Mass Media Si Servicii Secrete

IΝTRОDUCERE

Lucrarea de față intitulată „Imaginea SRI în presă” tratează рrοblemele legate de criza imaginea SRI în presa românească, aceѕt ѕtudiu având ca suport bibliografic lucrări reprezentative în materie ale unor autori precum: Mihai Pelin, Cristian Troncota, Alexandru Mihai Stoenescu, Jean Claude Bertrand, Carl Bottan, John Keane, Victor Vișinescu și alții.

Lucrarea este structurată în patru capitole, după cum urmează.

În primul capitol, intitulat „Caracteristici conceptuale” sunt prezentate aspecte ale imaginii și comunicării instituționale, rolul comunicării SRI în presa românească, precum și biroul de presă SRI.

Cel de-al doilea capitol, intitulat „Securitatea”, abordează conceptul și evoluția securității pe plan național și internațional, și încheind cu o succintă paralelă între percepția opiniei publice în legătură cu SRI și cea privind securitatea, de-a lungul timpului.

Capitolul al treilea, intitulat „Tehnici SRI de comunicare cu presa” insistă asupra relațiilor SRI cu presa de-a lungul timpului, precum și asupra principalelor tehnici de comunicare adoptate de SRI în relația cu presa: comunicatul de presă, știrea de presă și conferința de presă.

Cel de-al patrulea capitol, intitulat „Studiu de caz: Imaginea SRI în presa românească” se constituie înt-un amplu studiu privind imaginea SRI în presa românească. Ca o particularizare a cercetării, acest capitol constă într-o analiză a principalelor comunicate SRI și a opiniilor reflectate despre aceasta în presa românească în perioada 2010-2012.

Рrin рrezenta lucrare, am dοrit ѕă demοnѕtrez imрοrtanța deοѕebită a cunοașterii aѕрectelοr relevante în materia cercetării, ѕtabilindu-mi următoarele:

Analiza aѕрectelοr teοretice și metοdοlοgice рrivind colectarea informațiilor, evaluarea și sistemul cercetărilor în materie;

Ѕtudierea și ѕtabilirea aspectelor privind conceptul de securitate și modul în care SRI este perceput de opinia publică raportat la securitate, în timp;

Identificarea și analiza lacunelοr, cοnfuziilοr și cοntradicțiilοr în ceea ce рrivește tema abοrdată.

Оbiectivele urmărite în aceaѕtă cercetare ѕunt următοarele:

Ѕtabilirea temei de cercetare: imaginea SRI în presă;

Ѕelectarea bibliοgrafiei în vederea dοcumentării, având în vedere atât materiale infοrmative рur teoretice din literatura de specialitate, cât și raрοartele unοr ѕtudii de caz рe aceeași temă, elabοrate în рrealabil de către ѕрecialiști;

Dοcumentarea рrοрriu-ziѕă atât din materialele ѕelectate, cât și urmărirea unui curѕ de ѕрecializare în materie;

Νοtarea zilnică în fișele de рrοtοcοl, de рrοgrame, atât a itemilοr și ѕarcinilοr nοu intrοduѕe, cât și a celοr verificate ѕau cοnѕiderate ca fiind maѕterate;

Interрretarea și рrelucrarea datelοr οbținute.

Μοdelele și ariile abοrdate în aceaѕtă lucrare ѕunt:

Dοcumentarea teοretică din cărțile de ѕрecialitate indicate ѕelectiv în bibliοgrafie;

Dοcumentarea рractică рrin culegerea de date din ѕtudiile de ѕрecialitate;

Culegerea de date рrin acceѕarea diferitelοr ѕite-uri ale inѕtituțiilοr de ѕрecialitate;

Ѕiѕtematizarea datelοr;

Analiza cοmрarativă a datelοr, interрretarea rezultatelοr și fοrmularea de cοncluzii și рrοрuneri.

CAPITOLUL I

FUNDAMENTE TEORETICE

IMAGINEA ȘI COMUNICAREA INSTITUȚIONALĂ

Scurt istoric al imaginii

Alvin Toffler, în celebra sa carte „Puterea în mișcare”, conferă o aură sustenabilă unui adevăr al zilelor noastre: tringhiul „mușchii, banii și mintea”, care a fost slogan al evoluției societății din timpul imemorial și până în prezent, tinde să se subdimensioneze. Puterea devine prevalentă aceluia care stăpânește informația, prin informație înțelegându-se de la o noutate ordinară și până la tehnologiile moderne.

Noua epocă anunțată de viitorolog se va susține, în special, pe dezvoltarea durabilă a sistemelor informaționale, pe spețe ale acumulării, transmiterii și valorificării rezultatelor și inovațiilor științifice. Redefinirea structurilor de putere la nivel mondial conduc la o nouă remaniere a vieții sociale și ecomice, cu reminiscențe pe plan politic.

Dintr-un punct de vedere este interesant de studiat amprenta pe care informația o pune asupra imaginii instituțiilor, în general și asupra instituțiilor statului, în special, în cazul nostru S.R.I.

Practica a dovedit, mai ales în ultima vreme, faptul că imaginea unor instituții are o valoare patrimonială fundamentală.

Prin „imagine” trebuie să înțelegem o caracteristică a vieții psihice și psiho-sociale, fundamentat pe potențialul psihicului uman în edificarea reprezentărilor mentale, capacitate care este esențială în actul comunicării. „Imaginea poate să influențeze puterea de decizie a unui individ sau a unei colectivități”.

Imaginea unei instituții se gestionează ca oricare obiect de patrimoniu, ținând, totuși, seama de faptul că această „avere” a fost cu greu agonisită. Sunt situații când imaginea unei instituții este mai valoroasă decât întreg patrimoniul firmei respective.

Se poate spune că prin „imagine” se înțelege schițarea unor atitudini, opinii sau preconcepții cu privire la un individ, colectiv ori la opinia publică față de o instituție. Cu alte cuvinte, imaginea este o părere a unei persoane, grup de persoane sau a opiniei publice despre instituția respectivă. Toți specialiștii sunt de acord că o imagine negativă afectează, uneori de o manieră incredibilă, succesul instituției.

Deși ne referim la instituții în sens larg, putem include și instituțiile publice în această categorie, iar gestionarea imaginii acestora este obligația tuturor structurilor de conducere și substructurilor acestora din cadrul instituției publice în cauză. O foarte bună administrare a imaginii instituțiilor conduce la creșterea nivelului de încredere a opiniei publice, dar și la nivelul impresiei generale despre instituție ca fiind un factor de coerciție.

Pentru înțelegerea lato sensu a conceptului de imagine și pentru a putea înțelege mai bine tehnicile de formare a acesteia se impune a trece succint în revistă conceptul de reprezentare.

Așa cum precizam mai înainte, psihicul uman are capacitatea de a-și construi reprezentări mentale în contextul vieții sociale sau politice, individului, instituției sau obiectului. „Aceste reprezentări sunt puternic condiționate de modul nostru de a gândi, a acționa, a percepe ori a organiza informațiile pe care le deținem. Se poate spune că reprezentarea unor obiecte ori instituții constituie un atribut al vieții psihice a fiecărui individ”.

Rudolf Carnap apreciază că, în situația unui accident de circulație, opiniile privind cauza acestuia vor varia fundamental în funcție de pregătirea, modul de a-și forma reprezentările și de experiența de viață a fiecărui individ.

Astfel, un polițist se va concentra pe nivelul de înțelegere și respectare a legislației, un psiholog va găsi cauze de natură subiectivă, un economist sa va lega de calitatea proastă a economiei mondiale etc.

Unii specialiști afirmă că „reprezentările cu privire la percepția realității se formează în două planuri: un plan al vizibilității proximale, nemijlocite, în care instituția este percepută prin simțuri, având practic dimensiuni reduse și un plan al vizibilității distale, mijlocite și mediate, inaccesibil în mod direct, dar accesibil prin oricare sistem mijlocitor (media)”.

În cazul grupurilor sociale, edificarea relațională a instituțiilor ia în considerare credințele, atitudinile, opiniile și patrimoniul social instituie de grupul definit. Acest patrimoniu este punctul de referință la care se raportează în actul de formare a imaginii.

Din perspectiva formatorului de imagine, în fața unei entități sociale este recomandabil a se lua în considerare elementele ce se cer intanginibile, manipulate, transportate sau transpuse. Este situația credințelor cu o viață durabilă în memoria colectivului respectiv, se cer a fi puse în valoare, dar nu revocate sau schimbate. Se impune, pe această cale, a se pune accentul pe opinii, deoarece au o situație instabilă în conștiința colectivă, convergând la atitudini.

Majoritatea specialiștilor sunt de acord cu ideea că imaginea gravitează în jurul unui nucleu central.

În acest nucleu se găsește semnificația, obiectul și organizarea reprezentării. În jurul lui pot gravita nenumărate teorii înrudite și, în cea mai mare parte, derivate din acesta.

Nucleul fundamental concretizează atât maniera de realizare a legăturilor dintre elementele subsidiare, cât și semnificația acestora. Acest lucru face ca în activitatea de formare a imaginii sau, invers, în demontarea imaginii negative conceptul esențial să aibă stabilitate. Schimbarea trimite la regândirea tuturor activităților instituției în funcție de noul adoptat.

În fine, nucleul trebuie conveargă, în materia elementelor sau reprezentărilor componente. Lipsa de duplicitate are un rol fundamental în procesul de creare a unei imagini.

În jurul acestui nucleu gravitează o serie de concepte, care fie derivă din cel inițial, fie încearcă să-l lege de realitatea nemijlocită. Conceptele limitrofe caută să fundamenteze legături cu prezentul, cu situația actuală la nivelul instituțiilor. Acestea sunt extrem de ramificate și au, în principal, rolul unui feedback, de punere de acord a exigențelor nucleului cu ceea ce se întâmplă în practică.

Prof. A. Neculau reia trăsăturile central și limitrof ale exprimărilor sociale după I. C. Abric, participând la fundamentarea tiparului de realizare a acestora.

Astfel, sistemul central asigură legătura cu memoria și istoria grupului, definește omogenitatea grupului, fiind un sistem stabil, coerent, rigid, rezistent la schimbare.

Sistemul central generează semnificații ale reprezentării și determină organizarea sa.

Sistemul periferic permite integrarea experiențelor și istoriilor individuale, suportă eterogenitatea grupului fiind amplu, evolutiv și suportând ușor contradicțiile.

Sistemul periferic permite adaptarea la realizarea concretă și diferențierea conținuturilor, protejând astfel sistemul central.

Principii generale

Dincolo de explicațiile privind conceptul temei în discuție se ivește un act cu ecouri profunde în planul relațiilor publice. Stabilirea imaginii unei instituții se poate realiza făcând apel la un anumit sistem de reguli ce ține, pe de o parte, de caracterul managerial al liderului instituției și, pe de altă parte, de activitatea angajaților.

Această politică se transpune în practică printr-o rețea de activități de relații publice amplificate și eșantionate, care au rolul de a forma, schimba sau menține imaginea unei instituții.

În cele ce urmează vom încerca să prezentăm sumar principalele activități de relații pubice.

În primul rând, dezvoltarea unui management de înaltă performanță la nivelul instituției respective. Gama de activități care duc la renumele instituției respective țin, așa cum arătam mai înainte, de conducerea acestea, însă esențial pentru a-și forma, schimba sau menține imaginea este derularea unei activități performante. În practica relațiilor publice se vorbește de un slogan care este esențial pentru imagine „să faci lucruri bune și să spui cu tărie acest lucru”. Prin „lucruri bune” se înțelege fie un produs de calitate, cel mai bun în domeniu sau la nivelul celor mai bune, fie servicii ireproșabile. În cazul instituțiilor publice, managementul performant are și alte conotații. Un management neperformant poate duce la perturbarea unor activități și de aici pot apărea încălcări ale drepturilor și libertăților cetățenești. „În anumite situații, însă, aceste instituții își desfășoară activitatea ca adevărate servicii publice, ele fiind parte componentă a organismului statal, dar puse în slujba cetățeanului. În cazul acestora, activitatea de relații publice având ca scop principal gestionarea unei imagini reale este deosebit de importantă, cu atât mai mult cu cât, în general, aceste servicii publice au nevoie de cetățeni din domeniul ordinii publice, siguanței naționale și administrației publice”. Datorită acestor aspecte, managemeni înainte, de conducerea acestea, însă esențial pentru a-și forma, schimba sau menține imaginea este derularea unei activități performante. În practica relațiilor publice se vorbește de un slogan care este esențial pentru imagine „să faci lucruri bune și să spui cu tărie acest lucru”. Prin „lucruri bune” se înțelege fie un produs de calitate, cel mai bun în domeniu sau la nivelul celor mai bune, fie servicii ireproșabile. În cazul instituțiilor publice, managementul performant are și alte conotații. Un management neperformant poate duce la perturbarea unor activități și de aici pot apărea încălcări ale drepturilor și libertăților cetățenești. „În anumite situații, însă, aceste instituții își desfășoară activitatea ca adevărate servicii publice, ele fiind parte componentă a organismului statal, dar puse în slujba cetățeanului. În cazul acestora, activitatea de relații publice având ca scop principal gestionarea unei imagini reale este deosebit de importantă, cu atât mai mult cu cât, în general, aceste servicii publice au nevoie de cetățeni din domeniul ordinii publice, siguanței naționale și administrației publice”. Datorită acestor aspecte, managementul desfășurat de instituțiile interesate în administrarea imaginii trebuie să fie eficient.

Dezvoltarea la nivelul instituției a unei strategii de câștigare a încrederii și simpatiei propriilor angajați este o strategie de relații publice, ce presupune o „îndoctrinare” a personalului cu o filozofie a instituției, în care elementul esențial este înțelegerea rostului acesteia. Important este ca fiecare angajat să se participant cu drepturi egale la activitatea instituției, iar instituția să fie o rampă de lansare pentru a-și exercita atribuțiile caracteristice, creatoare și inovatoare și, în ultimă instanță, și opera personalitatea. Activitatea în sine este realizabilă cu greu și cere o investiție în timp, răbdare și pasiune din partea conducerii, înțelegere și răbdare din partea angajaților. Din punctul de vedere al literaturii de specialitate, „îndoctrinarea” personalului trebuie să vozeze în special educarea lui cu privire la: „respectul față de lege, putându-se afirma că un funcționar public trebuie să aibă un cult pentru aceasta; o conduită ireproșabilă atât în familie, la locul de muncă, cât și în societate; dorința de autodepășire, de a promova, de a-și perfecționa pregătirea; respectul față de cetățeni, înțelegerea faptului că funcționarul public este în slujba acestuia, și nu invers; dorința de a contribui cu toată energia la bunul mers al instituției din care face parte.”

În lucrarea „Relațiile publice, succes și credibilitate” autorii folosesc ca exemplu „modul cum firma Krupp, imediat după război, folosind o strategie de relații publice, în care publicitatea a fost elementul esențial, a reușit să-și schimbe imaginea, astfel că după un timp relativ scurt firma a fost încununată de un succes deplin”. Într-adevăr, pentru a fi crezută, este necesar ca instituția să demonstreze că produsele, serviciile pe care le oferteează sunt de calitate exemplară și la prețuri competitive. În acest sens, „clipurile publicitare trebuie să fie foarte simple, extrem de expresive și prezentate foarte des, dacă se poate de câteva ori pe zi în perioadele de maximă audiență a mijloacelor de informare în masă”. Acest aspect nu este aplicabil, desigur, și în cazul instituțiilor publice, deoarece în cazul acestora publicitatea în sensul comercial al cuvântului nu poate fi folosită. Este, însă, normal ca publicul să aibă cunoștință despre activitatea ce se desfășoară în interiorul instituției, motiv pentru care campania așa-zis „publicitară” trebuie să fie o acțiune de informare corectă a publicului larg despre: „obiectivele și sarcinile instituției; atribuțiile acesteia conferite de lege; metodele folosite în activitatea de aplicare a legii; succesele și eventual cazurile mai deosebite realizate cu ajutorul cetățenilor; dificultățile întâmpinate în muncă, activitatea de informare trebuind să se desfășoare regulat, după un anumit orar sau periodic, în cadrul unor emisiuni distincte la mijloacele de informare în masă cu cea mai mare audiență în mijlocul publicului”.

În activitatea de relații publice, sponsorizarea este „una din metodele cele mai des întâlnite și utilizate pentru formarea unei imagini corecte și reale” a instituțiilor. „Există firme care au o politică proprie în ceea ce privește folosirea sponsorizării ca suport de promovare a imaginii”. Din punctul de vedere al literaturii de specialitate, sponsorizarea poate aduce servicii imaginii instituției „atunci când ea este gestionată corect”. Astfel, managerii instituțiilor trebuie să aibă în vedere că, în general, instituțiile statului sunt învestite cu autoritate și, la nevoie, pot face uz de forța de constrângere. În acest fel, publicul tinde să-și formeze o imagine falsă despre instituție. Cei care aplică legea sunt asociați, uneori, cu niște oameni inflexibili, brutali, evitând câteodată comunicarea cu aceștia. „Sponsorizarea din resurse proprii a unor acțiuni caritabile la centre de plasament de exemplu, are rolul de a șterge imaginea de oameni inflexibili, arătând publicului că și funcționarii publici, deși câteodată sunt obligați să ia măsuri ferme, sunt oameni cu suflet, care își ajută semenii atunci când se află la greu.”.

Într-adevăr, personalul instituțiilor are un rol fundamental în promovarea unei imagini de marcă. Se poate spune că, de calitatea acestui personal, randamentul instituției și, bineînțeles, performanța acesteia. Pentru aceasta, este normal ca, atunci când o persoană este angajată, ea să fie bine studiată, în funcție de exigențele formulate de directorul unități. Indiferent de specificul activității desfășurate de instituția respectivă, este necesar ca la angajare să se țină seama, printre altele, de: „temperamentul candidatului, trăsăturile de caracter, atitudinile, aptitudinile și abilitățile psihice, interesele, aspirațiile și dorințele, convingerile cu caracter politic, nivelul de pregătire profesională și vârsta, experiența în postul pentru care solicită încadrarea, starea de sănătate, activitățile extraprofesionale desfășurate, comportarea în familie și societate, situația familială, motivul pentru care face angajarea”. Toate aceste exigențe pe care trebuie să le îndeplinească un candidat pentru a putea fi angajat cu scopul de a aduce în interiorul instituțiilor oameni bine pregătiți, serioși, animați de dorința de a se realiza plenar în plan profesional. Desigur, este știut faptul că, în general, „instituțiile statului au anumite criterii de selecționare și angajare inserate în unele norme sau instrucțiuni”, respectarea acestora convergând spre definirea unui personal informat și competent. Cu toate acestea, este bine a se lua în calcul un element care, de multe ori, se uită: motivul pentru care persoana dorește să se angajeze în instituție. În acest sens, este obligatorie susținerea unui interviu la angajare. Cu privire la această problemă a motivației, este recomandabil a se lua în considerare un cumul de studii efectuate de sociologi cu privire la responsabilitatea angajatorului. Astfel, dacă candidatul afirmă că dorește postul numai și numai pentru latura materială, putem întâlni o persoană care va fi în general corectă, dar nu va depune eforturi susținute pentru buna desfășurare a activităților în instituție. De regulă, astfel de persoane se formalizează ușor și tind să devină un „robot” mai mult sau mai puțin perfect. „În situația în care candidatul afirmă cu tărie că scopul principal al angajării lui în instituție este de se realiza profesional, trebuie verificat cu mare atenție care este motivul real al mutării de la vechiul loc de muncă”. În cea mai mare parte a situațiilor, candidatul a solicitat la vechiul loc de muncă admiterea competențelor și abilităților sale, admitere care, de regulă, a fost nerealizată. În general, astfel de oameni nu se adaptează exigențelor de muncă și peste puțin timp vor avea un nou insucces. În fine, „în cazul în care candidatul afirmă că dorește postul pentru că este mai bine plătit decât cel vechi și crede că se poate realiza profesional în instituția mai bine dotată și cu o imagine mai bună, poat fi crezut pe cuvânt, fiind de înțeles dorința de a promova, cu atât mai mult cu cât instituția are o imagine de marcă mai bună”. O ultimă idee legată de calitatea personalului este aceea că „trebuie îndepărtate acele persoane care sunt compromise sau au o imagine publică negativă, deoarece publicul asociază imaginea instituției cu imaginea negativă a acestor angajați”.

Întreținerea unor relații foarte bune cu mijloacele de informare în masă este o condiție indispensabilă succesului. „Nu există nici un motiv să se păstreze la distanță presa, deoarece interesul instituției este diametral opus, aceasta dorind să fie cunoscută la adevărata sa valoare. Acest lucru se întâmplă, de regulă, cu ocazia campaniilor publicitare. În restul timpului, este necesar să se abordeze relația cu presa cât mai des”.

ROLUL COMUNICĂRII SRI ÎN RELAȚIA CU PRESA

Conceptul de comunicare

Putem vorbi de comunicare a sistemelor, tot așa cum putem vorbi și despre o comunicare a subsistemelor componente, toate elementele intrând astfel în confluență. Acest aspect își găsește aplicabilitatea în generalul vieții sociale, în special.

Comunicarea reprezintă elementul primordial pentru funcționarea la cote maxime a oricărui grup social, indiferent de natura și mărimea ei. „Schimbul continuu de mesaje generează unitatea de vederi și, implicit, de acțiune, prin armonizarea cunoștințelor privind scopurile, căile și mijloacele de a le atinge, prin promovarea deprinderilor necesare, prin omogenizarea relativă a grupurilor sub aspect afectiv și motivațional”.

În relațiile de comunicare, o atenție deosebită se acordă calității comunicării dinspre administrație către public.

„În principiu, orice comunicare către public poate fi apreciată ca fiind slabă, ineficientă, sau bună și eficientă”. Vom aprecia ca fiind slabă, ineficientă, comunicarea al cărei mesaj nu este înțeles de către destinatar. Vorbim de o comunicare bună, în situația în care mesajul transmis este descifrabil și perceput de către subiectul receptor. „Comunicarea eficace este aceea care realizează transmiterea unui mesaj relativ scurt și clar, care să poată fi înțeles de către destinatar și, totodată, să-i confere un caracter asimilabil. Comunicarea eficace, în raport cu comunicarea bună presupune elemente de ordin motivațional care să-l influențeze pozitiv pe destinatar, să determine acceptarea mesajului și traducerea șui în viață”.

În procesul de comunicare va scoate randament, mai întâi de toate, acel responsabil care are știe să comunice bine și hotărât. Competențele de comunicare țin de sfera aptitudinilor speciale ale persoanei, care, desigur, pot fi formate și dezvoltate.

Elementele prin a căror unire are lor comunicarea către public sunt: sursa de emisie, receptorul, mesajul de transmis, canalul de transmisie, perturbațiile și feed-back-ul.

Sursa de emisie și receptorul, administrația ori publicul, sunt elemente active, principale, ale relației administrație-public.

Mesajul reprezintă obiectul relației de comunicare. Fiecare mesaj comunicat are drept scop o aducere la cunoștiință, persuasiune, raționalizare și altele. Mesajul din partea administrației reprezintă pentru receptor „un element de noutate, dorit de către acesta, intuit, așteptat cu bucurie sau teamă, în anumite situații”.

Forma de comunicare poate fi: scrisă, verbală, neverbală, mixtă.

Perturbațiile, indiferent de forma comunicării, exercită influență negativă asupra calității relației, asupra activității de comunicare dintre cei doi subiecți. De obicei, „ele acționează asupra canalului de transmisie, dar nu numai; ele influențează și receptorul, fie în sensul reducerii atenției acestuia la conținutul mesajului, fie în cel al distragerii atenției de la mesajul respectiv”.

Feedback-ul constă într-un mesaj antagonic celui inițial. De obicei, acesta se transmite pe un canal diferit decât cel realizat în mod direct.

Autorii din literatura de specialitate sunt de părere că tipologia comunicării comportă mai multe criterii de selecție.

Astfel, după scopul urmărit, putem distinge comunicări oficiale și neoficiale.

După frecvența comunicării, distingem comunicăr permanente, periodice și aperiodice.

După genul de activitate căreia îi este destinată, identificăm comunicarea instructivă sau educațională, profesională sau în procesul muncii și mediată sau prin intermediul altcuiva.

Din punctul de vedere al relațiilor ce se stabilesc între administrație și cetățeni, comunicarea poate fi verbală, în scris sau nonverbală.

Comunicarea socială a SRI

În practică, comunicarea oficială a SRI se derulează 24 de ore din 24, fără înrerupere. Situațiile care generează aceste relații de comunicare sunt multiple și variate, însă toate evidențiază nevoia unui parteneriat cât mai temeinic cu publicul, în general și cu presa, în special.

În consecință, prin prisma relaționării comunicării distingem un număr de șase situații tip, în care funcționarul public din cadrul SRI, indiferent de departamentul unde activează, poate intra în relații cu cetățenii.

Aceste situații sunt: primirea publicului sau a presei, ajutorul și asistența acordată, adunarea de informații, notificarea, intervenția și răspunsul față de agresiunea verbală.

Primirea publicului și a presei. Publicul sau presa se poate prezenta din proprie inițiativă sau la solicitarea SRI. În ambele situații, „activitatea are o deosebită importanță în ceea ce privește imaginea pe care publicul și presa și-o face despre instituție”.

„Primirea presupune o pregătire prealabilă, care se manifestă, în special prin amenajarea unor spații corespunzătoare și adoptarea unei atitudini conforme cu starea de spirit a persoanei cu care publicul sau presa intră în contact, pentru a depăși momentele de început ale discuției”. Astfel, locurile adresare acestor activități trebuie să aibă în componența lor toată infrastructura necesară. Dacă primirea se face în biroul de lucru, încăperea se cere a avea imprimată un caracter sobru, iar echipamenetele și tehnologia de calcul nu trebuie să influențeze negativ activitatea propriu-zisă.

Factorul decisiv în prima situație îl constituie conduita și modul de relaționare a persoanei respective, „care trebuie să aibă capacitatea de a asculta cererea fiecărei persoane, de a exprima un răspuns clar, precis, accesibil înțelegerii interlocutorului sau pe deplin satisfăcător, de a intui și determina timpul de așteptare în raport de urgență și nevoi, fără să dezvăluie modul său de a le cunoaște și stabili”.

În marea majoritate a cazurilor, persoanele cu care se intră în discuții au un timp limitat, uneori sunt agitate, nervoase. „Această stare de fapt trebuie să determine pe funcționar să poarte o discuție scurtă, la obiect care să ducă, în final, la lămurirea persoanei, în așa fel încât să nu mai fie nevoie de o nouă interpelare”. Se impune o astfel de conduită, deoarece funcționarul public ce se află în exercitarea atribuțiilor de serviciu mai are de executat și alte sarcini specifice. „Funcținarul public trebuie să fie capabil să exprime un răspuns exact și satisfăcător, iar atunci când cerințele merg până la asistență, să intervină prompt, hotărât, în litera și spiritul legii”.

Ajutorul și asistența acordată. A ajuta o persoană are imprimată, prin definiție, un caracter nobil, atruist. „Fie că se află la locul unui conflict sau nu, funcționarul trebuie să-și apropie persoanele atinse moral. Această dimensiune umană este, uneori, umbrită de rutină. Obiectivul de atins va fi ascultarea interlocutorului și manifestarea prin fapte și acte a întregului sprijin pe care este îndreptățit să-l primească. Această optică este benefică pentru formarea unei imagini favorabile instituției”.

Adunarea de informații. Adunarea de informații este o componentă a activității de prevenire, deoarece sunt dese situațiile când, în acest mod, se pot preveni fapte antisociale. „Apreciem că activitatea în sine depășește pur și simplu cadrul instituțional, deoarece funcționarul public trebuie să folosească, pe lângă cunoștințe de specialitate, și acele trăsături de caracter și personalitate proprii lui, care, perfecționate pe parcursul anilor de muncă în cadrul SRI, îl transformă într-un profesionist capabil să observe, să interpreteze și să stabilească o relație de încredere în orice împrejurare”.

În multitudinea relaților sociale și situațiilor relaționale în care se va găsi, funcționarul public din cadrul SRI trebuie să aprecieze cu mult discernământ, pe lângă capacitatea persoanei de a relata o anumită situație de fapt, și gradul ei de veridicitate, interesul manifestat.

Notificarea. Această situație relațională abordează exclusiv aspectul de consemnare. Funcționarul, după ce va notifica clar obiectul, va adopta o atitudine non-conflictuală.

Intervenția. Cu ocazia intervenției, se are în vedere nu numai abolirea unei surse de pericol privind imaginea instituției, ci și prevenirea afectării imaginii de marcă a SRI. În scopul de a acționa cu eficacitate, funcționarul public va trebui să fie capabil „să se informeze în modul cel mai complet asupra originii și naturii intervenției, să rezolve conflictul sau, cel puțin, să deplaseze pe moment obiectul său, tratându-l atunci când acesta este de amploare din punct de vedere al consecințelor, și nu din cel al cauzelor sale”.

Răspunsul față de agresiunea verbală. Numeroase cazuri sunt la originea unei agresivități care se întoarce, de multe ori, asupra funcționarului public sau purtătorului de cuvânt al instituției pe care o reprezintă. În aceste condiții, acesta trebuie să analizeze, să evalueze situația și, în funcție de condițiile concrete existente la fața locului, să acționeze pentru înlăturarea stării de conflict ori s-o aplaneze.

„Esențial este nu atât modul de intervenție, cât aprecierea lucidă a situației de fapt, în funcție de care se stabilește și linia de conduită care trebuie urmată. Indiferent de natura conflictului, atunci când intervenția funcționarului public sau a purtătorului de cuvânt este necesară, acesta trebuie să fie calm, sobru, calculat, categoric în decizii care nu pot fi decât în litera și spiritul legii”.

CAPITOLUL II

SECURITATEA

INSTITUȚIA SECURITĂȚII

Securitatea, în ansamblu, spre deosebire de serviciile de securitate, a făcut parte integrantă dintr-un sistem politic ce impunea o aplicare imprevizibilă și nelegitimă și a cărei mijloace erau prohibite de ordinea legală proclamată, deci o instituție specifică unui sistem care amendează și revocă activitatea juridică, transpunând guvernul într-un agent în accensiunea spre putere. Aceasta era definiția atribuită de argentinianul politolog Ernesto Garzon Valdes, în baza studiului său privind practicile totalitare sud-americane.

Fără a intra în prea multe detalii, în cele ce urmează voi prezenta punctual o sumă de specificități semnalate de Garzon în funcționarea modelului sud-american aplicabil în spațiul politic al comunismului românesc.

Prima caracteristică a elementelor sale funcționale presupune o „anumită organizare ideologică, bazată pe o dogmă, o idee proclamată ca absolută, neîndoielnică și care servește pentru a scuza sau justifica distrugerea oponenților ei”.

În cazul românesc, „dictatura proletariatului” și mai apoi „făurirea societății socialiste multilateral dezvoltate” au fost cele care au declanșat doctrina de securitate de mai târziu cu privire la factorii endogeni sau exogeni perturbatori în viziunea Securității de atunci. Partidul a fost cel care a proclamat, prin liderii săi politici, „linia directoare”, iar Securitatea, ca mijloc represiv, a impus-o printr-o constantă defensivă și ofensivă agresivă, făcând apel la nerespectarea drepturilor cetățenești și libertăților fundamentale definite în Constituțiile comuniste din acele perioade, „care încetau să funcționeze atunci când o acțiune sau atitudine era considerată drept potrivnică ordinii de stat”.

Al doilea element caracteristic care are menirea de a trasa o diferențiere evidentă între instituția Securității din perioada de tristă pomenire și actualul SRI îl constituie faptul că, cel puțin în viziunea lui Garzon, Securitatea comunistă era „un organism coerent de propagandă care justifica sau argumenta în favoarea mijloacelor aplicate, contraatacând și stigmatizând pozițiile contrare”.

Un al treilea element caracteristic presupune o riguroasă „disciplină internă” a membrilor organismului instituțional a cărui funcție este aplicarea mijloacelor coercitive.

Aspectele menționate mai sus își găsesc desigur aplicabilitate în comunismul românesc, acesta dezvoltând un aparat de propagandă cu menirea de a găsi raționamente în fundamentizarea oricărui abuz împotriva libertății, ca fiind efectuat pentru scopuri comune cu care se identifica regimul, acesta autointitulându-se apărător al intereselor „oamenilor muncii”. Stricta disciplină și ordine internă din aparatul cu un profund caracter militarizant al poliției politice comuniste din acea vreme oferă o identificare cu modelul sud-american. În consecință, „afirmarea existenței unui conflict cu un oponent care se infiltra la fiecare nivel al societății, acționând ca agent al unei conspirații internaționale a cărei țintă era anularea patrimoniului enunțat drept absolut de către deținătorii de putere, delimitarea inexactă a faptelor punitive și revocarea procedurilor juridice pentru determinarea actelor criminale, impunerea nelegitimă a mijloacelor coercitive sancționate de ordinea legală, dar și apelul făcut la maniera violentă pentru privarea cetățenilor de libertate și proprietate reprezintă tot atâtea moduri de exercitare a puterii în plin regim comunist în asonanță cu modelul sud-american descris de Garzon”.

Revenind la Securitate, aceasta este o instituție prolifică, cunoscând o evoluție destul de sinuoasă. În mod tradițional, Securitatea beneficiază de o manieră de înțelegere strict obiectualistă: subiectul relevant era statul, iar amenințările consacrate constituțional ale acestuia sunt exclusiv cele care trebuie înlăturate. Raportarea critică la școala tradițională a obligat la extinderea sferei de cuprindere a conceptului de securitate pentru a include nu doar ce identifică decidenții politici cu atribuții în domeniu, ci, de asemenea, și ceea ce consideră analiștii a fi suficient de important pentru conservarea și dezvoltarea armonioasă a unei societăți.

„Termenul de securitate se extinde dincolo de afacerile militare pentru a îngloba aspectele non-militare, mai volatile și mai dificil de contracarat”. Drept consecință, conceptul de securitate devine cu atât mai evaziv, cu cât își adaugă mai multe dimensiuni nemilitare.

Abordarea cea mai modernă în privința securității adaugă ariei ei problematice o dimensiune cu totul subiectivă: o comunitate este în siguranță dacă membrii ei se simt securizați. Pentru toate aceste perspective, punctul critic rămâne la nivelul deciziei privind persoana sau grupul legitimat să declare că o situație sau un eveniment reprezintă sau nu o chestiune de securitate națională.

Importanța autoperceperii de către cetățeni a stării de securitate este din ce în ce mai mare. Adesea, prezența amenințării nu corelează pozitiv cu faptul că publicul se simte în pericol. Starea de securitate nu ar exista, în această perspectivă, decât în cazul ideal în care nu numai că nu există amenințarea, dar nici cetățenii nu se simt în nesiguranță.

În regimurile politice democratice, eficiența unei instituții depinde într-o măsură semnificativă de modul în care existența și funcționarea ei sunt percepute la nivelul publicurilor intern și extern. „Capitalul social” de care beneficiază orice instituție, iar cele de securitate națională cu atât mai mult, condiționează eficiența acesteia. Instituțiile înseamnă oameni, iar funcționarea lor de asemenea. Prin urmare, cu cât mai puțină încredere, cu atât mai puțină eficiență darorată mediului social ostil sau lipsei de suport din partea populației. Nimeni nu cere și nu acordă o „poliță în alb”, legitimitatea dobândindu-se, menținându-se și confirmându-se.

Orice stat de drept are nevoie de instrumente care să-i prezerve „starea de echilibru și legalitate”. Recunoașterea și încrederea cetățenilor în slujba cărora funcționează serviciile cu asemenea atribuții este mai mult decât importantă. Teorema lui Thomas arată că, în societate, „definind o situație ca fiind reală”. O reprezentare pozitivă asupra eficienței și corectei funcționări a instituțiilor de securitate națională ajunge să le determine să funcționeze ca atare, contrariul fiind valabil de asemenea.

Organismul social funcționează inerțial, mentalul colectiv având legi ce sfidează schimbărilor bruște survenite în arhitectura constituțională a unui stat. După o jumătate de veac de comunism, în care serviciile de informații asigurau mai ales securitatea regimului politic și în subsidiar se preocupau de interesul național, așa cum era configurat în viziunea „Partidului”, memoria socială păstrează o reprezentare senzitivă acestor structuri. Numeroase „abilități operaționale” valorizate în acea perioadă au devenit mai mult decât inderizabile. Până în 1989, vălul secretului înconjuara toate operațiunile de informații, la care se adăuga reticența oficială și cenzurarea severă a oricărei descrieri privind structura, scopurile și activitățile comunității informative. Uneori, mitul „Securității” funcțional chiar mai opresiv decât realitatea.

În România, cuvântul „securitate” a dobândit fel și fel de conotații, conceptul de siguranță națională fiind subsecvent celui de securitate, care presupune și aspecte de extraneitate și care are acum în mod clar alte conotații decât cele din perioada comunistă. Beneficiarul real al stării de siguranță națională este societatea civilă, chiar dacă aportul instituțiilor menite să o apere este mai vizibil, rezultatul activității desfășurate de serviciile de informații materializându-se sub forma unor sinteze și buletine care ajung la titularii unor posturi cheie, îndrituiți și datori să ia deciziile necesare prevenirii amenințărilor și înlăturării pericolelor, fără acestea securitatea internă și externând neavând cum fi menținută.

ISTORIA SERVICIILOR DE INFORMAȚII ȘI CONTRAINFORMAȚII

Cine nu cunoaște vestita legendă despre calul troian? Despre felul cum Ulise i-a învățat pe grecii care de zece ani asediau fără succes Troia să recurgă la o stratagemă ingenioasă. Grecii s-au prefăcut că ridică asediul și s-au îmbarcat pe corăbii, în tabăra părăsită a dușmanilor troieni găsind un uriaș cal de lemn, iar tânărul grec Sinope, luat prizonier, spunându-le Sinope, conform planului lui Ulise, că este un cal fermecat. Preoții au prezis că, atât timp cât el se va afla la Troia, ea nu va fi cucerită. Bucuroși, troienii au dus calul în oraș, iar noaptea, la semnalui lui Sinope, corăbiile grecești s-au întors până sub zidurile Troiei. Soldații ascunși în trupul calului de lemn s-au strecurat afară, atacând pe troieni în timp ce aceștia dormeau, concomitent în oraș pătrunzând armata grecească întoarsă cu corăbiile, astfel într-o singură noapte fiind atins scopul urmărit zadarnic de către asediatori timp de zece ani îndelungați.

Serviciile de informații și contrainformații au apărut, fără doar și poate, cu mult înaintea lui Ulise, indicii ale folosirii lui ducând la geneza mileniilor. După cronologia biblică, cazuri similare s-au semnalat dacă nu înainte de facerea lumii, în orice caz înainte ca funcția de conducător al serviciului de informații să fi fost preluată de Iehova în persoană. Dumnezeul biblic trebuie să fi trecut la organizarea acestui serviciu la scurt timp după ce a creat „cerul și pământul” și, desigur, „omul, după chipul și asemănarea sa”. Nu după mult timp aveau să urmeze întâmplările la care se referă și acum cu plăcere agenții serviciilor de informații americane.

Conducerea nemijlocită a serviciului de informații a fost ulterior încredințată prorocilor, în special prorocului Moise, conform Numerii, capitolul 13: „… Atunci a vorbit iarăși Domnul cu Moise și a zis: Trimite oameni ca să iscodească țara Canaanului, pe care eu voi da-o fiilor lui Israil, să trimiți câte un om din fiecare seminție, dar toți să fie dintre voievozi” Și Moise i-a trimis, după porunca Domnului, în pustiul Paran. Aceștia toți erau voievozi ai fiilor lui Israil… Și i-a trimis Moise pe ei să iscodească țara Canaanului, cu porunca: Suiți-vă acolo prin Negheb, apoi să vă îndreptați spre munte, ca să vă dați seama de țară, ce popor locuiește într-însa: este tare ori slab, puțin ori mult; și cum este țara în care locuiește: mănoasă sau rea; cum sunt orașele locuite: deschise sau întărite; cum este pământul: gras ori slab, dacă se află pomi sau nu…”

Fragmentul citat din Biblie nu este singurul pe care-l invocă conducătorii serviciilor de securitate întru justificarea activității lor.

În Cartea lui Iosua se povestește cum acesta, asediind Ierihonul, a trimis dinainte două iscoade în oraș: „Iar ei s-au dus și au intrat în casa unei femei desfrânate, pe care o chema Rahab…” Regele Ierihonului, aflând de sosirea celor doi necunoscuți suspecți, a ordonat arestarea lor, dar Rahab a ascuns iscoadele în inul întins pe acoperișul ei. Agenții operativi au reușit să scape. Orașul a căzut, chipurile, din cauza sunetului tâmbițelor Ierihonului, o contribuție impresionantă în acest sens ducând-o, evident, Rahab și casa ei conspirativă. Iosua nu a rămas nerecunoscător, astfel luând naștere principiul recompensării agentului secret. Explicația îi aparține lui Dulles, conducător al Agenției Centrale de Investigații a S.U.A., care a studiat profund experiența predecesorilor biblici.

Despre acțiuni similare putem afla și din vechile inscripții în piatră și din papirusurile care relatează istoria domniei faraonilor egipteni.

În anul 1312 î.e.n., tânărul faraon egiptean Ramses al II-lea a purtat o bătălie cu hitiții în apropierea orașului Kades din Siria de nord, doi presupuuși dezertori din armata hitită comunicându-i faraonului informații false despre inamic. Ramses l-a atacat pe inamic, iar egiptenii au reușit cu mare greutate să penetreze rândurile armatei hitite și să preîntâmpine moartea.

„Iscoada” Dalila a tăiat părul lui Samson, care era izvorul forței lui, un tiran al Siracuzei găsind o altă metodă de utilizare a părului. Dorind să-i incite pe ionieni la răscoală împotriva regelui perșilor, a trimis la ei un mesager. Trimisul a fost ras în cap, iar pe pielea capilară s-a scris textul apelului către grecii ionieni, părul fiind lăsat să crească la loc, acest procedeu de a duce „corespondența secretă” dovedindu-se a fi foarte reușit.

Autorii antici ne-au transmis informații și despre diferite strategii folosite în lupta cu agenții inamicului. În secolul al IV-lea î.e.n., un comandant atenian, aflând că în armata sa s-au strecurat agenți ai inamicului, i-a pus pe soldați în front și a ordonat ca fiecare să-și supună vecinul unui interogatoriu amănunțit, astfel agenții fiind prinși.

Serviciile de informații și-au pus amprenta și pe desfășurarea războaielor greco-persane din secolul al V-lea î.e.n. Trădătorul Efialte a condus armata persană pe o potecă secretă ce ocolea trecătoarea Termopile, apărată de 300 de soldați spartani, în frunte cu regele Leonida, detașamentul spartan pierind până la ultimul om într-o luptă inegală.

Inexistența sau deficiențele serviciului de informații erau cât pe ce să ducă la destrămarea armatei victorioase a lui Alexandru Macedon, în timpul campaniei din India macedonienii necunoscând faptul că soldații indieni foloseau pe câmpul de luptă elefanți. Ca urmare, numai un concurs de împrejurări fericite a salvat armata macedoneană de înfrângere în lupta de la Hidaspe.

Se cuvine a se aminti faptul că Alexandru Macedon a fost primul care a folosit cenzurarea corespondenței ca mijloc de investigație. În anul 334 î.e.n., când armata macedoneană desfășura vestita sa campanie împotriva regelui Persiei Darius, în rândurile soldaților au început să se manifeste semne de nemulțumire, Alexandru hotărând astfel să descopere cauzele acestor nemulțumiri și instigatorii acestora, în acest scop el anunțând interdicția de a purta corespondență cu rudele. Peste câteva zile, curierii au plecat cu un număr foarte mare de scrisori trimise, Alexandru ordonând ca în drum curierii să fie reținuți și să fie cercetate cu atenție scrisorile, acestea scoțând la iveală cauzele frământărilor și numele celor care se opuneau cel mai activ dispozițiilor regelui macedonean.

Vestitul Hanibal, care a înfrânt în repetate rânduri armatele romane în timpul celui de-al doilea război punic, și-a datorat victoriile nu numai talentului său de comandant, ci și unui serviciu de informații bine pus la punct. Astfel, odată, când Hanibal asedia un oraș din Sicilia, el a trimis în interiorul orașului un agent operativ, care, din coliba sa, a dat noaptea cu foc și fum semnalul pentru atac armatei cartagineze, orașul fiind cucerit. Desigur, armata cartagineză care a invadat Italia era precedată în înaintarea ei de zeci și sute de cercetași trimiși de Hanibal pentru a procura informații despre armata romană și orașele întărite. Istoricii antici Polibiu și Titus Liviu relatează cum comandantul cartaginez, punându-și o perucă și o barbă falsă, pătrundea nu arareori el însuși în tabăra romană, în același timp acesta pricepându-se să-și camufleze acțiunile.

Către sfârșitul celui de-al doilea război punic, tânărul comandant Scipio a debarcat cu armata sa în Africa, Cartagina avându-l ca aliat pe principele numidian Siphax. Pentru a-și spori șansele de succes, romanii trebuiau mai întâi să se angajeze în lupta cu trupele numidiene, însă Scipio necunoscând efectivul sau dispozitivul numidian, a propus regelui numidienilor tratative de pace, sperând că mesagerii romani vor reuși să afle care sunt forțele numidienilor. Astfel, pentru a nu trezi suspiciunile lui Siphax, Scipio a trimis ca mesageri persoane civile însoțite de militari cu experiență, camuflați în sclavi. Conducătorul numidienilor s-a dovedit a fi, într-adevăr, atât de neîncrezător, încât a cerut delegației romane să nu părăsească locuința ce i-a fost repartizată și să circule prin tabără numai însoțită de soldați numidieni. După lungi tărăgănări, fără ca garda să observe, romanii își iritară caii, aducându-i într-o anume stare, îndepărtându-se de cantonamentul păzit al delegației romane. Astfel, „sclavii” alergară să prindă caii și, în scurt timp, romanii cunoscură toate detaliile taberei fortificate, construite de numidieni.

Comandanții din antichitate recurgeau destul de des la dezinformarea inamicului, pentru a-l determina să acționeze în dauna propriilor sale interese. Astfel, în secolul al III-lea î.e.n. în armata cartagineză comandată de Hannon s-au revoltat patru mii de mercenari gali. Nemulțumiți de întârzierea soldei, ei amenințau să treacă de partea romanilor. Temându-se să-i pedepsească pe gali, ceea ce putea să-i împingă la o rebeliune deschisă și să-i determine să treacă de partea Romei, Hannon a trimis romanilor un cercetaș care i-a informat asupra locului unde cartaginezii urmau să-și facă aprovizionarea cu furaje. Drept urmare, Hannon i-a liniștit pentru moment pe gali, făcându-le diferite promisiuni și i-a trimis la locul indicat romanilor, aceștia pregătind deja o ambuscadă și angajându-se în luptă cu cei care ar fi putut deveni aliații lor.

În deceniul al IV-lea al secolului I î.e.n., generalul roman Ventidiu, aflând că în armata sa se găsește un agent operativ al inamicului, a răspândit zvonul că se teme de ofensiva acestora din direcția unor câmpii, unde legiunilor, chipurile, le-ar fi greu să reziste atacului.

Unul dintre cei mai vestiți conducători din antichitate care a folosit pe scară largă serviciul secret a fost regele Pontului, Mitridate, care a trăit în secolul I î.e.n. El a urcat pe tron de copil, fiind apoi răsturnat în urma unor intrigi de la curte și călătorind timp îndelungat prin diverse țări din Asia Mică. Se spune că la 14 ani cunoștea 22 de limbi, el reușind ulterior să-și redobândească tronul. Agenții lui Mitridate acționau neobosit în multe din posesiunile asiatice ale Romei și în Grecia, speculând nemulțumirile ce se găseau în acele părți. Acesta, cunoscând foarte bine situația politică internă a Romei, frământată de războiul civil dintre partidele lui Marius și Sylla, a reușit să se informeze dinainte asupra evenimentelor ce urmau să aibă loc la Roma și să folosească în interesul său cunoașterea situației.

Unul dintre cei mai mari comandanți ai lumii antice, Iuliu Cezar, a folosit pe scară largă serviciul de informații și contrainformații în timpul luptei pentru supunerea Galiei, trimițând adeseori inamicului, agenți operativi cu informații false. Ulterior, însă, Cezar a fost luat prin surprindere de complotul republicanilor romani.

Împărații romani, mai ales tirani fățiși ca Tiberiu sau Domițian, au dispus de armate întregi de agenți operativi, care supravegheau toate persoanele suspecte, la Roma aceștia fiind numiți „deleatori”.

Încă din antichitate erau bine cunoscute multe metode ale activității serviciilor de informații ce au devenit uzuale: utilizarea cifrului, folosirea porumbeilor călători și a altor păsări special dresate pentru transmiterea rapoartelor.

În secolul al V-lea, sub loviturile răscoalelor interne și sub presiunea triburilor barbare, Imperiul roman de apus s-a prăbușit, partea răsăriteană a Imperiului roman (Bizanțul), cu centrul la Constantinopol, menținându-se și timp de secole, rămânând unul din cele mai puternice și civilizate state din evul mediu. Tocmai Bizanțul, cu împărații săi, s-a dovedit a fi o țară deosebit de propice pentru perfecționarea serviciului informativ.

În anul 516, în Constantinopol, mulțimea spectatorilor saluta cu entuziasm apariția pe scenă a unei tinerea actrițe neconvenționale, Teodora. Aceasta a devenit ulterior soția unui bogat demnitar bizantin, dar după scurt timp, bărbatul, nesuportându-i infidelitatea a părăsit-o, ea ducând pentru o scurtă perioadă o existență mizeră în Alexandria. Ulterior, fosta actriță se întoarce la Constantinopol unde se va căsători cu împăratul Iustinian, urcat pe tron în anul 527. Odată împărăteasă, aceasta a exercitat o mare influență asupra soțului ei, pentru a-și consolida puterea recurgând la serviciile unui mare număr de agenți operativi, care îi supravegheau pe toți dușmanii ei și pe care îi inspirau neîncredere.

După moartea împărătesei Teodora din anul 548, Bizanțul și-a menținut serviciul secret, bine pus la punct, și în secolele următoare.

La începutul secolului al XIII-lea regele francez Filip al II-lea August și împăratul german Otto al IV-lea au depus multe eforturi pentru organizarea serviciului de informații.

În ansamblu, organizarea serviciului secret depășea forțele de care dispuneau micile principate feudale din care se compunea Europa acelor timpuri. În evul mediu se știa prea puțin chiar și despre țări nu prea îndepărtate. Până la cruciade (secolele XI-XIII), europenii aveau cunoștințe cu totul sumare despre Bizanț, fără să mai vorbim de alte state din răsărit. Regele Ludovic al IX-lea a plătit o sumă mare de bani unui beduin care le-a servit drept ghid cruciaților.

Este însă semnificativ faptul că în Europa nu a fost apreciată însemnătatea vestitei călătorii a lui Marco Polo în multe din țările Asiei, precum și a relatărilor lui pline de informații importante despre Orient. Ceea ce aflau cu mare greutate negustorii constituia de obicei „secretul” lor comercial, dar chiar și atunci când erau dispuși să-l împărtășească, regii și principii nu se grăbeau să ia cunoștință de informațiile aduse de departe.

În Orient, serviciul de informații a jucat un rol important în armata lui Genghiz-han și a urmașilor săi. Apariția armatei mongole era precedată întotdeauna de activitatea agenților operativi, recrutați adeseori dintre negustorii străini. Aceștia comunicau date despre drumuri, cetăți, efectivul garnizoanelor, informații cu caracter politic, care permiteau comandanților lui Genghiz-han să se orienteze în țara în care mongolii veneau în calitate de cuceritori. Pravilele armatei mongole prevedeau verificarea informațiilor procurate de agenții operativi prin interogarea prizonierilor. Genghiz-han acorda atenție, de asemenea, prinderii și pedepsirii cu cruzime a agenților străini care erau depistați în pozițiile mongole, serviciile de informații fiind folosite pe scară largă și de administația mongolă, pe care le introduceau cuceritorii după supunerea unei țări. Agenții erau recrutați din rândurile localnicilor, precum și dintre înalți demnitari de la conducere.

În evul mediu târziu se practica și trimiterea deliberată a unor agenți secreți din Europa în țările orientale pentru culegerea de informații. Astfel, în 1421, regele Angliei și ducele Burgundiei l-au trimis în comun în Orientul Mijlociu pe diplomatul Ghillebert de Lannoy cu șapte însoțitori, cu misiunea de a face un raport amănunțit asupra situației din țările pe care le vor vizita. Aproximativ peste zece ani, ducele Burgundiei îl trimite cu o misiune asemănătoare pe cavalerul Bertrandon de Brocquiere, care, îmbrăcat în costum oriental, a reușit să viziteze numeroase țări din Orientul Apropiat și să studieze limbile vorbite de populația locală. Umanistul grec Lascaris a călătorit în aceeași regiune la sfârșitul secolului al XV-lea, în calitate de agent secret al conducătorului Florenței Laurențiu de Medici. Numărul agenților secreți care erau trimiși în răsărit, în special din Italia, a sporit considerabil.

Epoca Renașterii a fost o epocă a renașterii și în materia serviciilor de informații, fiind o perioadă a formării statelor naționale, a instaurării monarhiilor absolute, care dispuneau de resursele materiale necesare pentru a face un joc politic de amploare la scara întregii Europe. În epoca Renașterii se elaborează teoria și practica politicii eliberate cu totul de orice rețineri de ordin religios, moral sau de alt gen, a politicii care ține cont doar de interesele reale. Ea a fost promovată de regii spanioli, francezi și englezi, care au jucat un rol deosebit în crearea statelor naționale, a căror constituire era dictată imperios de întregul mers al dezvoltării social-economice. Niccolo Machiavelli demonstra în cunoscuta operă „Principele” că monarhul trebuie să posede nu numai firea unui om, ci și pe aceea a unui animal.

În perioada constituirii statelor naționale, reprezentanții tendinței spre unitate nu erau numai promotori ai unei politici externe perfide, pe care nu o frânau niciun fel de considerente de ordin moral, dar și oameni care recurgeau sistematic la servicii de informații.

Monarhii din Europa occidentală care au călcat în picioare libertățile feudale ocupă un loc de frunte în istoria serviciilor secrete., un exemplu reprezentativ în acest sens fiind Ludovic al XI-lea – tiran suspicios și maestru în crearea de intrigi diplomatice, în rețeaua cărora s-au încurcat adversarii săi, cei mai puternici stăpâni feudali ai Franței, ca și aliatul lor Carol Temerarul, duce al Burgundiei, capabil să rivalizeze cu cei mai mari monarhi ai Europei.

Exemplul lui Ludovic al XI-lea a fost urmat și de contemporanii săi mai tineri de la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea: Henric al VII-lea al Angliei, care a pus capăt războiului celor două roze, Ferdinand al V-lea Catolicul, regele Spaniei în timpul căruia a fost desăvârșită Reconquista, recucerirea de la arabii spanioli mauri a pământurilor din Peninsula Iberică. Fiecare dintre aceștia a folosit pe scară largă războiul secret. Henric al VII-lea ar fi putut chiar să-și revendice prioritatea în domeniul creării unui organ special de servicii de informații al coroanei engleze, care își avea regulile sale de recrutare, folosire și retribuire a agenților secreți de toate rangurile, de la înalți demnitari până la cerșetorul care cerea pomană undeva pe o stradă zgomotoasă a Londrei. Încă din timpul lui Henric al VII-lea Consiliul privat englez a început să țină în permanență agenți secreți în străinătate, aceștia fiind plătiți din fonduri speciale.

Acest sistem s-a dezvoltat și mai mult în timpul cardinalului Wolsey, care a condus mult timp guvernul regelui Henric al VIII-lea.

Dezvoltarea organelor politice ale statelor naționale a extins limitele geografice din trecut ale activității desfășurate de diplomația puterilor în ascensiune. Totodată, s-au extins și limitele geografice ale activității serviciului de informații, fiecare guvern simțind nevoia să cunoască bine nu numai pe vecinii săi ce mai apropiați, dar și starea întregului sistem european. Mai mult, serviciul de informații trebuia să pătrundă tot mai departe, în țări puțin cunoscute, precum: Imperiul otoman, Rusia moscovită cu care cei din Europa occidentală au avut mai înainte prea puține contacte, India și China, despre care în Europa nu se știa mai nimic.

Desigur, în general, serviciile de informații serveau politicii, care erau realizate cu mijloace diplomatice sau militare sau, în paralel, și cu unele și cu altele. Diplomația trebuia nu numai să acționeze, dar și să cerceteze, să aprecize puterea economică a țării respective și a regiunilor ei, în ce măsură această putere este la dispoziția guvernului, organizarea, arta militară și planurile monarhului, oamenii pe care acesta se sprijină și cei care i se opun chiar în interiorul statului.

Rolurile de negustor, navigator, luptător agent operativ și diplomat se contopeau uneori. Ambasadorul și în general diplomații erau agenți operativi oficiali, care foloseau toată gama de mijloace pentru obținerea informațiilor necesare, dar ambasadorul putea să devină și superiorul contrainformațiilor, care ținea sub observație atât pe emigranții potrivnici guvernului său, cât și pe agenții care erau pregătiți pentru a fi trimiși în țara lui.

Adeseori agentul operativ se transforma în mesager secret al țării sale, fiind frecventă și cumularea de către un diplomat a obligațiilor de agent operativ și diversionist, de organizator al unor comploturi politice în țara în care era trimis. Toate aceste funcții se împleteau atât de strâns, încât apariția uneia și aceleași persoane în toate aceste ipostaze, transformarea ei rapidă din diplomat în agent operativ și invers nu mai stârnea mirarea nimănui.

La renașterea serviciului de informații a contribuit într-o bună măsură însemnată descoperirea Americii, mai bine zis scoaterea unor cantități enorme de aur de către spanioli din posesiunile lor din Lumea Nouă. Astfel, pentru a lupta împotriva corsarilor francezi, Madridul a fost nevoit să țină în porturile franceze La Rochelle, Nantes, Dieppe și altele agenți secreți care transmiteau informații despre ieșirea corăbiilor de pirați în larg și despre planurile corsarilor.

Un rol importan în istoria serviciilor secrete l-a jucat Veneția. Cea mai bogată republică comercială din evul mediu avea pe atunci și cea mai experimentată diplomație din Europa, la Veneția devenind un lucru obișnuit încă din secolul al XV-lea interceptarea întregii corespondențe trimise prin poștă, cu scopul obținerii informațiilor necesare. În secolul al XVI-lea la Veneția serviciile secrete erau separate de diplomație, deși în practică ele se completau.

Conducerea serviciului de informații a fost încredințată „inchizitorilor” din Consiliul celor zece (guvernul efectiv), sau, cum au început să fie numiți mai târziu „inchizitorilor statului”. Doi inchizitori din trei erau aleși de către Consiliul celor zece din rândurile membrilor săi, acești inchizitori fiind aproape cele mai influente persoane în stat, putând să condamne la moarte în secret, fără anchetă și judecată, orice om și, tot în secret, să ordone străjilor subordonate lor executarea sentinței. Procesele-verbale ale ședințelor inchizitorilor păstrează numeroase mărturii ale unor asemenea răfuieli secrete, motivul invocat fiind mereu unul și același: interesele statului.

În anul 1586 inchizitorii au cerut ambasadorilor venețieni acreditați în celelalte țări să comunice informații despre activitatea persoanelor care fugiseră din Veneția pentru a scăpa de persecuții. Pentru îndeplinirea acestor obligații, uneori delicate, ambasadorii primeau fonduri speciale. Lippomano, ambasadorul Veneției pe lângă regele Franței Henric al III-lea, iar mai târziu pe lângă sultanul Turciei, a fost demascat că transmite informații secrete diplomaților străini, din ordinul inchizitorilor el fiind prins la Constantinopol și transportat pe o corabie venețiană, aruncându-se peste bord.

La Veneția, polițiștii supravegheau cu atenție persoanele care vizitau ambasada Spaniei, precum și pe cele ale altor țări.

Serviciul secret venețian a obținut numeroase succese nu numai în secolul al XVI-lea, ci și în secolul al XVII-lea, când importanța internațională a Veneției scăzuse. În anii guvernării cardinalului Mazarin, ambasadorul Veneției la Paris avea un om la Luvru, care îl informase punctual despre informațiile secrete ale curții franceze, de asemenea creșterea prestigiului internațional al Rusiei determinând serviciul secret venețian să-și extindă activitatea și asupra teritoriului acesteia. Astfel, la 21 aprilie 1704 inchizitorii i-au dat dispoziții ambasadorului Veneției la Constantinopol să găsească un om de încredere, cunoscător al limbii ruse, care să poată fi trimis în Rusia cu scopul de a afla situația și planurile secrete ale guvernului acestei țări.

Experiența Veneției a fost folosită și de alte puteri, în secolul al XVI-lea prezența ambasadorilor permanenți pe lângă curțile străine devenind un sistem obișnuit. Astfel, ambasadele au devenit centre ale activității de informații și contrainformații, nu rareori diplomații vânzându-și unul altuia informațiile secrete aflate sau făcând schimb cu „marfa” obținută. Așa a procedat, spre exemplu, ambasadorul Spaniei pe lângă regele Angliei Henric al VII-lea. Deosebit de interesant este faptul că în schimbul informațiilor pe care ambasadorul le primea de la diplomații spanioli din Țările de Jos și Germania, el obținea informații secrete despre Anglia nu numai de la curteni, ci și de la Henric al VII-lea în persoană, pe atunci Anglia neaflându-se în conflict cu Spania. Pe timpul lui Henric al VIII-lea, însă, pentru a obține informații, ambasadorul Spaniei a trebuit să recurgă la metoda încercată: plata pensiilor curtenilor.

O dezvoltare rapidă a cunoscut în secolul al XVI-lea și arta contrainformațiilor. Încă în deceniul al III-lea al acestui secol, cardinalul Wolsey, ministrul lui Henric al VIII-lea, sau Gattinara, ministrul regelui Spaniei, și împăratul Germaniei, Carol al V-lea, acționau simplu. Dacă bănuiau pe un ambasador străin că desfășoară o activitate secretă, ordonau să-i fie interceptate scrisorile. Abia peste zece ani, în timpul altui ministru al regelui Henric al VIII-lea, Thomas Cromwell, s-a marcat un „progres” în această privință, după interceptare scrisorile fiind copiate și apoi transmise la destinație.

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea s-a mai facut un nou pas înainte: a devenit cunoscută metoda de a desface în așa fel plicurile, încât după reintroducerea raportului în plic, cel căruia îi era destinat nici să nu observe că acesta a trecut prin mâini străine. A devenit un procedeu obișnuit și cifrarea corespondenței, la început cifrele nefiind, desigur, deloc complicate, fiecare literă fiind înlocuită cu un anumit semn.

Căile pe care erau trimise mesajele, fie pe uscat, fie pe mare, erau foarte nesigure. Aceste căi treceau nu arareori prin teritoriul unor terțe state, ale căror guverne nu puteau rezista ispitei de a cunoaște informațiile secrete ce se trimiteau unei curți străine, motiv pentru care de multe ori rapoartele ambasadorilor trebuiau să fie trimise în câteva exemplare, pe diferite căi, în speranța că măcar unul va ajunge la destinație. Ținând cont de practica interceptării rapoartelor, ambasadorii trimiteau adeseori mesaje cu informații false, în scopul dezinformării adversarului.

În evul mediu Biserica a fost singura care a avut o rețea secretă ramificată aproape în toate țările Europei. E adevărat, serviciul ei secret nu constituia o organizație specială, întregul aparat al ierarhiei bisericești adunând pur și simplu în permanență informații despre situația locală. Aceste informații erau concentrate de întâi-stătătorii Bisericii care conduceau preoțimea dintr-o regiune sau țară, ulterior fiind transmise Romei. Informațiile veneau, de fapt, deodată prin mai multe canale: în primul rând, pe firul care pornea de la preotul unei parohii și ajungea la papa de la Roma; în al doilea rând, prin ordinele călugărești și, în sfârșit, de la împuterniciții speciali ai papei, fie ambasadorii trimiși în diferite țări catolice, fie alți reprezentanți ai scaunului papal.

Posibilitățile de a aduna informații erau aproape nelimitate. Dacă preotul de la țară putea să aducă la cunoștiință superiorilor săi spirituali, în toate amănuntele, starea de spirit din satele parohiei sale, apoi duhovnicul unuia sau altuia dintre monarhi era în măsură să prezinte un raport tot atât de detaliat despre situația de la curte și a planurilor respectivului suveran, un mijloc eficace de obținere a informațiilor pe vremea respectivă fiind Taina Sfintei Spovedanii.

Desigur, mecanismul enorm care furniza Romei informațiile nu funcționa fără defecțiuni, mai ales datorită conflictelor ce se iscau între papă și înaltul cler dintr-o țară sau alta. În ansamblu însă, scaunul papal a fost, până la epoca Renașterii, guvernul cel mai informat, din lumea creștină de atunci, asupra situației din alte state și țări.

Un instrument deosebit de important pentru aflarea informațiilor pe care dorea să le primească Biserica s-a dovedit a fi aparatul inchiziției, mai ales în Spania, unde acesta s-a dezvoltat cel mai mult. Sistemul urmăririi „ereticilor”, obligația de a furniza informații despre vecini, cunoscuți și chiar rude, numeroasele arestări și interogatorii cu aplicarea torturilor, aduceau inchiziției informații nu numai în problema abaterilor de la „adevărata credință”, ci și despre orice se dorea a se afla. Menționez că de tendința spre erezie era suspectată o parte însemnată a populației țării și în general prea puțini erau cei feriți de primejdia de a fi incluși în categoria celor suspecți.

Un rol și mai însemnat în dezvoltarea serviciilor secrete ale Bisericii l-a avut ordinul iezuiților, „Compania lui Iisus”, întemeiat în prima jumătate a secolului al XVI-lea, ordin creat în primul rând în scopul luptei împotriva succeselor Reformei. De regulă, membrii ordinului erau oameni aleși cu multă grijă, instruiți în spiritul unei supuneri necondiționate, oarbe, față de superiori. În plus, iezuitul era învățat să folosească toate mijloacele de influențare spirituală a credinicioșilor, fiind justificate toate procedeele: minciuna, calomnia, otrava sau pumnalul unui asasin plătit.

Statutul și regulamentele iezuiților erau subordonate scopului de a-i transforma în propovăduitori și agenți ai catolicismului, adeseori în agenți secreți sau organizatori ai unor servicii secrete. Adeseori, confesorul unui rege sau superiorul unei școli a iezuiților era, în fond, rezidentul căruia îi era subordonată o largă rețea secretă sau superiorul unei școli secrete. Preoții audiau cursuri speciale, devenind agenți secreți sau diversioniști bine instruiți. Adeseori, rolurile de predicator și agent operativ erau cumulate de aceeași personă, uneori agentul iezuit renunțând la camuflaj.

Agenți ai ordinului puteau fi atât membrii lui, cât și persoane laice. De regulă, iezuiții acționau ca forță ce conduce din umbră, căutând să realizeze cele mai tenebroase acțiuni cu mâini străine. Câteodată agenții operativi ai „Companiei lui Iisus” unelteau chiar pe teritoriul adversarului, iar în alte cazuri acționau în secret, prin persoane interpuse, ei înșiși rămânând în țări catolice, inaccesibili dușmanilor lor. Așa au procedat, de exemplu, iezuiții care și-au creat centre secrete în acea parte a Țărilor de Jos ce a fost ocupată de trupele spaniole în ultima treime a secolului al XVI-lea și la începutului secolului al XVII-lea. Agenții operativi iezuiți puteau să acorde sprijin fie regelui împotriva nobilimii, fie nobilimii împotriva regelui sau chiar să incite masele populare la tulburări, să predice pe ascuns sau deschis uciderea tiranilor, în funcție de scopurile pe care le urmărea ordinul în momentul și țara respectivă.

Iezuiții aprobau și sprijineau încercările de a instaura în Europa dominația unei singure puteri catolice, considerând că crearea unei asemenea monarhii universale va fi însoțită de triumful catolicismului asupra Reformei, motiv pentru care, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea și la începutul secolului al XVII-lea, ordinul a sprijinit pretențiile habsburgilor spanioli și austrieci la hegemonia europeană.

Către începutul secolului al XVII-lea s-a conturat falimentul planurilor lui Filip al II-lea și al urmașilor săi de a transforma Spania într-o mare putere, iar războiul de 30 de ani (1618-1648) a pus capăt pretențiilor la hegemonie pe care continuase să le nutrească ramura austriacă a habsburgilor, moment în care iezuiții și-au deplasat simpatiile spre Franța, care începuse să pretindă o poziție dominantă pe continentul european.

Pe lângă serviciul de informații, ordinul iezuiților dispunea și de un serviciu propriu de contrainformații. Acesta nu constituia o organizație aparte, obligața de a-i prinde pe agenții inamici strecurați în propriile lor rânduri având-o, de obicei, toți iezuiții. Cu timpul, ordinul a ajuns să se teamă nu atât de agenții adversarului în tabăra sa, cât de transfugi, pe măsură ce adevărata față a ordinului se dezvăluia tot mai mult, crescând și numărul iezuiților pe al căror devotament ordinul nu putea conta întru totul. Deosebit de periculoși erau acei iezuiți care nu numai că schimbau tabere, dar porneau, totodată, să demaște secretele ordinului, un exemplu în acest sens fiind operele fostului iezuit Pierre Jarrige, în Olanda protestantă, îndreptate împotriva ordinului.

Neavând posibilitatea de a-l pedepsi pe apostat, iezuiții s-au mulțumit la început să-i ardă portretul și să editeze pamflete cu conținut polemic. Protestanții s-au situat imediat de partea lui Jarrige, și polemica, atrăgând atenția opiniei publice asupra devăluirilor făcute de acesta, le-a dăunat iezuiților cu mult mai mult decât le-a folosit. Atunci, din porunca generalului ordinului, polemica a încetat brusc și o delegație secretă, în frunte cu părintele Pontellieux, a pornit spre Leiden, unde locuia Jarrige, cu scopul de a-l convinge pe fostul coleg să se întoarcă în „Compania lui Iisus”. Iezuiții, travestiți, i-au adus lui Jarrige o hârtie semnată de general, conținând iertarea deplină a tuturor păcatelor sale, iar Jarrige s-a căit, întorcându-se în rândurile ordinului și scriind o dezmințire a scrierilor sale eretice dinainte.

Adversarii iezuiților afirmau însă că toate acestea nu fuseseră decât o comedie menită să șteargă urmele unei crime. Conform acestei versiuni, trimișii iezuiților pur și simplu l-au asasinat sau răpit pe Jarrige, care de atunci nu a mai fost văzut de nimeni din afara ordinului, iezuiții afirmând ulterior că Jarrige a trecut pragul acestei vieți în pace în colegiul iezuit al ordinului, la Tulle, Franța.

Iezuiții au împărțit întreaga lume în regiuni, numite provincii, superiorul dintr-o astfel de regiune, provincialul, conducând de obicei și serviciul secret de pe teritoriul respectiv.

Serviciul de informații al iezuiților a organizat zeci de comploturi, rebeliuni, asasinate, intrigi la diferite curți, în cursul cărora se încheiau acorduri politice importante, alianțe între state.

În istoria războiului secret guvernarea lui Richelieu a jucat un rol nu mai puțin însemnat decât în istoria Franței și a întregii Europe occidentale.

Armand-Jean du Plessis, cardinal și duce de Richelieu, născut la 1585, a crescut în atmosfera intrigilor de la palat, el începându-și de timpuriu cariera la curte și însușindu-și la perfecție întreaga „tehnică” a metodelor de a descoperi intențiile adversarului și de a-și camufla cu grijă propriile planuri, ceea ce adeseori era o condiție necesară a succesului. Inițial, Armand inteționa să îmbrățișeze cariera militară, dar împrejurări de familie l-au determinat în scurt timp să ia hotărârea de a deveni preot. Timp de aproape 20 de ani, din 1622 și până la moartea sa din 1642, cardinalul Richelieu a fost conducătorul nedeclarat al Franței.

În rezistența pe care o opuneau lui Richelieu, adversarii săi recurgeau aproape totdeauna la o metodă preferată – înțelegerea cu habsburgii, împotriva cărora cardinalul, continuând linia lui Henric al IV-lea, ducea o luptă aprigă, motiv pentru care serviciul de informații al lui Richelieu trebuia să rezolve sarcini multiple: să-i depisteze pe adversarii de la curte ai cardinalului, să descopere legăturile lor cu Spania și cu împăratul german și să se ocupe nemijlocit de politica externă care includea, printre altele, mobilizarea regelui protestant al Suediei, Gustav Adolf, și a principalilor protestanți germani împotriva aceluiași împărat. Este lesne de înțeles de ce Richelieu prefera în aceste condiții să imprime serviciului de informații un caracter privat, remunerându-și agenții operativi din buzunarul său propriu.

Richelieu nu avea încredere nici în proprii săi secretari. Când aceștia transcriau documente importante, cardinalul le supraveghea personal munca, pentru ca nu cumva să se facă, cu această ocazie, copii suplimentare de pe documentele secrete. Printre puținele persoane care se bucurau de încrederea lui Richelieu se afla ajutorul său în materie de diplomație și intrigi de curte, conducătorul efectiv al serviciului său secret, călugărul capucin părintele Joseph.

Joseph du Tremblay era într-adevăr un diplomat capabil și agent operativ abil, de al cărui ajutor cardinalul avea nevoie în permanență. Unul dintre cele mai mari succese ale părintelui Joseph a fost misiunea îndeplinită în vara anului 1630 la curtea împăratului german Ferdinand al II-lea.

Marii comandanți europeni din secolul al XVIII-lea au acordat o mare însemnătate serviciului de informații militar și diplomatic bine pus la punct. Regele Prusiei Frederic al II-lea avea un agent operativ chiar în cancelaria personală a comandantului suprem austriac Braun, prusacii corupându-l chiar pe șeful depozitelor armatei austriece.

În timpul războiului pentru succesiunea la tronul Austriei, care a avut loc în deceniul al V-lea al secolului al XVIII-lea, Mauriciu de Saxa a jucat un rol important în organizarea serviciului de informații francez. Abasadorul Franței în Olanda, de Bonnaque, a trimis un grup întreg de agenți operativi în Anglia, în special din rândul iacobiților, unul din ei, Maubert, propunând chiar o inovație: organizarea tipăririi de bancnote falsse ale Băncii Angliei. Această armă a războiului secret a fost preluată ulterior de guvernul englez, care în anii Revoluției franceze de la sfârșitul secolului al XVIII-lea a tipărit bilete de bancă franceze false în valoare de milioane. Acest procedeu a fost folosit și de Napoleon, care în ajunul campaniei împotriva Rusiei, în 1812, a fabricat o mare cantitate de bancnote false rusești și austriece.

În ansamblu, însă, organizarea serviciului secret în Franța la mijlocul secolului al XVIII-lea era în declin. Nu este de mirare că noul ambasador francez la Haga, D’Affry, a fost mult timp indus în eroare de agenții operativi dublii Falcone și Philippe, care îi furnizau date pur și simplu inventate de ei despre planurile militare engleze.

În secolul al XVIII-lea, în locul intrigantelor de la curte și al complotistelor din perioada anterioară, apare tipul spioanelor de profesie. De fapt, un astfel de tip de agenți-femei a avut în serviciul său încă la mijlocul secolului precedent John Thurloe. În anii restaurației Stuarților s-a ocupat de serviciul de informații și contrainformații Afra Behn, care a devenit cunoscută ca autoare a unor populare romane.

În 1770 a murit șeful importantului centru de informații și contrainformații englez din Rotterdam, Richard Walters, care a acționat acolo timp de un sfert de secol furnizând Londrei, mai ales prin intereceptarea scrisorilor, informații despre bazele militare navale ale Franței, Spaniei, Portugaliei și Țărilor de Jos austriece. După moartea lui Walters, conducerea acestui centru a fost încredințată văduvei sale, Margaret Walters.

În secolul al XVIII-lea practica, moștenită din trecut, a interceptării scrisorilor a luat o mare dezvoltare. Monarhia vest-europeană din secolul al XVIII-lea este deseori numită „absolutism luminat”. Nu se poate nega faptul că ea a depus într-adevăr eforturi deosebite pentru „a se lumina” în ceea ce privește secretele de stat și particulare străine prin controlarea corespondenței expediate prin poștă, aceasta fiind perioada înfloririi „cabinetelor negre”, a căror apariție datează, ce e drept, încă din primul deceniu al secolului al XVI-lea, grație împăratului german Maximilian. De altfel, în Anglia, unde absolutismul a fost nimicit după revoluția burgheză, practica interceptării scrisorilor a fost folosită sistematic în cursul următoarelor două secole, până în 1844, când a fost oficial lichidată, în aparență.

O parte din corespondență era cifrată, motiv pentru care poșta recurgea la serviciile unor descifratori cu experiență, recrutați de obicei dintre profesorii de matematică de la universitățile din Oxford și Cambridge. Pe lângă salariul oficial, ei primeau adeseori drept recompensă numirea în înalte posturi bisericești, de decani și episcopi.

Serviciul secret britanic proceda la interceptarea corespondenței nu numai în Anglia, ci și în alte țări. În acest scop se specula faptul că, începând din 1714, regele Angliei era totodată și principele-elector al Hanovrei, iar prin poșta din Hanovra trecea pe atunci corespondența unui șir de țări, printre care și Franța și Elveția.

În plus, agenții englezi corupeau pe șefii poștelor din diferite țări, pentru a obține accesul la scrisori. Astfel, la începutul deceniului al treilea al secolului al XVIII-lea, când relațiile dintre Anglia și Rusia au fost întrerupte, agentul secret englez din Danzig, Joshua Kenworthy, a organizat copierea rapoartelor reprezentanților francezi la Petersburg. În 1722 Kenworthy le-a propus patronilor săi din Londra să organizeze controlul întregii corespondențe diplomatice care trecea prin Fanzig, coruperea funcționarilor de la poștă trebuind să coste, conform calculelor sale, 1.590 de lire sterline pe an.

Cunoscutul agent operativ englez John Mackay, autor al „Memoriilor secrete” publicate în 1733, a organizat tratative între primul ministru britanic Robert Walpole și directorul poștei din Bruxelles, Joupayne, care s-a obligat să trimită la Londra copii după scrisorile provenite din toate țările Europei ce ar fi putut prezenta vreun interes pentru guvernul britanic. Asemenea „acorduri” secrete se încheiau și cu superiorii poștelor din alte țări, interceptarea scrisorilor, organizată pe o scară atât de largă, fiind folosită de guvernul englez nu numai în scopuri de informații, ci și de contrainformații, pentru demascarea agenților străini și urmărirea propriilor diplomați și agenți secreți.

În Franța s-a ocupat de interceptarea corespondenței favorita regelui marchiza de Pompadour, care a încredințat conducerea „cabinetului negru” unui om de-al său, șefului poliției Berryer.

George Washington, comandantul suprem al trupelor coloniștilor americani care luptau împotriva Angliei pentru independență, înțelegea foarte bine importanța serviciului de informații. Încă pe când era foarte tânăr, participând în calitate de voluntar la războiul dintre Anglia și Franța, el a fost martor la înfrângerea pe care trupele engleze de sub comanda generalului Braddock au suferit-o lângă fortul Duquesne la 13 iulie 1755, pe locul unde mai târziu s-a dezvoltat orașul Pittsburgh.

Peste două decenii, la începutul războiului pentru independență, când Washington a ajuns în fruntea trupelor coloniștilor, el a căutat imediat s-și creeze un servicii de informații propriu, primul său agent fiind renumitul Nathan Hale, prins și executat de englezi în septembrie 1776.

Când serviciul de informații al coloniștilor s-a dezvoltat într-o oarecare măsură, Washington a încredințat misiunea de a-l perfecționa majorului Benjamin Tallmagde, acesta alegând la New York și în alte localități ocupate pe atunci de trupele engleze, câțiva oameni pe care îi cunoștea personal. De obicei, agenții care acționau în aceeași regiune erau buni prieteni, în felul acesta Tallmagde sperând să pună la punct colaborarea dintre oamenii săi, fiind sigur că, în cazul arestării și pieirii unuia dintre ei, ceilalți vor continua activitatea pentru a-și răzbuna prietenul. Primii agenți selecționați de Tallmagde studiaseră împreună cu el la Universitatea din Yale.

Cu un succes deosebit își desfășura activitatea Robert Townsand din New York, care figura sub numele de Samuel Culper junior. Townsand a înființat o firmă comercială care se ocupa cu furnizarea de produse alimentare pentru New York achiziționate de la fermierii din împrejurimile orașului. Sediul firmei sale era în permanență ticsit de cumpărători, inclusiv de militari englezi și soțiile lor, în conversațiile pe care nimeni nu se gândea să le țină în secret strecurându-se destule informații militare utile pe care Townsand le nota și transmitea statului-major al lui Washington.

Alți doi agenți, Abraham Woodhill și Austin Roy, îndeplineau rolul de „cutie poștală” și respectiv de curier. Roy, care locuia la New York sub chipul unui funcționar al firmei lui Culper, îi înmâna rapoartele lui Woodhill, care se stabilise în afara orașului. Primind informațiile, Woodhill se grăbea să atârne pe sfori, într-un loc anume și într-un fel convenit dinainte, niște haine, acesta fiind semnalul că totul este în ordine, iar un al doilea curier, Brewster, barcagiu de meserie, ducea informațiile culese lui Tallmagde sau unuia din oamenii de încredere ai acestuia. În această corespondență era folosit un cod destul de greoi, care necesita pentru cifrarea și descifrarea raportului folosirea unor cărți speciale, unele litere înlocuind pe altele, iar diferite figuri însemnând un loc, nume sau pur și simplu anumite cuvinte. Astfel, cifra 711 însemna generalul Washington, 712 – generalul englez Clinton, 745 – Anglia, 592 – nave.

Napoleon Bonaparte și-a organizat personal și în mod temeinic serviciul de informații în timpul campaniei din Italia (1796-1797). Când tânărul Bonaparte, puțin cunoscut pe atunci, a intrat în armată, a avut de întâmpinat opoziția generalilor, aceștia primindu-l cu ostilitate pe „parvenitul” trimis de „avocații de la Paris”, cum îi numeau ei cu dispreț pe membrii Directoratului. Napoleon avea nevoie de serviciul secret nu numai împotriva inamicului, ci și pentru supravegherea propriilor săi generali, mai ales după ce armata a început să repurteze victorii și generalii căutau să-și însușească o parte însemnată din prada capturată.

Unul dintre agenții cei mai iscusiți ai lui Napoelon era Francesco Togli, acesta furnizându-i comandantului suprem austriac Melas informații false privitoare la amplasarea și efectivul armatei franceze, lucru care a contribuit în mare măsură la înfrângerea austriecilor. De asemenea, Togli i-a procurat lui Napoleon date de cea mai mare importanță despre noua armată austriacă a generalului Wurmser, care a fost și ea zdrobită de francezi.

În mai 1796, după bătălia de la Lodi și cucerirea orașului Milano, Napoleon, în locul vechilor organizații de informații și contrainformații care existau pe lângă cartierul general și pe lângă statele-majore ale diferiților generali, a creat „Biroul secret”, a cărui conducere a încredințat-o comandantului de cavalerie Jean Landret. Biroul era împărțit în două secții: generală și politică, în atribuțiile acesteia din urmă intrând supravegherea teritoriului ocupat, reprimarea mișcărilor populare și alte obligații. Șeful secției politice Galdi, recrutase un număr mare de agenți, printre care se numărau: un călugăr capucin, un criminal de drept comun eliberat din închisoare prin amnistie, un inginer, diferite doamne din lumea aristocrată de felul contesei Albani la Milano și al contesei Uggeri la Brescia.

Landret își trimitea agenții la Neapole, Roma, Florența Torino, Veneția, în armata austriacă și chiar la Viena.

După întoarcerea sa în Franța și lovitura de stat în urma căruia a ajuns la putere în calitate de prim-consul, Napoleon s-a ocupat de crearea propriului său serviciu de informații și contrainformații, mai exact a mai multor organizații paralele de informații. Atribuții de informații și contrainformații au fost date Ministerului Poliției, condus de Fouche, ca și biroului prefectului poliției Parisului, Dubois. Mai existau și agenți personali ai primului consul, care și-au creat și organizații proprii, conduși de Napoleon, prin secretarul său, Bourrienne.

Ulterior serviciul secret napoleonean și-a avut agenții săi în toate capitalele și în multe orașe mari din majoritatea statelor europene.

Deosebit de activ s-a dovedit „cabinetul negru”, condus de un experimentat agent operativ, La Valette, directorul poștelor. În 1811 Napoleon a ordonat să se instituie filiale ale „cabinetului negru” în multe orașe ale imensului său imperiu, La Valette devenind astfel un al doilea ministru al poliției și unul dintre conducătorul contrainformațiilor napoleoneene.

Războiul civil din S.U.A. (1861-1865) a pus o puternică amprentă asupra activității serviciului secret al nordiștilor și sudiștilor. Astfel, în nord, în ajunul războiului, aparatul de stat și cercurile militare mișunau de partizani ai rebelilor sudiști, de oameni care simpatizau cu Confederația sclavagistă sau de apologeți ai concilierii cu orice preț, pentru crearea serviciului secret trebuind să se pornească de fapt de la zero.

Rivalul lui Baker, care a organizat o rețea de informații foarte ramificată în statele sudului și o rețea de contrainformații în nord, era directorul unei agenții particulare de detectivi, Allan Pinkeron.

În conflictul cu sudul, Pinkerton simpatiza cu nordiștii. Agentura lui îl încunoștiințase despre planurile secrete ale sudiștilor încă înainte de începerea războiului civil, astfel, Pinkerton reușind să afle despre un atentat ce se pregătea în statul Maryland împotriva președintelui Abraham Lincoln, recent ales. La Baltimore, capitala acestui stat, câțiva complotiști aveau să însceneze o încăierare de stradă pentru a distrage atenția, în timp ce alți opt, urmau să se năpustească asupa trăsurii președintelui și să-l ucidă. Într-o convorbire cu Lincoln, Pinkerton a susținut că un agent de-al său luase parte chiar la această tragere la sorți. Primind de pretutindeni semnale de alarmă, Lincoln a consimțit să ia măsuri de prevedere.

Alesul poporului american a fost nevoit să sosească în gările de cale ferată în trăsuri închise; s-au luat măsuri de a se întrerupe circulația trenurilor pe liniile ferate pentru a se împiedica o ciocnire cu expresul președintelui. Agenții lui Pinkerton au tăiat cablurile telegrafice, pentru ca conspiratorii să nu poată transmite informații despre deplasarea trenului cu care călătorea Lincoln. La Philadelphia, Pinkerton, cu ajutorul unui artificiu, a făcut să întârzie expresul regulat de noapte care se îndrepta spre Washington. Președintele a fost adus pe drumuri ocolite, într-o trăsură închisă, de la o gară la alta, unde în prealabil o agentă a lui Pinkerton cumpărase un mare număr de locuri în vagonul de dormit, explicând tuturor că trebuie să-și ducă în capitală fratele bolnav și pe prietenii acestuia. Pinkerton și ajutoarele sale au supravegheat cu grijă traseul, cunoscând dinainte locurile unde putea fi săvârșită tentativa de atentat.

Primul război mondial a fost precedat de o îndelungată pregătire, inclusiv sub forma războiului secret.

Serviciul de informații german a căutat să plaseze o agentură de masă în sectoarele de frontieră ale viitorilor săi adversari și probabil că era singurul dintre serviciile similare ale statelor europne care a făcut acest lucru, departamentele răsăritene ale Franței și părțile vestice ale Rusiei fiind împânzite cu rezidenți germani. De asemenea, serviciul de informații german a alcătuit o vastă „carte neagră”, cuprinzând zeci și mii de nume ale unor locuitori din alte țări care puteau fi recrutați în rețea, fiecare persoană inclusă având câte o fișă, în care se menționau: averea, activitatea profesională și familială, înclinațiile, slăbiciunile și viciile ascunse.

Marele stat-major al Austro-Ungariei, aliata Germaniei, acționa pe o scară mai redusă, dar și el a trimis în regiunile sud-vestice ale Rusiei un număr mare de agenți. Una din formele activității sale era, bunăoară, alcătuirea unor hărți amănunțite ale presupusului teatru de operațiuni militare de pe teritoriul rus, agenții dându-se drept practicanți ai școlilor austriece de silvicultură și întocmind planurile domeniilor moșierilor ruși.

Profitând de nedezvoltarea tehnică a Rusiei țariste și de predominarea capitalului străin, serviciul de informații german a reușit să-și plaseze mulți oameni în uzinele și pe șantierele navale rusești care aveau o importanță deosebit de mare pentru apărare. Astfel, șantierul naval „Putilov” din Petersburg se afla sub controlul firmei germane „Blohm & Voss”.

Agenții germani se împărțeau în două categorii principale. Prima o constituiau conducătorii, selecționați cu grijă din cercurile superioare ale burgheziei germane, unii dintre ei fiind numiți personal de către kaiser. Ceilalți formau masa principală a agenturii germane. Comparativ cu sistemul lui Stieber, inovația consta în larga utilizare a firmelor comerciale în scopuri secrete, o parte a acestor firme fiind pur și simplu filiale camuflate ale serviciului de informații german, fiind subvenționate anume din fondurile secrete.

Un alt grup al agenților germani îl alcătuiau bonele și guvernantele germane, care activau în casele bogate dintr-o serie de țări europene. Este interesant că numărul guvernantelor germane creștea rapid pe măsură ce se apropiau locurile de amplasare a principalelor baze, tabere și a altor obiective având o însemnătate militară.

Serviciul de informații rus a reușit în 1904 să obțină faimosul plan Schlieffen, acesta fiind transmis francezilor, care încă îl considerară un fals. Acest plan prevedea încălcarea neutralității Belgiei, ceea ce ar fi provocat intervenția Angliei, la Berlin ținându-se cu orice preț să se evite o alăturare a Angliei de Franța și Rusia.

Ulterior, serviciul de informații rus a reușit să obțină un document existent pe atunci numai în trei exemplare: „ordinele în caz de război”, semnate personal de kaiser. Germanii au aflat de reușita agenților operativi ruși și au hotărât să modifice „ordine”, dar nu au reușit să facă acest lucru până la război. În ceea ce-i privește pre francezi, nici acum nu credeau în autenticitatea acestor documente.

Selecționând agenți pentru Austria, serviciul de informații rus și-a îndreptat atenția în mod deosebit asupra agenților austrieci, în decurs de mai mulți ani, statul-major austriac trimițând ofițeri anume selecționați pentru a efectua un stagiu în Rusia.

Organizarea rețelei de informații germane în Anglia suferea de un viciu care s-a dovedit a-i fi fatal, toți agenții germani comunicând cu Berlinul prin una și aceeași „cutie poștală”.

Zdrobirea serviciilor de informații germane în Anglia nu a început o dată cu izbucnirea primului război mondial, ci în momentul înmormântării regelui Eduard al VII-lea al Angliei, care a avut loc cu patru ani înainte de conflagrația mondială. La funeraliile regelui sosiseră delegații din numeroase țări. Printre acestea, firește, se remarca Wilhelm al II-lea, kaiserul Germaniei, care venise însoțit de o numeroasă suită, un aristocrat german atrăgând imediat atenția secției speciale de contrainformații a Scotland Yard-ului: baronul Rostock, cunoscut ca unul dintre organizatorii serviciilor de informații germane, fiind chiar prins în flagrant pe când era atașat naval într-o republică sud-americană.

Supravegherea lui Rostock, camuflată cu grijă, dar cu atât mai strictă, a arătat că oaspetele manifestă un interes deosebit pentru arsenalul din Woolwich și pentru cazărmile din capitală, acesta având un rol decisiv în eradicarea serviciilor de informații germane.

În primul deceniu al secolului al XX-lea, în Rusia țaristă acționau treisprezece organizații mari, create de serviciile de informații german și austriac, ele reușind să cunoască întregul plan de pregătire a armatei Rusiei țariste în vederea războiului mondial. În alcătuirea rețelei secrete, germanii au folosit aceeași metodă de grupare care la începutul războiului a provocat eșecul rețelei lor de agenți din Anglia, serviciul de contrainformații rus posedând date despre majoritatea grupurilor de agenți operativi germani.

Pe măsura extinderii diferitelor servicii de informații, diferitele lor nuclee mărunte se transformau în organizații ramificate, care aveau agenți în mii de orașe, sate și gări. Prin structura lor, aceste organizații, dacă nu ne referim la serviciile de cercetare ale armatei sau marinei, erau adesea foarte asemănătoare unele cu altele, în fruntea unui mic nucleu aflându-se un rezident, al cărui sediu era și „cutie de scrisori”.

Uneori o astfel de organizație avea două sau trei trepte. Rezidentul principal ținea legătura cu câțiva agenți operativi, care, la rândul lor, serveau ca rezidenți și „cutii poștale” pentru agenții din a doua verigă și așa mai departe. Totuși, un număr de agenți operativi lucrau independent, transmițând informații unui agent itinerant, trimis special la ei în acest scop.

În timpul primului război mondial s-a extins foarte mult sfera problemelor în care serviciile de informații ar fi vrut să primească informații. La problemele pur militare s-a adăugat un număr mare de probleme politice, social-psihologice, tehnice și altele a căror rezolvare avea importanță pentru succesul operațiunilor, interesând, printre altele, relațiile dintre diferitele departamente ale statului inamic și ritmul de înlocuire a materialului rulant uzat, codul maritim și rațiile de ulei produse care se distribuiau pe cartele, planurile de creare a unui nou tip de proiectile și starea de spirit a populației dintr-o regiune oarecare, adesea foarte îndepărtată de teatrul operațiunilor militare. Uneori, informațiile obținute de agenții operativi erau necesare doar ca „material” pentru activitatea altor agenți operativi.

Marea diversitate a obiectivelor în privința cărora trebuiau culese informații a făcut să crească și varietatea identităților sub care trebuiau să acționeze agenții operativi, agentul putându-se ascunde sub masca unui om de orice profesie sau naționalitate.

Printre agenți erau mulți care încercau să vândă informații false în speranța că vor fi plătite înainte de a se ivi posibilitatea de a fi verificate. Existau și agenți dublii, care furnizau materiale ambelor părți beligerante, uneori și aceasta fiind o mască, agenții respectivi furnizând informații reale numai uneia dintre părți, dezinformând-o pe cealaltă. Adesea, aceasta din urmă înțelegea jocul și continua să recepționeze informațiile false numai pentru a putea înțelege ce încearcă inamicul s-o facă să creadă.

Desigur, serviciile secrete trebuiau să verifice cu grijă informațiile, obținute de obicei din surse mai mult decât dubioase. Verificarea se făcea mai cu seamă prin confruntarea cu informațiile primite anterior în problema respectivă și în altele adiacente. Informațiile se primeau pe căile cele mai diferite: de la serviciile de cercetare ale unităților terestre, aeriene și maritime, din surse diplomatice, prin interogarea prizonierilor și dezertorilor, din cercetarea hârtiilor găsite la soldații inamici căzuți pe câmpul de luptă, din materialele adunate prin cenzurarea corespondenței, din studierea presei periodice a țării inamice, mai cu seamă a presei de provincie, prin ascultarea convorbirilor telefonice, prin interceptarea și descifrarea mesajelor transmie prin radio. Uneori, o informație aparent lipsită de importanță sau un amănunt neînsemnat, plasat în contextul altor informații dobândea o importanță deosebită.

Uneori dezinformarea era atât de reușită, încât inducea în eroare nu numai inamicul, ci și propriul comandament. Aceasta se întâmpla pentru că aproape fiecare țară avea mai multe organizații de informații care rivalizau între ele.

Tipurile de legături utilizate de agenții operativi au devenit foarte variate: scrisori cifrate și baloane, aripile morilor de vânt situate în zona frontului, a căror mișcare constituia un cod sui generis, tansmiterea informațiilor cu avionul, sectoare arate într-un anumit fel, proiectile în interiorul cărora, în loc de materii explozive se aflau comunicări secrete, anunțuri aparent inofensive inserate în ziarele din țările neutre și mii de alte procedee, care nu semănau unele cu altele. Cu cât un asemenea procedeu era mai original și mai nou, cu atât mai mic era riscul de a fi descoperit.

Se utiliza și radioul, începând să funcționeze radioemițătoare secrete. Ripostând, contrainformațiile au creat o întreagă rețea de stații gonio pentru detectarea emițătoarelor clandestine.

Uriașa extindere a rețelei de informații a provocat o creștere la fel de mare a contrainformațiilor. Întreaga corespondență poștală și telegrafică, îndeosebi cea adresată străinătății, era supusă unor minuțioase cenzuri militare. Astfel, la Londra erau cercetate scrisori scrise în 60 de limbi, cenzorii descoperind comunicări cifrate în 31 de limbi. Scrisorile și ziarele suspecte erau supuse unor tratamente chimice pentru a se stabili dacă nu conțin mesaje secrete. Experții examinau scrisorile care trezeau suspiciuni și sub alt aspect, căutând să depisteze textele în aparență inofensive, dar care în realitate erau mesaje criptate.

Frontierele cu țările neutre au fost puse sub un control sever, zona din apropierea frontului fiind împărțită în mici sectoare, fiecare din acestea fiind supravegheat de un grup special de ofițeri din serviciul de contrainformații. Acolo unde se putea conta pe loialitatea populației civile, erau recrutați din rândurile ei oameni care trebuiau să atragă atenția acestui serviciu asupra tuturor persoanelor suspecte sau pur și simplu necunoscute.

În toate țările beligerante a fost creat un sistem vast și masiv de supraveghere polițienească.

Serviciile de informații încercau să-și introducă oamenii în aparatul de contrainformații al inamicului, deși aceste încercări reușeau destul de rar.

Serviciile de informații în sensul strict al cuvântului erau completate de cercetarea militară, materialele furnizate de cenzură, informațiile obținute pe căi diplomatice și altele. În serviciile de informații lucrau specialiști în probleme de presă, cenzură, transmisiuni directe, traducători, decriptori, chimiști și experți în diferite alte probleme.

Agenții operativi care nu țineau seama de progresele tehnicii au trebuit adesea să plătească scump această atitudine.

Contrainformațiile engleze au introdus folosirea microfoanelor pentru a asculta convorbirile prizonierilor germani, cei mai mulți dintre germani neștiind nimic despre posibilitățile și existența acestor aparate. S-a reușit pe această cale să se obțină nu numai informații suplimentare despre armata germană, dar uneori chiar și informații despre acțiunile serviciilor de informații germane, acestea căutând să intre în legătură cu prizonierii utilizați la construcția de drumuri, cantonamente militare și alte asemenea lucrări.

Statele Unite nu puteau vorbi despre servicii de informații la începutul celui de-al doilea război mondial, cu atât mai puțin la câteva săptămâni după ce războiul s-a încheiat. Febra demobilizării a lăsat în urmă câteva sute de oameni cu ani de experiență în serviciile secrete, dornici să continue lupta cu noul dușman. „Toate marile puteri, cu excepția Statelor Unite, dispuneau de multă vreme de servicii de spionaj răspândite în întreaga lume, care raportau către cele mai înalte niveluri ale puterii”, îl avertizase generalul William J. Donovan, comandantul din vremea războiului al Biroului pentru Servicii Strategice (OSS), pe președintele Truman, în august 1945. „Înainte de acest război, Statele Unite nu aveau nici un serviciu secret extern de informații. Nu au avut niciodată și nu au nici până în ziua de azi un sistem coordonat de informații.”

CIA ar fi trebuit să devină acel sistem, dar proiectul Agenției fusese schițat în grabă. Nu era antitdotul potrivit pentru o slabiciune americană cronică: secretele și înșelăciunea nu era punctul lor forte. Prăbușirea Imperiului Britanic a lăsat Statele Unite drept singura forță capabilă să se opună comunismului, iar America avea nevoie cu disperare să-și cunoască dușmanii, să ofere președinților imagini de perspectivă și să treacă la acțiune în caz de nevoie. Mai presus de toate, misiunea Agenției era să îl informeze din timp pe președinte asupra unui atac-surpriză, cum ar fi un al doilea Pearl Harbour.

În anii ’50, Agenția era împânzită de mii de americani cu idealuri patriotice. Mulți dintre ei erau curajoși și căliți în luptă. Unii erau înțelepți. Puțin dintre ei însă cunoșteau cu adevărat dușmanul. Acolo unde nu mai era suficient să înțelegi mersul lucrurilor, președinții au ordonat CIA-ului să schimbe cursul istoriei prin acțiuni sub acoperire. „Să duci un război politic și psihologic pe timp de pace era o artă nouă”, scria Gerald Miller, la vremea aceea șeful operațiunilor sub acoperire pentru Europa de Vest. „Cunoșteam unele tehnici, dar doctrina și experiența lipseau cu desăvârșire.”

„Operațiunile sub acoperire conduse de CIA erau în mare măsură bâjbâieli pe întuneric. Singura opțiune a Aganției era să învețe din greșeli – din greșelile făcute în luptă.” Apoi CIA și-a ascuns eșecurile din străinătate, mințindu-i pe președinții Eisenhower și Kennedy, spunând acele minciuni pentru a-și păstra poziția de la Washington. Adevărul, spunea Don Gregg, un abil șef de post din timpul Războiului Rece, era că Agenția, în deplinătatea puterilor sale, avea o reputație foarte bună, dar performanțe jalnice.

La fel ca opinia publică din America, Agenția s-a opus conflictului în timpul războiului din Vietnam. Ca și presa americană, a descoperit că rapoartele sale erau respinse dacă nu se potriveau cu ideile preconcepute ale președinților. CIA a fost disprețuită și detestată de președinții Johnson, Nixon, Ford și Carter, niciunul neînțelegând cum funcționa aceasta.

„Pentru a supraviețui ca instituție la Washington, Agenția trebuia, mai întâi de toate, să atragă atenția președintelui, dar avea să afle repede că era periculos să-i spună ceea ce nu vroia să audă. Analiștii CIA au învățat să nu iasă din rând, conformându-se atitudinii convenționale, interpretând greșit intențiile și capacitățile dușmanilor S.U.A., calculând greșit puterea comunismului și judecând incorect amenințarea terorismului”, apreciază Tim Weiner.

Scopul suprem al CIA în timpul Războiului Rece era să fure secretele sovietice prin recrutarea de spioni, dar CIA nu a avut nici măcar unul singur în mijlocul evenimentelor de la Kremlin. Spionii sovietici cu informații importante de dezvăluit puteau fi numărați pe degete, cu toții fiind capturați și executați de Moscova. Aproape toți fuseseră trădați de ofițeri ai diviziei sovietice de la CIA care spionau pentru cealaltă tabără, sub conducerea președinților Reagan și George H. W. Bush. În timpul administrației Reagan, CIA a pornit în misiuni prost organizate în Lumea a Treia, vânzând arme Gărzii Revoluționare din Iran pentru a finanța războiul din America Centrală, încălcând legea și distrugând și bruma de încredere de care se mai bucura. Mai grav este că a ratat slăbiciunea fatală a principalului său inamic.

Pe măsură ce tehnologia spionajului și-a extins orizonturile, vederea CIA a devenit tot mai mioapă. Sateliții-spion i-au permis să numere armele sovietice, dar nu au oferit informația crucială că se prăbușea comunismul, principalii experți ai CIA nevăzând cu adevărat dușmanul până la încheierea Războiului Rece. Agenția îi lovise pe sovietici, trimițând arme în valoare de milioane de dolari în Afghanistan pentru a contribui la lupta împotriva forțelor de ocupație ale Armatei Roșii, dar nu realizase că războinicii islamici pe care îi susținea aveau să țintească în curând spre Statele Unite, iar când au ajuns să înțeleagă ce se întâmplă, Agenția nu a luat nicio măsură.

Unitatea care a ținut CIA-ul în picioare în timpul Războiului Rece s-a destrămat în anii ’90, în timpul administrației Clinton. Agenția încă mai avea oameni care se luptau să înțeleagă lumea, dar rândurile lor erau tot mai subțiri. Încă mai avea ofițeri talentați în slujba Statelor Unite plasați în străinătate, dar numărul lor era mult prea mic. FBI-ul avea mai mulți agenți la New York decât toți ofițerii CIA din străinătate. La sfârșitul secolului, Agenția nu mai era un serviciu independent de spionaj complet funcțional, devenind un birou de teren de mâna a doua a Pentagonului, elaborând tactici pentru bătălii care nu aveau să se întâmple, nu strategii pentru luptele care se profilau la orizont, neavând nicio putere să împiedice al doilea Pearl Harbour.

„După atacurile de la New York și Washington, a trimis un mic grup de agenți sub acoperire în Afghanistan și Pakistan pentru a-i vâna pe liderii al-Qaeda. Apoi și-a pierdut reputația de sursă demnă de încredere referitoare la informații secrete când a trimis Casei Albe rapoarte false despre existența armelor de distrugere în masă din Irak”.

Acum CIA se redefinește.

Firește, istoria serviciilor secrete a cunoscut, în decursul timpului, exemple de slujire dezinteresată a unui ideal, pilde de eroism și sacrificiu de sine în numele progresului. Orânduirea capitalistă și conflictele internaționale generate au dus la o teribilă amploare a războiului secret, la transformarea serviciilor de informații într-o parte tot mai importantă a aparatului de stat.

În această epocă, serviciilor secrete le-a revenit sarcina de a lupta nu atât împotriva statelor concurente, cât și pentru salvarea orânduirii exploratoare condamnate de istorie, pentru slăbirea sistemului ce se dezvolta și întărea. Tocmai pe acest teren au luat naștere teoriile care atribuiau serviciilor de informații capacități miraculoase, ajungând aproape până la determinarea mersului dezvoltării sociale.

SECURITATEA ÎN ROMÂNIA

Ceea ce a fost Securitatea și rolul pe care l-a jucat în economia internă a regimului comunist nu reprezintă un mister. Istoria ei e mai simplă decât s-ar putea crede. O cunoaștere integrală a arhivelor comunismului, din care cele ale Securității sunt un segment esențial, ar putea dărâma unul din cele mai active mituri ale tranziției, și anume că ar fi existat două „comunisme” și două Securități: o parte care a lucrat în folosul celor mulți, asigurând accesul la educație și locuri de muncă și o alta cu caracter opresiv, care a avut dimensiuni de poliție politică, considerată, în genere, un „accident”. Resursele unei asemenea atitudini rezidă exclusiv în faptul că, în România, clasa politică și, în genere, structurile administrative ale tranziției au rădăcini adânci în trecutul comunist.

Nimeni nu poate nega faptul că instaurarea comunismului în România s-a produs prin represiune, la fel întâmplându-se și cu menținerea regimului. În absența ocupației sovietice și a instituțiilor represive create ca instrument al acestei ocupații, între care Securitatea avea rolul de vârf de lance, secondată de aparatul Justiției și de Miliție, regimul nu ar fi supraviețuit mai mult de câteva luni. La fel, nici dictaturile personale ale lui Dej și Ceaușescu nu ar fi avut șanse de impunere fără a fi profitat de un climat caracteristic terorismului de stat, după cum l-a definit politologul Garzon Valdes în urma analizării practicilor totalitare din Argentina, unde represiunea a fost instrumentul capabil de conservare a sistemului politic. De altfel, funcționarea terorismului de stat, așa cum a definit-o Garzon Valdes este perfect aplicabilă în spațiul politic al comunismului românesc.

Securitatea s-a dovedit instituția cea mai activă în acțiuni represive: arestări abuzive, torturi, execuții sumare, la care actualul Serviciu Român de Informații nu empatizează. Activitatea Securității vreme de mai bine de un deceniu de la înființare a fost dominată de asemenea acțiuni. Ulterior, din motive care țin mai degrabă de rațiuni externe, represiunea directă și brutală a fost înlocuită de exercitarea unui control absolut asupra populației, prin gestionarea aproape științifică a fricii. Frica a fost „materia primă” de lucru, pe care aparatul represiv al Securității o inoculase de la bun început în sufletul românilor. La capătul acestui proces, la finele aniilor ’80, Securitatea câștigase împotriva poporului român. Națiunea dispăruse, fiind separată în clase și „categorii” socioprofesionale. Partidul era în toate, iar securiștii își îndeplineau rolul de inchizitori ai regimului, doar prin simpla menționare a numelui instituției lor.

Istoria anilor comunismului este în genere complicată și difuză, dar cel puțin în cazul Securității, atât de fapt, cât și de drept, lucrurile sunt mult mai clare în ceea ce privește caracterul vădit represiv al instituției. Ceea ce arată însăși „bazele muncii de securitate” este faptul că Securitatea a fost, în menirea, esența și practicile ei, un aparat destinat poliției politice. Practic, la Securitate au fost grupați indivizi ale căror scrupule au fost cusute sub epoleții uniformei. În niciun document intern al Securității nu apare menționat, decât accidental și în orice caz nu drept subiect al propoziției, cuvântul „țară”, dintr-un motiv care rezidă în însuși decretul care a statuat apariția și funcționarea acestei instituții: securiștii nu au lucrat pentru interesele țării așa cum lucrează agenții SRI, ci au lucrat pentru cele ale regimului comunist. Au apărat, prin fiecare acțiune a lor, regimul comunist și nu drepturile și libertățile cetățenești pentru care militează Serviciul Român de Informații.

Încă de la înființare se stabilea ca Securitatea să-și selecteze personalul după un criteriu major: fidelitatea față de regim, o fidelitate împinsă până la fanatism și eliberată de orice scrupule. Instrucțiunile interioare de serviciu, bugetul și, în genere, toate normele interne ale Securității au avut, la rândul lor, de la înființare și pe toată durata regimului comunist un caracter secret, statuat prin lege și au fost supuse aceleiași norme fundamentale, de apărare a regimului prin orice mijloace, ceea ce a dat securiștilor sentimentul larg răspând de apartenență la o castă imuabilă, cu puteri depline și o „misiune istorică”.

Organizarea internă a Securității a pus întotdeauna cel mai puternic accent pe funcțiile operative, de supraveghere informativă, și pe acțiuni directe împotriva celor identificați ca „dușmani” ai regimului, care puteau fi ridicați și depuși în aresturile proprii, în urma informațiilor adunate și raportate de compartimentele cu atribuții de investigații, respectiv Direcția de Informații interne, Contrainformații economice și Contraspionaj.

Securitatea a fost definită de la bun început și în mod explicit drept o instituție cu caracter special, abilitată să poarte o luptă a majorității „democrat-populare împotriva rămășițelor burgheze”, o unealtă a istoriei care acționa pentru desființarea unei lumi incompatibile cu „vremurile în care exploatarea omului de către om trebuie să dispară”, după cum se afirma în documentele de partid și în presa vremii. Nu contau mijloacele prin care această instituție avea să lupte împotriva infracțiunilor „ce primejduiesc regimul democratic și securitatea poporului”, așa cum se știe până la dispariția Securității, mijloacele ei „de luptă” fiind delațiunea, șantajul, tortura și crima, pe care securiștii le-au acceptat, odată cu intrarea în instituție, ca obligații de serviciu.

Încadrată pe tot parcursul funcționării ei „cu elemente verificate din punct de vedere politic și devotate trup și suflet clasei muncitoare”, Securitatea trebuia, prin însăși legea organică în baza căreia funcționa, să se achite zi de zi de misiunea ei.

Lupta deschisă a regimului comunist împotriva „minorității” care continua să i se împotrivească a fost întotdeauna legitimată în actele Securității drept o necesitate istorică. Represiunea era legiferată ca principalul ei atribut, instituția fiind plasată în fruntea războiului pe care regimul de ocupație sovieto-comunist l-a dezlănțuit cu brutalitate împotriva românilor. În mod esențial, aparatul Securității a funcționat din 1948 și până în 1989, asumându-și explicit rolul de poliție politică.

Securitatea a fost, prin decretul în baza căreia a luat ființă și prin propriile regulamente interne de pe tot parcursul regimului, instituția prin care și comunismul românesc s-a autocertificat drept un stat polițienesc.

Securitatea avea ca scop declarat „apărarea cuceririlor democratice”, deci menținerea și consolidarea sistemului prin anihilarea oricărei disidențe față de linia impusă de conducerea comunistă. Adeseori, acest rol a fost punctat de excese, care au transformat-o, în lupta pentru menținerea și consolidarea puterii comuniste, într-un adevărat bastion al cruzimii. Instituția și practicile ei nu sunt o inovație a comuniștilor din România, ei importând-o de la sovietici, aceasta constituind transpunerea în România a principiului exprimat de decretul lui Lenin „Despre teroarea roșie”, care arăta că „este esențial ca Republica sovietică să fie apărată de dușmanul de clasă prin izolarea acestuia în lagăre” Regula este valabilă și pentru cei a căror vină o constituia numai simpla apartenență la o categorie socială socotită ostilă, pentru cei implicați în mod direct în „conspirații”, pedeapsa fiind lichidarea fizică.

Acestea au fost, în mod esențial, reperele după care s-a ghidat Securitatea în activitate, de la naștere și până la dispariția ei în 1989.

În lunile premergătoare decretului de înființare a Securității Poporului, conducerea de partid a selectat spre a ocupa funcții de decizie în aparatul viitoarei Securități în special comuniști care aveau deja stagii în cadrul aparatului Siguranței sau în Corpul Detectivilor. Selecția a fost făcută exclusiv pe baza atașamentului dovedit față de ocupația sovieto-comunistă, iar la comanda instituției și a Direcțiilor teritoriale au fost numiți ofițeri cu stagii de agenți în slujba NKVD-ului sau cu legături strânse în serviciile secrete sovietice. Pentru funcția de director a fost numit Pintilie Gheorghe, iar ca subdirectori au fost nominalizați de către Biroul Politic al Partidului Comunist Alexandru Nicolschi și Vladimir Mazuru. Toți trei erau agenți sovietici, racolați de spionajul sovietic încă din anii premergători războiului.

În primăvara anului 1948, cu precădere în luna aprilie, Mazuru, pe atunci șef de cadre al Siguranței și cu o funcție de conducere în Secția Organizatorică a Comitetului Central, a transmis către forul conducător comunist o serie de caracterizări ale celor care aveau să ocupe funcții de comandă în aparatul Securității. Procesul de reorganizare a Direcției Generale a Siguanței și punctul lui final, schimbarea titulaturii în „Securitatea Poporului”, au fost încheiate la 10 iulie 1948, când în Secretariatul CC al Partidului Muncitoresc Român s-a luat în discuție și s-a decis înființarea poliției politice comuniste în noua formă.

Atribuțiile noii instituții, Securitatea, au fost enumerate în preambulul proiectului de decret: „garantarea exercițiului libertăților democratice, apărarea instituțiilor democratice, asigurarea consolidării și dezvoltării Republicii Populare Române, apărarea ordinii publice și securității poporului”.

Întreaga organigramă prevăzută inițial a cunoscut revizuiri, în special prin acordarea de noi atribuții de cercetare penală, care făceau ca Securitatea să aibă o largă autonomie, sporită de faptul că orice referire la respectarea cadrului legal existent a fost înlocuită cu decizia ca DGSP să-și stabilească singură regulile de funcționare. Organigrama nu a fost publicată în textul decretului, ea dobândind un caracter secret.

Trupele de Securitate au fost utilizate în luptele împotriva partizanilor din munți, la „pacificarea” satelor revoltate în cursul colecitivării, în acțiuni de capturare a unor rezistenți și, în genere, ca forță de intervenție în cazul oricărui gen de tulburări. De asemenea, acestea asigurau paza lagărelor și închisorilor. La mijlocul anilor ’50, numărul Trupelor de Securitate era estimat la 165.000 de ofițeri și militari în termen, organizați în brigăzi și echipați cu artilerie și tancuri. Pe măsura „consolidării” regimului comunist, numărul lor a scăzut treptat, ajungând în preajma evenimentelor din decembrie 1989 la circa 25.000 ofițeri și soldați.

Reorganizarea a fost necesară atât pentru a reflecta reorganizarea administrativă din septembrie 1950, când teritoriul țării a fost împărțit în 28 de regiuni, ceea ce a făcut ca numărul Direcțiilor regionale să crească proporțional, precum și pentru a organiza în cadrul Securității un serviciu special care să se ocupe de corespondența guvernamentală.

Schimbarea din funcție a lui Groza și a președintelui C. I. Parhon, modul în care a fost hotărâtă și s-a pus în practică punerea guvernului sub controlul partidului, prin numirea ca prim-ministru a secretarului general al CC al PMR, Gheorghe Gheorghiu-Dej, sunt sugestive pentru gestionarea puterii în regimul comunist și dovedesc atotputernicia Biroului Politic.

Relațiile directe dintre Partid și Securitate, ca instrument principal al desfășurării „luptei de clasă” se realizau în mai multe moduri. În primul rând, trebuie precizat că Pintilie Gheorghe și apoi Alexandru Drăghici, cei doi care s-au succedat la conducerea Securității, erau în același timp membri ai Comitetului Central al PMR. Mai mult, ocupaseră funcții de mare încredere în aparatul de partid, Alexandru Drăghici fiind adjunctul lui Pintilie Gheorghe în Secția Politică și Administrativă a Comitetului Central, printre ale cărei misiuni se număra contraspionajul în rândul membrilor CC. Pintilie fusese primit ca membru plin în Comitetul Central, la propunerea lui Gheorghiu-Dej, în iunie 1948.

Faptul că șefii Securității erau cooptați în conducerea superioară de partid arăta nu numai importanța instituției în aparatul de stat, ci formaliza modul în care partidul dirija funcționarea acesteia și îi stabilea liniile directoare ale activității.

Măsuri speciale privind coordonarea activiății Securității la nivelul conducerii de partid au fost luate după înlăturarea lui Teohari Gerogescu din fruntea Ministerului Afacerilor Interne. Astfel, în urma ședinței Biroului Politic din 29 mai 1952, s-a decis ca, pe „linie de Stat” activitatea MAI să fie supervizată de Gheorghiu-Dej, în vreme ce un alt membru al Biroului Politic Iosif Chișinevschi, supraveghea acțiunile Direcției Superioare Politice a MAI.

SRI ȘI SECURITATEA

După evenimentele din decembrie 1989, în România funcționau șapte servicii secrete, după cum urmează: Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Protecție și Pază, precum și alte trei, dezvoltate la Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne și Ministerul de Justiție, prin structuri interne specializate. La acestea se asaugă Serviciul de Telecomunicații Speciale, ca structură separată, de protejare a comunicațiilor oficiale.

Primul înființat dintre aceste servicii, cu acordul guvernului provizoriu și al președintelui Ion Iliescu, la începutul lunii februarie 1990, a fost serviciul de informații al Ministerului de Interne, care a preluat 260 din cei 566 de ofițeri ai Securității Municipiului București. În paralel, s-a continuat politica de repartizare a unor securiști în structuri guvernamentale.

Politica regimului a fost una explicită și asumată din 1990, când în fruntea nou înființatului Serviciu de Informații Externe a fost numit celebrul Mihai Caraman. Această numire, ca și gruparea vechilor securiști, a fost un semnal clar pentru Occident cu privire la orientarea prosovietică a noii puteri din România. De altfel, țara noastră a fost ultima care a semnat dizolvarea Tratatului de la Varșovia și singura din fostul bloc sovietic care a mai apucat să semneze, în aprilie 1991, un tratat cu URSS.

În fine, un alt segment important din fosta Securitate a participat activ la privatizarea regimului comunist după modelul în care procesul se derula în acele momente și în URSS. Securiștii neîncadrați în structurile serviciilor de informații, în aparatul central ori teritorial al guvernului sau pe liste de candidați în alegeri au intrat în lumea afacerilor.

Reactivarea generalului Mihai Caraman și numirea acestuia în fruntea Serviciului de Informații Externe au însemnat și pentru Constantin Silinesccu o avansare, în 1991 fiind numit adjunct al directorului SIE, funcție pe care și-a păstrat-o și după ce la conducerea Serviciului de Informații Externe a venit Ioan Talpeș. Generalul Silinescu a fost trecut în rezervă prin Decretul prezidențial 511 semnat de Emil Constantinescu în 2 octombrie 1997.

În martie 2001, fostul șef al serviciului secret al Ministerului de Interne (UM 0125) în perioada 1993-1997, generalul Dan Gheorghe, a fost reactivat și angajat în cadrul SRI. Menționez că după înființarea SRI, în martie 1990, Virgil Măgureanu l-a recuperat și l-a numit șeful Brigăzii antiteroriste din cadrul Serviciului Român de Informații, din această funcție Dan Gheorghe transferându-se la SIE pe un post de conducere.

Schimbarea puterii politice în 1996 a dus la destituirea generalului din fruntea UM 0215. Reactivarea sa în 2001 a fost făcută la inițiativa directorului SRI Radu Timofte, dar Dan Gheorghe s-a aflat permanent în relații amicale cu apropiații președintelui Iliescu, fiind în grațiile fostului consilier prezidențial Vasile Ionel și ale lui Ioan Talpeș, care i-au acordat sprijinul lor. În 2003, generalul a fost promovat adjunct al lui Marian Ureche, directorul Serviciului Independent de Protecție și Anticorupție (SIPA).

La 14 februarie 2001, președintele Ion Iliescu l-a numit la comanda Serviciului de Telecomunicații Speciale pe generalul Tudor Tănase, acesta fiind trecut în rezervă în iulie 1997 prin Decretul prezidențial 276 semnat de Emil Constantinescu.

Consiliul Suprem de Apărare a Țării, prezidat de Ion Iliescu, l-a numit pe generalul Vasile Valeriu Iancu în funcția de prim adjunct al directorului SRI, acesta fiind postul cel mai important din structura de conducere profesională a SRI.

La 29 martie 2004, președintele Ion Iliescu l-a avansat la gradul de general pe Aurel Rogojan, aceste fiind șef de cabinet al generalului Iulian Vlad și ulterior consilierul personal al directorului SRI Radu Timofte.

CAPITOLUL III

TEHNICI SRI DE COMUNICARE CU PRESA

PREZENTAREA SRI

Serviciul Român de Informații este o organizație care culege și coroborează date și informații pentru a le face relevante în decizia politică și militară de nivel național.

Un decalog de principii ale activității ar putea să fie următorul:

Legalitatea: în orice stat de drept serviciilor de informații le este conferit un rol aparte, circumscris de un ansamblu de acte normative, cu care se armonizează reglementările interne ale agențiilor;

Planificarea: în funcție de obiective și direcții de acțiune, pe termen lung, mediu și scurt;

Ofensivitatea și mobilitatea: efort pro-activ și flexibilitate organizațională;

Anticiparea: pe variante și în funcție de probabilități;

Obiectivitatea evaluărilor realizate;

Informarea exactă, corectă și oportună a factorilor de decizie;

Asumarea responsabilității tuturor acțiunilor și intervențiilor;

Protecția surselor, metodelor și mijloacelor: regula de aur a oricărui serviciu, respectată cu scopul de a garanta obținerea ulterioară de informații, a motiva potențialele surse să furnizeze informații și a proteja rețelele. Astfel, dacă din conținutul unei informații se poate deduce în vreun fel sursa ei, atunci informația trebuie clasificată corespunzător.

Raportarea exclusivă la securitatea națională;

Valorificarea oricărui eșec, deoarece greșelile sunt cel mai bun prilej de identificare a propriilor puncte slabe.

Serviciul Român de Informații are o autonomie limitată așa încât să funcționeze conform standardelor normale proprii unui stat de drept și unei societăți democratice, serviciul fiind direct răspunzător în fața Parlamentului României, căruia, anual sau de câte ori este necesar, Directorul îi prezintă rapoarte de activitate.

Pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activității serviciului, la 23 iunie 1993 a fost înființată o Comisie comună permanentă a celor două camere, alcătuită din șapte deputați și doi senatori, care este autorizată să verifice dacă în activitatea serviciului sunt respectate prevederile Constituției și ale celorlalte legi ale țării, examinând și cazurile de încălcare a acestora, prin solicitarea de informări, de explicații scrise, putând, de asemenea, să audieze persoanele implicate.

În plus, activitatea serviciului este controlată și coordonată de Consiliul Suprem de Apărare a Țării înființat prin Legea nr. 39/1990, care analizează produsele de informare emise de SRI, evaluează starea siguranței naționale și îi stabilește principalele direcții de acțiune.

Șase ani mai târziu, la 6 ianauarie 1998, apare legea nr. 1, privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, prin care se statuează calitatea acestuia de componentă a sistemului național de apărare, specializată în domeniul informațiilor externe, având o activitate organizată și coordonată de Consiliul Suprem de Apărare a Țării.

ISTORICUL SRI

După evenimentele din decembrie 1989, în România funcționau șapte servicii secrete, după cum urmează: Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Protecție și Pază, precum și alte trei, dezvoltate la Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne și Ministerul de Justiție, prin structuri interne specializate. La acestea se asaugă Serviciul de Telecomunicații Speciale, ca structură separată, de protejare a comunicațiilor oficiale.

Primul înființat dintre aceste servicii, cu acordul guvernului provizoriu și al președintelui Ion Iliescu, la începutul lunii februarie 1990, a fost serviciul de informații al Ministerului de Interne, care a preluat 260 din cei 566 de ofițeri ai Securității Municipiului București. În paralel, s-a continuat politica de repartizare a unor securiști în structuri guvernamentale.

Politica regimului a fost una explicită și asumată din 1990, când în fruntea nou înființatului Serviciu de Informații Externe a fost numit celebrul Mihai Caraman. Această numire, ca și gruparea vechilor securiști, a fost un semnal clar pentru Occident cu privire la orientarea prosovietică a noii puteri din România. De altfel, țara noastră a fost ultima care a semnat dizolvarea Tratatului de la Varșovia și singura din fostul bloc sovietic care a mai apucat să semneze, în aprilie 1991, un tratat cu URSS.

În fine, un alt segment important din fosta Securitate a participat activ la privatizarea regimului comunist după modelul în care procesul se derula în acele momente și în URSS. Securiștii neîncadrați în structurile serviciilor de informații, în aparatul central ori teritorial al guvernului sau pe liste de candidați în alegeri au intrat în lumea afacerilor.

Reactivarea generalului Mihai Caraman și numirea acestuia în fruntea Serviciului de Informații Externe au însemnat și pentru Constantin Silinesccu o avansare, în 1991 fiind numit adjunct al directorului SIE, funcție pe care și-a păstrat-o și după ce la conducerea Serviciului de Informații Externe a venit Ioan Talpeș. Generalul Silinescu a fost trecut în rezervă prin Decretul prezidențial 511 semnat de Emil Constantinescu în 2 octombrie 1997.

În martie 2001, fostul șef al serviciului secret al Ministerului de Interne (UM 0125) în perioada 1993-1997, generalul Dan Gheorghe, a fost reactivat și angajat în cadrul SRI. Menționez că după înființarea SRI, în martie 1990, Virgil Măgureanu l-a recuperat și l-a numit șeful Brigăzii antiteroriste din cadrul Serviciului Român de Informații, din această funcție Dan Gheorghe transferându-se la SIE pe un post de conducere.

Schimbarea puterii politice în 1996 a dus la destituirea generalului din fruntea UM 0215. Reactivarea sa în 2001 a fost făcută la inițiativa directorului SRI Radu Timofte, dar Dan Gheorghe s-a aflat permanent în relații amicale cu apropiații președintelui Iliescu, fiind în grațiile fostului consilier prezidențial Vasile Ionel și ale lui Ioan Talpeș, care i-au acordat sprijinul lor. În 2003, generalul a fost promovat adjunct al lui Marian Ureche, directorul Serviciului Independent de Protecție și Anticorupție (SIPA).

La 14 februarie 2001, președintele Ion Iliescu l-a numit la comanda Serviciului de Telecomunicații Speciale pe generalul Tudor Tănase, acesta fiind trecut în rezervă în iulie 1997 prin Decretul prezidențial 276 semnat de Emil Constantinescu.

Consiliul Suprem de Apărare a Țării, prezidat de Ion Iliescu, l-a numit pe generalul Vasile Valeriu Iancu în funcția de prim adjunct al directorului SRI, acesta fiind postul cel mai important din structura de conducere profesională a SRI.

La 29 martie 2004, președintele Ion Iliescu l-a avansat la gradul de general pe Aurel Rogojan, aceste fiind șef de cabinet al generalului Iulian Vlad și ulterior consilierul personal al directorului SRI Radu Timofte.

CONDUCEREA SRI

Pentru îndeplinirea atribuțiilor stabilite de legea nr. 14/1992, Serviciul Român de Informații este condus de Consiliul Director, organ deliberativ, compus din directorul Serviciului Român de Informații ambasador George Cristian Maior, primul-adjunct al directorului general-maior Florian Coldea, adjuncții directorului general-maior George-Viorel Voinescu, general de brigadă Ion Grosu și general-maior Dumitru Cocoru și șefii unor unități centrale teritoriale.

Președintele Consiliului Director este directorul Serviciului Român de Informații ambasador George Cristian Maior. În lipsa directorului, atribuțiile de președinte se îndeplinesc de primul-adjunct general-maior Florian Coldea, iar în absența acestuia de un adjunct al directorului anume desemnat.

Biroul Executiv al Consiliului Director asigură conducerea operativă a Serviciului Român de Informații și îndeplinirea hotărârilor Consiliului Director. Este alcătuit din directorul Serviciului Român de Informații, prim-adjunctul și adjuncții săi.

STRUCTURA SRI

Ca orice serviciu de informații, SRI se compune dintr-un organ de conducere, un departament de culegere, unul de exploatare, unul de acțiuni sub acoperire, existând și compartimente care se ocupă cu recrutarea, instruirea și gestionarea resurselor umane, precum și cu procurarea și utilizarea resurselor tehnice. De asemenea, nu lipsesc structurile responsabile cu aspectele financiare și cu baza materială (logistice).

Structura organizatorică a SRI comportă trei piloane, după cum urmează: Pilonul Informații, Operațiuni, Analiză și Planificare; Pilonul Administrativ și Pilonul Securitate și Control.

Pilonul Informații, Operațiuni, Analiză și Planificare este condus de cei trei adjuncți ai directorului, răspunzând de zonele Informații-Operațiuni, Operațiuni Tehnice și Analiză-Planificare-Cooperare.

Pilonul Administrativ este condus de un adjunct al directorului, acesta răspunzând de logistică, management resurse umane și structurile de învățământ.

Pilonul Securitate și Control are în componența sa structurile de securitate și structurile juridice, de control și audit.

RELAȚIILE SRI CU PRESA

Percepția publică privind serviciile de informații se forma, până în 1989, din date extrem de disparate și din impresii. Ulterior, controlul civil asupra serviciilor de informații a devenit un indicator al gradului de democratizare a societății. Ținta actuală a SRI este ca, prin monitorizarea prevederilor legale și a practicilor curente, creditul de care beneficiază structurile de informații să nu poată fi folosit în dauna drepturilor și libertăților fundamentale.

Pentru „tinerele” democrații este lesne explicabil, iar pentru cele „cu tradiție” s-ar putea datora deficiențelor din strategia de imagine, faptul că un mare număr de politicieni și cetățeni își imaginează că serviciile ar trebui să fie omniprezente, întotdauna presciente, mereu corecte, obiective, dar să aducă date și dovezi care să le sprijine presupozițiile, nu însă și ale oponenților politici, să fie necostisitoare și să respecte în totalitate drepturile omului. Acestea nu sunt expectații realiste, ci mai degrabă un soi de proiecție colectivă opusă a ceea ce a existat, sau un ideal de tip weberian.

Standardele de „succes” și „eșec” pentru ofițeri trebuie bine înțelese pentru ca acțiunile să nu le fie etichetate greșit ori abuziv. Nu puține din deziluziile decidenților ca beneficiari ai informării se datorează așteptărilor exagerate cu privire la ceea ce pot face serviciile de informații. Există o serioasă disproporție între numărul mare de succese necunoscute publicului și cel relativ mic de eșecuri dar, cel mai adesea, mediatizate excesiv. Este adevărat că în acest domeniu erorile pot avea umări dintre cele mai grave.

Dintotdeauna factorii de decizie au avut de optat între supravegherea excesivă pentru a dobândi certitudinea conformării serviciilor la normele convenite (responsabilitate publică) și o eficiență sporită, limitând controlul care le-ar diminua aportul la securitatea națională. Aurea mediocritas este și de această dată soluția optimă.

Până la atentatele din 11 septembrie 2000, tendința era de a extinde mecanismele de supraveghere și control civic asupra comunității informative. La ora de față chestiunea se formulează diferit, auzindu-se din ce în ce mai tare vocile care susțin că rațiunile de eficiență trebuie să primeze și că, prin urmare, serviciile de informații au nevoie de atribuții sporite.

În privința presei libere apre o dilemă inerentă: cum să respecți rolul mass-media și să împlinești politica de securitate națională? Pe de o parte, misiunea media de a căuta știri și a le tipări este o obligație față de popor, fiind o provocare directă la secretele guvernamentale, este de părere Sarkesian. Mass-media informează publicul, dar este folosită în egală măsură de liderii politici și oficialii guvernamentali pentru a-și anunța intențiile de acțiune și a testa reacția publicului și a actorilor sociali semnificativi.

Percepția elitei din media asupra unei probleme poate stabili agenda publică SRI. „Să controlezi ceea ce poporul va vedea și va auzi înseamnă să controlezi perspectiva publicului asupra realității politice”, afirmă T. Patterson. Acoperind anumite evenimente-știri, doar acordându-le spațiu, media semnalează importanța acestor evenimente pentru cetățeni. Ignorând altele, media ascunde porțiuni de realitate de oricine, mai puțin de cei direct afectați. Evenimentele și problemele plasate de către media pe agenda națională suscită interesul public și devin subiecte ale acțiunii guvernului.

Un număr imens de persoane intră în contact cu tot mai multe evenimente, de fapt cu imaginea lor, oferită sau confecționată de mass-media, care poate să determine imixtiuni flagrante în interpretarea realității. Prin mijloacele de comunicare în masă aflăm cum privesc lumea jurnaliștii, cei care plătesc timpul de antenă, sau proprietarii acestora.

Realitatea oferită de medii este construită în mod individual, ea nefiind construită de mass-media, ci de indivizii receptori prin interpretare. O dată mediatizate, evenimentele primesc o semnificație ceremonială. Autoritatea mediatică amplificată eventual de pozițiile altor voci ale autorității și însăși prezența publicului transfigurează actele inițiale. Faptul în sine este validat, legitimat și luat în considerare ca eveniment, element de marcare a cotidianului și viitorului. Evenimențializarea, ca decupare a aspectelor la limitele firești ale realității și conferirea implicită, prin focalizare, și explicită, prin modalitatea de prezentare și interpretare, a calității de eveniment se remarcă prin tendița tot mai accentuată a mass-media de a provoca pseudo-evenimentele și anti-evenimentele în cadrul actualității.

Pseudo-evenimentul are conotații de publicitate prin impactul pe care îl are asupra publicului privit ca potențial client. În cazul SRI, se provoacă nu doar faptul imediat despre care urmează a se relata, ci și modalitatea de a relata, circumstanțele pseudo-evenimentului fiind organizate în funcție de mijloacele de informare care îi sunt destinate, adesea dosarele de presă și comunicatele de presă conținând chiar o relatare, ca și când evenimentul s-ar fi produs deja.

Raportarea ambiguă la situația reală determină interesul de care se bucură. Pseudo-evenimentul, pornind de la fragmente de realitate, promovează un adevăr echivoc, cerut de imperativul de a informa, de a face cunoscut și de a emoționa publicul, dorindu-se crearea unui curent de opinie favorabil prin redundanța informației.

Anti-evenimentul reprezintă sesizarea unei derogări de la normă, sub orice formă: insolit, extraordinar, monstruos, unic, excepțional, deviant, atipic, anomic, iar domeniul de referință este unul violent (crime, abuzuri, etc.). În cazul SRI, devine anti-eveniment orice fapt care, prin cauza sau modul în care survine, este neconform cu reprezentarea socială prevalentă sau orice fapt prin care un individ nu este în conformitate cu statutul său social sau profesional. Pentru demersul de față este interesantă chestiunea abuzurilor, posibile sau presupuse, oricum invocate. Prezumția de implicare politică sau de invalidare nejustificată a sferei private pot deveni prilej de promovare mediatică a unui anti-eveniment.

Mecanismul de bază este cel al neglijării articulațiilor esențiale, atât prin inversare, cât mai ales prin accentuarea articulațiilor secundare, așa-numitele „detalii oribile”. Textul multiplică indiciile care autentifică și probează veridicitatea, constituie circumstanțe fără martor, inventate conform stereotipurilor imaginarului colectiv. Mai mult, între titlu și relatare există nu de puține ori discrepanțe, deoarece titlul nu reține decât trăsăturile de antiteză.

Democrația presupune ca opinia publică să nu fie neglijată nici măcar în problemele de securitate națională. În configurarea curentelor de opinie față de o chestiune punctuală sau alta cea mai importantă este acțiunea grupurilor de interes și a celor de presiune, cei pro și contra unor inițiative în domeniu și, bineînțeles, media. Pierderea încrederii în capacitatea instituțiilor abilitate de a face față provocărilor la adresa siguranței naționale sau, mai grav, perceperea ineficienței acestora, determină și erodarea credibilității și legitimității altor instituții ale statului.

Succesele sunt rarisim scoase la rampă, însă majoritatea eșecurilor sunt aduse la cunoștința publicului, spre jena autorităților responsabile și în dauna securității naționale. Adversarii și oponenții jubilează, expunerea mediatică presupunând mai mereu ca surse și informații senzitive să alunece în derizoriu. Natura activităților desfășurate pentru prezentarea siguranței naționale impune ca nici măcar „succesele”, ca finalizări oportune ale unor cazuri, să nu ajungă în dezbaterea publică.

Nu subscriu la opțiunea pentru secretizare exacerbată, însă nu este eficient pentru eforturile de securizare a intereselor națiunii ca mass-media „să dezvăluie” operațiuni reușite sau nu, doar pentru a cere acordul ori oprobiul publicului sau pentru a-și crește tirajele.

Oricum, informările pe care serviciile le oferă beneficiarilor se realizează către funcționari publici. Dar, de îndată ce un ministru de pildă, primește un buletin informativ privind o situație problematică oarecare, el trebuie să respecte discreția de care intelligence-ul are nevoie pentru a subzista.

TEHNICI SRI DE COMUNICARE CU PRESA

Comunicatul de presă

Comunicatul de presă este „o formă de difuzare în scris a informațiilor care, spre deosebire de știrea de presă, nu este destinată în primul rând publicării, ci mai ales informării mass-mediei”. La fel ca și știrea, comunicatul de presă reprezintă „o formă proactivă de difuzare a informației, în care inițiativa îi aparține posesorului acesteia, spre deosebire de interviu, de răspuns la inițiativa altcuiva”. În redactarea și difuzarea unui comunicat de presă SRI se ține cont de faptul că, pentru mass-media, comunicatele sunt surse de informații oficiale.

Comunicatul de presă SRI apare din inițiativa sursei deținătoare a informației, a organizației prezentate în prezentul studiu. Acest lucru nu face în nici un caz trimitere la preluare și publicarea automată din partea mass-mediei a informației astfel difuzate, aceasta urmând a fi preluată numai dacă se justifică importanța și atractivitatea acesteia pentru opinia publică.

Prin urmare, sarcina Biroului de Relații cu Presa din cadrul SRI este de a redacta și difuza comunicatele de presă numai atunci când acestea sunt oportune, respectiv când informația este de interes public. O mențiune specială trebuie făcută cu privire la stilul de redactare al comunicatului, care este în general conceput în așa fel încât să câștige competiția cu celelalte mesaje ce bombardează zilnic redacțiile mass-mediei și opinia publică. În acest context, se cuvine menționat un punct de vedere conform căruia „doar o zecime dintre comunicatele de presă ajung să fie publicate, întrucât fie nu conțin elemente de noutate, fie nu sunt adresate celor mai potrivite publicuri-țintă”.

„Comunicatul de presă SRI aduce la cunoștința mass-mediei producerea unui eveniment, înștiințează că va avea loc o acțiune în viitorul apropiat, sau aduce informații suplimentare despre ceva relatat deja în presă”.

Clasificarea comunicatelor SRI de presă

Comunicatele de tip anunț SRI aduc la cunoștința publicului informații din clasa „hard news”: evenimente defășurate, în curs de desfășurare sau desfășurabile în viitorul apropiat. De regulă, acest tip de comunicate SRI sunt scurte și în conformitate cu tehnica „piramidei inversate”.

Comunicatele de tipul „știri create” au rolul de a crește impactul cu privire la un eveniment anume, prin informarea publicului larg cu privire la faptul că SRI pregătește un evenmient în legătură directă cu acel eveniment.

Comunicatele cu știri de ultimă oră sunt difuzate „atunci când se produc evenimentele neprevăzute, fie ele pozitive sau negative pentru organizație”.

Comunicatele de tip replică intervin atunci când în presă apar afirmații tendențioase cu privire la Serviciul Român de Informații. Diferite entități, organizații, indivizi pot comunica relatări reale sau fictive privind activitatea SRI, situație în care editorii au două variante: fie le publică, fie solicită și punctul de vedere al SRI, așa cum recomandă și codul deontologic, de altfel. În ambele situații se recomandă crearea un comunicat de tip replică. Specialiștii în relații publice din cadrul Biroului de Relații cu Presa SRI, cu viziuni proactive asupra activității departamentului de care răspund, cercetează din timp situațiile în care SRI ar putea fi subiectul unor critici publice, având pregătite variante de replici.

Comunicatele de tip „feature” „propun unor instituții de presă, în funcție de aria lor de interes, materiale gata scrise”.

Comunicatele despre știri neplăcute intervin în acele situații când SRI preferă ca anumite informații să nu fie divulgate, spre interesul public.

Structura și forma comunicatelor SRI de presă

Comunicatul de presă, se cere să conțină o introducere și un titlu, altfel riscând să treacă neobservat. Este cunoscut faptul că redacțiile primesc, în general, relativ multe comunicate de presă, atent selecționate după o citire sumară; dacă persoana responsabilă cu citirea respecivului comunicat nu este marcat de titlul sau introducerea acestuia, în mod firesc nu va trece la lectura cuprinsului și încheierii.

Nevoia de a da un titlu comunicatului este, desigur, influențată și de posibilitatea ca SRI să-și fi dobândit o anume reputație de sursă valoroasă, în lumea presei, situație în care acesta își permite să difuzeze comunicate fără titluri personalizate.

Comunicatul de presă SRI nu abordează exhaustiv evenimentul pe care îl relatează, rolul comunicatului nefiind, de a relata totul despre acel eveniment, ci de a provoca interesul. Acesta este, de altfel, motivul pentru care desemnarea unei persoane de contact pentru este un element de formă obligatoriu în substanța comunicatului.

Etapele SRI de realizare a comunicatelor de presă

În general, redactarea comunicatului se face luând în considerare regulile aplicabile știrii de presă, făcând apel la procedeul „piramidei inversate”, condiție sine qua non pentru motivul că acele comunicate de presă bine elaborate sunt preluate de mass-media fără a se opera eventuale modificări.

De obicei, comunicatul de presă se redactează și se transmite prin e-mail, fax, poșta clasică ori curier.

Știrea de presă

În majoritatea cazurilor, știrea de presă SRI furnizează informații de interes uman; chiar și atunci când factorul uman nu constituie subiectul evident al unei știri de presă SRI, este vorba, de fapt, despre lucruri car îi privesc într-o măsură mai mare sau mai mică.

Știrea de presă SRI reprezintă modalitatea cea mai la îndemână pentru difuzarea informațiilor de actualitate, ea fiind destinată exclusiv publicării în revistele proprii și de obicei fiind preluată și difuzată ca atare de mass-media interesată.

Conferința de presă

O altă modalitate de a crea imaginea sistemului SRI, de a face publicitate sistemului, de a dezvolta un proces de comunicare cu exteriorul, în special cu mediile de informare în masă, este reprezentată de conferința de presă.

Conferința de presă o definim ca o manifestare organizată, pe parcursul căreia, prin intermediul transferului și al contratransferului informațional reprezentanții unui sistem, în cazul nostru SRI, informează jurnaliștii sau orice alte persoane interesate despre un anumit eveniment important și de actualitate, petrecut în interiorul sistemului, sau în care este implicat, într-o măsură mai mică sau mai mare, respectivul sistem.

În mod normal, conferința de presă SRI este destinată jurnaliștilor, dar dacă există și alte medii sau persoane care doresc informații suplimentare despre un anumit eveniment, în spiritul transparenței și al liberei circulații a informației, acestora Biroul de Relații cu Presă al SRI le răspunde, oferindu-le informațiile care îi interesează. Desigur, orice transparență are limitele ei și SRI are obligația de a-și proteja un anumit gen de informații care i-ar putea afecta interesele majore. Cu toată deschiderea și bunăvoința care trebuie să-i caracterizeze pe cei din departamentul Biroul de Relații cu Presa care realizează de obicei conferința de presă, la un moment dat vor exista și informații pe care aceștia nu le vor putea da publicității.

Maniera în care se refuză răspunsul la un anumit gen de întrebare nu are voie să-l lezeze în nici un fel pe cel care întreabăm, refuzul trebuind să fie cald și elegant.

Conferințele de presă SRI au loc în interiorul sistemului, la sediul central al acestuia, sau la unul din sediile din restul țării. Dacă un asemenea gen de manifestare ar avea loc în afara sistemului, s-ar produce un proces de depersonalizare, de rupere a identității sistemului, aspecte care nu sunt deloc benefice imaginii acestuia.

Tema conferinței de presă, precum și maniera de abordare a problemei este interesantă atât din punct de vedere al organizării manifestării, cât și din perspectiva agentului de presă și nu în ultimul rând din perspectiva cititorului, ascultătorului sau telespectatorului.

Temele din cadrul conferințelor de presă SRI, de obicei, atrag și stârnesc interesul, în ultimă instanță populația fiind aceea spre care sistemul SRI își îndreaptă mesajele direcționate și de la care așteaptă un feedback.

În momentul în care SRI organizează o conferință de presă, aceasta ia în calcul receptorii, scopul principal fiind acela de a promova interesele sistemului.

Fiecare modalitate de a crea imagine sistemului SRI se alege în funcție de o anumită situație, în care se consideră că acea modalitate este cea mai avantajoasă în ceea ce privește promovarea imaginii sistemului.

Maniera de abordare a jurnaliștilor este similară cu primirea în casă a unor oaspeți. Consilierul PR se poartă exact ca o gazdă, întâmpinândui la sosire, salutându-i și poftindu-i să ia loc în sală. Nu de puține ori, locul pe care îl ocupă un jurnalist sau reprezentant al unei redacții, este bine stabilit dinaintea venirii acestuia, purtând eticheta numelui său sau al redacției al cărui angajat este. Desigur, consilierul PR al SRI are în permanență cărți de vizită la el pe care le oferă noilor veniți.

Conferința de presă oferă prilejul de a cunoaște oamenii de presă, sub mai multe aspecte și de a dezvolta o relație interpersonală cu aceștia, pe trei direcții mari: în primul rând se analizează potențialul intelectual, în al doilea rând se analizează latura afectiv-emoțională și în al treilea rând se calibrează laturi ale personalității. Ținând cont de aceste trei dimensiuni se evaluează fiecare persoană, așezându-o pe o scală de la 1 la 100, pentru a o putea compara cu alte persoane.

CAPITOLUL IV

STUDIU DE CAZ

ACTIVITATEA SRI REFLECTATĂ ÎN PRESA ROMÂNEASCĂ

Acțiunile informative se desfășoară atât ofensiv, ca inițiativă de culegere de date și informații despre entități care pot periclita securitatea națională, cât și defensiv, strict în direcția apărării acesteia. Astfel, principalele direcții de acțiune sunt de spionaj, contraspionaj, apărarea Constituției, securitate economică, antiterorism.

În continuare vom exemplifica cu articole din revista „Intelligence”, editată și apărută sub egida și directa coordonare a Serviciului Român de Informații.

Prevenirea și combaterea terorismului

La nivel global amenințarea teroristă este de departe mult mai complexă decât a fost la momentul creării Serviciului Român de Informații, fiind mai dificil ca niciodată să fie contracarată în termeni eficienți.

Conflictele etnice și confesionale alimentează suplimentar motivația creării de grupări paramilitare.

Tehnologia comunicațiilor facilitează coordonarea acțiunilor fără a ține cont de granițe și face ca propagarea ideologiilor sau a fanatizării religioase să se petreacă rapid. Prin Hotărârea nr. 36 din 5 aprilie 2002 a C.S.A.T. a fost aprobată Strategia Națională de Prevenire și Combatere a Terorismului, stabilindu-se totodată că „Inspectoratul pentru prevenire și combatere a terorismului” din componența SRI devine Autoritatea Națională Antiteroristă.

Strategiile actuale de răspuns la terorismul convențional sunt mult prea restrictive pentru eventualitatea unor catastrofe și trebuie suplimentate prin metode provenite din teoria managementului de risc. Riposta la terorismul catastrofic necesită așadar ca interesele de securitate să fie balansate printr-o strategie coerentă, prin abilități operaționale deosebit, printr-o pregătire civică și prin valori culturale pe măsură.

Deși atentatele sinucigașe de la 11 septembrie 2001 au condus la producerea a 3000 de victime și, prin urmare, la declanșarea celei mai mari operațiuni internaționale antiteroriste de până acum, încă nu se știe prea bine care este cea mai bună ripostă la terorismul catastrofic, în viziunea SRI. Se poate spuen totuși că atacul de la 11 septembrie a fost convențional, chiar dacă anvergura sa a fost una neobișnuită. Dacă ar fi fost vorba de folosirea cu succes a armelor nucleare, biologice sau chimice, situația ar fi fost mult mai gravă. Nu există deocamdată un efort focalizat pe elaborarea unei strategii de ripostă la terorismul catastrofic, ne informează sri.ro.

Probabil că simpla adăugare de noi proceduri la tehnicile existente de identificare și estimare a riscului nu este suficientă penteu a dezvolta un management eficient al crizei în confruntarea cu noi amenințări.

Nu este nimic nou în asocierea dintre mijloacele de distrugere în masă și terorism, dar recunoașterea explicită a unei categorii de acte teroriste care au ca rezultat daune ce ating niveluri de neconceput în afara războaielor este relativ recentă. Preocuparea că terorismul ar putea avea ca rezultat mii de victime, distrugerea infrastructurii de bază și poluarea masivă a mediului a fost prezentă.

Departamentul dedicat culegerii de informații „asigură monitorizarea constantă și analiza riscurilor teroriste la nivel național și în raport cu evoluția globală a fenomenului terorist”.

Brigada Antiteroristă „asigură intervenția anti/contrateroristă la nivel național, dar și securitatea aeroportuară (pasageri și cargo), pe toate cele 17 aeroporturi civile din țară, precum și securitatea zborurilor companiilor românești de aviație (Air Marshal). În plus, are misiunea de a realiza intervenții pirotehnice anti/contrateroriste la nivel național, precum și securitatea diplomatică – protecția antiteroristă a unor obiective și personalități”.

Centrul de Coordonare Operativă Antiteroristă (CCOA) „se constituie în interfață a SRI cu instituțiile și autoritățile naționale ce fac parte din SNPCT. În situație de criză teroristă, acesta asigură, logistic și operațional, funcționarea Centrului Național de Acțiune Antiteroristă (CNAA) – o structură activată ad-hoc pentru soluționarea situației de criză teroristă”.

În sprijinul acestor afirmații, redăm în cele ce urmează un crâmpei din articolul „Femeia – terorism versus antitetorirsm” semnat de Cristiana Obreja, în revista „Intelligence” din numărul 23 noiembrie-decembrie 2012, aceasta afirmând că, „chiar dacă ponderea femeilor continuă să fie teroriste considerabil mai redusă decât cea a bărbaților teroriști, acestea par să-și dorească să se implice acțional în susținerea unora dintre cauzele stindard ale entităților teroriste și, totodată, să câștige teren pe piața teroristă, în susținerea afirmației venind cu o serie de date statistice oferite de importante organisme europene. Spre exemplu, raportul anual realizat de EUROPOL / UE privind situația și evoluția terorismului (EU Terrorism Situation and Trend Report), care sintetizează cazuistica pe profil din statele UE, permite observarea dinamicii în timp a implicării femeilor în terorism la nivelul Europei”.

Practic autoarea consideră că „femeia dispune de un ascendent în lupta antiteroristă întrucât imaginarul pozitiv deținut în mentalul colectiv îi conferă acesteia posibilitatea de a preveni și combate terorismul mai ales prin folosirea unor mecanisme empatice, cu impact în rândul societății. Concret, retorica și implicarea unei femei într-un domeniu considerat adeseori atipic femeilor pot să conștientizeze populația privind gravitatea fenomenului și capacitatea acestuia de a afecta societăți, comunități și familii și să aducă o viziune proaspătă, umană, comprehensivă asupra consecințelor actelor teroriste (victimele și atacatorii deopotrivă fiind la rândul lor copiii unor mame / membri ai unei familii)”.

Cyber intelligence

Literatura de specialitate anglo-saxonă a consacrat atât în branșă, dar și pentru public termenul de „intelligence”. Sherman Kent, un clasic al cercetării domeniului, descria, încă din 1949, „intelligence”-ul luând în calcul trei dimensiuni: categoria de cunoaștere, tipul de organizație care produce cunoașterea și activitatea îndeplinită de respectiva organizație.

Așadar, termenul desemnează pe de o parte activitatea serviciilor și agențiilor cu atribuții de securitatea națională, iar pe de altă parte informația prelucrată așa încât să fie relevantă pentru siguranța națională. Dificultatea abordării pur teoretice derivă din faptul că intelligence-ul, atât ca proces, cât și ca produs, depinde de interacțiunea dintre cei care oferă și cei care folosesc informația.

Vital pentru rolul asumat de SRI și locul acordat acesteia în societate este stadiul în care produsele informative sunt valorificate.La acest nivel, poate cea mai dificilă decizie privește forma expresă de valorificare a informațiilor, destinația lor concretă.

„Entități statale și non-statale cu propriile lor interese economice, politice sau militare pot produce agresiuni cibernetice. Acestea sunt îndreptate împotriva sistemelor de tehnologia informației și de comunicații (TIC), care fie reprezintă infrastructuri critice în sine (de exemplu telecomunicațiile și rețeaua Internet), fie sunt esențiale pentru buna funcționare a celorlalte infrastructuri critice ale statului (de exemplu infrastructura de transport aerian, feroviar și rutier, sistemele de aprovizionare cu energie, gaze, petrol și apă, serviciile medicale, sistemul financiar-bancar etc.). În acest context, în urma desemnării de către CSAT ca autoritate națională în domeniul CyberIntelligence, SRI a constituit o structură specializată denumită Centrul Național Cyberint”.

Elena Rădulescu, semnatara articolului „Intelligence și psihanaliză” consideră că „în cadrul unui serviciu de informații, zona în care factorul uman joacă rolul principal, este esențiala cunoaștere a inconștientului”. În viziunea sa, „a cunoaște și analiza inconștientul împreună cu mecanismele sale de funcționare și manifestare înseamnă a căpăta putere anticipativă, a dezvolta noi tehnici și modalități de manipulare și, totodată, obținerea unui scut de apărare împotriva tentativelor externe de manipulare”.

Autoarea consideră că „ofițerul de informații rezistent la manipulare, cu ajutorul psihanalizei, ar putea deveni el însuși un maestru în arta manipulării”. Chiar dacă dincolo de porțile unui serviciu de informații manipularea este un proces considerat imoral, în interiorul serviciului, aceasta este o necesitate, atunci când vine vorba de recrutarea, convertirea și dezinformarea exponenților serviciilor adverse. Nu se pot trasa șabloane ale tehnicilor de influență a adversarilor, pentru că este vorba despre manipularea individului prin intermediul inconștientului acestuia, iar conținuturile latente se formează în urma experienței subiective a fiecăruia. Pentru a acționa precis și productiv sunt necesare date ce țin de istoria personală a individului, pentru ca, mai apoi, tehnicile de manipulare să fie elaborate într-o manieră personalizată.

Apărarea valorilor constituționale

Apărarea Constituției reprezintă activitatea de supraveghere și combatere a riscurilor și amenințărilor ce ar aduce atingere vreunuia dintre atributele României consarcată constituțional ca stat național, unitar, suveran, independenet și indivizibil, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor acestei țări.

Liviu Mihail Iancu, autorul articolului „Doctrina și cadrul normativ din România postdecembristă privind amenințarea la adresa securității naționale” definește amenințările ca fiind „consecinte ale modului în care este configurat la un moment dat mediul de securitate, care se află într-o permanenta schimbare, reflectând prin însăși evoluția sa modificarile generale ale societății umane”. Prin urmare, amenințările se schimbă și ele, de la epocă la epocă, de la secol la secol, ba chiar de la deceniu la deceniu. Obligația instituțiilor statului cu responsabilități în domeniu, în viziunea autorului „este de a decela în permanență, cu maximum de luciditate, modificările petrecute la nivelul mediului de securitate, global și regional, de a stabili cu rigurozitate amenințările nou apărute si mutațiile intervenite în cazul celor vechi, de a elabora si implementa cadrul conceptual si legislativ potrivit prin care factorii de pericol descoperiți pot fi preveniți sau contracarați”.

Contraspionaj

Orice guvern se străduiește să obțină informații din țări străine, privind intențiile politice și strategice, potențialul militar și economic, resursele umane și tehnologice cu relevanță strategică.

În literatura de specialitate sunt citate mai multe tipuri de rețele de spionaj, care pot cuprinde așa-numiții „agenți legali” sau se pot structura complet în afara legilor statului în care se culeg date și informații.

În mod obișnuit, o rețea de spionaj cuprinde un rezident, un recrutor, ofițerii operativi și agenții.

Rezidentul este responsabil în fața centralei cu coordonarea întregii activități a rețelei, precum și cu recrutarea de noi agenți, cu instruirea acestora și trasarea sarcinilor.

Recrutorul este în legătură directă cu rezidentul, având experiență și abilități probate de identificare și motivare a posibilelor surse umane secrete.

Ofițerii operativi au în responsabilitate câte o parte a rețelei de culegere de informații, lor fiindu-le „predați” agenții în vederea colaborării exprese pentru culegerea de date și informații.

Agenții sunt persoanele care au acces direct la „informație” sau care pot folosi surse umane fără ca acestea să fie conștiente de destinația reală a informațiilor pe care le furnizează.

În general, contactul direct dintre ultimele două categorii este evitat, fiind preferabil, cu respectarea unor reguli de securizare și secretizare, să se recurgă la „căsuțe poștale impersonale” sau la curieri. Informațiile culese prin mijloace ilegale sunt apoi trimise cu ajutorul mijloacelor tehnice sau nu, pe căi legale sau prin contrabandă, către centrală.

Contraspionajul este un demers sistematic prin care se încearcă stoparea abilității adversarilor reali sau potențiali de a culege informații care pot fi folosite împotriva țării. Contraspionajul implică activități de investigare și supraveghere pentru identificarea și neutralizarea prezenței serviciilor de informații străine, confruntarea informativă cu asemenea structuri și inițierea unor operațiuni de penetrare, subminare, inducere în eroare și manipulare a acestora în avantajul propriu.

Prof. dr. Dorin Uritescu ne relatează că „spionajul pe teritoriul României a înregistrat o activitate complexă la sfârșitul sec. al XIX-lea, crescând în intensitate și extindere, cuprinzând modalități multiple și diverse, de la sabotajul economic și diversiunea politica pâna la asasinat”, citându-l în acest sens pe Alex Mihai Stoenescu, cu lucrarea „Istoria loviturilor de stat în România”. El este de părere că „aspecte ale procesului organizat de spionajul străin și efectele antiromânești ale acestuia sunt oglindite în ordinii în transfigurări artistice-literare de o mare forță expresivă”, pe parcursul lucrării făcând o succintă introspecția în opera lui Sadoveanu, în acest sens.

Securitatea economică

Securitatea economică se concentrează pe identificarea și circumscrierea disfuncțiilor, vulnerabilităților, riscurilor, amenințărilor sau pericolelor la adresa stării de echilibru și stabilitate economică și monetară, precum și a independenței deciziilor strategice în privința resurselor vitale ale României.

Această direcție de acțiune mai are în vedere crearea de premise ori săvârșirea sabotajului, a subminării, a spionajului economic sau a adâncirii și instituționalizării corupției economico-financiare.

Marius Sticlaru în articolul „Amenințarea cibernetică o realitate” ne avertizează că „în prezent, atacurile prin intermediul Internetului pot să vină nu numai din partea unor hackeri sau grupuri, ci și din partea unor organizații teroriste sau chiar guverne ostile, ori grupuri de crimă organizată, constituind adevărate atacuri la adresa securității unei țări, inclusiv a României și care au drept țintă rețelele informatice private sau guvernamentale”, ceea ce se traduce prin grave pierderi economice. În continuare, autorul exemplifică cazul grupărilor teroriste, gen Al-Qaeda, care folosesc Internetul în scopul propagandei și pentru a recruta noi prozeliți.

Amenințările transfrontaliere

Amenințările transfrontaliere, ca forme de manifestare a noilor realități sociale, trebuie avute în vedere, pentru a le combate eficient. Aceste amenințări sunt: crima organizată transfrontalieră și proliferarea armelor de distrugere în masă, cu conotații în ceea ce privește terorismul internațional. Subproduse ale globalizării, ele se folosesc de circulația tot mai liberă a capitalurilor, dar și de mediul electronic tot mai cuprinzător.

Apariția a ceea ce poartă numele de „soft security risks” a obligat agențiile de securitate să-și adapteze eforturile, așa încât să le poată delimita și contracara.

Linia de demarcație dintre securitatea internă și cea externă devine din ce în ce mai iluzorie, dată fiind globalizarea schimbărilor și noile amenințări non-convenționale și nemilitare, pentru care granițele nu au relevanță.

Autorii semnatari Mircea Ștefan și Cosmin Adrian Șerban ai articolului „Schimbările climatice și securitatea internațională” sunt de părere că „cea mai importantă amenințare și, în același timp, sfidare a noului mileniu o reprezintă degradarea mediului înconjurător, ca urmare a activităților industriale, agricole, a războaielor, a experiențelor nucleare, chimice, biologice etc.”

În continuare, ei afirmă că „suprapopularea unor țări și regiuni, coroborată cu accentuarea sărăciei în zonele respective și cu schimbările climatice, determină apariția unor noi valuri de imigranți”, exemplificând cu faptul că „Organizația Națiunilor Unite anticipează că, până în 2020, milioane de persoane vor migra datorită condițiilor de mediu”. Acest tip de migrație poate genera conflicte în zonele de tranzit sau de destinație. Europa, SUA, Canada trebuie să se aștepte la o presiune semnificativ crescută datorată acestui proces.

Protecția informațiilor clasificate

Problemele adiționale cer monitorizare strategică a riscurilor neconvenționale, eforturi proactive de a determina amenințările la securitatea mediului sau provocările tehnologice de natură a schimba chiar formele de materializare a unor amenințări „cu state vechi”.

Oficiul pentru Supravegherea Secretelor de Stat este „structura Servicului Român de Informații cu competență generală în ce privește coordonarea activității și exercitarea controlului asupra măsurilor privitoare la protecția informațiilor clasificate aparținând autorităților și instituțiilor publice, agenților economici și altor persoane juridice de drept public sau privat”.

Cu privire la efortul SRI de punere la dispoziția publicului a secretelor de stat din perioada revoluției, aflăm că „după ce la 15 ianuarie, a declasificat 1.989 de documente continand 2.684 de file referitoare la Revolutie, se fac demersurile legale necesare pentru declasificarea informațiilor clasificate secret de stat in legătură cu Revoluția din decembrie 1989”.

SRI ÎN CONTEXT INTERNAȚIONAL ÎN RAPORT CU ALTE SERVICII DE INFORMAȚII ȘI CONTRAINFORMAȚII

Ansamblul agențiilor, serviciilor, instituțiilor și departamentelor care, într-un stat, desfășoară activități specifice de informații destinate a furniza un suport decizional factorilor politici abilitați reprezintă o comunitate informativă națională, indiferent dacă aceasta este instituționalizată ca atare sau nu. Nevoia de sistematizare a demersurilor tuturor furnizorilor de securitate dintr-un stat a condus la stabilirea unei rețele de protocoale de colaborare între diferitele agenții și servicii cu atribuții în domeniu.

Pentru ca întreaga activitate să se desfășoare într-o logică unitară și după un control concertat au fost create comitete sau consilii care să se ocupe nemijlocit de problemele de securitate națională, în cazul României C.S.A.T. Sintagma „comunitate informativă” este utilizată pentru a desemna totalitatea celor care activează în acest domeniu pe mapamond și regional.

Cooperarea între serviciile de informații funcționează, în principal, în interiorul alianțelor militare. În general, cooperarea între serviciile de informații privește schimbul de informații, însă, în unele situații, ea poate avea drept scop și o împărțire geografică sau tematică a unor activități de culegere, cu precădere de informații din surse electronice, care necesită instalații complexe și foarte costisitoare.

În anumite situații geopolitice, serviciile de informații ale unei țări le pot suplini pe cele ale altei țări aliate.

După 1989, se dezvoltă o serie de acorduri de cooperare între servicii din țări vestice și cele foste membre ale blocului comunist, în special în lupta împotriva traficului de droguri și a crimei organizate.

În cadrul NATO, schimburile de informații sunt reglementate prin acordurile TOTEM.

Unele țări au acorduri bilaterale, cum este de pildă UKUSA: United Kingdom – U.S.A. Security Agreeement, semnat încă din 1948, la care s-a alăturat Canada, Australia și Noua Zeelandă și care privește mai ales informații din surse electronice. Niciunul dintre aceste state nu a recunoscut oficial existența acordului, care își propune standardizarea metodelor de lucru și a procedurilor de securizare și împărțirea sectoarelor de culegere de informații.

În 1958, pentru a lupta împotriva terorismului arab, a fost creat grupul TRIDENT care includea serviciile din Iran (S.A.V.A.K.). Israel (Mossad) și Turcia (M.I.T.). O dată cu ascensiunea la putere a regimului islamic din Iran în 1979, grupul s-a desființat.

Franța a inițiat mai multe asemenea acorduri: în 1976, Safari Club, care reunea Marocul, Iranul, Arabia Saudită, Egiptul și Zairul; în 1982, Clubul Mediteranean sau MIDI-club, creat la Roma pentru a reuni Franța, Spania, Italia, Tunisia, Algeria și Marocul în lupta împotriva fundamentalismului islamic și a crimei organizate.

De asemenea, au fost încheiate acorduri specializate pe domenii cum ar fi:

Grupul TREVI (Terorism, Radicalism, Extremism, Violență Internațională), care a luat ființă în 1976 cu scopul de a coordona eforturile contra terorismului din Comunitatea Economică Europeană;

Grupul KILOWATT, creat în 1977 și ale cărui reuniuni sunt secrete, are ca scop schimbul de informații privind terorismul internațional între: Germania, Belgia, Canada, Franța, Irlanda, Israel, Italia, Marea Britanie, Norvegia, Luxemburg, Olanda, Suedia, Elveția și S.U.A.

Conjunctural, pe anumite cazuri problematice sau în cadrul anumitor proiecte de interes comun, în comunitatea informativă pot avea loc schimburi, bi-, tri- sau multi-laterale, spre exemplu: Programul de Combatere a Narcotraficului în Europa, pe o axă est-vest, care include și comunitatea informativă română.

Cooperarea se mai poate realiza și în acordarea de asistență tehnică în vederea standardizării procedurilor de secretizare, precum și în organizarea de cursuri intensive și schimburi de know-how.

Despre sigla SRI, aflăm că „logo-ul Serviciului Român de Informații este format dintr-un scut rotund, în câmpul căruia este așezată o piatră în formă de stea în opt colțuri. În interiorul pietrei sunt inscripționate inițialele S R I. Deviza heraldică aplicată la baza scutului, sub steaua în opt colțuri, poartă următorul mesaj – PATRIA A PRIORI. Întreaga compoziție este alcătuită din combinația cromatică de smalț alb-albastru.”

Tot sri.ro este cel care ne informează că „scutul în formă rotundă cu fond de smalț alb-albastru continuă tradiția multor însemne heraldice românești din epoca modernă. Potrivit tradiției, smalțul albastru este asociat stabilității, loialității, inteligenței și adevărului, valori pe care SRI le protejează. Smalțul alb, pe de altă parte, este asociat luminii, purității și idealului. Așadar, asocierea alb-albastru în configurarea logo-ului exprimă în limbaj cromatic credința în valorile stabilității, loialității, inteligenței și adevărului puse în slujba unui ideal – PATRIA A PRIORI.”

CONCLUZII

În situații de criză, publicul extern al serviciilor de informații, inclusiv societatea civilă, poate percepe diferit riscul de securitate invocat de specialiști. Operatorii de informații, cu experiență în decelarea timpurie a surselor de amenințare, consideră ca relevante doar dimensionarea implicațiilor în cazul apariției evenimentului grav, precum și probabilitatea materializării acestuia.

În 1993, P. M. Sandman atrăgea atenția asupra unei dimensiuni cu totul diferite, legată de reacția publicului la risc: revolta mânioasă derivată din perceperea unui pericol. Aceasta nu corelează neapărat nici cu probabilitatea sa de apariție, nici cu magnitudinea efectelor, fiind o emoție violentă, specificică pentru comportamentul mulțimilor.

Serviciile de informații trebuie să explice societății pentru care furnizează securitate natura și consecințele unor riscuri, pe care experții deprinși cu ele nu mai au răbdarea să le îmbrace într-o haină pe măsura publicului. Termenii tehnici, frazele lungi și dificil de înțeles pentru nespecialiști nu servesc punerii în temă a cetățenilor cu privire la fenomenele care îi privesc mai mult sau mai puțin direct, indiferent de formele de comunicare cu presa utilizate. În atari situații, exemplele și contra-exemplele sunt binevenite, precum și explicațiile cât mai simplificate. De asemenea, pot fi utile analogiile, schemele sau chiar sugestivele metafore.

Structurile de relații cu publicul, instituția purtătorului de cuvânt al SRI sunt esențiale în comunicarea cu societatea civilă, însă, dincolo de acestea, este necesară o strategie coerentă de inserare în viața cetății.

Elaborarea unor buletine documentare privind diversele probleme de securitate, care să se adreseze atât funcționarilor guvernamentali cât și publicului larg sunt o altă cale de a informa societatea civilă.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

Bertrand, Claude-Jean, „O introducere în presa scrisă și vorbită”, Ed. Polirom, Iași, 2001;

Bottan, Carl și Hazleton, Vincent jr., „Public relations theory”, Lawrence Erlbaum, Hillsdale, 1989;

Coman, Cristina, „Relații publice. Principii și strategii”, Ed. Polirom, Iași, 2001;

Dinu, Mihai, „Comunicarea. Repere fundamentale”, Ed. Științifică, București, 1997;

George, David, „Tehnici de relații publice. Comunicarea cu mass-media”, Ed. Polirom, Iași, 2008;

Gruning, James, „Excellence in public relations”, Lawrence Erlbaum, Hilsdalle, 1992;

Heath, Robert, „Encyclopedia of public relations”, Thousand Oaks, Sage, 2005;

Keane, John, „Mass-media și democrația”, Institutul European, Iași, 2000;

Leprete, Jacques și Pigeat, Henri, „Etica și calitatea informației”, Ed. Gramar, 2006;

Miege, Bernard, „Societatea cucerită de comunicare”, Ed. Polirom, Iași, 2000;

Milo, K. și Yader, S. și Gross, P. și Nicuescu-Maier, Ș., „Introducere în relații publice”, Ed. Nim, București, 1998;

Newsen, D., „Totul despre relațiile publice”, Ed. Polirom, Iași, 2003;

Oliver, Sandra, „Strategii de relații publice”, Ed. Polirom, Iași, 2009;

Pailliart, Isabelle, „Spațiul public și comunicarea”, Ed. Polirom, Iași, 2002;

Pelin, Mihai, „Diplomație de război”, Ed. Elion, București, 2005;

Pelin, Mihai, „Marele rapt regal”, Ed. Kullusys, București, 2006;

Pelin, Mihai, „Operațiunile Melita și Eterul”, Ed. Compania, București, 2007;

Pelin, Mihai, „Raidul escadrei trădate”, Ed. Elion, București, 2005;

Pelin, Mihai, „Săptămâna patimilor”, Ed. Compania, București, 2008;

Rogojinaru, Adela, „Relații publice. Fundamente interdisciplinare”, Ed. Tritonic, București, 2005;

Serb, S., „Relații cu publicul”, Ed. Cartea Românească, București, 1995;

Serb, S., „Relații publice și comunicare”, Ed. Teora, București, 1999;

Stancu, V. și Stoica, M. și Stoica, A., „Relații publice, succes și credibilitate”, Ed. Concept, București, 1998;

Stoenescu, Alexandru Mihai, „Armata, Mareșalul și evreii”, Ed. Rao Books, București, 2010;

Stoenescu, Alexandru Mihai, „Cronologia evenimentelor din decembrie 1989”, Ed. Rao Books, Bucușrei, 2009;

Stoenescu, Alexandru Mihai, „De la regimul comunist la regimul Iliescu”, Ed. Rao Books, București, 2008;

Stoenescu, Alexandru Mihai, „Istoria loviturilor de stat în România”, vol. I-III, Ed. Rao Books, București, 2010;

Stoenescu, Alexandru Mihai, „În sfârșit, adevărul…”, Ed. Rao Books, București, 2009;

Stoenescu, Alexandru Mihai, „România postcomunistă”, Ed. Rao Books, București, 2008;

Troncota, Cristian, „Careul de ași. Serviciile secrete ale Marii Britanii, S.U.A., Rusiei, Israelului”, Ed. Elion, București, 2004;

Troncota, Cristian, „Torționarii”, Ed. Elion, București, 2006;

Vișinescu, Victor, „Jurnalism contemporan”, Ed. Victor, București, 2002;

Wilcox, Dennis L. și Cameron, Glen T. și Ault, Phillip H. și Agee, Warren K., „Relații publice. Strategii și tactici”, Ed. Curtea Veche, București, 2009;

www.sri.ro.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

Bertrand, Claude-Jean, „O introducere în presa scrisă și vorbită”, Ed. Polirom, Iași, 2001;

Bottan, Carl și Hazleton, Vincent jr., „Public relations theory”, Lawrence Erlbaum, Hillsdale, 1989;

Coman, Cristina, „Relații publice. Principii și strategii”, Ed. Polirom, Iași, 2001;

Dinu, Mihai, „Comunicarea. Repere fundamentale”, Ed. Științifică, București, 1997;

George, David, „Tehnici de relații publice. Comunicarea cu mass-media”, Ed. Polirom, Iași, 2008;

Gruning, James, „Excellence in public relations”, Lawrence Erlbaum, Hilsdalle, 1992;

Heath, Robert, „Encyclopedia of public relations”, Thousand Oaks, Sage, 2005;

Keane, John, „Mass-media și democrația”, Institutul European, Iași, 2000;

Leprete, Jacques și Pigeat, Henri, „Etica și calitatea informației”, Ed. Gramar, 2006;

Miege, Bernard, „Societatea cucerită de comunicare”, Ed. Polirom, Iași, 2000;

Milo, K. și Yader, S. și Gross, P. și Nicuescu-Maier, Ș., „Introducere în relații publice”, Ed. Nim, București, 1998;

Newsen, D., „Totul despre relațiile publice”, Ed. Polirom, Iași, 2003;

Oliver, Sandra, „Strategii de relații publice”, Ed. Polirom, Iași, 2009;

Pailliart, Isabelle, „Spațiul public și comunicarea”, Ed. Polirom, Iași, 2002;

Pelin, Mihai, „Diplomație de război”, Ed. Elion, București, 2005;

Pelin, Mihai, „Marele rapt regal”, Ed. Kullusys, București, 2006;

Pelin, Mihai, „Operațiunile Melita și Eterul”, Ed. Compania, București, 2007;

Pelin, Mihai, „Raidul escadrei trădate”, Ed. Elion, București, 2005;

Pelin, Mihai, „Săptămâna patimilor”, Ed. Compania, București, 2008;

Rogojinaru, Adela, „Relații publice. Fundamente interdisciplinare”, Ed. Tritonic, București, 2005;

Serb, S., „Relații cu publicul”, Ed. Cartea Românească, București, 1995;

Serb, S., „Relații publice și comunicare”, Ed. Teora, București, 1999;

Stancu, V. și Stoica, M. și Stoica, A., „Relații publice, succes și credibilitate”, Ed. Concept, București, 1998;

Stoenescu, Alexandru Mihai, „Armata, Mareșalul și evreii”, Ed. Rao Books, București, 2010;

Stoenescu, Alexandru Mihai, „Cronologia evenimentelor din decembrie 1989”, Ed. Rao Books, Bucușrei, 2009;

Stoenescu, Alexandru Mihai, „De la regimul comunist la regimul Iliescu”, Ed. Rao Books, București, 2008;

Stoenescu, Alexandru Mihai, „Istoria loviturilor de stat în România”, vol. I-III, Ed. Rao Books, București, 2010;

Stoenescu, Alexandru Mihai, „În sfârșit, adevărul…”, Ed. Rao Books, București, 2009;

Stoenescu, Alexandru Mihai, „România postcomunistă”, Ed. Rao Books, București, 2008;

Troncota, Cristian, „Careul de ași. Serviciile secrete ale Marii Britanii, S.U.A., Rusiei, Israelului”, Ed. Elion, București, 2004;

Troncota, Cristian, „Torționarii”, Ed. Elion, București, 2006;

Vișinescu, Victor, „Jurnalism contemporan”, Ed. Victor, București, 2002;

Wilcox, Dennis L. și Cameron, Glen T. și Ault, Phillip H. și Agee, Warren K., „Relații publice. Strategii și tactici”, Ed. Curtea Veche, București, 2009;

www.sri.ro.