Locul Si Rolul Resurselor Naturale In Contextul Geopolitic Actual. Cazul Regiunii Extinse a Marii Negre
Cuprins
ANEXE:
Anexa nr. 1 – HARTA ZONEI EXTINSE A MĂRII NEGRE
Anexa nr. 2 – HARTA RESURSELOR MINERALE DIN EUROPA
Anexa nr. 3 – LOCALIZAREA PRINCIPALELOR RESURSE NATURALE
Pagină albă
INTRODUCERE
Resursele naturale ale pământului sunt esențiale pentru supraviețuirea și dezvoltarea populației umane. Unele dintre aceste resurse, precum mineralele, speciile și habitatele, sunt finite – odată ce acestea au fost epuizate sau distruse, dispar pentru totdeauna. Altele, cum ar fi aerul, apa și pădurile, sunt regenerabile – deși ne bazăm, în general, pe sistemele naturale ale pământului să le creeze din nou, să le reînnoiască și să le purifice pentru noi. Deși multe efecte ale exploatării excesive sunt resimțite la nivel local, interdependența în creștere a națiunilor și a comerțului internațional de resurse naturale fac din gestionarea acestora o problemă globală.
Extragerea resursei de bază și purificarea într-o formă ce poate fi folosită direct sunt în general considerate activități normale în cadrul valorificării resurselor naturale, chiar dacă ultimele pot să nu se găsească în mod normal lângă primele. Resursele naturale sunt considerate capital natural ce poate fi convertit în materii prime pentru procesele capitalului infrastructural. Ele includ sol, lemn, petrol, minerale și alte bunuri luate mai mult sau mai puțin așa cum erau în natură. Resursele naturale ale unei țări determină deseori bogăția sa și statutul său în sistemul economic mondial, prin determinarea influenței sale politice. Statele dezvoltate sunt acelea care sunt mai puțin dependente de resursele naturale pentru bogăție, datorită bazei pe care o au în capitalul infrastructural pentru producție.
În ultimii ani, epuizarea capitalului natural și încercările de a se trece la dezvoltarea rațională au fost principalele probleme ale agențiilor de dezvoltare. Epuizarea capitalului natural este un motiv de îngrijorare în special în regiunile cu păduri ecuatoriale, care păstrează cea mai mare parte a biodiversității naturale a Pământului – capital natural genetic ce nu poate fi înlocuit. Conservarea resurselor naturale este cea mai importanta problemă a Capitalismului Natural, protecției mediului, a mișcării pentru ecologie și pentru Partidele Verzi. Unii văd această epuizare ca pe o sursă majoră de neliniște socială și conflicte în țările în curs de dezvoltare.
Industria energetică a devenit o ramură importantă în cadrul economiei mondiale, odată cu descoperirea mașinii cu aburi și valorificarea resurselor carbonifere în secolul al XVIII-lea în țările europene și în secolul al XIX-lea în America de Nord. Cea de-a doua parte a secolului al XIX-lea, marcată prin descoperirea posibilităților de obținere a energiei electrice pe baza combustibililor solizi și a hidroenergiei, precum și prin trecerea la exploatarea industrială a resurselor de petrol, a constituit un moment deosebit în dezvoltarea energeticii. Ulterior, realizarea motoarelor cu combustie internă a stimulat o creștere rapidă a prospecțiunilor și a exploatărilor de petrol, acesta devenind un combustibil tot mai solicitat pe piața mondială.
Alături de petrol, în secolul nostru s-a trecut și la valorificarea resurselor de gaze naturale, iar în etapa contemporană se realizează un vast program de utilizare a energiei nucleare, precum și a altor surse de energie primară. S-a ajuns astfel la conturarea unei ramuri industriale – energetica – cu un rol deosebit în dezvoltarea de ansamblu a industriei și a întregii economii mondiale. În ultimele decenii se constată o evoluție extrem de rapidă a producției de surse de energie primară și de energie electrică (de exemplu, producția mondială de petrol a crescut de șapte ori, cea de energie electrică de zece ori, de cărbune aproape de două ori).
Resursele naturale reprezintă unul din principalii vectori de putere în relațiile internaționale, element ce devine din ce în ce mai important în contextul creșterii nevoilor populației la nivel mondial. Localizarea resurselor naturale a desenat încă de la începuturi harta dispunerii așezărilor umane. Odată cu trecerea timpului, legătura dintre acestea nu mai este așa de puternică, în special datorită dezvoltării deosebite a vitezei de deplasare a oamenilor. Dacă la începuturi omul se baza în special pe hrană, metale și ulterior petrol, în zilele noastre resursele naturale descoperile și folosite s-au diversificat. Astfel, sunt folosite pentru obținerea energiei electrice diferite surse precum energia solară, forța vântului, puterea apei (a râurilor, mărilor și oceanelor) sau substațe radioactive (uraniu, plutoniu).
Astfel, avem resurse de sare folosite pentru obținerea produselor clorosodice (soda caustica, clor) localizate în Europa, America de Nord și Asia, resurse de sulf folosite pentru obținerea acidului sulfuric localizate în Polonia, China, India, Mexic, Canada, zăcăminte de minereuri de fier localizate în Asia, America de Sud și de Nord, Australia, zăcăminte de aur, argint, platina localizate în Africa de Sud, America, Ural, Canada, zăcăminte de marmură localizate în Europa de Sud, precum și de granit în întreaga Europă.
Petrolul împreună cu cărbunii și gazele naturale fac parte din zăcămintele de origine biogenă care se găsesc în scoarța pământului. Petrolul, care este un amestec de hidrocarburi solide și gazoase dizolvate într-un amestec de hidrocarburi lichide, este un amestec de substanțe lipofile. Țițeiul în stare brută (nerafinat) conține peste 17.000 de substanțe organice complexe, motiv pentru care este materia primă cea mai importantă pentru industria chimică (vopsele, medicamente, materiale plastice, etc.) și producerea carburanților. Ca o curiozitate, se poate menționa că unele varietăți de țiței devin fosforescente în prezența luminii ultraviolete.
Cele mai importante zăcăminte de petrol se găsesc în Venezuela, Arabia Saudită și Irak. Capul de afiș revine Venezuelei, unde, în 2011, președintele de atunci, Hugo Chavez, a anunțat că există zăcăminte dovedite de 297 de miliarde de barili, ceea ce a făcut ca statul sud-american să depășească liderul mondial de până atunci, Arabia Saudită, cu mai mult de 30 de miliarde de dolari. Deși Venezuela continuă să fie unul dintre cei mai importanți furnizori ai Statelor Unite, dezvoltarea câmpurilor petrolifere a fost afectată de turbulențele politice. Pentru populație, prețul carburanților a fost subvenționat în mod artificial, astfel că producția a scăzut dramatic, ca urmare a fondurilor insuficiente pentru modernizarea infrastructurii energetice.
Pe locul doi, se situează Arabia Saudită, cu rezerve dovedite de țiței brut de 267 de miliarde de dolari, adică o cincime din rezervele totale mondiale. Deși la nivelul țării sunt peste 100 de perimetre mari, jumătate din aceste rezerve sunt concentrate în opt câmpuri uriașe, inclusiv în Ghawar Field, cel mai mare din lume.
Irakul se află pe poziția a treia, cu rezerve oficiale de 143 de miliarde de barili. În sector se vorbește, însă, de o descoperire uriașă de 350 de miliarde de barili, care ar aduce țara pe primul loc în acest top. Însă, din cauza ocupației militare, statisticile oficiale nu au mai fost revizuite din 2001.
Pe următoarele două locuri sunt Canada și Iran, cu rezerve de aproximativ 150 de miliarde de barili fiecare, respectiv cam 10% din rezervele totale dovedite de petrol ale omenirii. Iran este și al patrulea mare producător de petrol din lume și al doilea din cadrul OPEC, după Arabia Saudită.
Locul șase este ocupat de Kuwait, cu rezerve de 104 miliarde de barili, cea mai mare parte dintre ele aflându-se în perimetrul Burgan, al doilea cel mai mare din lume de petrol convențional.
Urmează Emiratele Arabe Unite, cu 98 de miliarde de barili, o țară mică, dar cu vaste zăcăminte. Tot aici găsim al treilea perimetru ca mărime din lume, numit Zakum.
Federația Rusă se clasează pe locul opt, după ce a fluctuat mai mulți ani în sus și în jos în acest top, ca urmare a unor factori, precum căderea fostei Uniuni Sovietice, privatizarea industriei, fluctuațiile prețului sau utilizarea noilor tehnologii care a revitalizat producție în câmpurile vechi. Astăzi, Rusia este cel mai mare producător de petrol din lume și, totodată, cel mai mare exportator la nivel mondial.
Aflată pe locul nouă, Libia are cele mai mari rezerve din Africa, respectiv 77 de miliarde de barili. Pentru că este localizată aproape de Europa și datorită costurilor scăzute de extracție, Libia a fost atractivă pentru investitorii străini. Totuși, neînțelegerile și sancțiunile din ultimii ani au lăsat țara mai degrabă neexplorată.
Kazahstanul este statul care închide top 10 al țărilor cu cele mai mari rezerve de petrol din lume, cu 49 de miliarde de barili. În această țară există peste 200 de perimetre petrolifere.
Gazele naturale – cele mai importante zăcăminte de gaze naturale se găsesc în Rusia, Iran, Oatar, EAU, Arabia Saudita, SUA, Venezuela precum și în platformele continentale din Marea Britanie, Olanda și Norvegia.
Cărbunele reprezintă în continuare o resursă naturală foarte importantă. Repartiția teritorială a acestor zăcăminte se află în emisfera nordică, între latitudinile de 35-60° și concentrează majoritatea bazinelor carbonifere mari. Cele mai bogate state în cărbune sunt Rusia (56.7 % din rezervele mondiale), S.U.A. (24 %), China (9.4 %) și Australia.
Marea majoritate a resurselor naturale și a rezervelor calculate sunt, prin exploatare și utilizare, epuizabile și neregenerabile. Foarte puține resurse sunt regenerabile, de exemplu hidroenergia, apele termale, apele hidrogazoase, biocarburanții, energia eoliană (considerând și „puterea vântului“ o resursă).
Societatea a construit și și-a adaptat necesitățile folosind țițeiul, astăzi fiind încă o resursă energetică prețuită, dar comunitatea științifică a început să se gândească la soluții alternative. Asemenea soluții pot fi resursele neconvenționale, a căror identificare și punere în valoare impun tehnologii noi și prețuri mai ridicate.
Vorbind despre utilizarea metalelor, luăm exemplul telurului, care era considerat un element chimic lipsit de utilitate, un steril, și era „aruncat“, după procesarea minereului de aur și argint, în iazurile cu deșeuri miniere. După ce i s-au descoperit noi proprietăți a devenit un element foarte căutat pentru fabricarea pilelor solare, în microelectronică etc. În categoria resurselor cu potențial energetic, în ultimii 15 ani, la început în S.U.A și apoi și în Europa, în țări ca Germania, Franța, Marea Britanie, s-au identificat formațiuni argiloase cu gaze naturale captive (așa-zisele argile gazeifere – gas shales), cărora nu li s-a acordat niciun interes până de curând. Cercetările cu ajutorul unor tehnologii de vârf, inexistente în trecut (precum forarea orizontală, fracturarea „din mers“ a argilelor), au dus la constatarea că ele pot elibera gazele pe care le conțin în porii de dimensiuni micronice și pot deveni, astfel, corpuri geologice cu caracter de „rezervor“ de gaze naturale. Nisipurile și rocile poroase din care s-a exploatat țițeiul pot fi supuse unor operațiuni de recuperare secundară: prin dizolvare de către soluții apoase sau saline în care s-a injectat CO2. Iată că o nouă tehnologie permite atât reevaluarea unor structuri petrolifere părăsite, cât și utilizarea dioxidului de carbon stocat în rezervoare naturale subterane. Scos din sistemul care-l produce, putem evita pierderea sa în circuitul atmosferic și, astfel, putem reduce cunoscutul „efect de seră“. În ciuda oportunităților generate de structura geologică a teritoriului românesc sau, mai bine spus, ale spațiului carpato-panono-danubian, unde se cunosc resurse energetice convenționale variate – hidrocarburi, cărbuni, combustibili nucleari – existente în Carpații Orientali, Depresiunea Getică, Depresiunea Panonică, Câmpia Română și platoul continental al Mării Negre, resursele sunt bine cunoscute, dar rezervele sunt mici, chiar dacă structurile geologice care le conțin sunt numeroase. Estimări făcute de specialiști pe baza datelor existente la Agenția Națională pentru Resurse Minerale arată că, în ritmul actual de utilizare a lor și cu tehnologia de astăzi, aceste resurse s-ar epuiza în următorii 15-20 de ani. Avem nevoie de o abordare strategică a modului de folosire, dar și de cercetări care să ia în considerare potențialul existent sub nivelele actuale de exploatare. Explorarea unor noi sectoare în extinderea celor existente și, nu în ultimul rând, explorarea unor resurse alternative precum argilele gazeifere (gas shales), nisipurile impermeabile (tight sands) etc. La cărbuni, rezervele existente, chiar dacă nu sunt de o calitate foarte bună (precum lignitul, de exemplu), asigură un echilibru pe un termen mai lung, de 30 – 35 de ani. După cum vedeți cifrele nu se deosebesc prea mult de tendințele din multe țări europene. Ca peste tot în lume, și în România, haldele și iazurile de decantare, în momentul depozitării lor, acum 100, 50 sau 10 ani, includeau în așa-zisele deșeuri miniere depozite de steril, cu conținuturi de metal de 1-2% (pentru cupru) sau de 2-3 g/tonă (pentru aur) care nu permiteau o procesare în condiții de rentabilitate economică. Or, astăzi, prin tehnologii avansate aceste metale s-ar putea extrage și livra economic dacă ating concentrații de 0,3-0,5% sau, respectiv, 0,5-1 g/tonă. Aceste depozite, numeroase la noi în țară și în volume notabile, pot trece din categoria resurselor antropice, în categoria rezervelor.
Plecând de la necesitatea dezvoltării durabile și armonioase a societății noastre, în acord cu statutul României de membru cu drepturi și obligații depline a Uniunii Europene, principalele condiții ale unei strategii viabile, pe termen scurt și lung, ar trebui să constea:
– într-o reconsiderare periodică a potențialului de resurse minerale și energetice, în pas cu progresele științei deci, cu dezvoltarea bazelor de date existente, cu realizarea unor studii integrate în paralel cu achiziția noilor tehnologii și accesul la fondurile de investiții. Nu trebuie să uităm necesitatea formării specialiștilor;
– într-o percepție corectă a efectelor utilizării acestor resurse asupra mediului înconjurător și dinamicii sociale. Nu trebuie să neglijăm rolul pe care aceste activități antropice îl poate avea asupra schimbărilor climatice globale și consecințele lor.
Un rol foarte important se pare că va fi jucat în viitor de către resursele permanente și cele regenerabile.
Figura nr. 1 – Surse de energie regenerabilă
Sursa: https://www.google.ro/search?q=energia+regenerabila
Acestea, alături de noile resurse descoperite atât pe Pământ cât și cele descoperite pe alte planete, vor trebui să facă față cerințelor actuale cât și noilor nevoi ale oamenilor în viitorul nu foarte îndepărtat.
Datorită poziției sale geografice la intersecția dintre Europa și Asia, între Rusia și Orientul Mijlociu, legând direct Europa de Sud-Est de cea Occidentală prin fluviul Dunărea, dar și de Marea Mediterană, Marea Neagră reprezintă o regiune de o deosebită importanță pentru toți actorii pretendenți la poziții de frunte în ierarhia mondială precum SUA, Rusia, China, India, Japonia sau statele membre ale UE, atât datorită imensului potențial economic, militar, demografic, precum și rolului pe care această regiune îl joacă ca element de legătură între Asia Centrală și Orientul Mijlociu în jocul intereselor politice și economice globale, ceea ce ne permite într-o oarecare măsură să identificăm principalele caracteristici politice și de securitate ale Mării Negre cu interesele atât ale statelor riverane, cât și a statelor ce aspiră la o poziție cât mai aproape de vârful piramidei hegemonice, menționate anterior.
Internaționalizarea zonei după încetarea monopolului sovietic, intensificarea relațiilor economice între statele regiunii și conectarea sa la piața mondială, au generat auspicii favorabile unui nou ciclu de dezvoltare și prosperitate în această regiune, dar aceasta depinde în mare măsură de evoluțiile ulterioare pe care le va cunoaște, de balanța geopolitică în formare, dar în special de modul în care vor evolua în viitorul apropiat conflictele înghețate.
În lumina noilor dezvoltări ale lumii în care trăim, în care dimensiunea nonmilitară a câștigat teren în fața amenințărilor de natură militară, în care ne confruntăm cu noi provocări și amenințări precum terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, imigrația ilegală, traficul de droguri și ființe umane, Marea Neagra a devenit una dintre liniile de front pentru combaterea acestora, existența în regiune a conflictelor înghețate precum cele din Transnistria, Nagorno-Karabah, Cecenia, Abhazia și Osetia de Sud întregind tabloul și impunând în consecință o atitudine specifică în vederea fundamentării în regiunea Mării Negre a unui centru de stabilitate care să contribuie pe viitor la disiparea aceastei stabilități spre Asia Centrală și regiunea Caucazului.
Scopul acestei lucrări îl reprezintă analiza principalelor elemente ce conferă importanță strategică regiunii Mării Negre și a confruntării actuale de interese și strategii ale marilor actori internaționali implicați economic, politic sau militar în regiune, precum și caracterizarea profilului acestor actori ce se confruntă în regiune, de la state la organizații internaționale, o mare parte a lucrării fiind dedicată intereselor și strategiilor principalilor jucători ce pot fi identificați ca deținând un rol strategic în regiune: SUA, Federația Rusă și Uniunea Europeană.
Importanța politică la nivel global a Mării Negre revine pe agenda studiilor de securitate odată cu sfârșitul Războiului Rece, moment în care asistăm și la nașterea unui nou concept – acela de Regiune Extinsă a Mării Negre (Anexa nr. 1). Acest subiect este unul foarte dezbătut, mai ales de când granițele NATO au atins țărmul Mării Negre.
Obiectivele lucrării sunt materializate de evidențierea particularităților și imfluienței pe care o conferă bogăția în resurse naturale statelor dispuse în această zonă, precum și identificarea și prezentarea rolului tot mai imfluient al Rusiei ca principal actor asupra relațiilor internaționale la nivel european și mondial.
Pentru întocmirea lucrării am folosit ca metode de cercetare observația, analiza datelor și studiul de caz.
Prin observație, am colectat principalele lucrări pentru nevoile de cunoaștere și studiu și am structurat bibliografia pe capitole cu trimiteri clare referitoare la conținutul acestora. Obiectivele urmărite prin această metodă de cercetare au constat în colectarea informațiilor, studierea informațiilor culese, sintetizarea informațiilor și stabilirea altor nevoi de informații.
Prin analiza datelor, au fost analizate cu atenție atât sursa cât și corectitudinea acestora. Obiectivele urmărite prin această metodă de cercetare au constat în verificarea și certificarea corectitudinii informațiilor și verificarea actualității datelor.
Prin studiul de caz, am executat o cercetare amănunțită a informațiilor referitoare la Regiunea Extinsă a Mării Negre cu accent pe rolul foarte important al Rusiei în această regiune, țară care este într-o continuă căutare pentru a se impune nu doar în regiune ci și în plan mondial pentru stabilirea raporturilor de putere din zonă în special în contextul actualului conflict din Ucraina. Obiectivele urmărite prin această metodă de cercetare sunt identificarea datelor și trăsăturilor Regiunii Extinse a Mării Negre, identificarea riscurilor și amenințărilor pentru securitatea regiunii și stabilirea direcțiilor posibile viitoare.
Pagină albă
Capitolul 1. Geopolitica și geostrategia
zonei Mării Negre
Marea Neagră și Regiunea Extinsă a Mării Negre au intrat în ecuația geopolitică și geostrategică a secolului XXI în contextul în care cele mai importante transformări regionale, continentale sau transcontinentale sunt subsumate globalizării. Dincolo de caracterul disputat istoric al regiunii de către marile puteri, Regiunea Extinsă a Mării Negre s-a dovedit întotdeauna a fi o configurație geopolitică și geostrategică cu valențe globale. Sfârșitul Războiului Rece și începutul veacului XXI au conferit spațiului pontic, prin mutațiile produse în geopolitica și geostrategia euroatlantică, caracteristicile spațiului de proximitate al NATO și al UE. Un spațiu în care, în contextul procesual al globalizării, se întâlnesc, în mod firesc, actori globali, tendințe globale, interdependențe globale, riscuri și amenințări, cu determinare sau cu potențial de afirmare globală. De asemenea, se mai întâlnesc, ca o reacție constructivă la starea de nesiguranță, preocupări convingătoare privind dezvoltarea și consolidarea regională a stabilității și securității în Regiunea Extinsă a Mării Negre.
1.1 Zona Mării Negre – scurt istoric
Mare continentală, cuprinsă geografic între Europa de Sud-Est și Asia Mică, Marea Neagră a constituit, de-a lungul vremurilor, mai cu seamă în a doua jumătate a mileniului trecut, și constituie și astăzi o zonă de dispută aprigă, incisivă, nu rareori degenerată în conflicte militare, de mai mică sau mai mare amploare, între marile puteri.
Substanța acestor dispute este alimentată continuu de teza afirmată istoric, potrivit căreia cine stăpânește marea, stăpânește lumea, conotațiile sale funcționale dovedind, în mod real, acest lucru.
Din perspectivă istorică, disputa întreținută de interesul manifestat pentru acest spațiu, al Mării Negre, poate fi subsumată la două mari perioade, astfel:
– prima, începând cu secolele VIII-VII î.Hr., când Pontus Axeinos (Marea Neospitalieră) devine Pontus Euxinus (Marea Ospitalieră), până când căderea Constantinopolului consacră sfârșitul istoric al Imperiului Bizantin;
– a doua, începând, așadar, cu a doua jumătate a secolului al XV-lea, când Imperiul Otoman își exercită, timp de patru secole, dominația și controlul asupra Mării Negre, până în timpurile noastre, când datele istoriei configurează cu totul alte coordonate ale interesului geopolitic și geoistoric asupra Mării Negre, deja subsumată unui concept mai larg, dar din ce în ce mai bine definit, de Zonă Extinsă a Mării Negre.
Evident că fiecare dintre perioadele menționate poate fi, la rându-i, compartimentată distinct, în funcție de un anume pachet de determinări avute în vedere, mai mult sau mai puțin analitice, dar acest lucru excede interesului problematic al temei.
Recurgând descriptiv la caracterizarea fiecăreia dintre perioadele invocate, se conturează, în fapt, interesul manifestat din perspectivă istorică pentru Marea Neagră. Astfel, prima perioadă denotă:
– existența, în antichitatea timpurie, a unor episoade dramatice stârnite de asigurarea supremației în zona strâmtorilor Bosfor și Dardanele;
– desfășurarea, de către greci, determinați de atracția exercitată de factorul economic, a unui intens și productiv proces de colonizare pe litoralul Mării Negre, în spațiul plămădirii poporului român, fiind mai cunoscute Tomis, Callatis și Histria;
– creșterea importanței Mării Negre care, în acest spațiu geografic, devine cea mai importantă și eficientă cale de comunicație pe apă, asigurând, pe de o parte, comerțul cetăților grecești cu așezările și comunitățile riverane Mării Negre și, pe de altă parte, legăturile comerciale de tranzit dinspre Europa spre Asia Mică și, străbătând strâmtorile, cu cele riverane Mării Mediterane;
– expediția militară, condusă de însuși Darius, împotriva sciților, în anul 512 î.Hr., când, afirmă cronicile, ia contact cu populația organizată pe aceste meleaguri, despre care Herodot afirma că sunt cei mai viteji și mai drepți dintre traci;
– revirimentul economic și, implicit, al navigației pe Marea Neagră, în perioada de afirmare a Imperiului Roman;
– regresul accentuat al navigației și, nu se putea altfel, al activităților comerciale, sub presiunea distructivă a populațiilor migratoare, proces desfășurat, cu intensitate și consecințe diferite, până în secolul al X-lea;
– extinderea, odată cu evidența declinului Imperiului Bizantin, a influenței negustorilor genovezi asupra principalelor așezări din zona litorală a Mării Negre și chiar mai departe, pe căile de navigație deschise de confluențe cu marea;
– dimensiunile tot mai frecvente și tot mai consistente între genovezi și venețieni care, în secolul al XlV-lea, și-au intensificat disputele pentru obținerea supremației în Zona (prefigurare a ceea ce avea să se întâmple șase veacuri mai târziu) Extinsă a Mării Negre.
A doua dintre perioadele consemnate evidențiază:
– controlul aproape absolut exercitat de Imperiul Otoman asupra Mării Negre, vreme de aproape patru secole;
– intensificarea, în a doua parte a secolului al XVIII-lea, pe fondul capitulărilor succesive ale Imperiului Otoman, a disputelor dintre Anglia, Franța și Rusia pentru exercitarea controlului asupra bazinului maritim al Mării Negre;
– instaurarea, prin Pacea de la Kuciuc-Kainargi, din 1774, a dominației Rusiei, care, mai bine de un secol, exercită activ controlul asupra Mării Negre și a strâmtorilor Bosfor și Dardanele;
– intensificarea, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, a disputelor dintre Franța, Anglia și noua mare putere în evidentă devenire, Austria;
– mutațiile survenite în geopolitica spațiului extins al Mării Negre în urma Congresului de la Berlin, din 1878, când România și Bulgaria devin actori la Marea Neagră și când asistăm la reconsiderarea intereselor specifice jucate în zonă;
– declanșarea Primului Război Mondial, bazinul Mării Negre și strâmtorile reprezentând interesul manifest al ambelor tabere;
– statuarea, prin Convenția de la Montreux (1936), a liberei navigații în apele internaționale și a liberului acces în apele oceanului planetar.
În contextul aceleiași perioade distingem, în a doua parte a secolului XX, accentuată în anii de început ai secolului XXI, reconsiderarea modalităților de exercitare a controlului asupra spațiului extins al Mării Negre.
Pe fondul principalelor aspecte care dau conținut stării și naturii intereselor aplicate în Zona Extinsă a Mării Negre, deja menționate, statutul juridic al Mării Negre relevă, succint, următoarea evoluție:
– prin regula fundamentală a dreptului public al Imperiului Otoman, Marea Neagră devine, la sfârșitul secolului al XV-lea, mare interioară a Turciei, cu consecințe imediate în afirmarea principiului de interzicere a navigației navelor străine;
– prin Capitulația din 1535, Turcia consimte Franței dreptul de a face comerț liber în zona pontică;
– Tratatul de Pace semnat la Constantinopol, la 30 iunie 1700, menține statu-quoul juridic al Mării Negre;
– Tratatul de Pace de la Belgrad, 18 septembrie 1739, acordă Rusiei, care admite că nu poate să construiască și să aibă în Marea Neagră flotă și alte nave (art. 3), posibilitatea de a face comerț, dar utilizând nave turcești;
– prin Tratatele de la Kuciuc-Kainargi (10 iulie 1774), de la Constantinopol (8 ianuarie 1784) și de la Iași (9 ianuarie 1792), Rusia devine stat riveran Mării Negre și obține dreptul de a naviga liber pentru navele sale de război și vasele comerciale;
– Tratatul de la Adrianopol (14 septembrie 1829) declară Marea Neagră liberă și deschisă navelor rusești sub pavilion comercial, precum și celor aparținând marilor puteri aflate în stare de pace cu Turcia;
– Tratatul de la Paris (30 martie 1856), între Austria, Franța, Anglia, Prusia, Sardinia și Turcia, proclamă accesul deschis tuturor națiunilor de a face comerț liber în Marea Neagră;
– Tratatul de la Berlin (13 iulie 1878) menține clauzele Tratatului din 1856, dar reconfigurează aria intereselor manifeste în zona Mării Negre și afirmă două noi state riverane, România și Bulgaria;
– Convenția de la Montreux (20 iulie 1936) acordă deplina libertate de trecere și navigație în timp de pace tuturor navelor, indiferent de încărcătură și pavilion.
Succinta trecere în revistă a evoluției intereselor și disputelor referitoare la afirmarea inițiativei superiorității sau dominației în apele Mării Negre ne permit unele aprecieri, precum: încă de la începuturile civilizației maritime, prin dispunerea sa intercontinentală, Marea Neagră a suscitat un interes major; determinările interesului pentru exercitarea dominației în bazinul maritim al Mării Negre au fost de esență economică, promovarea acestora degenerând adesea în conflicte militare; parametrii geopolitici și geostrategici ai interesului și ai disputelor privind supremația în spațiul Mării Negre au fost dependenți de evoluția puterilor cu vocație globală care și-au aplicat interesele în zonă.
Creșterea numărului de actori riverani Mării Negre a generat, pe de o parte, o diversificare a intereselor în zonă, și, pe de altă parte, mecanisme juridice de determinare a relațiilor specifice dreptului de a naviga în oceanul planetar.
1.2 Realități Geopolitice
Regiunea Extinsă a Mării Negre include, într-o diversitate complexă și aparent contradictorie, spații maritime și terestre din Europa de Est și de Sud-Est, din spațiul caucazian, precum și din Orientul Apropiat. Regiunea Extinsă a Mării Negre este, mai mult decât evident, un spațiu alert de intersecție a direcțiilor strategice și a intereselor geopolitice care dau nota afirmării globale a principalilor actori statali și nonstatali, care sunt subsumați operațional acestei regiuni sau care o subsumează intereselor lor majore.
Din perspectiva enunțată, realitățile geopolitice specifice Regiunii Extinse a Mării Negre sunt denotate de natura operațională a actorilor statali și nonstatali, care sunt sau pot fi subsumați geografic acestui spațiu, sens în care vom proceda în continuare la relevarea acestora.
Bulgaria, Grecia, Republica Moldova, România, Turcia, Ucraina (luate în ordine alfabetică) și țările caucaziene în mai mare sau mai mică măsură sunt actorii regionali din zona extinsă a Mării Negre. Interesele acestor state sunt diverse: menținerea securității (Georgia și Ucraina), întărirea poziției economice (Azerbaidjan și Turcia) sau afirmarea poziției la nivel euro-atlantic (Bulgaria și România). Cu toate acestea statele din Regiunea Extinsă a Mării Negre converg spre un interes comun și anume întărirea cooperării inter- regionale, destinată să asigure stabilitatea, securitatea și prosperitatea zonei. Organizația Cooperării Economice a Mării Negre (OCEMN) a constituit primul cadru de cooperare în bazinul pontic. Organizația însă și-a dovedit rapid ineficiența din cauza factorului rus. În cadrul OCEMN Federația Rusă are o pondere semnificativă și folosește adeseori instrumentul consensului pentru a bruia luarea unor decizii. Numeroasele propuneri de a reforma organizația sau de a stabili proiecte clare care să consolideze cooperarea la Marea Neagră, inclusiv românești, nu au putut trece peste acceptul Moscovei. Totuși, în ultimul timp, statele membre OCEMN au reușit să ia doua decizii importante în vederea creării unui spațiu pontic integrator: autostrada inelara și magistrala Mării Negre. În afara proiectelor convenite în cadrul OCEMN, UE propune asistența financiară pentru dezvoltarea “coridoarelor maritime”. Ținând cont de un trecut istoric turbulent și de un prezent geopolitic pe măsură, discuțiile și proiectele integratoare comune sunt binevenite. Acestea pot pune cu adevărat bazele unui spațiu stabil în Regiunea Extinsă a Mării Negre, iar Moscova când va renunța la a spune “nu” va avea un rol determinant în acest sens.
Federația Rusă este, prin potențialul geografic, demografic, economic și militar, statul cel mai important din regiune. Argumentele sunt indubitabile: „145.433.700 de locuitori, 17.101 081 km2, industrie nucleară și de armament puternică, armament nuclear, cele mai mari resurse minerale din lume”. Succesoare a URSS, Federația Rusă traversează o perioadă de restructurare și de reașezare a condiției ei economice, de consolidare a autorității funcționale a statului și de continuare a modernizării susținute a sistemului instituțional. În evoluția sa postsovietică, Federația Rusă a resimțit acut șocul dezmembrării imperiului sovietic și al dizolvării Tratatului de la Varșovia, după cum, un timp, peste un deceniu, a fost traumatizată de liberalizarea economică haotică proprie perioadei președintelui rus Boris Elțîn, când s-au constituit o oligarhie inexpugnabilă și un sistem de administrare a instituției statale centrat pe arsenalul crimei organizate, fiind puse, evident, sub semnul întrebării stabilitatea social-politică și coerența dezvoltării.
În ultimul deceniu, practic odată cu exercitarea prerogativelor prezidențiale de către Vladimir Puțin, asistăm la reorganizarea administrației, la întărirea procedurală, constituțională și funcțională a statului, procedându-se elaborat la asumarea și exercitarea controlului de stat asupra întregului sector energetic. În același timp, s-a activat, ca procedeu de exercitare a prudenței strategice, politica „vecinătății apropiate"; s-au dezvoltat finalitățile Tratatului de Securitate Colectivă; s-au perfecționat structurile operative ale Grupului de la Shanghai; s-au elaborat strategii de contrapondere a „unilateralismului" american; s-au făcut eforturi intense pentru constituirea, împreună cu China și India a unui „bloc antihegemonic", cu evidente virtuți antiamericane; s-a activat strategia „diplomației energetice", centrată pe tratarea dihotomică a beneficiarilor, în sensul furnizării de energie ieftină statelor prietene și de energie scumpă statelor percepute drept neprietene sau chiar ostile.
Relativ la relațiile cu vecinii, nimeni alții decât entitățile costatale din fostul imperiu totalitar sovietic, precum și la cele cu actori care operează în Regiunea Extinsă a Mării Negre, Federația Rusă denotă următoarele manifestări geopolitice: creșterea dependenței Uniunii Europene de livrările de resurse minerale, în special de hidrocarburi; exploatarea divergențelor cronice dintre Uniunea Europeană și SUA, precum și a celor funcționale și de mentalitate dintre grupul istoric al Uniunii Europene și statele primite în conclavul unional după prăbușirea ordinii bipolare; protejarea și alimentarea tacită a alianței antioccidentale Siria-Iran-Hezbollah-Hamas, concomitent cu susținerea procesului de pace din Teritoriile Palestiniene; dezvoltarea unei cooperări echitabile și reciproce recunoscute public pentru combaterea convingătoare a terorismului internațional și a amenințărilor proferate de fundamentalismul islamic. Ca încununare a resurgenței pe care o susține în anii din urmă, administrația de la Moscova pledează, tot mai insistent în ultimul timp, pentru recunoașterea de facto, explicită, a sferei sale de influență operativă în spațiul fost sovietic, precum și a egalității militare cu SUA. Referitor la Bazinul Mării Negre, dar și la regiunea extinsă a acestuia, Federația Rusă, în pofida unei ieșiri directe relativ limitate la Marea Neagră extinsă recent prin anexarea Crimei, își atribuie un rol major centrat și potențat de forța sa militară și de aplicarea procedurilor active ale „diplomației energetice", de puternica sa flotă militară, precum și de susținerea, în spiritul geometriei, variabile, a republicilor secesioniste – Transnistria, Abhazia, Oseția de Sud.
Realitățile și perspectivele geopolitice ale Federației Ruse sunt configurate de consistența programatică a următoarelor obiective:
1. contracararea influentelor de orice fel exercitate de către SUA, Uniunea Europeană și Alianța Nord-Atlantică;
2. minimalizarea rolului GUAM și combaterea spiritului „revoluțiilor portocalii" din Ucraina și Georgia;
3. implicarea în soluționarea conflictelor locale, cu excluderea ONU, UE, SUA și a riveranilor Mării Negre;
4. exploatarea tuturor divergențelor posibile dintre statele regiunii, dar și din interiorul acestora, precum și a divergențelor dintre Georgia, Turcia și Armenia, a celor dintre ruși, tătari și ucraineni în Ucraina, dintre georgieni, ab-hazi și azeri, dintre moldoveni și transnistreni etc.;
5. executarea de presiuni economice și politice asupra Republicii Moldova, Ucrainei și Georgiei.
Dar realitatea cea mai importantă care determină decisiv conduita geopolitică a Federației Ruse este vecinătatea imediată cu NATO și UE, fapt ce denotă modificarea clară, în favoarea Occidentului, a raportului de forțe din punct de vedere economic, politic, tehnologic și demografic în Bazinul Mării Negre și, de aici, a influențelor exercitate în Regiunea Extinsă a Mării Negre, în special după anexarea Crimei și creșterea astfel a accesului la Marea Neagră.
Ucraina este unul dintre statele importante subsumate Regiunii Extinse a Mării Negre. Este statul în geopolitica căruia se joacă extrem de dur, pe de o parte, miza aderării naționale la sistemul de valori europene și euroatlantice și, pe de altă parte, conservarea și dezvoltarea apropierii certe de Federația Rusă. În plan politic, populația electorală este împărțită între cele două alternative geostrategice, chiar și după conflictul dintre acestea. Înainte de recentul conflict din Ucraina, aceasta avea o suprafață de 603.628 km2 și o populație de 44.573.205 de locuitori, dintre care 1/5 ruși. Ucraina este scena unor evoluții cel mai adesea contradictorii: procesul reformator stagnează sau se află în creștere extrem de lentă, oligarhii își mențin forța economică și politică, instituția diplomatică s-a reorientat către UE și NATO, dependența economică față de Federația Rusă încă există, acumulându-se la această dată mari datorii sau restanțe la achitarea facturilor de gaze naturale.
Tergiversarea strategică a ralierii Ucrainei la Membership Action Plan – Planul de Acțiune pentru Aderare – MAP, anticamera obligatorie a invitării la aderarea în Alianța Nord-Atlantică, este percepută diferit, în logica paharului pe jumătate plin, pe jumătate gol. Ralierii Ucrainei la MAP s-au opus Franța și Germania, motorul arhitecturii unionale.
Referitor la conflictul din Ucraina, putem spune că cel mai mare perdant este Rusia, chiar dacă aceasta a câștigat teritorii importante. Ea pierde pe multiple planuri, nu numai cel militar. Militar, dovedește că nu poate să susțină o mișcare secesionistă de anvergură în Ucraina, vedem de pe acum rezultatele previzibile. De la planurile de a anexa cam jumătate din această țară, la ora actuală zona controlată de secesioniști se reduce la câțiva kilometri pătrați în jurul a 12 orașe dintre care cele mai importante sunt Donetsk și Lugansk. Tocmai de aceea, disperată să nu piardă și această zonă, Rusia a intervinit direct, fără să se mai ascundă, inclusiv cu tiruri de artilerie de pe teritoriul său împotriva armatei ucrainene, după cum arată imaginile din satelit. Mai mult, în disperarea de a înclina balanța, Rusia a dat pe mâna separatiștilor echipament militar performant, ca și sistemul SA-11Buk care a doborât cursa malaieziană MH17. Nici rușii, nici separatiștii nu au dorit doborârea avionului, dar acest fapt s-a întâmplat deoarece rușii au dat pe mâna unor oameni prea puțin instruiți un astfel de echipament. În primul rând, achiziția și identificarea țintei trebuia să fie făcută de un radar performant, nu de către cei care mânuiau sistemul și care nu puteau diferenția semnătura radar a unui avion civil de unul militar. De aici și disperarea rușilor de a face pierdute dovezile care să îi incrimineze. Indiferent, a fost o grea lovitură de imagine a Rusiei. Rusia pierde enorm, nu numai în urma sancțiunilor economice. Cu toată resetarea relațiilor hotărâtă de Obama după atacul din Georgia din 2008, Rusia se pune din nou în postura agresorului. Vestul nu îl mai vede pe Putin ca și pe un interlocutor, ci dimpotrivă. La fel, investițiile străine, atât de necesare economiei rusești, vor avea de așteptat ani mulți de acum încolo. Mai mult, ceea ce Rusia dorea și aștepta, slăbirea NATO în Europa de Est, nu se va petrece, ba dimpotrivă NATO a dat semne rapide de revigorare prin măsurile stabilite la Summit-ul NATO din Țara Galilor din anul 2014. Agresivitatea lui Putin, ca și în alte cazuri, va avea efecte contrare așteptărilor sale, inclusiv prin faptul că și-a îndepărtat Ucraina pentru multă vreme de acum încolo.
Un alt perdant este Ucraina, desigur. A pierdut Crimeea, poziția dominantă în Marea Neagră. Cine stăpânește Crimeea, domină Marea Neagră. Mai mult, anul trecut, flota ucraineană se afla pe locul patru între puterile maritime militare din Marea Neagră, în urma celei rusești, turcești și române. Azi, practic nu mai există. Chiar și Bulgaria are o flotă maritimă militară superioară. Să ne amintim de pretențiile naționaliștilor ucraineni, care revendicau teritorii din Rusia, Polonia și alte părți, inclusiv din România, ei aveau pretenții asupra Deltei Dunării, Bucovinei și Maramureșului. Pentru ei, Basarabia li se cuvenea de drept. Și totuși, în martie 2014 au fost nevoiți să suporte pierderea Crimeii. A fost o trezire la realitate, între aspirații și crudul adevăr. Continuând, ne amintim de faptul că Ucraina se putea lăuda în anul 2013 cu o armată de două sute de mii de oameni și cu peste un milion de rezerviști, cu mii de tancuri și sute de avioane performante. Încă ne mai întrebăm unde sunt acestea, din moment ce nu au fost în stare să lichideze total insurgența din est, care se reduce la câțiva kilometri pătrați. În mod normal, o ofensivă hotărâtă cu artilerie și tancuri ar fi trebuit demult să termine republicile autoproclamate de la Donetsk. Să ne amintim, în iunie 1992 separatiștii transnistreni intrau în Tighina sprijiniți de Armata a XIV-a rusă cu douăzeci de tancuri care arborau drapelul Rusiei. Șase din ele au fost distruse în luptele de stradă, și totuși, o mare parte din oraș a rămas sub stăpânirea moldovenilor până la armistițiu. La Cocieri primul tanc rusesc a fost distrus de moldoveni, ofensiva rusească bătând apoi pasul pe loc.
Din păcate nimic din ce apare în statistici de partea ucraineiană (tancuri, zeci de mii de militari, avioane, elicoptere), nu sunt identificate în conflict. În schimb, sute de soldați ucraineni care au plecat în Rusia, etnicii români din Bucovina de Nord au refuzat încorporarea, Ucraina având mari probleme nerezolvate, iar acordurile cu UE nu vor rezolva aceste probleme.
Se dovedește faptul că atât Rusia, cât și Ucraina, au capabilitățile militare mult exagerate, la proba practică, a războiului, ambele nu se ridică la nivelul pretențiilor.
Din acest conflict câștigă, fără îndoială, statele din estul Europei de la granița NATO. Prin acest conflict li se arată încă o dată importanța, chiar în momentul în care SUA ar fi dorit să-și mute atenția spre Pacific. Câștigul imediat se poate concretiza în baze NATO, investiții NATO în armament, dar și mutarea investițiilor occidentale din Rusia pe teritoriul acestora, fapt deja stabilit la Summit-ul NATO de la Newport, Țara Galilor din anul 2014.
Republica Moldova, stat mic, independent din 1991, cu o suprafață de 33.843,5 km2 și 3.555.200 de locuitori (fără Transnistria), component al CSI și GUAM, este marcat în evoluția sa, pe de o parte, de dependența energetică absolută de Federația Rusă și, pe de altă parte, de secesiunea Transnistriei, cele două probleme marcând decisiv „respirația" geopolitică a micii republici. Situat în proximitatea Mării Negre, acest stat este afectat, aproape incredibil, de criza transnistreană, Moscova oferind constant două scenarii de ieșire din impas: federalizarea republicii sau independența Transnistriei, ambele ipoteze presupunând păstrarea prezenței militare ruse.
Bulgaria, stat mediu, are o suprafață de 110.910 km2 și o populație de 7.351.234 de locuitori, cu o indispensabilă și cursivă tradiție slavă, s-a aliniat tendințelor modernizatoare aderând la NATO și UE. Are unele probleme în ceea ce privește gestionarea relațiilor cu minoritatea musulmană turcă (8-10% din totalul populației), dar și cu populația slavă refugiată din Macedonia, din cauza tulburărilor etnice locale. Apartenența la condiția dezvoltării europene și euroatlantice nu a împiedicat-o să dezvolte, în mod cu totul și cu totul profitabil, relațiile economice cu Federația Rusă, Bulgaria devenind spațiul de tranzit spre Occident și sud-estul Europei pentru hidrocarburile rusești.
Împreună cu România, Bulgaria a împins frontierele estice ale Uniunii Europene până pe litoralul maritim vestic al Mării Negre.
Turcia (77.695.904 de locuitori, din care 20% sunt de origine kurdă, suprafața de 780,580 km2) domină litoralul sudic al Mării Negre, controlează strâmtorile, gestionează și asigură tranzitul dinspre Orient spre Occident și dinspre Europa de Nord și de Est spre Orientul Apropiat și Mijlociu. Caracteristicile, forța și stabilitatea geopolitică sunt potențate de redutabilitatea forței militare geostrategice în dispozitivul Alianței Nord-Atlantice, de afirmarea în plan regional a unei economii robuste, de stabilitatea unui regim politic dominat de musulmanii moderați, în care armata garantează individualitatea statului laic. În coordonatele aplicate ale geopoliticii, Turcia exercită o puternică influență în Caucazul de Sud și în nordul Irakului. Ea asigură ruta energetică alternativă Baku-Tbilisi-Ceyhan și agazoductului „Blue Stream" cu Federația Rusă și, de asemenea, a aderat la proiectul Nabucco. În plan intern, principalele probleme au atât determinări interetnice, aici având în vedere tensiunile dintre turci și kurzi, cât și intrareligioase, în acest caz având în vedere încordarea tacită dintre islamici și componenta laică a societății turce. În plan extern, efortul geopolitic al Turciei este potențat de dovedirea superiorității în a gestiona pozitiv relațiile cu Armenia, Siria, Irakul și Grecia. De asemenea, Turcia exercită o influență dinamică în mediile musulmane din Crimeea și Caucazul de Nord și de Sud. Turcia a adoptat o atitudine moderată în problema cecenă, mai întâi, prin poziția sa, sprijinind independența Ceceniei. În Azerbaidjan, influența turcă are reverberații succinte, se intersectează cu cea iraniană șiită. Mai mult, Turcia este conștientă că, pentru Occident, reprezintă o piesă politico-militară esențială și în Regiunea Extinsă a Mării Negre, dar și în strategia rutelor energetice alternative.
Caucazul (arealul caucazian) este spațiul situat în extremitatea sud-estică a Europei, pe litoralul de est al Mării Negre, în proximitatea bazinului caspic, a Asiei Centrale și Orientului Apropiat și Mijlociu. Arealul caucazian deține o poziție geopolitică esențială, provocatoare, între Marea Neagră și Marea Caspică, între Asia și Europa, precum și în ceea ce privește traseele energetice alternative din bazinul caspic și Asia Centrală, realitate care îl menține în atenția marilor actori internaționali, cu veleități globale. În analizele geopolitice și geostrategice, dar și în reprezentările geografice, se operează cu două entități, de fapt cu două subdiviziuni teritoriale, Caucazul de Nord și Caucazul de Sud. Caucazul de Sud subsumează geografic și statal Georgia, Armenia și Azerbaidjan, state deopotrivă membre ale CSI, PfP și ale Consiliului Europei.
Georgia, stat mic (4.935.880 de locuitori, cu importante minorități: azeră, osetină, abhază și armeană, suprafață de 69.700 km2) reprezintă o piesă extrem de importantă în geopolitica regiunii caucaziene, teritoriul său permițând supravegherea și funcționarea traseelor terestre dintre Marea Caspică și Marea Neagră, precum și a celor dintre nordul și sudul regiunii caucaziene. Principalele probleme consistă în chiar securitatea și integritatea propriului stat, edificatoare fiind realități, precum existența între frontierele sale a două republici separatiste, Abhazia și Osetia de Sud, care resping sistematic dialogul diplomatic cu Tbilisi, solicitând integrarea în Federația Rusă și retragerea trupelor și a echipamentelor militare rusești, acestea continuându-și prezența în republicile secesioniste, sub motivul menținerii păcii și stabilității. Amânarea acordării MAP, de către NATO, a descurajat, într-o anumită măsură, perspectivele euroatlantice ale Georgiei.
Armenia (3.018.854 de locuitori, dispuși pe 29.743 km2) ocupă o poziție geopolitică mai mult decât dificilă între Georgia, Turcia, Iran și Azerbaidjan. Lipsa ieșirii la mare amplifică dificultatea stării sale geopolitice. Principala problemă politică este asociată cu prelungirea crizei din Nagorno-Karabah, teritoriu din Azerbaidjan, administrat de forte armene secesioniste. Aliată cu Federația Rusă și apropiată istoric de Iran, Armenia a acceptat încetarea focului din Nagorno-Karabah, în 1997, solicitând instalarea pe teritoriul său a bazelor militare rusești, retrase din Georgia, astfel consolidându-și poziția în Caucazul de Sud. Din perspectiva enunțului oficial, Erevanul promovează o politică de echilibru între Est și Vest.
Azerbaidjanul (9.494.600 de locuitori și o suprafață de 86.600 km2) joacă din ce în ce mai evident, în contextul geopolitic sud-caucazian, rolul de „poartă" a Occidentului spre Asia Centrală. Geopolitica acestui stat consemnează: utilizarea, în sensul consolidării poziției sale regionale, importantelor resurse energetice și minerale de care din pune; gestionarea pozitivă a tensiunilor relațiilor cu Iranul, generate de exploatarea zăcămintelor de hidrocar buri din arealul caspic; întreținerea unor relații economi ce fluide cu Federația Rusă; acordarea de sprijin economic de subzistență Georgiei, ajutând-o să reziste presiunilor economice ale Federației Ruse; deschiderea credibilă spre NATO, UE și SUA, bucurându-se de asistența militară oferită de administrația americană, dar în atenția UE privind cooperarea în domeniul energetic; consolidarea cooperării triunghiulare Azerbaidjan-Turcia-Georgia prin operaționalizarea proiectelor căii ferate Kars-Tbilisi-Baku și a oleoductului Baku-Tbilisi-Ceyhan.
Caucazul de Nord, regiune aflată în corpul teritorial al Federației Ruse, este trambulina spre Caucazul de Sud al acesteia. Bogată în resurse energetice, regiunea caucaziană de nord este spațiul de traversare a conductei dinspre Azerbaidjan și Kazahstan spre terminalul petrolier de la Novorosiisk, aici având punctul de plecare și petroconductele și traseele energetice spre Turcia. Zona este extrem de eterogenă etnic, peste 50 de populații caucaziene, turcice și indo-europene, musulmane și ortodoxe, trăind în acest teritoriu. Geopolitic, situația este extrem de greu ținută sub control și extrem de dificil gestionată. De fapt, Caucazul de Nord a pus în mod istoric probleme Rusiei, care a consumat și consumă resurse importante pentru a gestiona eficient geopolitic regiunea, învolburată acut de importante probleme de instabilitate și insecuritate.
SUA a angajat în Regiunea Extinsă a Mării Negre o politică menită să-i promoveze riguros interesele, sens în care Washingtonul pledează formal pentru: internaționalizarea zonei; consolidarea stării democratice și a independenței economice a actorilor statali din zonă; dezvoltarea generală a statelor și impulsionarea cooperării intraregionale; asigurarea accesului liber la resurselor energetice ale regiunii; reglementarea negociată a conflictelor locale; combaterea terorismului internațional și a criminalității transnaționale; consolidarea prezenței militare; implicarea în negocierea crizelor locale; apropierea mentală a statelor din regiune de filosofia NATO și a UE; deschiderea rutelor energetice alternative. Esențial, în Regiunea Extinsă a Mării Negre, geopolitica SUA vizează asigurarea securității politico-militare a regiunii, securitatea resurselor energetice, combaterea terorismului internațional și a proliferării armelor nucleare, limitarea ascensiunii Iranului și a fundamentalismului islamic. Totodată SUA a fost interesată de soluționarea problematicilor regionale cu potențial destructiv. În acest sens SUA a reușit treptat să infiltreze NATO în regiune, să asigure securitatea energetică a Israelului, să-și instaleze baze militare în România și Bulgaria, să ofere un stimul proceselor democratice din zona, iar pentru viitor mizează pe cartea independenței energetice a Europei.
Alianța Nord-Atlantică și-a consolidat, în ultimul deceniu, dispozitivul strategic în Europa de Sud-Est și pe litoralul vestic și sudic al Mării Negre. A încheiat parteneriate distincte cu Federația Rusă și Ucraina, neascunzându-și intenția de a-și extinde frontierele euroatlantice spre est, voința Ucrainei, Georgiei și Azerbaidjanului de a adera la NATO fiind luate cu atenție și prudență în considerare.
Uniunea Europeană este, începând cu anul 2007, riverană la Marea Neagră, regiunea făcând obiectul unei atenții speciale, strategice a Bruxelles-ului. Uniunea Europeană vede în bazinul Mării Negre un centru vital de afirmare a condiției sale de actor global, iar în Regiunea Extinsă a Mării Negre o posibilitate de a-și afirma credibil conduita civilizatoare, statutul democratizator și argumentele statornice ale prosperității. Totul, în condițiile în care Uniunea Europeană dorește să guverneze benefic dependența cronică de resursele energetice de proveniență rusească, sud-caucaziană sau caspică. Inițial, UE nu a avut motive temeinice să se orienteze către problemele din spațiul pontic: contrabanda, traficul ilicit, democrații neconsolidate, frontiere nesigure. Însa ultima extindere, cu Bulgaria și România, a plasat-o în miezul acestor probleme, care prin esența lor reprezentau un factor real de amenințare la adresa securității europene. În plus, resursele energetice ale bazinului Caspic și experiențele neplăcute cu Federația Rusă (crizele gazelor) i-a determinat pe oficialii de la Bruxelles să recurgă la ideea diversificării rețelelor de alimentare cu gaze. Adepta unor mijloace specifice liberalismului instituțional, UE a recurs la aprofundarea cooperării cu și între statele Regiunii Extinse a Mării Negre și promovării valorilor și normelor europene. Mai concret, Bruxelles-ul a lărgit Politica Europeană de Vecinatate și a lansat două proiecte menite să contribuie la securitatea și consolidarea cooperării regionale: Sinergia Mării Negre și Parteneriatul Estic. O alta acțiune importantă a UE a fost și este în continuare monitorizarea și securizarea granițelor din proximitatea sa. Misiunea EUBAM, de la frontiera moldoveano-ucraineană a reprezentat un real succes în combaterea crimei organizate și traficului ilicit. Per ansamblu, implicarea UE în Regiunea Extinsă a Mării Negre are efecte pozitive, însă chestiunea securității energetice europene încă nu a fost rezolvată. Drept dovadă proiectul gazoductului Nabucco a început greu și rămâne de domeniul viitorului.
1.3 Interese geostrategice în Regiunea
Extinsă a Mării Negre
Tendințele geopolitice care se manifestă în Regiunea Extinsă a Mării Negre sunt generate, în mod firesc, de interesele actorilor prezenți, mijlocit sau nemijlocit, în arealul propriu-zis sau de proximitate al bazinului Mării Negre. Varietatea tendințelor care se manifestă în Regiunea Extinsă a Mării Negre este, esențial, determinată de:
– eterogenitatea complexă și neclară a aspirațiilor statelor desprinse din fostul imperiu totalitar sovietic;
– modalitățile difuze de afirmare, de către acestea, a opțiunilor strategice, politice, sociale și economice;
– interesul actorilor globali și a celor regionali puternici asupra regiunii;
– perspectivele ipotetice ale regiunii în formulele plauzibile ale dezvoltării globale;
– importanța regiunii pentru securitatea și stabilitatea globală, fapt relevat, pe de o parte, de acțiunile structurilor teroriste supranaționale și, pe de altă parte, de acțiunile elaborate strategic pentru combaterea oricărei forme de terorism.
Încercând o clasificare a stărilor tendențiale specifice organic Regiunii Extinse a Mării Negre, putem recurge la departajarea acestora după:
natura determinării și, implicit, a asigurării manifestării ei, sens în care distingem considerente de natură economică, politică, energetică, militară, geostrategică;
obiectivele vizate și finalitatea preconizată, în acest sens putând admite că avem de-a face cu neoexpansionismul politic susținut economic;
lărgirea spațiului de afirmare democratică a voinței cetățenești;
consolidarea stabilității și a securității internaționale, centrată pe Regiunea Extinsă a Mării Negre;
confirmarea strategică a rolului asumat de actor global;
controlul resurselor energetice și al distribuției acestora;
procedeele pe care le implică afirmarea specifică a tendințelor, respectiv: diplomatice, politice, militare, economice, cultural-religioase și de altă natură;
caracterul incisivității geopolitice, realitățile denotând tendințe alerte, latente, cursive;
calitatea geopolitică, statală sau nonstatală, guvernamentală sau neguvernamentală, a actorilor care le guvernează.
La modul concret, tendințele care se manifestă în plan geopolitic în Regiunea Extinsă a Mării Negre pot fi grupate după valoarea geopolitică, dar și geostrategică a actorilor care le guvernează, astfel:
tendințe de manifestare a unui rol regional evident, în gestionarea propriei puteri, dar și a apartenenței la un pol sau centru de putere anume; din această categorie făcând parte Federația Rusă, Ucraina, Turcia și, în afirmarea propriei cauze, România și Bulgaria;
tendințe de subsumare a potențialului geopolitic și geostrategic al regiunii proiectelor de afirmare globală a propriilor proiecte, acestei categorii aparținând SUA, NATO, Federația Rusă și Uniunea Europeană;
tendințe de supraviețuire statală, în unele cazuri (Republica Moldova, Georgia) și de consolidare constantă, în altele (Azerbaidjanul);
tendințe de înghețare a conflictelor locale și, implicit, de „valorificare" a acestora în scopul promovării și gestionării propriilor interese; cazurile Transnistriei și cel denotat de situația din Caucazul de Nord fiind edificatoare, dar, oponențial, și tendințe de rezolvare durabilă a acestora, promovate în special de către Uniunea Europeană sau desfășurate sub auspiciile Alianței Nord- Atlantice.
Legat de tendințele care întrețin dezvoltarea dialectică globală a Regiunii Extinse a Mării Negre, se spoate spune că acestea nu au o afirmare fluidă, liniară; nu de puține ori sunt contradictorii ca sens istoric, dar și ca substanță; cele generale, susținute și întreținute de actorii globali au un nivel relativ ridicat de durabilitate, ceea ce le conferă o anume credibilitate internațională; folosesc drept suport al dezvoltării și afirmării efectele dovedite în plan geopolitic și geostrategic.
Realitățile primului deceniu al veacului XXI au relevat pregnant, fără echivocuri compromițătoare, interesele geostrategice care se manifestă în legătură cu Regiunea Extinsă a Mării Negre și în această regiune, interese strategice generate în mod firesc de actorii globali. Avem în vedere, în acest sens, Federația Rusă, SUA, NATO și Uniunea Europeana, dar și posibila „dimensiune europeană" a politicii Chinei.
În continuare vom aborda problematica intereselor aflate în competiție strategică a reconsiderărilor globale ale sferelor de influență din perspectiva politicilor promovate de către actorii menționați, nu înainte însă de a încerca o definire, din perspectiva politicii internaționale, a categoriei de interes.
Interesul geostrategic desemnează modul determinat de raportare a unui stat sau a unui grup de state, cu vocația exercitării globale a puterii, față de sistemul de valori al societății pe care o reprezintă, valori materializate în așteptări, certitudini, concepții, filosofii, strategii și doctrine.
Istoric, post-Război Rece, interesul geostrategic al Uniunii Europene față de problemele majore ale securității și devenirii europene se coagulează la începutul ultimului deceniu al secolului trecut, când izbucnește criza iugoslavă cu consecințele-i atât de bine cunoscute. Implicarea Uniunii Europene, destul de timidă, de altfel, și contradictorie pe alocuri, în rezolvarea crizei iugoslave, apoi a situației generale din spațiul balcanic, poate fi considerată drept debutul afirmării sale ca actor global. Tendința prioritară, declarată și conceptualizată formal, o reprezintă realizarea integralității Uniunii prin admiterea în cadrul său a statelor „încercuite", evident fiind vorba de „grupul balcanic", aceasta fiind percepută ca singura soluție viabilă de așezare durabilă a păcii, stabilității și securității pe continent. Uniunea Europeană manifestă totuși, din perspectiva unității sale politice și a integralității sale continentale, o anume prudență în ceea ce privește Turcia, deși realizează că admiterea în Uniune a Turciei – pilon al stabilității și modernizării în Orientul Apropiat și Mijlociu – îi consolidează argumentele operaționale de afirmare ca actor global, cu atât mai mult cu cât Turcia reprezintă un spațiu strategic de tranzit spre Caucazul de Sud și Asia Centrală. Formal, documentul care sintetizează interesul geostrategic al Uniunii Europene este Strategia Europeană de Securitate, aprobată la 12 decembrie 2003, document elaborat sub responsabilitatea înaltului Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate Comună a Uniunii Europene. Documentul definește condiția împlinită a Europei, afirmând că „Europa nu a fost niciodată atât de prosperă, atât de sigură și de liberă", conchizând că „Lumea este plină de noi pericole și oportunități", cele mai evidente și recente pericole fiind acțiunile Rusiei din Georgia din anul 2008 și din Ucraina din anul 2014. Din această perspectivă, se apreciază că pentru a asigura securitatea Europei într-o lume a globalizării, cooperarea multilaterală în Europa și în afara acesteia se impune la modul imperativ, avându-se în atenție faptul că „nicio națiune nu este în stare să se confrunte singură cu actualele provocări, grave și complexe". Formularea prefigurează rolul de actor global asumat de Uniunea Europeană, interesul geostrategic al acesteia constând în combaterea amenințărilor care îi pun în pericol dezvoltarea, invocând terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, conflictele regionale din spațiul de proximitate, statele falimentare și crima organizată; asumarea crescândă a unui rol tot mai influent în demersul global de gestionare a noilor tipuri de riscuri și amenințări; promovarea unei politici productive de prevenire a conflictelor în spațiul de proximitate al exercitării intereselor sale politice și economice; crearea unui climat de securitate în vecinătatea lucrativă a continentului; menținerea ordinii internaționale subsumate procesului general de globalizare; asigurarea avantajoasă a resurselor energetice necesare vitalității Uniunii; lărgirea spațiilor de cooperare economică, politică și culturală.
Alianța Nord-Atlantică a depășit frontiera condiției care i-a determinat înființarea – apărarea colectivă, în prezent constituindu-se într-o adevărată „comunitate de securitate". Transformarea însăși a Alianței, proces în plină desfășurare, se produce în această direcție, vizând, în fapt, asumarea unei responsabilități crescânde în realizarea și gestionarea, în context global, a problemelor legate de securitate. în acest sens, și-a conceptualizat strategic intenția implicării în roluri precum prevenirea conflictelor, managementul crizelor, menținerea păcii, intervenția la dezastre și ajutorul umanitar. În planul acțiunilor geostrategice, relativ la Regiunea Extinsă a Mării Negre, NATO vizează:
– implicarea în rezolvarea conflictelor înghețate;
– dezvoltarea și consolidarea condiției democratice a statelor desprinse din imperiul totalitar comunist;
– controlul și, apoi, desființarea rutelor de aprovizionare a rețelelor și a structurilor teroriste;
– lupta împotriva terorismului, oriunde interesele strategice de securitate ale Alianței o cer;
– dejucarea și anihilarea traficurilor ilegale cu armamente, muniții și arme de distrugere în masă;
– protejarea rutelor de transport maritim și a traseelor energetice;
– dezvoltarea politicilor parteneriale cu statele din regiune care nu sunt membre ale Alianței;
– consolidarea stării de securitate din spațiul de proximitate și de stabilitate în adâncimea acestuia.
Conceptul de Securitate Națională este documentul care identifică și definește interesele geostrategice ale Rusiei din perspectiva rolului său de actor global, implicând, evident, și Regiunea Extinsă a Mării Negre. În această regiune, interesele geostrategice ale Federației Ruse constau, esențial, în:
– aplicarea strategiei vecinătății apropiate și a relațiilor parteneriale cu noile puteri sau cu organizațiile supranaționale care au interese în zonă;
– asumarea dreptului de a acționa militar împotriva grupărilor teroriste în orice parte a globului, mai cu seamă în vecinătatea apropiată;
– întreținerea unei relații apropiate, destinse, pozitive cu U.E. și, implicit, a dependenței energetice a acesteia față de propriile resurse energetice;
– exercitarea dominației în spațiul activ al Mării Negre;
– instituirea în raporturile dintre actorii semnificativi ai vieții internaționale a egalității de tratament cu Occidentul;
– implicarea în problemele regiunii în perspectiva reorganizării multipolare a lumii, atitudine nu numai nostalgică, ci și imperios impusă partenerilor globali;
– respingerea exportului de democrație și a continuării lărgirii spre Est a Alianței Nord-Atlantice;
– dezvoltarea proactivă a Tratatului de Securitate Colectivă și rezervarea dreptului la a-și asuma interese speciale în spațiul strategic de proximitate;
– respingerea amplasării scutului antirachetă american în Europa, acțiune strategică în care vede o amenințare directă a propriei sale securități.
Interesele strategice ale SUA, definite amplu în Strategia de Securitate Națională din anul 2004, confirmă, pe de o parte, statutul de singură superputere mondială și, pe de altă parte, dorința de a se situa permanent în prim-planul rezolvării principalelor probleme globale. Legat de Regiunea Extinsă a Mării Negre, interesele SUA converg spre:
– sprijinirea dezvoltării democratice a statelor desprinse din arealul totalitar sovietic;
– consolidarea prezenței militare în această parte a lumii;
– consolidarea relațiilor cu statele deținătoare de hidrocarburi;
– lupta împotriva terorismului în oricare din formele sale, precum și a traficului ilegal de armament, muniții, materiale nucleare, stupefiante și ființe umane;
– gestionarea riscurilor posibile care i-ar pune în pericol securitatea;
– crearea unor centre ale apărării active, cu posibilitatea utilizării de acțiuni militare de anvergură;
– contracararea expansiunii politice și economice a Chinei și a aspirațiilor „imperiale" ale Federației Ruse;
– remodelarea sistemului de securitate regională.
Strategia de Securitate Națională din anul 2015, considerată un plan pentru ultimii doi ani ai mandatului președintelui Obama, nu conține însă schimbări majore în ceea ce privește campania militară împotriva grupării Stat Islamic (SI) sau conflictul dintre Rusia și Ucraina. Strategia recunoaște că există amenințări serioase pe plan extern și reiterează că scopul este înfrângerea grupării SI, dar păstrează un ton reținut. Strategia menționează că SUA trebuie să facă "alegeri dificile" și că provocările cu care se confruntă "necesită răbdare strategică și persistență". Strategia de Securitate Națională precizează de asemenea că SUA vor continua să sprijine Guvernul irakian în lupta împotriva grupării SI și că vor ajuta la antrenarea și echiparea "opoziției moderate siriene" care luptă împotriva teroriștilor din Siria. Documentul recunoaște că amenințarea teroristă persistă și s-a răspândit în multe țări și continente. Cea mai interesantă formulare este cea care pomenește statele care au semnat Acordul de Asociere cu UE: „Vom sprijini partenerii precum Georgia, Republica Moldova și Ucraina ca să poată coopera cu SUA și NATO și să-i sprijinim pentru a le întări apărarea” .
Capitolul 2. Regiunea extinsă a Mării Negre – subiect de interes mondial
Perioada post Război Rece nu a creat condițiile unei abordări de sine stătătoare a zonei Mării Negre ca punct aparte pe agenda de securitate internațională, astfel încât aceasta a reprezentat o “pată albă” pentru analiști și factori de decizie politică, dată fiind amplasarea sa la confluența a trei spații de securitate: Euroatlantic, Eurasiatic și cel al Orientului Mijlociu.
Din punct de vedere geografic, așezarea între aceste spații de interes a determinat plasarea în plan secund a acestei zone, în favoarea elementelor centrale ale fiecăruia dintre cele trei spații luate separat. Legând Europa de Caucaz, Orientul Mijlociu și spațiul eurasiatic, zona Mării Negre a reprezentat, din perspectivă istorică, atât spațiu de convergență, cât și unul de dispută a intereselor marilor puteri. Unii ar susține că toată istoria – chiar și cea recentă, de după Războiul Rece – arată că țările din regiune s-au aflat în blocuri diferite și s-au luptat destul de des unele cu altele, desemnând regiunea nu ca pe una de tranzit și integrată, ci ca pe o interferență de blocuri și culturi, cu o dinamică conflictuală.
În prezent, zona Mării Negre se află din ce în ce mai mult în atenția principalilor actori ai politicii internaționale, ca urmare a faptului că este conectată la o arie mai largă, cuprinzând regiunile Balcani, Caucaz-Marea Caspică, Asia Centrală și Orientul Mijlociu și în special datorită recentului conflict din Ucraina. Această situație conduce la o amplificare a dinamismului proceselor politice, economice și militare în regiune.
Interesele strategice actuale ale principalilor actori din politica mondială oferă trei motive principale pentru care zona Mării Negre revine în atenția comunității internaționale:
1. îndeplinirea dezideratului de consolidare a păcii și stabilității în Europa;
2. necesitatea stabilizării zonei Mării Negre din perspectiva intereselor comunității euroatlantice;
3. accesul statelor comunității euroatlantice la sursele de energie din zona Caucaz-Asia Centrală.
În același timp, Marea Neagră constituie un punct nodal pentru două fluxuri strategice majore:
dintre producătorul de energie (Marea Caspică, Asia Centrală și Orientul Apropiat) și consumatorul de energie (comunitatea euroatlantică);
dintre producătorul de securitate (comunitatea euroatlantică) și consumatorul de securitate (Orientul Apropiat și Asia Centrală).
Conceptul de “Regiune Extinsă a Mării Negre” este unul relativ nou, care s-a conturat după atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, și a devenit vizibil ca urmare a lărgirii NATO și extinderii UE. Limita geografică naturală a NATO și UE traversează noua identitate, dimensiunea europeană și euroatlantică a Regiunii Extinse a Mării Negre fiind indiscutabilă: trei din cele șase state riverane sunt membre NATO – Turcia, Bulgaria și România, ultimele două având și statutul de membre UE, în timp ce litoralul estic și spațiul caucazian sunt situate la frontiera estică a spațiului european și euroatlantic – Moldova, Ucraina, Federația Rusă și cele trei republici din Caucazul de Sud – Armenia, Azerbaidjan și Georgia.
Factorul geografic impune ca aceste state să depună eforturi comune, să coopereze pentru rezolvarea multiplelor probleme de ordin politic, economic și militar, care pot afecta modernizarea lor. Convenția de la Montreux, acordurile bilaterale existente cât și aranjamentele, organizațiile și structurile multinaționale de cooperare sunt instrumente concrete în acest sens. Ceea ce contează este dorința efectivă a tuturor statelor riverane de a menține pacea și stabilitatea în toate domeniile.
Principalele mecanisme instituționale de cooperare care au acționat sau acționează în zona Mării Negre sunt următoarele:
• Organizația Cooperării Economice a Mării Negre (BSEC) – promovează cooperarea regională în domeniile economic, transporturi, energie și mediu și are grupuri de lucru pentru controlul frontierelor, gestionarea crizelor, contraterorism. Această inițiativă a fost lansată în anul 1992 de către 11 state riverane sau situate în proximitatea bazinului Mării Negre, cu scopul de a promova integrarea treptată a regiunii în economia europeană și mondială. În prezent, organizația este structurată pe mai multe dimensiuni de cooperare: guvernamentală, parlamentară, de afaceri, științifică, financiar-bancară. Din anul 1999, funcționează Banca pentru Comerț și Dezvoltare a Mării Negre, iar din 2004, Fondul pentru Dezvoltarea Proiectelor, ca instrumente specifice de susținere a unor proiecte de cooperare în domenii prioritare pentru statele membre.
Organizația pentru Democrație și Dezvoltare Economică (GUAM) – a fost înființată în anul 1997, din inițiativa SUA, ca structură politico-economică cu rol de alternativă la organizațiile regionale coordonate de către Federația Rusă. Este compusă din Georgia, Ucraina, Azerbaidjan și R. Moldova și are ca principale obiective crearea unei zone de comerț liber între statele membre, cooperarea în domeniul energetic în scopul diminuării dependenței de Rusia, soluționarea conflictelor „înghețate" de pe teritoriul acestora și lupta împotriva terorismului, migrației ilegale, a traficului de persoane și armament etc. Cu prilejul Summit-ului GUAM de la Kiev, din 2006, această structură de cooperare s-a transformat în Organizația pentru Democrație și Dezvoltare Economică (ODDE), cu sediul la Kiev. Noua denumire a organizației ilustrează orientarea anti-rusă a statelor membre, cu excepția Azerbaidjan, și hotărârea acestora de a continua dezvoltarea instituțională democratică.
Forumul Mării Negre pentru Dialog și Parteneriat – este o inițiativă românească (2006), menită să ofere cadrul de întâlnire și dialog transparent, favorabil pentru lansarea unui proces de reflecție asupra viitorului și identității regiunii. Forumul își propune să sprijine țările riverane Mării Negre, să anticipeze și să rezolve rapid și eficient potențialele probleme, înainte ca acestea să devină surse de instabilitate și amenințări la adresa securității regionale.
Reuniunea anuală a miniștrilor apărării din Europa de Sud-Est (SEDM) a fost creată în anul 1996 și urmărește sporirea încrederii și transparenței în domeniul militar.
Grupul Naval de Acțiune Comună în Marea Neagră (BlackSeaFor) – creată în anul 2001, este cel mai important organism de cooperare militară între statele riverane, vizând operațiunile de salvare, asistență umanitară, securitatea traficului și protecția mediului, combaterea terorismului și a traficului cu arme de distrugere în masă. BlackSeaFor este o inițiativă regională, înscrisă în eforturile țărilor riverane Mării Negre de a întări încrederea și buna înțelegere între statele semnatare, precum și de a dezvolta cooperarea și interoperabilitatea între forțele navale din bazinul Mării Negre. La inițiativă participă: Bulgaria, Federația Rusă, Georgia, România, Turcia și Ucraina. Organismele de coordonare ale inițiativei sunt: Reuniunea Înalților Reprezentanți Naționali (miniștrii de externe/apărării, sau reprezentanți autorizați ai acestora) – la nivel politic, și Comitetul Comandanților Forțelor Navale din Marea Neagră – la nivel operațional. Deciziile în cadrul ambelor organisme se adoptă prin consens. Tipurile de misiuni la care pot participa forțele din cadrul BlackSeaFor sunt: căutare-salvare, asistență umanitară, deminare, protecția mediului, vizite reciproce în porturi, alte misiuni convenite prin consensul participanților. Statutul forței este "La solicitare". Forța este activată de două ori pe an, pentru activități de instruire, la care participă minimum 4-6 nave. Prin consensul statelor participante, BlackSeaFor poate fi pusă la dispoziție pentru operațiuni sub egida ONU sau OSCE. De asemenea, poate participa și la alte tipuri de activități internaționale conforme cu scopurile și misiunile sale. Comanda BlackSeaFor este asigurată prin rotație, pentru o perioadă de un an, de statele membre. România a deținut președinția în anul 2010. În perioada 6 – 24 august 2012, s-a desfășurat prima fază a celei de-a XII-a activări a BlackSeaFor și a cuprins, pe lângă exercițiile desfășurate pe mare, activități de reprezentare în porturile Golcuk și Trabzon din Turcia și Novorossijisk din Rusia. În perioada 5 – 23 aprilie 2013, România a participat cu o navă de război românească la exerciții pe mare și activități de reprezentare în porturile Varna, Constanța și Sevastopol, în cadrul fazei a doua din cea de a XII-a acțiune BLACKSEAFOR, alături de Rusia, Turcia, Bulgaria, Ucraina și Georgia.
La această dată, Grupul Naval de Acțiune Comună în Marea Neagră (BlackSeaFor) este suspendat dar nu este desființat. Conform prevederii din acordul de constituire, toate activările și acțiunile în cadrul BlackSeaFor se fac prin consens iar în situația actuală, între doi membri constituenți (Federația Rusă și Ucraina) nu poate exista consens și este de la sine suspendat acordul. Funcție de evoluția viitoare a situației politice probabil că și BlackSeaFor se va adapta, având în vedere că principalul obiectiv al acestei inițiative de cooperare militară navală în bazinul Mării Negre este menținere a cooperării și prieteniei între marinele statelor riverane.
2.1 Importanța Mării Negre la începutul mileniului iii
Întotdeauna, potrivit etapelor istorice parcurse, Marea Neagră a fost zona de confluență dintre marile imperii: persan, roman, otoman și țarist. În funcție de puterea și gradul de implicare a acestora în regiune, ea a fost, rând pe rând, supusă intereselor vremii. A fost simultan o punte de legătură și o frontieră, o zonă tampon și una de tranzit între Est și Vest, între Sud și Nord, dar și un drum pentru circuitele comerciale către piețele de desfacere și regiunile bogate în resurse energetice. Cu toate acestea, zona a fost în permanență ignorată de Occident și ocolită de planurile și proiectele majore ale marilor investitori strategici. Această situație și-a pus amprenta asupra mentalității și educației numeroasei și eterogenei populații din regiune, reflectată în toate domeniile vieții sociale, de la natalitate și producerea celor necesare traiului, la cultură, religie, filozofie, politică și apărare.
Mulți dintre analiștii preocupați de geopolitica Mării Negre consideră că unul dintre cele mai importante motive pentru care regiunea a fost puțin luată în calcul în planurile Vestului, este acela că acest spațiu este caracterizat de o serie de vulnerabilități, dintre care cea mai importantă constă în diferențele dintre țările ce o compun. Este vorba aici nu numai despre varietatea culturală și politică, ce caracterizează regiunea Mării Negre ci, mai ales, despre stadiile diferite de dezvoltare în care se află țările din spațiul analizat. Într-un scenariu pesimist al evoluției regionale, aceste diferențe ar potența incapacitatea statelor de a coopera, având efecte negative asupra procesului de integrare europeană și euroatlantică.
În general, vulnerabilitățile regiunii sunt cele specifice statelor aflate în tranziția de la totalitarism la democrație, având rădăcini adânci în istoria acestora:
– apartenența majorității țărilor din regiune la blocul comunist, a cărui prăbușire le-a aruncat într-un „vid" geostrategic, din care au încercat să iasă prin inițierea unui proces dificil de tranziție atât la nivel intern, cât și la nivel extern;
– nefinalizarea acestui proces în nici unul dintre domeniile vieții societății (economic, politic, social). Analizele economice demonstrează că, cel puțin în partea de est a zonei Mării Negre, calitatea vieții locuitorilor este cu mult sub nivelul atins în timpul existenței Uniunii Sovietice;
– marea varietate etnică, culturală și religioasă a regiunii;
– lipsa unui cadru juridic coerent necesar combaterii fenomenului corupției;
– lipsa unui cadru juridic coerent referitor la combaterea crimei organizate;
– existența, în regiune, a unor țări care nu și-au definitivat opțiunile vis-ă-vis de integrarea europeană și euroatlantică;
– existența concomitentă a unor jocuri de interese ce urmăresc instaurarea hegemoniei Rusiei în regiune și a tendințelor de integrare europeană și euroatlantică a statelor de aici;
– dependența țărilor din regiune de resursele energetice ale Federației Ruse.
Totuși, astăzi, regiunea Mării Negre se află în epicentrul eforturilor occidentale de a-și proiecta interesele spre Caucaz și Orientul Mijlociu. Punctul de plecare al abordării occidentale de azi în Marea Neagră a fost 11 septembrie 2001, moment care a condus la o modificare a opticii statelor occidentale față de întreaga regiune.
Marea Neagră și-a menținut importanța tradițională pentru riverani, aceea geoeconomică și geostrategică dar, în ultima perioadă, importanța ei geopolitică a crescut deoarece interesul marilor puteri este ca ea să fie o mare sigură, pe care transporturile – în special al hidrocarburilor – să se deruleze în mod continuu fară întreruperi sau întârzieri care să cauzeze pierderi economice. Poate și din această cauză, NATO și Uniunea Europeană se interesează de situația din zonă și vor să se implice direct în rezolvarea problemelor de securitate ale acesteia. Una dintre soluțiile care se întrevăd ar fi admiterea în NATO și UE a Ucrainei și Georgiei, concomitent cu menținerea unui parteneriat special (economic, politic și militar) cu Federația Rusă, ultimul greu de realizat în contextul recentului conflict din Ucraina.
Fenomenele cu care omenirea se confruntă la acest început de mileniu sunt globalizarea, sărăcia, climatul de instabilitate, extinderea terorismului, intensificarea proliferării armelor. Structurile statale și cele sociale tradiționale își pierd pe zi ce trece din importanță, iar autoritatea lor este subminată. Apar, pentru acestea și populația lor, pericole de tip nou: crima organizată transfrontalieră, rețele mafiote, speculații financiare, marea corupție, extinderea noilor maladii, poluarea intensă, fanatisme religioase sau etnice, efectul de seră, deșertificarea, proliferarea nucleară și a terorismului. Din păcate, multe din aceste adevărate amenințări la adresa securității statelor se regăsesc și în regiunea Mării Negre.
Din punct de vedere geopolitic, factorii care prezintă interes pentru analiză sunt statali și suprastatali, cei geografici (lucrări de infrastructură, de comunicații, mijloace de telecomunicații și transport, materii prime strategice etc.) și cei umani (politici, economici, sociali, militari). Această analiză trebuie să ia în calcul atât potențialul actorilor implicați în procesele ce se derulează în regiunea Mării Negre, cât și relațiile de putere ce s-au stabilit între aceștia. De o egală importanță este și prognozarea relațiilor care este posibil să se stabilească în viitor, funcție de interesele pe care actorii le promovează și pe care doresc să le apere.
Întrucât Caucazul și Asia Centrală reprezintă coridorul strategic energetic al Eurasiei, Marea Neagră joacă și va juca și în continuare un rol foarte important în strategia reconfigurării spațiului eurasiatic, în viziune europeană și euroatlantică. Această mare, departe de a fi închisă, este o zonă de falie și de confluență, de unde se conturează realități complexe, contrastante, dar și numeroase perspective. Desigur, Marea Neagră nu are o importanță în sine, nici ca spațiu de confluență și de contrast, ci mai ales prin efectul sinergic asupra unei vaste regiuni, concretizat, între altele, și prin înființarea, la 30 aprilie 1999, a Organizației Cooperării Economice a Mării Negre (OCEMN), idee lansată oficial la 25 iunie 1992, precum și prin direcțiile de valoare strategică ce se deschid de aici și care, în același timp, converg aici.
Din acest punct de vedere, Marea Neagră este un adevărat liant strategic în spațiul eurasiatic. Cele mai importante dintre determinările geostrategice care vor reconfigura spațiul Mării Negre, ca zonă de sinergie strategică, sunt următoarele:
spațiul de la estul Mării Negre – Caucaz, Marea Caspică, Asia Centrală este foarte activ și corespunde cu un tronson marcant din vechiul drum al mătăsii, ceea ce exprimă o continuitate istorică;
regiunea Mării Negre se situează într-o zonă, deopotrivă, de falie, de confluiență și de confruntare, de unde rezultă importanța deosebită a evoluției sistemului de securitate eurasiatic, într-un areal de ambiguități și bifurcații;
este adiacentă coridorului islamic;
se află în imediata vecinătate a vechiului foaier perturbator (din Antichitate și Evul Mediu), activat la ora actuală prin traficul de droguri, migrația ilegală și bătălia pentru resursele caspice și pentru transportul lor;
se află în vecinătatea unor zone conflictuale cronice, cu foarte multe probleme.
Aliată în plin proces de redefinire a rolului și locului său în rândul statelor lumii și de materializare a opțiunilor politice ireversibile privind integrarea deplina în structurile europene și euroatlantice, România are nevoie ca, pe baza evaluării mediului de securitate din spațiul de interes, să-și elaboreze și să-și adapteze conținutul obiectivelor și direcțiilor de acțiune, pentru îndeplinirea scopurilor strategice fundamentale.
Din punct de vedere strategic, România posedă câteva atuuri importante: numărul și calitatea populației, resursele naturale, relieful, potențialul economic, științific, cultural și militar. Totodată, prin operaționalizarea canalului Rin-Main-Dunăre-Marea Neagră și creșterea importanței strategice a zonelor portuare de la Marea Neagră, România poate ocupa un loc semnificativ în circuitele economice europene și în conectarea Europei la spațiile geografice învecinate – Orientul Mijlociu și zona Golfului Persic. Majoritatea țărilor din regiune va trebui a amplifice eforturile în direcția dezvoltării unor economii de piață și apropierii de UE și NATO.
Marea Neagră este o regiune de convergență a intereselor marilor actori de pe scena internațională, iar pozițiile unor actori mai mici trebuie să se raporteze permanent la aceste interese. Faptul că România și Bulgaria, împreună cu Turcia, sunt astăzi avanposturile NATO la Marea Neagră, iar SUA doresc amplasarea unor baze militare în aceste țări, arată foarte clar că jocul de șah pentru controlul regiunii este în desfășurare, iar România reprezintă o piesă importantă a acestuia, demararea instalării de elemente ale scutului antirachetă la Deveselu demonstând acest lucru.
2.2 Rolul României în afirmarea unui climat de stabilitate și securitate în zona Mării Negre
Strategia de Securitate Națională a României reafirmă vocația statului român de contributor activ substanțial și predictibil la securitatea internațională și regională, de țară cu un profil strategic distinct în cadrul NATO și al UE. Astfel, rolul formal pe care și-l asumă România în afirmarea unui climat de stabilitate și securitate în Regiunea Extinsă a Mării Negre este parte inseparabilă a unui prezumtiv proiect național, care, pe de o parte, va integra, în spiritul său, filosofia și reperele nodale ale documentelor programatice ale Alianței Nord-Atlantice și ale Uniunii Europene, și, pe de altă parte, va fi integrat organic dezideratelor de stabilitate și securitate pe care NATO și Europa unională și le-au asumat cu privire la Regiunea Extinsă a Mării Negre.
În acest sens, responsabilitățile naționale ale statului român sunt decisiv determinate de voința politică vectorială pe care acesta o exercită, esențial, prin intermediul puterilor legislativă și executivă. Acesteia i se pot asocia resursele umane de care societatea dispune și pe care le oferă proiectelor de acest gen și resursele economico-financiare cerute de economia românească, resurse care, prin atingerea maximului productiv, sunt în măsură să confere certitudinea îndeplinirii obiectivelor. În același timp, urmărind optimizarea, operaționalizarea și eficientizarea rolului său în afirmarea unui climat de stabilitate și securitate în Regiunea Extinsă a Mării Negre, România își dezvoltă constructiv capacitatea de reacție și adaptare la fenomenele distructive din acest spațiu, în sensul în care poate realiza/asuma, în concordanță cu documentele strategice ale Alianței și cu politicile specifice ale UE, capacitatea de previzionare și de acțiune proactivă.
În definirea rolului pe care îl joacă în ecuația geopolitică și geostrategică de proiectare a unui climat de stabilitate și securitate în Regiunea Extinsă a Mării Negre, România pleacă, evident, de la elementele care arhitecturează edificiul interesului național, acesta determinând ansamblul de acțiuni care o personalizează, o impun și o consacră.
De asemenea, rolul României în operaționalizarea credibilă a valorilor invocate – stabilitate și securitate, este determinat de însăși importanța Mării Negre și a regiunii adiacente acesteia pentru statul român, sens în care evidențiem că Regiunea Extinsă a Mării Negre este:
– o prioritate regională a României, o sursă continuă de inspirație și investiție politică;
– o zonă vitală pentru diversificarea traseelor energetice, ca punct de legătură și spațiu de tranzit al rutelor între Marea Caspică și Europa, altfel zis, între state producătoare și state consumatoare;
– o zonă unică în lume, din perspectiva ecosistemelor, mai cu seamă dacă avem în vedere Delta Dunării;
– importantă pentru peisajul geopolitic global, datorat, în principal, poziționării acesteia ca spațiu de întâlnire, confluență sau, posibil, ciocnire sau înfruntare a principalelor realități ale lumii de azi;
– spațiul care, prin conexiunea cu Fluviul Dunărea, se învecinează cu Balcanii de Vest, asigurând și conexiunea cu centrul Europei prin culoarul Rin-Main-Dunăre;
– regiunea care, prin legătura cu Mediterana, este, de fapt, zona de întâlnire a civilizației europene, cu cea a Africii de Nord, precum și a Orientului Mijlociu;
– spațiul de intersecție între lumea dezvoltată și lumea aflată în curs de dezvoltare.
În același timp, este necesar să avem în vedere că Regiunea Extinsă a Mării Negre constituie leagănul cultural și religios în care conviețuiesc de multe secole multiple confesiuni creștine; reprezintă o zonă de confluență între lumea creștină și cea musulmană; se află la intersecția dintre axa est-vest a zonei euroasiatice și axa nord-sud a spațiului definit de Marea Baltică, la nord, și Marea Mediterană, la sud. Ce înseamnă această retrospectivă idealitică a tezelor definitorii ce determină o anumită conduită a rolului României în arhitectura stabilității și a securității în Regiunea Extinsă a Mării Negre este prezentat în continuare.
Fundamental, și de aici personalizarea rolului României, înseamnă că orice problematică importantă pe agenda europeană sau, de ce nu, chiar globală am considera-o utilă unor proiecte vizând stabilitatea și securitatea, regiunea Mării Negre fiind un exemplu centrat pe o paletă largă de funcționalități: energie, mediu, securitate, stabilitate, nonproliferare, combaterea traficului de diverse tipuri, care afectează Europa, promovarea democrației, importanța comerțului liber, dialogul intercultural și religios, soluționarea conflictelor înghețate.
România se află în intimitatea organică a unui potențial laborator al soluțiilor pentru aceste probleme. În acest sens, România poate activa cu rol important în asigurarea securității energetice a Europei. Din această perspectivă, România susține cu prioritate două proiecte energetice pentru a fi realizate în regiunea Mării Negre – Nabucco și PEOP (Constanța – Trieste), care valorifică potențialul coridorului transcaspic – trans-Marea Neagră, constituind rute directe și sigure și contribuind decisiv la dezvoltarea economică a statelor din regiune și la crearea unui climat de cooperare favorabil stabilității și prosperității.
În altă ordine de idei, plecând de la realitatea că bazinul Mării Negre este un areal unitar care se confruntă cu un set omogen de provocări ecologice, că regiunea este fragmentată de granițe politice, economice și culturale, care îi frânează progresul, România consideră că sunt necesare nu doar de soluții sectoriale la problemele enumerate, ci, mai cu seamă, de energie politico-statală pentru a construi un mediu propice dezvoltării durabile, securității și conectării acestei regiuni la comunitatea de valori și interese europene și euroatlantice.
În același context responsabil, România își afirmă rolul, contribuind la provocarea oportună a regiunii Mării Negre pe agenda UE și a NATO ori de câte ori realitățile impun acest lucru, sprijinind Uniunea Europeană în construcția unor parteneriate credibile și solide, întemeiate pe exerciții de colaborare în domenii cât mai diverse, promovând dimensiunea estică a Politicii Europene de Vecinătate în special în relația cu Republica Moldova, Ucraina, Georgia, Armenia și Azerbaidjan, intensificând dialogul cu țările din zona Mării Caspice și Asia Centrală, angajând, în acest sens, și dezvoltând relații strategice de parteneriat energetic, insistând, prin dialogul pe teme regionale, pentru apropierea percepțiilor și a obiectivelor statelor din regiune, mai cu seamă pe cele ale Federației Ruse și Turciei, actori deosebit de importanți la Marea Neagră, încurajând activ dezvoltarea unei relații pragmatice și constructive între UE și Federația Rusă, care să plaseze interdependența noastră sub auspiciile predictibilității, reciprocității, încrederii și, nu în ultimul rând, ale lecțiilor învățate din istorie.
În parametrii operaționali ai aceluiași context, România își aduce o contribuție stabilă, convingătoare și concretă la impunerea și conservarea unui climat de securitate în regiune prin activitățile specifice desfășurate în Grupul Naval de Cooperare în Marea Neagră – BLACKSEAFOR, sens în care participă la exerciții maritime comune, la organizarea și desfășurarea de operații de căutare-salvare (SAR), de asistență umanitară (HA) și de luptă antimină (MCM), precum și la acțiuni întreprinse pentru asigurarea protecției mediului înconjurător. Eficiența acestor acțiuni la care România este parte denotă afirmarea unui mediu de securitate mai stabil, linii de comunicație mai sigure, descurajarea activităților ilegale pe mare și posibilitatea dezvoltării cooperării cu alte organizații internaționale decât cele din care face parte.
O foarte semnificativă relevare a rolului României în afirmarea unui climat convingător de stabilitate și securitate în regiunea Mării Negre s-a produs cu prilejul Summitului Forumului Mării Negre pentru Dialog și Parteneriat, 5-7 iunie 2006. În cadrul lucrărilor au fost evidențiate intenția, poziția și acțiunile României centrate și/sau orientate pe/spre: transformarea pragmatismului în moneda comună a, statelor din regiune; accelerarea proceselor de construcție regională, astfel încât acestea să răspundă aspirațiilor generale, generate de durabil și sensul prosperității; oferirea de răspunsuri clare, neechivoce la provocările derivate atât din efectele negative ale globalizării, cât și din provocările specifice generate de mediul regional; diluarea deficitului de securitate în zone învecinate, contracararea proactivă a noilor amenințări, generate de terorism și criminalitatea transfrontalieră sau de incertitudinile legate de securitatea energetică; adaptarea și invocarea instrumentelor de construcție a securității și de aplicare a acesteia la cerințele impuse de gestionarea fluidă a acestui mediu; conturarea unor programe clare, bine structurate și coordonate, care să conecteze regiunea la spațiul european și euroatlantic.
Complementar cu elementele deja configurate în arhitectura rolului României pentru afirmarea stabilității și securității în ansamblul construcției și dezvoltării regionale, mai avem în vedere angajarea specifică și diferențiată a autorităților statului român în: susținerea continuării transformărilor democratice în regiunea Mării Negre; generarea de idei convingătoare pentru prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor, oferind oportunități de dezvoltare unui context complex și multilateral; facilitarea unui dialog regional extins între organizații guvernamentale și nonguvernamentale și asistarea lor în vederea canalizării resurselor către scopurile convenite; exploatarea potențialului încă nevalorificat al unor domenii de cooperare regională și al colaborării cu instituții internaționale implicate deja în zonă ca factori de generare a consensului; intensificarea cooperării și a schimburilor educaționale între instituții academice, ca investiție pe termen lung în securitatea regională; reînființarea unei piețe regionale a Mării Negre, interconectată cu piața economică europeană și, nu în ultimul rând, în creșterea complementarității între acțiunile tuturor actorilor din regiune, dar și a celorlalți actori, cu interese implicite sau explicite în această zonă.
Cert este că, în materializarea acestei suprastructuri a afirmării în regiunea Mării Negre, România și-a depășit sau își depășește dificultățile și tarele moștenite dintr-un trecut îndelung și complicat spre a-și valorifica energiile creatoare, spiritul întreprinzător și potențialul dinamic de care dispune. Aceasta, deoarece România dorește să valorifice șansa de a deveni un partener atrăgător pentru principalele centre de putere economică, în măsura în care convinge că este capabilă să se transforme dintr-o sursă de probleme într-o generatoare de soluții în context european și global.
Capitolul 3. Cazul Regiunii Extinse a Mării Negre
3.1 Definirea și trăsăturile bazinului Mării Negre
Cadrul legal, stabilit pentru extinderea Uniunii Europene, se întemeiază pe prevederile articolului 49 din Tratatul UE care precizează faptul că “orice stat european care respectă principiile stabilite în articolul 6(1) poate solicita să devină membru al Uniunii”; coroborat, articolul 6(1) postulează că “Uniunea este fondată pe principiile libertății, democrației, respectului pentru drepturile omului și a libertăților sale fundamentale, pe supremația legii, principii care sunt comune tuturor statelor membre”.
Din punct de vedere oficial, Uniunea Europeană nu și-a definit (până acum) limite geografice, dar fiecare țară aspirantă trebuie să îndeplinească criteriile stabilite de către Consiliul European cu ocazia reuniunii sale de la Copenhaga din iunie 1993, anume: democrație, domnia legii, respectarea drepturilor omului și protecția minorităților, existența unei economii de piață funcționale, capabile să facă presiunii concurențiale specifice economiei comunitare și nu în ultimul rând capacitatea de a-și asuma, respecta și implementa efectiv așa-numitul acquis communautaire.
Aceasta ar fi în esență vitrina procesului de extindere a Uniunii Europene, piesele de decor suplimentare apărute după adoptarea Tratatelor fondatoare din anii ’50 vizând mai ales elementele noi apărute pe dimensiunea economică și socială a integrării, criteriul politic rămânând practic același.
Uniunea Europeană înseamnă la acest moment, în cifre, un teritoriu măsurând 4.324.782 km² și o populație de 507.890.191 de locuitori, procesul de extindere sporind atât suprafața cât și numărul de noi cetățeni europeni pentru a deveni cea mai importantă arie economică de pe glob care va favoriza evident ratele de creștere, nivelul investițiilor și o piață a locurilor de muncă atractivă atât în noile, cât și în vechile țări membre confruntate printre altele cu tendințele îmbătrânirii vechii Europe.
Dar dacă faza de pre-aderare în sine a presupus costuri mai mici decât Planul Marshall ori reunificarea Germaniei – extinderea UE (1990-2006): 69,5 miliarde €, adică cca 0,05% anual din PIB / Planul Marshall (1948-1951): 13,3 miliarde $, adică cca 2% anual din PIB / Reunificarea Germaniei (1991-1998): cca 500 miliarde €, adică cca 5% anual din PIB – întrucât în esență erau fonduri de asistență, procesul de integrare pe toți parametrii săi (agricultură, mediu, infrastructură și transporturi, spațiul Schengen, adoptarea Euro, politică socială, migrația forței de muncă, sănătate etc.) presupune doar estimări și procente pentru fazele de tranziție și exceptare, iar nu un buget complet și efectiv.
Aflându-se la confluența a două religii (creștinismul și islamismul) și a trei familii de popoare (de origine slavă, turcă și latină), Marea Neagră este un spațiu de întâlnire a intereselor atât a țărilor riverane cât și a diverșilor actori internaționali. Evoluția geopolitică și de securitate în zona Mării Negre, poziția geografică a regiunii, riscurile și amenințările existente la adresa stabilității în zonă, elementele ce țin de cooperarea politică, economică și militară sunt aspecte care atrag tot mai mult interesul organizațiilor europene și transatlantice, generând o abordare mai atentă a problematicii zonei. Începutul secolului XXI conferă acestui spațiu, în contextul noilor realități geopolitice și geostrategice euroatlantice, caracteristicile unui spațiu de proximitate al NATO și UE.
Aderarea României și Bulgariei la Uniunea Europeană a fost un moment de referință în extinderea democrației vest europene la granițele bazinului Mării Negre, punctul de întâlnire a trei spații de securitate: european, euro – asiatic și islamic. Situarea regiunii în vecinătatea NATO și UE, dar și a Orientului Mijlociu Lărgit, amplasarea unor facilități militare americane pe țărmul românesc și bulgăresc al Mării Negre, existența unor probleme nerezolvate cum sunt conflictele înghețate, criminalitatea transfrontalieră, deficitele democratice, dar și prezența unor importante resurse energetice de interes pentru SUA și Europa, la care se adaugă conflictul din Ucraina, sporesc valoarea strategică a Mării Negre.
Fenomene precum globalizarea, războiul împotriva terorismului, reprioritizarea intereselor naționale, evoluțiile socio-economice au pus amprenta asupra dezvoltării NATO și a UE, ca organisme internaționale specifice. Ambele organisme trec prin procese similare de adaptare și transformare a funcțiilor acestora, fiind condiționate de evoluția relațiilor între actorii internaționali pe scena mondială. Mediul specific în care cele două organizații au luat naștere, interesele naționale care au stat la baza lor, scopurile și mecanismele acestora s-au transformat adaptându-se la situația dinamică a scenei internaționale.
Schimbarea de optică în abordarea problemei securității în zona Mării Negre a fost determinată pentru prima oară de atentatele teroriste din 9 septembrie 2001. Lupta împotriva terorismului a devenit noua provocare a statelor, iar marile puteri ale lumii au realizat cât de importantă este promovarea regimurilor democratice, a statului de drept, a drepturilor și libertăților omului, precum și dezvoltarea economică.
În zona Mării Negre existența unor state neconsolidate, cu slabă capacitate administrativă, cu sărăcie și disparități economice, cu un fenomen al corupției deloc de neglijat și rețele de crimă organizată destul de active determină reconsiderarea poziției NATO și UE față de politica de securitate în regiune. Extinderea NATO și UE până la granițele Mării Negre și mai ales aspirațiile globale ale acestor organizații determină ieșirea Mării Negre din conul de umbră al periferiei Europei și afirmarea unei noi realități geopolitice, de interfață cu alte zone, Asia Centrală și Orientul Mijlociu.
Având în vedere faptul că mediul internațional de securitate a suferit schimbări esențiale, mai ales în ultimul deceniu, o evaluare politico-strategică a zonei extinse a Mării Negre se face ținând cont de doi factori importanți și anume:
1. propulsarea Mării Negre într-un context internațional marcat de fenomenul globalizării, cu o dinamică alertă;
2. redefinirea spațiului Mării Negre prin încadrarea sa într-o regiune extinsă (Asia Centrală și Orientul Mijlociu), caracterizată de transformări politice și economice importante.
Această perspectivă referitoare la Bazinul Mării Negre a apărut în momentul în care NATO și ulterior Uniunea Europeană și-au pus întrebarea referitoare la următoarea fază care trebuie executată în vederea lărgirii acestora spre est.
Comisia Europeană a publicat la 12 mai 2004 propunerile pentru o Politică de Vecinătate Europeană proactivă. În replică, la Summitul NATO de la Istanbul s-a dezbătut nu numai importanța Mării Negre pentru securitatea Euro-Atlantică dar și responsabilitatea Alianței de a ajuta la construirea unor organisme de coperare regională, având la bază pe cele deja existente.
Din nefericire, în special Uniunea Europeană (și mai puțin NATO), a omis să acopere o parte importantă a ceea ce a fost numită ulterior Zona Lărgită a Mării Negre: statele din sudul Caucazilor, respectiv Armenia, Azerbaijan și Georgia. Propunerile făcute, deși binevenite, nu au reușit să impună o strategie coerentă pentru acest nou concept regional.
Perioada 2004-2007 a fost o perioadă de schimbări profunde pentru sud-estul Europei. Lărgirea la scară largă a NATO și a Uniunii Europene în această zonă i-a schimbat acesteia importanța geopolitică și geostrategică, devenind acum vecină nemijlocit la granița de est a celor două organizații.
Aceste schimbări se reverberează și la nivel regional. S-a creat o nouă realitate geopolitică și de securitate în regiunile din estul și sud-estul zonei Euro-Atlantice. Această nouă realitate impune ca sud-estul Europei să fie perceput ca o zonă mult mai întinsă decât se înțelegea până acum, respectiv formată nu numai din Balcani și țările vestice Mării Negre, dar și din regiunile de la sud de Caucaz și Marea Caspică.
În acest context, trebuie avut în vedere că orice discuție privitoare la spațiul geografic al Mării Negre trebuie să includă ca participanți puternici Ucraina, Rusia și Turcia. Aceasta deoarece interesele strategice în zonă ale celor trei țări enumerate sunt majore, iar puterea de influență asupra procesului geopolitic a celorlalți actori, respectiv România, Bulgaria, Georgia, Moldova, Armenia și Azerbaidjan este mult redusă în contextul spațiului politic și economico-financiar european.
Summit-ul NATO de la București s-a desfășurat în perioada 2-4 aprilie 2008 și a reprezentat cel mai mare eveniment de politică externă organizat de România, dar și Summit-ul de cele mai mari dimensiuni din istoria NATO, la acesta participând 26 de state membre, 23 de state partenere, înalți reprezentanți ai organizațiilor internaționale și ai statelor contributoare la operațiunile NATO în Afganistan, la nivel de președinte (23 de state), prim -ministru (22 de state), ministru al afacerilor externe (7 state), ministru al apărării (Kazahstan) și director politic (Irlanda).
Președintele în exercițiu al Federației Ruse, Vladimir Putin, a participat la primul Summit al Consiliului NATO-Rusia de la crearea NRC în 2002.
Șefii de state și de guverne au aprobat patru documente publice:
1. Declarația de la București;
2. Declarația comună NATO-Ucraina;
3. Viziunea strategică a ISAF;
4. Declarația președintelui Consilului NATO-Rusia.
Declarația finală a Summit-ului reiterează faptul că indivizibilitatea securității statelor Aliate reprezintă unul dintre elementele majore ale existenței NATO. Documentele adoptate la Summit demonstrează relevanța sporită a NATO pentru provocările actuale ale secolului XXI.
Summit-ul NATO de la Lisabona din anul 2010 a fost descris drept unul dintre cele mai importante din ultimele decenii pentru că este primul Summit martor al unui nou Concept Strategic, care reflectă lumea de după 11 septembrie, în timpul unei masive crize financiare, cu noi amenințări precum cea cibernetică, în perioada unui război major în afara ariei de responsabilitate a Alianței în Afganistan, în contextul unei lumi globalizate cu noi amenințări și noi parteneri.
La Summit-ul de la Chicago din 2012, s-a stabilit atingerea Capabilității NATO BMD interimare ca prim pas relevant din punct de vedere operațional, care oferă maximum de acoperire, corespunzător mijloacelor disponibile, pentru protecția populațiilor, teritoriului și forțelor europene Aliate din sud împotriva unui atac cu rachete balistice.
Cel mai important Summit NATO care a stabilit ultimele direcții legate de viitorul zonei Mării Negre a fost Summit-ul NATO din Țara Galilor din anul 2014. Acesta a condamnat acțiunile agresive ale Rusiei împotriva Ucrainei menționând că acestea au reprezentat o provocare fundamentală pentru viziunea noastră a unei Europe întregi, libere și în pace. De asemenea, s-a hotărât să se crească semnificativ capacitatea de răspuns a Forței de Răspuns a NATO (NRF) prin dezvoltarea unor pachete de forțe care vor fi capabile să acționeze rapid și să răspundă la potențiale provocări și amenințări, înființarea unui Centru de Excelență pentru Comunicarea Strategică, acreditat NATO, în Letonia, s-a reiterat sprijinul pentru Ucraina și sprijinul pentru integritatea teritorială, independența și suveranitatea Armeniei, Azerbaidjanului, Georgiei și Republicii Moldova, precum și înfințarea de comandamente NATO în Europa de Est, inclusiv în România.
Bazinul Mării Negre este caracterizat de o gamă variată de amenințări care sunt cunoscute atât actorilor regionali cât și celor din afara regiunii. Vechile divergențe de natură politică, teritorială și etnică nu au dispărut, evenimentele de după 11 septembrie 2001 au contribuit la afectarea echilibrului prin potențialul lor distrugător, iar noile state democratice din zonă realizează că, pentru a se consolida, este nevoie de timp, iar libertatea câștigată și construită este încă extrem de vulnerabilă.
În absența interesului unor jucători strategici predominanți, în afara Rusiei, care să își exercite influența, situația regională este dominată de guvernele naționale ale căror vechi obiceiuri tind să supraviețuiască vechilor orânduiri și care încearcă să gestioneze interesul național în concordanță cu interesele proprii față de Uniunea Europeană și NATO care în urma procesului de extindere au ajuns la un moment de încrucișare a intereselor cu puterea regională a Federației Ruse.
Modul de a acționa al statelor din zonă, după evenimentele din septembrie 2001, este fie neadecvat, fie, în unele cazuri, le transformă pe ele însele într-o amenințare la adresa securității în regiune. Din cauza absenței unor structuri regionale formale care să sprijine dezvoltarea sigură și clară a identității Bazinului Mării Negre, statele din zona de interes sunt tributare unele altora, astfel că ceea se întâmplă într-unul se reverberează asupra celorlalte și nu numai, multe dintre ele gestionând cu greutate conflicte istorice (Transnistria, Nagorno-Karabah, Oseția, Abchazia, unde Rusia are un cuvânt greu de spus).
Peste toate acestea se adaugă două caracteristici foarte importante:
– densitate mare a conflictelor active sau înghețate – toate având nevoie de soluții democratice și nu de rezolvări naționaliste sau xenofobe;
– densitate mare în resurse energetice – localizarea geografică a zonei în relație cu producția și transportul de resurse, ceea ce înseamnă că politica energetică va juca permanent un rol proeminent în regiune.
O altă caracteristică importantă este aceea a delimitării spațiale, prin includerea sau nu a Rusiei în Zona Lărgită a Mării Negre. Din punct de vedere geografic, Rusia aparține zonei. Mai mult chiar, Rusia este un factor puternic de influență la marginea zonei delimitate ca fiind Euro-Atlantică. Uniunea Europeană depinde de importurile de petrol și gaze din Rusia, via Ucraina. Rusia joacă deci un rol economic și politic deloc de neglijat în relația cu Uniunea Europeană. Ținând cont de această stare de fapt, devine evident că o bună cooperare cu Rusia este esențială pentru menținerea securității în regiune.
Bruce Jackson are deci dreptate când subliniază necesitatea atribuirii „Rusiei a rolului pe care îl are în această parte a lumii” pentru stabilirea unor „relații mature” între aceasta și NATO – Uniunea Europeană.
Astfel, dacă privim procesul de formare a identității Bazinului Mării Negre prin prisma problematicii de securitate apreciez că șansele de succes sunt mult reduse, cel puțin pe termen scurt. Națiunile aparțin unor subsisteme geopolitice și culturi diferite, unele dintre acestea neavând nici un fel de tradiție în a coopera împreună, cu excepția câtorva cazuri după 1990. Altele mențin încă relații tensionate (de exemplu, Armenia și Azerbaidjan nu au relații diplomatice) sau chiar mai sunt încă state în zonă care își dispută teritorii naționale.
3.2 Zona lărgită a Mării Negre
Seminarul de Cercetare Internațională al Parteneriatului pentru Pace care a avut loc în Constanța în luna iunie 2005, organizat de către Colegiul de Apărare NATO în cooperare cu Centrul de Studii NATO din București a dezbătut pe larg rolul Zonei Lărgite a Mării Negre în viitorul spațiu de securitate al Europei. Participanții din cele peste 30 de țări membre sau partenere NATO au recunoscut, din punctul de vedere al securității, existența competiției între puterile dominante ale regiunii și implicit au analizat atât situația specifică la acel moment cât și probabilitatea existenței unei viitoare cooperări și posibile integrări a țărilor parte a Zonei Lărgite a Mării Negre în structurile de securitate Euro-Atlantice.
Zona Lărgită a Mării Negre este un punct de coliziune al unor complexe de securitate diferite chiar dacă NATO, Rusia și Uniunea Europeană nu au dezvoltat mari concepte strategice cu referire sau care să aibă impact asupra acesteia.
NATO, recunoscând importanța strategică a zonei, rămâne principalul furnizor de securitate, contribuind la stabilitate prin programele sale de sprijin acordat țărilor din regiune. NATO încurajează statele membre sau partenere să fie nu numai beneficiari dar și producători de securitate. De asemenea, devine din ce în ce mai vizibil că poți deveni mai ușor membru al Uniunii Europene fiind mai întâi membru NATO.
Pentru Rusia, accesul la Marea Neagră este o prioritate strategică, dar politica rusă de a conserva trecutul imperialist este considerată învechită, deoarece noile state independente încearcă să iasă de sub acest control impus. Neînțelegerile în care Rusia este implicată pe teritoriul fostei URSS sunt numeroase și de anduranță tocmai din cauza încercării de a păstra ce a mai rămas din fosta orânduire. De aceea importanța și influența Rusiei în zonă sunt încă majore iar interesele politice și economice ale acesteia nu se regăsesc într-un concept al unei zone lărgite a Mării Negre.
Uniunea Europeană încă nu a dezvoltat o viziune geopolitică la scară globală și nici o politică coerentă cu privire la zona lărgită a Mării Negre. Statele membre ale Uniunii Europene privesc această zonă în mod diferit, cel mai adesea modul de percepție fiind reflectat de sentimentele referitoare la Rusia. Putem spune că una din prioritățile strategige ale Rusiei și anume creșterea accesului la Marea Neagră, a fost atinsă în anul 2014 prin anexarea Crimei, fapt care demonstrează încă odată, dacă mai era cazul, că în ciuda problemelor economice, tendințele expansioniste ale Rusiei încă există.
În acest moment, zona lărgită a Mării Negre este considerată a fi periferia Uniunii Europene, deci, la o analiză superficială, s-ar putea spune că rolul zonei nu pare a fi unul major. Acțiunile Rusiei în Ucraina au modificat radical ecuația europeană de securitate. Regiunea Mării Negre devine o zonă contestată atât de Rusia cât și de NATO. Pentru Rusia, menținerea influenței sale în regiune este critică pentru statutul său de putere mondială. Președintele Vladimir Putin a justificat parțial anexarea peninsulei ucrainene Crimeea prin nevoia de a menține accesul Rusiei la Marea Neagră. În Crimeea se afla structuri importante ale Rusiei, inclusiv baza navala de la Sevastopol, unde este gazduită Flota la Marea Neagră.
Avînd în vedere aceste caracteristici și nevoia de a construi o identitate politico-economică a regiunii, reies următoarele direcții de acțiune și opțiuni:
a. Zona Lărgită a Mării Negre ar trebui să fie o regiune neafectată politic, un spațiu regulat, supus unor instituții naționale și transnaționale puternice; dat fiind rolul pe care vor să și-l asume în regiune Rusia și Ucraina (și chiar Turcia), probabil că acest lucru nu se va întâmpla într-un viitor apropiat fără implicarea unor actori puternici, externi, capabili să influențeze din toate punctele de vedere dezvoltarea regiunii; zona lărgită a Mării Negre, având la dispoziție depozite importante de petrol și gaze, este prea importană pentru ca Rusia și Ucraina să renunțe la profitul și influența economică și politică pe care le generează aceste resurse în acest moment în Europa;
b. Țările care formează această regiune ar trebui să își dezvolte o voință politică pentru auto-transformare. Unele state refuză să coopereze cu alte state datorită punctelor contradictorii devenite de acum istorice, legate de teritorii, religie, criterii etnice, interese proprii care acum sunt schimbate unele față de altele. Fără a deschide calea dialogului, fără a încerca să se cunoască și să lucreze împreună nu se poate ajunge la nici un fel de soluție viabilă în Zona Lărgită a Mării Negre.
c. În viitor, această zonă are nevoie de un organism de conducere regional dinamic și de sprijin, capabil să dezvolte inițiative de cooperare între statele regiunii. Acest lucru se poate realiza numai dacă sunt îndeplinite cerințele enumerate mai sus.
d. Este necesară o soluție cât mai rapidă pentru eliminarea conflictelor active și înghețate din zonă; în prezent, problemele nu sunt rezolvate prin izolarea entităților nerecunoscute, ar trebui găsite mijloacele și modurile de a le angaja în dialog; ar trebui realizate scenarii pentru găsirea unor rezolvări prin implicarea tuturor statelor din regiune. Soluționarea acestor conflicte reprezintă un obiectiv major pentru statele implicate în ultimii douăzeci de ani. Analizând stadiul actual se poate concluziona că nu s-a obținut nici un succes semnificativ.
e. Țările din regiune ar trebui să decidă dacă vor acționa în baza unor programe sau inițiative funcționale și pașnice; în această idee, acestea ar trebui să aleagă între a face declarații voluminoase sau a încerca să se integreze în regiune prin acțiuni simple, amiabile. Rusia deja a arătat că preferă altă cale de abordare a problemei, iar Ucraina a fost practic adusă la tăcere prin acțiunea Rusiei din anul 2014.
f. Tipurile de integrare propuse de Uniunea Europeană și NATO s-ar putea să nu fie modelele ideale pentru integrarea în viitor a statelor din zona lărgită a Mării Negre, fiind astfel poate necesară găsirea unor soluții mai flexibile pentru apropierea către sinergiile naționale; cea mai bună rezolvare așteaptă încă să fie găsită și adoptată. NATO manifestă un interes evident pentru integrarea Georgiei și Ucrainei, chiar dacă acțiunile Rusiei din Georgia din anul 2008 și din Ucraina din anul 2014 au reliefat încă odată faptul că Rusia nu este nepăsătoare față de interesul NATO în regiune. Uniunea Europeană rămâne încadrată într-o concepție învechită specifică unui „club aristocratic” care nu ia în considerare integrarea unor țări lipsite de garanții economico-financiare majore. Practic, în acest aspect ne confruntăm cu o dilemă reprezentată de două paliere:
1. puterea de influență a NATO în a determina Rusia să accepte integrarea Ucrainei și a Georgiei (care ar ușura o integrare ulterioară în Uniunea Europeană a acestora);
2. capacitatea Uniunii Europene de a se adapta cerințelor de integrare a unor țări cu valențe democratice în detrimentul criteriilor economic-financiare la care acestea au ajuns. Un exemplu al acestui impas decizional, specific Uniunii Europene, îl reprezintă managementul crizei din spațiul ex-iugoslav. O soluție locală alta decât cele două de mai sus (integrarea NATO și sau UE) nu poate fi găsită deoarece dacă implică țările mari din zonă acestea nu pot coexista prin decizie în afara NATO și UE, iar dacă ar impune o organizație structurată la inițiativa țărilor mai mici nu ar avea nici o șansă de succes în absența țărilor mari.
g. Mare parte a țărilor din Zona Lărgită a Mării Negre au arătat că au nevoie de ajutorul actorilor din afara regiunii, în acest moment nefiind încă clar dacă aceste state sunt în măsură să dezvolte și coordoneze un sistem de într-ajutorare. NATO și Uniunea Europeană încă nu au o politică definită asupra „măsurii”sprijinului pe care trebuie să îl acorde acestor țări. Dacă aceste două organizații puternice nu vor „convinge” Rusia și Ucraina să adopte poziții cooperante, în special în contextul actual al conflictului dintre acestea, celelalte țări din spațiul de interes nu vor putea să adopte decizii majore care să implice dezvoltarea proprie în detrimentul celor două nominalizate mai sus. La întrebarea „Care ar trebui să fie orientarea vestică fundamentală referitoare la Zona Lărgită a Mării Negre în viitoarele decade?”, Vasile Secăreș răspunde încă din anul 2005 astfel: „NATO și Uniunea Europeană trebuie să abandoneze postura ambiguă pe care continuă să o aibă despre ancorarea Zonei Lărgite a Mării Negre în comunitatea Euro Atlantică. Un angajament serios NATO-UE este o trebuință care forțează integrarea politică, economică și de securitate a zonei. Bineînțeles, Georgia și Azerbaijan sunt încă la mulți ani depărtare de a se califica pentru a fi membri NATO și UE, dar fără angajament mutual și fără a avea planificat un curs adecvat, viiitorul Sudului Caucazilor ar putea urma o logică diferită de cea pe care ne-am dori-o.”
3.3 Riscuri și amenințări pentru securitatea regiunii Mării Negre
Regiunea extinsă a Mării Negre a revenit în centrul activităților transfrontaliere atât în sens pozitiv (comerț, turism și transportul resurselor energetice), cât și negativ (punct de intersecție al cererii și ofertei de diferite produse traficate ilegal). Terorismul, criminalitatea organizată, conflictele înghețate, radicalizarea mișcărilor autonomist-separatiste sunt provocări serioase la care actorii din regiune trebuie să răspundă.
Din perspectiva terorismului statele din regiune se prezintă sub grade diferite de risc. Astfel, statele de pe litoralul vestic demonstrează un control eficient al fenomenului, sub aspectul prevenirii și al combaterii. În schimb, statele din zona caucaziană au încă o stabilitate politică fragilă ceea ce ar putea favoriza radicalizarea mișcărilor sociale și refugierea pe teritoriul lor a unor rețele afiliate la rețelele internaționale teroriste. Vectorii de propagare a terorismului sunt: amplificarea acțiunilor grupărilor etnico – separatiste și fundamentalist islamice, radicalizarea mișcărilor autonomist – separatiste din zona caucaziană (Nagorno-Karabah, Transnistria, mișcarea naționalist-extremistă cecenă îndreptată împotriva rușilor), lansarea fundamentalismului islamic ce poate prinde în categoriile sociale defavorizate, prezența și implicarea ONG-urilor arabe în susținerea grupărilor teroriste, conexiunile dintre activitățile teroriste și cele din domeniul crimei organizate. În războiul împotriva terorismului un rol nou are modalitatea de a plasa mai multe facilități militare pe malul vestic al Mării Negre, în România și Bulgaria. Aceste facilități au operat împreună prin trupele americane, iar trupele române/bulgare sunt cruciale în noua strategie a Statelor Unite de a utiliza mici baze pentru refugiu, adăpost dar și rezervă de trupe. Aceasta oferă o valoare în plus pe care Marea Neagră o are în războiul împotriva terorismului. Trebuie să luăm în considerare că din Regiunea Extinsă a Mării Negre, România, Bulgaria, Ucraina, Moldova și Georgia sunt țări care au avut sau mai au trupe în Afganistan și Irak, ca părți ale coaliției de țări. Drepturile de survolare se aplică pentru toate țările din regiune și au și funcționat, inclusiv pentru Rusia.
Crima organizată reprezentată de traficul de droguri, de ființe umane, migrația ilegală, infracționalitatea economico-financiară, spălarea de bani, falsificarea de documente au avut un teren prielnic de dezvoltare în regiunea extinsă a Mării Negre. Prin regiune trec rutele de trafic de droguri provenite din Semiluna de Aur (Pakistan, Iran, Afganistan), Triunghiul de Aur (Myanmar, Laos, Thailanda) și din unele state din Asia Centrală. Granițele permeabile ale statelor caucaziene facilitează drumul grupărilor criminale către Europa Occidentală. Pericolul este cu atât mai mare cu cât din țări de tranzit ele devin și țări consumatoare de droguri. Intensificarea consumului de droguri are ca efect atragerea unor mijloace financiare considerabile de către organizațiile traficante, iar această putere economică este folosită în coruperea unor factori de decizie. Corupția, lacunele de legislație sunt aspecte care facilitează nu doar extinderea traficului de droguri, ci și extinderea traficului ilegal de persoane, având ca destinație tot Occidentul. Componenta cu cel mai mare grad de risc pentru regiune este traficul de armanent. Pe fondul schimbărilor politice și sociale din zonă și odată cu creșterea rolului grupărilor de tip mafiot în spațiul post-sovietic a fost stimulată contrabanda cu armanent convențional și de distrugere în masă. Un caz aparte este teritoriul transnistrean care a devenit un loc activ al grupărilor teroriste și un câmp prielnic de desfășurare a traficului de armament. Mișcările islamice urmăresc identificarea unor posibile locuri de instruire, de procurare a armelor și firme locale de transport a militanților către Orientul Mijlociu și Caucazul de Nord.
Principalele conflicte înghețate care încă mocnesc în zona Mării Negre sunt următoarele: conflictul moldo-transnistrean, conflictul azero-armean, conflictele din Georgia și conflictul din Cecenia. Acestea reprezintă un potențial deosebit de escaladare și situația de securitate poate oricând degenera, transformându-se într-un conflict în toată regula în scurt timp.
Transnistria este o republică separatistă din Republica Moldova. Autoritățile transnistrene controlează partea din est a teritoriului moldovean, dar și șase alte județe din vestul acestuia. Republica separatistă este susținută de Rusia, forțe militare rusești rămânând în acest spațiu până în prezent cu scopul de a proteja populația majoritar slavă de etnici – ucraineni și ruși.
Figura nr. 2 – Republica Separatistă Transnistria
Sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/Transnistria.
După încercări eșuate de a negocia statutul Transnistriei în raport cu Republica Moldova și Rusia (Memorandumul Kozak – 2003), negocierile au fost reluate în 2011, în formatul „5+2” (Transnistria, Moldova, Ucraina, Rusia, OSCE + SUA și UE ca observatori). Totuși, similar cazului Kosovo, negocierile nu se axează asupra problemelor fundamentale și cu o sensibilitate crescută pentru ambele părți – politice – ci asupra aspectelor socio-economice.
Nici negocierile reluate în 2011 nu par a fi avut succes, dat fiind că cele două întalniri nu și-au atins scopul propus. Astfel, negocierile de la Moscova (2011) s-au încheiat din pricina poziției inflexibile a delegației de la Tiraspol vizavi de propunerea delegației de la Chișinău al cărei obiectiv era elaborarea unui statut juridic special pentru republica separatistă, respectând, simultan, suveranitatea și integritatea teritorială a Republicii Moldova.
În 2012, formatul „5+2” s-a reunit din nou, la Dublin, părțile neajungând nici de această dată la un acord în privința statutului Transnistriei din cauză că Moscova și Tiraspol au abătut discuțiile de la tema principală către aspecte procedurale, din cauza limitelor de mediere ale OSCE și a abținerii observatorilor. Mai mult, problema retragerii trupelor rusești din Transnistria nici măcar nu a figurat pe agenda acestei întâlniri.
Totodată, faptul că statutul Transnistriei este departe de a fi definit în acord cu toate părțile implicate este vizibil și în declarația ministrului apărării din Republica Moldova, la finele anului 2012, care avertiza asupra derulării unei acțiuni de înarmare a contingentului rus din regiunea Transnistreană (camioane, grenade, puști cu lunetă) , fără informarea autorităților de la Chișinău; aceste acțiuni nu sunt justificate nici de specificul unei misiuni de menținere a păcii, nici de faptul că mediul de securitate este relativ stabil. Mai mult, și concepția de politică externă, elaborată la Tiraspol și lansată oficial la 20 noiembrie 2012, pune accent pe consolidarea cooperării în plan politic și militar cu Rusia și pe necesitatea câstigării independenței. În același timp, ca priorități sunt stabilite integrarea în uniunea vamală și în Uniunea Eurasiatică, punându-se accent pe Rusia, ca principal partener al Tiraspolului, în vreme ce relația cu Chișinău este abordată succint, marginal. Date fiind raporturile curente dintre Rusia, pe de o parte, și UE și SUA, pe de alta, soluționarea diferendului transnistrean nu va avea loc în viitorul apropiat, Transnistria reprezentând unul dintre avanposturile militare rusești, fiind susținută de Moscova.
Abhazia este o republică autonomă din nord-vestul Georgiei, ce și-a câștigat acest statut în 1992. Istoria sa recentă a fost marcată de anul 2008, când, în plină criză în Oseția de Sud, forțele armate ale Abhaziei și ale Rusiei au invadat regiunea Kodori, Moscova afirmând că susține independența acestei provincii. În aceeași lună, președintele rus de la acea dată, Dimitri Medvedev anunța că recunoaște independența Abhaziei și a Oseției de Sud, fără ca cele două republici să fie însă recunoscute ca atare și de restul comunității internaționale. Relațiile dintre Abhazia și Georgia au fost tensionate în intreaga perioadă post-2001 și la fel de evidentă a fost și susținerea Rusiei oferită liderilor de la Sukhumi. Mai mult, chiar și momentul în care Tbilisi a oferit mai multă autonomie federală Abhaziei, aceasta s-a coordonat cu Transnistria și Oseția de Sud pentru a cere alipirea la Federația Rusă. Ulterior, Rusia a început șă își stabilească o bază navală la Marea Neagră în Abhazia, iar, ca răspuns la blocada navală georgiană asupra Abhaziei (erau reținute toate navele care se îndreptau sau veneau dinspre Abhazia), nave rusești au început să patruleze Marea Neagră pentru a proteja navele care făceau obiectul blocadei și împiedicând navele georgiene să intre în apele abhaze. În plus, Rusia are încă trupe militare staționate în Abhazia, după războiul din 2008.
Influența asupra Abhaziei permite Moscovei să își extindă controlul la Marea Neagră. Totodată, evenimentele din 2008 au constituit și un semnal de alarmă pentru Georgia, care se înscrisese clar pe drumul integrării euroatlantice, și pentru NATO și UE cu privire la proiectul extinderii în estul Europei. Mai mult, influența și/sau controlul nu doar asupra Abhaziei, ci și asupra Georgiei comportă o altă semnificație, ce relevă mecanismele care stau în spatele eforturilor de integra Georgia (abordarea comunității euroatlantice) sau de a o menține sub propriul control (abordarea Rusiei) – rolul jucat în geopolitica energetică la Marea Neagră. Georgia face legătura dintre resursele energetice caspice și central-asiatice (Azerbaidjan, Kirghistan, Kazakhstan, Kurdistan, Daghestan), care au atras atenția giganților petrolieri din vestul europei și din SUA. Prin urmare, este posibil ca aceste conflicte înghețate să fie întreținute, menținute în aceeași stare de lupta dintre marii actori din regiune pentru atingerea intereselor. În același timp, nici viziunile acestor actori (Rusia, UE) asupra evenimentelor din acest spațiu nu coincid. Astfel, dacă Rusia susține că prezența sa militară în Abhazia este justificată prin nevoia de a proteja populația abhază și de a oferi sprijin liderilor de la Sukhumi. Aceeași realitate este percepută de către UE și SUA drept o ocupație a unor teritorii dintr-un stat independent.
Figura nr. 3 – Abhazia și Oseția de Sud
Sursa: http://media.realitatea.ro/multimedia/image/2008
08/w298/image_121818811901902500_1.jpg
Oseția de Sud (figura nr. 3) este situată nordul Georgiei care, în ceea ce privește statutul în raport cu Tbilisi și Moscova, este foarte similară Abhaziei. În 2008, forțele armate ale Oseției și Rusiei au câștigat controlul asupra acestei regiuni. Și Oseția este considerată de către georgieni un teritoriu aflat sub ocupație rusească.
De asemenea, în urma evenimentelor din 2008, Rusia a recunoscut ca stat independent nu doar Abhazia, ci și Oseția de Sud, fapt condamnat de NATO, OSCE și UE din cauză că aceasta s-a înfăptuit prin violarea integrității teritoriale a Georgiei. Practic, 2008 a fost anul în care ciocnirile dintre forțele georgiene și cele osetine s-au amplificat considerabil, fiind implicate însă și forțe rusești. Atunci când liderii occidentali au solicitat încetarea imediată a focului, delegația rusă din Consiliul de Securitate al ONU a făcut uz de dreptul la veto. Nici în acest caz nu se poate identifica o soluție pe termen mediu, dat fiind că părțile conflictului sunt susținute de mari puteri ale căror interese și moduri de abordare sunt complet diferite. Cert este că acțiunile din 2008 ale Federației Ruse au fost o demonstrație de forță atât pentru Georgia, cât și pentru comunitatea euroatlantică a cărei prezență în proximitatea sa imediată o dezagreează complet. Totodată, 2008 a fost și un semnal de alarmă asupra potențialului conflictual al regiunii.
Nagorno-Karabah este un alt stat de facto, nerecunoscut, situat în Caucazul de Sud, în interiorul Azerbaidjanului, dar locuit de o majoritate armeană creștină (80%). Restul locuitorilor sunt azeri musulmani. Mișcarea pentru independența provinciei s-a amplificat în 1989, când ciocnirile dintre azeri și armeni s-au intensificat considerabil, continuând și după obținerea independenței Armeniei în 1991. Și atunci, actorii regionali s-au împărțit în două tabere. Pe de o parte, Federația Rusă a susținut armenii, pe de alta, statele musulmane (Turcia, Azerbaidjan și grupările islamice) au acordat asistență azerilor din provincie. Ciocnirile din 1992-1993 s-au finalizat cu preluarea controlului asupra provinciilor de către milițiile armene. Conflictul nu a fost rezolvat nici până în prezent, tentativele occidentale de mediere esuând în a rezolva dezacordul dintre Armenia și Azerbaidjan. Singura soluție întrevăzută de specialisti pentru întărirea stabilității regionale este consolidarea cooperării economice, cu accent pe dezvoltarea acesteia în planul industriei petroliere. Totodată, mediatorilor de a contribui la atenuarea sau rezolvarea acestui diferend. Este vorba, mai ales, despre UE, văzută ca o uniune economică și politică puternică a statelor europene, dar incapabilă să acționeze în mod unitar, instrumental, eficient în rezolvarea acestui conflict.
Figura nr. 4 – Nagorno-Karabah
Sursa: http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/country_profiles/3658938.stm
Toate aceste conflicte înghețate sunt menținute nu doar de dificultatea procesului de mediere, a existenței unor interese de nereconciliat între părțile implicate direct. Entitățile vizate sunt și „victime” ale istoriei și ale locațiilor în care se află, caracterizate, în primul rând, de existența unor considerabile resurse energetice. Prin urmare, tergiversarea rezolvării lor este determinată și de faptul că puterile implicate în procesul de mediere au interese diferite în regiune, interese care par, de asemenea, de nereconciliat. Mai mult, diferendele descrise mai sus nu creează doar un mediu instabil din pricina impactului pe care îl au asupra securității militare în regiune, ci generează și mențin vulnerabilități pe care se grevează și se dezvoltă si celelalte tipuri de riscuri și amenințări caracteristice zonei Mării Negre. Prin urmare, printre vulnerabilitățile dezvoltate în acest fel se numără cele legate de carențele guvernării – corupția, instabilitatea politică, slaba dezvoltare economică a acestor state, insecuritatea în plan social creează un teren fertil pentru manifestarea unor riscuri si amenințări de tipul terorismului internațional și al criminalității organizate. Consider util a se analiza Indexul Statelor Esuate (2012), realizat de Fondul Internațional pentru Pace, clasamentul statelor lumii în funcție de indicatori precum presiunea socială, refugiați, revendicări sociale, adăposturi umane, dezvoltare inegală, declin economic, delegitimizarea statului, servicii publice, drepturile omului, aparatul de securitate, dezbinarea elitelor, intervenții externe. Conform acestui clasament, Georgia ocupă locul 51, intrând în categoria statelor cu un nivel critic de periculozitate. În pericol, sunt considerate și Azerbaidjan, Republica Moldova, Federația Rusă și Turcia, toate fiind implicate în diferende teritoriale, diferende ce au loc în proximitatea sau afectează Zona Lărgită a Mării Negre.
3.4 Direcții posibile viitoare
Începând din momentul în care unele state din Zona Lărgită a Mării Negre au dezvoltat o relație indivizibilă cu structurile Euro-Atlantice, membri UE au manifestat un interes crescut față de această zonă. Acest lucru înseamnă că există oportunități ample de dezvoltare a inițiativelor cu privire la integrarea viitoare a zonei în structurile Euro-Atlantice, zona devenind astfel un nou punct de focalizare a cooperării Trans-Atlantice. Trebuie deci făcute mai multe eforturi pentru o dezvoltare și mai mare a rolului unor programe ca Parteneriatul pentru Pace, a Pactului de Stabilitate și a Inițiativei Mării Negre, concentrându-se efortul în particular pe proiecte și inițiative concrete.
În această idee, NATO poate continua programele prezente de cooperare și poate influența statele partenere să înceapă sau să continue alte procese de reformă. Mai mult ca niciodată, trebuie exploatat potențialul oferit de dezvoltarea unor cooperări viitoare cu alte organizații internaționale, cum ar fi UE sau OSCE. O problemă care garantează atenția pe viitor asupra importanței Zonei Lărgite a Mării Negre este interesul strategic al Rusiei în regiune, dovadă fiind recentele acțiuni prin intermediul separatiștilor proruși în Ucraina și anexarea Crimei, zonă extrem de importantă în geopolitica și geostrategia Zonei Lărgite a Mării Negre. Recunoscând că Rusia este un jucător cheie în această zonă, rezultă că soluții la problemele existente, cum ar fi conflictele înghețate sau deschise, nu pot fi găsite fără a implica Rusia. O problemă care rămâne să fie rezolvată este aceea de a face ca Rusia să devină o voce în regiune, și foarte important, o voce constructivă; soluția nu pare să fie foarte simplă, mai ales după penultima rundă de aderare la NATO (care a adus în final România și Bulgaria ca membri deplini ai Alianței și, ulterior, integrarea celor două state în Uniunea Europeană). Aceste realizări s-au dovedit a fi total împotriva dorințelor și intereselor în zonă ale Rusiei, fapt ce s-a agravat și a dus ulterior la intervenția Rusiei în Ucraina odată cu afirmarea aspirațiilor acesteia din urmă de a adera la NATO și Uniunea Europeană, precum și datorită faptului că NATO a demarat și este în curs de finalizare cu montarea a două scuturi antirachetă în Polonia și România, considerate o amenințare de către Rusia. Acest elemente dovedesc, dacă mai era cazul, că Rusia dorește să rămână principalul actor al Regiunii Extinse a Mării Negre și este în stare să facă orice pentru a îndeplini acest deziderat, chiar dacă din punct de vedere economic nu se află la parametrii doriți.
Un alt fapt care nu poate fi neglijat este impactul unuia sau mai multor jucători din afară, destul de puternici pentru a negocia de pe picior de egalitate cu Rusia. Statele Unite au ajuns destul de puternice în zonă și își fac simțită prezența, fapt care naște întrebarea dacă activitatea SUA trebuie redusă sau preluată de o prezență multilaterală. Pe de altă parte, s-ar putea spune că, dimpotrivă, pe măsură ce Uniunea Europeană se întoarce din ce în ce mai mult de la interesele comune avute cu Statele Unite, acestea ar trebui să își facă simțită prezența din ce în ce mai mult în regiune. Oricare ar fi modul care va fi hotărât pentru rezolvarea situației, impactul actorilor din afara regiunii va fi simțit de către țările parte a Zonei Lărgite a Mării Negre.
Legat de relația dintre România și Ucraina, un element cheie în Zona Lărgită a Mării Negre, odată cu căderea regimului fostului președintele Viktor Ianukovici și înlocuirea sa cu unul pro-european asumat al actualului președinte Petro Poroșenko, relația bilaterală dintre cele două state a căpătat un interes strategic zonal deosebit. Contactele la cel mai înalt nivel dau semne de apropiere și regândirea dimensiunii bilaterale într-un context mai larg, regional, a produs o dezghețare timidă încă a relațiilor complicate și chiar tensionate pe alocuri dintre cele două țări pe mai multe dosare de interes din trecut, precum împărțirea platoului continental din Marea Neagră și Insula Șerpilor, navigația pe canalul Bâstroe, problemele minorității românești din Ucraina sau mai vechea poveste a combinatului Krivoi Rog. Analiștii politici ucraineni Serghei Gherasimciuc, Ruslan Gidora, Mihailo Goncear și Iaroslav Maticiuc (Grupa de studii strategice și de securitate și Centrul pentru Studii Globale) au scris recent un material ce analizează atent, dintr-o perspectivă a unui „reset” al relației bilaterale, viitorul politic regional al acestor două state riverane la Marea Neagră, o platformă de o importanță strategică din punct de vedere al securității regionale și nu numai.
Referitor la criza internațională cauzată de agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei, experții ucraineni precizează că aceasta și-a găsit exprimarea în mai multe componente ale relațiilor internaționale. Statele mari și organizațiile internaționale s-au prezentat cu totul nepregătite când Rusia – un membru permanent al Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite și unul dintre statele-garante a integrității Ucrainei, în conformitate cu Memorandumul Budapesta din 1993 – , nu numai că anexează Crimeea și desfășoară un adevărat război în regiunile de est ale Ucrainei, dar, și blochează capacitatea instituțiilor internaționale, care ar fi putut stopa agresorul. Agresiunea rusească a devenit așadar o provocare nu doar pentru suveranitatea Ucrainei, dar și pentru principiile relațiilor internaționale stabilite în lumea de post-război. Moscova ignoră flagrant Statutul OON, marginalizează OSCE, speculează slăbiciunea UE și SUA, dar face și încercări de a suprima eficiența articolului 5 al Tratatului Atlanticului de Nord.
Pe fondul creșterii îngrijorării internaționale legată de dorința Rusiei, riscul de escaladare a situației în Republica Moldova, Caucaz și statele baltice, precum și de diverse incidente declanșate de numeroase cazuri de comportare provocatoare a militarilor ruși, Rusia desfășoară un război nu împotriva unui stat concret sau coaliție de state, ci un război împotriva normelor internaționale în general.
În primul rând, pentru SUA, comportamentul Rusiei a fost neașteptat. Casa Albă, desigur, era conștientă de faptul că "supraîncărcarea" a fost un pas eronat în relațiile cu Kremlinul. Cu toate acestea, strategii americani, aflându-se în captivitatea spaimei de consolidare a Chinei, precum și călăuziți de presupuneri despre raționalitatea lui Putin, sperau că Rusia poate, și nu fără complexități, ar accepta pierderea Ucrainei. Rusia însă dorește cu atât mai mult să-și întărească pozițiile pe spațiul post-sovietic în numele unei "lumi ruse" efemere, dar probabil nu e gata să-și piardă locul în clubul "marelor state" și relațiile de parteneriat deosebit cu NATO.
Mai mult surprinzătoare a fost comportarea Rusiei pentru Uniunea Europeană. La Bruxelles s-au obișnuit să fie "neliniștiți" mai mult de situațiile de criză în regiunile îndepărtate ale lumii. Însă criza, care a apărut la frontiera cu UE, și începută chiar de la Revoluția de demnitate sub steagul Uniunii Europene, care a întrat în istorie ca "euromaydan", a devenit un șoc pentru Uniunea Europeană. Mecanismul greoi al structurilor europene, neobișnuit cu situații de forță majoră evident nu poate gestiona criza. Structurile europene, subminate din interior de corupția unor reprezentanți ai elitelor europene, sunt lipsite de umbrela de securitate americană și pe fondul unei lipse de unitate și solidaritate ale statelelor UE, doar acum – cu o întârziere semnificativă – încep a produce o comportare adecvată noilor realități politice. Cu alte cuvinte, pentru dezvoltarea relațiilor internaționale, s-a ajuns la abordările neoliberale și neo-realiste. Astăzi realiștii nu pot întotdeauna să explice și să prevadă următorii pași ai Rusiei.
În orice caz, recunoscând realitatea de amenințare a unui război, statele membre ale UE învecinate cu Rusia, au început să-și regrupeze forțele și fac rapid corectări în planurile lor de apărare. Statele Baltice se simt a fi cele mai vulnerabile din acest punct de vedere – destul de mici, dependente de sistemele de securitate colectivă, ele apelează la NATO cu oferte de a găzdui bazele permanente ale Alianței (Estonia și Letonia), desfășoară exerciții comune cu NATO (Letonia), sau merg chiar mai departe și, ținând cont de incertitudinea Alianței Nord-Atlantice de a-și îndeplini obligațiile sale, inițiază alianțe noi situaționale. Astfel de exemplu este Lituania, care din ce în ce mai mult solicită reînnoirea parteneriatului strategic cu Polonia și participă la formarea unei brigăzi comune lituaniană-poloneză-ucraineană (la 19 septembrie 2014, în Varșovia a avut loc o ceremonie de semnare a Acordului în cauză între Cabinetul de Miniștri al Ucrainei și guvernele Lituaniei și Poloniei). Brigada va fi o parte a forțelor contingente de menținere a păcii, precum și un mod de schimb de experiență, cunoștințe și abilități, nu numai între cele trei țări participante, dar și va contribui la interacțiunea armatei ucrainene cu forțele armate ale lumii.
România, ca o țară vecină a Rusiei la Marea Neagră, se găsește într-o situație relativ favorabilă. În primul rând, România nu are nici o frontieră directă cu Rusia, și, astfel, se simte relativ apărată în comparație cu statele baltice menționate. În afară de aceasta, România posedă bogății proprii de hidrocarburi. Ea depinde doar în proporție de o cincime de aprovizionarea cu gaze naturale rusești, ceea ce o face mai puțin vulnerabilă în plan economic. Totuși, să credem că separatismul din Donbas, inspirat de Rusia și războiul ruso-ucrainean al anului 2014 nu au afectat situația din România, ar fi o exagerare. În primul rând, încercările de a prezice derularea evenimentelor, atinge problema evaluării evenimentelor în Moldova. Moldova, primul dintre statele din Parteneriatul Estic, a reușit să obțină liberalizarea regimului de vize cu UE și rămâne un lider al reformelor în cadrul programelor europene existente. Însă aceasta nu-l salvează nici de problema conflictului "înghețat" în Transnistria, nici de riscuri de escaladare în Găgăuzia. Nu mai puțin problematice sunt perspectivele politicii externe ale țării după alegerile din anul 2014, unde, la putere poate reveni în orice moment Partidul Comunist datorită diferenței foarte mici dintre numărul de voturi obținute, partid care are o orientare pro-rusă, și care a declarat nu odată simpatia de integrare eurasiatică.
România, în mod firesc, exprimă un sentiment de compătimire față de Ucraina, în care românii au văzut o reflectare a propriei revoluții din 1989. Dar mai mult România este preocupată de soarta Republicii Moldova. Deoarece Republica Moldova e situată geografic între România și Ucraina, este firesc ca cheia relației să devină cooperarea dintre Kiev și București, care poate influența semnificativ evoluarea evenimentelor din regiune, la intensificarea procesului de soluționare a conflictului transnistrean, promovarea unei dinamici pozitive de dezvoltare economică.
Printre interesele primordiale ale Ucrainei sunt respingerea agresiunii militare rusești și menținerea controlului asupra regiunilor sudice. În acest caz, stabilirea situației în Sudul Ucrainei coincide de asemenea și cu interesele României. Nu cred că țării noastre îi va fi mai ușor să gestioneze situația în zona Mării Negre, dacă Rusia va îndrăzni să-și dechidă un coridor terestru până în Transnistria și să ocupe toată coasta ucraineană a Mării Negre. Dimpotrivă, controlul Rusiei sau lipsa de control pe segmentul transnistrean al frontierei moldo-ucrainene va conduce la faptul că nu numai Transnistria, dar și Republica Moldova în general se vor trezi în capcana "lumei ruse".
România dorește să-și consolideze pozițiile în organizațiile internaționale, în special în NATO și UE și pentru aceasta a apărut o ocazie unică. NATO intenționează să creeze forțe suplimentare de reacție rapidă cu țările Baltice, Polonia și România, fapt ce a fost deja implementat prin declarația de la ultimul summit NATO de la New Port, Țara Galilor din anul 2014, mai concret România va găzdui elemente ale scutului antirachetă, un comandament multinațional de divizie precum și o structură multinațională de integrare a forțelor. Un interes pentru România, este și crearea unui corp internațional NATO în Europa de Est, ale cărui elemente vor fi așezate în statele Baltice, Polonia și în România. Mai mult, Alianța a aprobat o decizie de a o atrage și Ucraina într-un program special, în care vor fi create patru fonduri de încredere, care vor susține realizarea problemelor de logistică, comunicații, criminalitate cibernetică, reabilitarea socială a răniților. În general, pentru România se deschide o perspectivă de a-și întări vocea în crearea agendei regionale și să apuce în acest sens ștafeta Grupului de la Vișegrad, care, din păcate, își pierde semnificația din cauza lipsei de solidaritate internă.
Desigur, inițiativele NATO vor susține România în consolidarea pozițiilor în NATO și UE. Mai mult, pentru țara nostră se deschide o nișă, la care nu pot pretinde alte state ale Alianței – nișa vârfului de lance al UE și NATO în regiunea Mării Negre. România poate fi un dirijor al intereselor de securitate ale statelor europene și pro-europene din regiunea extinsă a Mării Negre. În afară de creșterea reputației, consolidarea rolului în deciziile ce afectează regiunea, aceasta ar aduce României și beneficii practice în afaceri. Nu e nici un secret că România are produse de petrol și gaze pe coasta Mării Negre care ajung pentru acoperirea a mai mult de 70% din consumul de energie al țării. În vara anului 2014, Compania “OMV Petrom” a anunțat despre descoperirea de noi depozite de hidrocarburi în Marea Neagră. În caz de o rentabilitate comercială și prezența de investiții de aproximativ 100 de milioane de euro în termen de 3-4 ani, se prevede începerea producției industriale. În același timp, a atrage astfel de investiții într-o regiune instabilă, va fi destul de dificil și de acea România este extrem de cointeresată ca situația din regiunea Mării Negre să fie stabilă și ca situația care a apărut în jurul Zonei Scitice (a cărei explorare trebuia să o facă consorțiul companiilor "Shell", "OMV Petrom" și "Nadra Ucraina", condusă de "ExxonMobil» în sectorul ucrainean al Mării Negre, dar suspendată din cauza anexării Crimeii de către Rusia) să nu să se repete din nou. Toate argumentele expuse mai sus, precum și solidaritatea europeană, motivează pe deplin România la aprofundarea și extinderea cooperării cu Ucraina. Deci, România trebuie să țină seama de faptul că inițiativele ei în regiune vor fi mai marcante cu condiția ca țara noastră să continue politica de sprijin a Ucrainei.
La rândul ei, Ucraina ar trebui să fie conștientă de faptul că apropierea situațională a Ucrainei și României trebuie folosită ca o fereastră de posibilități pentru stabilirea unui parteneriat strategic cu drepturi depline. Ambele țări, fiecare pe rând, puneau pe agenda zilei contradicțiile sale, care frânau dezvoltarea relațiilor bilaterale. Acum, pe fondul controverselor comune, litigiile ar trebui să fie amânate, iar eforturile îndreptate asupra inițiativelor de interes comun. Cu toate acestea, premizele de schimbări pozitive și progres în relațiile ucraineano-române sunt legate de necesitatea de desfășurare a unui dialog între politici și experți, consolidarea dialogului diplomatic între părți, de discuții publice și de încredere, având ca obiect problemele sensibile în relațiile bilaterale cu posibilitatea de a atrage în polemica bilaterală elita politică a UE. În acest sens, părțile ar trebuie să devină mult mai deschise. Revitalizarea cuprinzătoare a dialogului între Ucraina și România va contribui la consolidarea încrederii politice ucraineano-române, dezvoltarea relațiilor umane și de afaceri, cooperarea în domeniul de producere și a comerțului, cooperării transfrontaliere, securității energetice și regionale în general. Astfel de lucuri precum tonalitatea excesivă nejustificată de declarații politice, excesul de zel în practica diplomatică sau alte demersuri ale părților în acest sens, ar trebui să rămână pentru totdeauna în trecut. Trebuie întărită credibilitatea relațiilor, deschiderea reciprocă în politică, coerența și compromisul în numele viitorului. Este necesar să fie o practică consultările diplomatice permanente. Ucraina și România ar trebui să se ferească de intrigile părților terțe, corelate la distrugerea atmosferei de bună vecinătate și perspectivei de parteneriat între acestea. E importantă intensificarea contactelor permanente între politicienii ambelor țări, ajustarea prietenoasă de discurs politic, consolidarea tematicii ucrainene în spațiul informativ românesc, și românești în spațiul informativ ucrainean.
În acest sens, precum și pentru găsirea unor compromisuri într-un "complex tradițional" ucraineano-român îngreunat de dispute și învinuiri, perspectivele de cooperare în regiunea Mării Negre, se impune intensificarea activității Comisiei Prezidențiale Ucraineano-Române. Acest lucru este necesar și în contextul promovării stabilității politice în Republica Moldova, unde la fel ca și în Ucraina în anul 2014 au loc alegeri parlamentare. Desfășurarea activității acestei Comisii ar putea da un impuls imens în soluționarea litigiilor menționate, vor crea condiții pentru dezvoltarea accelerată a cooperării economice, de securitate și umanitară între state, consolidării eforturilor în regiunea Mării Negre, precum și în promovarea cuprinzătoare a Uniunii Europene și integrării europene a Ucrainei.
Dezvoltarea relațiilor de bună-vecinătate și parteneriate, îndreptarea Ucrainei și a României în viziunea problemelor pan-europene a Marii Neagre, consolidarea eforturilor de a le depăși, corespunde intereselor naționale ale ambelor țări. Din punct de vedere de perspectivă istorică europeană și al realizării potențialului relațiilor inter-statale și a cooperării politice și economice, părțile ar trebui să ajungă la relații de parteneriat strategic ferm. Aceasta ar putea deveni una dintre prioritățile politicii externe a Ucrainei și a României, și tocmai aceasta determină aprobarea unui plan de măsuri energice pentru schimbarea paradigmei complimentare de relații în cea complementară, cultivarea în opinia publică a ambelor țări, a toleranței politice în creștere, a loialității uneia față de cealaltă.
Prioritățile parteneriatului Ucraina-România pot deveni:
1- cooperarea în asigurarea securității în zona Mării Negre;
2- proiectele comune de cercetare a depozitelor de resurse naturale în Marea Neagră;
3- crearea de întreprinderi industriale mixte;
4- elaborarea de programe comune ecologice;
5- intensificarea cooperării transfrontaliere;
6- consolidarea contactelor inter-parlamentare și inter-guvernamentale;
7- schimburile în domeniile științifice și culturale;
8- aprecierea influenței a societăților civile în în ambele țări.
Este evident că, primordiale sunt inițiativele de securitate. România, alături de țările Baltice și Polonia, poate fi o voce fermă în structurile NATO și UE. La rândul său, și Ucraina ar trebui să depună unele eforturi pentru acest lucru. Un domeniu important de cooperare bilaterală poate fi dialogul pe problemele unui model instituțional de securitate regională și cooperare în regiunea Mării Negre, incluzând posibilitățile existente de inițiative regionale și organizații (OCEMN, BLACKSEAFOR, Inițiativa privind cooperarea economică în Europa de Sud-Est, Procesul de cooperare în Europa de Sud-Est etc). Tandemul Ucraina-România ar putea dubla potențialul de influență al ambelor părți.
Înțelegând problema de determinare a priorităților de cooperare internațională în regiunea Mării Negre, în contextul dorinței de a avea o securitate regională mai durabilă, stabilitate politică și dezvoltare economică, devine mai actuală strategia care ar avea la bază următoarea atitudine:
(1) elaborarea în comun și punerea în aplicare cu partenerii din OCEMN, GUAM și în colaborare cu Uniunea Europeană, NATO și Statele Unite a următoarelor măsuri:
– contracarea politicii voluntariste neo-imperială rusească și prevenirea creșterii în continuare a rolului Rusiei în regiune;
– contracararea militarizării consolidate a bazinurilor Mării Negre și a Mării Caspice, revenirea la ideea de demilitarizare a regiunii, cel puțin – pe termen scurt – până la înghețarea de către statele subregiunilor a acțiunilor de consolidare a capacităților militare, unei discuții sincere și deschise atât la nivel de experți, cât și la nivel politic;
– consolidarea încrederii între părți, care a fost subminată de o serie de pași proprii, a unor pași necugetați inspirați din extern, care au adus la consolidarea unor proiecte irealizabile, la o practică de "joc dublu". Aceasta a influențat distructiv cooperarea și parteneriatul regional;
(2) concentrarea atenției politice a părților cointeresate la dezvoltarea proiectelor de investiții comune, de producere în comun, eliminarea obstacolelor pentru dezvoltarea comerțului și a contactelor umane.
În acest context, probleme deosebit de esențiale care frânează dezvoltarea unui parteneriat și care duc spre eroziunea relațiilor, rămân litigiile de interes interstatal. Pentru depășirea lor e necesar de a duce un dialog, de o contracarare a eforturilor distructive și anti-unificatoare a unor părți terțe, pentru a ajunge la un compromis și la o cooperare în dezvoltare.
Implicarea efectivă a Uniunii Europene, NATO și Statelor Unite în afacerile strategice și de securitate în regiunea Mării Negre în interesul tuturor părților a crescut considerabil, mai ales după acțiunile expansioniste ale Rusiei. Participarea acestora la acțiunile stabilite în special pe timpul summit-urilor NATO vor duce la consolidarea politicii și a securității regionale, a democrației și dezvoltării depline, la stabilirea încrederii și cooperării între Ucraina și România, apropierii de "obiectivitatea de evaluări și concluzii", nivelarea neînțelegerilor și a litigiilor reciproce.
În domeniul de securitate din regiunea Mării Negre, atât pentru Ucraina, cât și pentru România, pare la fel de importantă nu doar problema de dezvoltare izolată a organizațiilor internaționale și a proiectelor, dar și cooperarea lor, coordonarea obiectivelor și a măsurilor, reunirea de capacități și resurse. În acest sens, ambele părți ar trebui să acorde un rol egal consolidării pozițiilor și coordonării eforturilor la nivel bilateral și multilateral. În domeniul cooperării de afaceri Ucraina și România trebuie permanent să dea asistență întreprinderilor sale în stabilirea de contacte directe cu parteneri potențiali, să încurajeze întreprinderile de participare la expoziții și prezentări, care se organizează în țara parteneră. Ambele părți trebuie pe deplin să se folosească de posibilități, care au apărut după semnarea Acordului de asociere între Ucraina și UE. Printre altele, Ucraina și România trebuie să adopte abordări coordonate în domeniul ecologic și al protecției mediului pentru a rezolva problemele transfrontaliere existente în conformitate cu acordurile internaționale în vigoare, la care sunt parte ambele. Esențială, în acest context, e realizarea inițiativei privind introducerea unui sistem de monitorizare comună a mediului din bazinul Dunării. Aceasta concomintent va aduce o contribuție la îmbunătățirea mediului din regiune și soluționarea problemelor care decurg din acuzațiile reciproce.
Nu exista pe agenda zilei a politicii internaționale, care în prezent se schimbă radical în condiții de agresiune rusească în regiunea Mării Negre, cooperarea transfrontalieră, o preocupare ce ocupă un loc de frunte în relațiile bilaterale ucraineano-române. În acest sens, pentru Ucraina este important sprijinul eforturilor făcute de România care vizează îmbunătățirea eficienței cooperării transfrontaliere și elobolarea Programului de cooperare transfrontalieră Ucraina-România pe perioada anilor 2014-2020.
Printre priorități, la care din punct de vedere a unor "actori" ucraineni cointeresați în zonele de frontieră, luând în considerație contextul politic regional, e necesar să acordăm atenția în primul rând la următoarele lucruri:
a. – gestionarea frontierelor și asigurarea securității lor. Problema graniței a devenit acută pentru Ucraina, luând în considerație instabilitatea la frontiera ucraineană-rusă la Est. Cu toate acestea, o preocupare rămâne segmentul transnistrean al frontierei moldo-ucrainene. În acestă situație este oportună depunerea de eforturi comune pentru asigurarea securității la frontiera ucraineano-română. Între timp, o necesitate extremă este deschiderea a unor noi puncte de frontieră (în special în regiunile Cernăuți și Transcarpatia). Problema-cheie devine asigurarea dezvoltării infrastructurii acestora. Primul pas ar trebui să fie amenajarea, cu eforturi comune, a trecererilor de frontieră Russka-Ulma, instalarea echipamentelor necesare pentru asigurarea coridoarelor "roșii" și "verzi".
b. – protecția mediului înconjurător și adaptarea la schimbările climaterice. Este evident faptul că și problema de prevenire a inundațiilor are un caracter transfrontalier. Necesitatea prevenirii lor este prezentă și într-un șir de programe regionale de dezvoltare economică și socială. Cu toate acestea, se pare că depunerea unor eforturi comune în acest sens ar avea un ecou bun și o influență mult mai mare la îmbunătățirea situației ecologice în regiune. Extrem de importantă la fel rămâne problema aprovizionării efective cu apă, a drenajului și canalizării, schimbul de experiență pozitivă, în special a celei din județului Suceava.
c. – combaterea sărăciei. Regiunile de frontieră ale Ucrainei și României, în mod clar, suferă de o lipsă de investiții, de o rată ridicată a șomajului, de prezența grupurilor vulnerabile de locuitori. De aceea ar fi oportună formarea și implementarea strategiilor comune cu privire la soluționarea problemelor existente, schimbul de experiență pe problemele de adaptare socială a acestor grupuri, angajarea acestora, prestarea de servicii sociale la un nivel cuvenit.
d. – susținerea învățământului, științei, cercetărilor și inovațiilor. În regiunile de frontieră sunt stabilite relații cu instituțiile științifice și universitățile românești. Regiunea Transcarpatia s-a făcut renumită printr-o experiență pozitivă de implementare efectivă de inovații. Așadar, colaborarea în acest domeniu cu partenerii români poate fi utilă în creșterea bunăstării regiunilor.
e. – cooperarea în dezvoltarea infrastructurii regiunilor de frontieră și accesul la aceste regiuni, în ceea ce privește dezvoltarea infrastructurii de transport și asigurării unui flux sporit a persoanelor și a mărfurilor.
f. – dezvoltarea activității antreprenorilor mici și mijlocii reprezintă un segment care este strâns legat de toate prioritățile sus menționate, iar susținerea întreprinzătorilor în astfel de domenii precum agricultura și turismul verde, formarea traseelor turistice comune etc., ar putea deveni un factor de aprofundare a contactelor transfrontaliere, în deosebi în ceea ce privește perspectivă de intensificare a trecerilor de frontieră.
În ceea ce privește inițiativele comune de mai mari dimensiuni, ar fi oportune eforturile de stabilire a transportului aerian dintre state. Aceasta prevede atât cursele aeriene între capitale, cât și îmbunătățirea curselor aeriene regionale, unde se cere asigurarea de investiții pentru dezvoltarea aeroporturilor în centrele județene din regiunile de frontieră și crearea de condiții pentru atragerea operatorilor de transport aerian. În cele din urmă, benefică pentru Ucraina și România ar putea deveni inițiativa de creare a infrastructurii rutiere care ar asigura conexiunea la frontiera ucraineano-română în zona Siretului și a traseului Kiev-Ciop în zona Stryi. Deși o asemenea inițiativă necesită mari investiții, aceasta, pe de o parte ar ușura viața operatorilor de transport de marfă, care în România sunt limitate prin Convenția Carpatică, iar în Ucraina prin lipsa drumurilor cuvenite, și de aceea ei sunt nevoiți să pună fonduri bănești suplimentare în transportarea mărfurilor din portul Constanța. Se pare că pe baza intensificării dialogului politic bilateral măsurile concrete în domeniul colaborării transfrontaliere ar deveni o practică mai amplă în perspectiva dezvoltării relațiilor ucrainene-române, ar contribui la consolidarea parteneriatului strategic dintre Ucraina și România.
Resursele energetice ocupă totuși cel mai important rol al relațiilor interstatale în zona Mării Negre. Sectorul de nord-vest al Mării Negre conține depozite de hidrați de metan. În general, în Marea Neagră sunt după diferite estimări făcute în perioade diferite și în diferite țări din regiunea Mării Negre. Prognozele indică între 45 și 75 de trilioane de metri cubi de gaze naturale. Datorită „revoluției gazului lichefiat”, se observă sporirea interesului la hidrații de gaz atât în unele țări ale EU, cât și în Ucraina. Încă din 1993, Guvernul Ucrainei a aprobat programul „Hidrații de gaz din Marea Neagră”, care a prevăzut lucrări mari de cercetare geologică și crearea tehnologiilor de extragere. Au fost efectuate studii seismice, realizate câteva expediții științifice. Dar criza economică din anii `90, lipsa de finanțare și neputința guvernelor de a realiza programe de termen lung, au stopat dezvoltarea perspectivei hidraților de gaz în Ucraina. În prezent pe fondul succesului japonez din anul 2013 – prima extragere experimentală a gazului natural din depozite de hidrați de metan – se observă în țările dezvoltate ale lumii o atenție ridicată acestei teme. Ucraina nu a devenit o excepție. În sectorul ucrainean din Marea Neagră există un potențial semnificativ de hidrați de gaz (până la 7 trilioane m3), ceea ce a fost încă odată confirmat în cadrul expediții comune ucrainene-germane din anul 2010, cu nava germană de cercetare „Maria S. Merien” .
Ucraina, România și Bulgaria dețin împreună resurse prognozate de gaze în formă de hidrați de metan în Marea Neagră. Aceasta ar putea deveni un fundament pentru cooperarea multilaterală în regiune cu perspectiva de finanțare în cadrul unor programe corespunzătoare ale UE. De aceea este important de reținut că perspectiva de extragere a hidraților de gaz, care acum seamănă mai mult cu un exercițiu de experiment științific, poate deveni un următor val al revoluției în domeniul gazelor.
De asemenea, trebuie luate în considerație și posibilitatea livrării inverse de gaze din regiunea Caspică în România și de tranzit prin România în Ucraina. Desigur, trebuie spus că în cazul în care până la sfârșitul acestui deceniu România va reuși să soluționeze problema aprovizionării cu gaze prin exploatarea platoului său continental, atunci gazele din regiunea Caspică nu vor mai fi actuale pentru țara noastră.
De asemenea, aceasta va fi utilă și Moldovei, care e mai mult dependentă de livrările de gaz rusesc în comparație cu Ucraina și România. Există însă o mare probabilitate ca Rusia să facă eforturi de prevenire a tranzacției de gaz din Marea Caspică în UE prin traseul Caucazului de Sud și Turcia. Acest gaz este concurent gazului rusesc pe piața UE, de aceea există o mare probabilitate de destabilizare a situației în Caucazul de Sud și Marea Caspică cu scopul de a împiedica punerea în aplicare a marilor proiecte de investiții în dobândirea gazelor și a ridicării infrastructurii de transportare. Agresiunea rusească împotriva Ucrainei, pe teritoriul căreia și pe platoul adiacent unde au fost începute unele proiecte mari de investiții pentru exploatarea depozitelor de gaze tradiționale și neconvenționale, confirmă probabilitatea unui astfel de scenariu.
Deci, Ucraina și România, în colaborare cu Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii, trebuie să depună eforturi semnificative pentru prevenirea și contracararea unui scenariu negativ rus. În cele din urmă, în ciuda dominației a unui discurs realist, ambele state trebuie să rămână optimiste și să nu uite de rolul societății civile. Tocmai eforturile societății civile au creat un fundament pentru intensificarea cooperării care se desfășoară în acest moment între Ucraina și România și, evident, în viitor, inițiativele societății civile ar trebui să se bucure de mai multă susținere. Comunitatea universitară și cea de experți trebuie să obțină dreptul de voce în dialogul internațional al Ucrainei și României, să-și îmbogățească statutul de un actor mai activ cu o influență corespunzătoare în domeniul cooperării bilaterale.
Pagină albă
CONCLUZII
Analizând tendințele centrelor de putere actuale se constată că, spre deosebire de Europa, al cărei interes (cel puțin pe termen scurt și mediu) e mai mult regional și de Japonia care ezită în asumarea unui rol major cu conotații globale, SUA sunt dedicate cu consecvență rolului global. America nu-și poate imagina reducerea ambițiilor sale la o singură regiune. Interesele SUA sunt atât de legate de toate zonele globului, încât orice obstacol în calea materializării acestora ar avea consecințe nefavorabile nu numai asupra poziției sale de lider în construcția unei noi ordini mondiale, dar și a competiției pentru stabilirea unei ierarhii reale a centrelor de putere.
Același lucru este valabil și pentru ceilalți pretendenți la o poziție superioară în ierarhia puterii mondiale actuale: Japonia, China, Uniunea Europeană și Rusia. Orice scurtcircuitare a afirmării intereselor acestora, orice defecțiune a relațiilor dintre ei pot produce disfuncțiuni serioase în mediul de securitate și pot avea consecințe negative asupra procesului de dezvoltare și afirmare a noilor relații internaționale.
Cu siguranță, mulți alți actori statali sau non-statali vor mai apărea pe scena mondială și se vor confrunta în competiția dură și permanentă pentru un loc cât mai avantajos în sistemul de putere al mileniului trei. Pe de o parte vor apărea alianțe, coaliții sau parteneriate noi, unele chiar imprevizibile, vor fi elaborate strategii îndrăznețe și atotcuprinzătoare, în care tehnologia, informația și cunoașterea în general vor constitui elemente de referință, iar pe de altă parte se vor destrăma structuri și organisme considerate “nemuritoare” pe fundalul unor competiții și dispute din ce în ce mai dure și mai generalizate.
Demersul către o lume multipolară va fi de lungă durată, iar comunitatea internațională va cunoaște, probabil, o restructurare profundă, în care integrarea globală și regională va coexista cu tendința contradictorie de fragmentare și ierarhizare a lumii. În timp ce globalismul face aproape improbabil un război între marile puteri, amplificarea riscurilor asimetrice printre care terorismul, crima organizată și proliferarea armelor de distrugere în masă generează tot mai des motive de conflict. În condițiile diminuării rapide a resurselor naturale, concomitent cu creșterea demografică accentuată, bătălia pentru resursele strategice a rămas cel mai stabil element provocator de conflicte. Lupta pentru acestea se va intensifica, iar regruparea țărilor, în funcție de interese, în jurul noilor centre de putere se va contura din ce în ce mai clar. Vom asista probabil la afirmarea și creșterea presiunii acestora pentru atragerea în sfera lor de influență a unui număr cât mai mare de țări pentru a ocupa un loc cât mai avantajos în noua ordine mondială. Această configurație va fi hotarâtă de interese, de capacitatea de cunoaștere, de volumul și calitatea informațiilor, de puterea tehnologică și de accesul la resurse.
Între centrele de putere deja conturate, SUA și Uniunea Europeană pe de o parte, China și Japonia pe de altă parte, la care se va adaugă din ce în ce mai evident Rusia, se vor dezvolta atât relații de contestare, dar și de acceptare, pe baza parteneriatului activ, inițiat o dată cu declanșarea campaniei mondiale împotriva terorismului.
Interesele geostrategice și geopolitice ale Europei și Americii de Nord vor rămâne convergente, chiar dacă, pe plan economic și politic, competiția se va accentua. Occidentul și Orientul se vor afla, probabil, în relații echilibrate, dar interesele lor vor fi în general divergente. Se apreciază că actualul și viitorul context de securitate vor determina schimbari majore atât în fizionomia structurilor de securitate, cât și în modul lor de acțiune.
Secretarul general al NATO avertiza la summitul din septembrie 2002 de la Praga că, pe termen mediu, se preconizează un tablou sumbru al planetei. Omenirea se va confrunta cu cinci pericole majore determinate de instabilitatea sporită, creșterea fluxurilor migratoare și de refugiați, multiplicarea și diversificarea actelor de terorism, mărirea numărului de state aflate în criză și proliferarea fără precedent a armelor de distrugere în masă.
Ca un corolar ale celor preconizate de oficialul NATO, războiul din Irak a provocat, chiar înainte de a începe, o dezbinare nedorită a solidarității democrațiilor occidentale și a întregii comunității internaționale, care, după tragedia de la 11 septembrie 2001, părea mai unită ca oricând în lupta împotriva terorismului.
Divergențele pe tema dezarmării sau a înlăturării regimului lui Saddam Hussein, s-au transformat în dispute care au divizat profund Consiliul de Securitate al ONU, Alianța Nord-Atlantică și Uniunea Europeană cu membrii săi actuali sau viitori. Vechii aliați și-au adus reciproc acuzații, iar guvernele s-au găsit adesea pe lungimi de undă diferite de cea a propriei opinii publice, în principiu reticenta față de război. Dincolo de tema Irakului, s-au evidențiat viziuni sensibil diferite asupra legalității internaționale și locului viitoarei Europe unite în lume. În final divergențele se vor atenua, interesele vor predomina, dar nu fără a lăsa urme. Lumea democrațiilor liberale, în pragul căreia ne aflăm, se dovedește încă o dată mult mai complexă decât delimitarea clară între bine și rău din vremurile apuse ale războiului rece. Decizia Statelor Unite de a porni cu orice preț războiul din Irak nu numai că a generat și a confirmat ruptura apărută în rândul aliaților tradiționali, dar a și favorizat formarea a două grupări de interese contradictorii, SUA – Marea Britanie și aliații lor pe de o parte și Franța – Germania, Rusia și China pe de altă parte, reușind să fărâmițeze și mai mult bătrânul continent. Prin stabilirea de etichete precum “vechea Europa” și “noii aliați”, SUA au readus în actualitate posibilitatea unei divizări de moment dintre state pe criterii mai mult sau mai puțin subiective, receptată în mediile politice internaționale ca o impunere a voinței Washingtonului, deși majoritatea politologilor apreciaseră, după reuniunea din decembrie 2002 de la Copenhaga că această divizare a fost stearsă pentru totdeauna din fizionomia Europei.
Evoluția evenimentelor din Golf, războiul și perioada post-război din Irak vor determina schimbări majore nu numai la nivelul lumii arabe, dar vor influența întreg sistemul de securitate actual. Astfel, relațiile dintre Occident și Orient, cât și cele euro-atlantice vor avea noi conotații și noi elemente de incidență. Pe această bază vor fi stabilite noi coordonate de dialog politic și diplomatic în cadrul structurilor de securitate internaționale, vor fi elaborate noi criterii și reguli de conducere și funcționare a acestora, astfel încât procesul decizional să fie adaptat condițiilor tot mai complexe impuse de necesitatea combaterii terorismului și de noile realități internaționale.
În aceste condiții, se poate aprecia că viitorul demersului către multipolaritate va fi mai lung, mai dificil și mai complex decât se preconiza inițial. Fizionomia ierarhiei mondiale va fi nouă și imprevizibilă, iar scenariile de constituire a acesteia vor comporta viziuni pe cât de inedite, pe atât de probabile, materializarea lor depinzând de relațiile dintre actorii principali ai scenei politice mondiale, în care SUA vor deține, în continuare, pe termen lung, rolul principal.
În acest context, Zona Lărgită a Mării Negre va reprezenta în continuare interes pentru marile puteri ale lumii și nu numai, reprezentând totodată o zonă tampon între est și vest, o delimitare între civilizații dar și o poartă de acces către civilizația occidentală, iar resursele naturale existente în cantități considerabile în această regiune vor imfuiența în continuare geopolitica și geostrategia zonei.
Lucrarea a atins toate obiectivele stabilite, capitolele acesteia fiind foarte elocvente în ceea ce privește evidențierea particularităților și imfluienței pe care o conferă bogăția în resurse naturale statelor lumii și în special țărilor care sunt dispuse în Zona Lărgită a Mării Negre, atât în calitate de posesori de resurse naturale sau de consumatori ai acestora și nu în ultimul rând doar ca dispunere cu rol de transport al resurselor naturale către piețele de desfacere. În al doilea capitol al lucrării este prezentat pe larg rolul Regiunii Extinse a Mării Negre la nivel mondial, în special pentru marile puteri ale lumii, fie ele state sau organizații.
De asemenea, lucrarea prezintă pe tot parcursul ei rolul Rusiei în această regiune, atât în trecut cât și în special rolul tot mai imfluient al Rusiei ca principal actor asupra relațiilor internaționale la nivel european și mondial pentru Zona Lărgită a Mării Negre. Conflictul recent din Ucraina prin care Rusia și-a îndeplinit cel mai important deziderat al său și anume anexarea peninsulei Crimeea și accesul mărit la Marea Neagră, demonstrează, dacă mai era cazul, că cel mai important stat din regiune rămâne Rusia, chiar dacă aceasta se confruntă cu o serie de probleme economice carte îi temperează oarecum tendințele expansioniste de la nivel declarativ.
BIBLIOGRAFIE
LUCRĂRI DE AUTORI
Strategia Europeană de Securitate, aprobată de Consiliul European, Bruxelles, 12 decembrie 2003
Strategia de Securitate Națională a SUA, în Gândirea Militară Românească, nr. 2/2004.
Bruce JACKSON, The Archaeology of Modern Europe Strategic Issues Review, NATO Studies Center, București, 2004
Peter CALVOCORESSI, Politica mondială după 1945, Editura Alfa, București, 2004
Vasile SECĂREȘ, The new strategic and security landscape of Southestern Europe: the case for wider Black Sea area, Academic Resarch Branch – NATO Defense College – no. 15 – February 2005
Janusz BUGAJSKI, Pacea Rece, București, Editura Casa Radio, 2005
Marc COHEN, Energy Security in the Black Sea, Monitor Strategic, nr. 1-2, 2006
Nicolai TODOROVSKI, Noua Rusie, în www.rferl.org/Newsline, oct.- dec. 2006
Alocuțiunea președintelui României, Traian Băsescu, la Institutul Nobel, 7 noiembrie 2007
Strategia de Securitate Națională a României, adoptată prin Hotărârea nr. 62 a CSAȚ, București, 17 aprilie 2007
Cornel MARINESCU, Promovarea intereselor naționale ale României în spațiul maritim și fluvial din zona extinsă a Mării Negre, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2009
Nicolae ANASTASIU, Resursele energetice ale viitorului, sub semnul întrebării, Curentul Internațional, 2010
Sorin VICOL, Geopolitică și geostrategie europeană în Regiunea Extinsă a Mării Negre, Editura Militară, București, 2010
George ANGLIȚOIU, Limitele extinderii Uniunii Europene, Cadran Politic, 2010
Maria POSTEVKA, Vladimir ZODIAN, Zona Lărgită a Mării Negre, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucuresti, 2011
Cristina BOGZEANU, Evoluția mediului de securitate în zona extinsă a Mării Negre și influența acesteia asupra configurării forțelor navale ale României pe termen mediu și lung, Editura Universității Naționale de Apărare "Carol I", București, 2012
Kamil CAŁUS, Transnistria formalises a pro-Russia turn in foreign policy, Center For Eastern Studies, 28 November 2012
Vladimir SOCOR, „A failed re-start to 5+2 negotiations on Transnistria”, Eurasia Daily Monitor, vol. 9, no. 48, The Jamestown Foundation, 2012
Cristian NEGREA, Geopolitica, Editura Știința Militară, București, 2014
Mădălin NECȘUȚU, Ucraina, România și Marea Neagră: Oportunități în contextul războiului Ruso-Ucrainean, Curentul Internațional, 2014
SITE-URI WEB
http://www.eea.europa.eu/ro/
http://www.geostrategic.eu/
http://www.nato.int/
https://www.whitehouse.gov
http://www.cssp.ro/state/federatia-rusa/
http://www.romaniaucraina.ro/
http://www.moldova.md/
http://sofia.mae.ro/
http://ankara.mae.ro/
http://tbilisi.mae.ro/
http://erevan.mae.ro/
http://baku.mae.ro/
http://www.consilium.europa.eu/
http://www.europa.eu.int (www.eucenter.org; www.euractiv.com)
http://www.eea.europa.eu/ro/
http://www.president.Kremlin.ru.
http://www.summitnato.ro.
http://www.mediafax.ro/social/
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Locul Si Rolul Resurselor Naturale In Contextul Geopolitic Actual. Cazul Regiunii Extinse a Marii Negre (ID: 107235)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.