Manipulare Si Informare In Editorialul Lui Cristian Tudor Popescu

LUCRARE DE LICENȚǍ

Manipulare și informare în editorialul lui

Cristian Tudor Popescu

Cuprins

Introducere

Capitolul 1 Manipulare și informare

1.1 Noțiuni introductive

1.2 Forme de exercitare a influenței mass-media

1.1.2 Forme și moduri generale de manipulare în mass-media

1.3 Informarea în mass-media

1.4 Funcțiile presei

Capitolul 2 Editorialul

2.1 Notiune si concept

2.2 Tipologia editorialului

2.3 Modalități de redactare a editorialului. Etapele realizării editorialului

2.4 Autorul editorialului

2.5. Retorica articolului de fond

Bibliografie

Introducere

Se spune, adesea, că jurnalismul este o literatură grăbită. Grăbită, pentru că realitatea nu are răbdare, se schimbă cu mare repeziciune, iar jurnalistului nu-i este dat răgazul elaborării îngrijite, indeling șlefuite.Jurnalismul și-a dobândit drept funcție fundamentală, pe aceea de serviciu de comunicare, destinat publicului.

Efectul mass-media asupra opiniei publice se explică prin influența directă a conținutului său asupra auditorilor, cititorilor, telespectatorilor sau prin starea acestora, dar și prin relația public-sistem mass-media-sistem social. Aceasta este o relație, în care satisfacerea necesităților indivizilor și diferitelor grupuri sociale cu probleme de informare, precum și realizarea scopurilor acestora este subordonată în totalitate acestei interdependente.

Noțiunea de"comunicare în masă" se referă la ansamblul procesului de comunicare, el incorporând ceea ce este vehiculul, pe cine vehiculează și pe cei care receptează mesajele.
În fiecare zi, milioane de oameni caută în toate sursele mass-media informații și divertisment.
În România, manipularea prin presa a continuat și continuă să se realizeze, iar motto-ul lui V.I.Lenin:"spuneți-le ce vor să asculte", continua să fie actual. Acest mottou se referă în principal, la cei care trebuie manipulați prin presa, presa devenind astfel,o cutie de rezonanță prin care unii trag foloase,iar alții sunt manipulați. Astfel se realizează celebra sintagma de"informare prin dezinformare", prin prezentarea unor părți ale unor adevăruri sau prin mixarea cu abilitate a adevărului și a minciunii și de ce nu, prin prezentarea minciunii, ca fiind adevăr.
Un alt procedeu folosit este discreditarea prin distrugerea imaginii persoanei vizate.
Istoria ne-a arătat că, fie că este vorba despre o națiune, despre o clasă socială sau chiar, despre o religie, metoda manipulării indivizilor prin discreditare este deosebit de eficiență, realizându-se distrugerea unui "mit", a unei imagini, prin pierderea de către subiect a încrederii de care se bucură.
De asemenea, nu trebuie uitat rolul presei că mijloc propagandistic, propaganda fiind cea mă răspândită formă de manipulare a populației, iar aventajul manipulatorilor fiind, că de multe ori cei manipulați, o confundă cu publicitatea sau cu reclama. Toate aceste forme ale manipulării le-am găsit și continuăm să le găsim și în țara noastră, sub forme dintre cele mai variate, cu referiri dintre cele mai diferite.

Capitolul 1

Manipulare și informare

1.1 Noțiuni introductive

O introducere în media presupune inițierea în noțiunile și conceptele fundamentale de media. Acest ultim termen este definit de John Fiske: „în sens larg, o agenție intermediară care abilitează un proces de comunicare și, în sens mai specific, o dezvoltare tehnologică amplificând suporturile, aria de cuprindere sau viteza comunicării…Fiecare media este capabilă să transmită niște coduri pe unul sau mai multe canale…Câteodată este folosit pentru a se referi la mijloacele de comunicare (de exemplu, ca în sintagma „media tipărite sau audiovizuale”), dar cel mai adesea se referă la formele tehnice prin care sunt actualizate aceste mijloace de comunicare (de exemplu, radioul, televiziunea, cotidienele, fotografiile, filmele etc.)”. Mc Luhan a folosit termenul, în acest sens, în expresia binecunoscută „Media este mesajul”.

Înțelegerea expresiei conduce la abordarea media la nivelul efectelor, atât pe plan personal, cât și social, mai importantă decât utilizarea acestora. Astfel, el propune la nivel semnificativ aserțiunea: existența televiziunii este mai importantă decât conținutul programelor sale.

Asociat termenului de media este conceptul de mass-media – mijloace de comunicare în masă și, indisolubil legat de acești termeni, cel de comunicare de masă. Același dicționar amintit în citatul anterior aprecia că ar trebui folosit cu multă atenție. Autorul articolului, John Hartley sublinia „Dar, atâta timp cât comunicarea de masă nu este nici masă, nici comunicare, așa cum sunt ele înțelese de obicei, termenul trebuie perceput ca asemănător unui nume propriu”.

În acest context, de a defini termeni conceptuali în domeniul comunicațional, apreciem drept noțiuni fundamentale: comunicare, mass-media, informația. Numitorul comun, fără a fi în domeniul matematic, care unește cele trei noțiuni ar fi zona unei discipline coerente și unificate – știința/științele comunicării/informației și ale comunicării.

Comunicarea, drept obiect de cunoaștere, în linia tradiției germane exprimă efortul circumscrierii teoretice prin știință (germ. Wissenschaft), astfel încât abordarea proceselor de comunicare apare aici ca știință a comunicării. Acel termen de „communication studies” impus de specialiștii de peste Canalul Mânecii sau de peste ocean, este asociat de autorii olandezi J.J. van Cuilenburg, O.Scholten și G.W. Noomen pentru știința, și nu științele comunicării. Rémy Rieffel arată că „științele informației și ale comunicării”, denumire consacrată în Franța anilor 1975, nu formează o disciplină coerentă și unificată, deoarece pluralul „științe” și determinarea atributivă „informației și ale comunicării” exprimă clar imprecizia sectorului în care pot fi regăsite noțiuni cu care specialiștii din domenii diverse, drept, economie, istorie, lingvistică, psihologie, sociologie etc., lucrează pentru a arăta diferențe de metodă, dar și de limbaj. Fie că este o știință a comunicării, fie că este „științele informației și ale comunicării” totul se reduce la numitorul comun al termenilor de definit comunicare de masă – comunicare, mass-media, informație.

Comunicarea. Etimologic, comunicarea este acțiunea de a “face consum, a fi în relație cu” (din latinescul communicare);se pare că termenul își face apariția pentru prima dată în limba franceză în secolul al XIV-lea, având un sens apropiat de “comuniune”, “împărtășire”, “participare”. Din punct de vedere cronologic, comunicarea este primul instrument spiritual al omului în procesul socializării sale. Comunicarea umană se ocupa de sensul informației verbale, prezentată în forma orala sau scrisă și de cel al informației non verbale, reprezentată de paralimbaj, mișcările corpului și folosirea spațiului.

Comunicarea ca atare se poate exercita la mai multe niveluri sau, cel puțin, poate răspunde mai multor tipuri de situații. Se fac în general trei distincții:comunicarea verbală/non-verbala; comunicarea intrapersonala/interpersonala;comunicarea de grup/comunicarea de masa sau mediatizata.

Mass-media (din laț. medium, la plural media, adică mijloace) sunt în general definite ca suprturi tehnice ce servesc la transmiterea mesajelor către un ansamblu de indivizi separați. Într-o anumită măsură, este vorba de mașini introduse în procesul de comunicare pentru a reproduce scrisul (tipografia) sau pentru a prelungi simțul văzului și auzului. Grosso modo, mass-media pot fi repartizate în trei categorii:mijloace tipărite (cărți, ziare, reviste, afișe), mijloace bazate pe film (fotografia și cinematografia) și mijloace electronice( radio, televiziune).

Informația. Într-o definire – pe cât de sumară tot pe atât de informală și, deci, de inexactă – se poate spune că informația se constituie într-o reprezentare a realității, dar și a reflecției și proiecției – care sunt operații tipice intelectului uman – prin intermediul unui set bine precizat și structurat de simboluri – de regulă accesibile simțurilor și rațiunii umane, dar și unora dintre dispozitive, precum cele de calcul automat (calculatoare). Informația nu este nici conținut (ci stările unui sistem pot fi asimilate cu acesta), nici agent (ci semnalele transmise printr-un canal pot fi asimilate cu acesta), nici proprietate, nici instrucțiune, nici proces și nici metodă, ci informația se constituie într-o categorie de sine stătătoare, având o existență abstractă și subtilă – adică nematerială – categorie de sine stătătoare, având o existență abstractă și subtilă – adică nematerială – categorie care este reflectată de stări, semnale etc. și constituie un element esențial în procesul cunoașterii.

1.2 Forme de exercitare a influenței mass-media

„Mass-media ne afectează profund, deoarece constituie o prezență constantă în viața noastră. Alte instituții pot avea un impact mai puternic, dar nu unul atât de persistent și adânc. Mass-media fac parte din viața noastră zilnică și ne însoțesc din copilărie până la moarte. În plus, mass-media au o universalitate pe care nu o are nici o altă instituție: presa oferă un bagaj comun de idei și imagini, care depășește barierele sociale și geografice”. Din această cauză, analiza modului în care presa influențează societatea (în mod voit, în urma unei strategii dinainte puse la cale, sau întâmplător) a constituit una din preocupările majore ale cercetătorilor mass-media. Influențarea publicului se produce în urmă și prin intermediul expunerii la acțiunea mass-media: același mesaj va fi receptat diferit și va exercita efecte diferite, în funcție de tipul și de caracteristicile specifice canalului de presă.

Primele etape ale acestor investigații au fost legate de conceptele de „societate de masă” și „cultură de masă” (implicând emergența, în modernitate, a unor conglomerate sociale fragmentate, eteroclite, în care indivizii trăiesc izolați, alienați, văduviți de o concepție culturală integratoare), precum și de convingerea atotputerniciei mijloacelor de comunicare de masă (considerate capabile să impună, fără obstacole, ideile și modelele de comportament conținute în mesajele lor). Începând cu anii ’50, cercetările au dezvăluit caducitatea acestei concepții (excesiv unidirecționate), atrăgând atenția asupra atitudinii active și critice a publicului. Din acel moment, studiile privind efectele mass-media au urmărit atent interacțiunea receptorilor cu mesajele primite, modul în care, în grup sau individual, aceștia filtrează și interpretează conținuturile difuzate de presă. Această evoluție marchează, după o fericită expresie atribuită lui Elihu Katz, „trecerea de la preocupările privind ceea ce mass-media fac cu publicul la cele privind ceea ce publicul face cu mass-media”.

Efectele mass-media se pot resimți în zone diferite ale societății. După Denis McQuail, mass-media pot acționa asupra: a) indivizilor, b) grupurilor, c) instituțiilor, d) întregii societăți; totodată, ele pot afecta personalitatea umană în: dimensiunea cognitivă (schimbarea imaginii despre lume), dimensiunea afectivă (crearea sau modificarea unor atitudini și sentimente) sau dimensiunea comportamentală (schimbări ale modului de acțiune al indivizilor și fenomene de mobilizare socială). Dintr-o altă perspectivă, influența mass-media se poate produce într-un interval scurt de timp sau poate avea nevoie, până devine operațională, de un interval mai amplu. De asemenea, efectele presei pot crea schimbări dorite sau schimbări nedorite: ele pot fi rezultatul unui proces controlat (campaniile de presă) sau al unor ocurențe mai mult sau mai puțin neașteptate.

Diferitele niveluri la care se exercită efectele presei nu pot fi izolate și nici nu trebuie gândite astfel, deoarece efectele adevărate, profunde sunt de ordin cumulativ: „Din momentul în care informațiile se repetă, ele se înscriu într-o anumită coerență și majoritatea mass-media merg în același sens; efectele minimale cumulate pot declanșa transformări de amploare”. În bibliografia de specialitate se considerăesă) sau al unor ocurențe mai mult sau mai puțin neașteptate.

Diferitele niveluri la care se exercită efectele presei nu pot fi izolate și nici nu trebuie gândite astfel, deoarece efectele adevărate, profunde sunt de ordin cumulativ: „Din momentul în care informațiile se repetă, ele se înscriu într-o anumită coerență și majoritatea mass-media merg în același sens; efectele minimale cumulate pot declanșa transformări de amploare”. În bibliografia de specialitate se consideră că influența mass-media poate să conducă, la nivelul receptorilor individuali, la realizarea acordului, identificării sau internalizării valorilor ori a sensurilor transmise prin presă.

În viața socială reală, efectele exercitate de mesajele mass-media asupra receptorilor se concretizează într-o mare varietate de forme. Cercetătorii au propus, de-a lungul anilor, diferite modele teoretice și diferite sisteme de clasificare a multiplelor forme de influențare pe care le-au detectat. În general, opțiunile au variat, în mod ciclic, de la ideea efectelor puternice la aceea a efectelor slabe și viceversa. Caracteristicile atribuite acestor efecte s-au modificat substanțial: cercetătorii au trecut de la efectele globale la efectele specifice, de la cele directe, pe termen scurt, la efecte difuze, indirecte, pe termen lung. În același timp, imaginea receptorului s-a schimbat: de la un public pasiv, supus influenței mesajelor, s-a trecut la un public activ, care selecționează conținuturile

Conform Dicționarului de Sociologie, manipularea reprezintă acțiunea prin care un actor social (persoană, grup, colectivitate) este determinat să gândească și/sau să acționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului, și nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune și distorsionând intenționat adevărul, lăsând însă impresia libertății de gândire și de decizie. Diferența dintre manipulare și persuasiune constă în faptul că actorul social persuadat cunoaște intenția celui care folosește această tehnică pentru convingere, pe când în manipulare cel manipulat nu este conștient de intenția celui care se folosește de acest proces de convingere.

Spre deosebire de influența de tipul convingerii raționale, prin manipulare nu se urmărește înțelegerea mai profundă a situației, ci inculcarea unei înțelegeri convenabile, recurgându-se la inducerea în eroare cu argumente falsificate, cât și la apelul palierelor emoționale sau non-raționale. Înn cazul manipulării, intențiile reale ale celui care transmite mesajul rămân insesizabile celui manipulat.

1.1.2 Forme și moduri generale de manipulare în mass-media

Persuasiunea. Prin persuasiune înțelegem acțiunea de a convinge într-un mod sau altul pe cineva să facă sau să aleagă un lucru. Este acțiunea prin care autorul unui mesaj susține o idee, încercând să convingă auditoriul. Persoana care ia decizia o face de multe ori pe baza altor tipuri de argumente decât cele logice sau cele logico-corecte, fiind convinsă de „necesitatea” sau „importanța” aparentă a acțiuni sau lucrului respectiv.

Persuasiunea nu conține intenționalitate negativă (nu ascunde fapte ci le evidențiază doar pe cele favorabile); ea ține de forța argumentării, de puterea de convingere a vorbitorului, de modul în care acesta este capabil să-și pună într-o lumină cât mai bună ideea susținută. Datorită structurii sale complexe și a limbajului specific, care îmbina forța cuvântului cu atuurile artei actoricești (tonul, mimică, expresivitatea mișcării), televiziunea are cel mai persuasiv tip de mesaj dintre toate mijloacele de comunicare în masă.

Una dintre cele mai simple tehnici este cea a distorsiunii temporale. Câteodată cel mai bun mod de a influența persoana-țintă este ca să te comporți ca și cum ceea ce vrei tu să obții de la aceasta, s-a și întâmplat. Este foarte util ca să te referi la o decizie pe care respectivul încearcă să o ia, ca și cum ar fi deja făcută; vorbește-i ca și cum ți-ar fi acceptat deja propunerea, și că i-ar fi făcut chiar și plăcere. De asemenea, asocierea de imagini plăcute cu folosirea timpului trecut face ca propunerea să fie irezistibilă.

Este știut că oamenii simt nevoia de a răsplăti favorurile care le-au fost oferite. Un favor poate declanșa sentimente de îndatorire, și ca rezultat, apare la subiect o mare nevoie de a se elibera de povara psihologică a datoriei. Pentru a realiza această eliberare, oamenii devin mai doritori să întoarcă favorul, chiar unul mai mare decât cel pe care l-a primit.

Principiul reciprocității consta în nevoia de a răsplăti un favor, fie el cerut sau nu, imediat după acceptarea acestuia. Această caracteristică umană transcede orice diferențe culturale sau rasiale, indiferent și de natura respectivului favor (care poate fi orice, de la un simplu zâmbet până la munca fizică sau mici atenții). Acest principiu este ușor de folosit: oferă ceva, și așteaptă-te (sau da o idee despre cum) să fii răsplătit. O altă modalitate eficientă de folosire a acestui principiu este metoda "usii-n nas".

Un alt principiu util este cel al angajamentului și concordantei. Oamenii vor face aproape orice încercând să păstreze ideile care sunt în concordanță cu cele pe care le-au avut anterior. Când vor lua public o atitudine, toate acțiunile ulterioare vor fi în concordanță cu atitudinea manifestată anterior. Comportamentele neconcordante produc tensiuni psihice, pe care individul încearcă să le evite cu orice cost; deci va face orice ca să se arate solidar cu acțiunile sale anterioare. Acest principiu este folosit de metoda "piciorului în prag". Pentru a obține realizarea unei cereri, este nevoie doar să lansezi mai înainte o serie de două-trei alte cereri mai mici, de aceeași natură cu cea reală.

Principiul atribuirii. Oamenii fac frecvent unele lucruri pentru ca ei cred într-un anumit adevăr despre ei înșiși. Un atribut intern al felului lor de a fi cauzează anumite tipuri de comportament. Dacă cineva își atribuie intern o caracteristică, va face tot ceea ce este specific unui om care are acea caracteristică. Dacă șeful îi va spune angajatului că îl consideră o persoană competentă și care lucrează mult, angajatul își va atribui inconștient caracteristică de om care lucrează mult, și se va comporta ca atare. Iată cum până și o simplă declarație poate conduce la surprize!

Metoda șarmantului. Spre deosebire de celelalte metode, nu are mai multe etape și nu se bazează pe acrobații verbale. Ea funcționează pentru ca în mod deschis oferi concesii, manifești dorința de a asculta și validezi ideile subiectului-tinta. Acesta are libertatea de a decide; iar tu nu îi îngreunezi gândirea cu un nor de cețuri verbale. Este cea mai etica dintre toate tehnicile de persuasiune discutate anterior, dar în același timp și cea care necesita cel mai mult timp pentru a fi realizată.

Dezinformarea. Dezinformarea reprezintă orice intervenție asupra elementelor de bază ale unui proces de comunicare, intervenție ce modifică deliberat mesajele vehiculate cu scopul de a determina în receptori anumite atitudini, reacții, acțiuni dorite de un anumit agent social.Uneori este considerată ca fiind echivalentă cu propaganda neagră deoarece vehiculează informații false. Etimologia cuvântului vine și susține această legătură. De regulă, acțiunea de dezinformare presupune existența unei structuri sistemice alcătuită din: unul sau mai mulți comanditari, specialiști (planificatori și controlori), intermediari (agenții de influență) și relee.

Comanditarii – formează nivelul de decizie. Sunt cei care concep și proiectează conținutul mesajului, stabilesc țintele, atitudinile și comportamentele dezirabile care se caută a se obține. Aceștia sunt factori de decizie (guvern, state majore militare, partide politice, firme influente, organizații economice etc.) care pot solicita acest gen de operațiuni defensive (replică la atacurile adversarilor, mascarea propriilor eșecuri etc.) sau ofensive (angajarea într-o dezinformare). În cea mai mare parte cele două tipuri de operațiuni se întrepătund și se autoalimentează reciproc într-o banală logică circulară.

Specialiștii (experții) – nivelul de elaborare strategică. Reprezintă planificarea profesionistă a secvențelor tactice ale dezinformării. În această categorie găsim specialiști în comunicare, în tehnicile de influențare socială, sociologi, psihologi sociali, analiști politici etc.

Controlorii – nivelul de legătură. Sunt aleși dintre persoanele ce stabilesc o relaționare eficientă între comanditari și agenții de influență. Ei sunt “binevoitorii” care sugerează cine și în ce condiții ar fi dispus să participe la dezinformare. Au ca misiune racolarea subiecților interesanți din perspectiva derulării operațiunilor de dezinformare și de a comunica cu regularitate “efectele dezinformării”

Agenții de influență – nivelul de propagare penetrantă, releele. Indivizi care se bucură de prestigiu în grupul lor și care, datorită statusului de prestigiu, vor ajunge să propage mesajul cu eficiență sporită. Aceștia sunt recrutați din rândul liderilor de opinie, persoane cu prestigiu academic, științific, cultural. Tehnicile uzuale în vederea racolării lor sunt : șantajul (“fiecare are ceva de ascuns”) sau cumpărarea (“fiecare are prețul lui”) .

Dezinformatorul este cel care dezinformează receptorul (ținta), dar acesta poate să fie diferit de individul, structură, grupul, instituția care dorește dezinformarea. Țintele pot fi atât grupuri sau segmente ale societății, câț și indivizi, dar întotdeauna lideri, oameni ce pot influența decizional grupul în care se află. Dezinformarea desfășurată prin mass-media arecele mai eficiente rezultate la nivel social. Efectele dezinformării depind, pe de o parte, de caracteristicile țintelor (atitudine critică, personalitate, nivel intelectual, aspirații etc.), iar pe de altă parte, de posibilitatea sau imposibilitatea de verificare a informațiilor vehiculate.

Dezinformarea, ca fenomen malign, nedorit, dar totuși real în procesele comunicaționale contemporane de masă, poate fi surprinsă și din perspectiva analizei tipurilor de informație și a mijloacelelor de alterare ale acesteia, respectând nivelurile de abordare propus de H. Lassewell: analiza sursei sau a emițătorului (control analysis), analiza mesajului (content analysis), analiza canalelor de comunicare (media analysis), analiza receptorului sau a destinatarului (audience analysis) și analiza efectelor comunicării (effect analysis). Acest set de modele va fi îmbunătățit de P. Lazarsfeld, L. Berelson și H. Gaudet (1948) care aduc amendamentul luării în considerare și a contextului social (nuclee organizatoare de opinii – teoria celor doi pași în comunicare).

Plecând de la dimensiunile informației (sintactică, semantică (intențională sau realizată) și pragmatică), se pot intui alte căi de dezinformare : manipularea contextelor receptorului prin modificarea, la nivel sintactic, a conținutului mesajului; distorsionare semantică, prin apelul la moduri de decodificare neadecvate, dar clădite pe baza unor convenții sociale acceptate; reglarea efectului conținutului informativ asupra receptorului prin dozarea, organizarea, modificarea mesajului etc. Nu trebuie ignorat aspectul legat de gradul de valabilitate a informației4, adică verosimilitate (caracterul plauzibil sau absurd) și/sau autoritatea sursei (prestigiul cunoscut de către receptor), aspect ce ține de componenta socială a procesului comunicațional.

Dezinformarea are deci un caracter deliberat (în comparație cu zvonul) și presupune, în general, circulația unor informații false, create deliberat, construite, manipulate strict de un grup de specialiști etc. Poate fi o componentă a propagandei, cum zvonul poate fi o subspecie a dezinformării.

Dezinformarea este practicată de toate marile puteri și reflectă o realitate a politicii internaționale pe parcursul istoriei schimbându-se doar mijloacele, mizele și strategiei acesteia. Structura sistemului social în societățile moderne este puternic influențată de raportul dintre informare și dezinformare aferent mesajelor care se vehiculează în spațiul social respectiv. Cercetările de teren au demonstrat că rezultatele cele mai eficiente se înregistrează în domeniul mass-mediei, unde se poate atinge, frontal, toate segmentele de opinie ale spațiului social.

Intoxicarea. Intoxicarea constă în suprasaturarea surselor cu informație falsă, în blocarea canalelor de comunicare cu mesaje mincinoase, diversioniste, fie pentru a pregăti opinia publică pentru o lovitură de proporții, fie pentru a discredita un mesaj corect așteptat.

Intoxicarea este operația de "anesteziere" a publicului în scopul acceptării unei diversiuni majore sau pentru a-l face neîncrezător, ostil în fața unui adevăr care urmează a fi comunicat. Prin intermediul televiziunii, intoxicarea poate produce adevărate războaie ale imaginii, din care iese învingător cel care a investit cel mai mult în propria sa imagine și care a sabotat cel mai bine imaginea celuilalt.

Exemplul cel mai apropiat în acest sens îl reprezintă modurile în care au fost mediatizate de către combatanți conflictele etnice și războaiele din fosta Iugoslavie. (Televiziunea sârbă a produs un clip în care portretele lui Bill Clinton, Madeleine Albright, Tony Blair, Hitler erau mixate pe fondul zvasticii naziste, peste care scria criminali de război. La rândul lor, aliații au prezentat dramele refugiaților albanezi, ca efect al epurării etnice, în paralel cu rememorarea atrocităților comise evreilor în lagărele de concentrare de la Auschwitz.

Minciuna. O specie mai puțin tratată, de mesaj deliberat fals, este minciuna. Deoarece este un concept cu puternice amprente morale și culturale, subiectul nu a interesat, până acum câțiva ani, decât pe filosofi, teologi, antropologi și pe psihologi (s-au făcut studii cu precădere pe copii). Este ciudat deși putem spune că întâlnim minciuni pretutindeni, atât în public, cât și în viața privată, la orice nivel social și în toate socitățile trecute sau prezente. În 1991, Bradlee afirma “am impresia că în ultimii ani minciunile au luat proporțiile unei epidemii față de care am devenit cu toții imuni”. A minți este pentru oameni un obicei care durează de milenii și nu o lamentabilă inovație de ultimă oră, iar după cum consideră Ruskin, inducerea în eroare nu a fost considerată întotdeauna și oriunde un act condamnabil. La grecii antici sentimentul de admirație pentru cei care reușeau să păcălească un străin era uzual.

Zvonul reprezintă o afirmație prezentată drept adevărată fără a exista posibilitatea să i se verifice corectitudinea. Pentru public, zvonul evocă ceva misterios, aproape magic. Zvonurile cresc, zboară, șerpuiesc, mocnesc, circulă. Circulația zvonului apare ca un sistem de canalizare a fricii și a incertitudinilor în fața unei situații ambigue. Ea este corelată cu forma, cantitatea, calitatea și credibilitatea informației oficiale sau formale. Cu cât cea din urmă este mai săracă, incompletă sau puțin credibilă, cu atât se intensifică propagarea zvonului. Din acest motiv în societățile totalitare zvonurile au o mare răspândire (informația oficială este gestionată strict).

Circulația zvonurilor se restrânge atunci când există posibilitatea verificării rapide a adevărului unei informații. „Zvonul nu este neapărat fals, în schimb este mereu neoficial. Paralel sau uneori în opoziție cu informația oficială, zvonul o contestă, propunând alte realități. Așa se explică faptul că mediile de informare nu l-au desființat”. El va reprezenta un mijloc de comunicare complementar, dar și o informație paralelă, așadar necontrolată. În spațiul cultural românesc trebuie amintită, ca aproape identificându-se cu zvonul, bârfa. Aceasta are aceleași motivații psihologice (emoționale, afective, cognitive), putând fi percepută ca un laborator de producție a zvonurilor.

1.3 Informarea în mass-media

Nevoia de informare își are originea în nevoia oamenilor de a se integra în societate, de a controla, oarecum, ceea ce se petrece în jurul lor, de a dezvolta relații cu cei din jur. Astfel cozile mai mici sau mai mari de la chioșcurile de ziare, televizoarele ce merg continuu ar putea explica acestă “foame” de informație. “În sociologia comunicării se consideră că nevoile izvorâte din contextul social și dispozițiile psihologice individuale determină în mare sau modelează atât utilizările mass-media, cât și răspunsul la conținutul mediatic.” Din acest unghi alegerea informației de către un individ este dată de așteptarea sa de a primi sprijin în rezolvarea propriilor probleme. De exemplu nevoia identificării cu cineva, persoană publică, de obicei, face ca atenția acordată mijloacelor de comunicare în masă să ia forma conformismului și adoptării unor tipare comportamentale. Lucrul acesta e mai vizibil la copii și la adolescenți, dar nu este de neglijat nici în cazul adulților și este ușor de depistat prin faptul că cel în cauză adoptă o modă, un stil de viață, o idee. Un alt exemplu este cel ce privește nevoia de securitate și liniște. Acest exempul în întâlnim în cazul persoanelor aflate într-o situație de izolare, de conflict.

Nevoia oamenilor de a comunica de a putea deveni ei la rândul lor informatori, deci în centrul atenției, de a fi lider de opinie duce la o altă abordare a mass-media. Nevoile și așteptările oamenilor îi fac să simtă nevoia de comunicare, de informare. Și nimeni nu mai poate nega faptul că presa este una dintre cele mai importante surse de informare, dacă nu chiar cea mai importantă. Iar această întâietate i-o confera faptul că este accesibilă tuturor. Ziare, radio, televiziune, internet, toate stau astăzi în slujba celor interesați de ceea ce se întâmplă în propria “ogradă” sau la alții.

Fiind atât de prezentă în viața oamenilor, ea a adus o serie de schimbări și-a lăsat amprenta în diferite situații. Influența ei asupra vieții sociale a determinat modificări în acțiunile indivizilor și a grupurilor.

Termenul informație este legat și de un proces informațional (succesiunea acțiunilor prin care se informează) dar și de rezultatul acestui proces (volum, varietatea de informații obținute) precum și de unele fenomene specifice (fenomenul informațional, explozia informațională, etc.). De asemenea informația a început să fie considerată ca factor ontologic primordial, ce stă, împreuna cu materia și energia la originea universului. Pentru că sensul cuvântului informație să poată fi înțeles corect, trebuie cunoscute și avute în vedere alte câteva concepte (semnificație, cunoaștere, adevăr, reprezentare, stimul mintal, erudiție, cultura, comunicare, redundanta, feedback, entropie, entropie negativă, s.a.) precum și regulile (sau seturile de reguli) asociate acestora. Nici una din definițiile sau conceptele existente pentru informație nu sunt unanim acceptate, fapt ce produce confuzii, ambiguități, și uneori chiar pierderi economice. „Informație” este unul din cuvintele cel mai des folosite, de foarte multe ori abuziv. Diferite discipline științifice acorda diferite înțelesuri acestui termen, sau îi asociază omonime incoerente. Cu toate că de câteva decenii omenirea a pășit în era informaționala, iar societatea a trecut de la societatea informațională la societatea cunoașterii, cuvântul informație este folosit adesea fără a se da atenția cuvenită diferitelor sensuri pe care le poate căpăta. Deși nu sunt sinonime, cuvintele cunoștințe, informații și date sunt adesea utilizate unul în locul altuia, producând confuzii. Gradul de pertinență cu care sunt prelucrate insuficient “știrile”, diversitatea enunțurilor, prin corelarea cu un spațiu (canal de comunicare) limitat de inserare într-o situație informațională, deci inevitabilitatea unei selecții a mesajelor, practica uzuală mass-media (distorsionare a mesajelor) pot duce la dezinformare. Informația, ca bun de bază în societatea comunicării generalizate, și modul de transmitere a acesteia duc la subsumarea comunicării categoriei serviciilor și la o conlucrare a producatorului cu utilizatorul, cu atât mai mult cu cât practica de folosire a consumatorului devine imperativul după care se structurează producția.

Informarea se poate defini ca procesul de transmitere a conținutului unui mesaj dinspre un emițător individual sau colectiv înspre un receptor individual sau colectiv prin care se sporește nivelul acestuia de cunoaștere asupra unor obiecte, procese, fenomene sau acțiuni sociale. După cum s- arătat, scopul oricărui act comunicațional este de a transmite informație. Umberto Eco spune despre informație ca este cantitatea de noutate ce poate fi transmisă prin comunicare, fie că e deținută implicit de către o sursă, fie că e generată de un sistem de decodificare și reprezintă o variabilă direct cuantificabilă a acestui proces. Se pot distinge cinci tipuri de informație (în funcție de localizarea, în cadrul tripletelor semnal-semn-mesaj sau emițător-mesaj-receptor, a consistenței informaționale ) :

informația deținută de sursă – ceea ce emite sursa în plus față de ceea ce cunoaște receptorul;

informația generată de sistemul de codificare – plusul de informație datorat tratării în cheia proprie emițătorului a unor evenimente cunoscute atât de receptor cât și de emițător;

informația transmisă mecanic – prezența mesajului ca atare prin prezența implicită a mesajului;

informația datorată traducerii în semne a unui semnal (eveniment);

informația nulă – redundantă.

În acestă clasificare se pot regăsi astfel toate nivelurile invocate de Lassewell și, fără a intra în detaliile legate de fiecare tip de analiză propus de autor, putem intui faptul ca primele patru forme pot fi manipulate iar încărcătura informativă poate fi “gestionată”, în mod premeditat, de către emițător. Codurile pot fi exprimate prin limbaj natural, limbaj non-verbal, simboluri concrete și simboluri abstracte. Combinarea acestor coduri conduce la crearea unui nivel metacomunicativ care poate să decontextualizeze mesajul în sensul dorit de sursa de emisie. De asemenea, codificarea polisemantică a unui mesaj, în sensul unei multitudini de semnificații imanente a enunțului, poate genera o diversitate de opinii ce se va răsfrânge într-o diversitate de atitudini care poate merge de la adeziune până la refractarism, ducând la o tensionare a relațiilor intrapersonală a celor care primesc mesajul.

1.4 Funcțiile presei

Relația dintre mass-media și societate se poate pune în termeni de consecințe globale (funcțiile presei), de influențe precise (efectele presei) sau de misiuni generale atribuite acestor sisteme (rolurile presei). În limbajul uzual și chiar în unele lucrări de specialitate, termenul „funcție” cumulează frecvent cele trei posibilități enumerate mai sus. Așa cum observa Denis McQuail, această noțiune poate fi folosită cu sensul de „scop, de consecință ori de cerință sau așteptare, și poate căpăta și alte înțelesuri”; în sfera comunicării de masă, spre exemplu, „sintagma «funcția de informare a presei» se poate referi la trei lucruri foarte diferite: acela că presa încearcă să informeze oamenii (scop), acela că oamenii află ceva din presă (consecință) sau acela că presa poate să informeze oamenii (rezultat sau așteptare)”.

Astfel, expresia „funcția de informare a presei” poate fi tradusă prin trei sintagme diferite:

drept urmare a activității presei, publicul este informat – funcție;

presa are misiunea de a informa publicul – rol;

prin informațiile pe care le distribuie, presa influențează gândirea și comportamentul publicului – efect.

În primul caz, faptul că „presa ne informează” apare ca o consecință a existenței sistemului mass-media. Această consecință derivă din funcționarea globală a mass-media (nu numai a unui segment al lor) și nu este legată în mod direct de o intenție (declarativ asumată și precis direcționată): putem găsi informații chiar și în acele mesaje care nu au ca scop principal informarea, cum ar fi filmele de divertisment, concursurile TV, programele de varietăți, integramele, clipurile muzicale etc. Este evident că presa nu ar exercita o asemenea funcție dacă nu ar exista, ca o premisă a acesteia, o dorință și o căutare de informații, ca expresie a unor necesități elementare ale omului. Astfel, răspunzând nevoii indivizilor de a controla mediul lor imediat și deci de a ști ce se petrece în lumea în care trăiesc și satisfăcând aceste nevoi prin produsele pe care le oferă, mass-media generează, ca o consecință a activității lor, faptul că publicul este informat. Ansamblul fenomenelor apărute în procesul satisfacerii unor nevoi poartă numele de funcții. În Dicționarul de sociologie, funcția este definită prin „contribuția pe care un element o aduce la satisfacerea unei cerințe a sistemului din care face parte, contribuind la menținerea și dezvoltarea acestuia”.

În al doilea caz este vorba de o cerință imperativă: presei i se atribuie, înainte chiar de exercitarea acțiunii sale, misiunea, rolul de a informa. Acest lucru este considerat o obligație a instituțiilor mass-media, ceva ce trebuie realizat, indiferent de obstacolele sau de conjuncturile concrete în care presa lucrează. În jurul concepțiilor referitoare la rolul pe care presa trebuie să-l joace s-au construit patru mari „teorii” (modele) ce au organizat, într-o paradigmă generală, numeroasele sarcini atribuite de-a lungul istoriei sistemelor de comunicare de masă: modelul autoritarist (bazat pe misiunea de susținere a structurilor de putere existente), modelul totalitarist (bazat pe misiunea de mobilizare a maselor pentru îndeplinirea proiectelor puterii), modelul liberal (bazat pe misiunea de a facilita accesul publicului la informații și divertisment) și modelul serviciului public (bazat pe misiunea de a realiza educația civică și informarea corectă).

În cel de-al treilea caz, faptul că activitatea presei are ca rezultat informarea indivizilor apare ca un produs imediat al funcționării unui segment al mass-media. Aceasta înseamnă că ne confruntăm cu acțiunea unui ziar, canal, program, mesaj care-i influențează într-un anumit fel pe o parte din cei care intră în contact cu el. Acest tip de acțiune concretă a mass-media poartă numele de efect. Analiza efectelor a consumat, timp de peste 50 de ani, aproape întreaga energie a cercetătorilor din domeniul comunicării de masă: ei au stabilit că efectele presei pot atinge nivelul cunoștințelor, emoțiilor, atitudinilor sau comportamentului individual; că ele vizează persoana, grupul, instituțiile sociale, întreaga societate sau cultura unui segment al acesteia; că pot fi intenționate și non-intenționate; că acționează pe termen scurt sau pe termen lung etc. Efectele nu răspund în chip necesar unor nevoi generale ale indivizilor și colectivităților și nici nu se „justifică” prin contribuții specifice la menținerea ori la dezvoltarea sistemelor sociale. Din contră, o seamă de efecte ale mass-media au condus la fenomene nefuncționale: astfel, unele cercetări arată că, în urma expunerii tinerilor la programe TV ori la filme excesiv de violente, poate crește tendința acestora spre un comportament agresiv și asocial; la fel, unele studii susțin că audiențele pot fi manipulate prin difuzarea, la scurt timp înaintea alegerilor, a unor informații privind viața privată a unui candidat etc.

Prezentarea de mai sus relevă faptul că între rol (misiune, derivată dintr-un proiect global, la limită dintr-o filosofie social-politică), funcție (consecință, conturată în urma corelării dintre nevoile societății și oferta mass-media) și efect (formă de influențare, datorată unei acțiuni determinate a mass-media), distanța conceptuală este mai mult decât evidentă. Deoarece menținerea ambiguității și folosirea inadecvată a acestor termeni poate genera confuzii și interpretări hibride, ar fi de dorit ca măcar acele persoane care se consideră specialiști mass-media să utilizeze noțiunile de față cu precauție și cu respect pentru semnificația lor exactă.

Înainte de a se ajunge la schemele mai complexe ale lui Wright, ale lui Balle, în ceea ce privește funcțiile mass-media, au existat două tentative de delimitare a acestor funcții ale presei. Balle îi numește pe Jean Stoetzel și Edgar Morin precursori ai acestui domeniu. În 1951 sociologul Jean Stoetzel enumeră pentru prima dată funcțiile presei din punctul de vedere al “informației” și împarte funcțiile în două categorii: funcții oficiale și funcții ascunse. Astfel el vede presa ca un instrument de “ unire” socială. Ea favorizează inserția individului în grupul său oferindu-i instrumentele – iată care este în acest caz funcția oficială “ împrăștierea informațiilor” – , dar funcționează și ca ghid al vieții sociale prin informațiile pe care le oferă, de agendă. “ nu numai din cauza dorinței de a fi informat publicul ascultă atât de des știri. Pentru că aceste emisiuni nu evită să se repete. Dar ascultătorii vor să păstreze în permanență contactul cu mediul social de care aparțin. Confuz, ei simt nevoia de a certifica astfel interesul pe care-l au”. Pe lângă această funcție el mai distinge funcția de recreere, lectura presei ,radioul și cinematograful sunt activități de recreere, și funcția catharctică a presei – reacția de eliberare provocată unui individ prin apelul făcut la o emoție stăpânită sau la un conflict nerezolvat care îi perturba viața psihică. Cititorul poate să trăiască, prin “împrumut”, o viață care îi este refuzată în societate, în mod obișnuit.

Cel de-al doilea precursor este Edgar Morin. În cartea sa Spiritul timpului el urmează traiectoria stabilită de Stoetzel cel care se ocupă în primul rând de funcția psihoterapeutică a presei. Și Morin vede în presă posibilitatea individului de a se identifica și de a se proiecta, de a reuși să facă prin personaje ceea ce el însuși nu poate.

Cel care a reușit însă o abordare și o distincție complexă a funcțiilor mass-media a fost Charles R. Wright. În revista “ Public Opinion Quaterly” el a enumerat avantajele pe care teoria funcționalistă le-ar aduce studiului empiric al comunicării de masă. Această nouă perspectivă poate canaliza cercetările în jurul unor probleme principale, ca de exemplu: la nivelul cel mai abstract, presa ca proces social sau ca subsistem în sistemul social, presa în relație cu utilizările ei și cu satisfacțiile pe care le oferă, studiul funcționării oricărui tip de organizare a comunicării de masă și înfățișarea exactă a condiției presei în ansamblul de comunicări de bază. Această ultimă perspectivă se referă la schimbările pe care presa le aduce în cadrul comunicării sociale.

„Încercând să stabilească un cadru general sau o taxonomie a utilizărilor comunicării de masă de către public (a “interacțiunilor” mass-media – public), McQuail et al. au sugerat patru tipuri principale de relații cu conținutul mediatic, raportate la divertisment, relații personale, identitate personală și supraveghere, sau menținere a unei perspective generale asupra ambientului imediat.”

Mihai Coman susține că, pentru definirea sintagmei de funcție a mass-media, trebuie avute în vedere mai multe aspecte. “Relația dintre mass-media și societate se poate pune în termeni de consecințe globale (funcțiile presei), de influențe precise (efectele presei) sau de misiuni generale atribuite unor sisteme (rolurile presei). În limbajul uzual și chiar în unele lucrări de specialitate, termenul “funcție” cumulează frecvent cele trei posibilități enumerate mai sus.” Astfel că termenul de funcție poate să înglobeze noțiunile de: scop, cerință sau așteptare. Luând exemplul “funcției de informare a presei” Mihai Coman afirmă că aceasta se poate analiza ca:

funcție – publicul este informat ca urmare a activității presei;

rol – presa are rolul de a informa publicul;

efect – presa influențează gândirea și comportamentul publicului prin informațiile pe care le distribuie.

Potrivit lui, ansamblul fenomenelor apărute în procesul satisfacerii unor nevoi poartă numele de funcții. La rândul său Mihai Coman distinge următoarele funcții ale presei:

Funcția de informare, tradusă prin nevoia indivizilor și grupurilor de a controla mediul. Această funcție răspunde nevoii indivizilor de a supraveghea lumea înconjurătoare, iar informația nu trebuie să aibă o utilitate imediată. Mesajele presei nu prezintă numai ce s-a întâmplat, ci și ceea ce s-ar putea întâmpla.

Funcția de interpretare, care se referă la sintetizarea informațiilor apărute într-o știre și a semnificațiilor atribuite lor. “Oamenii simt nevoia ca lumea ce îi înconjoară să fie prezentată în chip ordonat și coerent, încărcată cu un anume sens și ordonată după o anume ierarhie , astfel încât, pornind de la aceste clasificări șI interpretări, să poată lua mai ușor deciziile inerente existenței de zi cu zi.”

Funcția de legătură, ce susține că prin consumarea produselor mass-media, milioane de oameni se regăsesc legați prin nenumărate fire nevăzute. Datorită presei oamenii descoperă că împărtășesc aceleași valori, că se pot mobiliza pentru aceleași scopuri,, într-un cuvânt, că fac parte sau că pot face parte dintr-o comunitate umană de dimensiuni infinit mai complexe decât acelea ale comunității în care își trăiesc viața de zi cu zi.

Funcția de culturalizare, care spune că o dată cu apariția și creșterea ponderii mass-media, o mare parte a activităților de transmitere a valorilor și modelelor culturale, de formare a gândirii și a comportamentului au fost preluate de mesajele presei. Mihai Coman spunea că mass-media se află într-o poziție bivalentă deoarece pe de o parte numeroasele modele de comportament pe care le oferă sunt solicitate să exercite o acțiune educativă neutră, iar pe de cealaltă parte, ele sunt preferate pentru resursele lor persuasive, pentru puterea lor de a influența comportamentul indivizilor din grupuri cu diferite interese.

Funcția de divertisment, care se traduce prin produsele cu care mass-media răspunde nevoii oamenilor de relaxare, de odihnă, de evadare din grijile cotidiene.Datorită stresului zilnic, datorită creșterii nevoii oamenilor de a se destinde, dar și datorită creșterii rolului publicității presa a devenit instituția care vinde divertismentul la costurile cele mai reduse, această în raport cu cinematograful , teatrul, turismul, artă sau orice alte mijloace de relaxare și divertisment. Oricine face un studiu cât de mic va putea observa că numărul abonaților la rețelele de televiziune prin cablu au crescut ,iar , în schimb, numărul celor care călătoresc, merg la teatru a scăzut.

Capitolul 2

Editorialul

2.1 Notiune si concept

Fiind cea mai importantă specie a jurnalismului de opinie, editorialul exprimă atitudinea ziarului față de realitatea politică, socială, economică etc. Coloana editorială sau pagina editorială (editorial page) sunt considerate, pe drept cuvânt, sufletul, coloana vertebrală a ziarului. Pentru că editorialul argumentează opinia, urmărind să-i convingă pe cititori. Poate, cea mai importantă menire a editorialului este realizarea legăturii dintre fapte cu un context mai larg. Fără această legătură, jurnalistul poate fi un bun reporter, dar nu un editorialist. Spre deosebire de reporter, editorialistul este în primul rând interesat de semnificația faptelor, mai puțin de calitatea lor de noutate. Faptele intră într-un editorial doar când conduc spre o concluzie logică.

Editorialul reprezintă articolul de fond al unei publicații și conține poziția ziarului respectiv referitor la o anumită situație fiind semnat ori nu. Este de regulă un articol de opinie axat pe un subiect important de actualitatea în care se exprima punctul de vedere al publicației respective prin emiterea unor judecați de valoare, mesaje și informații de interes public. Ca dimensiune tipografică editorialul ocupa un anumit spațiu pe prima pagină plasat în mijlocul acesteia ori pe coloana din stânga. Evidențiat printr-un corp de literă care diferă de al celorlalte articole fiind în chenar ori nu dar poziționat și tipărit încât să fie perceput vizual de către lector. Prin editorial se legitimează un anumit mesaj deliberat, clar și precis, având rezonanță la marele public prin mecanismul identificării unei semnificații sau opinie cu valoare de referință pentru cititorul ce i se oferă o informație importantă.

Editorialul reprezintă poziția oficială a publicației față de un subiect de actualitate și important pentru public. În mod normal, nu ar trebui să poarte semnătura unei persoane, întrucat el reprezintă vocea unei instituții, cum ar fi ziarul/revista. Se vorbește despre acest gen ca fiind “coloana vertebrală” a unei publicații. De obicei, cel care își asumă responsabilitatea unui editorial este un jurnalist cu experiență, din conducerea ziarului, cu reprezentare culturală și generală aprofundată, un tip care are simțul umorului și al ironiei. Câmpurile privilegiate ale editorialului sunt: politica, socialul, economicul, educația, criminalitatea-infracționalitatea. Asta nu însemnă ca ele sunt singurele câmpuri din care se poate scrie un editorial de succes, dacă ne gândim și la publicațiile specializate, care abordează teme specifice. Editorialistul are de ales dintr-o paletă foarte variată de tonuri: umor, sarcasm, satiră, parabolă, parodie. De cele mai multe ori, cei care scriu acest gen de articole au impresia că vor schimba lumea. De fapt, acest lucru nu s-a confirmat foarte des. David Randall, amintește în lucrarea sa “Jurnalistul Universal”  două cazuri în care au fost luate decizii memorabile ca urmare a publicării unor articole de opinie: al lui Emil Zola, despre cazul Dreyfus, publicat în ziarul francez “L’Aurore” în ianuarie 1898 (de fapt, era vorba de o scrisoare deschisă, nu de un editorial) și cazul lui Alfred Nobel, care și-a schimbat testamentul și a lăsat ca averea sa să constituie Premiile Nobel pentru pace, literatură și știinte, aceasta în urma unui necrolog eronat (ce confunda moartea fratelui sau – Ludwing Nobel – cu a lui), care îl eticheta drept “negustorul morții”.

2.2 Tipologia editorialului

Dacă editorialul se constituie ca un directorat de conștiință, atunci el trebuie să corespundă unei „prize de conștiință“, altfel spus dacă esența editorialului este sensul, atunci și principala sa exigență este producerea sensului pentru receptor. Receptorul trebuie să caute editorialul pentru a se alimenta cu sens, pentru a-și „cupla“ conștiința individuală la conștiința grupului, organizației, asociației sau societății cărei îi aparține. Prin urmare, jurnalistul caută să folosească acele informații care slujesc degajării sensului vizat. Nu trebuie să surprindă faptul că editorialul nu este caracterizat de obiectivitate. Dimpotrivă, o altă exigență impusă editorialului este să prezinte un puncte de vedere individualizat, personalizat, în raport cu alte editoriale care pot fi produse. Abia în felul acesta el face distinctă „vocea“ comunicatorului și o face recognoscibilă în fluxurile de comunicare. Editorialistul trebuie să posede o competență interpretativă ridicată și sincronizată viziunii pe care o adoptă și o angajează comunicatorii reprezentați de instituția de presă. De aceea, editorialiștii sunt fie redactorii-șefi, fie directorii, fie alte personalități recunoscute ca avînd competențe și abilități în acest sens sau ale căror opinii sunt validate de către receptori.

John L. Hulteng consideră că "editorialul poate fi și conștiința ziarului si, într-o măsură importantă, conștiința comunității", în viziunea lui Reuben Maury și Karl S. Pfeiffer, "poate cea mai importantă menire a editorialului este realizarea legăturii dintre fapte cu un context mai larg. Fără această legătură, jurnalistul poate fi un bun reporter, dar nu un editorialist. Spre deosebire de reporter, editorialistul este în primul rând interesat de semnificația faptelor, mai puțin de calitatea lor de noutate. Faptele intră într-un editorial doar când conduc spre o concluzie logică".

Editorialul mai este condiționat și de existența unor probleme de interes public major, care să genereze în rândul publicului un nivel de așteptare și o nevoie de interpretare, de furnizare a sensului. Uneori aceste probleme se selectează singure din masa informațiilor și evenimentelor cu impact public, alteori ele trebuie identificate de către editorialiști. De aceea și editorialele sunt diverse.

Tipologiaia editorialului include: editoriale politice, culturale, ocazionale, sociale, satirice și sportive. O desfășurare spectaculoasă de vicii ale societății, de curaj de a spune lucrurilor pe nume, de luptă cu tarele tranziției, cu hibele ei. O sumară enumerare a tipurilor posibile de editorial, ar putea începe cu acele texte de opinie care dintr-un motiv sau altul, se bazează pe fapte necontrolate (imposibil de controlat), în momente când atenția/curiozitatea publicului sunt în alertă: editorial-pronostic- cu posibilă variantă, editorial- balon – de încercare. În afara unei atitudini etice corecte, am putea așeza editorialul "persoană", al cărui centru de greutate este persoana, rolul ei, masca/măștile sale, pe scurt, imaginea. Fie că întâlnim în acest caz un text apăsat retoric (persuasiv, sau un portret în care opinia pro/contra a semnatarului textului este cât se poate de vizibilă, fie avem accente comparabile cu ale moraliștilor, "personajul" care face obiectul acestui tip de editorial este un exemplu (pozitiv sau negativ) propus cititorilor. De asemenea, la limita corectitudinii etice, o succesiune de astfel de editoriale se transformă într-o campanie de presă, cu tot ce decurge de aici, cu referire la dreptul la imagine sau la ceea ce deontologia americană numește fair comment. Cele mai dificile editoriale par a fi așa-numitele editoriale de serviciu (Exemplu: l Decembrie — Ziua Națională a României) și editorialul necrolog. Pentru ca adevărata performanță profesională să fie atinsă de editorialul eseu. Studiile teoretice ce-și propun clasificarea unor genuri de bază ale presei scrise își doresc să ofere mai puțină improvizație profesională și să ajute breasla presarilor ce a îmbrățișat modalități de redactare mult pre pătimașe, încrâncenate. Este și ambiția autorului, care demonstrează că editorialul este un articol de presă ce impune cititorului o viziune de ordin explicativ asupra lumii. Cu argumentele ce trebuie să fie prezentate într-o manieră convingătoare. Autorul problematizează evenimentele „la zi”, lansează ipoteze, dezvoltă idei, aduce probe, evaluează pentru a impune concluzii, poziții la care poți sau nu adera. Editorialistul își construiește textele neignorând două ingrediente de bază: curiozitatea și scepticismul. Editorialele nu sunt construite pe pulsiuni lirice, nu mizează pe jocurile expresive ale limbii, pe retorica discursului. Chiar dacă, nu de puține ori, „alergătorul de cursă lungă”, editorialistul, se confruntă cu neliniștile jurnalistului de opinie: „Câteodată, în momentele sale cele mai grele, jurnalistul se întreabă dacă mai are rost să scrie. Dacă efortul său reprezintă mai mult decât un lătrat la lună. Dacă n-ar fi mai bine să se apuce de altceva”. (citat din editorialul „Zvasticile din Gara Ploiești”); „Numeroși jurnaliști se plâng tot mai des că degeaba publică materialele; uneori asumându-și nenumărate riscuri știute și neștiute – despre neregulile de la noi, că de schimbat nu se schimbă mai nimic, iar cazurile semnalate se perpetuează în eternitate. Adevărul este că ziaristul, în calitatea de reprezentant al ipoteticei a patra puteri în stat, nu se poate substitui nici parchetului, nici judecătorilor. Misiunea sa e de a semnala adevărul în toate nuanțele sale și de a continua să monitorizeze cele relatate. Dacă o face, înseamnă că și-a îndeplinit menirea. Mai mult nici nu trebuie să spere”(citat din din editorialul „Punct și de la capăt”). Citind editorialele ce exemplifică taxinomia genului, nu de puține ori te surprinzi exclamând: „Bine le mai zice!„ Cred că cel mai frumos compliment ce îl poate primi un editorialist acesta este: ca un cititor să-i spună că și el crede la fel ca editorialistul, doar că n-ar fi reușit să transmită ceea ce crede și simte la fel de clar, de percutant, de viu ca autorul editorialelor. Editorialul evenimentului major este cel mai des întâlnit, constând de fapt în marcarea celui mai important eveniment petrecut între două ediții succesive. Este specific canalelor cu ritm rapid de împrospătare a informațiilor și are rolul de a fixa o ierarhie a evenimentelor pentru perioada interpretată. Editorialul interpretativ are drept scop identificarea sensului unor serii de evenimente, întîmplări, acțiuni, situații petrecute într-un timp relativ apropiat de momentul producerii lui, astfel încît să consemneze încheierea acestei serii, sau a unei faze a lor, pentru a marca repere în reprezentările publicului. Alt scop al editorialului interpretativ poate viza identificarea sensului unor susțineri, a unor declarații, a unor afirmații sau a unor intenții manifestate de persoane publice cu funcții de răspundere din sfera vieții publice. De regulă, sub această formă, editorialul interpretativ se referă la susțineri publice recente ale respectivelor persoane, iar sensul pe care-l furnizează publicului poate denota susținerea sau de respingerea pozițiilor acestora. Subiectele preferate ale acestui tip de editorial sunt furnizate de acțiunea și activitatea politică, dat fiind că ea prezintă cel mai mare interes și cea mai mare atractivitate pentru public. Nu sunt respinse însă nici subiecte din alte domenii: economic, juridic, de securitate, sociale, sănătate etc., dar acestea sunt mai degrabă conjuncturale, asociate unor evenimente sau momente importante specifice.

În cazul canalelor mediatice care furnizează informații într-un ritm mai scăzut, editorialul poate căpăta un aspect de etapă sau unul sumativ. Editorialului de etapă îi este specific să facă evaluări și prognoze. Evaluările vizează impactul și consecințele evenimentelor și declarațiilor survenite de la ultima apariție, fiind luate în considerare foarte adesea și interpretările făcute de către ceilalți jurnaliști și difuzate pe canalele cu ritm mai mare de apariție. Prognozele pe care le fac aceste editoriale au intenția de a schița un orizont de așteptare pentru publicul propriu și de a se constitui ca teme de reflecție pentru o perioadă mai mare de timp. Editorialul sumativ este mai puțin ambițios, rezumându-se la a face o interpretare și o trecere în revistă a celorlalte genuri jurnalistice din ediția căruia îi aparține.

Un tip distinct este reprezentat de editorialul strategic, care se apare, de regulă, odată cu lansarea unui nou canal de informare sau odată cu schimbarea orientării și strategiei generale. Momentele de schimbare a echipei jurnalistice sau de instalare a unei noi conduceri reprezintă alte momente care facilitează apariția unui astfel de editorial, în care sunt prezentate intențiile jurnalistice pe care le asumă noua echipă.

2.3 Modalități de redactare a editorialului. Etapele realizării editorialului

Editorialul posedă o anumită poziție și valoare în cadul unei publicații fiind purtătorul unei informații de interes public ce este prezentată pragmatic, într-un stil simplu și elocvent, fără artificii stilistice. În redactarea editorialului autorul trebuie să țină cont de câteva aspect esențiale:

structurarea materialului prin intermediul paragrafelor;

poziționarea titlului, alegerea cu grijă a acestuia;

adaptarea cât mai productive a titlului la conținut;

conținutul să fie original , incitant și scurt;

titlul să conțină un verb la diateza active pentru imprima sensul de acțiune și de mișcare.

Dacă demonstrația dezvoltată în editorial se poate reduce la un silogism, textul este corect construit din punct de vedere logic. Posibilitatea reducerii textului la o singură afirmație specifică, demonstrează corectitudinea construcției textului, conform regulii: o singură idee-problemă = un singur unghi de abordare = un singur text. Un articol bun are la baza claritate la nivel logic și claritate la nivel de limbaj. Un text jurnalistic ideal trebuie să conțină “o informație pe frază, și un mesaj pe articol”. Claritatea mesajului se referă și la atribuire ( identificarea surselor informației). Toate citatele trebuie să aibă o sursă cu un nume, anonimatul este rezervat cazurilor în care informația are valoare factuală și nu este disponibilă de la nici o sursă citabilă, folosim sursele anonime numai în materiale informative, niciodată în cele de opinie și comentariu. Claritatea limbajului se referă la respectarea sintaxei, la folosirea predominantă a propozițiilor scurte, un text pentru a avea dinamica alterneaza fraze mai scurte cu fraze mai lungi, se recomandă cuvintelor cu sensul lor propriu.

Mult timp s-a vorbit despre editorial ca despre “vocea ziarului”. Veridicitatea afirmației nu poate fi dovedită decât prin analiza redacției, de la caz la caz.

Editorialul este un articol scurt, semnat de o autoritate și care prezintă aprecierile, judecățile, opiniile sau pozițiile acesteia față de un eveniment. Editorialul conferă unui ziar un caracter propriu, distinct, permițând stabilirea unui contact aproape direct cu publicul căruia i se adresează “uneori spunând ceea ce numai un prieten sau un vecin pot să spună”. Deoarece este un comentariu, o reflectare a punctului de vedere a autorului pentru care redacția își asumă responsabilitatea, editorialul nu apare ca un articol fundamentat și argumentat științific, ci ca o convingere. Întregul articol se dezvoltă de fapt în urma unei convingeri inițiale, informația propriu-zisă apărând doar prin luarea unei poziții argumentate. Pe lângă o perspectivă originală, inedită editorialul trebuie să conțină suficiente elemente de context și analiză, pentru a fi înțeles de cei care nu au citit articolul sau articolele de la care s-a pornit.

Realizatorul unui editorial nu se va sili să exprime adecvat adevărul, deși editorialul nu comentează decât informații deja cunoscute, apelând din plin la motive, demonstrații. Articolul păstrează însă o doză mare de ambiguitate, avântul este personal, subiectiv și, în același timp, încearcă să convingă. Pentru aceasta se vor realiza translări subtile de la “eu” la “noi”, de la “eu cred” la “toată lumea crede”. Scopul îl consituie propunerea unor accepțiuni universale, a unor judecăți de valoare personale generalizate, prezentate însă într-un stil ofensiv, chiar polemic. Editorialul trebuie lăsat săși exprime rolul. Dacă nu există un punct de vedere bine conturat, e mai bine să se renunțe la redactarea unui asemenea material.

Foarte valorizat în paginile ziarelor, prin faptul că individualizează, adesea editorialele au rezervată chiar o pagină specială. Ceea ce o definește în raport cu celelalte pagini de evenimente este posibilitatea și obligația chiar a exprimării opiniei, a comentariilor. Cititorii așteaptă să fie convinși, să-și însușească opinii conform unor grile stabilite în prealabil. Mai corect, ei așteaptă să li se confirme de către editorialiști propriile opinii. Ori, acest lucru presupune jurnaliști bine documentați, profesioniști, cu atât mai mult cu cât editorialul înseamnă asumarea unei responsabilități colective a redacției. De fapt, în economia unei publicații, pagina editorială este a doua ca importanță, după pagina întâi, ale cărei funcții – a explica și a interpreta – reprezintă o tribună pentru opinia publică și pentru exprimarea liberă a cetățenilor.

Temele unui editorial – de actualitate – sunt preluate din realitatea imediată. Dar, spre deosebire de știri, ele nu răspund în mod absolut imperativului urgenței. De cele mai multe ori, editorialele se publică în conjuncturi speciale: pentru a anunța și explica o alegere, o schimbare (de regulă din cadrul redacției), pentru o reglare de conturi (ce se dorește un semnal de alarmă) între diferite grupuri (politice sau sociale, din lumea interlopă), pentru a prezenta conflicte cu posibile consecințe importante în plan social, politic și economic, dar niciodată când nu avem nimic de spus.

La originea unui editorial trebuie să se afle întotdeauna o idee, bine asimilată de realizator, care să poată fi transpusă într-un punct de vedere bine argumentat în nu mai mult de 200-300 de cuvinte (dacă editorialul este mai lung riscă să îndepărteze sau să plictisească cititorul).

Multe dintre încercările de clasificare a editorialelor au eșuat, nefiind validate de un criteriu solid. Putem totuși încerca să schițăm, din perspectiva scopului urmărit, conform modelului anglo-saxon, o micro-structură a tipologiei editorialului. Astfel, distingem între editoriale care:

explică – utilizată în cazul unor subiecte precum noi politici de impozitare, noi hotărâri legislative etc.;

conving – editorialistul își poate asuma rolul de a pleda, prin mesajul scris, în favoarea sau defavoarea unor decizii;

răspund – în acest caz, realizatorul materialului de opinie și propune să ofere explicații în legătură cu anumite luări de poziție sau acțiuni ale structurilor din care face parte;

avertizează asupra consecințelor posibile ale unor acțiuni și poate oferi sfaturi care să conducă la remedierea situațiilor în cauză;

comentează, pe scurt – există un număr de situații asupra cărora opiniile sunt limitate, dar se simte, la nivel social, necesitatea exprimării lor, moment în care se impune nevoia susținerii din partea unei instanțe recunoscute: presa;

critică diverse aspecte ale realității, ale acțiunii sociale, politice, economice sau culturale, dar într-un mod și un limbaj moderate și corecte. Editorialiștii își asumă prin acceptarea redactării acestui gen de articole responsabilitatea de a balansa criticismul cu sugestii și modalități alternative de soluționare, îndepărtarea de aceste considerente conducând la pierderea credibilității și, indirect, a audienței;

laudă – oamenilor le place să citească aprecieri privind propria persoană sau persoane cunoscute, dar autorul trebuie să-și modereze laudele, pentru a nu lăsa, greșit poate, impresia că, de fapt, le critică;

distrează – o alternativă bună la a forța lucrurile o reprezintă crearea unui articol cu note umoristice; dificil de redactat, asemenea materiale au adeseori o morală evidentă și reușesc să impună un punct de vedere mai bine decât un articol redactat pe un ton grav, serios, agresiv;

ghidează/îndrumă – un ziar poate determina reacții publice și poate chiar genera realizarea de noi programe, la nivel macro-social, poate oferi lideri, poate fi o forță a schimbării. Obligația ziarului este, de fapt, îmbunătățirea vieții comunității, iar acest lucru nu se poate realiza numai printr-un criticism constructiv, ci și prin emiterea unor alternative, prin sugerarea unor soluții.

Promovarea corectă a acestor direcții poate asigura publicației un respect deosebit într-o comunitate. Tehnica de redactare, similară până la un punct redactării celorlalte specii jurnalistice, se diferențiază și capătă valențe caracteristice începând chiar cu tonul, foarte serios, părând a se adresa unei singure persoane, nu unui grup nedefinit. Capacitatea de sinteză, de organizare a elementelor informaționale și polemice este direcționată spre sesizarea în linii mari a întrebărilor și spre desprinderea elementelor raționale. Ca structură, se apropie foarte mult de planul universitar, care presupune înlănțuiri logice de argumente, prin utilizarea unor cuvinte de tranziție de genul: deoarece, pentru că, așadar, cu toate acestea, în acest caz, în definitiv. Editorialul permite salturi peste anumite etape, fiind din această perspectivă un articol cu o structură atipică. Se poate constata uneori o relativizare a punctelor de vedere sau cel mult o trecere în revistă a acestora, dar cu intenția bine precizată de a da câștig de cauză propriei opinii. Alteori, se poate începe cu finalul argumentării, pentru a ajunge la sfârșit de articol la informațiile ce au permis această argumentare.

Editorialul utilizează frecvent formule șoc, menținându-se așadar departe de echilibrul și obiectivitatea inerente articolelor informative. Cel mai adesea se pleacă de la un punct ce nu mai are nevoie să fie dovedit, pentru a conduce cititorul spre un altul, care are nevoie de demonstrații și atestări, demers ce creează sentimentul agreabil al unei descoperiri logice. Pentru a fi eficient, editorialistul trebuie să reflecte pe marginea valorilor recunoscute ale comunității din care face parte, potențându-le prin publicare. E un subterfugiu, dar aproape singurul care merită a fi încercat în politica editorialelor. Știrile și informațiile sunt utile, chiar esențiale, dar nu-și au locul aici: ele constituie doar originile, premisele.

Un bun editorialist știe să fie personal în stil, aluzii și impact, dar nu în argumentare; altfel spus, el trebuie să fie neînduplecat în privința ideilor, rezultate din examinarea atitudinilor sau aspectelor teoretice care se află în spatele aparențelor evenimentelor, să jongleze cu posibile ramificații, să reformuleze la nesfârșit. Grija de căpătâi pentru orice semnatar de editoriale va fi evitarea conflictelor de interese sau a impresiei că ar putea exista conflicte de interese dincolo de latura pur teoretică și polemică, proprie acestui tip de articol.

Printre cele mai uzitate metode de elaborare a unui editorial se numără ciclul neo-clasic (opinia e argumentată, dezvoltată și reformulată în final) și sistemul certitudinii (bazat pe fapte foarte bine cunoscute de redactor). Aceasta cu atât mai mult cu cât există și editoriale care fac elogii, care laudă.

Editorialul reînvie arta dezacordului energic, dar civilizat, elegant. Demnitatea nu trebuie să plictisească, astfel încât se va apela la verbe puternice, expresii sugestive și chiar întrebări, exclamații specifice genului retoric.

Erori de evitat în redactarea editorialului

John L. Hulteng enumera următoarele erori: "Dacă puțin e bine, mult poate fi prea mult" – cu referire la excesul retoric, la verbiaj; "Detașarea excesivă; "Atacul la persoană", ceea ce implică deplasarea accentului de la discutarea-criticarea problemei, la atacarea omului. Acesta din urmă este tot una cu o decădere din demonstrație în pamflet. Este o marcă a partizanatului (id est, a criticii neoneste). "Alterarea problemei: asumarea adevărului pornind de la o premisă încă în dezbatere".

Reuben Maury și Karl G. Pfeiffer adaugă alte erori. "Pontificarea. A ponți f ic a înseamnă a vorbi ca o persoană infailibilă. Când ponțifică, editorialistul nu-si respectă publicul"; "Editorialul șablon"; " Editorialul cerem!"; "Prețiozitatea, argoul". Editorial ui partizan-partinic într-un ziar/magazin care se declară independent, este propagandă mascată. Iar editorialul care laudă sau critică din rațiuni care țin de "capitalul imagine" al unei firme, este publicitate mascată.

Se consideră în general, că Horace Greely, unul dintre cei mai influenți editorialiști din secolul al XIX-lea, un timpuriu susținător al abolirii sclaviei, este acela care introduce în anul 1841, la New York Tribune, "ideea de a separa știrile de opinie, realizând editorial page cum o știm azi".

In presa tipărită americană, editorial page are în general, următoarea structură: unul sau mai multe editoriale nesemnate abordând tot atâtea subiecte; editorial cartoons (caricaturi politice), scrisori către editor. Așa-numita op-edpage (abreviere pentru pagina opusă editorial page) se pare că a apărut mai întâi în anii 20, la New York World, ideea aparținându-i lui Herbert Bayard Swope. [Cf. Kenneth Rystrom, 1994; 290]. Op-ed page este deci pagina cu număr impar, conține alte texte de opinie semnate de syndicated columnists pe teme politice de interes național, pe teme culturale etc., și scrisori către editor, acestea din urmă abordând și alte subiecte politice, așa cum le văd cititorii. Prin editorial page și op-ed page se realizează concret separarea informării de opinie în interiorul ziarului. De notat de asemenea, că editorial page și op-ed page nu sunt primele pagini ale ziarului. Pe de altă parte, editorial page se distinge de column editorial (coloana editorial). Aceasta din urmă este similară cu modalitățile europene de publicare și editare a editorialului.

2.4 Autorul editorialului

De la începuturile genului și până în prezent, editorialistul este, de cele mai multe ori, conducătorul ziarului. Datorită complexității genului și datorită responsabilității etice care decurge din accederea la poziția îndrumătorului – liderului de opinie, se consideră unanim că un bun editorialist devine jurnalistul cu experiență profesională (dobândită în timp, în departamentul de informare al ziarului, acoperind diferite domenii). Experienței profesionale i se adaugă experiența culturală generală și aprofundată în cel puțin un domeniu.

Pentru Reuben Maury și Karl G. Pfeiffer, portretul robot al editorialistului ar cuprinde următoarele trăsături: flexibilitate-receptivitate; spirit de echipă; absența vanității; capacitatea de a generaliza corect pornind de la fapte; răbdare, tenacitate, luciditate, simțul umorului și al ironiei, capacitatea de a scrie repede și expresiv în fiecare zi. Toate aceste calități profesionale-intelectuale nu au însă nici o valoare (pentru public) în afara unei etici clare. Fapt subliniat în nenumărate Declarații de Principii și în Coduri Deontologice.

Curtis D. MacDougall citează principiile formulate de National Conference of Editorial Writers:

1. Este necinstit din partea editorialistului să-și fundamenteze editorialele pe jumătate de adevăr. Editorialistul ar trebui ca niciodată, în mod conștient, să nu-si înșele cititorul, să nu distorsioneze o situație, și să nu așeze nici o persoană într-o lumină falsă.

2. Editorialistul ar trebui să exprime concluzii obiective bazate pe fapte, pe greutatea evidenței și pe ceea ce este considerat ca fiind binele public.

3. Editorialistul nu ar trebui niciodată să fie motivat de interesul personal. (…)

4. Editorialistul ar trebui să știe că nu este infailibil. Ar trebui să dea cuvântul și celor care nu sunt de acord cu el.

5. Editorialistul ar trebui să-și revizuiască cu regularitate concluziile, în lumina noilor informații. Nu trebuie să ezite să le corecteze când este nevoie.

6. Editorialistul ar trebui să aibă curajul convingerii bine fundamentate și o filozofie democratică asupra vieții. Ar trebui sa nu scrie și să nu publice niciodată ceva care ar contraveni conștiinței sale.

7. Editorialistul ar trebui să-și sprijine colegii în tentativa lor de a accede la nivele profesionale înalte. Reputația sa este și a lor, și invers .

Autorul unui material de opinie încearcă să trateze un anumit subiect prin propria viziune. Pornind de la fapte reale, concrete, acesta își expune părerea și vrea să convingă publicul de anumite idei sau perspective pe care le prezintă. Pentru a conferi materialului scris credibilitate, autorul articolelor de opinie este, de obicei, o notorietate în domeniu, un savant, analist politic, specialist, etc.

Autorul încearcă să schimbe modul în care oamenii înțeleg o problemă sau o situație, în scopul de a schimba acțiunile și așteptările lor în unele care sunt de dorit pentru anumite grupuri de interes. Intenția autorului în acest sens, servește ca un corolar a cenzurii, în care același scop este atins, însă nu prin completarea minților oamenilor cu informații aprobate, ci prin prevenirea persoanelor să se confrunte cu puncte de vedere opuse.

2.5. Retorica articolului de fond

În repertoriul eterogen al textelor publicistice, editorialul are o poziție singulară; în calitatea sa de articol de opinie și de atitudine oficială (a ziarului), dar și personală (a jurnalistului) constituie „coloana vertebrală” a gazetei, exercitând funcții socio-culturale specifice pentru presă în particular și pentru mass-media în ansamblu: funcțiile de informare și de persuasiune sau funcția critică, instructivă, de liant social, eventual și cea ludică se susțin și se subordonează reciproc.

Ca text izolat, concret, editorialul este perisabil și efemer însă, prin compensație, aparține unui sub-gen discursiv de autoritate care exercită presiune asupra „auditoriului” format dintr-un număr indefinit și variabil de indivizi necunoscuți, extrem de inegali ca statut socio-cultural, politic, psihologic etc. Acest „auditoriu” diversificat și mobil trebuie atras, convins și – în situația ideală – transformat în receptor stabil. Decisivă în acest sens este abilitatea jurnalistului, determinată de talent și, mai ales, de cunoașterea/aplicarea unor reguli generale de bună formare a textului.

Editorialul este un text organizat pe părți, delimitate opțional prin indicatori specializați; varianta minimală, cu structură ternară, presupune succesiunea: incipit – parte explicativ-argumentativă – parte finală-conclusivă, în timp ce varianta dezvoltată conține un segment suplimentar, de expunere a faptelor, plasat în continuarea incipit-ului.

Relația de corespondență, fie și trunchiată, cu formula clasică (exordium, narratio, argumentatio, peroratio) de segmentare/asamblare a componentelor textuale este evidentă și reconfirmă viabilitatea unor norme tradiționale. Diferența specifică față de alte tipuri de texte structurate similar (aparținând sau nu aceluiași limbaj funcțional) se manifestă în două planuri, privind:

a) „organizarea secvențială” a fiecărei părți, definite prin selectarea și amalgamarea, în variante virtual nelimitate, a secvențelor prototipice de bază – narative, descriptive, explicative, argumentative și dialogale; ca efect, fiecare parte a textului poate avea structură secvențială eterogenă, mai rar unisecvențială;

b) organizarea gramaticală și lexico-semantică a enunțurilor/paragrafelor, proces guvernat de reguli, stereotipii, abateri de la reguli, specifice pentru o limbă, un spațiu și un moment cultural. Este vorba, așadar, despre valoarea și capacitatea distinctivă a ceea ce J. M. Adam numea „constrângeri textuale” și „constrângeri locale”.

Din această perspectivă, analiza aplicată a pus în evidență standarde preferențiale de organizare a părților discursului editorial.

Incipit-ul, componentă pretextuală, funcționează, teoretic cel puțin, ca secvență-racord între emițător și receptor, căruia i se anunță causa scribendi, sub dezideratul de atragere și de captare a atenției. Ca instrumente ale funcției amintite, editorialul conservă forme clasice de preambul8 – schiță a discursului propriu-zis – sau recurge la variante atipice, uneori defectuos construite. Notabile sub raport cantitativ și funcțional sunt două modele, fiecare având ramificații proprii:

Incipit-ul prin insinuație pregătește prezentarea temelor „nedemne”, reprobabile, prin punerea în relație a unor date diferite în aparență, dar contigue în esență; variantele structurale și funcționale de bază sunt:

secvența narativă ± enclave descriptive, bazată pe strategia retrospecției (de tip feed-back), ceea ce permite analogia între situații distanțate temporal; indiferent de atitudinea narativă (pozitivă, negativă, ironică, sarcastică etc.), evocarea cumulează funcțiile de premisǎ anticipativ-simbolică, respectiv de procedurǎ emotiv-expresivǎ, de dirijare a lecturii; imperfectul, timp verbal dominant, și vocabularul de reconstituire a unui univers revolut, total sau parțial disforic, susțin manevra lingvistică de subiectivizare a narației și, în consecință, de manipulare emoțională a cititorului ;

secvența în stil direct, sub forma citatului de autoritate, utilizat ca pretext de „punere în temă” a articolului;

secvența descriptivă, de tip „a vedea” sau descrierea narativizată, de tip „a face”, aparținând unei categorii referențiale oarecare (topografie și tablou, în exemplul de mai jos); funcția specifică este de a stabili actanții și circumstanțele spațio-temporale și modale necesare pentru decodarea adecvată a întregului discurs; de exemplu, descrierea disforică asigură premisa argumentării de discreditare sau cumul de aluzii culturale, îndeosebi mitologice, și pe trimiteri istorice; este o formă pretențioasă, deseori artificială, de a deschide un text jurnalistic, dar care prezintă avantajul de flata cititorul, cooptat într-un univers cultural elitist; în planul expresiei, definitorie este prezența antroponimelor semnificative pentru tradiția culturală, a metaforelor textuale convenționale și catacretice și aglomerarea alternativă a verbelor la timpuri trecute ale indicativului sau la prezentul etern.

Distincte sub raportul organizării lingvistico-retorice, diversele tipuri de incipit insinuant pot îmbrăca forma digresiunii metaforic-simbolice, posibilǎ modalitate de anticipare didacticistă a temei propriu-zise. Lectura prin filtrul modelului analogic este indicată explicit de enunțurile care asigură joncțiunea dintre preambul și următoarea secvență textuală; în plus, ca procedeu opțional de punere emfatică în relație a celor două tranșe de text, funcționează concatenarea prin reluare lexico-sintactică de tipul: “fluierul ambelor picioare; lipiți vs. lipite de fluierul piciorulu”i (Evenimentul Zilei, 23 mai 2003) sau “să facă tabula rasa vs. să facă iarăși tabula rasa” (Romania Literara, 20 mai 2003).

Valorificând forța persuasivă a modelului analogic unic sau multiplu, incipit-ul prin insinuare aparține tehnicii de influențare „în trepte” a receptorului și prefațează editorialul construit pe o schemă inductivă.

Incipit-ul „ex abrupto” anunță, în linie tradițională, momente și teme negative, conflictuale; în editoriale, o formă consacrată de reprezentare pare a fi interogația-dilemă generată, eventual, de pastișa parodică a unui enunț dubitativ celebru, care îi asigură și forța de seducție (cu condiția identificării modelului-sursă

Partea expozitivă (narratio), de etalare lapidară, exactă și credibilă a faptelor aferente temei se regăsește sporadic în editorialele examinate. Este vorba probabil despre tendința de simplificare structurală și informativă a textului; astfel:

prezența aluzivă a faptelor fondate pe presupoziții neverificabile induce ambiguitate referențială;

fuziunea incipit-narratio suspendă anunțarea temei (vezi exemplul de mai sus, Romania Literara, 17 mai 2003) sau o amână, în special când norma ideală a scurtimii și a clarității cedează locul tentației de a aglomera fapte aparent disparate sau de tipul „digresiunii”, care opacizează ideea de bază; în asemenea situații, paratextul reprezentat de un titlu strict denotativ dezvoltă funcția suplimentară de redresare în plan informativ.

Partea explicativ-argumentativă reprezintă componenta fundamentală a oricărui discurs persuasiv, „ținta” acestuia fiind formularea, justificarea și impunerea unui punct de vedere.

Editorialul aparține categoriei textelor jurnalistice puternic contextualizate, în sensul că depinde de o conjunctură socio-politică, istorică sau culturală pe care o reflectă într-un mod specific.

În momentul de față, editorialele din principalele cotidiane românești sunt, prin excelență, texte contra: contra autorităților și a instituțiilor de diverse ranguri, contra unor legi sau decizii sau a unor atitudini individuale și de grup. Apartenența la genul epidictic, în varianta de blamare, justifică două mișcări argumentative, complementare în esență: demonstrarea caracterului disforic al unei teze sau respingerea acesteia. Tipică pentru ambele strategii este „argumentația în lanț”, prin însumarea unui număr oarecare de argumente/probe orientate spre una și aceeași teză, plasată la începutul sau în încheierea textului. Această tehnică este subordonată intenției de a convinge un auditoriu necunoscut, neomogen și lipsit de posibilitatea de a replica.

Înlănțuirea secvențelor cu valoare probatorie urmează modele de etalare care presupun ordine: a) gradat ascendentă, cu inerentul efect de intensificare (argument slab _ forte),

b) „homerică”, respectiv cu succesiunea: argument forte -slab – forte și

c) aleatorie, cu ordonare imprevizibilă a argumentelor; distribuția haotică poate dezvolta totuși efectul pozitiv, de surpriză.

Tipologic, argumentele care susțin persuasiunea jurnalistică sunt extrem de diverse, de la silogism (mai rar), la entimemă și argumente „false”, astfel încât discutarea lor ar fi relevantă în special într-un „studiu de caz” și în mai mică măsură într-o prezentare de ansamblu. Sub această rezervă, semnalăm unele clișee de formare a editorialului românesc; simptomaticǎ este pseudo-argumentarea susținutǎ de:

exemple, modele și îndeosebi antimodele, construite narativ sau descriptiv; similare funcțional, ele confirmă o regulă cu caracter general sau favorizează deducerea acesteia;

argumentele false, importante nu atât prin valoarea intrinsecă, proprie, cât prin reacția psiho-afectivă pe care o declanșează la nivelul receptării; frecvent, forța de convingere a editorialului are ca sursă majoră exploatarea argumentelor din seria: argumentum ad personam (atacul la persoană dizolvându-se, implicit, în antimodel), argumentum ad populum (fondat pe relevarea antitetică a intereselor unor grupuri de indivizi), argumentum ad misericordiam (menit să provoace compasiune), ad consequentiam (de respingere a unor date cu probabile efecte negative; vezi infra), ad baculum (de stimulare a fricii).

Retorica părții argumentative a editorialului admite și consacră apelul la procedee eterogene (lexico-gramaticale, figurative, compoziționale) impuse de tradiția scrisului elaborat sau, dimpotrivă, de comunicarea orală în registru necultivat. În proporții și cu funcții diferite, aceleași procedee se regăsesc în partea inițială și/sau finală a editorialului, constituind o „amprentă” stilistică a textului.

Indicatorii de forță ai secvențelor care compun partea argumentativă au frecvență/distribuție inegală și reflectă în mare măsură stilul editorialistului; ca marcă de gen, tendința de a recurge la indicatori pare a defini două proceduri: de introducere a argumentului, respectiv a contraargumentului. În plus, indicatorii care anunță argumentul pot fi, în paralel, și mărci ale unei secvențe explicative, centrate pe relația „cauză-efect” (pentru că, deoarece și sinonimele lor sunt deseori dependente de un „de ce?”explicit sau implicit). Indicatorii contraargumentelor, reprezentați de conjuncții adversative, dar și de verbe de atitudine, apar de regulă în serii compacte, conturând o retorică de tip polemic. A se compara în acest sens exemplele de mai jos (extrase din același text)

Deixis-ul de persoană prezintă utilizări specifice, asimilabile strategiilor persuasive. Relatarea la persoana I singular implică, de obicei, prezența verbelor de atitudine (bănuiesc, cred că, aș crede etc.) subliniind statutul de text evaluativ al editorialului. Dimpotrivă, relatările la persoana I plural și a II-a singular cu valoare generalǎ, unitare funcțional, omogenizează planul emițătorului și al receptorului, plasați, convențional, în virtuală relație de solidaritate

Interogația retorică, unică sau în lanț, formează enclave textuale contrastante prin contur intonațional și, mai ales, eficiente în planul comunicării, prin componenta argumentativă pe care o implică; important este faptul că acest tip de interogație, care creează iluzia dialogului cu cititorii, constituie o variantă indirectǎ și emfatică de formulare categoricǎ a unei aserțiuni. Interogația retorică parțială sau totală, lipsită de indicii gramaticali ai negației, determină evaluarea negativă a conținutului propozițional, fiind astfel adecvată argumentării prin disociere și contestare de tip polemic

Elementele lexicale/frazeologice preluate din limbajul familiar, regional, argotic, precum și termenii inventați se concentrează cu precădere în partea argumentativă a editorialului. Fenomenul (curent în publicistica românească actuală) „de transgresare a limitelor stilistice dintre literar și neliterar” și de impunere a oralității pare a contura și o procedură convențională de reprezentare, descalificantă și persiflatoare, a unor topos-uri negative.

Exemplele, extrem de numeroase, dar stereotipe tipologic, pot capta atenția categoriilor de cititori receptivi la modele de limbaj care încalcă normele exprimării îngrijite. În plus, vocabularul de acest tip consolidează diverse forme de persuasiune negativă (interogația retorică), ceea ce constituie alt clișeu retoric publicitar.

Metafora, importantă cantitativ, întrunește caracteristicile de bază ale metaforei publicistice: este non-poetică, de regulă non-ambiguă (explicită sau implicită catacretică) stereotipă, simplistă sau prețioasă și forțată, dar imprevizibilă, în special în contexte formulate standard; exceptând reprezentările aberante sau obscure, metafora devine formă a persuasiunii publicistice în măsura în care individualizează emfatic o idee, o situație sau o persoană urând organizarea polifonică a textului. Repercusiunea în plan argumentativ este de reținut.

Citarea în stil indirect se specializează ca mecanism de generare a premiselor minore inacceptabile, rezolvate de altă instanță enunțiativă – cea a ziaristului – care glosează faptele (în spirit predominant antitetic) și formulează concluzia. Eventuala subordonare a vorbirii reproduse în stil indirect față de verbe de declarație cu formă de reflexiv impersonal opacizează sursa informației; de altfel, aceasta este importantă numai în măsura în care permite formarea unei premise posibil de respins.

Negația descriptivă, constând în simpla prezentare constatativă a unui conținut negativ, este un loc comun al retoricii editorialului românesc. Sporadic, clișeul este subminat de utilizări mai ingenioase, notabilă fiind transformarea negației descriptive în contraargument într-o dezbatere polemică: o serie compactă de premise pozitive, marcate anaforic, poate fi contracarată și invalidată prin procedeul amintit.

În fine, exemplul narativ se prezintă (cvasi)invariabil sub forma unei „istorii” negative, ipotetice, hiperbolizante, eventual caricaturale (marcate gramatical de verbe la indicativ viitor); funcțional, se manifestǎ ca semn de avertizare care induce anxietate, fiind astfel o varietate compozitǎ de argumentum ad consequentiam și ad baculum; aceasta spre deosebire de retrospecția narativǎ din incipit, care asigurǎ o premisǎ prin analogie.

Partea finală a editorialului reactivează, prin excelență, topos-uri negative – indignare, dispreț, derută, insatisfacție, dezacord – previzibile în condițiile în care textul, în ansamblul său, este un instrument de blamare. Expresie a ethosului, dar și a pathosului, concluzia poate unifica atitudinile emotive ale emițătorului și ale receptorului sau, dimpotrivă, poate determina reacții polemice, de neadeziune (în funcție de natura convingerilor personale).

În plan lingvistico-retoric, considerăm definitorii următoarele tendințe:

preferința pentru „finalul-clișeu”, platitudine discursivă, produsă de saturarea unor tipare standardizate: afirmații sentențioase cu structură și conținut negativ, interogație retorică, pereche sau lanț de interogații retorice, ca mărci ale finalului pseudo-deschis (în fapt, interogația de acest tip implică răspuns negativ neechivoc); aleatoriu, micro-secvențele finale sunt precedate de enumerarea recapitulativă a ideilor discutate;

valorificarea limbajului (figurativ) emfatic și șablonard, reprezentat de amestecul de termeni și expresii familiare, injurioase sau argotice, construcții ironic-depreciative, diverse tipuri de intertext, de la citatul livresc comentat, la parodia criptică – nepermisă în textele orientate către un receptor colectiv și eterogen ca statut cultural;

recursul la „reformularea argumentativă” care, în sub-varianta impusă în jurnalismul românesc, este reductibilă la un anumit mecanism repetitiv; concluzia obligă la lectura înapoi, prin reactualizarea, sub diverse forme, a titlului-temă: reluare parțială (a cuvântului sau a sintagmei-cheie), repetare integrală sau repetare modificată prin parafrază.

Editorialul este considerat formă de expresie a „conștiinței” unui ziar, ceea ce impune și justifică statutul său de (a) text informativ, centrat pe teme de actualitate și de interes (cvasi)general și (b) discurs reprezentativ pentru retorica persuasiunii.

În presa românească actuală, editorialul relevă exploatarea preferențială a anumitor modele și proceduri discursive:

clișeul compozițional, lexico-gramatical și de limbaj figurativ constituie marcă de gen (publicistic), dar și de idiostil;

procedee precum descrierea negativă, interogația retorică, „scenariul” narativ de anticipare sau de avertizare, limbajul imprecis, familiar și argotic, argumentele „false” definesc componenta subiectiv-emfatică a editorialului de tip defǎimator (frapant ca exercițiu retoric), situat la limita cu pamfletul.

Bibliografie

Adam Jean-Michel, Les textes: types et prototypes. Récit, description, argumentation, explication et dialogue, Paris, Nathan, 1992, p. 20 ;

Bertrand Claude-Jean (coord), O introducere în presa scrisă și vorbită, Editura Polirom, Iași, 2001, p. 18,19;

Beciu Camelia, Comunicare politică, București, Editura Comunicare.ro, 2002, p.100;

Charaudeau Patrick & Maingueneau Dominique, Dictionnaire d'analyse du discours, Paris: Seuil., 2002,p.492,494,571 ;

Coman Mihai, Introducere în sistemul mass media-Efecte ale mass media, Editura Universității, București, 2006, p.2, 3;

Coman Mihai, Introducere în sistemul mass media-Funcții ale mass media, Editura Universității, București, 2006, p.3,70;

Deac Ioan, Introducere în sistemul mass media : curs, Editura U.N.Ap., București, 2003, p. 113,115;

Dinu Mihai, Comunicarea. Repere fundamentale, Editura Algos, București, 2002, p. 92–94;

Guțu Romalo Valeria, Stilul „relaxat” în uzul limbii române actuale, 2000, p. 20–24;

J.J.van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, Știința comunicării, Editura Humanitas, București, 1998 p. 7-8;

Kapferer Jean – Noel, Zvonurile, Editura Humanitas, București, 1993, p.284;

Lo Cascio, Considerazioni sul numero degli schiavi e sulle loro fonti di approvvigionamento în età imperiale, Ed. W. Suder ,Wroclaw, 2002, p.180;

Lo Cascio, Gramatica argumentării. Strategii și structuri, Editura Meteora Press, București, 2002, p. 189–229;

McQuail Denis, Mass Communication Theory: An Introduction, London, Sage Publication, 1987, p. 197, 256;

McQuail Denis, Comunicarea,ed.Institutul European, Iași, 1999, p.69, 160;

Mogoș Andreea, Genuri Jurnalistice ,Universitatea Babeș-Bolyai,Cluj-Napoca, 2009, p.58;

Mortara Garavelli, Manuale di retorica, IV ed., Bompiani, Milano, 2001, p.66-72;

Neamțu Carmen, Nu-i ușor să argumentezi convingător, Arca, Nr. 4-5-6 / 2009;

O’Donnell Jowett, Persuasion: An interactive dependency approach, New York, Random House, 1982, p. 19;

O’Sullivan Tim, Hartley John, Saunders Danny, Montgomery Martin, Fiske John, Concepte fundamentale din științele comunicării și studiile culturale, Editura Polirom, Iași, 2001 p. 75, 199;

Popa Dorin, Articole de opinie, Suport de curs, Universitatea „Al.I.Cuza”, Iași, 2008, p.5;

Popescu Cristian Florin, Manual de jurnalism, Editura Tritonic, București, 2003, p.89, 215, 216,218, 220;

Quintilian , Arta oratorică , Editura Minerva, București, 2001 , vol. I, p. 325–404, vol. II, p. 128–138;

Rieffel Remy, Médias et la vie politique, Médias, Ellipses, Paris, p.184 ;

Rovența-Frumușani Daniela, Argumentarea. Modele și strategii, Editura ALL, București, 2000, p.231 ;

Șerbănescu Andra, Întrebarea. Teorie și practică, Editura Polirom, Iași, 2002., p.153 ;

Wunenburger Jean-Jacques, Filosofia imaginilor, Editura Polirom, Iași, 2004, p. 37-40 ;

Zafiu Rodica, Diversitate stilistică în româna actuală, București, Editura Universității din București, 2001, p. 52–58 ;

Zamfir Cătălin (coord.), Dicționar deSociologie, Editura Babel, București, 1998 ;

Zamfir C., Vlăsceanu L., Dicționar de sociologie, Editura Babel, București, 1993, p. 262 ;

Zlate Mielu, Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Polirom, Iași, 1999, p. 65

Surse bibliografice internet

www.antipersuasiune.wordpress.com

www.avocatnet.ro

www.genuljurnalistic.hum.ro

www.ghidjurnalism.ro

www.infopressa.wordpress.com

www.manipularea.blogspot.com

www.psihologie.ablog.ro

www.psihoconsultanta.wordpress.com

Bibliografie

Adam Jean-Michel, Les textes: types et prototypes. Récit, description, argumentation, explication et dialogue, Paris, Nathan, 1992, p. 20 ;

Bertrand Claude-Jean (coord), O introducere în presa scrisă și vorbită, Editura Polirom, Iași, 2001, p. 18,19;

Beciu Camelia, Comunicare politică, București, Editura Comunicare.ro, 2002, p.100;

Charaudeau Patrick & Maingueneau Dominique, Dictionnaire d'analyse du discours, Paris: Seuil., 2002,p.492,494,571 ;

Coman Mihai, Introducere în sistemul mass media-Efecte ale mass media, Editura Universității, București, 2006, p.2, 3;

Coman Mihai, Introducere în sistemul mass media-Funcții ale mass media, Editura Universității, București, 2006, p.3,70;

Deac Ioan, Introducere în sistemul mass media : curs, Editura U.N.Ap., București, 2003, p. 113,115;

Dinu Mihai, Comunicarea. Repere fundamentale, Editura Algos, București, 2002, p. 92–94;

Guțu Romalo Valeria, Stilul „relaxat” în uzul limbii române actuale, 2000, p. 20–24;

J.J.van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, Știința comunicării, Editura Humanitas, București, 1998 p. 7-8;

Kapferer Jean – Noel, Zvonurile, Editura Humanitas, București, 1993, p.284;

Lo Cascio, Considerazioni sul numero degli schiavi e sulle loro fonti di approvvigionamento în età imperiale, Ed. W. Suder ,Wroclaw, 2002, p.180;

Lo Cascio, Gramatica argumentării. Strategii și structuri, Editura Meteora Press, București, 2002, p. 189–229;

McQuail Denis, Mass Communication Theory: An Introduction, London, Sage Publication, 1987, p. 197, 256;

McQuail Denis, Comunicarea,ed.Institutul European, Iași, 1999, p.69, 160;

Mogoș Andreea, Genuri Jurnalistice ,Universitatea Babeș-Bolyai,Cluj-Napoca, 2009, p.58;

Mortara Garavelli, Manuale di retorica, IV ed., Bompiani, Milano, 2001, p.66-72;

Neamțu Carmen, Nu-i ușor să argumentezi convingător, Arca, Nr. 4-5-6 / 2009;

O’Donnell Jowett, Persuasion: An interactive dependency approach, New York, Random House, 1982, p. 19;

O’Sullivan Tim, Hartley John, Saunders Danny, Montgomery Martin, Fiske John, Concepte fundamentale din științele comunicării și studiile culturale, Editura Polirom, Iași, 2001 p. 75, 199;

Popa Dorin, Articole de opinie, Suport de curs, Universitatea „Al.I.Cuza”, Iași, 2008, p.5;

Popescu Cristian Florin, Manual de jurnalism, Editura Tritonic, București, 2003, p.89, 215, 216,218, 220;

Quintilian , Arta oratorică , Editura Minerva, București, 2001 , vol. I, p. 325–404, vol. II, p. 128–138;

Rieffel Remy, Médias et la vie politique, Médias, Ellipses, Paris, p.184 ;

Rovența-Frumușani Daniela, Argumentarea. Modele și strategii, Editura ALL, București, 2000, p.231 ;

Șerbănescu Andra, Întrebarea. Teorie și practică, Editura Polirom, Iași, 2002., p.153 ;

Wunenburger Jean-Jacques, Filosofia imaginilor, Editura Polirom, Iași, 2004, p. 37-40 ;

Zafiu Rodica, Diversitate stilistică în româna actuală, București, Editura Universității din București, 2001, p. 52–58 ;

Zamfir Cătălin (coord.), Dicționar deSociologie, Editura Babel, București, 1998 ;

Zamfir C., Vlăsceanu L., Dicționar de sociologie, Editura Babel, București, 1993, p. 262 ;

Zlate Mielu, Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Polirom, Iași, 1999, p. 65

Surse bibliografice internet

www.antipersuasiune.wordpress.com

www.avocatnet.ro

www.genuljurnalistic.hum.ro

www.ghidjurnalism.ro

www.infopressa.wordpress.com

www.manipularea.blogspot.com

www.psihologie.ablog.ro

www.psihoconsultanta.wordpress.com