Locul Si Rolul Elementeor de Kinezica, Oculetica Si Proxemica In Comunicare

LUCRARE DE LICENȚĂ

Locul Și rolul elementelor de kinezicĂ,oculeticĂ Și proxemicĂ În comunicare

CUPRINS

INTRODUCERE

Este aproape incredibil că în decursul evoluției umane de mai bine de un milion de ani, aspectele non-verbale ale comunicării au început să fie studiate mai intens abia în anii '60, iar publicul a luat cunoștință de existența acestora numai în 1970, o dată cu apariția cărții lui Julius Fast despre limbajul trupului. Ea a fost un rezumat al muncii depuse până atunci de savanții behavioriști în domeniul comunicării non-verbale, dar mulți dintre semenii noștri nu au aflat nici astăzi de existența limbajului trupului si cu atât mai puțin de importanța acestuia în viața lor.

Charlie Chaplin si mulți alți actori ai filmului mut au fost pionierii folosirii cu îndemânare a comunicării non-verbale; aceasta a fost pe atunci singura metodă disponibilă a ecranului. Fiecare actor era considerat bun sau rău în măsura în care izbutea să utilizeze gesturile și alte semnale ale trupului pentru a comunica eficient. Când filmul vorbit a devenit popular, iar aspectelor non -verbale ale jocului li s-a acordat mai puțină atenție, mulți actori ai filmului mut au intrat în anonimat, triumfând cei cu mai bune disponibilități verbale.

În domeniul studiului de specialitate al limbajului trupului, cea mai importantă lucrare apărută înainte de secolul XX a fost cartea lui Charles Darwin, tipărită în 1872, The Expression of the Emotions in Man and Animals (Exprimarea emoțiilor la om și la animale). Ea a avut un rol fecund asupra studiilor moderne consacrate expresiilor faciale și limbajului trupului în general, multe din ideile și observațiile lui Darwin fiind validate de către cercetătorii moderni din întreaga lume. De atunci, cercetătorii au observat și înregistrat aproape un milion de semne și semnale non-verbale. După constatarea lui Albert Mehrabian, din totalul mesajelor, aproximativ 7 la sută sunt verbale (numai cuvinte), 38 la sută sunt vocal e (incluzând tonalitatea vocii, inflexiunea și alte sunete guturale), iar 55 la sută sunt mesaje non-verbale. Profesorul Ray Birdwhistell a făcut estimări similare în privința cantității comunicațiilor non-verbale între oameni. După aprecierile sale, o persoană obișnuită, de-a lungul unei zile, vorbește efectiv timp de zece sau unsprezece minute, iar o propoziție obișnuită durează în jur de două secunde și jumătate.

CAPITOLUL I

COMUNICAREA

I.1. Conceptul de comunicare

Comunicarea este o componentă esențială a vieții, componentă care trebuie să fie înțeleasă cât mai corect pentru a-și atinge scopurile. Pentru a stăpâni comunicarea trebuie să o înțelegem, să înțelegem elementele ei de bază.

Comunicarea reprezintă un proces de interacțiune între persoane, grupuri, ca relație mijlocită prin cuvânt, imagine, gest, simbol sau semn. Prin intermediul ei, indivizii își împărtășesc cunoștințe, experiențe, interese, atitudini, simțăminte, opinii, idei.

În consecință, a comunica înseamnă a emite, transmite și recepționa mesaje. Odată emis și recepționat, mesajul aparține, în comun, atât celui care a “dat” cât și celui care a “luat”.

Omul emite mesaje atunci când vorbește, când scrie, când indică un obiect sau o imagine ca și atunci când zâmbește, se încruntă sau răspândește un anumit miros.

Când ascultă, citește, privește sau pipăie, el recepționează mesaje.

Comunicarea umană este un proces de predare-primire, adică unul de tip tranzacțional, prin care oamenii schimbă și transferă semnificații de la un individ la altul, către un grup uman mai restrâns sau către publicul larg.

Comunicarea există atunci când se emit și se recepționează semnale care poartă și cărora li se conferă semnificație.

Întotdeauna, comunicarea umană este deformată(distorsionată) de paraziți(zgomote), se produce într-un anumit context, generează anumite efecte și comportă o anumită retroacțiune.

Studiul comunicării vizează trei obiective importante:

explicarea teoriilor și conceptelor proprii diverselor forme de comunicare;

dezvoltarea abilităților și competențelor de comunicator, moderator, negociator, orator și auditor;

dezvoltarea spiritului critic și crearea de norme etice în materie de comunicare pentru a proteja individul și comunicațiile umane de manipulare și de spălarea creierelor, posibile prin comunicare subliminală, hipnoză, analiză tranzacțională, hipermediatizare, falsă publicitate sau diverse alte forme de comunicare abuzivă.

I.2. Niveluri de comunicare umană.

În principiu, pentru a ști în care aspecte ale vieții personale, profesionale și sociale trebuie să intervenim pentru a crește eficacitatea mesajelor noastre, este necesar să clarificăm nivelul(sau câmpul) de comunicare în care ne situăm.

Practic, comunicarea umană se poate desfășura pe patru niveluri distincte:

comunicarea intrapersonală;

comunicarea interpersonală;

comunicarea în grup;

comunicarea publică.

Comunicarea intrapersonală este comunicarea individului uman cu sine însuși, atunci când își ascultă “vocea interioară”. Astfel, el cunoaște și se judecă pe sine. Se întreabă și își răspunde. Gândește, analizează și reflectează. Evaluează decizii sau repetă mesaje destinate altora.

Comunicarea interpersonală este cea care permite dialogul cu celălalt. Ea ne ajută să-i cunoaștem pe ceilalți și să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine prin imaginea lor despre noi. Grație comunicării interpersonale,se stabilesc,se întrețin și,uneori,se distrug relațiile umane, fie că este vorba de cunoștințe noi,de vechi prieteni,de iubite sau de membrii familiei.

Comunicarea în grup este cea care asigură schimburile în interiorul micilor grupuri umane. În cadrul acestora,individul își petrece o mare parte din viața socială și profesională. Aici,se împărtășesc cunoștințe și experiențe,se rezolvă probleme și se dezvoltă idei noi,fie că este vorba de un consiliu de administrație,fie de cercul de prieteni în care ne bem cafeaua.

Comunicarea de masă este aceea prin care informăm pe alții sau suntem informați, persuadați, panicați,amuzați sau stresați de alții prin intermediul comunicațiilor de masă și în afara unei relații interpersonale.

I.3. Modelul comunicării umane

Întotdeauna,comunicarea are loc în interiorul unui anumit cadru sau mediu concret și specific. Privit în ansamblul său,acesta reprezintă contextul comunicării.

Contextul influențează atât ceea ce se comunică cât și maniera în care se comunică.

Contextul comunicării comportă cel puțin patru aspecte și domenii relativ distincte:

contextul fizic, care se referă la mediul fizic concret și imediat tangibil, adică incinta sau spațiul deschis, microclimatul, ambianța sonoră, lumina, culoarea, etc. O discuție în amfiteatru, de exemplu, se va desfășura într-o manieră diferită decât exact aceeași discuție purtată într-un cavou sau pe un stadion.

contextul cultural, care privește credințele, tradițiile, tabuurile, stilurile de viață,valorile împărtășite de grup sau comunitate, normele morale, legale și regulile după care se stabilește ce este bine și ce este rău, ce este permis și ce este interzis,etc.

contextul sociopsihologic, care se referă la poziția și statutul social al partenerilor și la caracterul oficial sau informal al relațiilor dintre partenerii de comunicare, la situația concretă și ipostaza specifică în care are loc comunicarea. O discuție cu șeful, purtată la restaurant, de exemplu, va fi altceva decât aceeași discuție purtată în sala de consiliu.

contextul temporal, care privește momentul și ordinea cronologică în care este plasat mesajul într-o secvență de alte mesaje succesive. În acest sens, de exemplu, după anunțul decesului mamei, nu vom putea comunica în aceeași manieră ca după anunțul unui mare câștig la loto.

Elementele cheie care intervin în orice proces de comunicare pot fi asamblate împreună și plasate într-o configurație care simbolizează modelul general al comunicării umane. Elementele sale sunt conectate într-o manieră care sugerează dinamica procesului de comunicare umană și traiectoriile mesajelor.

I.4. Procesul de comunicare

Procesul de comunicare presupune existenta următoarelor componente:

emitentul (sursa).

Este orice membru al organizației care deține informații, idei, intenții și obiective ce privesc comunicarea. Aceasta formulează mesajul, alege limbajul, receptorul (destinatarul) și mijlocul de comunicare. Deși are cel mai important rol în inițierea comunicării, nu poate controla pe deplin ansamblul procesului.

receptorul (destinatarul).

Este oricare membru al organizației, cadru de conducere sau executant și lui îi este destinat mesajul. Importanța receptorului într-o comunicare nu este mai mică decât a emitentului. Cu toate acestea, în practică funcționează o serie de prejudecăți referitoare la actul recepției și la statutul receptorului in comunicare. Multe cadre de conducere sunt tentate sa considere receptarea mesajelor ca fiind automata si inferioara; sarcina acestora este de a transmite si nu de a primi. In realitate, a asculta este la fel de important cu a vorbi, a citi nu este cu nimic mai prejos decât a scrie.

Reușita comunicării depinde de adecvarea conținutului si formele de exprimare a mesajului cu capacitatea de percepție, înțelegere a receptorului, cu starea sa sufleteasca.

Mesajul.

Mesajele trebuie prezentate diferit fata de receptorii lipsiți de prejudecați sau intr-o stare de spirit echilibrata. Mesajul este simbolul sau ansamblul simbolurilor transmise de emițător receptorului. Acesta reprezintă forma fizica (orala, scrisa, luminoasa, gesturi, etc.) in care emițătorul codifica informația. Specialiștii vorbesc de textul si de muzica mesajului. In timp ce textul este partea deschisa, vizibila a mesajului concretizata in cuvinte, muzica este partea invizibila conținuta de orice mesaj. Ea poate sa implice o varietate de interesuri. Este adevărat însa, ca nu întotdeauna aceasta latura subtila, a mesajului este perceputa in același mod cu intențiile emitentului. Infatuarea, plictiseala, dezacordul pe care uneori le percepem in mesajele celorlalți nu reprezintă intenții ale emitentului, ci interpretări proprii ale situațiilor marcate de sensibilitățile, prejudecatile, starea de spirit a contextului.

Mediul sau contextul.

El se refera la spațiu, timp, starea psihica, interferentele zgomotelor, temperaturilor, imaginilor vizuale care pot distrage atenția, provoacă întreruperi, confuzii. Un mesaj va capata o alta semnificație rostit de aceeași persoana; spre exemplu, seful, in biroul sau (importanta oficiala); in biroul subordonatului (simplu reproș); pe strada (mesaj lipsit de importanta); la domiciliu (atenție, prietenie) etc.

Canalele de comunicare.

Acestea sunt traseele pe care circula mesajele. După gradul lor de formalizare pot fi:

canale oficiale sau formale, suprapuse relațiilor organizaționale. Ele vehiculează informații intre posturi, compartimente si niveluri ierarhice. Eficienta comunicării depinde de modul de funcționare al acestor canale. Apariția unor blocaje frecvente in anumite puncte indica necesitatea revizuirii posturilor sau a investigării climatului de munca, a relațiilor interpersonale.

canale neoficiale sau informale. Acestea sunt generate de organizarea neformala. Ele constituie cai adiționale de comunicare care permit mesajelor sa penetreze canalele oficiale. Depășind barierele legate de statut si ierarhic rețeaua canalelor informale poate vehicula știri, noutatea, informații, mai rapid decât canalele formale.

Un proces eficient de comunicare solicita luarea in considerare a ambelor categorii de canale, cunoașterea modului lor de funcționare, a avantajelor si dezavantajelor pentru a le putea folosi si controla.

Mijloacele de comunicare alcătuiesc suportul tehnic al procesului. Contribuția lor este vizibila in direcția vitezei de vehiculare, acurateței, costului comunicării. Exista o varietate de mijloace ce pot fi utilizate: discuții „fata in fata", conversații telefonice, scrisori/memorii, documente scrise, dscrise, documente numerice, posta „voice" (voice-mail), posta electronica (e-mail), telexul si telefaxul, combinarea aparaturii audio si video pentru teleconferințe, rețele de computere, video si televiziunea prin circuit închis.

Fig. 1. Procesul de comunicare

Etapele procesului de comunicare si mecanismele interne ale acestuia sunt

Codificarea intelesului – consta in selectarea anumitor simboluri, capabile sa exprime semnificația unui mesaj. Cuvintele, imaginile, expresiile fetei, sau ale corpului, semnalele ori gesturile se constituie in simboluri ale comunicării. In cadrul organizației, forma cea mai importanta de codificare ramane, totuși cea a limbajului.

Transmiterea mesajului – consta in deplasarea mesajului codificat de la emitent la receptor prin canalul vizual, auditiv, tactil sau electronic de comunicare. Modul de transmitere a mesajului este determinat, astfel incat el devine o parte a mesajului.

Decodificarea si interpretarea – se refera la descifrarea simbolurilor transmise si, respectiv, explicarea sensului lor, proces formalizat in receptarea mesajului. Aceste doua procese care compun recepția sunt puternic influențate de experiența trecuta a receptorului, de așteptările si abilitatile acestuia de a descifra si interpreta diversele simboluri. Prin intermediul lor se constata daca s-a produs sau nu comunicarea, daca emitentul si receptorul au inteles in același mod mesajul.

Filtrarea – consta in deformarea sensului unui mesaj datorat unor limite fiziologice sau psihologice. Filtrele fiziologice determinate de handicapuri totale sau parțiale (lipsa sau scăderea acuității văzului, auzului, mirosului etc.) limitează capacitatea de a percepe stimuli si deci, de a înțelege mesajul. Filtrele psihologice se instalează ca urmare a unor experiențe trecute ori, a unor sensibilitati, predispoziții. Ele pot afecta perceptia si modul de interpretare a mesajelor, dandu-le o semnificație total sau partial diferita fata de cea a emitentului.

Feed–back-ul. Acesta incheie procesul de comunicare. Prin intermediul sau emitentul verifica in ce masura mesajul a fost inteles ori a suferit filtrari.

Pentru cadrele de conducere, feed–back–ul comunicării se poate produce in diverse moduri. Astfel, poate exista un feed–back direct si imediat prin care raspunsul receptorului este verificat in cadrul comunicării fata in fata. Prin diverse simboluri – cuvinte, gesturi, mimica fetei – se constata daca mesajul a fost receptat sau nu corect. Feed–back–ul indirect, propagat si intarziat prin declinul rezultatelor, calitatea slaba a activitatilor, cresterea absenteismului, conflicte de munca etc., poate indica dificultati vechi si profunde ale comunicării, ignorate sistematic.

In functie de traseul parcurs si de completitudinea etapelor, procesul de comunicare poate imbraca urmatoarele forme:

Proces de comunicare unilaterala. Se desfasoara intr-un singur sens, de la emitent la receptor. Aceasta forma este lipsita de ultima etapa a procesului, feed–back–ul. Din anumite motive, emitentul nu considera necesara verificarea raspunsului. Printre caracteristicile comunicării unilaterale se numara:

plasarea sub controlul exclusiv al emitentului;

desfasurarea rapida;

bazarea pe presupunerea concordantei mesajelor transmise si a acelor receptate.

Procesul comunicării unilaterale isi dovedeste eficienta in anumite situatii cand discutiile, dezbaterile si chiar simple explicatii sunt nepermise, considerate consumatoare inutile de timp.

Proces de comunicare bilaterala. Se desfasoara in doua sensuri: emitent–receptor si receptor–emitent.

Aceasta forma a comunicării, prezinta urmatoarele caracteristici:

iese de sub controlul exclusiv al emitentului prin intervenetia receptorului;

in comparatie cu procesul precedent, pare mai dezorganizat, deorece receptorii au posibilitatea interventiilor prin intrebari, sugestii, comentarii;

cere mai mult timp intrucat transmiterea si recaptia se pot transforma in discuții;

semnificația mesajului poate fi verificata si la nevoie, clarificata si redefinita.

Desi poarta dezavantajul consumului de timp, aceasta forma se dovedesste mult mai propice si eficienta in cazul comunicării organizaționale.

Elementele esentiale caracteristice procesului de comunicare sunt:

cel putin doi parteneri (emițător si receptor) intre care se stabilesc anumite relatii;

capacitatea partenerilor de a emite si de a receptiona semnale intr-un anumit cod, cunoscut de ambii parteneri, fiecare fiind, pe rand, emițător si receptor;

existenta unui mesaj;

existenta unui mijloc de transmitere a mesajului;

mesajul specific prin care emițătorul primeste de la receptor un anume raspuns cu privire la mesajul comunicat initial (feed-back);

existenta unor canale de comunicare, sau a unor „drumuri“ urmate de mesaje (canale formale sau informale);

prezenta unor bariere de comunicare, perturbatii ce pot interveni in procesul de comunicare (zgomote, filtre).

I.5. Tipuri de comunicări organizaționale.

a) In functie de directie:

Comunicarea descendenta. Acest tip urmeaza de obicei, relațiilor de tip ierarhic, derulandu-se de la nivelul cadrelor de conducere, catre nivelurile de executie. Continutul ei este dat de ordine, decizii, reglementari, instructtiuni, transmiterea de sarcini, solicitarea de informații. Problema principala a acestui tip de comunicare, o constituie marea probabilitate ca mesajul sa fie filtrat in timp ce este vehiculat de la un nivel la altul, deoarece fiecare nivel interpreteaza mesajele in functie de propriile necesitati sau obiective.

Comunicarea ascendanta. Consta in transmiterea de mesaje de catre subordonati sefilor directi si succesiv, nivelurilor superioare ale managementului. Prin ele se vehiculează rapoarte, cereri, opinii, nemultumiri. Rolul comunicării ascendente este esential pentru eficienta procesului de comunicare deoarece atesta recepția mesajelor transmise de cadrele de conducere. Faptul ca mesajul circula de la executanti la conducatori nu-l scuteste de filtrele cognitive sau psihologice. In asemenea situatii se pot instala blocaje cu efecte asupra capacitatii de control si mentinere a procesului de comunicare.

Comunicarea orizontala sau laterala. Se stabileste intre persoane sau compartimente situate la același nivel ierarhic. Rolul acestui tip este de a facilita coordonarea activitatilor ce vizeaza obiective comune, excluzand interventtia cadrelor de conducere de nivel superior.

Comunicarea diagonala. Este practicata in ocaziile in care membrii organizației nu pot comunica prin celelalte canale. Spre deosebire de comunicarile clasice, acest tip prezinta avantajele economiei de timp si costuri, a folosirii unor relatii informale, a potentarii unui climat bazat pe apreciere reciproca.

b) După modul de transmitere:

Comunicarea scrisa. Este utilizata, in proportie ridicata in organizatie pentru solicitarea sau transmiterea de note interne, rapoarte, decizii, planuri, scrisori adresate unor persoane din interiorul sau din afara acesteia. Dincolo de situatiile in care comunicarea scrisa este absolut necesara, in practica se inregistreaza asa-numitul „mit al hartiei". Studii efectuate in acest sens arata ca aproximativ 75% din documentele care circula sunt adresate unei singure persoane, 10% vizeaza doua persoane, iar restul unui numar mai mare de persoane.

Desi nu este foarte agreata (putine sunt cadrele de conducere carora le place sa scrie), comunicarea scrisa este inevitabila. Problemele majore cu care se confrunta sunt cele ale claritatii, conciziei, acurateței care, abordate corect, se pot transforma in avantaje ale acestui tip de comunicare.

Comunicarea verbala. Este cea mai frecvent utilizata in cadrul organizației. Acest tip de comunicare se desfasoara prin intermediul limbajului, influentata, însa, de parerile personale, valorile, reperele la care se raporteaza indivizii atunci cand transmit si recepteaza mesaje.

Comunicarea verbala solicita din partea cadrului de conducere nu numai capacitatea de a emite semnale ci si pe aceea de a asculta. Practica releva faptul ca ascultarea este marcata de o serie de deficiente. Specialiștii au identificat ca numai 28% din adulti asculta ceea ce li se spune. In ceea ce-i priveste pe conducatori, se considera ca, daca acestia si-ar mari capacitatea de ascultare, pentru executarea aceleasi sarcini, cu aceleasi rezultate, consumul de timp ar putea sa scada cu pana la 30%.

Comunicarea nonverbala. Ea este un instrument eficient care, manuit cu abilitate, faciliteaza emiterea si descifrarea mesajelor. Caracteristica acestui tip de comunicare consta in concurenta ei cu comunicarea verbala, ceea ce, permite transmiterea unor mesaje chiar in timp ce partenerii discuta. Aproape 90% dintr-un mesaj se transmite pe cale nonverbala. Gesturile, mimica, pozitia capului reprezintă stimuli ce pot fi folositi cu succes pentru a mari eficacitatea comunicării interpersonale.

c) După modul de desfasurare:

Comunicarea reciproc directa. Denumita si fata in fata, este apreciata ca cel mai eficient mod de a construi o relatie de lucru. Fiind bidimensionala (implica auzul si vazul) ea permite emitentului sa evolueze pe loc modul in care a fost primit mesajul. In functie de reactiile receptorului mesajul poate fi repetat, reformulat iar conduita poate fi si ea rapid adaptata. Acest tip de comunicare este solicitat mai ales in problemele delicate care antreneaza sensibilitățile si susceptibilitatile personalului.

Comunicarea fata in fata ramane o forma precisa, rapida si eficienta pe care se pot construi relatii interpersonale sanatoase si durabile.

Comunicarea reciproca indirecta. Se realizeaza prin telefon, radio si din ce in ce mai mult prin televiziunea interactiva. Desi rapida, preferata pentru mesajele presante, comunicarea telefonica este lipsita de o mare parte din mesajele nonverbale.

Comunicarea unilaterala directa. Se regaseste in cazul transmiterii de mesaje care nu cer raspuns, dar si in cazul unor categorii de reuniuni – sedintele de informare.

Comunicarea unilaterala indirecta. Se realizeaza prin intermediul scrisorilor, inscrisurilor, filmelor, discursurilor etc. Ultimele doua sunt suporturi relativ recente fata de hartia folosita de secole in realizarea comunicării. Desi scrisorile constituie un tip deosebit de comunicare, in era comunicatiilor electronice, aceasta tinde sa fie apreciata ca un gest de eleganta si curtoazie.

d) După gradul de oficializare:

Comunicarea formala. Aceasta include ansamblul mesajelor ascendente si descendente care circula pe canalele relațiilor organizatorice. Ea se poate prezenta sub forme diferite: vorbita sau scrisa, directa sau indirecta, multilaterala sau bilaterala. Chiar daca atributul de formal include semnificația unei ordini dusa pana la rigiditate creand un soi de refuz, acest tip de comunicare ramane necesar pentru reglementarea functionarii organizației.

Comunicarea informala. Acest tip include zvonurile si barfele. Cauzata de lipsa de informații sau de informații trunchiate, comunicarea informala incearca sa elimine nesiguranta, curiozitatea sau anxietatea unor persoane.

CAPITOLUL II

COMUNICAREA NONVERBALĂ

II.1. Caracteristici ale comunicării nonverbale

Componentă esențială a comunicării și totodată factor de diferențiere a culturilor, limbajul nonverbal este un domeniu de studiu multidisciplinar, cercetat din perspective diferite: comunicațională, antropologică, sociologică, psihologică, istorică.

Analizând rolul limbajului nonverbal în relație cu cel verbal, în comunicarea socială, sociologul german Karl Delhees observă : „Inițial, cercetătorii încercau să explice diferențele de exprimare nonverbală prin diverse însușiri ale persoanelor….Cercetarea modernă nu mai este atât de mult interesată de personalitatea interioară, cât de dimensiunile sociale, interacționiste ale limbajului nonverbal”.

Referindu-se la una dintre axiomele comunicării enunțate de Paul Watzlawick, care stabilește diferența dintre modalitățile de comunicare verbală și nonverbală, autorul citat precizează: „Comunicarea verbală este aproape în totalitate digitală, în vreme ce comunicarea nonverbală este în mare măsură analogă. Comunicarea digitală combină niște semne convenționale după anumite reguli, spre exemplu cele gramaticale. În comunicarea analogă însă, nu se folosesc semne convenționale, ci reale.”

Cercetătorul analizează caracteristicile comunicării nonverbale în comparație cu cele ale comunicării verbale și distinge aspectele care le diferențiază:

Structura: Dacă limbajul verbal utilizează un număr limitat de sunete și reguli structurale, prin care mesajul devine inteligibil receptorului, pentru comunicarea nonverbală nu există o ordine comportamentală fixă, reguli structurale propriu-zise. Din acest motiv, semnalele nonverbale pot fi interpretate diferit și sunt echivoce în mare măsură.

Conținutul: Pe care verbală comunicăm cel mai eficient informațiile despre lumea exterioară: persoane, obiecte concrete dar și concepte, noțiuni abstracte ș.a. Limbajul nonverbal este mai adecvat transmiterii de atitudini și sentimente existente față de cei cu care interacționăm.

Durata: Comunicarea verbală are un început și un sfîrșit clar defininite. Durata unei comunicări, a pauzelor dintre mesaje, frecvența întreruperilor, succesiunea dintre vorbit și ascultat se pot delimita precis în timp. În cazul comunicării nonverbale, durata ei coincide cu durata percepției reciproce a comunicatorilor.

Controlul: Comunicarea verbală poate fi controlată în mare măsură, comunicatorul poate decide ce vrea să spună și poate prevedea efectele posibile ale mesajelor sale. Comunicarea nonverbală este dificil de controlat deoarece este în mare măsură inconștientă.

Eficiența: Toți cercetătorii apreciază că, în diferitele interacțiuni, ponderea cea mai mare o au semnele și simbolurile nonverbale față de cele verbale.

Eficiența este o variabilă dependentă de conținutul comunicării : limbajul verbal este mai eficient în privința transmiterii informațiilor care privesc aspectul de conținut al comunicării iar cel nonverbal este mai eficient în transmiterea informațiilor referitoare la aspectul de relație dintre parteneri (raporturi de putere, emoții, sentimente etc.).

II.2. Funcțiile comunicării nonverbale

Funcțiile limbajului nonverbal sunt definite de Delhees de asemenea, în raport cu cele ale limbajului verbal :

Redundanța . Preluat din teoria informației, termenul se referă la transmiterea repetată a aceleiași informații. Adeseori în interacțiunile sociale este recomandabilă transmiterea unui mesaj pe două sau mai multe canale sau coduri, pentru o mai mare eficiență. Atunci când semnalele nonverbale (gesturi, mimică ș.a.) se referă la același conținut al comunicării verbale, acestea sunt redundante.

Completarea. Mesajul în întregul său ia naștere din combinarea semnalelor verbale și nonverbale. Atunci când vorbim, facem adeseori mișcări cu mâinile sau alte părți ale corpului, gesticulăm, completând ceea ce am comunicat verbal. Spre exemplu, comunicări cu privire la dimensiunile, volumul unui obiect rămân neînțelese fără anumite gesturi de completare, numite „ilustratori”. Nu numai gesturile și mișcările fac posibilă completarea , ci și alte semnale nonverbale precum îmbrăcămintea, coafura, alte aspecte ale înfățișării comunicatorului.

Sublinierea. „Țintirea” anumitor puncte ale mesajului verbal se face prin semnale nonverbale, precum modulațiile vocii, mișcări ale corpului, contextul fizic, contactul vizual și alte semnale nonverbale care sunt utilizate simultan. Spre exemplu, când cineva vea să fie convingător, folosește o mimică și gestică sporite, poate vorbi mai tare și mai repede. Prin subliniere, comunicarea verbală dobândește o notă de obligativitate pentru receptor, sublinierea exprimă, de regulă, atitudinea vorbitorului față de ascultător.

Coordonarea. Limbajul nonverbal controlează și ghidează felul în care se desfășoară comunicarea verbală. Spre exemplu, dând din cap îl îndemnăm pe interlocutor să ia cuvântul sau îi semnalăm să își încheie comunicarea. O comunicare satisfăcătoare pentru toți participanții are loc atunci când succesiunea comunicărilor verbale este coordonată de semnalele nonverbale, ca gestica, ținuta corpului ș.a., prin care vorbitorul își exprimă intențiile sale.

Substituirea. Mesajele verbale pot fi înlocuite de cele nonverbale, deoarece mimica feței, a gurii, contactul din priviri sunt semnale la fel de eficiente ca limbajul vorbit.

Există mai multe situații când, de regulă, se recurge la semnalele nonverbale în locul celor verbale :

când limbajul verbal nu este capabil să descrie cu exactitate experiențe subiective, starea de spirit a comunicatorului, nuanțe ale relațiilor dintre partenerii de comunicare

în situații umane ambivalente, precum dragoste–ură, atracție– respingere, acceptare –refuz este preferabil să se folosească semnalele nonverbale

anumite convenții sociale sau tabu-uri impun utilizarea limbajului nonverbal în locul celui verbal

când comunicarea verbală este imposibilă din cauze de ordin fizic, cum ar fi distanța prea mare dintre interlocutori

când se dorește ca un mesaj să nu poată fi auzit de o terță persoannă

când un mesaj nonverbal poate fi mai rapid și mai eficient decât corespondentul lui verbal.

Contradicția. Atunci când nu există concordanță între ceea ce se comunică verbal și ceea ce se exprimă prin semnale nonverbale are loc o contradicție în comunicare. Aceasta derutează pe interlocutor și exprimă, în același timp, tipul de relație dintre partenerii de comunicare. Contradicția poate fi conștientă sau inconștientă pentru emițător și ea se manifestă cel mai adesea prin mimică, mișcări ale corpului.

Funcțiile limbajul nonverbal sunt interrelaționate, se exercită adeseori simultan , un mesaj nonverbal poate îndeplini mai multe funcții în cadrul aceluiași act de comunicare.

Pentru Edward Hall, unul dintre precursorii cercetărilor despre comunicarea nonverbală și relația acesteia cu cultura, „lumea comunicării” este una singură, chiar dacă se fac distincții între cuvinte/verbal și comportamente/nonverbal: „Cuvintele reprezintă o mică parte din această lume și subliniază aspectele unidirecționale ale comunicării, așa cum sunt, de exemplu, exprimate în procese, relații antagoniste sau discursuri prin care fiecare se justifică, în timp ce comportamentul reprezintă cea mai mare parte a comunicării. Cuvintele sunt mijlocul de comunicare al oamenilor de afaceri, al oamenilor politici și al celor ce conduc guvernele lumii noastre. Cuvintele devin astfel instrumentul puterii. Partea nonverbală a sistemului comunicării, aceea a comportamentului, este patrimoniul oricărui individ și constituite un fond cultural, care îl ghidează în toate situațiile pe care le întâlnește în viață”.

Prin urmare, comunicarea nonverbală, deși utilizată de toți oamenii, este modelată de cultura căreia îi aparțin indivizii. Din acest motiv, același semne sau simboluri pot avea semnificații diferite în culturi diferite. Cultura are tendința să determine comportamentele nonverbale specifice referitoare la gânduri, sentimente, stări ale comunicatorilor, de asemenea cultura determină când este adecvat să comunicăm aceste lucruri.

Comunicarea nonverbală reliefează trăsăturile de bază ale unei culturi. Zâmbetul și strângerea mâinii indică faptul că o cultură valorizează amabilitatea, postura și gestul plecăciunii sugerează, în alte culturi, că sunt valorizate formalitatea și păstrarea ierarhiei de rang și statut social.

Comunicarea nonverbală este o comunicare tăcută. Tăcerea trimite semnale nonverbale despre situațiile de comunicare la care participăm, ajută la obținerea feedback-ului, informează emițătorul și receptorul cu privire la claritatea unei idei și a semnificației ei în schimburile interpersonale. Tăcerea poate fi interpretată atât ca semn de acceptare, cât și ca lipsă de interes.

Cercetătorul Braithwhite precizează: ”Una dintre competențele de bază, atât lingvistică cât și culturală, este a ști când să nu vorbești într-o anumită comunitate. De aceea, a înțelege unde și când să fii tăcut și înțelesul tăcerii înseamnă să ai o proiecție în structura fundamentală a comunicării”.

În cultura nord-americană, germană, franceză, cele din Europa de sud, țările arabe este valorizată vorbirea în detrimentul tăcerii. În culturile estice/asiatice este valorizată tăcerea, în parte ca influență, cred unii cercetători, a budismului, care consideră că ceea ce nu se spune este mai real decât ceea ce se spune. Cu alte cuvinte comunicarea „de la inimă la inimă” este mai importantă decât comunicarea „de la minte la minte”.

În Japonia tăcerea este legată de credibilitatea unei persoane, deoarece cine este tăcut e perceput ca fiind mai credibil decât cineva care vorbește mult și, la fel ca alți asiatici, japonezii folosesc tăcerea pentru a evita conflictele.

În India, tăcerea joacă un rol important, probabil sub influența hinduismului care se bazează pe meditație și introspecție. În privința tăcerii, unele co-culturi din SUA diferă de cultura dominantă. Nativii americani consideră că tăcerea și nu vorbirea este semnul unei persoane remarcabile. Tăcerea este pentru aceștia dovada caracterului și a unor virtuți precum autocontrolul, curajul, răbdarea și demnitatea, precum și un gest de respect față de persoanele cu autoritate, în vârstă și înțelepte.

Cultura este implicit un fenomen nonverbal, pentru că multe dintre aspectele culturii cuiva sunt învățate prin observare și imitare mai degrabă decât prin instruire verbală explicită. Nivelul primar al culturii este comunicat implicit, parțial inconștient, prin mijloace nonverbale. De aceea, pentru a interacționa eficient în situațiile de comunicare interculturală trebuie să încercăm să înțelegem aceste diferențe, ceea ce este dificil, pentru că, de obicei, nu suntem conștienți nici măcar de propriul comportament nonverbal.

Repertoriul semnelor și simbolurilor nonverbale este vast și complex, utilizarea și semnificațiile lor sunt datorate în mai mare măsură învățării culturale decât faptului că ar fi înnăscute. Cercetarea acestora a dat naștere la domenii de studiu interdisciplinare iar rezultatele lor sunt departe de a fi definitive sau de a fi dat răspunsurile la o mulțime de întrebări, inclusiv în ceea ce privește problematica comunicării interculturale.

II.3. Definirea comportamentului nonverbal

In contextul tipurilor de comunicare, comunicarea non-verbala (body language) prezintă interes din cel puțin doua motive:

rolul ei este adesea minimalizat;

intr-o comunicare orala, 55% din informație este perceputa si reținuta prin intermediul limbajului neverbal (expresia fetei, gesturile, postura corpului, etc.)

Comunicarea non-verbala are, datorita ponderii ei mari in cadrul comunicării realizata de un individ, un rol deosebit de important. Limbajul non-verbal poate sprijini, contrazice sau substitui comunicarea verbala. Mesajul non-verbal este cel mai apropiat de realitatea emitentului si este cel caruia i se acorda de catre interlocutor atenția cea mai mare.

Comunicam nonverbal chiar prin simpla prezenta (cum aratam) sau prin lucrurile din jurul nostru (cum le alegem sau cum le aranjam). Comunicam astfel fara sa vrem si fara sa ne dam seama. Este practic imposibil sa blocam comunicarea neverbala, asa cum putem cu cea verbala.

Exista mai multe tipuri de comunicare nonverbală:

Comunicarea nonverbala denumita senzoriala, deoarece se bazeaza pe ceea ce receptionam prin intermediul simturilor văzului, auzului, mirosului, tactil si gustativ.

Comunicarea nonverbala estetica (pictura, muzica, dans, imagine etc.), care are loc prin intermediul diferitelor forme de exprimare artistica si comunica diferite emotii artistice.

Comunicarea nonverbala bazata pe folosirea insemnelor (steaguri, insigne, uniforme etc.) si a simbolurilor specificeca, de exemplu, cele legate de religie (cruce, altar, icoane etc.) sau statutul social (gradele de ofiteri, decoratiile, titulatura etc.).

A. Mehrabian si M. Weiner au fost printre primii care au studiat limbajele nonverbale si au constatat ca proportia in care folosim limbajul verbal si limbajele neverbale este, in comunicarea orala, urmatoarea: 7% cuvinte, 38% paralimbaj (in principale intonatia si inflexiunile vocii), 55% alte elemente de limbaj nonverbal (in principal expresia fetei, gesturile si postura corpului). Doar 7% din comunicare are loc prin intermediul cuvintelor, restul fiind nonverbal.

Registrul nonverbal este de o importanță covârșitoare în comunicarea umană, datorită bogăției saleconsiderabile și vitezei cu care transmite idei și mai ales emoții. Importanța comunicării nonverbale pentrucomunicarea umană derivă și din faptul că ea este ontogenetic și filogenetic primordială, și că este imposibil să nu comunicăm nonverbal.

Comportamentul nonverbal este influențat de câteva variabile, cum ar fi cultura, statusul, genul, personalitatea individului, context. Din punct de vedere cultural, există gesturi universale și gesturi care variazăde la o cultură la alta. Există de asemenea o serie de comportamente nonverbale care sunt înnăscute (zâmbetul,râsul, plânsul, privirea în gol, teama ca expresie facială).

Cercetările arată că statusul social, educația și prestigiulunei persoane au influență directă asupra numărului de gesturi. Cei cu status mai înalt și mai educațiutilizează un număr mai mic de gesturi care sunt mai expresive.

Experții în comunicare au identificat 700.000 desemnale fizice, ei considerând că doar mimica feței modulează 250.000 de expresii, iar mâna generează 5000 degesturi verbalizabile.

Comportamentul nonverbal este influențat de asemenea de personalitatea individului, extrovertiții fiind mai expansivi în utilizarea gesturilor. Există de asemenea diferențe de gen în utilizarea gesturilor, astfel că femeile permit mai des un comportament ce presupune atingeri, au mai multe contacte vizualedecât bărbații, zâmbesc mai mult, utilizează mai puține gesturi. Cercetările arată și superioritatea femeilor în ce privește decodificarea limbajului nonverbal vizual, pe când bărbații au aptitudini superioare în ce privește limbajul paraverbal.

Tabel 1. Asemănări și deosebiri între comunicarea verbală și cea nonverbală

Comunicarea nonverbală este influențată și de context, în sensul că nu poate fi înțeleasă în absența acestuia, dar este în același timp contextualizantă, oferind baza pentru înțelegerea comunicării verbale. Adeseori, mesajele nonverbale determină semnificația celor verbale.

Comunicarea neverbala poate sprijini, contrazice sau substitui comunicarea verbala, o regleaza si o controleaza (de exemplu, prin gesturile care simbolizeaza dorinta de a prelua conversatia, aprobarea/dezaprobarea, incurajarea interlocutorului sa vorbeasca etc.). Mesajul neverbal este cel mai apropiat de realitatea emitentului si este cel caruia i se acorda de catre interlocutor atenția cea mai mare. In interpretarea limbajelor neverbale trebuie sa tinem cont de urmatoarele aspecte:

pentru a evita interpretarea gresita a unui element de limbaj neverbal este bine sa-l interpretam in contextul tuturor celorlalte elemente verbale si neverbale;

caracteristicile de personalitate individuale, de educatie, experiența de viata etc. sunt elemente care trebuie luate in considerare in interpretarea corecta a limbajelor neverbale;

modul de folosire si interpretare a limbajelor neverbale difera, sub multe aspecte, nu numai de la individ la individ, ci si de la profesie la profesie, de la colectivitate la colectivitate si de la cultura la cultura.

Pentru a ne imbunatati abilitatea de a comunica prin limbaje neverbale, trebuie ca, in primul rand, sa devenim constienti de felul in care noi insine folosim si interpretam aceste limbaje si de impactul lor asupra celor din jur.

CAPITOLUL III

LIMBAJELE NONVERBALE ÎN COMUNICARE

In contextul tipurilor de comunicare, comunicarea non-verbala (body language) prezinta interes din cel putin doua motive:

rolul ei este adesea minimalizat;

intr-o comunicare orala, 55% din informatie este perceputa si retinuta prin intermediul limbajului neverbal (expresia fetei, gesturile, postura corpului, etc.).

Comunicarea non-verbala are, datorita ponderii ei mari in cadrul comunicării realizata de un individ, un rol deosebit de important. Limbajul non-verbal poate sprijini, contrazice sau substitui comunicarea verbala. Mesajul non-verbal este cel mai apropiat de realitatea emitentului si este cel caruia i se acorda de catre interlocutor atenția cea mai mare.

III.1. KINETICA

Observarea tuturor gesturilor este o axa fundamentala pentru intelegerea dinamicii comunicării. Ea este punctul de plecare al kineticii, teorie care studiaza ansamblul semnelor comportamentale emise in mod natural sau cultural; aceasta disciplina a aplicat metodele lingvisticii structurale sistemelor de gesturi, fara a le disocia de interactiunea verbala.

Comunicarea prin gesturi, expresii faciale, mișcări ale corpului, denumită kinezică de către Ray Birdwhistell, inițiatorul acestei discipline, are o serie de caracteristici: este strict codificată; este dependentă de o comunitate socio-culturală, fiecare cultură posedând propriile sale norme în această privință ; este integrată într-un sistem plurinivelar, implicând utilizarea spațiului și a timpului, în ce privește intensitatea, durata, amplitudinea gesturilor sau mișcărilor; este contextualizată, semnificațiile ei decurg din contextul în care are loc interacțiunea. (Rovența-Frumușani,1999).

Mișcările corpului comunică despre atitudinea față de o altă persoană, starea emoțională a acesteia, precum și dorința de a controla mediul înconjurător. Oamenii pot performa circa 700.000 de semnale fizice distincte. Cu toții folosim mișcarea pentru a comunica dar cultura este cea care ne învață cum să folosim și cum să interpretăm aceste mișcări.

Cercetătorii americani Ekman și Friesen au făcut o clasificare a repertoriului gestual, distingând următoarele categorii de gesturi:

emblemele sunt gesturi convenționale, specifice unei anumite culturi sau epoci

ilustratorii sunt, la rândul lor, de mai multe feluri: ideografele ritmează sau accentuează discursul verbal prin mișcări ale mâinilor, capului și au rolul de a concretiza cursul gândirii; kinetografele evocă acțiuni concrete, precum a merge, a dormi, a mânca etc.; pictografele sugerează forma sau mărimea unui obiect

gesturile care exprimă expresii afective

regulatorii sunt gesturile de menținere a controlului în comunicare, precum mișcările capului, ale corpului care indică dorința unui vorbitor de a obține aprobarea din partea ascultătorilor, de a lua cuvântul sau de a afirma adeziunea la cele afirmate de vorbitor

body manipulators sunt gesturile și mișcările de atingere ale corpului sau obiectelor, determinate de anumite stări emoționale, pe care comunicatorul încearcă, eventual, să le stăpânească sau să le mascheze

Așa cum se poate observa din această clasificare, gesturile îndeplinesc funcții diferite: completare, subliniere, coordonare, substituire ș.a. Pot fi înnăscute sau dobândite, voluntare sau involuntare, codificate cultural sau personalizate. Conform lui Birdwhistell, doar mâna poate genera circa 5.000 de gesturi verbalizate. Mesajele nonverbale comunicate prin gesturi pot avea impact și feed-back la fel de mari sau chiar sporite față de cele verbale. Gestualitatea definește apartenența socială a unui individ, sentimentul de identitate la grup, fiind în directă legătură cu comportamentul.

Toate culturile au sisteme de comunicare gestuală, „convenții ale gestualității”, dictate de modele culturale: „gestualitatea este determinată și reglată de comportamente culturale, cum ar fi variabilele sociologice (vârstă, sex, etnie, stratificare socială etc.), religia și chiar percepția timpului.”

Gesturile sunt deopotrivă înnăscute și învățate, sunt folosite în toate culturile, sunt legate de procesele vorbirii și sunt de obicei automate, afirmă Andersen

Într-un studiu referitor la 40 de culturi, Desmond Morris a identificat 20 de gesturi identice făcute cu mâna, care au însă o semnificație diferită în fiecare cultură.Spre exemplu, arătarea cu degetul este un gest foarte comun în SUA, pentru a indica cu degetul arătător obiecte și persoane. Cu aceeași semnificație, germanii folosesc degetul mic, japonezii mâna întreagă, cu palma ridicată. În multe culturi asiatice, arătarea cu degetul spre o persoană este considerat un gest urât.

Există și așa-numitele „gesturi idiosincratice”, proprii unei culturi. În Argentina învârtirea unei mustăți imaginare semnifică faptul că „e în regulă”. În SUA, trasarea unui cerc cu degetul mare și arătător indică același lucru, dar în Japonia și Coreea semnifică bani.

Unele gesturi au același semnificații în mai multe culturi iar altele diferă în această privință. Spre exemplu, acceptarea este semnificată, în majoritatea culturilor, prin mișcarea de sus în jos a capului iar în Bulgaria prin mișcări de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga a capului, în Tahiti prin ridicarea sprâncenei. Salutul este semnificat în Franța prin sărutarea interlocutorului, în Spania prin îmbrățișare iar la eschimoși prin sărutul nazal.

Japonezii folosesc, în general, multe gesturi iar utilizarea acestora de către bărbați depinde de context. Atât bărbații cât și femeile sunt mai relaxați și mai expresivi față de cei din grupul de apartenență dar în afara acestuia, limbajul trupului și al gesturilor este foarte restrâns. În public, atât femeile cât și bărbații stau liniștiți, cu mâinile nemișcate, comportament care e desemnat să abată atenția de la individ și să mențină echilibrul social.

Una dintre convențiile gestualității la japonezi interzice să se facă gesturi cu mâna referitoare la cineva, în prezența respectivului, doar în absența aceluia sunt permise, pentru a evita ofensarea. Dintre gesturile cele mai frecvente asociate kinezicii, în cultura japoneză, plecăciunea este o parte repetitivă și integrată interacțiunilor sociale zilnice, folosită în numeroase împrejurări și contexte: când se întâlnște o persoană, când se întreabă ceva, când se cer scuze, când se felicită, când se exprimă acordul cu cineva, când se ia rămas bun ș.a.

Gest de supunere, din punct de vedere istoric, plecăciunea e un ritual contemporan, care exprimă respectul și indică statusul ierarhic. Convențiile dictează ca persoana mai tânără să se plece prima, mai adânc și mai mult timp iar o plecăciune făcută impropriu poate fi considerată insultă. Tradițional, femeile japoneze au mișcări distincte : își acoperă fața cu mâinile sau un obiect, gest care, inițial, semnifica umilința precum și intenția de „dirijare a

impresiei”. Unele dintre aceste gesturi nu se mai practică datorită schimbărilor culturale, ca efecte ale industrializării și influenței modelelor culturale vestice.

În Thailanda, se folosesc mișcări și gesturi similare plecăciunii japoneze, în postura numită „wai”. Alipirea mâinilor în fața celuilalt, cu vârfurile degetelor la nivelul gâtului este un semn de respect, cu atât mai subliniat cu cât capul este mai mult înclinat. În India, postura salutului e direct egată de ideea că hindușii văd divinitatea în orice, inclusiv în oameni. Plecăciunea ușoară, cu palmele împreunate și vârfurile degetelor la bărbie se numește „namaskar”.

Cultura italiană a dezvoltat un limbaj gestual, performat cu mâinile, extrem de bogat și , în mod firesc, dificil de decodificat de cei străini de respectiva cultură: când o persoană bate cu arătătorul drept peste mâna sa stângă dorește să facă o invitație interlocutorului; întinderea brațelor și apoi încrucișarea mâinilor semnifică dorința de a felicita ; dacă cineva își întinde palma peste partea stângă a pieptului înseamnă că își dă cuvântul de onoare în chestiunea care a fost abordată ;gestul de a-și mușca arătătorul drept îndoit exprimă furie ș.a.

Frecvența și mărimea gesturilor diferă de la o cultură la alta. Evreii, mexicanii, arabii, grecii, sud-americanii, italienii sunt foarte animați când interacționează, folosesc multe gesturi ample. Nordicii și germanii utilizează gesturi mai puține și mai restrânse.

III.2.Oculetica

O mare parte din comunicarea nonverbală se desfășoară prin intermediul contactului vizual (eye contact). „Ochii sunt în comunicarea socială emițători și totodată receptori ai semnalelor vizuale. Comportamentul vizual este un canal de comunicare important, deoarece exprimă foarte multe despre relațiile interumane.

Contactul vizual indică faptul că suntem dispuși să comunicăm… Îndreptarea privirii spre o persoană este o formă de contactare și este legată de așteptarea ca celălalt să reacționeze la ea”.

Contactul din priviri e utilizat deopotrivă pentru a atrage sau a alunga pe cineva, pentru a comunica simpatie sau antipatie, dorință sau respingere iar, de regulă, mesajele transmise vizual sunt decodificate corect. În ciuda diferențelor culturale, este de părere Delhees, în formele sale de bază, limbajul vizual este la fel de inteligibil ca și comunicarea verbală. Chiar dacă receptorul are dificultăți în decodificarea exactă, nuanțată a mesajului, este capabil să distingă dacă i se transmit sentimente pozitive sau negative, respectiv de simpatie sau antipatie.

Etologii consideră comportamentul vizual ca o parte a moștenirii noastre biologice iar privirea, ca semnal social, apare de timpuriu în viața copilului. Contextul și particularitățile unei persoane joacă un rol decisiv în comportamentul vizual.

Importanța contactului vizual în relațiile interumane se evidențiază și în salutul din

privire, care cunoaște o mare varietate. Conform lui Eibl-Eibesfeldt ridicarea sprâncenelor ca ritual de salut este întâlnită la diverse popoare, gest tipic uman și probabil înnăscut, care are ca scop inițierea sau confirmarea unei relații de prietenie între diferite persoane.

Argyle și Dean au evidențiat, în urma experimentelor că, în relațiile interpersonale, oamenii tind către un echilbru și, conform distanței interpersonale, adoptă un anumit model de contact vizual. De asemenea, cei doi autori americani, considerând că feed-back-ul și nevoia de afiliere sunt subiacente privirii, au formulat „teoria conflictului afiliativ”, conform căreia ne așteptăm să existe un echilibru al intensității privirii unei persoane aflate în relație cu o alta, echilibru conferit atât de situația concretă cât și de distanța socială dată. Argyle și Dean sugerează că, în primul rând, contactul vizual are rolul de a controla nivelul de intimitate al interacțiunii. Cu cât indivizii sunt plasați mai aproape unii de alții, cu atât contactul vizual este mai redus iar privirile au o durată mai mică.

Există stiluri individuale de comportament vizual care diferă de la o cultură la alta.

Edwin McDaniel consideră că, în cultura japoneză, oculezica reflectă „temele culturale” ale ierarhiei, echilibrului social și umilinței.

În Japonia tradițională contactul din privire este considerat grosolan, amenințător și lipsit de respect, cu observația că, în interacțiunile cu străinii, această regulă nu mai este îndeplinită. Copiii japonezi sunt învățați să nu privească în ochi ci să își fixeze privirea asupra gâtului persoanei cu care interacționează. Când face parte dintr-un public, individul care privește alături sau stă tăcut cu ochii închiși comunică atenția sau aprobarea față de vorbitor. În mod normal, la japonezi, contactul din privire este evitat, dar în cazul în care un subordonat este admonestat de un superior, cel dintâi inițiază contactul vizual, ceea ce indică reguli ierarhice. În această cultură, evitarea contactului cu privirea, în mod simultan, accentuează ideea de umilință și menținere a ierarhiei, caracteristice Japoniei tradiționale.

În majoritatea culturilor europene și în cea americană contactul cu privirea este considerat un semn de politețe și bună creștere.

În cultura SUA, apar deosebiri și în această privință: indivizii albi privesc interlocutorii mai mult când îi ascultă iar afro-americanii atunci când li se adresează.

În unele culturi asiatice, este interzis tinerilor să-i privească în ochi pe cei mai în vârstă. În țări precum Nigeria, Porto Rico, Thailanda nu se recomandă ca elevii să privească în ochii profesorilor. În țările arabe, funcționează tabuu-ul privitor la femei, cărora nu li se permite să-i privească în ochi pe bărbați.

Acest lucru face trimitere la relațiile de putere, diferențele de status social și , implicit,

inegalitatea dintre sexe din acest tip de culturi.

Referitor la această chestiune, Borisoff și Merril remarcă plurisemnificațiile contactului din privire: amenințare agresivă, invitație sexuală, dorință de a comunica onestă și deschisă și, în viziunea teoriilor mai noi, metaforă a puterii. Privirea e legată de status și putere, ca și de gen, precum o arată și Judith Hall:” Bărbații dominanți privesc pe ceilalți mai mult în timp ce vorbesc și relaționează mai puțin în timp ce ascultă. Cei subordonați privesc mai mult când ascultă și relaționează mai puțin când vorbesc”.

În privința comportamentului vizual dominant atunci când interlocutorii sunt femei, studiul lui Ellyson și colaboratorii săi a evidențiat că, pe când femeile cu un status relativ înalt privesc la fel de mult timp când vorbesc și ascultă, subiecții femei cu status mai scăzut privesc în mod semnificativ mai mult în timp ce ascultă decât atunci când vorbesc.

III.2.1. Contactul vizual

Importanța comunicării nonverbale în cunoașterea unei persoane este indubitabilă. Însă, dintre toate aspectele acesteia, cheia pare a fi deținută de ochi și de privire. Nu degeaba există expresii precum „privește-mă în ochi când vorbești cu mine”, „i se citește bunătatea în ochi”, „se uită cu invidie” etc.

Abilitatea de a “citi” intențiile cuiva pe baza mișcărilor ochilor se dezvoltă începând cu vârsta de 4 ani. Mărimea pupilelor, direcția privirii, clipitul sau pur și simplu aspectul ochilor sunt adevărate izvoare de informație ce contribuie la o mai bună comunicare interpersonală.

Marcus Tullius Cicero (106–43 î.e.n) spunea: „Fața exprimã totul, iar fața este dominatã de ochi“ iar anticii credeau că „Sediul sufletului se află în ochi”(Animi sedem esse in oculis).

În secolul al XVI-lea era dominantă părerea consemnată de Erasmus din Rotterdam în De civilitate morum puerilium (1530) că „ochii larg deschiși sunt semn de stupiditate, cei prea fixați un semn de indolență, cei ce privesc prea acut sunt înclinați spre gâlceavă, prea vioaie și grăitoare este privirea celor lipsiți de rușine“. Chiar și astăzi, mulți cred cã ochii dezvãluie caracteristicile psiho-morale, structura psihică a persoanei.

Hipocrat (c. 460-375 î.e.n.) spunea că „ochii sunt oglinda sănătății“. Ochii stabilesc un adevãrat record în ceea ce privește asocierea de epitete cu valoare stilistică. În Dicționarul de epitete al limbii române (1985) sunt menționate 606 epitete evocative și apreciative. În primul rând, caracteristicile cromatice: în afara ochilor albaștri (cu douăspre-zece nuanțe), ochii mai pot fi măslinii, murgii, opalini, oțelii, pistruiați, smoliți, viorii etc. – în total, 60 de culori și nuanțe cromatice.

Marc-Alain Descamps trece în revistã stereotipurile legate de culoarea ochilor la diferite popoare, amintind cã, încă la începutul erei noastre, în Zohar, s-a stabilit o corespondență între culoarea ochilor și anumite trăsături de personalitate. Astfel, în această carte sfântă a evreilor se spune că ochii negri denotă vigoarea spiritului și virilitatea sentimentelor; albastrul ochilor îl dezvãluie pe cel care râde fără motiv; ochii galbeni aparțin melancolicilor. La musulmani, culoarea cenușie a ochilor îi semnalează pe păcătoși și pe inamici. Alchemistul și medicul elvețian Paracelsus credea că ochii cenușii exprimă indecizia și instabilitatea psihicã a persoanei, iar ochii negri sunt semn al sănătății, spiritului ferm, curajului și onoarei. La englezi se spune că ochii albaștri semnifică bunătate și gentilețe, iar ochii negri, senzualitate și dominarea pasiunilor. La români existã povața: „Ochii verzi niciodată să nu-i crezi!“

Unii cercetători cred că poți cunoaște personalitatea cuiva numai uitându-te în ochii acestuia. De exemplu, cu cât irișii unei personae sunt mai mari, cu atât sunt mai multe șanse ca acea persoană să aibă o fire mai deschisă. Irișii mici indică de obicei o persoană mai pragmatică, care își ascunde emoțiile. Acești oameni sunt considerați reci și egoiști. Ochii parțial închiși caracterizează oamenii care își canalizează gândurile, se concentrează. Acești oameni au calitatea de a-și direcționa atenția asupra a ceea ce ei consideră ca fiind foarte important.

III.2.2. Importanța pupilelor

Studiile arată că, odată ce trecem de reacția reflexă, atunci când ne place ceea ce vedem, pupilele se măresc, iar când nu ne place ceva anume, ele se micșorează. De ce nu avem un control conștient asupra pupilelor? Pentru că ele reacționează la fracțiuni de secundă. Atunci când oamenii sunt interesați sau puși dintr-o dată în fața unei situații, ochii lor se deschid larg, nu numai că se măresc, dar pupilele se dilată foarte rapid pentru a lăsa să intre o cantitate maximă de lumină, transmitând astfel creierului un număr mare de informații vizuale. Dar dacă percepem o informație ca fiind neplacută (o amenințare sau o surpriză neplacută), într-o clipă pupilele se vor micșora, focalizându-ne cu precizie asupra a ceea ce se află în fața noastră, vazând totul foarte clar și precis, pentru a ne putea proteja sau scăpa din acea situație.

Să analizăm cazul unui condamnat. În timp ce FBI-ul lucra într-o problemă de siguranță națională, a fost interogat un spion care nu voia să dezvăluie numele complicilor implicați în spionaj. Pentru că nu reușeau să afle ce voiau, li s-a sugerat să folosească indiciile nonverbale, arătându-i 32 de cartonașe cu numele persoanelor care îi puteau fi complice. Pe măsura ce se uita la fiecare carton în parte, i se cerea să spună, în termeni generali, ce știa despre indivizii respectivi. Cuvintele puteau fi înșelătoare, de aceea i-a fost analizat comportamentul nonverbal. La vederea a două nume, ochii săi s-au mărit mai întâi, în semn de recunoaștere, apoi pupilele s-au micșorat rapid și el și-a îngustat ușor privirea. La nivel subconștient, era clar că nu îi convenea să vadă acele două nume și se simțea în pericol, poate acele persoane îi puseseră în vedere să nu le dezvăluie numele. Prin urmărirea acestor semnale, complicii acuzatului au putut fi descoperiți. Micșorarea pupilelor și ingustarea privirii au fost singurele semnale care au condus către adevăr și nici astăzi subiectul interogatoriului nu știe cum au putut fi identificați complicii. Nu suntem constienți de indiciile nonverbale pe care le oferim, însă acestea sunt foarte sugestive. Ceea ce buzele spun, ochii pot contrazice.

Fenomenul este des întâlnit și în lumea afacerilor. Dacă clienții își îngustează brusc ochii în timp ce citesc contractul înseamnă că nu sunt de acord cu ceva anume, iar nemulțumirea și îndoiala se înregistrează imediat în ochii lor.

 Într-o abordare multiculturală, o prezentare orală poate fi realizată în modalități diverse. Comportamentul membrilor audienței poate părea uneori nepotrivit cu standardele obișnuite ale vorbitorului. De aceea, el trebuie să fie pregătit să accepte diferențele culturale și de comportament inerente desfășurării afacerilor în mediul internațional. De exemplu, lipsa aparentă de atenție a auditorilor, manifestată prin lipsa contactului vizual direct, în sensul că ascultătorii evită să privească direct spre vorbitor, poate crea disconfort pentru un orator european sau american într-o țară africană sau asiatică, neobișnuit fiind cu obiceiurile locale; aici evitarea privirii interlocutorilor (de regulă superiori pe scara ierarhică) reprezentând o obisnuință și o dovadă de respect.

Diferențele culturale ies în evidență mai ales în cazul interacțiunii dintre indivizi provenind din culturi diferite. De ex: arabii, sud-americanii și sud-europenii își privesc direct interlocutorul într-o discuție; asiaticii, indienii și nord-europenii au o privire periferică sau nu se uită la interlocutor. Durata privirii este de asemenea determinată cultural. Sud-europenii privesc mai îndelung interlocutorul, japonezii privesc mai mult gâtul. Femeile din America de Nord stabilesc mai multe contacte vizuale decât bărbații în timpul conversației, mai ales dacă au o poziție de subordonare.

Contactul vizual are o mare variabilitate cultural – socială. De exemplu, în societățile feudale, în special în cele imperial-asiatice, pentru oamenii de rând era indecent sau chiar interzis să se uite în ochii nobililor și cu atât mai mult ai împăratului. Urme mai vagi sunt si astăzi, inclusiv în societățile democratice, unde a-ți infrunta privirea cu șeful nu e deloc recomandabil.

În România, evitarea privirii unei persoane poate să însemne (dacă se privește în altă parte) dispreț, dezinteres etc. iar dacă se privește în jos – rușine, vinovăție, timiditate. Pe de altă parte, privirea insistentă poate semnifica prețuire, simpatie, interes. Însă în China, privirea directă este considerată ofensivă, de aceea se evită acest lucru.

III.3.3. Dialogul privirilor

Două persoane care interacționează sau care urmează să interacționeze voluntar vor lua contact una cu cealaltă în primul rând prin intermediul privirii. În astfel de situații privirea devine un factor de comprimare a distanței fizice. Atunci când interceptăm privirea cuiva într-un loc aglomerat, ne poate face să ne simțim mai apropiați de el chiar dacă, practic, rămânem departe unul de celălalt. Înconjurată de o mulțime de oameni, care sunt mai mult sau mai puțini indiferenți, o persoană poate întreține o relație strânsă cu o altă persoană aflată în colțul celălalt al sălii, exclusiv prin intermediul privirii.

În astfel de cazuri avem de-a face cu o proxemică vizuală care intră în contradicție cu proxemica corporală. Cu alte cuvinte, chiar dacă fizic nu suntem aproape de o persoană și nu împărtășim o intimitate, interceptarea privirii ne creează un spațiu personal și ne oferă o anumită doză de apropiere.

Privim și suntem priviți, și asta e suficient ca să știm că cel din fața noastră este binevoitor, interesat, dornic să ne asculte sau grăbit și neatent. Afli, uneori "dintr-o privire" că ai trezit simpatia sau nu, și iți faci, la rândul tău o opinie despre interlocutor. Prin contactul vizual, esențial în formarea unei relații strânse, exprimăm atenția, acceptarea, încrederea reciprocă.

Cu adevărat interesant de remarcat este faptul că în cadrul mijloacelor de călătorie publice privirea deține un rol major în comunicarea socială. Prin intermediul ochilor, un individ semnalează către „Celălalt” nevoia de a se așeza pe un scaun liber și tot cu ajutorul privirii se cere, în mare parte, permisiunea de a coborî, de a trece în fața cuiva sau de a te deplasa în interiorul autobuzului/troleului/tramvaiului. În afară de această funcție comunicațională a privirii, mai există și una de colectare a informațiilor: la urcarea în autobuz când ochii se „plimbă” rapid pentru a scana mediul și pentru a oferi individului posibilitatea de a se poziționa într-un spațiu cât mai confortabil și mai sigur; pentru depistarea controlorilor de către indivizii care circulă fără bilet sau abonament.

Un comportament aparte se întâlnește în cupluri sau între persoanele care se cunosc bine. Ei se atenționează unul pe celălalt în fața unui pericol sau chiar comunica într-un cod intim, inaccesibil celor din jur, prin clipiri, mișcări ale pupilelor etc.

Mai mult, privirea mai reprezintă și un instrument eficace de atenționare a celor care deranjează fonic, tactil sau vizual. O convorbire telefonică pe un ton ridicat, o discuție gălăgioasă între prieteni, o atingere nepotrivită său schițarea unor gesturi bizare vor atrage întotdeauna priviri dezaprobatoare ale celor din jur.

Privitul  anumitor obiecte transmite de asemenea o serie de mesaje. Cea mai populară “aruncatură de privire” este cea spre ceas.  Fie că vrem să ne sustragem dintr-o situație neplăcută , fie că nu suntem interesați de ce se discută în jurul nostru,  privitul spre ceas este un gest involuntar pe care îl facem de fiecare dată când suntem pe picior de plecare. În astfel de cazuri privirea devine un indicator al retragerii.

O persoană care te privește în ochi direct, dar în mod insistent este văzută ca fiind agresivă, după cum evitarea contactului vizual este considerat ca fiind un indiciu al minciunii. Privirile laterale sau aruncate cu coada ochiului, urmate de priviri în jos  sunt tehnici de comunicare non-verbală asociate cu sentimentele romantice. Dacă cineva te privește astfel și evită confruntarea vizuală directă, poate fi un semn că este îndrăgostit de tine. 

S-a constatat că stârnesc simpatia persoanele care mențin un bun contact vizual cu interlocutorul lor pentru cel putin 60% din timpul în care vorbesc.

Astfel, dacă dorim să construim relații bune cu alte persoane, privirea noastră trebuie să se întrepătrundă cu a lor în proporție de 60-70% din timp. Acest aspect aduce dupa sine și atenția interlocutorilor noștri. Conform unor studii, cei ce au menținut contactul vizual echilibrat, au fost evaluați ca fiind mai puternici. De asemenea, luând în considerare raportul dintre timpul în care una dintre persoane privește când vorbește și timpul în care privește când ascultă, s-au conturat următoarele concluzii:

Cu cât raportul vorbit-privit a crescut – indivizii au fost văzuți ca fiind puternici, dar mai puțini prietenoși și toleranți;

Cu cât raportul ascultat-privit a crescut – aceștia au fost văzuți drept submisivi, dar empatici și plăcuți.

Atunci când ambele persoane păstrează privirea la același nivel, între ele se stabilește o relație de egalitate. 

III.4. Tipuri de priviri

Există diferite moduri de a privi- bineînțeles în funcție de situație. Putem întâlni privirea oficială, care fixează doar fruntea partenerului, mai bine zis un mic triunghi deasupra ochilor. Spre deosebire de cea oficială, privirea de anturaj coboară sub nivelul ochilor, formând un triunghi ale cărui vârfuri sunt ochii și gura. În fine, modul intim de a privi scanează partenerul din cap până în picioare. Dar, evident, acest ultim mod de a privi nu este permis oricând și trebuie folosit cu maximă precauție.

O privire directă poate însemna onestitate sau întimitate, dar în anumite situații poate comunica și amenințare. În general, o privire insistentă și continuă ne deranjează și ne îndepărtează de acea persoană. Evitarea contactului vizual deschis, contracția pupilelor și ascunderea ochilor în spatele ochelarilor fumurii pot însemna uneori distanțare sau egoism.

Ochii mișcători sunt asociați cu nestatornicia, iar atunci când o persoană evită contactul vizual direct se presupune că aceasta minte. În Statele Unite, de exemplu, este nepoliticos să te uiți fix la cineva. Dacă o persoană suferă de un handicap fizic sau nu îndeplinește standardele societății în care trăiește, putem să ne uităm rapid, dar nu trebuie să o fixăm.

Modul în care privim sau în care suntem priviți are legătură cu nevoile noastre de aprobare, acceptare, încredere și prietenie. Chiar și a privi sau a nu privi pe cineva are un înțeles. Privind pe cineva confirmăm că îi recunoaștem prezența, că există pentru noi, interceptarea privirii cuiva implică dorința de a comunica. Prin privire – adresare sau privire răspuns, comunicarea se poate desfășura cu mai multe ușurință și în condiții mai bune. Contactul vizual poate să definească raporturile de putere și status, influențează schimbarea atitudinală și persuasiunea, comunică emoții și indică gradul de afectivitate, de interes și de atracție în raport cu interlocutorul. Privirea poate ajuta o persoană să înfrunte o altă persoană într-o situație tensionată, sau poate să exprime stăpânire de sine, agresivitate sau ezitare, nesiguranță sau teamă. În aceste condiții ajungem la concluzia că nu degeaba spune o vorbă din popor că ochii sunt oglinda sufletului.

III.4. Proxemica

Limbajul non verbal nuanțează, consolidează, autentifică sau distorsionează mesajul verbal. În timpul unei dezbateri semnele nemărturisite (neverbalizate) se multiplică: modificarea proxemică, orientarea privirii, presiunea mâinii asupra unui obiect, surâsul sau căscatul sunt semne pe care le stăpânim mai greu; corpul nostru se exprimă și fără știrea noastră.

Spațiul constituie, fără îndoială, o experiență fundamentală pentru subiect: întâlnirea cu celălalt (în viața socială și cea privată). În fragmentările și diviziunile sale, spațiul este investit cu semnificație, devenind un obiect social și politic. "Din momentul în care este structurat, făcând obiectul unei ordonări care va înscrie în structurile sale reprezentarea sistemelor sociale, spațiul devine simbolic".

Experiența spațiului este o veritabilă traversare semiotică – în forma fluxului sau parcursului (profesional, turistic, de loisir) sau ancorare în real – sub forma teritoriilor posedate (teren, casă, spații publice ocupate temporar etc.)

Spațiul definește identitatea subiectului: individul se caută și se construiește în periplurile sale politice, personale, estetice (orașul este un semn al civismului-agora sau al esteticului: orașul peisaj, orașul palimpsest sau loc al memoriei). Emergența conceptualizării spațiului ca spațiu simbolic și câmp de comunicare relevă "importanța pe care spațiul o are în înțelegerea și stăpânirea de către subiect a statutului său în câmpul social"

Proxemica reprezintă, în viziunea creatorului său – antropologul E. T. Hall, "studiul perceperii și utilizării spațiului de către om", domeniu corelabil activităților comportamentale legate de teritorialitatea etologilor. De-a lungul dezvoltării sale, proxemica a fost numită și "topologie umană", "oriologie sau studiul frontierelor", "spațiu social ca biocomunicare" sau "microspațiu al întâlnirilor interpersonale", reținându-se, în final, termenul de proxemică. Proxemica investighează deci modul în care individul structurează inconștient spațiul, distanțele interpersonale în tranzacțiile cotidiene, organizarea spațiului în case și clădiri și nu în ultimul rând configurația orașelor.

Analiza structurării și investirii cu sens a spațiului de către subiecți americani a fost realizată de Edward T, Hall prin conjugarea mai multor tehnici de colectare a datelor:

observarea directă confruntată cu fotografierea (incognito) a subiecților în cele mai diverse spații și circumstanțe (aeroport, gară, hotel, stație de metro etc.) și corelată cu comentariile subiecților în momentul în care regulile nescrise ale ordinii sociale erau încălcate (observația unui american în dialog cu un arab: "Dacă ar putea să nu-mi mai sufle în față; e ceva insuportabil");

interviuri (în profunzime, de la șase ore la șase luni) privind spațiul domestic, vecinătatea, dispunerea mobilierului acasă și la birou etc.). O întrebare absolut neproblematică pentru un american – "Unde vă duceți când vreți să fiți singur?" a suscitat replici dintre cele mai diverse la subiecți arabi (de la "Cine vrea să fie singur?" la "Infernul este paradisul fără oameni"), evidențiind o dată în plus distinctivitatea culturilor (individualismul nord-american atât de diferit comunitarismului arab sau asiatic, în care până și decizii strict personale, cum ar fi educația, profesia, căsătoria sunt luate de familie și în beneficiul familiei și nicidecum de individul respectiv);

studierea lexicului limbii engleze (circa 5000 de elemente din sfera situării în spațiu: aproape, departe, alături de, lângă, deasupra, dedesubt etc.);

observarea imaginarului spațial în artele vizuale (perspectiva, arta portretului etc.) și literatură.

E.T. Hall a stabilit o tetracotomie al cărui factor decisiv este relația interpersonală (de la proximitatea afectuoasă sau agresivă la distanța respectuoasă sau glacială), fiecare distanță având o fază apropiată și una îndepărtată.

distanța intimă este distanța dragostei, a protecției, a mângâierii, a îmbrățișării, a dansului, dar și a agresiunii, a încleștării violente.

Situată între 0-0,5 m, ea permite atingerea interlocutorului, pătrunderea în spațiul său.

Dacă un individ intră în această zonă intimă fără ca interlocutorul să o dorească, reacția este de respingere, amenințare, retragere.

În acest tip de relație verbalizarea joacă un rol minor (cuvântul este redus la șoaptă sau tăcere în cazul îndrăgostiților), alte coduri fiind dominante: tactil, termal, olfactiv.

Distanța intimă afișată în public este considerată nepotrivită de adulții americani ai clasei de mijloc, dar practicată de mulți tineri (care merg îmbrățișați pe stradă etc.)

distanța personală este distanța salutului, a strângerii de mână, a conversației amicale.

Spațiul dintre interlocutori este de 1-1,20 m (fiecare întinde brațul către celălalt pentru a-i strânge mâna).

La această distanță se disting detaliile pielii, ale părului, petele pe piele sau pe haine; vocea este moderată, subiectele abordate sunt de interes personal, iar persoana este înconjurată de un fel de halo (olfactiv pentru cei care folosesc o colonie puternică).

distanța socială utilizată de cei care lucrează împreună, participă la o întrunire.

Distanță de câțiva metri (1,20-3,50 m), ea are rolul de a insulariza individul: biroul în cabinetul directorial are rolul de a ține vizitatorul la distanță (în faza îndepărtată la această distanță căldura sau parfumul corpului nu se mai simt). Distanța aceasta cultural condiționată și arbitrară poate fi manevrată conform intențiilor de comunicare (directorul băncii își va trage fotoliul mai aproape de cel al clientului pe care vrea să îl câștige sau, dimpotrivă, îl va îndepărta în cazul adoptării unei posturi glaciale, autoritare).

distanța publică – până la și dincolo de 10 metri. Este distanța spectacolului, a conferinței, a discursului politic. Comunicarea facială este neutralizată, gesturile se amplifică, vocea trebuie și ea supradimensionată.

Comunicarea spațială este deci influențată de poziția socială: la statut social egal distanțele sunt mai reduse, iar în situația de asimetrie socială persoana cu rang mai înalt inițiază apropierea de subaltern; de contextul fizic (supra exemplul metroului supraaglomerat); de modelul cultural (arabii sunt mai aproape când discută decât americanii, dintre europeni, mediteraneenii se apropie mai mult de interlocutori decât nordicii etc.); de sexul participanților (femeile stau mai aproape unele de altele în diade sau grupuri unisex decât bărbații în grupuri unisex); de tematica abordată (în discutarea problemelor personale distanța se reduce involuntar, tonul se atenuează etc.); de evaluarea interlocutorilor (distanța crește în cazul evaluării negative a interlocutorului sau a celui lângă care hazardul ne-a plasat).

STUDIU DE CAZ

Pentru studiul de caz următor s-a folosit un eșantion format din 20 de persoane, 10 persoane de sex masculin si 10 persoane de sex feminin, iar pentru selecția eșantionului s-au folosit două criterii de selecție:

Sex;

Vârstă;

Datele au fost analizate în urma realizării unui interviu, bazat pe prezentarea unor imagini ce prezentau 10 expresii faciale diferite. Ordinea imaginilor prezentate se schimba de la o persoană la alta.

Cele 10 persoane au fost rugate să identifice emoția sau combinația de emoții care era exprimată de imaginea respectivă.

Timpul pentru realizarea chestionarului a fost de 15 minute/persoană.

IMAGINEA NR.1

IMAGINEA NR. 2

IMAGINEA NR. 3

IMAGINEA NR. 4

IMAGINEA NR. 5

IMAGINEA NR. 6

IMAGINEA NR. 7

IMAGINEA NR. 8

IMAGINEA NR. 9

IMAGINEA NR. 10

IMAGINEA NR. 11

INTERPRETAREA IMAGINILOR:

Imaginea ce exprimă furie:

Sprâncenele sun aplecate și apropiate una de alta;

Între sprâncene se formează riduri verticale;

Buze strânse puternic ce vorbește de intensitatea mare a furiei;

Furia cu buzele puternic închise se manifestă în cazul violenței fizice; sau când persoană încearcă să rețină.

Ex: Imaginea nr. 1, imaginea nr. 9, imaginea nr. 4.

Imagine ce exprimă tristețe:

Colțurile gurii sunt aplecate;

Pleoapele superioare sunt aplecate;

Colțurile sprâncenelor sunt puțin ridicate.

Ex: Imaginea nr. 2, imaginea nr. 9.

Imagine ce exprimă uimire+frică:

Sprâncenele sunt ridicate și arcuite;

Pielea de sub sprâncene este întinsă;

Pleoapele superioare sunt ridicate;

Se formează riduri orizontale pe frunte;

ridicare pleoapelor inferioare și tensionare lor.

Ex: Imaginea nr. 3, imaginea nr. 7.

Imagine ce exprimă dezgust:

Buza superioară ridicată;

Buza inferioară este de asemenea ridicată și împinsă până la buza superioară sau este lăsată și proeminentă;

Nasul este ridat;

Obrajii ridicați;

Linii mai jos de pleoapa inferioară iar însăși pleoapa este împinsă în sus dar nu tensionată;

Fruntea este lăsată cauzând lăsarea în jos a pleoapei superioare a ochilor;

Ex: Imaginea nr. 1, imaginea nr. 4, imaginea nr. 9.

Interpretarea rezultatelor:

Expresiile faciale sunt rezultatul unor mișcări ori poziții a mușchilor de pe față. Aceste mișcări transmit starea emoțională a individului implicat în procesul de comunicare.

Expresiile faciale sunt un mijloc principal de a transmite informațiile sociale printre oameni, dar ele apar si la majoritatea mamiferelor și la câteva specii de animale.

Oamenii pot adopta expresii faciale în mod voluntar, dar acestea sunt într-o strânsă legătură cu emoțiile individului, manifestându-se, de obicei, involutar, în procesul de comunicare, chiar dacă individul se străduiește să își ascundă emoțiile. O persoană care încearcă să evite o insultă la adresa unui individ pe care nu îl agreează, va manifesta o micro-expresie de dezgust înainte de a fi în stare să afișeze o expresie neutră pe fața sa.

Întrucât fața noastră are o gamă limitată de mișcări, expresiile se diferențiază destul de puțin între ele, iar citirea lor necesită o sensibilitate considerabilă.

BIBLIOGRAFIE

Milton, Cameron, Comunicarea prin gesturi și atitudini, Polirom , București, 2005;

Mihai, Golu, Fundamentele psihologiei, România de Mâine, București, 2007;

Paul Ekman, Wallace V. Friesen, Unmasking the Face, Malor Books, ,Cambridge, 2003;

Evelina, Graur, Tehnici de comunicare, Mediamira, Cluj-Napoca., 2001;

Daniel, Goleman, Inteligență Emoțională, Curtea Veche, București, 2001;

PaulEkman, Emotions Revealed,TimesBooks, New York, 2003;

Recunoașterea emoțiilor din expresiile faciale. Mecanisme psihologice si neurologice, Ralph Adopls, Colegiul de Medicina al Universității Iowa, SUA – articol;

Chelcea, Septimiu, Ivan, Loredana, Chelcea, Adina, Comunicarea nonverbală. Gesturile și postura, București, Comunicare.ro, 2005;

Chiru Irena,Comunicarea interpersonală, Editura “Tritonic”, București 2003;

Delhees, Karl,Soziale Kommunikation. Psychologische Grundlagen für das Miteinander in der modernen Gesellschaft, Opladen, Westdeutscher Verlag, 1994;

Stuar, Hall, David Held, Anthony McGrew, The Question of Cultural Identity. Modernity and Its Futures. Cambridge;

http://lie2me. ru Enclipedia Emoțiilor;

http://en. wordpress. com/tag/7-emotii-de-baza/;

www.scribd.com/Comnicare și limbaje;

BIBLIOGRAFIE

Milton, Cameron, Comunicarea prin gesturi și atitudini, Polirom , București, 2005;

Mihai, Golu, Fundamentele psihologiei, România de Mâine, București, 2007;

Paul Ekman, Wallace V. Friesen, Unmasking the Face, Malor Books, ,Cambridge, 2003;

Evelina, Graur, Tehnici de comunicare, Mediamira, Cluj-Napoca., 2001;

Daniel, Goleman, Inteligență Emoțională, Curtea Veche, București, 2001;

PaulEkman, Emotions Revealed,TimesBooks, New York, 2003;

Recunoașterea emoțiilor din expresiile faciale. Mecanisme psihologice si neurologice, Ralph Adopls, Colegiul de Medicina al Universității Iowa, SUA – articol;

Chelcea, Septimiu, Ivan, Loredana, Chelcea, Adina, Comunicarea nonverbală. Gesturile și postura, București, Comunicare.ro, 2005;

Chiru Irena,Comunicarea interpersonală, Editura “Tritonic”, București 2003;

Delhees, Karl,Soziale Kommunikation. Psychologische Grundlagen für das Miteinander in der modernen Gesellschaft, Opladen, Westdeutscher Verlag, 1994;

Stuar, Hall, David Held, Anthony McGrew, The Question of Cultural Identity. Modernity and Its Futures. Cambridge;

http://lie2me. ru Enclipedia Emoțiilor;

http://en. wordpress. com/tag/7-emotii-de-baza/;

www.scribd.com/Comnicare și limbaje;