul de manipulare să se producă și numai prin consumarea unei singure etape. Dintre etapele procesului de manipulare sunt de reținut : pregătirea situației (subiectului), momeala (dezvăluirea unor avantaje sau câștiguri), „gradualizarea ofertei” și „supralicitarea ofertei”.
Manipularea prin scris – scrisul constituie una din formele importante de comunicare prin care se realizează manipularea. De la simplele sloganuri și până la romanele atât de complex de elaborat, scrisul emană continuu mesaje care conduc la schimbarea ori influențarea atitudinii ori comportamentului uman. Unele se fac voit, cu intenție, dar multe din schimburi sunt rodul neintenționalității autorului, însă efectele și într-un caz și altul au aceleași dimensiuni. Una din formele cele mai utilizate în manipularea prin scris o constituie corespondența. Desigur, de la această formă a comunicării prin scris destinată manipulării, problematica poate fi extinsă ușor și la altele. Procesul de manipulare, prin scris și implicit prin corespondență poate cuprinde, de regulă, următoarele etape :
analiza contextului,
identificarea destinatarului și scopului,
selecționarea stilului,
elaborarea textului,
asigurarea lizibilității textului,
inocularea mesajului manipulator,
urmărirea efectelor,
reluarea procesului.
Manipularea și relațiile publice – comunicarea cu publicul constituie acum unul din vectorii cunoscuți ai comunicării instituționale atât în ceea ce privește obiectivele interne ale structurii organizaționale cât și pe cele din afară.
Propaganda
Atunci când a apărut pentru prima dată în Franța , termenul de propagandă avea conotații defavorabile. Cuvântul desemna atunci acțiunea de propagare a unei doctrine religioase și urma să cuprindă ulterior, în momentl Revoluției Franceze, răspândirea ideilor politice. În secolul XX se pare că a început să aibă conotație negativă, deoarece descria acțiunea de a convinge opinia publică, folosindu-se de mijloacele de persuasiune care erau disponibile pentru a susține un partid politic sau un guvern. Propaganda are de atunci ca și scop exerciarea unei influențe asupra persoanelor, fie pentru a le face să acționeze într-un anumit sens, fie, dimportivă, pentru a le determina să rămână pasive și a le descuraja să se opună anumitor acțiuni ale puterii sau ale unui grup antagonist.
În prezent, termenul are o conotație mai curând negativă, referindu-se la răspândirea deliberată a unor informații, zvonuri, idei și lucrări de artă, cu scopul de a dăuna altor grupuri specifice, mișcări, credințe, instituții sau guverne. Astfel de exemple sunt propaganda revoluționară și propaganda nazistă. În Doctrina pentru operații psihologice a forțelor armate ale SUA din 2003 se poate găsi una din puținele definiții „oficiale” ale propagandei, înscrisă într-un document doctrinar militar: Orice formă de comunicare în sprijinul unor obiective naționale în scopul influențării opiniilor, emoțiilor, atitudinilor sau comportamentelor oricărui grup de oameni în beneficiul direct sau indirect al sponsorului acestei comunicări. Tot aici, propaganda este clasificată în Propagandă Neagră, în care se lasă să se înțeleagă că informația ar emana de la altă sursă decât cea reală; Propagandă Gri, în care nu este identificată sursa; și Propagandă Albă, în care sursa sau sponsorul este cunoscut publicului.
Relația între noțiunile de propagandă și relații publice este complexă și – în funcție de interesele de moment și de concepția despre lume – poate să fie structurată în diverse feluri. În urma ultimelor evenimente desfășurate pe plan mondial, chiar și deosebirile între propagandă și relații publice sunt greu de sesizat. În funcție de punctul de vedere al celor interesați, propaganda poate fi opusul relațiilor publice, în măsura în care relațiile publice "informează", în timp ce propaganda "dezinformează" și "manipulează", sau poate fi o formă specială a relațiilor publice, în măsura în care propaganda folosește, într-o măsură mai mare, mijloace de manipulare și de distorsionare a realității. Ambele noțiuni sunt foarte strâns legate de noținile de "Publicitate", "Informare", "Manipulare" și "Cenzură". Din punct de vedere istoric, cenzura a fost pusă în relație cu propaganda, dar în ultima vreme, mai ales după începerea războiului din Golful Persic, instanțele politico-militare ale SUA au aplicat cenzura și în legătură cu relațiile publice.
În esență, propaganda reprezintă o propagare sistematică a unei doctrine, ideologii sau idei, care reprezintă o valoare pentru vorbitor (un exemplu poate fi și propaganda electorală). Cuvântul-cheie al definiției este "sistematic". Simpla expunere a unei ideologii sau doctrine nu reprezintă propagandă. Pentru a deveni propagandă, ideologia și doctrina trebuie să fie răspândite printr-un sistem de comunicare, printr-o serie de evenimente organizate pe o perioadă lungă de timp, cu scopul de a face ca auditoriul să adopte un nou fel de a gândi.
Propaganda este în primul rând o tehnică menită să se adreseze în același timp individului și masei – astfel spus, unor persoane incluse într-o masă anonimă și unei mulțimi văzute ca ansamblu de idivizi.. O idee falsă, dar exprimată clar și precis, va avea întotdeauna o putere mai mare în lume decât o idee adevărată, dar complexă. Prin urmare, partidele – care sunt un fel de mici națiuni în sânul uneia mari – se grăbesc mereu să adopte ca simbol un nume sau un principiu, care adesea reprezintă foarte imperfect scopul pe care și-l propun, și mijloacele pe care le folosesc, dar fără de care nu ar putea nici să subziste, nici să acționeze.
Propaganda, împreună cu măsurile militare, economice și/sau politice, reprezintă și o parte componentă a războiului psihologic. Războiul psihologic constă în folosirea propagandei în așa fel încât să zdrobească rezistența inamicului, să demoralizeze forțele armate ale acestuia și să sprijine moralul forțelor poprii. Profesorul Paul Linebarger consideră că: Propaganda militară constă dintr-o anumită formă de comunicare, planificată din timp, destinată să influențeze spiritul și atitudinea inamicului, a unui grup neutru sau a maselor străine cu atitudini ostile, în interesul unui scop strategic sau tactic bine definit. Propaganda – politică, culturală, științifică, publicitară – a luat și continuă să ia o mare extensiune, beneficiind de uriașa forță de difuziune și de pătrundere a mijloacelor de informare și de comunicare de masă. Guverne și partide politice, organizații de masă și alte instituții sau organizații politice, institții de cultură și de educație, societăți industriale și comerciale apelează la mass-media pentru a informa, dar mai ales pentru a influența, a convinge, a atrage, a câștiga adepți, aderenți, susținători, pentru a cuceri opinia publică. Publicul este bombardat fără încetare cu informații, constituind un câmp permanent al acțiunilor și campaniilor de informare, persuasiune și de propagandă.
III.4 Manipularea pozitivă în comunicarea radiofonică
Resortul psihologic al manipulării este intenționalitatea. Dacă intenționalitatea este negativă, manipularea va purta inevitabil amprenta de manipulare negativă.
Dacă însă intenția manipulatorului este de a deturna de la o situație soială, psihologică, cu efecte negative sper o altă perspectivă de interpretare a contextelor circumstanțiale, atunci această intenție se plasează în zona pozitivului, iar manipularea va fi de tip pozitiv. Manipulatorii din sfera negativului își vor găsi motivații afective pentru acțiunile întreprinse și își vor construi pledoaria “pentru binele poporului”.
Granițele între influențî, persuasiune și manipulare sunt dificil de stabilit, cât timp intenționalitatea însăși este “cameleonică”. la nivelul conceperii grilei de programe radiofonice intenționalitatea este de domeniul evidenței. Maniera de “punere în pagină”, comportamentul jurnalistic pot însă să migreze din zona negativului în cea a pozitivului, uneori chiar în mod evident. Sunt jurnaliști nonconformiști, care sunt acceptați de conducerea postului chiar și numai pentru faptul că prin atitudinea neconformă cresc cota de piață și inpresia independenței presei, achidistanței și obiectivității.
Co-participare, radio-participarea sau tele-participarea sunt modalități ce pot fi manipulate. Rămâne de domeniul deontologiei profesionale în a se plasa în sfera pozitivului. Dar ce este bine, pentru cine?
Principiul libertății de exprimare și cel al pluralismului trebuie sa anime media, în egală măsură publice și private. Serviciul public de radio nu trebuie sa fie însă sclavul sondajelor de audiență sau al preferințelor unui segment de receptori. Trebuie să prezinte emisiuni care sunt în serviciu public și care stabilesc normele de calitate pentru auditoriu. A fi persuasiv prin calitate poate constitui o manipulare pozitivă.
Comunicare radiofonică va fi mereu supusă atracției extremelor: a informa și a influența, a persuada și a manipula.
Ecoul a acestei “lupte surde” rămâne sentimentul libertății resimțit de publicul care va avea impresia că a ales conform propriilor convingeri. Iar jurnaliștii, pentru a-și asigura audiența nu vor uita îndemnul lui Lenin: “Spuneți-le ce vor să audă!”
Ambele ecouri sunt însă efectul unei tranzacții cu capcană, în care funcționează mesajul cu dublă capcană. De la radio se aude îndemnul-capcană: “Cu noi vă asigurăm că vă veți simți mai bine!”
Structura sistemului social în societățile moderne este puternic influențată de raportul dintre informare și dezinformare aferent mesajelor care se vehiculează în spațiul social respectiv. Cercetările de teren au demonstrat că rezultatele cele mai eficiente se înregistrează în domeniul mass-mediei, unde se poate atinge, frontal, toate segmentele de opinie ale spațiului social.
Radioul și televiziunea cu o audiență foarte mare, un conținut audio – vizual, o tehnologie complexă, structuri organizaționale complexe ce fac posibilă funcționarea acestora, au un caracter public, funcționarea lor este reglementată legal, conținuturile transmise sunt diverse, au un caracter național dar și internațional.
IV. OPINIA PUBLICĂ
Noțiune extren de complexă, care se sustrage analizei pe măsură ce crește efortul de a i se determina statutul, ideea de opinie publică trimite mai întâi la cea de opinie pur și simplu, adică de credință supusă discuției, „doxă”, la Platon (la jumătatea drumului dintre eroare și adevăr) : ea este atunci expresia unei anumite subiectivități, a unei forme de sentiment relativ instabilă, opusă rațiunii. Atunci când vorbim de opinie publică, ne situăm în cu totul alt plan și îi adăugăm cel puțin încă trei caracteristici.
Opinia publică este, mai întâi, produsul unui auditoriu specific (un public cum este electoratul); ea este, apoi, o opinie împărtășită de un număr mare de persoane, o opinie comună; și, în sfârșit, este o opinie adusă la cunoștința tuturor și supusă evaluării – este făcută publică. Aceste trei trăsături fundamentale (un public, o opinie comună, o opinie împărtășită) se regăsesc în definiția dată de Georges Burdeau : „Este o forță socială ce rezultă din similitudinea judecăților aplicate anumitor subiecte de către o pluralitate de persoane și se exteriorizează în măsura în care devine conștientă de ea însăși”. Prin urmare, ca să apară opinia publică, trebuie să existe o convergență de păreri în ceea ce privește un anumit subiect, o exprimare explicită a evaluării și o participare a unui număr mare de persoane.
Opinia publică poate ocupa orice loc pe o scală ale cărei extremități sunt punct de vedere emoțional, idee preconcepută, repectiv opinie inteligentă, cumpănită. Opinia publică este rațională, dar nu în mod necesar inteligentă. În anumite condiții, publicul se poate transforma în mulțime, producând nu doar opinie publică, ci un sentiment public (transformarea publicului în masă este unul din obiectivele propagandei), acesta nefiin principalul pericol, ci faptul că publicul tinde să fie înlocuit în totalitate de masă.
IV.1 Influența mass-media asupra opiniei publice
Termenul de mass-media s-a format prin sinteza dintre un cuvânt englez (mass), care trimite la „masa” de consumatori ai acestor forme culturale, și un cuvânt latin (media), care se referă la suporturile prin care sunt fixate mesajele respective. Termenul de media are o dublă semnificație. Media are o parte materială și una ideatică sau intelectuală.
Sintagma mass-media desemnează ansamblul mijloacelor de informare în masă ori chiar de comunicare de masă, în întregul ei. Mass-media reprezintă nucleul central al supravegherii mediului înconjurător, natural și social, dar în același timp este și o condiție indispensabilă a funcționalității societăților complexe cum sunt societățile contemporane. Mass-media creează și mențin un anumit public și o anumită opinie publică, prin definirea actualității și a climatului de opinii, imprimând o anumită dinamică transformărilor sociale.
Mass-media este reputată ca având o putere de convingere copleșitoare, în abilitatea ei de a modela percepțiile și de a influența credințele și atitudinile consumatorilor de presă. Influența mass-media rezultă din capacitatea acesteia de a selecta ceea ce merită să fie relatat și de a construi povești credibile dintr-o însușire de fapte. Mass-media manipulează interesul și atenția publicului prin investigații și dezvăluiri de senzație, supraveghind în același timp prioritățile evenimențiale. Mass-media caută să creeze conformism și fidelitate față de instituțiile autorității sociale și politice.
Mass-media sau mijloacele de comunicare în masă este tehnologia specifică de comunicare, ce prezintă caracteristici diferite, în funcție de canalul, etapele comunicării, și un limbaj adecvat de comunicare, reprezentat de un set de tehnologii de producere, receptare a mesajului. Termenul mass-media are semnificația principală de public, dar mai include și mărimea audienței sau amplitudinea socială a mesajului transmis, simultaneitatea transferului de informare către o largă audiență. Fundalul mass-media este reprezentat de ideea generală că ne găsim în fața unui ansamblu de fenomene culturale, strâns legate de civilizația tehnicistă. Mass-media presupune instituționalizarea producției și generalizarea prin anonimatul emiterii și receptării.
Mass-media favorizează manipularea opiniei publice :
copii care se uită prea mult la televizor, nu au rezultate prea bune la școală;
ziariștii sunt uneori părtinitori și lipsiți de obiectivitate;
televiziunea determină votul.
Acestea sunt câteva păreri foarte răspândite în prezent privind mijloacele de comunicare în masă și influența acestora în societatea noastră. Ascultând zilnic radioul sau uitându-ne la televizor, citind mai mult sau mai puțin un cotidian sau o revistă, folosind un telefon mobil, un calculator sau o tabletă, fiecare dintre noi poate să-și dea cu părerea asupra rolului pe care îl joacă diferitele instrumente de comunicare în societate.
În cursul ultimilor ani, viața politică a suferit numeroase transformări. Unele dintre aceste schimbări țin de evoluția instituțiilor politice și chiar de recrutarea personalului politic. Deși politica nu se limitează la arta de a comunica și la efectul mediatic, putem spune că multe decizii luate de guvernanți, se datorează modului în care acestea vor fi comentate de mijloacele de comunicare în masă, în special ziarele. Relația dintre mass-media și viața politică este un factor important pentru înțelegerea mizelor legate de evoluția democrațiilor contemporane.
Mass-media a modificat modalitățile de exprimare a opiniei publice. Opinia publică nu se mai limitează la momentele nominale, așa cum sunt sesizate de sondaje (sondajele de opinie), trebuie să încercăm să surprindem substanța momentelor reale. Opinia publică se exprimă și prin intermediul semnării unei petiții, al organizatorilor de manifestații, al practicilor de protest stradal; iar mass-media, în anumite împrejurări contribuie la succesul acestora.
Mijloacele de comunicare în masă pot uneori să impună pe ordinea de zi, anumite subiecte și să genereze conformism, iar alte ori pot să dea amploare dezbaterii și să favorizeze pluralismul opiniilor.
Influența mass-media asupra opiniei publice constituie un subiect complex care, pentru moment nu poate duce la certitudini. El poate fi supus unor interpretări divergente: numai studiile de teren foarte aprofundate vor putea îmbogăți cunoștințele în acest domeniu.
Mass-media este un concept cu o evoluție explozivă în ultimele decenii îndeosebi privind utilizarea în administrația publică. În general termenul desemnează „ansamblul mijloacelor și modalităților tehnice moderne de informare și influențare a maselor” și provine din cuvintele latinești masa („o cantitate de entități agregate”) și medium (media, la plural, „mijloc de transmitere a ceva”); acesta a fost consacrat mai întâi în limba engleză, cu referire la mijloacele de comunicare în masă, și preluat ulterior în multe limbi, inclusiv în limba română. Într-un sens preponderent comunicațional, termenul mass-media indică „seturi de tehnici și metode de transmitere, de către furnizorii centralizați, a unor mesaje unei audiențe largi, eterogene și dispersate geografic”.
O altă problemă, la fel de delicată : cum influențează mass-media opinia publică? Sunt simpli amplificatori ai fenomenului, cutii de rezonanță? Reușesc ele să creeze, din piese disparate, un consens asupra unei probleme, și deci să manipuleze într-un fel indivizii, să instaureze un conformism al gândirii? Diagnosticul este, bineînțeles, greu de stabilit, iar răspunsurile la aceste întrebări lasă o senzație de confuzie. Presa scrisă a fost unul din factorii care au favorizat apariția și progresul opiniei publice.
Relația dintre mass-media și societate poate fi analizată în termeni de consecințe globale (funcții), de ansamblu de influențe (efecte) sau de roluri atribuite acestor sisteme. Noțiunea de funcție poate fi folosită cu sensul de consecință ori de cerință sau așteptare și poate dobândi chiar sensul de înțelesuri. Studiul funcțiilor mass-media întâmplină dificultăți la nivelul teoriei și la cel al operaționalizării. O analiză mai detaliată a funcțiilor mass-media (ca proces social tipic societășilor moderne) a evidențiat două dificultăți majore : a cercetărilor comparative între societățile diferite ca structură și nivel de dezvoltare; imposibilitatea de a discerne cât din efectele acestui proces se datorează funcțiilor specifice ale mass-mediei cât și altor procese concomitente, ca : educația instituționalizată, cultura orală și sistemul politic.
Opinia publică și spațiul public sunt două noțiuni strâns legate între ele prin faptul că existența primeia depinde de vigoarea celei de-a doua. Sintagma opinie publică apare în secolul XX și denumește o nouă cultură politică ce transformă centrul autorității de la simpla voință a regelui, ce ia decizii fără drept de apel în secret, la judecata unei entități care nu este întruchipată de nicio instituție, care dezbate public și este mai suverană decât suveranul. Este stabilă și se întemeiază pe rațiune, fiind astfel opusă gândirii populare, versatilă, plină de prejudecăți.
O teorie a opiniilor, care, normal trebuie să ia naștere în același timp în psihologie și sociologie, va trebui să pornească de la trei puncte de plecare: opiniile unui individ, în socius și în corpul social. Definită uneori sumar, concentrat, într-o formă sintetică, alteori mai simplu, noțiunea de opinie publică continuă să fie discutată și dicutabilă. Diferitele perspective din care este analizată opinia, raporturile ei cu alte concepte și categorii, modalitățile de formare, structurare și schimbare, caracteristicile opiniilor ca și încercările de tipologizare exprimă interesul deosebit de care se bucură, dar și dificultățile pe care le ridică studierea ei.
Opinia publică se caracterizează printr-o anumită dinamică în timp. Ea poate să aibă anumite orientări în stadiul inițial și în alte periaode sucesive de timp este de regulă, destul de fluctuantă. Opinia publică poate fi influențată, formată sau schimbată prin oferirea de informații selecționate și direcționate spre orientarea dorită și prin multiplicarea canalelor de difuziune a informației. Opinia publică este un fenomen complex de conștiință, de care oamenii țin seama în acțiunile lor. Această putere anonimă, este adesea o forță politică; această forță nu este prevazută în nicio constituție.
Opinia publică, în calitate de fenomen colectiv, poate avea distribuții sau structuri diferite:
o structură omogenă (consens de opinii, opinie unanimă);
o structură polarizată (curente opuse de opinii în cadrul publicului, într-o problemă dată și într-un anumit timp);
o structură în care se disting o opinie majoră (favorabilă sau nefavorabilă), și o altă structură minoritară.
IV.2 Opinia publică. Ambiguități terminologice
Divizarea opiniilor în opinii individuale, de grup sau mai larg colective (opinie publică) nu trebuie să fie luată într-un sens absolut. La toate nivelurile, opinia este un produs al interacțiunii sociale. Opiniile poartă în conținutul și orientarea lor amprenta diferitelor grupuri și structuri socioculturale în care este plasat subiectul. De asemenea într-un univers social se formează, datorită omogenității sociale, datorită interacțiunii sociale și identității sau apropierii unor interese, anumite curente de opinie, ca expresie a unei similarități de păreri și de atitudini. Apropierea și gruparea oamenilor, potrivit opiniilor lor, în publicuri reprezintă una dintre formele de stucturare socială – „structura de public” – care nu poate fi deplin asimilată cu celelalte structurări sociale, dar nici nu poate fi privită ca independentă de ele. Aceasta reprezintă o structurare derivată, trecătoare, mobilă, lipsită de stabilitatea proprie structurilor sociale de bază (clase, grupuri, pături, categorii sociale, etc).
Opinia publică estre strâns legată de această structurare cu totul specifică pe care o formează diferitele publicuri. Obiectul opiniei publice este public : afectează interesele colectivităților și se raportează la valori care sunt acceptate sau respinse de acestea. Publicul poate fi definit, după Stoetzel, ca ansamblul membrilor unui în măsura în care atitudinile și opiniile lor aparțin aceluiași grup sau, ca la G. Gurvitch, tip de grup distinct, caracterizat prin atitudini colective comune, având o anumită continuitate față de idei și valori precizate, iar pe de altă parte prin faptul că acestea sunt „grupuri la distanță”. Membrii aceluiași grup, care gândesc și spun „noi” atunci când enunță o opinie publică, pot să nu se cunoască și să nu se întâlnească niciodată.
W.Y. Sprott consideră și el că putem defini opinia publică în orice „problemă particulară” și în „orice moment particular” prin consensul oamenilor care au părerea respectivă sau, mai precis, prin coerența părerilor aparținând acelorași oameni, referitor la aceeași problemă, de-a lungul unei perioade de timp. Cum publicul e constituit din grupuri umane diferite, trecând de la un grup la altul, vom descoperi o atmosferă diferită : fenomene sociale aprobate de un grup pot fi dezaprobate de altul; probleme care preocupă un grup pot fi necunoscute sau indiferente pentru altul.
Publicul reprezintă, mai curând, o „comunitate spirituală” pe care o regăsim fără ca toți subiecții care „participă” la ea să fie pe deplin conștienți de aceasta. Publicul, ca formație socială de natură mai mult spirituală, este suportul fenomenelor de opinie publică, după cum individul este autorul și purtătorul opiniilor individuale. Publicul poate reuni subiecți care aparțin diferitelor grupuri sau clase sociale, dar care împărtășesc aceleași opinii într-o serie de probleme de actualitate. (Nu vorbim aici de public în înțelesul comun al termenului – publicul unui spectacol de teatru, publicul de pe stadion, etc. – în care avem de-a face cu o reunire fizică a persoanelor, ci de public în sensul dat de sociologie : comunitate formată din oameni distanțați fizicește unii de alții, dar care au aceleași păreri și atitudini față de actualitatea vieții sociale, politice, culturale).
Funcțional, opinia publică poate fi definită ca opinia (opiniile) unui public, adică a unui grup la care apartenența ca membru este definită printr-o preocupare și o atitudine comună în problema care formează obiectul opiniei.
Cu toate că publicurile nu se identifică cu structurile sociale și grupale de bază, regăsim în compoziția și gruparea lor, în structurarea și mișcarea opiniilor, liniile mari ale acestor structuri de bază, în primul rând ale celor de clasă. Într-o societate, la un moment dat, într-o problemă determinată, opiniile pot fi cu totul dispersate (lipsind deci un curent de opinie publică), polarizate (existența unui curent de opinie publică), divergente (mai multe curente de opinie publică, deosebite sau opuse), în consens, majoritar sau unanim (opinie publică majoritară sau unanimă).
Opinia publică, ca și conștiință socială, se manifestă și se exprimă prin opiniile individuale, în măsura în care părerile individuale coincid cu acelea ale altor membri ai unei clase, unui grup social, unui public mai larg. Opinia publică trebuie înțeleasă ca un consens, ca o comunitate sau identitate de vederi și de aprecieri într-o problemă de interes social, care se regăsește într-o masă de opinii individuale. Opinia publică este una dintre expresiile cele mai caracteristice ale interacțiunilor sociale și spirituale, ale interferenței persoanelor, grupurilor sociale, claselor, publicurilor. După Albig, opinia publică constă tocmai din opiniile individuale care rezultă din interacțiunea lor asupra unei probleme, în sânul unui grup determinat. Aceiași idee este subliniată de către Stotzel și Girard : „…deși colective, fenomenele de opinie publică n-ar putea fi sesizate experimental decât prin intermediul indivizilor. Această observație este fundamentală și arată întradevăr că opinia publică, departe de a reprezenta o entitate supraindividuală, rezultă din procesele interpersonale complexe care se produc în conștiințe, în dependență de structurile sociale și de funcționarea instituțiilor”, căci „a vorbi de opiniile unei societăți, la un moment dat, înseamnă a evoca semnificația intențiilor exprimate de opiniile indivizilor care gândesc din punctul de vedere al societății”.
Pentru a respinge și mai clar ideea că opinia publică nu este nicio simplă însumare de opinii individuale, dar nicio entitate reificată supraindividualistă, Stoetzel precizează : „…fenomenul de opinie publică este un ansamblu și, poate, un sistem de opinii individuale provocate și stimulate de mijloacele de informare colectivă și întărite sau modificate în procesele interindividuale”. Trebuie să se admită însă că această caracteristică sau semnificație comună de opinii, care constituie tocmai opinia publică și care este un produs al gândirilor individuale convergente, le depășește pe acestea. Opinia publică, ca fenomen spiritual colectiv, este expresia subiectivă socială a unei realități sociale. Opinia publică se poate manifesta în credințe și mentalități, în valori, norme; se poate întruchipa în instituții și organizații.
Dacă punem întrebarea : când poate fi considerată publică o opinie?, trebuie să luăm în considerare două aspecte :
dacă ea este exprimată public;
dacă ea este împărtășită de către alți membrii ai colectivității.
Când se definește opinia publică (mai precis, caracterul public al opiniilor), trebuie să nu se piardă din vedere și diferitele forme de exprimare a acesteia. A. Sauvy distinge patru forme de exprimare a opiniei publice :
opinia clar exprimată, căreia i se face o largă publicitate;
opiniile vag exprimate (rumoarea, zvonurile);
referendumurile;
alegerile cu vot obligatoriu.
Diferențele dintre opinia publică latentă, spontană și imaginea opiniei publice, constituită pe baza anchetelor, au mai multe surse de proveniență. În primul rând, din faptul că în cursul anchetelor subiecții sunt, de obicei intervievați în afara cadrelor sociale obișnuite, de viață și de muncă, în interiorul cărora se formează opiniile. Apoi se întâmplă ca în multe anchete subiecții să fie interogați asupra unor probleme care nu se află în momentul respectiv în centrul intereselor și principalelor lor preocupări; se poate ca adeseori problemele care fac obiectul unui sondaj să nu se suprapună cu cele efectiv dominante în cadrele social respective. De asemenea, formularea întrebărilor și problemelor poate să nu coincidă cu acelea care sunt implicate în opinia subiecților în momentul respectiv.
În ansamblul conceptual „opinie publică” termenul „opinie” este relativ mai ușor de definit. În schimb, termenul de „public” este mai greu de definit și mai dificil de identificat fenomenul real pe care îl acoperă. Publică este opinia care diferă de :
opiniile particulare;
opiniile secrete;
opiniile individuale.
Un prim înțeles al termenului „public” se referă la obiectul opiniei publice, adică la o chestiune publică, în care un grup social sau altul, o clasă socială sau colectivitate, ori chiar întreaga societate este interesată, direct sau indirect, într-o măsură mai mare sau mai mică. „În practică, aceasta înseamnă că opinia publică este o opinie în care fiecare membru individual al grupului este interesat ca membru al grupului și nu ca individualitate. Acest fel de opinie publică este, de aceea, deosebit de opinia publică particulară”.
Un al doile înțeles se referă la exprimarea publică și difuzarea socială a opiniei. „În cadrul celui de-al doilea înțeles, opinia publică se deosebește de opinia secretă și, în acest sens, opinia publică este aceea care se exprimă în public.” Opinia publică poate avea diferite cadre de exprimare, de la cel mai larg (prin mass media, de exemplu), la care poate avea acces întreaga populație, până la cadre mai restrânse, proprii unor organizații sau asociații. „În acest sens, opinia publică poate fi oficială (opinia exprimată oficial de reprezentanții puterii, adică guvernul sau partidul), liberă (opinia publicăa unor persoane particuare) și, între acestea două, semi-oficială (opinia exponenților puterii exprimată de ele ca persoane particulare)”.
IV.3 Funcțiile opiniei publice
Distingem următoarele funcții ale opiniei publice:
Influența opiniei publice asupra instituțiilor sociale – putem deosebi următoarele funcții:
Expresivă (de control)
Consultativă
Directivă
Funcția expresivă – este funcția cea mai amplă. Esența acestei funcții constă în acea opinie publică care trebuie să acționeze față de acțiunile statului în persoana diferitelor sale instituții. Această trăsătură dă opiniei publice caracterul unei puteri ce se situează deasupra instituțiilor puterii, care apreciază și controlează activitatea acestor instituții; dimpotrivă, aceste instituții ajung ăn situația celor controlați. Opinia publică păstrează acest statut de controlor chiar și în cazul în care ar lipsi mecanismul obiectiv necesar asigurării efectului unei asemenea expresii, chiar și atunci când opinia publică este pusă în condiții politice extrem de neprielnice.
Funcția consultativă – sensul acestei funcții constă în aceea că opinia publică oferă sugestii, referitoare la modurile de rezolvare a unor probleme economice, politice, sociale, deoarece se presupune că acestea au nevoie de sfaturi sau cel puțin sunt interesate în primirea lor. În cazul societăților democratice, apare și se dezvoltă un mare număr de forțe politice și organizatorice care stimulează activitatea consultativă a opiniei publice.
Funcția directivă – sensul funcției constă în faptul că opinia pronunță o hotărâre într-o anumită problemă de existență care are un carecter strict imperativ. Ca și în cazul funcției consultative, manifestările de directivă ale opiniei publice, în societățile democratice, se referă la majoritatea domeniilor vieții social-politice, economice, culturale, juridice care capătă o pondere din ce în ce mai mare în sistemul de exprimare a opiniei publice.
IV.4 Conținutul opiniei publice
În activitatea opiniei publice se pot deosebi :
Funcția de apreciere
Analitică
Constructivă
De reglementare
Funcția de apreciere – este cea mai răspândită. Ea este îndeplinită de regulă de părerile cele mai sărace în conținut, dintre cele care provin de la opinia publică. În spatele acestor exprimări nu se află nimic uneori, decât o atitudine pur emoțională, care se bazează pe momente întâmplătoare, superficiale și care nu sunt susținute prin niciun fel de raționamente privitoare la drepturile omului.
Funcția analitică și cea constructivă – aceste funcții ale opiniei publice sunt strâns legate între ele. Funcția analitică semnifică rolul subiectului care analizează raporturile și faptele realității, iar cea constructivă rolul subiectului care programează relațiile și procesele sociale. Opinia constructivă exprimată de opinia publică referitoare la rezolvarea unei probleme este mult mai complexă prin structura sa, astfel ea include o anumită activitate analitică și pe lângă aceasta, reflectă într-o formă generalizată, experiența directă a maselor.
Funcția de reglementare – sensul acestei funcții constă în aceea că opinia publică elaborează și introduce norme precise în relațiile sociale. Ca atare, această funcție poate afecta și activitatea unor grupuri sau colective întregi, însă direcția ei principală este reglementarea cmportamentului persoanelor, atât pe planul relațiilor reciproce dintre indivizi și colectiv, cât și pe planul raporturilor reciproce dintre indivizi. În sensul larg ea este defapt o funcție de educare.. Spre deosebice de celelalte funcții, funcția de reglementare este prin excelență educativă, și se reazlizează cand opinia publică tace, nu apreciază, nu analizează și nu presupune nimic.
Forma de exprimare
Pot apărea doua forme :
Pozitivă
Negativă
În primul caz, opinia publică deține rolul subiectului care programează procesele sociale, și în al doilea caz joacă rolul de subiect care se manifestă prin declarații negative și care nu presupune în schimb nici un fel de progrm propriu.
În secolul al XVIII-lea, s-au manifestat, pe rând, patru modele de comunicare ce au reorganizat spațiul public al societăților democratice:
Primul – a fost cel al presei de opinie care apare, cu o oarecare neregularitate, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, și care se bazează pe un stil rareori polemic, ce amestecă discursul politic și abordarea literară. Datorită acestor ziare, s-a instituit utilizarea publică a rațiunii, prin intermediul argumentării și a schimbului de opinii, pe urma lor profitând burghezii luminați.
Al doilea model – apare pe la mijlocul secolului al XIX-lea, cu ajutorul presei comerciale care cunoaște un avans remarcabil. Este vorba de o presă de masă, organizată pe o bază industrială (se formează genurile jurnalistice, departamentul de redacție este clar asociat cu cel de redacție, jurnalismul se separă progresiv de literatură. Acest tip de presă se impune între clasa politică și cititori, astfel se creează ecoul opiniei publice.
Al treilea model – corespunde perioadei în care se impune mass–media audiovizuale, spre jumatatea secolului XX. Aceste mijloace de comunicare în masă, legate de publicitatea comercială și de dezvoltarea tehnicilor de marketing în vederea creșterii audienței, punând accent pe divertisment, privilegiază spectacolul și reprezentarea în detrimentul argumentării.
Ultimul model – este cel al relațiilor publice generalizate care afectează, începând cu anii `70, întreprinderile, administrațiile publice, asociațiile, punând în practică strategii de seducere a cetățenilor consumatori.
Opinia publică este urmărită de mass–media și de propagandă, dar tocmai pentru a putea fi influențată, ea trebuie să fie reflectată, studiată, luată în considerare în starea ei reală.
STUDIU DE CAZ
Dezinformările dovedesc din plin că acuratețea și precizia informațiilor sunt de domeniul utopiei în mass-media contemporană. „Dacă nu citești ziarele ești neiformat, dacă le citești ești dezinformat.” – Mark Twain
Cuvintele pe care Mark Twain le spunea acum 200 de ani dovedesc că încă din acele vremuri presa scrisă dezinforma. Din păcate, acest advertisment este incă de actualitate. În zilele noastre, până și fotografiile sau înregistrările video, care ar trebui să asigure o mai mare acuratețe în redarea evenimentelor, dezinformează. În continuare vă voi prezenta câteva exemple grăitoare în care este evident că s-au folosit trucaje și falsuri drept imagini „reale” numai pentru a crea știri de senzație și pentru a genera anumite efecte asupra opiniei publice – cu impact la nivel social și politic.
Înscenarea („Wag the Dog”)
Vă amintiți cu siguranță filmul „Înscenarea”, în care Robert de Niro juca rolul unui regizor angajat să „creeze” prin intermediul mass-media un război în Albania, doar pentru a masca un derizoriu scandal politic. O întreagă echipă mobilizează resurse enorme pentru a pune în scenă această „fumigenă”, iar mass-media este evident instrumentul prin care este manipulată opinia publică. În campania de presă redată magistral în acest film, scena în care o fetiță cu o pisică în brațe aleargă îngrozită înspre camera de filmat, în timp ce în spatele ei un bombardament îi distruge casa, este cea mai emoționantă și smulge multe lacrimi din partea publicului care asistă la războiul televizat.
Cum a fost construită această scenă înduioșătoare? E simplu. Au filmat fetița pe un fond neutru, cu o pungă de chipsuri în brațe, sub pretextul unei reclame și apoi au utilizat din plin computerul pentru a genera celelalte elemente. Momentul în care regizorul se consultă cu echipa, ce animal ar trebui să țină în brațe fetița și ce culoare să aibă acesta pentru ca scena să aibă impact asupra câtor mai multe categorii de oameni este memorabilă. Experții din film decid ca fata să poarte în brațe o pisică și să alerge peste un pod în flăcări tocmai pentru a atinge anumite corzi sensibile ale publicului. Un alt exemplu este momentul în care se alege culoarea verde pentru banderolele soldaților – în loc de galben – pentru că în anul precedent s-au vândut cel mai bine mașinile verzi și aceasta înseamnă că oamenilor le place verdele.
Bombardamentele din Liban
New York Times Magazine a publicat o serie de fotografii după bombardamentele din Liban. În mai multe fotografii vedem un bărbat care poartă o șapcă verde cum ajută plin de zel la căutarea victimelor sub dărâmături. Într-o altă imagine din acest fotoreportaj îl vedem însă pe același personaj prezentat drept o victimă a bombardamentului, găsit leșinat sub dărâmături! Înainte de a “cădea” sub firele care îi trec pe deasupra, el a avut timp să își așeze șapca verde sub braț. Este evident că reporterii binecunoscutei reviste au regizat de fapt scenele acestui fotoreportaj. Cei de la New York Times ar trebui să știe că ori cu șapcă, ori fără șapcă tot este nevoie să angajeze măcar doi actori: unul pentru rolul de victimă, celălalt pentru rolul de salvator.
CONCLUZII :
O caracteristică a mass-mediei este că aceasta poate forma caracterul unui individ, adeseori eronat. În acest caz este vorba de televiziune. Datorită faptului că individul se uită exagerat de mult la televizor, acestuia îi pot fi întipărite idei sau opinii transmise de programul vizionat.
Dezinformarea nu trebuie confundată cu eroarea de informare, care nu este deliberată. De exemplu, dacă o persoană sau o agenție de știri difuzează o informație despre care nu știe că este adevărată, dar despre care crede că este adevărată, aceasta nu este o dezinformare propriu-zisă. De aceea, adesea dezinformarea este dată drept eroare de informare, atunci când acela care difuzează mesajul nu știe că acela care stă la originea mesajului a construit în mod deliberat o informație falsă, pe care a pus-o la dispoziție spre difuzare. Dacă scopul unei astfel de acțiuni este inducerea în eroare a utilizatorului final al informației sau dacă dezinformarea are rolul de a distruge credibilitatea celor suficient de creduli pentru a o difuza (de obicei, o agenție de știri), fără a-și da seama ce pagube îi produc receptorului final, trebuie judecat caz cu caz.
Un exemplu clasic de dezinformare s-a petrecut în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, ducând la debarcarea din Ziua "Z", când serviciile de informații britanice au reușit să dezinformeze germanii în așa măsură, încât aceștia au crezut că grosul forțelor de debarcare s-ar găsi la Kent, Anglia, de unde urmau să traverseze Canalul Mânecii. În realitate, debarcarea a avut loc în (http://ro.wikipedia.org/wiki/Normandia), regiune în care s-a putut stabili un cap de pod, datorită ezitării comandamentului german de a-și deplasa forțe în zonă.
BIBLIOGRAFIE:
Ion Drăgan, “Opinia publică. Comunicarea de masă și propaganda”, Ed. “Științifică și enciclopedică”, București 1980;
Septimiu Chelcea, “Opinia publică. Strategii de persuasiune și manipulare”, Ed. Economică, București 2006;
Henri-Pierre Cathala, „Epoca dezinformării”, Ed. Militară, București 1991 (traducere Nicolae Bărbulescu);
Vasile Marin, „Elemente de știință și artă a comunicării”, Ed. Universității Transilvania Brașov, 2006;
Coman Mihai, “Introducere în Sistemul Mass-media”, Ed.a.2-a, rev. , Polirom, 2004;
BONDREA, Aurelian, (1997), “Opinia publică”, București, Editura Fundația „România de mâine”;
LIPPMANN, Walter, (2009), “Opinia Publică”, Bucuresti, Editura comunicare.ro;
Delia Balabal, “Comunicare mediatică”, Editura Tritonic, 2009
MacBride et alții, “Mai multe voci, o singură lume. Comunicare și societate, prezent și viitor”, București, Ed. Științifică și Enciclopedică
Dorin Popa, “Mass – media”, Astăzi, Institutil European,2002
Rémy Rieffel, Sociologia Mass – Media, Editura Polirom, 2008
Mihaela Sterian, Agresivitatea mediatică și personalitatea, Editura Paodeoa, 2004
ANEXE:
Fetița cu punga de chipsuri (imagine reală) :
Fetița cu pisica în brațe (imagine modificată) :
Anexa 1: Înscenarea („Wag the Dog”)
Anexa 2: Bombardamentele din Liban
BIBLIOGRAFIE:
Ion Drăgan, “Opinia publică. Comunicarea de masă și propaganda”, Ed. “Științifică și enciclopedică”, București 1980;
Septimiu Chelcea, “Opinia publică. Strategii de persuasiune și manipulare”, Ed. Economică, București 2006;
Henri-Pierre Cathala, „Epoca dezinformării”, Ed. Militară, București 1991 (traducere Nicolae Bărbulescu);
Vasile Marin, „Elemente de știință și artă a comunicării”, Ed. Universității Transilvania Brașov, 2006;
Coman Mihai, “Introducere în Sistemul Mass-media”, Ed.a.2-a, rev. , Polirom, 2004;
BONDREA, Aurelian, (1997), “Opinia publică”, București, Editura Fundația „România de mâine”;
LIPPMANN, Walter, (2009), “Opinia Publică”, Bucuresti, Editura comunicare.ro;
Delia Balabal, “Comunicare mediatică”, Editura Tritonic, 2009
MacBride et alții, “Mai multe voci, o singură lume. Comunicare și societate, prezent și viitor”, București, Ed. Științifică și Enciclopedică
Dorin Popa, “Mass – media”, Astăzi, Institutil European,2002
Rémy Rieffel, Sociologia Mass – Media, Editura Polirom, 2008
Mihaela Sterian, Agresivitatea mediatică și personalitatea, Editura Paodeoa, 2004
ANEXE:
Fetița cu punga de chipsuri (imagine reală) :
Fetița cu pisica în brațe (imagine modificată) :
Anexa 1: Înscenarea („Wag the Dog”)
Anexa 2: Bombardamentele din Liban
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Mass Media, Mod de Dezinformare a Opiniei Publice (ID: 107325)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.