Limitele Etice ale Discursului Electoral
LUCRARE DE ABSOLVIRE
Limitele etice ale discursului electoral
Cuprins
INTRODUCERE
Capitolul I: Comunicarea politică, instrument electoral
Comunicarea politică. Tipologii de comunicare politică
Limitele juridice privind activitatea electorală
Insultă, calomnie, dreptul la demnitate și la propria imagine
Viața privată
1.3. Discursul politic și etica
Capitolul II: Limitele etice ale discursului electoral românesc
2.1. Scurt istoric al „junglei electorale românești
2.2. Elemente imorale în discursul electoral românesc
2.2.1. Propaganda naționalistă în politica românească
2.2.2 Minciuna și promisiunile înșelătoare
2.2.3 Manipularea opiniei publice și scenarizarea acțiunilor politice
Capitolul III: Studiu de caz. Analiză etică. Traian Băsescu în contextul alegerilor prezidențiale și al demiterilor
3.1. Contextul alegerilor prezidențiale din anul 2004
3.2. Contextul demiterii președintelui în anul 2007
3.3. Contextul alegerilor prezidențiale din anul 2009
3.4. Contextul demiterii președintelui din anul 2012
3.4. Concluzii ale studiului de caz
Bibliografie
Anexe
INTRODUCERE:
Etica și morala sunt structurile de bază ale unei societăți care dorește bunăstarea cetățenilor ei. În ceea ce privește etica în domeniul politicului, părerile au fost și încă sunt împărțite. Machiavelli este unul dintre autorii ce consideră politica o activitate rece, plină de obiectivism, în care primează interesul propriu, la care trebuie să se ajungă prin orice mijloace. Un adevărat conducător sau guvernant, pentru el, are permisiunea să mintă, să înșele doar pentru a obține puterea. Puterea politică devine arta de a manipula iar arta de a manipula devine o calitate.
Pe de altă parte, Aristotel considera statul o instanță ce formează cetățenii, ce le oferă un model existențial. Așadar, statul joacă un rol important în construcția de caractere prin promovarea unui comportament moral cadru. Aici moralitatea politică devine o condiție esențială iar oamenii politici sunt văzuți ca modele de urmat, ceea ce înseamnă că ei nu se pot fi lipsiți de etică. Este important să se conștientizeze această nevoie de promovare a unui caracter etic de către oamenii cu putere în stat. Poltica fără etică, nu mai este o politică adevărată, își pierde din principii, din valori, nucleul central se transformă, scopul inițial se pierde și el.
Lucrarea se va axa pe o bucată reprezentativă a politicii, discursul electoral, pentru a putea analiza situațiile în care, ghidați de dorința de putere, actorii scenei politice lasă principiile etice în urmă. Motivația se duduce ușor din context: pentru că discursul electoral este un instrument al aplicării politicii într-un stat. Acest termen atat de complex și rece: “politica” se va particulariza prin aducerea în prim plan a unor figuri politice reprezentative. Se va încerca trecerea în revistă a acelor metode lipsite de etică, folosite sub motto-ul: “scopul scuză mijloacele”, astfel încât să iasă la iveală limitele pe care un politician ghidat de simț etic nu le-ar încălca niciodată în lupta electorală și nu în ultimul rând, se va studia dacă “scena politică românească” dispune de o “regie etică”.
Pentru a putea face corelația între cele doua variabile și a stabili granița de influență dintre ele, este necesară definirea lor încă din fază incipientă. Comunicarea politică se va privi din anasamblu pentru ca mai apoi să se ramifice prin tipologizare. Comunicarea politică instituțională și implicit comunicarea electorală, realizată prin intermediul candidaților și a publicității politice, sunt elemente ce încadrează tema lucrării prezente și de aceea vor fi prezentate în amănunt.
Sublinierea practicilor lipsite de etică ce caracterizează politicul nu poate fi realizată fără menționarea acelor aspecte ale vieții private, respectiv ale vieții publice ce fac obiectul atacurilor între candidați în perioada electorală. Este o condiție “sine qua non” a studia reglementările cu caracter juridic în acest sens, pentru a cunoaște astfel manevrele lipsite de moralitate la care oamenii politici se pretează, în dorința de a obține o funcție în stat. Revenind la Machiavelli, se vor puncta acele cracteristici ale principelui, conducătorului, pe care autorul le vedea ca părți definitorii ale artei de a guverna. Cu această ocazie se va dezbate caracterul moral sau imoral al faptelor prezentate de Machiavelli sub forma unui regulament al succesului în conducerea unui stat. Unghiul general din care se privea până acum, se particularizează prin prezentarea României ca țară de baștină a unor practici imorale, dar asta nu înainte de a cunoaște succesiunea actorilor pe scena politică românească de la căderea comunismului și până în prezent. Într-un final se vor descrie, spre a fi catalogate ca fapte imorale minciuna și promisiunile înșelătoare, utilizarea propagandei naționaliste drept catalizator al voturilor și manipularea opiniei publice prin intermediul mass-media. Pentru a putea exemplifica practicile morale/imorale discutate anterior în manieră teoretică, studiul de caz va consta în prezentara unor situații ce surprind un actor al scenei politice românești încălcând normele etice.
Scopul final al lucrării este de a stabili limitele morale ale acțiunii politice de care multe personalități ale domeniului uită în încercarea de a ajunge la o “bucată de putere”. Lucrarea își propune să denunțe aceste practici pentru ca ele să poată fi recunoscute ușor pe viitor, evitându-se astfel influențarea deciziei de vot.
Capitolul I
Comunicarea politică, instrument electoral
Comunicarea politică reprezintă un termen cunoscut și folosit în mod uzual, uneori fără a conștientiza domeniul bogat pe care acesta îl cuprinde. Capitolul prezent, își propune să urmărească principalele trăsături ale comunicării politice, astfel încât să fie recunoscute mult mai ușor instrumentele de aplicare ale acestui tip de comunicare. Tipologizarea și definirea domeniului comunicării politice fac obiectul primului subcapitol. „Comunicarea politică a fost redusă, pentru o lungă perioadă de timp, la comunicare electorală și marketing politic, echivalentă cu un ansamblu de tehnici și strategii de comunicare și persuasiune, evaluată în special din perspectiva comunicării televizate. În ultimul deceniu s-a extins considerabil aria de investigare a comunicării politice.”
Comunicarea politică trebuie privită prin prisma a două unghiuri de definire: a conținutului și a scopului său. Comunicarea politică include toate formele de discurs politic care pot fi date de: comunicarea politicienilor și a altor actori politici cu scopul atingerii unor obiective anterior stabilite, comunicarea direcționată către oamenii politici dar venită din partea unor non-politicieni (alegători, jurnaliști) și nu în ultimul rând comunicarea prin mass-media (știri, emisiuni televizate, discuții în media) cu referire la activitățile politice. Astfel, comunicarea politică pune în joc trei publicuri: organizațiile politice (formate din partide politice, organizații publice, grupuri de presiune), audiența (cetățeni, alegători) și media. Primul public se adresează celui de-al doilea în mod direct sau prin intermediul media. Ceea ce transmit partidele alegătorilor (mesaje politice, programe, candidați) au efecte analizate și măsurate în sondaje de opinie. Comunicarea politică nu trebuie redusă la ceea ce se numește campanie electorală. Nu este aceasta din urmă singura perioadă în care oamenii politici comunică. Dimpotrivă, comunicarea politică este un proces permanent, ce se poate derula chiar și pe parcursul mai multor ani, mai ales atunci când se dorește schimbarea percepției audienței în legătură cu un candidat, o activitate politică, un partid, o decizie cu caracter politic, un subiect ce nu a mai fost abordat anterior.
Pentru a caracteriza cu acuratețe acest domeniu, este nevoie să ne referim la câteva elemente caracteristice, distinctive precum:
O rețea de interacțiuni. Comunicarea politică nu poate fi redusă la o relație verticală între 2 interlocutori, respectiv la 2 proiecte de comunicare ( actorul politic și electoratul, actorul politic și adversarul politic, actorul politic și jurnaliștii). Din acest punct de vedere, comunicarea politică este un concept global care vizează: instituții și actori cu resurse, proiecte și legimități diferite, procese, interecțiuni și relații care au anumite configurații și un anumit impact social.
Dimensiunea reprezentativă. Participanții la comunicarea politică, fie dispun deja de un statut public consacrat, fie dobândesc un astfel de statut în procesul comunicării (jurnaliștii și politicienii obișnuiesc să se refere la experiența unor persoane private care sunt citate sau sunt abordate ca reprezentanți ai opiniei publice sau ai electoratului). Din această perspectivă, comunicarea politică reprezintă un „teritoriu” simbolic în care actorii politici negociază construcția agendei publice, conferind vizibilitate unor proiecte ce vizează cumunitățile, grupurile sociale și societatea în ansamblu.
Până acum s-a oferit o viziune de ansamblu prin prisma unor elemente exterioare, vizibile. Se mai vorbește și despre „ritualizare” ca fiind o parte distinctivă a domeniului comunicării politice. Ritualizarea în această arie de studiu se referă la interacțiunea actorilor sociali, traduși în instituții. Ceea ce este cu adevărat important, și trebuie tratat cu atenție este rolul mass-media în cadrul comunicării politice căci este o parte esențială.
Rolul mass-media. În procesul comunicării politice mass-media au un rol decisiv, constituind principala resursă pentru vizibilitatea publică a informației politice și implicit pentru dezbaterea publică a acesteia. Mass-media sunt cele care pot media interacțiunea dintre participanții la comunicarea politică și care furnizează imaginile acestei interacțiuni. Așadar, mediatizarea este o condiție intrinsecă oricărui act de comunicare politică.
De la acest element definitoriu ia naștere „jurnalismul politic”. Este un lucru deja știut că opinia publică este puternic influențată de jurnaliștii politici. În zilele noastre unii jurnaliștii și-au pierdut obiectivitatea și principiul imparțialității. Se împart în atâtea tabere câte taberele politice sunt și astfel oamenii își formează o părere sau chiar decizia de vot, în funcție de publicația citită, susținătoare a unui candidat. Deja putem indica o altă extensie a eticii, etica în presă.
Revenind, se consideră că această comunicare a politicienilor cu alegătorii prin intermediu presei, este una defectuoasă din anumite puncte de vedere. În primul rând, se pierde mesajul și el poate fi influențat până să ajungă în mediul extern. Mai mult, se pierde și transparența discursului politic. Candidatul trebuie să se adreseze oamenilor, aceștia să preia mesajul și să îl supună propriului filtru de cunoaștere. În esență, ei lucrează pentru oameni. Claudiu Săftoiu dă un exemplu: autorul ne întoarce în timp, în anul 1996, în Statele Unite, în timpul unei curse prezidențiale. Un sondaj realizat de Washington Post arată că 77% dintre cetățenii cu drept de vot, interesați de politică, ar prefera ca politicienii să își exprime ei înșiși pozițiile și soluțiile. Doar 16% consideră relevante știrile explicate și comentate de jurnaliști specializați, deci jurnaliști politici.
Nici încrederea în politicieni nu se bucură de un indice crescut iar asta se datorează tot comportamentelor și atitudinilor acestora din urmă. Pentru a evidenția importața caracterului etic al politicianului, am să redau o concluzie a unei dezbateri publice organizate de Consiliul Național al Audiovizualului în luna octombrie a anului 2004: „Dezbaterea a scos în evidență în special degradarea relației dintre alegători și reprezentanții lor. Aflat printre participanți, un senator a recunoscut că unele atitudini superficiale, dar foarte semnificative ale unor membri ai Parlamentului (stil de viață, controverse inutile în timază pentru oameni. Claudiu Săftoiu dă un exemplu: autorul ne întoarce în timp, în anul 1996, în Statele Unite, în timpul unei curse prezidențiale. Un sondaj realizat de Washington Post arată că 77% dintre cetățenii cu drept de vot, interesați de politică, ar prefera ca politicienii să își exprime ei înșiși pozițiile și soluțiile. Doar 16% consideră relevante știrile explicate și comentate de jurnaliști specializați, deci jurnaliști politici.
Nici încrederea în politicieni nu se bucură de un indice crescut iar asta se datorează tot comportamentelor și atitudinilor acestora din urmă. Pentru a evidenția importața caracterului etic al politicianului, am să redau o concluzie a unei dezbateri publice organizate de Consiliul Național al Audiovizualului în luna octombrie a anului 2004: „Dezbaterea a scos în evidență în special degradarea relației dintre alegători și reprezentanții lor. Aflat printre participanți, un senator a recunoscut că unele atitudini superficiale, dar foarte semnificative ale unor membri ai Parlamentului (stil de viață, controverse inutile în timpul dezbaterilor) nu pot decât să adâncească sentimentul de distanțare dintre oamenii politici și cetățeni”. Este curios faptul că această neîncredere nu le provoacă cetățenilor o lipsă de interes față de domeniul politicului. Din contră, potrivit unor statistici realizate în luna iunie a anului 2004, dintre cei 500 de subiecți ai cercetării, 30% au afirmat un interes crescut pentru campania electorală și 21% un interes foarte crescut. Un al aspect ce merită și el menționat se referă la echidistanța media despre care vorbeam în rândurile de mai sus. Agenția Națională de Monitorizare a Presei a scos în evidență faptul că, tot la vremea respectivă (2004), PSD deținea 51% din timpul total de antenă, ceea ce se traduce într-o vizibilitate mediatică peste medie. În termeni cantitativi, cu privire la vizibilitatea mediatică a liderilor partidelor, prim-ministru Adrian Năstase deținea cu peste 30% mai multe apariții tv decât următorul politican clasat iar în termeni calitativi, imaginea prim-ministrului era una percepută pozitiv, posturile tv cele mai importante nedifuzând materiale critice la adresa sa. Am să închei pentru moment subiectul jurnalismului politic printr-un citat care practic sintetizează tot ceea ce am vrut eu să scot în evidență prin afirmațiile anterioare:
„Presa nu le poate spune oamenilor ce să gândească, dar reușește extrem de bine să le spună la ce să se gândească”. ( Bernard Cohen, The Press and Foreign Policy, 1963)
O practică democratică. Comunicarea politică nu este doar o activitate strategică. Dincolo de „punerea în scenă” a informației politice, comunicarea politică este și un mijloc prin care publicitatea în politică (în sensul de vizibilitate publică a politicului) poate deveni o practică socială.
Printre multele abordări și definiții date comunicării politice, câteva sunt, după părerea specialiștilor, convingătoare. Prima tendință constă în definirea comunicării politice drept influențare și intenționalitate, un ansamblu de strategii de prezentare în public a diferitelor opțiuni ale politicienilor. Pentru Belanger (1995) comunicarea politică este „o relație socială echivalentă cu influențarea însă o influențare în primul rând voită, transformată apoi în acțiune sau dimpotrivă, în absența acțiunii adică în omisiune. Este întotdeauna vorba de o intervenție intenționată în comportamentul potențial al receptorului.” Autorii americani Denton și Woodward (1990) subliniază că un act de comunicare devine „politic” în primul rând prin „conținut și intenție”. Aceeași perspectivă este adaptată de McNair (1995) care definește comunicarea politică drept „comunicarea intenționată despre politic” respectiv „toate discursurile politice” nu numai „enunțurile verbale sau scrise”, ci și elementele vizuale de semnificație precum ținuta vestimentară, machiajul, pieptănătura, designul unui logo, toate acele elemente de comunicare despre care se poate spune că alcătuiesc „imaginea politică sau indentitatea”.
Comunicarea politică. Tipologii de comunicare politică.
Camelia Beciu realizează o clasificare a comunicării politice prin prisma instituțiilor ce suțin comunicarea, definind fiecare situație în parte.
Comunicarea prezindențială desemnează ansamblul practicilor și tehnicilor de comunicare prin intermediul cărora instituția prezindețială și/ sau președintele răspândește informații de interes public și național. Comunicarea prezindențială este una dintre cele mai ritualizate forme de comunicare politică. Intervențiile publice ale președintelui sunt concepute ca ritualuri, respectiv „momente excepționale”.
Comunicarea guvernamentală desemnează un ansamblu de tactici și tehnici de comunicare prin intermediul cărora Guvernul și structurile guvernamentale pun în circulație informații de interes public. Comunicarea guvernamentală distribuie atenția publică asupra diferitelor politici și acțiuni inițiate de guvernanți. Din acest punct de vedere, comunicarea guvernamentală trece direct drept un flux de informare a electoratului.
Comunicarea de partid vizează ansamblul resurselor și practicilor de comunicare prin care o organizație (partidul) interacționează cu proprii membri, cu structurile locale, cu electoratul partizan, cu opinia publică precum și cu organizațiile internaționale. Prin diferite acțiuni de comunicare internă și publică, partidele își reproduc sau își ajustează identitatea în funcție de acțiunea celorlalte partide. Comunicarea de partid posedă o calitate distinctivă, este identitară. Indiferent de natura evenimentelor care declanșează comunicarea orice act de comunicare reflectă într-un fel sau altul ideologia, simbolurile, interesele de partid existente la un moment dat.
Comunicarea politică locală este depenedentă de organizarea administrativ-teritorială a statului. Exemple: departamentele în Franța, cantoanele în Elveția, județele în România. Astfel, comunicarea locală reflectă procesul de descentralizare și transfer a competențelor de la autoritatea centrală spre autoritatea locală. De aici dervă și o serie de funcții specifice precum: reprezentarea centrului, construcția identității locale, politizarea structurilor publice locale.
Comunicarea politică internațională se referă la ansamblul de interacțiuni între guverne sau între Guvern, mass-media și opinia publică. Prin intermediul acestor interacțiuni, guvernele desemnează informații cu privire la relațiile externe ale unui stat.
Comunicarea electorală reprezintă comunicarea ce are loc în timpul alegerilor fie ele prezidențiale, parlamentare, locale, europarlamentare. Faptul că spațiul public s-a modernizat asta duce către impresia conform căreia atitudinile și comportamentele politice ar putea fi modificate într-un interval de timp mai scurt. Cu privire la schimbarea comportamentelor, Lazarsfeld și colaboratorii săi de la Columbia University au demarat un studiu, plecând de la ipoteza efectelor directe și puternice ale comunicării electorale asupra publicului. Rezultatele au arătat însă că nu atragerea de noi alegători era efectul principal al campaniei electorale cât consolidarea predispozițiilor politice deja existente. Noile cercetări arată o schimbare a caracteristicilor campaniei electorale. Această schimbare privește automatizarea campaniei cât și schimbarea reprezentării acesteia. Dacă înainte analiza clasică era focalizată pe actanții partizanți ai jocului politic, acum noile analize redistribuie rolurile și recompun o altă scenă electorală inspirată și de interacțiunea protagoniștilor. Structura campaniei electorale a fost comparată de Jaques Gerstle´ cu cea a unui joc căci include conflictul, cooperarea, relații mixte care produc efecte de compoziție pe care niciunul dintre activanți nu le domină.
Și totuși de ce cheltuiesc partidele, uneori chiar și candidații sume colosale în timpul campaniilor electorale? Este demonstrat că decizia de vot nu se modifică într-un timp atât de scurt și că imaginea despre actorii politici este construită cu mult timp înainte. Tot ceea ce mai poate face campania este să întărească anumite impresii. Campaniile electorale din zilele noastre și-au schimbat structura poate chiar mai mult decât a prevăzut-o Jaques Gerstle´ nu numai prin metodele de promovare a candidaților cât și prin etica luptei electorale, stâlpii pe care se construiește această confruntare și nu în ultimul rând prin judecățile de valoare ale electoratului.
Această ultimă problemă adusă în discuție, trezește o serie de nelămuriri cu privire la caracterul etic al campaniilor electorale. Campania electorală este momentul acela în care oamenii politici, „aspiranții la putere”, cum le spune autorul, promit și se compromit să realizeze o serie de acțiuni ce urmează a ușura, a ajuta, a simplifica viața celor ce îi vor alege. Aceasta este secvența derulării filmului campaniei în care oamenii își formulează inconștient poate, reprezentări ale viitorul, sau prezentului. Nu este etic și nu are nimeni dreptul de a profita de caracterul naiv al unor cetățeni pentru a obține putere.
Voi încerca să ușurez procesul de înțelegere al acestei tipologizări prin schițarea principalelor elemente ce compun cadrul de comunicare în cazul comunicării politice. Criteriul de clasificare rămâne instituția ce realizează comunicarea. O vom numi clasificarea comunicării politice instituționale. Astfel, comunicarea politică instituțională se referă la comunicarea realizată de: președinte, parlament, guvern, autoritățile locale (prefecturi, primării), partidele prin intermediul unor instanțe de comunicare specializate. Această clasificare poate fi observată în Tabel nr. 1 Comunicarea politică instituțională.
Tabel nr.1 Comunicare politică instituțională
O altă clasificare se poate face în funcție de canalele prin care se realizează comunicarea, ea devenind: comunicare politică structurată respectiv comunicare politică nestructurată. Comunicarea politică structurată este cea intenționată, oficială, ce curpinde publicitarea politică, comunicarea din perioada campaniei electorale. Comunicarea politică nestructurată este mai puțin voită și cuprinde reacții publice, participări la emisiuni, interviuri ad-hoc. Lucrarea se va referi la ambele tipuri de comunicare în scopul construirii unei imagini veridice și complete a politicului și va viza în principiu contextul comunicării electorale.
Caracteristicile campaniei electorale:
Campania electorală presupune, ca metodă, selecția liderilor politici printr-o manieră democratică prin intermediul regulilor participării și majorității. În ceea ce privește procedura, campania electorală este reglementată juridic atât pe partea participării la competiția electorală cât și pe cea a desfășurării propriu-zise a acesteia. Reglementările se referă la finanțarea partidelor și a campaniei electorale, accesul la media, utilizarea publicității electorale, utilizarea publică a sondajelor de opinie. Campania electorală are un regim concurențial care se desfășoară printr-o planificare anticipată și într-un interval de timp stabilit, care variază de la o țară la alta. Ca ritual politic campaniile electorale presupun anumite coduri socio-politice care reglementează interacțiunea dintre participanți (candidați, partide politice, domeniul audio-vizual, societatea civilă etc.).
Ce se comunică în campania electorală?
Am definit și am caracterizat campania electorală pentru că, după parerea mea, este perioada în care se încalcă cele mai multe legi, atât din punct de vedere juridic cât și etic. Mai exact, comunicarea din timpul campaniei electorale trebuie să prezinte candidatul în fața votanților exact așa cum este el. Aceștia din urmă se așteaptă la mesaje din partea actorilor politici, mesaje care să îi privească, în primul rând, și apoi să îi convingă. Adevărul este, fără îndoială o condiție esențială în demersul obținerii convingerii.
Astfel, electoratul se așteaptă ca liderii politici angrenați în campania electorală să își asume o serie de atribuții convenționale precum:
– atribulul de moralitate (candidații se prezintă drept promotori ai adevărului în materie de acțiune politică);
– atributul de superioritate în raport cu programul contracandidaților;
– atributul de competență (candidații subliniază în mod constant că ei sunt cei care cunosc cel mai bine starea electoratului).
Respectând aceste atibute, personalitățile politice își vor asuma pe rând următoarele roluri: candidat, contracandidat, politician care dispune de o imagine publică ce are în spate o activitate intipărită deja în memoria colectivă.
Ceea ce vreau să menționez aici este că dacă unul dintre cele trei atribute nu există, se produce o instabilitate care duce către o lipsă de etică. Spun asta pentru că, dacă nu există atributul de moralitate atunci fără dubiu, discursul electoral este unul neetic, dacă nu există atributul de superioaritate atunci lipsește interesul candidatului. Există aici și varianta inversă, în care conduși de dorința de a învinge, candidații se folosesc de elemente exterioare programului profesional al contracandidaților pentru a-i elimina din lupta politică. Nu în cele din urmă, atributul de competență nu poate lipsi căci el este cel care dă argumentele reale ale alegerilor, atunci când votul este exprimat uninominal. Când se votează pe liste de partid, lucrurile se schimbă. Cel mai competent candidat, dacă nu se află pe un loc eligibil, pierde alegerile.
Discursul politic trebuie să comunice interpretarea corectă a unor fapte de interes public. Discursul politic trebuie să comunice adevărul înaintea chiar a conținutului propriu-zis. Pentru electorat este important ca personajul politic să fie perceput drept cel care spune adevărul, „adevărul în general, indiferent de situație”. În funcție de situația de comunicare, actorii politici exploatează anumite strategii de discurs care conferă discursului „obiectivitate”. Pe de altă parte, actorii politici asimilează diferite politici de mediatizare, o serie de strategii de construcție a credibilității. Orice discurs politic funcționează pe baza unei argumentații convenționale corespunzătoare cu rolul „instituției” (un partid, un minister, președinția, o comisie) și cu imaginea publică a omului politic care reprezintă instituția respectivă.
O greșeală ce nu trebuie făcută este abaterea de la afirmațiile anterioare, ceea ce înseamnă că un discurs nu trebuie și nu poate să îl contrazică pe altul al aceluiași candidat. În practică, fiecare candidat, la întocmirea discursului ține cont de publicul căruia i se adresează. O structură are discursul pentru publicul din mediul rural și cu totul alta pentru cel din mediul urban.
Limitele juridice privind activitatea electorală
Odată clarificate aspectele legate de comunicarea politică, ma voi referi la aspectele juridice implicate în domeniul politic, mai exact nerespectarea acestor reglementări care au devenit “arme de luptă” la care actorii vieții politice apelează din ce în ce mai des. Legalitatea acestor fapte este câteodată discutabilă însă caracterul etic nu. În această secțiune se vor prezenta câteva extrase de legi cu privire la activitatea electorală, violarea vieții private cât și privarea de drepturi precum: dreptul la intimitate, dreptul la respectarea vieții private, dreptul la propria imagine. Este necesar să se prezinte aceste aspecte întrucât privarea de anumite drepturi ale persoanei, respectiv încălcarea unor legi, sugerează nu doar caracterul ilegal al acțiunii cât și cel imoral.
În Codul Penal al României, Titlul IX “ Infracțiuni electorale” este declarată ca fiind ilegală coruperea alegătorilor. Art. 386. – (1) Oferirea sau darea de bani, de bunuri ori de alte foloase în scopul determinării alegatorului să voteze sau să nu voteze o anumită listă de candidați ori un anumit candidat, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. În cazul în care bunurile oferite sunt simbolice și sunt inscripționate cu însemnele unei formațiuni politice, activitatea devine legală. În Romania există foarte multe exemple de astfel de acțiuni, mai ales în campaniile electorale, în perioada alegerilor, în preajma sarbatorilor etc.
O altă infracțiune pedepsită prin lege este cea a fraudării voturilor. Art. 387. – (1) Fapta persoanei care votează: a) fără a avea acest drept; b) de două sau mai multe ori; c) prin introducerea în urnă a mai multor buletine de vot decât are dreptul un alegător, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă și interzicerea exercitării unor drepturi. (2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează utilizarea unei cărți de alegător sau a unui act de identitate nul ori fals, sau a unui buletin de vot fals.
Articolul din lege, care după parerea mea merită și trebuie a fi menționat este articolul nr. 391. În cuprinsul acestuia se vorbește despre falsificarea documentelor și evidențelor electorale. Cea din urmă ilegalitate cât și înscrierea în copia de pe lista electorală permanentă a unor persoane care nu figurează în această listă, se pedepsesc cu închisoarea de la 1 la 5 ani și prin interzicerea exercitării unor drepturi.
Pe 3 aprilie 2013, ziarul România Liberă publica un articol în care relata fraudarea referendumului. Președintele unei secții de votare din județul Mehedinți împreuna cu alți doi membri ai secției au fost acuzați că au introdus în urnele de vot un număr suplimentar de 137 de buletine de vot falsificate în numele celor care nu s-au prezentat la vot. Lista electorală a secției de votare stipula un număr de 1440 de persoane. Pe lânga cele menționate anterior, cu privire la activitatea electorală, sunt sancționate de lege și următoarele infracțiuni: frauda la votul electronic, violarea confidențialității votului, nerespectarea regimului urnei de vot, fapte săvarșite în legătură cu un referendum, tentativa de fraudare.
Ceea ce m-a surprins pentru ca apoi să mă dezamăgească a fost lipsă unor reglementări clare în ceea ce privește nerespectarea unor angajamente luate în fața cetățenilor în perioada electorală, interzicerea promisiunilor înșelătoare, a manipulării acțiunii de votare sau a opiniei publice în favoarea satisfacerii scopurilor personale sau politice însă despre asta vom vorbi în capitolele ce vor urma.
Insultă, calomnie, dreptul la demnitate și la propria imagine
În vechiul Cod Penal, insulta și calomnia au fost considerate infracțiuni ce atentează la integritatea morală a persoanei. Grație jurisprudenței CEDO cât și a reglementărilor Uniunii Europene, aceste delicte contra demnității au fost declarate invalide.
În cadrul Conferinței regionale privind calomnia și libertatea de exprimare, organizate în perioada 17-18 octombrie 2002, s-au formulat următoarele recomandări: „În cazul în care sunt prevăzute sancțiuni penale pentru calomnie, trebuie să nu existe pedeapsa închisorii, iar pedepsele pecuniare trebuie să fie proporționale. De asemenea, cuantumul despăgubirilor din procesele civile trebuie să fie proporționale, pentru a nu afecta libertatea de exprimare. Proba verității trebuie să fie prevăzută. De asemenea, trebuie să constituie o apărare în situația în care jurnalistul a acționat în mod rezonabil și cu bună credință”.
Pentru a se clarifica această jurisprudență divergentă, întreg procesul se încheie astfel: Curtea Constituțională, cu unanimitate de voturi, a admis excepția de neconstituționalitate și a constat că „dezlegarea dată problemelor de drept judecate” prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, nr.8 din 18 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.416 din 14 iunie 2011, este neconstituțională, contravenind Constituției și Deciziei Curții Constituționale nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.104 din 12 februarie 2007. Decizia este definitivă și general obligatorie.
Cu toate acestea, consider că este necesară prezentarea acestor fapte ce au fost cândva penale și care reglementau nu doar caracterul ilegal al acțiunii de denigrare a persoanelor cât și cel neetic. Am optat pentru introducerea în discuție a lor întrucât și personajele scenei politice au fost și încă sunt surprinse într-un schimb de insulte ce pot periclita imaginea lor publică. Întrebarea de bază aici este: se pot accepta aceste metode de „război politic” chiar dacă ele nu sunt interzise de lege? Este legitimă din punct de vedere moral distrugerea demnității unui adversar politic în scopul construirii uneia proprii? Până unde încetează această luptă electorală să fie una demnă de susținut și privit?
Pentru a putea avea o idee clară despre semnificația noțiunilor introduse anterior, ele vor fi prezentate în cele ce urmează, așa cum erau definite în proiectul noului Cod Penal dispozițiile art.205, 206 și 207, care au fost abrogate prin dispozițiile art.I pct.56 din Legea nr.278/2006 și care nu mai prevedeau pedeapsa închisorii.
Art.205 – Insulta „Atingerea adusă onoarei ori reputației unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, se pedepsește cu amendă. Aceeași pedeapsă se aplică și în cazul când se atribuie unei persoane un defect, boală sau infirmitate care, chiar reale de ar fi, nu ar trebui relevate. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părților înlătură răspunderea penală”; Art.206 – Calomnia „Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară ori disprețului public, se pedepsește cu amendă de la 2.500.000 lei vechi la 130.000.000 lei vechi. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părților înlătură răspunderea penală”; Art.207 – Proba verității „Proba verității celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârșită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verității nu constituie infracțiunea de insultă sau calomnie”.
Un exemplu de proces înaintat pentru infracțiunea de insultă, îi are ca protagoniști pe actualul președinte al României, pe atunci Primar General al Capitalei, Traian Băsescu și pe Primarul municipiului Alexandria, Constantin Slăbescu. Acesta din urmă l-a acționat în judecată pe Traian Băsescu pentru ca în cadrul campaniei electorale din 2003, venit în Alexandria pentru a-și susține colegul de partid ce concura împotriva candidatului PSD-ist pentru postul de primar, acesta l-a numit pe Constantin Slăbescu „maimuță” în timp ce candidatul PD ar fi fost un „taur”.
În primă instanță, Traian Băsescu a fost declarat nevinovat însă în urma unui recurs, Constantin Slăbescu a avut caștig de cauză, primul fiind obligat să îi plătească 8 milioane de lei vechi amendă părții vătămate. Printre argumentele ce au fost aduse acestei decizii cel mai convingător mi s-a părut cel în care este confirmată intenția defăimătoare a inculpatului. Traian Băsescu participă la o emisiune în cadrul postului de televiziune OTV în care, întrebat de moderator: "Bine, domnule, l-ai făcut maimuță pe primarul Alexandriei?", acesta a răspuns: "Da, dar ai văzut cum arată?". Argumentul se continuă prin aducerea în prim plan a istoricului insultelor Primarului General care a procedat asemanator în cadrul unei reportaj al postului de televiziune Realitatea TV, aflat la o fermă din Arad, inculpatul a spus că are și el un vițel în ferma sa și-l mângâie cu apelativul "Adriane, Adriane" (este notoriu că prenumele primului-ministru din vremea aceea era Adrian, iar inculpatul și-a declarat intenția de a candida împotriva sa la funcția de președinte al României, deci interesat să-l denigreze).
Acesta este un caz care confirmă metoda tot mai des utilizată de oamenii politici în cursă electorală, metodă neetica și imorală. Indirect, candidații nu se jignesc doar între ei, ci jignesc și alegătorii care se așteaptă la o luptă bazată pe calități intelectuale ce îi recomandă pentru ascensiunea politică, la promovarea unui comportament civilizat și a unei ținute diplomate, la caștigarea confruntării prin prezentarea unei imagini personale pozitive fară necesitatea de creare a uneia negative contracandidatului. Metoda excluderii prin atacul la imaginea personală, demnitate, viața privată, este o modalitate de a caștiga, blamată din perspectivă morală.
Codul Civil cere respectarea drepturilor la demnitate și la propria imagine. Orice persoana are dreptul la respectarea demninății sale. Art. 72. b) Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute în articolul 75. Articolul 73 aigură respectarea dreptului la propria imagine. (2) În exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfățișării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri. Dispozițiile art. 75 rămân aplicabile.
Exista desigur și asumarea răspunderii pentru atingeri aduse personalității. Art. 2.642 (1) Pretențiile de reparații întemeiate pe o atingere adusă vieții private sau personalității, inclusiv prin mass-media sau orice alt mijloc public de informare, sunt cârmuite, la alegerea persoanei lezate, de: a) legea statului reședinței sale obișnuite; b) legea statului în care s-a produs rezultatul păgubuitor; c) legea statului în care autorul daunei își are resedința obișnuită ori sediul social.
(2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) și b) se cere și condiția ca autorul daunei să fi trebuit în mod rezonabil să se aștepte ca efectele atingerii aduse personalității să se producă în unul dintre acele doua state. (3) Dreptul la replică împotriva atingerilor aduse personalității este supus legii statului în care a apărut publicația sau de unde s-a difuzat emisiunea.
1.2.2 Viața privată
Legislația este clară în ceea ce privește reglementarea vieții private. Articolul 71 din Codul Civil menționează că: “Orice persoană are dreptul la respectarea vieții private”. Mai exact, „nimeni nu poate fi supus unor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțămantul ori fără respectarea limitelor prezăzute la articolul 75”.
Tot Codul Civil vorbește însă și despre limitările acestui drept. “Persoana fizică are dreptul să dispună de sine însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.” Termenul de bune moravuri este unul general, caracterizat prin subiectivism. Fiecare vede moralitatea în felul lui. Este moral să folosești o filmare având un conținut intim, sexual, extraconjugal, pentru a înlătura un candidat politic? Acesta încălcă regulile moralității, pierde respectul pentru viața de familie și ignoră importanța căsătoriei. Dar nu sunt aceste reguli morale din nou încălcate atunci când un candidat se folosește de un asemenea material pentru a denigra un contracandidat?
Codul Civil stipulează care sunt aspectele vieții private a căror expunere reprezintă o ilegalitate în cadrul articolului 74, secțiunea 3 după cum urmează:
intrarea sau rămânerea fără drept în locuință sau luarea din aceasta a oricărui obiect fără acordul celui care o ocupă în mod legal;
interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârșită prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, în cunoștință de cauză, a unei asemenea interceptări;
captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spațiu privat, fără acordul acesteia;
difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spațiu privat, fără acordul celui care îl ocupă în mod legal;
ținerea vieții private sub observație, prin orice mijloace, în afară de cazurile prevăzute expres de lege;
difuzarea de știri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viața intimă, personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză;
difuzarea de materiale conținând imagini privind o persoană aflată la tratament în unitățile de asistență medicală, precum și a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanțe în legătură cu boala și cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în cauză, iar în cazul în care aceasta este decedată, fără acordul familiei sau al persoanelor îndreptățite;
utilizarea, cu rea-credință, a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană;
difuzarea sau utilizarea corespondenței, manuscriselor ori a altor documente personale, inclusiv a datelor privind domiciliul, reședința, precum și numerele de telefon ale unei persoane sau ale membrilor familiei sale, fără acordul persoanei căreia acestea îi aparțin sau care, după caz, are dreptul de a dispune de ele.Limitele articolului 75 se referă la excepțiile aplicării acestor legi și anume cele care sunt premise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte.
Am studiat și „Convenția Europeană a Drepturilor Omului” pentru că am vrut să văd cum este reglementată viața privată într-un alt document oficial, de nivel înalt. În „Titlul I, Drepturi și libertăți”, articolul 8, se vorbește despre „Dreptul la respectarea vieții private și de familie”. Acest drept este structurat în 2 puncte. La punctul 1 este specificat negru pe alb că: „Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale”. Totul până aici este clar. Se revine însă cu o serie de limitări ale acestui drept. Așa cum este normal, printre aceste limitări se număra securitatea națională, siguranța publică, situația economică a țării. Apare din nou ca limitare „protecția moralei”. Nu există o enumerare clară a faptelor morale respectiv imorale, o definiție a conceptului după care societatea să se ghideze în încercarea de a nu depăși granița legală. Acest text se regăsește la punctul 2 și este formulat astfel: “Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege și constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor și a libertăților altora”.
Unele înregistrări sau filmări ce conțin imagini cu politicieni surprinși in ipostaze intime, făcute publice, au devenit metode tot mai comune de înlaturare a adversarilor politici. Atfel de cauzuri nu sunt izolate ele ocupând primele pagini ale publicațiilor de scandal din toată lumea. În luna decembrie a anului 2013, Vance McAllister, un republican conservator, a fost filmat în timp ce își saruta o colegă în varstă de 33 de ani. Scenele intime au fost filmate chiar de camerele de supraveghere din biroul parlamentarului. Parlamentarul este casatorit de 16 ani și are 5 copii. Filmarea a fost publicata pe site-ul ziarului "The Ouachita Citizen".
Este de prisos a mai spune că această filmare a avut un efect asupra imaginii publice a omului politic, a reputației sale. Dacă privim lucrurile din manieră legală, cunoscând articolele de lege citate anterior, publicarea acestei filmări este o încalcare clară a vieții private a parlamentarului întrucât surprinde un aspect de natură privată. Mai mult, gestul politicianului nu pune în primejdie securitatea națională, bunăstarea economică a țarii, siguranța publică, protecția sanătății, nu este o faptă penală, nu deranjează ordinea publică. Moralitatea însă, nu putem spune cu exactitate dacă este încălcată sau nu. Pe de-o parte, nu este nicidecum infidelitatea văzută ca faptă morală. Pe de altă parte, infidelitatea este un aspect al vieții intime, de familie. Aceasta nu este de interes public și nu afectează deloc activitatea profesională a politicianului. Moralitatea este astfel o carte pe care mulți adversari politici o scot în jocul pentru putere. Este “asul din mânecă” pentru scoaterea din cursă a contracandidatului.
1.3 Discursul politic și etica
Relația dintre politică și etică este una intens dezbătută încă din vremea lui Niccolo Machiavelli. Acesta a condensat în lucrarea „Pricipele” o serie de „sfaturi” pentru o guvernare perfectă. Pentru Machiavelli politica este amorală, lipsită de responsabilitate etică. El susține că principii care au realizat lucruri importate, pentru care vor rămane parte din istorie, au fost cei care au acționat cu viclenie, care au „amețit mintea oamenilor” astfel încât aceștia să dea uitării nerespectarea promisiunilor față de ei. Pentru autor există două feluri de a luptă, diferențiate prin metoda de acțiune: bazată pe legi (specifică oamenilor) și respectiv pe forță (specifică animalelor). Întrucât primul nu este suficient, spune Machiavelii, recurgem la al doilea. În cazul unui principe, mai ales, este absolut necesară această dualitate om-animal. Scriitori vechi vorbesc despre principii pricepuți ai acelor vremuri, printre care și Achile, care au fost încredințați spre creștere și educare unui centaur pe nume Chiron. Acest fapt, insistă autorul, dovedește importanța stăpânirii unui caracter atât uman cât și animal căci modelul pe care principii l-au avut a fost o ființă jumătate om, jumătate animal. Aceste părți ce compun natura principelui, se află într-o stare de dependență.
Machiavelli oferă, în scopul unei mai bune înțelegeri a spuselor sale, imaginea unor simboluri: vulpea și leul. Leul, spune el, nu se apară de cursele care i se întind cum nici vulpea nu se apără de lupi. Concluzia sa este formulată în felul următor „Trebuie, așadar, sa fii vulpe pentru ca să recunoști cursele și leu pentru ca să îi sperii pe lupi. Aceia care procedează doar în felul leului nu se pricep deloc în arta guvernării”.
Autorul confirmă incompatibilitatea eticii cu politica/ guvernarea/ activitatea principelui. El spune că încălcarea cuvântului dat este normală, firească, ba chiar un indicator al capacităților de stăpânitor. „Un stăpânuitor înțelept nu poate și nici nu trebuie să-și țină cuvântul atunci când acesta s-ar întoarce împotriva lui”. Mai mult, un principe are întotdeauna la îndemână tot felul de motive îndreptățite care îl absolv de culpa încălcării cuvântului. Toate acestea, „sub aparențe cinstite”.
După părerea autorului, portretul moral al unui principe nu trebuie să se compună din toate însușirile evidențiate anterior. El spune că este suficient să se prefacă foarte bine că le are. Exemple de calități promovate pe care poate le-am putea recunoaște și în ziua de astăzi pe scena politică, sunt date și de Niccolo Machiavelli. În viziunea sa, conducătorul trebuie să pară milos, credincios, omenos, integru, religios dar să știe și când să se întoarcă la statutul de animal. Firea duplicitară a principelui continuă să se contureze pe tot parcursul capitolului căci el trebuie „să nu se îndepărteze de ceea ce e bine, dacă poate”, dar „la nevoie sa știe să facă răul”. Îmi atrage atenția aici termenul de „nevoie”. Este vorba de nevoia principelui, de bunăstarea lui. În cazul punerii în pericol a nevoilor sale și numai a le sale, el trebuie și poate să reacționeze ca un animal. Când vine vorba despre valențele pozitive, despre virtuțile ce îl recomandă pentru postul de conducător, el va încerca să nu se abată, asta doar „dacă poate”. În caz contrar, poate oricând să se prefacă a fi deținător al lor. Aceste cinci însușiri: milos, credincios, omenos, integru, religios sunt pentru Machiavelli regulile pe care orice conducător trebuie să le respecte în orice cuvântare a sa. Teoria autorului despre caracterul conducătorilor trădează orice regulă morală. Într-un cuvînt, un conducător adevărat este lipsit de moralitate. Spun asta, pentru ca Machiavelli merge atât de departe încât ajunge să vorbească despre raportul dintre înșelătorie și naivitatea oamenilor. El afirmă că un principe veritabil își ascunde „natura de vulpe”, trebuie să se prefacă, „să nu se dea pe față” căci „acela care înșeală va găsi întotdeauna pe unul care să se lase înșelat”.Autorul oferă și aici un exemplu: Alexandru VI (fost Papă 1492-1503, a reușit să supună Italia centrală puterii lui, pe calea corupției și trădării). Formula succesului la el s-a bazat pe înșelat, și mereu a găsit victime care să îi creadă jurămintele false niciodată înfăptuite, „vicleniile i-au reușit întotdeauna”.
Un citat ce cred eu că are o importanță deosebită pentru subiectul dezbătut se referă la naivitatea și puterea de influență pe care o dețin conducătorii. „Fiecare vede ceea ce pare, dar puțini își dau seama ce este în realitate, iar cei puțini nu îndăznesc să se opună părerii celor mulți care au de partea lor autoritatea înaltă a statului care îi apără”. Acest joc al puterii nu ne este străin nici în secolul XXI. Iluzia că avem puterea de a alege, că avem puterea de a disocia este surprinsă atât de bine de autor. Nu mai există calea bună și calea rea. Există doar calea celor ajunși la putere care vor încerca să influențeze și să persuadeze oamenii spre a-l susține. Nu există urmă de etică și nu se pune problema existenței conștiinței morale. Ascensiunea bazată pe cultivarea fricii este o practică trecută, ce credem a se mai întoarce. Autorul însă vorbește despre acceptarea părerii celor mulți căci nu se îndrăznește sfidarea puterii.
În concluzie, Machiavelli este un susținător al expresiei „scopul scuză mijloacele” în ceea ce privește orice acțiune a conducătorului. Important este rezultatul plin de succes, nu metoda neetică prin care s-a ajuns la el. Despre oameni, părerea autorului este clară, împărțiți în două categorii: „oameni obișnuiți” și „cei puțini”, ei sunt doar niște unelte ale unei minți viclene. „Omenii obișnuiți sunt atrași numai de ceea ce pare și de succesul unui lucru: iar lumea nu este făcută decât din oameni de aceștia, iar cei puțini nu înseamnă nimic atâta timp cât cei mulți au pe ce să se sprijine”.
Thomas Hobbes, autorul lucrării “Leviatanul”, adoptă o poziție asemănătoare lui Niccolo Machiavelli în ceea ce privește contopirea moralității cu activitatea politică. El consideră că „starea naturală” a omului este cea de „război al fiecăruia împotriva fiecăruia” și că fiecare este în căutarea binelui pentru sine, pentru care ar face orice. El mai spune că acest conflict continuu între oameni se datorează efortului pe care toți îl fac pentru protejarea propriei vieți cât și pentru diminuarea pericolului pentru sine.
Despre stat și implicit despre reprezentanții puterii, Hobbes afirmă că aceștia trebuie să se ghideze după interesul egoist al individului, „atingerea binelui pentru sine și eliminarea răului pentru sine” ceea ce conduce către ipoteza conform căreia „omul este în mod necesar egoist”.
Egalitatea între persoane este dictată tot de egoismul firii umane. Egalitatea indivizilor este proporțională cu egalitatea speranțelor adică fiecare speră să își atingă țelurile fără o egalitate intelectuală, fizică sau morală. Despre moralitate și bariere etice în activitatea politică, autorul vorbește în lucrarea sa „Elementele dreptului natural și politic”. În această lucrare drumurile politicii și ale eticii se despart pentru a nu se mai întalni niciodată în cazul în care se urmăreste o reușită în plan politic.
Dacă am da timpul înapoi către non-progres, poate că aceste practici ar mai putea fi acceptate însă nu în contemporaneitate. De la înșelat indizivii prin promisiuni false, așa cum prevedea Machiavelli, la obținea puterii, jonglarea cu ea în propriul interes și mai departe la egoismul expus de Hobbes, cu care, uitând să își îndeplinească promisiunile față de cei ce i-au ales, oamenii politici se orientează spre obținea binelui pentru sine, toate acestea sunt practici blamate de societate și catalogate drept fapte imorale. Tăria de caracter a unui conducător politic nu poate fi măsurată în capacitatea de a „stăpâni arta minciunii”. În primul rând, pentru că raportul de dependență în ceea ce privește relația electorat-candidați politici este una ce funcționează în ambele sensuri. Electoratul are nevoie de oameni cărora să le dea puterea de decizie în numele lor iar aceștia la rândul lor au nevoie de electorat pentru a ajunge la putere. În concluzie, puterea este de drept a celor mulți ci nu a celor puțini. În al doilea rând, un om, candidat pentru a deține o putere de orice nivel, trebuie să dețină simț etic și calități morale. A deține o putere este o activitate periculoasă pentru cei ce nu se gândesc a o folosi în scopul publicului ce l-au ales. Am ajuns la primul aspect imoral. A folosi puterea în scop propriu și nu în favoarea celor pe care îi reprezinți. E ca un loc de muncă obișnuit la care nu îți respecți obligațiile din fișa postului. Este un eșec profesional.
Mai mult, campaniile electorale sunt perioade în care multi candidați promit, își asumă responsabilități, se compromit a rezolva probleme. Din acel moment, ei își iau un angajament pe care dacă nu îl respectă, își pierd cuvântul și moralitatea. Pentru că aceea promisiune devine minciună. Și nu orice minciună, cu o minciună spusă pentru a atinge un scop propriu, pentru a determina alte persoane să întreprindă o acțiune care poate nu este în interesul lor. Și deja ne îndreptam spre manipulare, iar toate aceste elemente sunt lipsite de etică.
Nu în ultimul rând, ipocrizia, dualitatea și afișarea unei imagini ce nu reprezintă cu adevărat candidatul este o minciună catalogată ca faptă imorală. Nu se acceptă ca acțiune etică nici denigrarea reputației unei alte persoane spre a promova ca fiind pozitivă cea proprie. Vizibilitatea mediatică este un aspect ce uneori nu funcționează în interesul politicienilor.
Despre multe elemente menționate anterior se va face referire pe larg în capitolele următoare. Concluzia pe care aș vrea să o formulez în finalul acestui capitol este următoarea: etica și morala nu sunt elemente ale activității politice ci mai degrabă sunt pietrele de temelie de la a căror lipsă sau existență ar trebui să se înceapă conturarea deciziei de vot. Comunicarea politică nu are loc doar în perioada electorală atunci când orice candidat are o grijă deosebită pentru imaginea sa publică. Aceasta reprezintă un proces continuu, cuprinde atât publicitatea politică intenționată cât și situațiile neprevăzute care oferă șansa alegătorilor să cunoască omul din spatele figurii politice. Prin urmare, orice acțiune întreprinsă de un candidat la putere sau de un deținător al ei, cu privire la activitatea politică, reprezintă mijloace de comunicare cu publicul. Am punctat aici domeniul politic ca arie îngrădită prin prisma căreia are loc comunicarea deoarece așa cum am stabilit anterior, distincția dintre viața privată și viața publică este valabilă și pentru personalitățile politice. Atunci când este folosit ca argument pentru îndepărtarea din lupta electorală un aspect al vieții private, ce nu se intersectează cu aria politică, atunci avem de-a face cu o faptă dublu imorală. Pe de o parte, folosirea unor informații cu caracter personal pentru a câștiga într-o luptă profesională și pe de altă parte, dorința de influențare a publicului, a audienței prin stimularea unor judecăți de valoare la adresa contracandidatului a cărei viață privată a fost expusă în domeniul public.
Capitolul II
Limitele etice ale discursului electoral românesc
Odată clarificate aspectele legate de definirea comunicării politice, tipologizare cât și prezentarea reglementărilor în domeniul pus în discuție, prezentul capitol debutează printr-un scurt istoric al succesiunii la putere a partidelor din România pentru a continua cu definirea și detalierea practicilor imorale ce se strecoară în politică pentru a îndeplini obiective specifice. Scena politică românească a fost adesea locul unor conflicte purtate mai departe în termeni colocviali, neadecvați, în locul dezbaterii cu argumente și dovezi, cu cercetări empirice sau strategii. În acest context, nu vreau decât să clarific care sunt acele repere care ar trebui luate în seamă atunci când vorbim despre discurs electoral, despre campanie, despre candidați și promisiuni.
2.1. Scurt istoric al „junglei electorale românești”
“Momentul decembrie 1989 a marcat ieșirea României din zona totalitară și începutul tranziției către pluralism politic, către economia de piață și către comunicarea deschisă.” Odată ce sistemul totalitar din România și-a văzut sfârșitul, țara începe să cunoască o împrospătare a vieții politice. Partidele politice nou-născute, creionează alt tipar al clasei politice, după modelele sistemului parlamentar al Europei democrate. Hannah Arendt spunea că: “Forța propagandei totalitare stă în abilitatea de a închide și izola masele de lumea reală”. Acest lucru s-a întâmplat și în România iar cei mai mulți români i-au făcut responsabili de acest fenomen pe soții Ceaușescu.
Acum, în anul 2014, mulți români care au trăit și vremurile comunismului, regretă perioada lui Nicolae Ceaușescu. Dar de ce? De ce nu le dă democrația românilor speranța și plăcerea unei vieți frumoase, așa cum se arăta ea în decembrie 1989 atunci când 1500 de oameni au murit în luptele de stradă? Răspunsul nu poate fi expediat într-o frază. Ce se vede și ce se știe de cetățenii acestei țări este faptul că, România dintr-o țară cu o industrie dezvoltată și o agricultură modernă a ajuns să nu mai dispună de nici o uzină prelucrătoare care oferea zeci de mii de locuri de muncă, iar agricultura să fie fărâmițată prin distrugerea unităților agricole de stat și cooperatiste.
În anul 1989, imediat după revoluție, Ion Iliescu, fost membru PCR (Partidul Comunist Român), devine un politician emblematic al FSN (Frontul Salvării Naționale). Acesta va prelua conducerea statului care s-a intitulat de atunci „democratic”. Primele alegeri prezindențiale și parlamentare au avut loc pe 20 mai 1990 când Partidul Național Liberal, Partidul Național Țărănesc și partidul lui Ion Iliescu au intrat în cursa pentru putere. Acesta din urmă devine primul președinte al României democrate iar Petre Roman este numit prim-ministru.
În septembrie 1991, în urma unei revolte a anti-comuniștilor cât și a grevei minerilor ce pretindeau salarii mai mari, Guvernul român demisionează și o noua figură politică apare pe scenă: Theodor Stolojan. El preia conducerea Guvernului până la noi alegeri. În decembrie 1991 este votată o Constituție democrată a României, UDMR votând împotriva unei legi fundamentale. Scena politică este zguduită de ruperea în două a FSN: FSDN (Frontul Democrat al Salvării Naționale) condus de Ion Iliescu și FSN (Frontul Salvării Naționale) condus de Petre Roman.
Alegerile naționale din septembrie 1992 se termină cu victoria lui Ion Iliescu și bineînțeles, prin formarea unui nou Guvern în noiembrie 1992. Noul guvern este condus de Nicolae Văcăroiu, ajuns acolo cu sprijinul Partidului Unității Națiunii Române și al Partidului România Mare. Partidul proaspătului numit președinte, își schimbă în iulie 1993 denumirea în Partidul Democrației Sociale din România. Sub „tutela” sa, țara devine membru asociat al Uniunii Europene. În urma alegerilor parlamentare, Senatul este condus de Oliviu Gherman, iar Camera Deputaților de Adrian Năstase, ambii din PDSR.
O altă figură politică își începe rolul. Emil Constantinescu aduce pe scenă Convenția Democrată Română, care prin așa-zisul “Contract cu România” dorea să schimbe viața românilor în bine. Veridicitatea promisiunilor noii structuri politice avea să se demonstreze la scurt timp, căci în urma alegerilor prezidențiale din 1996, Emil Constantinescu devine președintele României. Din Convenția Democrată câștigătoare a alegerilor făceau parte: Partidul Național Țărănesc Creștin-Democrat, Partidul Democrat, Partidul Național Liberal și Uniunea Democrată Maghiară din România. Prim-ministru devine Victor Ciorbea dar nu pentru mult timp. În martie 1998 urmează ca acesta să își părăsească funcția în favoarea lui Radu Vasile. Deși a slujit țării un timp destul de scurt, Victor Ciorbea demarează acțiuni de aderare a României la N. A.T.O și U.E. Concluzia acestei guvernări este una ce lasă românii votanți cu un gust amar. Viața lor nu este schimbată în bine așa cum li se promitea la orice început de campanie electorală. Partidele ce mișună pe scena politică sub diverse nume și promisiuni de bunăstare, nu oferă României nicio soluție pentru dezvoltare economică.
În perioada în care este președinte, Emil Constantinescu primește o puternică lovitură de imagine. Corneliu Vadim Tudor dă naștere unui scandal sexual ce îi implică pe el și pe actrița Rona Hartner. Vadim Tudor apare în cadrul emisiunii „Marius Tucă Show” cu un presupus jurnal intim al actriței în care aceasta mărturisește relația pe care o are cu președintele. Pe lângă încălcarea acestor limitări ale vieții private, Corneliu Vadim Tudor lansează o serie de afirmații jignitoare la adresa actriței, prezentă și ea în emisiune, cât și la adresa lui Emil Constantinescu. El rostește la un moment dat: “Dar ce, Emil Constantinescu are față de amant? Parcă e un Moș Crăciun trist.” În mod clar acest scandal provocat a fost unul ce avea ca obiective denigrarea reputației unui om politic, știrbirea încrederii populației în președinte, obiective la a căror îndeplinire se ajungea prin insulă, calomnie și încălcarea vieții private, aspecte ilegale. Chiar dacă au existat procese intentate împotriva lui Corneliu Vadim Tudor, ce doreau repararea imaginii publice a celor două persone implicate în scandal, acest lucru nu s-a întâmplat. Reputațiile lui Emil Constantinescu și a actriței Rona Hartner nu au fost îndreptate, ele fiind puternic afectate în urma scandalului mediatic.
Anul 2000, un alt an de speranță pentru români, debutează cu o nouă candidatură a lui Ion Iliescu, reprezentant acum al PSD (Partidul Social Democrat). Acesta redevine, după o perioadă de 4 ani, președintele României și îl numește pe Adrian Năstase în funcția de prim-ministru. În acestă perioadă România intră în N. A. T. O și obține o promisiune de aderare la U. E în 2007, lucru care s-a și întâmplat.
Prim-ministru Adrian Năstase candidează din partea PSD, pe 28 noiembrie 2004, la alegerile prezidențiale unde principalul său contracandidat a fost Traian Băsescu, susținut de alianța D. A. (Dreptate și Adevăr). Acesta din urmă va și câștiga cursa electorală, Călin Popescu Tăriceanu devenind prim-ministru al României. Nici aceste alegeri prezidențiale nu sunt lipsite de evenimente ce expun lipsa de etică a candidaților. Tot Corneliu Vadim Tudor, cunoscut pentru limbajul trivial și impotența de a-și recunoaște înfrângerea, scrie o serie de articole, într-o publicație ce îi aparținea, al căror subiect principal este Adrian Năstase. Aceste articole urmăreau influențarea opiniei publice înaintea votului, obținută prin afirmații ofensatoare și insinuări jignitoare la adresa candidatului Adrian Năstase. Am să redau o parte a articolului, considerată una dintre cele mai dure din presa politică:
„Adrian Năstase – un bolnav periculos, protagonist al mai multor casete video, în care apare participant activ (de fapt, pasiv) la orgii homosexuale. Una e filmată la un club de pederaști din Anglia, unde Bombonel se hârjonește cu mai mulți hăndrălăi, toți în pielea goală, dar el consumă și cocaină. Alta e filmată în România și îl arată pe prim-ministru într-o partidă de sex oral și anal cu Eugen Bejenariu, secretarul general al Guvernului. La un moment dat, a telefonat soția premierului, dar acesta a repezit-o: «Nu pot vorbi acum, sunt în ședință de Guvern!". Mai există și alte dovezi video zdrobitoare. Foarte grav este că aceste casete explozive au început să circule prin București, dar și prin alte orașe ale lumii și ele vor fi difuzate atât pe internet, cât și de unele posturi de televiziune – nu mai vorbim de fotografii, care vor umple prima pagină a ziarelor și cine ar pretexta că ar fi la mijloc un trucaj, s-ar face de râs, fiindcă expertiza tehnică e imbatabilă. Își poate permite România să aibă ca șef de stat un sodomist înrăit și drogat, care, efectiv, nu se mai poate controla și s-a prăbușit în mocirlă, sub pragul cel mai de jos al degradării umane? Iar Ion Iliescu, ca și serviciile secrete, știu toate astea dar le mușamalizează. Până când? Aceste informații sunt strict autentice și, indiferent cât va fura regimul Iliescu-Năstase la 28 noiembrie 2004, ele vor duce fie la alegeri anticipate, fie la o mare revoltă populară, până la Paște. Vorba muncitorilor la mitingurile de protest: «S-a umplut paharul – Jos cu poponarul!». Rușine, porcilor!".
În luna februarie a anului 2007, opoziția propune suspendarea președintelui Băsescu pentru încălcarea Constituției, votată de PC, PNL, PSD și UDMR. După o lună de zile, președintele este repus în funcție deoarece 75% din cei prezenți la vot s-au opus demiterii și astfel, Traian Băsescu redevide personajul principal al piesei politice românești.
În anul 2008, alegerile parlamentare sunt câștigate de PDL, dar nu dețin majoritatea în ambele camere legislative. Emil Boc devine prim-ministru, spijinit de PSD, însă nu pentru mult timp. Debutează scandalurile privind corupția, relatate de mass-media. Astfel, Ministrul Tineretului și Sportului din partea PDL, Monica Iacob Ridzi, este acuzată de deturnare de bani publici spre campania pentru Parlamentul European a Elenei Băsescu, fiica președintelui. Tot de o astfel de infracțiune este suspectată și Elena Udrea, ministru și ea la acea vreme.
În perioada în care Elena Udrea se afla la conducerea Ministerului Dezvoltării și Turismului, a fost protagonista unui exemplu elocvent al lipsei de responsabilitate politică. Întrebată de moderatoarea unei televiziuni ce competențe are pentru a conduce acest Minister, în contextul în care luase o decizie greșită pivind o investiție personală, aceasta răspunde: “Mult mai mari decât aveți dumneavoastră pentru emisiunea pe care o faceți. Nu este treaba dumneavoastră să faceți aprecieri asupra activității mele.” Răspunsul fostei doamne ministru este unul greșit. Ea are obligația să justifice nu doar în campania electoră ce anume o recomandă pentru acest post, ci și după cât și pe tot parcusul mandatului ei. Așa cum am văzut, mass-media este instanța prin care oamenii politici comunică alegătorilor informațiile de interes, ceea ce înseamnă că este datoria lor să ceară aceste informații spre a asigura fluxul comunicațional potrivit.
O mișcare cu totul aparte are loc în 2009 când, acuzat ca va frauda alegerile prezidențiale viitoare în favoarea lui Traian Băsescu, Emil Boc îl elimină pe Dan Nica, ministru PSD, din Guvern. PSD rupe în semn de protest coaliția ce l-a propulsat pe Emil Boc cu un an în urmă în funcția pe care acum o deținea. O altă moțiune de cenzură este depusă de data aceasta pentru demiterea Guvernului PDL. La alegerile prezindențiale din 2009, Traian Băsescu reușește și de această dată să câștige, învingându-l pe candidatul PSD, Mircea Geoană. Deși PSD acuză noul președinte de fraudare a rezultatelor voturilor, Curtea Constituțională le declară valide. Prin urmare, președintele României rămâne Traian Băsescu iar Emil Boc este numit din nou în fruntea Guvernului. În 2009-2010 România traversează o criză economică puternică ce o va afecta atat în plan economic cât și social. Speranța oamenilor pentru „o viață mai bună” deja se pierduse de tot. Sărăcia devine un element ce descrie populația română. Traian Băsescu câștigă alegerile prezidențiale în 2009 cu promisiuni de modernizare și stimulare a economiei, de creștere a veniturilor și implicit a nivelului de trai. Trebuie să fi fost clar un exemplu al promisiunilor înșelătoare și lipsite de fundament, o formă fară fond, căci prima măsură luată de Traian Băsescu cu privire la criza economică au fost reducerea salariilor bugetarilor și impozitarea veniturilor, chiar și ale pensiilor.
Pe 5 februarie 2011 apare Uniunea Social Liberală formată din PNL, PSD și PC al căror lideri erau Crin Antonescu, Victor Ponta respectiv Daniel Constantin. Într-un final, pe data de 27 aprilie 2012, Guvernul Boc este demis, iar președintele îl propune pe Mihai Răzvan Ungureanu în funcția de prim-ministru, iar Parlamentul României aprobă noul candidat. Rolul său este scurt deoarece Victor Ponta a fost investit de președintele în exercițiu, Traian Băsescu, în funcția de conducător al Guvernului. USL crește odată cu puterea ce o deține și câștiga alegerile parlamentare de la 9 decembrie 2012.
Totuși, încercările de demitere ale președintelui nu s-au oprit. Pe 29 iulie 2012, are loc un nou referendum pentru a-l înlătura pe Traian Băsescu de la cârma țării. Cu 7.300.000 de voturi împotriva demiterii și cu sprijinul Curții Constituționale, Traian Băsescu își reia funcția de șef al statului.
Pe 24 februarie 2014 liderul PNL Crin Antonescu se retrage din USL. Se naște astfel Guvernul Ponta 3 sau USD susținut de această dată și de UDMR. Această decizie se concretizează în încă un exemplu a lipsei de responsabilitate politică. La înființarea acestei alianțe (USL), membri s-au compromis în fața românilor să acționeze într-un anumit mod. Românii au votat în cadrul alegerilor locale în număr mare cu USL, conduși fiind de această convingere. Putem vorbi aici tot de o motodă de manipulare a voturilor sau a vulnerabilității electoratului.
Pe 25 mai 2014 au loc alegerile pentru membri Parlamentului European pe care România îi trimite pentru a o reprezenta. Fiecare partid și-a propus și și-a susținut candidații. Apare un nou partid pe scena politică, Partidul Mișcarea Populară, condus de Elena Udrea dar în a cărei campanie electorală se implică și Traian Băsescu cu scopul de a-și arăta sprijinul și încrederea deși nu îi mai este permis din punct de vedere legal să participe la publicitate electoră, căci a atins numărul maxim de mandate de președinte. Campania electorală pentru susținerea candidaților pentru Parlamentul European a uniunii PSD, PC, UNPR, s-a bazat pe ideea alocării de fonduri, de sprijinire prin aceste fonduri a forței de muncă, deschiderea de companii în domeniul producției, însă Parlamentul European, membri acestui Parlament, nu decid cu privire la fondurile date de Uniune. Aceasta este treaba Comisiei Europene. Se crează o confuzie ce influențează decizia de vot a românilor. Rezultatele acestor alegeri, potrivit Biroului Electoral Central, sunt următoarele: PSD-UNPR-PC au obținut 37,60% din voturi (16 mandate), PNL 15% (6 mandate) PDL 12,23% (5 mandate) candidatul independent Mircea Diaconu a obținut un procent de 6, 81%, UDMR 6,30% (2 mandate), PMP cu 6,21% (2 mandate).
În toată această scenetă ce încă nu s-a încheiat, un lucru este cert: românii nu au primit ce li s-a promis, puterea a fost rând pe rând preluată de altcineva, partidele s-au tot schimbat și s-au aliat, interesele lor au lăsat în urmă interesul general. Nu putem condamna românii care au renunțat la a mai vota sau pe cei care tânjesc acum după vremea comunismului. Corupția, migrarea de la un partid la altul doar pentru ca așa sunt mai multe șanse de obținere a puterii, trădarea încrederii românilor ce au luptat pentru un trai mai bun, sunt gesturi ce indică un caracter imoral.
2.2. Elemente imorale în discursul electoral românesc
Etica a fost elementul la care m-am întors de fiecare dată, cu orice aspect discutat anterior. Mi se pare normal deoarece în politică, etica devine mereu o provocare. Este vorba de tăria de caracter, de principiile și valorile personale pe care un candidat poate decide cu mult timp înainte de a concura pentru o funcție, dacă dorește să le păstreze sau să le compromită. Max Webber vorbește despre politică, tratând-o din perspectiva conflicutului vocație-profesie: “Conducerea unui stat sau unui partid de către oameni care (în sensul economic al cuvântului) trăiesc exclusiv pentru politică și nu din politică, presupune necondiționat o recrutare “plutocratică” a conducătorilor politici. Asta nu înseamnă neapărat că putem afirma și contrariul, că în cazul unei atari conduceri plutocratice, pătura conducătoare nu “traiește” și din politică, adică nu caută să își folosească dominația și în interesele sale economice proprii.”
Concepția autorului este că, pentru o conducere onorifică, este nevoie de oameni independenți, înstăriți, care nu au nevoie de o renumerație pentru serviciile lor, însă ea poate fi accesibilă și celor mai puțin bogați și atunci trebuie recompensată.
Dar ce se întâmplă când acești conducători decid că merită a fi răsplătiți mai bine decât sunt în mod legal, iar prin puterea pe care o au, își auto-oferă renumerația pe care o consideră relevantă? Mai este politica etică în acest caz?
O altă idee conturată de autor și care, nu în mod surprinzător este valabilă și în zilele noastre, este demnă a fi luată în seamă. El spune că “ în trecut, feudele, pământurile, dările de tot felul, iar o dată cu dezvoltarea economiei banului, în special veniturile suplimentare, constituiau recompense tipice pe care principii, căpeteniile victorioase sau șefii de partid învingători le acordau aderenților lor. La fel și astăzi, șefii de partid răsplătesc serviciile aduse lor, cu posturi în structurile politice, la ziare, în diferite comitete, comisii sau în administrația de stat. Luptele dintre partide nu mai sunt doar lupte pentru promovarea unor programe politice ci mai de grabă lupte pentru controlul asupra repartizării puterilor.” “Întreprinderea politică este o întreprindere colectivă a celor interesați de putere.” Acest sistem denumit „spoil system”, nu este străin nici României. Fiecare partid are proprii candidați pentru guvernare. Dar nu sunt candidații neapărat cei mai potriviți pentru postul respectiv, ci cei ce au susținut partidul în campanie, cei care au învestit. Există presupoziții referitoare la partidul PSD care ar fi susținut de oameni înstăriți precum patroni de televiziuni, directori ai unor firme private, ce ar avea de câștigat în urma venirii la conducere a lui sau care se pretează la servicii de tipul favor contra favor.
Tot printr-un raport de comparație ce se termină cu o asemănare, am reținut ceea ce autorul mărturisește despre Anglia. “Astăzi, parlamentarii englezi, cu excepția câtorva membri ai cabinetului (și a câtorva independenți) nu sunt, în mod normal altceva decât o turmă foarte disciplinată de votanți. (…) prin rezolvarea corespondenței personale de pe biroul din fața locului tău, să creezi aparența că lucrezi pentru binele țării. (…) Membri Parlamentului trebuie să voteze și să nu trădeze în niciun fel partidul, trebuie să răspundă prezent când whip-ul îl strigă și să facă ceea ce îi cere cabinetul său.” Putem spune că revenim la teroarea de care vorbea Machiavelli, de asuprire și de frica față de cei puternici de data aceasta exprimată în adunarea politică. Această teorie este valabilă și în România. Parlamentarul Dragoș Gunia a fost suspendat din cadrul PNL atunci când s-a abținut în timpul unui vot organizat în Parlament, cu privire la un proiect de lege. Motivul invocat a fost acela că nu a avut timpul necesar să îl studieze pentru că nu s-a respectat procedura legală, proiectul fiind prezentat cu puțin timp înainte de demararea votului. Problema partidului a fost aceea că parlamentarul a votat așa cum îi dicta conștiința și nu cum îi dicta partidul. Politicianul recunoaște: „Eu cred că oamenii au înțeles foarte clar că în Parlament există oameni care votează cum le dictează conștiința și oameni care votează cum le dictează partidul. Cred că asta trebuie să înțeleagă oamenii.”
Autorul susține că decizia și alegerea conducătorilor ar trebui să se bazeze pe forța voinței și mai ales pe puterea de convingere a discursului. Despre discursul electoral, Max Weber spune că acesta s-a schimbat mult. El a trecut de la elementul de bază, rațiunea, care se caracteriza prin expresia „lasă lucrurile să vorească” la discursul ce apelează la emoții. El compară discursul ce apelează la gena emoțională cu discursurile folosite de „armata salvării pentru a pune masele în mișcare”. Mai mult, el caracteriza vremea de atunci ca „o dictatură bazată pe exploatarea emoționalității maselor”.
Într-o discuție cu tinerii magistrați, președintele Traian Băsescu a avut un moment de maximă încărcare emoțională în care nu a putut să își contenească lacrimile. Președintele este cunoscut pentru aceste „ieșiri emoționale” însă de data aceasta, a fost chiar situația lui, cea care i-a trezit aceste sentimente. Traian Băsescu a declarat în acel moment: “Dacă, vreodată, voi ajunge în fața dumneavoastră în instanța în care lucrați, o să vă rog să vă aduceți aminte că nimeni (..se îneacă a plâns) nu este mai presus de lege … Vă mulțumesc mult, aveți o meserie grea și extraordinar de importantă".
Consecințele fenomenului „spoil system” despre care ne-am dat seama deja că are rădăcini și în România, nu întârzie să apară. Max Weber le descrie perfect „30.000-40.000 de oameni ai partidelor, lipsiți de orice calificare, fără alte merite decât faptul că au adus servicii partidelor lor, puși în posturi administrative, nu puteau să nu dea naștere: la mari nereguli, la o corupție fără egal și la o nemaipomenit de proastă gospodărire” Un exemplu timid al recunoașterii spoil system în România, îl aduce din nou în prim plan pe Vadim Tudor. În cadrul unei emisiuni a postului de televiziune Realitatea Tv, în urma desemnării ca președinte PRM a lui Gheorghe Funar, până atunci secretar al partidului, politicianul Vadim Tudor face o serie de afirmații ce trădează, pe lângă atacul la persoană și caracterul imoral al activității partidului. Vizibil enervat, Corneliu Vadim Tudor i se adresează noului președinte de partid: “ Te-am făcut senator patru ani pe tine și pe nevasta ta consilier la Curtea de Conturi și șase ani când n-am mai avut ce să vă ofer, ați mușcat mâna care v-a dat o pâine albă.”
Toate aceste consecințe enumerate anterior nu sunt decât elemente ale neeticului căci asemeni unui lanț al slăbiciunilor sau al unui joc de domino, o faptă imorală atrage după sine o alta. Oamenii aleg un reprezentant pentru calitățile lui, pentru că au încredere că va face ceva pentru ei. Dar ei trebuie să își asume acum că, după el, alții vor ajunge la o bucată de putere. Și așa cum zicea Machiavelli, dacă publicul îți este naiv, ai toate șansele de reușită. Nu oricine poate să dețină puterea. Este nevoie de o strategie, ca în atacurile de război, de o tărie și o duritate aparte.
Max Weber vorbește despre existența “boss-ului” vitală oricărui partid. „Un întreprinzător politic capitalist care, pe socoteala sa proprie și pe riscul său propriu, face rost de voturi. Primele sale relații le poate obține datorită poziției sale de avocat, cârciumar sau proprietar de întreprindere sau eventual acordând credite. Apoi își extinde legăturile până ajunge să <controleze> un anumit număr de voturi. Ajuns la acest stadiu, ia legătura cu boss-ul vecin; prin zel, incusință și mai ales prin discreție, atrage atenția celor ajunși mai departe în această carieră și începe să se ridice. Bossu-ul este indispensabil în organizarea partidului. Rolul lui esențial este să adune fonduri. Fondurile sunt cotizații, în mare parte prin impozitarea acelor funcționari care și-au căpătat posturile datorită lui sau partidului lui, apoi, prin bacșișuri: cine vrea să încalce nepedepsit una din numeroasele legislații, are nevoie de bunăvoința boss-ului și trebuie să plătească, pentru că altfel, va avea negreșit mari neplăceri. Bossul este complet amoral și se gândește doar cum anume poate aduce voturi.”
Bineînțeles, coordonatele spațio-temporale sunt diferite dar având în vedere că România se orientează după modelul European, ce concluzie putem să tragem? Să fie poltica doar o moștenire pe care bossi o dau mai departe copiiilor sau nepoților lor? Să fie politica o afacere de voturi și favoruri bănești? Daca e așa, e de prisos a spune că este imoral.
În ceea ce privește portretul moral al unui politician sunt convisă că toată lumea are o părere sau măcar o curiozitate. Spre deosebire de Machiavelli, care vede doar partea demonică a unui conducător, Max Weber afirmă că există trei calități deosebit de importante pentru un politician și anume pasiunea, simțul responsabilității și intuiția. El spune că nu este politician acela care nu are o cauză pentru care luptă iar responsabilitatea pentru această cauză să fie „steaua călăuzitoare” a activității sale. Intuiția este esențială căci asa cum spuneam anterior, respectiv la duritatea și imparțialitatea conducătorului, el trebuie „să lase realitățile să lucreze asupra sa” astfel încât să se păstreze concentrarea. „Politica se face cu capul, nu cu alte părți ale corpului sau ale sufletului.” Pe lângă virtuți, autorul vorbeste și despre cel mai de temut dușman al politicianului, cu care se luptă neîncetat și anume „vanitatea, dușmanul de moarte al oricărui devotament”.
2.2.1. Propaganda naționalistă în politica românească
Naționalismul este un punct sensibil pentru țările democrate post-comuniste. În această categorie se regăsește și România. Această doctrină a fost pentru politica românescă și implicit pentru electoratul român, o sabie cu două tăișuri. Spun asta pentru că, pe de o parte aduce românilor entuziasm și încredere într-un viitor mai bun iar pe de altă parte, poate fi o altă strategie de manipulare a voturilor.
Câțiva autori au definit „naționalismul” după cum urmează:
“Naționalismul este o stare de spirit care penetrează larga majoritate a unei populații; el recunoaște statul națiune ca normă ideală de organizare politică și naționalitatea drept sursa energiei culturale și a bunăstării economice.”
“Naționalismul este o condiție a minții, sensibilității sau sentimentului unui grup, care trăiește într-o arie geografică bine definită, care vorbește o limbă comună, are o cultură care exprimă aspirațiile națiunii și este atașat unei tradiții comune și în unele cazuri are o religie comună.”
Cu privire la naționalismul românesc, studiile de specialitate conturează câteva trăsaturi definitorii:
este o datină, o atitudine sufletească tradițională;
este o atitudine înrădăcinată adânc în tot trecutul istoric;
are un conținut social;
se referă la revenirea la virtuțile noastre strămoșești;
este o evoluție spirituală (exprimă momentul în care începe procesul cunoașterii de sine al neamului.
Mișcarea legionară surprinde un aspect relevant temei în discuție: “Naționalismul nostru va desființa politica interesului personal. Termenul de a ajunge, va dispărea. Nimeni nu ajunge, ci toți se jertfesc. Jertfă când comanzi, jertfă când te supui. Dezvoltarea virtuților cardinale în om, acesta este rostul și ființa naționalismului nostru.” Despre naționalism, un reprezentant de frunte al acestei doctrine, marele istoric Nicolae Iorga, spunea că reprezintă esența dezvoltării politice și sociale a poporului nostru.
Tema naționalismului, strecurată printre doctrinele partidelor politice, a avut întotdeauna o parte de succes garantată căci, românii, sătui de promisiunile electorale sau convingerile contradictorii ale candidaților, și-au găsit “alinarea” în fundamentele acestei doctrine, s-au lăsat motivați de lozincile cu teme naționalist-patriote.
Se pare că pe aceaastă vulnerabilitate s-a sprijinit și Corneliu Vadim Tudor atunci când, în 1991, a pus bazele Partidului România Mare, alături de mentorul său, scriitorul Eugen Barbu. Statutul, programul și mai târziu doctrina partidului s-au născut din convingerile naționaliste și cele patriotice. Ca urmare, în anul 2000, în cadrul alegerilor prezindențiale, Vadim Tudor, candidat din partea PRM, ajunge până în turul 2, unde pierde în fața lui Ion Iliescu cu un procent de 33,17%. Succesul unei abordări naționaliste îl propulsează pe Vadim Tudor și în alegerile prezindențiale din 2009, acolo unde reușește să se claseze doar pe locul patru, procentul fiind unul mult mai scăzut, adică de 5,56%. Sunt voci care condamnă caracterul candidatului Vadim și care găsesc acest element ca fiind cauza acestui insucces în plan politic.
La data de 18 septembrie 2013, în “Cronica Română”, apare un articol critic la adresa celui ce era de acum europarlamentar, Vadim Tudor. El este găsit vinovat, după spusese autorului articolului, de „distrugerea unui curent politic care poate ne-ar fi putut scoate din mizeriile în care România a intrat, după 1989”. Mai mult, autorul articolului vorbește despre injurii, cuvinte ofensatoare aduse la adresa adversarilor politici și evitarea asumării înfrângerilor ca fiind elemente descriptive ale lui Corneliu Vadim Tudor. Punctul culminant al articolului este acela în care se scot la iveală amenințările pe care acesta le-a formulat cu privire la desființarea partidului, pe motiv că este exclus din el de către ceilalți membri cât și spectacolul public declanșat în spatele căruia se află caracterul chiar „anti-român” al lui Vadim Tudor care „nu a făcut altceva decât să vândă pe taraba intereselor sale doctrina și idealurile naționale.”Articolul vorbește despre îmbogățirea politicianului prin scoaterea la vânzare a locurilor eligibile pentru alegerile locale și parlamentare.
Autorul încheie acest șir lung de reproșuri prin acuza adusă lui Vadim Tudor că a atentat, prin declarațiile sale, la evoluția democratică a statului de drept, dezgustând populația. Acest lucru se verifică într-un alt articol de presă, al altei publicații, care trădează decizia românilor de a-l vota în anul 2000 pe Ion Iliescu mai mult de frica de a-l avea pe Corneliu Vadim Tudor ca președinte. Aceluiași personaj politic îi este transmisă vina pentru înșelarea așteptărilor românilor, că a știrbit încrederea acestora în PRM și a îndepărtat electoratul naționalist „nu numai de acest partid”. La ora actuală, Vadim Tudor a fost declarat eligibil pentru a candida din noua la alegerile europarlamentare și de a reprezenta România în Parlamentul European.
Nu putem ști cu certitudine unde stă adevărul în această “ecuație politică” însă este cert că actorii politici au speculat sensibilitatea românilor la temele puternic naționaliste care au fost preluate mai târziu în multe campanii ale unor partide a căror doctrină nu corespundea deloc cu naționalismul. Acțiunile politice nici atât. A susține sau a reprezenta o cauză în care nu se crede cu adevarat este imoral. Prin urmare, acest exemplu de utilizare a fundamentelor naționalismului fără însă a le crede și respecta, ci cu unicul scop de a procupa cât mai multe voturi, este lipsit de etică.
Pe lângă articolul critic amintit mai sus, presa menționează și intervențiile vestitului Corneliu Vadim Tudor în plenul Parlamentului, intervenții ce vizau probleme capitale legate de tranziție, de restaurarea economiei de piață, de redresarea economico-socială a țării amintind, în același timp, de atmosfera politică de la începutul secolului XX și de marii oameni politici și oratori ai vremii ca Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Take Ionescu și atâtea alte personalități.
“Când în plenul Parlamentului se anunța că la microfon urmează Păunescu sau Vadim, holurile rămâneau pustii, toți parlamentarii, dar absolut toți, se grăbeau să-și ocupe locurile în sală pentru a nu scăpa nimic din bogăția de idei și farmecul intervențiilor rostite de cei doi mari români (…)”
Am realizat aceste însemnări pentru a fi un fel de contrapondere la articolul apărut în „Cronica Română”. Așa cred că este corect.
2.2.2 Minciuna și promisiunile înșelătoare
„Minciunile nu circulă separat, minciunile circulă în turmă (…) Minciuna reprezintă mediul natural al omului. Omul se naște și moare printre minciuni, printre diferitele minciuni, minciuni aparținând unor sisteme variate ale minciunii. Ele ne chinuie și ne înșeală, ne irită și ne induc în eroare. Căile vieții noastre se întretaie mereu cu ele.” Dar ce se întâmplă atunci când minciuna este descoperită? Se poate numi victorie aceea obținută prin minciună? Mă refer, bineînțeles la alegerile electorale. Nu există cetățean român care să nu fi auzit măcar o dată în viața lui, în timpul campaniilor electorale, o serie de promisiuni, de programe ale partidelor, de soluții salvatoare care aveau să se repete și la viitoarele alegeri dar care ulterior au fost ignorate. Și tot așa, aceleași promisiuni sunt făcute, aceleași minciuni sunt rostite, ca o bandă stricată ce emană aceleași unde sonore în delir.
Transparența politică este mult mai importantă decât se crede. Argumentul se referă la prioritizarea interesului public. “Dacă suntem sănătoși, imoralitatea din sistemul sanitar nu ne afectează direct, dacă am absolvit școlile și nu suntem părinți, nici cea din educație, dacă nu ne uităm la televizor și nu citim presa, nici cea din mass-media. Actele politice însă, ne afectează pe toți. Trăim după legile făcute de politicieni, ei ne configurează instituțiile care ne adminstrează viața, ei ne votează cum și câți bani să ne ia prin intermediul impozitelor și la ce să folosească banii munciți de noi. Prin urmare, de politică nu avem unde ne refugia. În consecință, nu ne putem refugia nici de imoralitatea acesteia.”
Electoratul trebuie să știe tot. Ei nu trebuie și nu pot fi mințiți. În primul rând pentru că o promisiune înșelătoare sau o minciună politică se va afla în timp și duce la pierderea credibilității, un element de valoare în domeniul acesta. Al doilea motiv este dat de către Piotr Wierzbicki: “Popoarele trebuie să știe totul pentru a putea să îi controleze pe conducători, pentru a le îngreuna distrugerea economiei și jefuirea avutului public.
Sunt mulți cei ce consideră că natura meseriei de om politic te lasă „să scapi ușor” din judecata moralității. Din contră. Obiectul muncii, în cazul lor, este interesul public. Ei lucrează cu și pentru interesul public. Nu este în niciun caz minciuna o parte a interesului public. Așa cum am stabilit anterior, electoratul trebuie să cunoască mereu adevărul, fără nicio excepție.
„Singurii care au pe fișa postului interesul public sunt personajele politice. Faptul că se ocupă de interesele altora, respectiv ale cetățenilor, nu este nici un fel de altruism sau de autosacrificiu ci pur și simplu o datorie ocupațională, tot așa cum pentru gunoieri golirea pubelelor în containerul din camion face parte din fișa postului. Guvernul, indiferent de autoeticheta ideologică, are mandat de protecție a consumatorilor.”
Mihaela Miroiu vorbește în lucrarea “Dincolo de îngeri și draci” despre “minciunile albe” din categoria curtoaziei și flatării diplomatice pe care le întâlnim în politică. Ei bine, nici această denumire nu îi face pe protagoniștii politicii „mai puțin imorali” sau „mai puțin mincinoși”. În ceea ce privește legimitatea supunerii de către cetățeni a oamenilor politici la o astfel de judecată etică, „ Ei pot să se folosească de noi, pot să ne ia din libertăți și drepturi, pot să ne înșele cu promisiuni false mai mult decât oricare alți actori ai vieții publice. De aceea, judecata noastră în ceea ce îi privește este mai îndreptățit vigilentă și mai aspră.”
Pe de altă parte, concepția lui Piotr Wierzbicki despre justificarea acțiunilor mincinoase și înșelătoare ale politicienilor este una diferită. El rezumă în felul următor: “ Toți politicienii din lume mint, ce-i drept în grade diferite. Politica este o formă de luptă. Lupta necesită cel puțin o anumită doză de minciună, deoarece cel ce luptă și vrea să caștige nu are voie să își dezvăluie în fața adversarului toate cărțile. Minciuna în politică, minciuna în gura politicianului este, lucru ce nu poate fi negat, înscrisă cel puțin într-o anumită măsură, în regulile jocului. Când ia cuvântul un ambasador, toți știu ca va fi o problemă diplomatică dificilă. Când deschide gura ministrul afacerilor externe, niciun om rațional nu se așteaptă să audă întreg adevărul. Dezinformarea iese din gura politicianului însoțită de un liniștitor semnal de avertisment <Atenție poate fi un fals!>.”
De multe ori am auzit că oamenii politici ar trebui să aibă o mai mare rezistență la vizibilitatea mediatică și toate lipsurile eticii din jurnalism, că este normal să mintă sau să ascundă lucruri. De multe ori am sesizat că cetățenii se asteaptă ca politicienii să mintă, că sunt conștienți și au ajuns să aleagă „din mai multe rele, răul cel mai mic” dar nu cred că aceasta este esența politicii.
Revenind la „minciunile albe”, nu acestea reprezintă cea mai mare problemă. „Viața mea aparține poporului român” sau „cetățenii minunați ai acestei țări merită tot ce este mai bun”, sunt vorbe care, chiar dacă lipsite de condimentul etic, nu afectează populația atât de mult. Dar atunci cand se lansează într-o campanie promisiunea de a crește bugetul educației la 6% din produsul intern brut iar oamenii, crezând în cuvântul dat, votează în conformitate, viața lor este mult mai afectată decât o putem vedea cu ochiul liber. Unii profesori vor rămâne în țară deși au și oferte din afară, copiii vor opta pentru educația în țară, tinerii vor alege o carieră în educație, căci speră în îndeplinirea promisiunii. În concluzie, o promisiune rostită fără ca ea să fie dusă la bun sfârșit determină schimbări majore în alegerile de viitor ale electoratului.
Având în vedere toate cele menționate anterior, Mihaela Miroiu formulează două reguli de bază ce surprind esența eticii în politică. „Nu te folosi de cetățeni ca de simple mijloace pentru interesele tale și ale grupului tău!” și „Să nu faci promisiuni înșelătoare!”.
Minciuna prin omisiune este tot minciună și prin urmare erodare a stimțului etic. Trăim în democrație și acest lucru presupune consimțământul informat în privința oricăror aspecte legate de țară. Cetățenii au dreptul să cunoască tot adevărul, iar exprimarea părerii lor se traduce prin dreptul la vot. O consecința a minciunii și a promisiunilor înșelătoare, deși pare departe în acest moment, se referă la pierderea încrederii publice. Se pierde încrederea într-un partid, apoi în altul, rând pe rând toate își pierd credibilitatea și totul se sfârșește prin lipsa acută de încredere în democrație. Și toate acestea pentru că, spune autoarea lucrării „Dincolo de îngeri și draci”, „politicienii sunt ispitiți să confiște statul pentru ei înșiși”.
Un exemplu de astfel de minciună prin omisiune în interesul binelui public poate fi conținutul integrării europene. Mihaela Miroiu spune că aceasta este un soi „de experiment pe cetățeni” lucru care de departe este interzis din punct de vedere etic. Informarea cetățenilor cu privire la schimbările majore ce le vor afecta viața este o condiție sine qua non pentru o societate sănătoasă și nu suportă excepții. Pilonul politicii este încrederea. Fără ea nu se poate vorbi de politică în adevăratul sens al cuvântului.
Am să închei acest capitol prin prezentarea unui exemplu al promisiunilor înșelătoare ce se regăsește în lucrarea autoarei amintită mai sus. Prin analiza Barometrului de Opinie Publică din octombie 2006, se descoperă că, deși se bucură de o popularitate crescută în rândul alegătorilor, președintele Traian Băsescu are o problemă în ceea ce privește stabilitatea încrederii din partea electoratului. Acest lucru se datorează promisiunii sale de a lupta eficient împotriva corupției și mai ales, a sursei principale a acesteia, capturarea statului de către grupuri de interese private, diminuarea substanțială a corupției, scăderea impozitelor pe venit, o educație de o calitate mai bună, reforme în sănătate.
“Capturarea statului are loc atunci când politicienii sau funcționarii publici, adică oamenii care trebuie să acționeze pentru interesul public, intervin sistematic, direct sau indirect, dând legi, ordonanțe, hotărâri de guvern, hotărâri ale consiliilor locale prin care distribuie privilegii: scutiri sau scăderi de taxe, bani publici, derogări legale în favoarea unor grupuri de interese private sau elimină concurența prin taxare privilegiată.”
În momentul realizării studiului mai sus menționat, trecuse un an de când aceste promisiuni fuseseră verbalizate în plină campanie electorală. Partidul din care făcea parte președintele la vremea aceea, începe să fie perceput drept mincinos în fața alegătorilor. Nimic din cele rostite la început de campanie nu a fost îndeplinit din contră, multe au fost amânate sau chiar îndeplinit contrariul. Studiul a fost făcut în anul 2006, când președintele Traian Băsescu era la primul mandat. În momentul actual, anul 2014 îi surprinde pe români reproșându-le poate președintelui și prim-ministrului chiar mai multe promisiuni înșelătoare decât acum 8 ani.
Pentru că am stabilit cauze, urmări și reguli ale eticului/neeticului în politică, am să concluzionez citând-o pe Mihaela Miroiu cu privire la soluția acestor probleme ce nu va întârzia să apară: “Lecția mare a celor 17 ani (azi 25) de democrație este aceea că cetățenii vor arunca periodic peste bordul puterii pe toți cei care fac promisiuni mincinoase. Prin urmare, cine vrea să rămână la putere pe termen lung știe că nu are nicio șansă dacă înșeală electoratul.”
2.2.3 Manipularea opiniei publice și scenarizarea acțiunilor politic
În timpul campaniilor electorale, politicienii caută orice metodă de a influența publicul să își direcționeze voturile către ei sau către grupul din care candidatul lor ei face parte. Am încercat să arăt în capitolele anterioare cum unele metode de eliminare a contracandidaților sunt o dovadă clară a lipsei de etică. De data aceasta, încerc să dezvolt un alt subiect, care se referă la lipsa de moralitate în raport de interdependența electorat-jurnalism politic, printr-o serie de practici utilizate de mass-media în favoarea politicienilor respectiv în detrimentul alegătorilor.
Înainte de a începe această analiză, este nevoie să se trecă în revistă drepturile și îndatoririle fiecărei parți. În primul rând, politicienii au dreptul de a-și exprima superioritatea față de alți candidați, respectând limitele etice și juridice așa cum este amintit în capitolul I. Ei trebuie să gândească în termeni de interes public și astfel să informeze corect și complet electoratul. În același timp, electoratul are datoria să își exprime părerea prin vot și dreptul de a cunoaște realitatea astfel încât decizia de vot să fie una individualizată. Nu în ultimul rând, mass-media are datoria de a transmite informațiile în formă pură, încât ele să ajungă la public într-o manieră cât mai obiectivă. Se știe că, mass-media este filtrul prin care informația trece de la politicieni la alegători iar acest filtru trebuie să fie imparțial. În cazul în care mass-media își înclină poziția către politicieni, se produce un dezechilibru ce inspiră tendința de manipulare a opiniei publice, prin urmare imoralitatea jurnalistică. Ziariștii caută evenimente de interes maxim, pe care le transmit mai departe publicului. Procesul prin care informația trece înainte ca ea să ajungă la public este momentul cel mai important.
„Eveniment este orice întâmplare din realitatea înconjurătoare cu o anumită semnificație pentru individ sau pentru un grup uman. Eveniment este tot ceea ce produce modificări în statutul existențial, social, profesional al unui individ. Prin extensie, pare rezonabil să afirmăm că sunt acceptate ca evenimente de către o comunitate umană, acele întâmplări din realitatea înconjurătoare care pot afecta statutul social, moral, afectiv, politic, economic, cultural al acesteia sau care modifică percepțiile, sentimentele, interesele, proiecțiile indivizilor ce alcătuiesc comunitatea respectivă. Forma finală a textului jurnalistic este rezultatul activității de colectare, de selecție, de ierarhizare și de condensare a informației (…) În cadrul sistemului de selecție se operează selecții succesive privind tipul de text, locul acestuia în contextul informativ, modalitățile discursive utilizate, cantitatea și calitatea informațiilor întroduse în actul comunicării.” În presa scrisă cât și în televiziune există o tendință de comprimare a timpului și a mesajului politic. Acest lucru modifică realmente conținutul și astfel informația transmisă poate suferi modificări din cauza cuprinsului textului.
“Evenimentele politice de durată sunt reduse la câteva minute sau zeci de secunde. Pentru ca privitorii să nu își dea seama când au fost făcute tăieturile, regia de montaj inserează imagini cu publicul care asistă. În acest fel, trecerea de la un segment disparat de discurs la altul nu mai este sesizabilă, relatarea părând a fi continuă și netrunchiată. Cel mai des alterate sunt conținutul și calitatea interviurilor politice, prin astfel de motode.”
O parte semnificativă din presa secolului XXI a pierdut din imparțialitate, din principiile etice. Cealaltă parte nu supraviețuiește pe o piață în care doar posturile private au audiențe ridicate. Mass-media devine un instrument al politicienilor și mai deloc al oamenilor. Televiziunea se împarte în susținători și dușmani ai unui partid sau altul iar cetățeanul de rând, amețit și bulversat de emisiuni în regia anumitor politicieni, se vede în imposibilitatea de a-și mai forma o opinie personală. Suntem influențați fără să vrem, fără să de dăm seama.
Luminița Roșca vorbește în lucrarea sa, „Mecanisme ale propagandei în discursul de informare”, despre trunchiarea realității prin absența reacțiilor, a consecințelor faptelor prezentate. Este o formă de manipulare a publicului, spune ea, manipularea prin omisiune.
Opus trunchiării informației, o altă metodă de manipulare a opiniei publice în campaniile electorale se referă la surplusul de informație. Acesta se referă la oferirea unor elemente de prisos din punct de vedere informațional, a căror menire este să distragă atenția de la elementele cu adevărat importante, prin perturbarea privitorului/ cititorului.
“Surplusul de informație are, de obicei, forma intercalării în informația despre o anumită acțiune nefavorabilă puterii a unor date despre adversarii politici participanți la ea. Aceste date, nesemnificative din punct de vedere al evenimentelor survenite, au scopul de a-i pune într-o lumină nefavorabilă pe protagoniștii lor. Adevărate sau false ele se referă de obicei la trecutul acestor persoane, la originea lor socială sau națională, precum și la unele fapte neetice ale copiilor, părinților, rudelor acestora.”
O altă practică folosită în domeniul politic, ce nu este pe placul multora și am să argumentez acest lucru, este scenarizarea acțiunilor politice. “O parte frecventă din comunicarea politică actuală constă în scenarizarea acțiunilor politice; echipele de consultanți crează diferite contexte de apariție publică a liderilor politici, contexte de regulă non-politice, dar care captează atenția mass-media și consolidează capitalul electoral al actorului politic. Printre practicile de comunicare care confirmă fundamentul scenarizării se numără: declinul conferințelor de presă și multiplicarea discursurilor politice rostite în fața susținătorilor politici, frecvența ceremoniilor publice, mediatizarea liderilor politici în situații domestice.”
Invitată la o emisiune a postului de televiziune RealitateaTV, Elena Udrea, apelează la metoda de influențare a opiniei publice intitulată „omul simplu”. Ea apare în cadrul emisiunii croșetând și vorbește despre faptul că a dat cu mopul la o deschidere de an școlar: “Eu am fost tot timpul aceeași. Nu e prima oară când dau cu mopul, nu e prima dată când merg la deschiderea anului școlar.” La remarca reporterului: „Da, dar nu ați mai spălat pe jos până acum”, aceasta insistă: „O, ba sigur că da! Sigur că am făcut lucrul acesta, sigur că da!”
Nu este etic să reprezinți o cauză în care nu crezi, să te pretezi la activități care nu sunt în conformitate cu adevăratul tău caracter. Nimeni nu le cere politicienilor să îmbrățișeze copii sau bătrâni, să participe la emisiuni în care femeile arată că sunt gospodine și bărbații sportivi. Electoratul nu le cere acestora să se prefacă. Din contră, este o altă minciună spusă în drumul către obținearea voturilor. Oamenii politici sunt aleși pentru capacitatea lor de a reprezenta interesele populației, pentru lupta lor continuă de creare a binelui public. Discursurile rostite în fața unui public susținător sunt din ce în ce mai frecvente, dacă nu o obișnuință. Adevărata politică se face în mijlocul oamenilor, atât a celor ce te susțin cât și a celor care au dreptul să te judece dacă i-ai dezamagit cu ceva.
Concluziile acestui capitol par a fi evidente. Oamenii politici nu trebuie să se mai comporte ca niște actori ci trebuie să înceapă să conștientizeze adevărata lor menire. Promisiunile înșelătoare, manipularea opiniei publice, minciuna electorală, scenarizarea acțiunilor politice sunt elemente interzise în fișa postului oricărui om politic. Dacă acestea au reușit “să se strecoare în CV-ul lor”, atunci vorbim cu siguranță de o politică imorala, axată doar pe obținerea puterii pentru a o folosi în propriul interes.
Din păcate, în presa scrisă dar și în cea audio-vizuală, s-au strecurat tot felul de bossi de care aminteam mai înainte însărcinați cu putere de decizie și care pot să trunchieze sau pot să supradimensioneze o știre, un material dedicat publicului larg. Aceștia, de obicei, țin legătura cu politicienii aflați în cursa electorală și de comun acord, stabilesc uneori chiar conținutul informației. Așa se face că, nu întotdeauna, cel care votează, cetățeanul de rând, este înarmat cu toate cunoștințele despre cel aflat pe lista de vot.
Capitolul III
Studiu de caz: Analiză etică. Traian Băsescu în contextul alegerilor prezidențiale și al demiterilor
Traian Băsescu în 4 ipostaze
Dupa ce am discutat în capitolele anterioare care sunt tipologiile comunicarii politice și câteva categorii de comportamente imorale în discursul electoral românesc, în capitolul de față mă voi opri asupra unor situații concrete care ilustrează limitele morale ale discursului electoral. Aceste situații privesc același personaj politic și anume președintele României, Traian Băsescu. Situațiile în cauză se referă la patru contexte electorale distincte și anume cele două alegeri prezidențiale și cele două demiteri.
Am ales acest personaj politic și cele patru situații pe de-o parte pentru faptul că este vorba despre cea mai înaltă funcție în stat, pe de altă parte pentru că persoana în cauză a dominat scena politică pentru aproape zece ani de zile și mai ales pentru faptul că impactul numeroaselor scandaluri politice, sociale, iscate de acesta au avut un impact asupra societății românești, asupra modului în care funcționează instituțiile statului, asupra economiei precum și asupra percepției externe în ceea ce privește România. De asemenea, cele patru contexte oferă suficiente elemente pentru a arăta ce pot spune candidații într-o campanie electorală despre contracandidații lor. Cercetarea pe care o voi desfășura în cele patru subcapitole care vor urma va presupune atât analiza de conținut a comunicării politice structurate (comunicate de presă, luări de poziție, publicitate electorală) din cele patru contexte, cât și analiza de conținut a comunicării politice nestructurate: reacții la cald consemnate de presă din partea lui Traian Băsescu, discuții cu cetățenii, interviuri ad-hoc etc. Ca atare, metoda de analiză va fi axată nu pe elemente cantitative, pentru că nu avem ce să măsurăm, ci ea se va concentra pe identificarea acelor elemente care ne pot ajuta să decidem dacă acțiunea personajului este sau nu etică. În continuare, voi prezenta cele patru contexte iar la fiecare în parte voi analiza cele menționate.
Contextul alegerilor prezidențiale din 2004
Primul tur de scrutin, desfășurat pe 28 noiembrie 2004, a adunat candidaturile la președinția României a doisprezece oameni politici. Unii erau actori cunoscuți ai vieții politice românești, a căror candidatura nu era o surpriză, alții erau străini ochiului public, a căror candidatură a stârnit controverse. Candidații la prezidențialele anului 2004: Alexandru Raj Tunaru (PTD), Aurel Rădulescu (APCD), Ovidiu Tudorici (URR), Marian Petre Miluț (AP), Gheorghe Dinu- candidat independent, Petre Roman (FD), George Becali (PNG), Gheorghe Ciuhandu (PNȚCD), Marko Bela (UDMR), Corneliu Vadim Tudor (PRM), Traian Băsescu (Alianța DA), Adrian Năstase (PSD+ PUR) au promis românilor timp de o lună, cât ține în mod legal campania electorală, tot ceea ce ei își doreau să audă, în încercarea de a obține voturi. Unii au putut să îi convingă, alții nu, astfel că, la sfarșitul primului tur de scrutin, Biroul Electoral Central comunica primele trei poziții în topul alegerilor prezidențiale. Acestea erau ocupate, în ordinea voturilor, de Adrian Năstase, cu 40, 97% din voturi, Traian Băsescu, cu 33, 92% din voturi și Corneliu Vadim Tudor cu 12,57% din voturi. Totuși, rezultatele turului II îl scot învingător pe Traian Băsescu, întregistrând 51,23% din voturi în favoarea sa și 48,77% în favoarea lui Adrian Năstase. 55,2 % dintre români și-au exprimat opțiunea în anul 2004, Traian Băsescu devenind oficial președintele României.
Mesajul campaniei electorale din 2004, cea care l-a propulsat pe candidatul politic Traian Băsescu la cârma României, era încă din fază incipientă unul ce promitea lucruri de neîndeplinit sau cel puțin greu de verficat. Sloganul „Să trăiți bine!”, însoțit de promisiuni de combatere a corupției și consolidare a economiei țării, au fost elementele ce au determinat înclinarea “votului de încredere” a românilor în favoarea sa. Surpriza alegerilor prezidențiale din 2004 a fost chiar candidatura celui ce avea să devină președinte. Inițial, candidatul Alianței Dreptate și Adevăr, formată din Partidul Democrat, în fruntea căruia se afla primarul Bucureștiului Traian Băsescu și Partidul Național Liberal, la conducerea căruia era Theordor Stolojan, a fost cel din urmă politician menționat. Prin urmare, Theodor Stolojan era cel ce trebuia să lupte în cursa electorală împotriva lui Adrian Năstase. Din cauza unor probleme de sănătate, spune Theodor Stolojan, este nevoit să se retragă din cursa electorală, lucru care îl face automat pe Traian Băsescu eligibil pentru a-și depune candidatura la alegerile prezidențiale. O altă variantă ce a vehiculat în presă, în declarațiile oamenilor politici din opoziție, a fost aceea că, primul candidat la președenție din partea Alianței D.A nu se bucura de notorietate și carismă, fiind un adversar slab în comparație cu Adrian Năstase. Adevărul nu s-a aflat nici până la momentul actual dar, ceea ce a făcut prima pagină a ziarelor pentru o lungă perioadă de timp și a sensibilizat poporul român, a fost reacția lui Traian Băsescu la aflarea veștii retragerii candidatului Stolojan. În cadrul conferinței de presă, viitorul președinte al României a dat frâu liber emoțiilor, plângând atunci când Theodor Stolojan a declarat că părăsește cursa electorală. Traian Băsescu a speculat acest moment pentru o nouă încercare de manipulare a opiniei publice prin denigrarea partidului adversar. A doua zi de la retragerea lui Stolojan din cursa prezidențială, Traian Băsescu a declarat: “ Theodor Stolojan nu are nevoie de intervenție chirurgicală, nu este în situația de a fi operat, acum se află într-un loc liniștit în natură. El era șantajat cu trimiterea în presă a unor făcături”. Continuând lupta împotriva PSD, Traian Băsescu demarează o campanie agresivă în care blamează corupția ce caracteriza, după spusele lui, partidul inamic și se promovează ca fiind un om din popor, un om ca toți oamenii "Vă doresc să aveți convingerea că în fruntea țării se află un om, un președinte care vă iubește pentru că a plecat dintre voi !". În primul caz, tabloul emoțional care îl surprinde pe președinte puternic afectat de decizia lui Theodor Stolojan de a părăsi lupa electorală, este o scenă ce se clasează ușor în categoria celor menite să trezească emoții în rândul publicului. Apelul la emoții este o manevră ce uneori, necontrolată și folosiă în „scopuri neortodoxe” poate ține ușor locul unei tehnici de manipulare a opiniei publice. Așa cum am văzut în capitolul anterior, astfel de acțiuni au ca obiective sensibilizarea publicului alegător, astfel încât să se crească numărul de voturi sau cel puțin să se sporescă afinitatea politică pentru un candidat, în cazul de față Traian Băsescu, prin provocarea unor sentimente de milă și compasiune. În cel de-al doilea caz, vorbim de o replică ce se încadrează în tehnica scenarizării politice a omului simpu, de rând, plecat dintre alegători. Forma și fondul sunt ambele mincinoase. Traian Băsescu a fost primar al capitalei înainte să devină președinte, ceea ce înseamnă că nu este în mod clar un simplu „om din popor”. Dacă am considera totuși această replică ca o figură de stil, tot am putea să argumentăm caracterul eronat. A iubi electoralul este doar un cuvânt pompos ce face apel din nou la emoții iar motivația este greșită. Un președinte nu își iubește electoratul pentru că a plecat dintre ei, rolul lui este să îl reprezinte cât mai bine cu putință. Datoria lui este să urmărească binele public indiferent de direcția în care populația a votat.
Tot în timpul campaniei din 2004, deși nu a fost făcută publică la momentul acela ci abia în luna noiembrie a anului 2009 , apare o filmare în care Traian Băsescu, aflat la Ploiești, pare că lovește un copil ce stătea lângă scenă. Președintele nici nu a negat nici nu a confirmat întâmplarea. Pus în fața situației pe neașteptate, președintele a spus că nu își aduce aminte de incident și a încercat să se sustragă explicațiilor, presupunând că tânărul a vorbit urât la adresa sa. Dinu Patriciu, aflat și el atunci la Ploiești cu echipa de campanie, a declarat că își aduce aminte întâmplarea și că acel copil a primit o palmă pentru că a strigat ”Hai Iliescu!”. Traian Băsescu a revenit cu declarații după ce a studiat filmul, spunând că nu a lovit niciodată un copil și că acel film este un trucaj. Ceva mai târziu, acesta a afirmat în cadrul unei emisiuni a postului de televiziune B1Tv că doar l-a împins pe copil. Adevărul se află probabil undeva la mijloc, dar nu putea fi recunoscut căci, președintele Traian Băsescu se pregătea pentru viitoarele alegeri prezidențiale iar acest lucru i-ar fi afectat grav imaginea publică. Nu am să dezbat aici fapta în sine săvărșită sau nu de președinte, căci nu pot garanta veridicitatea înregistrării deși Traian Băsescu a intentat un proces împotriva lui Dinu Patriciu, pentru trunchiarea realității, pe care l-a și câștigat, însă declarațiile contradictorii dau motivul unei suspiciuni. Mai mult, situația se prezintă ca o lipsă de respect față de populație, căci din totalul de declarații oferite, niciuna nu a semănat cu cealaltă, neputându-se forma o părere cu privire la incident.
Un mesaj adresat publicului de către Traian Băsescu în turul II al alegerilor prezidențiale se folosește de o tehnică a transferului de calități între electorat și candidat pentru a evidenția trăsăturile de caracter excepționale ale celui din urmă. Acesta era formulat în felul următor: “Om bun, esti harnic, esti cinstit, esti drept, esti credincios, ai dreptul să trăiești bine! Ai dreptul la un președinte ca tine! Acum 15 ani mii de români au murit pentru ca tu să ai dreptul să votezi liber. Nu le disprețui jertfa! Du-te și votează! Fii parte a viitorului tău pentru următorii 5 ani. Alege-ți președintele! Un președinte care să nu te mintă, un președinte care să fie cinstit, un președinte care să spună lucrurilor pe nume, un președinte care să facă ceea ce spune. Ai dreptul la un președinte care își iubește poporulul lui! Gândește-te bine! Cu ce te alegi dacă nu votezi? Dumnezeu să ne dea gândul cel bun!” Tema iubirii față de popor pare să fie tema preferată a campaniei electorale a anului 2004. A se observa părerea lui Traian Băsescu în ceea ce privește prezența la vot cât și evenimentele istorice pe care le invocă pentru a sublinia datoria civică a populației cu drept de vot. Este un detaliu ce va face sens în cele ce vor urma. Promisiunea “Să trăiești bine” enunțată de candidat în lupta electorală este o promisiune fadă, lipsită de posibilitatea realizării. Ea are rolul de a stimula speranța electoratului. Mesajul începe prin atribuirea de însușiri pozitive electoratului pentru ca mai apoi acestea să se transfere președintelui „ai dreptul la un președinte ca tine”. De asemenea, din text reiese ideea conform căreia doar cei care votează cu un astfel de președinte (în acest caz Traian Băsescu) dispun de aceste calități, lucu care încalcă drepturile fundamentale ale alegătorilor prin constângerea sau sugerearea deciziei de vot.
Tot un exemplu al manipulării opiniei publice ce îl are ca protagonist pe Traian Băsescu, are loc în ultima confruntare televizată dintre el și Adrian Năstase. Traian Băsescu afirmă atunci că atât el cât și contracandidatul lui sunt “communiști” și face o remarcă retorică cu privire la destinul românilor de a alege între doi foști comuniști. Această tehnică de manipulare este intitulată tehnica pocăinței și a mărturisirii, în care se presupune că cel ce a mărturisit se va bucura de o mai mare simpatie din partea publicului pentru corectitudine.
În contextul alegerilor din 2004, Traian Băsescu a promis românilor că dacă vor alege să îl susțină, se va ocupa de combaterea corupției, de pedepsirea celor vinovați de astfel de fapte. Exprimându-se într-un mod ce trimite la referințe istorice, președintele a promis un spectacol de țepe în Piața Victoriei. Țepele erau atribuite, desigur, celor corupți. Această declarație a lui Traian Băsescu a dat prilejul unei ironii seci, prin care sunt enumerate zecile de țepe date în realitate românilor de-a lungul mandatului, iar prin țepe ne referim la minciuni electorale.
Printre acestea se numără: impozitarea veniturilor, minciuna privind mărirea salariilor profesorilor și cadrelor medicale, desfiinșarea institutelor de cercetare științifică, excluderea firmelor românești de la licitații în favoarea celor străine purtătoare de comisioane, minciuna privind creșterea alocațiilor, pentru prima data polițiștii și angajații din penitenciare au apelat la proteste pentru a-și primi drepturile salariale, majorarea impoitelor și taxelor locale, tinerii cărora li s-au promis locuri de muncă și locuințe au fost păcăliți, minciuna privind construirea de autostrăzi și drumuri europene, a introdus o taxă de sănătate, românii din Covasna, Harghita și Mureș care au primit promisiuni de stopare a acțiunilor antiromânești și antieuropene din zonă, minciuna privind întrebuințarea împrumutului extern, ascunderea apariției crizei economice și multe altele. Toate acestea sunt prezentate în manieră completă de Gheorghe Funar, Secretar General al PRM pe atunci (24 septembrie 2009) într-un articol pe site-ul partidului.
După obținerea puterii, în timpul primului mandat 2004-2009, președintele formulează o serie de afirmații mincinoase care nu fac decât să îi diminueze drastic credibilitatea în rândul alegătorilor. El menționează chiar că sloganul de campanie nu a fost un angajament și că el dorește asta oricui, ceea ce înseamnă că era doar o urare. Știind că una dintre promisiunile de campanie ale Alianței D.A a fost creșterea salariilor profesorilor, Traian Băsescu susține un discurs oficial, de la tribuna instituției președenției, prin care neagă cu tărie posibilitatea încălcării acestei promisiuni. “Am promulgat legea salarizării profesorilor. Am considerat că această lege este oportună. Ideea că nu sunt bani nu este o realitate.” Cu alte cuvinte, demersul promis era pe cale să se îndeplinească. Alegătorii erau liniștiți, împăcați și poate convinși că au direcționat votul către cine trebuia, “un președinte care îi iubește”. Profesorii care au rămas în țară pentru că au votat cu speranța unei majorări a salariilor, părinții care se declarau mulțumiți că acum cadrele didactice vor fi mai motivate să își îndeplinească sarcinile, toți ascultau probabil cu satisfacție discursul președintelui.
Tot ei și mulți alții au ascultat peste puțin timp o măsură contra crizei ce îi viza în mod direct. “În primul rând este vorba de reducerea fondului de salarii pentru tot aparatul bugetar din România cu 25%. Ca atare este previzibilă o reducere a pensiilor cu 15%”, declara președintele. Această situație descrie o minciună electorală. Președintele a vrut ca, prin prima declarație să calmeze electoratul și să îl lase cu percepția unei bune intenții din partea sa. Revenind, a enunțat măsura economică luată ca pe o ultimă soluție astfel încât să nu se creadă că a uitat de promisiunea făcută. Ceea ce lipsește din această strategie, pe lângă existența adevărului, este concepția eronată a președintelui despre o promisiune electorală. Promisiunea electorală este un lucru ce trebuie îndeplinit pentru că se presupune că au fost analizate posibilitățile de realizare a ei cu mult timp înainte de a o verbaliza. Acest lucru înseamnă că, dacă nu se înfăptuiesc cele promise, acestea devin minciuni eliberate în mediul public cu intenții anterior stabilite, în acest caz, obținerea mandatului de președinte, lucru care s-a și întâmplat. În concluzie, românii nu mai “trăiau bine” precum li se promitea pe afișul campaniei electorale din 2004!
Voi vorbi în continuare despre dreptul cetățenilor de a fi informați, lucru discutat și în capitolele anterioare. Așa cum spuneam, orice cetățean are dreptul că afle datele de interes public, mai cu seamă atunci când îi afectează activitatea sau bunăstarea economică. În caz contrar, discutăm tot despre o lipsă de etică a politicului. În anul 2008, aflat la Turda, președintele dă o declarație de presă în care vorbește despre criza economică, mai exact despre inexistența ei. “Apocalipsa televizată nu e reală. Deci dacă în fiecare seară dați la televizor 200 de muncitori care au fost disponibilizați, 300 din altă parte, 200 din altă parte, pentru oameni se crează impresia dezastrului. În realitate sunt costuri ale acestei crize dar nu atât de grave. România nu vrea să intre în criză!” Are loc din nou calmarea populației. Bineînțeles această declarație se dădea înaintea anunțării reducerii salariilor bugetarilor cu 25%. Având în vedere ca aceasta era o măsură contra crizei, se deduce ușor că în realitate ea exista, deci președintele încerca să o ascundă. Motivele le putem bănui. La doar un an de la această declarație urmau să aibă loc noile alegeri prezidențiale la care bineînțeles avea de gând să participe și Traian Băsescu iar o declarație despre reducerea cu 25% a salariilor ar fi fost un diminuator drastic al simpatei publicului alegător față de el și implicit al numărului de voturi direcționate către partidul ce urma să îl susțină. Pe lângă faptul că a ascuns aceste informații de interes public și a formulat o minciună în declarația de mai sus, el a continuat să ofere declarații în contradicție cu referire la existența crizei economice. “Aș spune că suntem acolo unde trebuie. Suntem acolo unde trebuie pentru că în primul rând, datorită eforturilor populației, România a ieșit din recesiune. Sper ca la mijlocul lunii februarie cifrele de la statistică să confirme că am înregistrat o creștere economică în jurul a 2,5 procente din produsul intern brut, ceea ce va fi una dintre cele mai mari creșteri din Uniunea Europeana” Această declarație, data de la Palatul Cotroceni, o anulează pe prima, cea în care România refuza să intre în criză. Singurul lucru pe care îl produc aceste declarații la poluri opuse este confuzia mentală în rândul populației, pe care desigur este imoral să o provoace un om ce le reprezintă interesele.
Dacă până acum am analizat doar situații neetice ale comunicării politice structurate, nu trebuie să se subaprecieze valoarea comunicării politice nestructurate. Aș îndrăzni să spun că aceasta este cea care adaugă informații pline de adevăr și valoare tabloului comportamental al unui om politic. Există și în cazul omului politic Traian Băsescu, care dispune de cea mai înaltă funcție în stat, un număr de întămplări ce trădează lipsa de etică. Deși Traian Băsescu a fost promovat ca un om din popor, așa cum am văzut în sloganele de campanie, publicul nu se aștepta ca el, obținând funcția pe care o are, să împrumute și vocabularul oamenilor de rând, cărora poate că li s-ar ierta un comportament sau limbaj neadecvat. Sunt multe situațiile în care Traian Băsescu folosește un limbaj colocvial la adresa publicului prezent, însă am selectat patru dintre ele, pe care le consider relevante din alte puncte de vedere.
Prima situație îl surprinde pe Traian Băsescu la sediu SRI unde, în compania presei ce probabil ar fi vrut să îi adeseze întrebările pertinente, acesta afirmă pe un ton zeflemist: “Există și găozari din aceștia care cred că ne pot atrage în capcane.” Această filmare apare și în cadrul buletinului de știri al postului de televiziune ProTv. Apelativul este evident atribuit presei care așa cum am discutat în capitolele anterioare are rolul de a reprezenta publicul, în acest caz posibilii alegători. Indirect deci, Traian Băsescu comite o lipsă de respect și considerație față de jurnaliștii care, reprezentând electoratul, aveau tot dreptul să adreseze orice întrebare.
Ce-a de-a doua ipostază, pentru care nu pot da coordonatele spațio-temporale exacte căci este filmată de un cetățean, îl surprinde pe Traian Băsescu înconjurat de alegătorii care îi solicită disperați o soluție pentru diversele lor probleme. Reacția președintelui este una neașteptată. El ridica mâna în semn de oprire iar apoi rostește pe un ton grav: “Băi! Liniște ce dracu!” Este de înțeles că președintele avea nevoie de liniște pentru a putea asculta toate cerințele cetățenilor însă această adresare enamă lipsă de respect față de oameni și față de problemele lor. Așa cum zicea și candidatul la președinție Traian Băsescu cu câțiva ani în urmă, el este un om simplu, venit dintre ei ceea ce înseamna că ar trebui să aibă considerație față de ei.
Am să continui șirul de întâmplări cu o replică a președintelui ce lovește din nou în presă. Surprins alături de soția sa, președintele îi răspunde unei reportere, ce îi adresa o serie de întrebări, printr-un limbaj trivial: “Măi pasarică, nu ai și tu treabă azi?” Fără să își dea seama că este înregistrat în continuare, atunci când urcă în mașină, Băsescu afirmă către soția sa: “Cât de agresivă țiganca asta împuțită”. Pe lângă replica puternic rasistă și discriminatoare, se dezvăluie și caracterul duplicitar al președintelui. Afirm acest lucru pentru că el participase cu puțin timp în urmă la o adunare a rromilor pentru a-și arăta spijinul și deschiderea cu privire la posibilitățile de ajutorare a minorităților. Peședintele a dansat alături de femeile de etnie romă și a fost aplaudat de mulțimea prezentă. Chiar fiica sa a dus până în Parlamentul European mai multe proiecte de “reintegrare a romilor”. Aceste acțiuni și proiecte înaintate cu privire la populația romilor se află în antiteză cu apelativul adresat de către președinte reporterei respective. Această faptă este una lipsită de caracter etic, atât prin instigarea la ură între etnii, cât și prin depistarea caracterului dual care prin analogie poate fi atribuit oricărei mulțimi, nu doar cea a romilor.
Nu în ultimul rând, președintele arată o lipsă de respect față de țara în slujba căreia se află. Invitat la o emisiune al cărei moderator era Robert Turcescu, Traian Băsescu se află în imposibilitatea de a răspunde întrebării adresate de gazda emisiunii. Robert Turcescu îl întreabă pe președinte cine a scris versurile imnului național și îl roagă să îl recite. Este rușinos a spune că actualul președinte a încurcat numele compozitorului melodiei cu cel al scriitorului versurilor și nu a știut să recite mai mult de patru versuri. Această întâmplare, încadrată și ea tot la dosarul comunicării politice nestructurate, vorbește mult despre interesul omului politic pentru statul pe care îl conduce. Este o lipsă de respect și de simț etic să nu cunoști aceste aspecte. Așa cum este imoral să iei parte sau să susții o cauză în care nu crezi, tot așa este și să conduci o țară pe care nu o cunoști.
Concluzionând, primul madat al președintelui este unul marcat de evenimente lipsite de etică, unele ușor de descoperit, altele ascunse în spatele unor tehnici de manipulare. Cert este că partidul în opoziție a luat măsuri pentru înlăturarea de la putere a președintelui, prilej cu care se dau curs altor situații în care moralitatea acțiunilor pică pe un loc secund.
Contextul demiterii președintelui în anul 2007
În luna februarie a anului 2007, un grup de senatori și deputați PSD au propus demiterea președintelui Traian Băsescu pe motiv că încălcase în nenumărate rânduri Constituția, că nu a respectat drepturile fundamentale ale cetățenilor și multe altele. Românii au fost chemați să își spună părerea pe 19 aprilie 2007, prin exprimarea votului. Deși Curtea Constituțională a declarat invlidă demiterea președintelui, parlamentarii și-au continuat procedura, verdictul Curții Constituționale fiind doar orientativ. La data de 17 aprilie 2007, președintele României transmite un comunicat de presă prin care, pe lângă trecerea în revistă a lucrurile făcute pentru România în timpul mandatului, afirmă că pentru a recăpăta demnitatea politică și pentru că el are încredere în instituțiile statului și nu în jocurile politice, în cazul în care parlamentarii vor vota suspendarea lui, în profida avizului Curții Constituționale, acesta va demisiona “în maximum 5 minute de la vot”. Conform Biroului Electoral Central rezultatul voturilor privind demiterea președintelui se rezumă astfel: 24,75% dintre românii prezenți la vot au fost de acord cu demiterea, 74, 48% au votat împotrivă. Cu o prezență la vot de 44, 45%, Traian Băsescu își reia funcția de președinte. După repunerea sa în funcție, el revine asupra demisiei și declară că s-a răzgândit pentru că „o demisie ar fi accentuat criza politică până în iulie-august”. Exact aceleași informații din comunicatul de presă, președintele le-a rostit și de la Palatul Cotroceni, în fața electoratului, a jurnaliștilor. Decizia de vot a fost influențată prin rostirea acestor cuvinte căci poate unii cetățeni, care nu îl mai voiau ca președinte, nu s-au prezentat la vot pentru că aflaseră chiar de la el că va demisiona. Având încredere în cuvântul dat, în decizia luată de Traian Băsescu pe motiv că își dorește să păstreze demnitatea politică, prezența la vot nu a fost suficientă pentru a fi validată. Acest incident poate construi exemplul unei manipulări a prezenței la vot, practică imorală.
Aflat la finalul campaniei anti-demitere, încercând să își susțină victoria, Traian Băsesescu se adresează oamenilor prezenți în Piața Universității: “Vă propun ca, odată la 3 luni, să ne vedem în Piața Universității, în ultima sâmbătă de la fiecare a treia lună.” Campania s-a încheiat, voturile s-au depus în urne, președintele a fost repus în funcție iar aceste întâlniri nu au mai avut loc. Minciuna din această campanie electorală anti-demitere este tot o minciună spusă în scopul menținerii numărului de voturi prin sugerearea stării de confort, de încredere că președintele acordă o deosebită importanță electoratului său. Pe 17 mai a fost rostită prima minciună referitoare la demisie iar apoi pe 19 mai, imediat după rezultatele referendumului, este rostită și cea de-a doua minciună. Caracterul etic al acestei fapte este cu siguranță unul negativ.
Contextul alegerilor prezidențiale din 2009
Alegerile prezidențiale din 2009 a întrunit candidaturile a doisprezece oameni politici, printre care trei candidați independenți. Președintele în exercițiu, Traian Băsescu, și-a anunțat candidatura din partea Partidului Democrat Liberal. Astfel, în primul tur de scrutin clasamentul candidaților este următorul, în ordinea crescătoare a numărului de voturi obținute: Constantin Ninel Potrica (candidat independent), Ovidiu Cristian Iane (Partidul Ecologist Român), Eduard Gheorghe Manole (candidat independent), Constantin Rotaru (Partidul Alianța Socialistă), Remus Cernea (Partidul Verde), George Becali (Partidul Noua Generație- Creștin Democrat), Sorin Mircea Oprescu (candidat independent), Hunor Kelemen (Uniunea Social Maghiară din România), Corneliu Vadim Tudor (Partidul România Mare), George Crin Laurențiu Antonescu (Partidul Național Liberal), Dan Mircea Geoană (Alința Politică Partidul Social Democrat, Partidul Conservator), Traian Băsescu (Partidul Democrat Liberal). Cel de-al doilea tur de scrutin îl declară învingător tot pe Traian Băsescu, cu un procent de 50,44%, în fața lui Mircea Geoană, cu un procent de 49, 66% din voturi.
Confruntările dintre candidați, cu precădere în turul II, sunt faimoase gazde ale unor replici insinuante sau jignitoare. În timp ce candidații ar trebui să se străduiască să demonstreze ce au făcut sau au de gând să facă pentru cetățeni, există cazuri în care candidații apelează la insultă, zeflemism, ironie, informații ale vieții personale aruncate în arena politică, elemente care ar strârni disprețul publicului alegător la adresa contracandidatului, toate părți ale strategiei echipei de campanie. Nici alegerile prezidențiale din anul 2009 nu au fost lipsite de astfel de evenimente.
Aflat în confruntare cu omul politic Crin Antonescu, Traian Băsescu face imprudența, vizibil nervos, să reproșeze contracandidatului său o faptă de ordin privat. Atunci când Crin Antonescu îi spune că a promovat în politica românescă un model greșit, al femeii facile, fără scrupule, făcând referire la incidentele anilor trecuți în care s-a adresat în mod vulgar unor ziariste, președintele, notabil iritat, afirmă: “Decența ar trebui să vă spună că un barbat care are trei femei în casă, le respectă. Un bărbat căruia nu i s-a întâmplat niciun incident dramatic în care să îți lase soția singură să ajungă în situații dificile” Bărbatul care a locuit cu trei femei în casă este în mod evident Traian Băsescu, iar cel ce și-a abandonat soția într-un moment dificil, spune candidatul la președenție, ar fi Crin Antonescu. Această insinuare face referire la soția domnului Crin Antonescu care s-a sinucis în anul 2004 pentru că nu mai suporta durerile provocate de cancer. Faptul că Traian Băsescu a adus în discuție acest eveniment tragic din viața contracandidatului său a fost în primul rând o metodă de inducere în eroare a publicului, spunând că a abandonat-o în astfel de momente și în al doilea rând o strategie de a-l face pe Crin Antonescu să își piardă calmul și raționalitatea. Replica lui Traian Băsescu a fost aspru criticată de presă cât și de familiile oamenii ce sufereau de această boală, care au văzut menționarea unui astfel de aspect într-o cursă politică precum un act josnic. Josnică sau nu, această întâmplare este una ce denunță o mare lipsă de etică. Aspectele discutate anterior, referitoare la elementele vieții private, de care candidații intrați într-o cursă electorală nu trebuie să se lege în lupta pentru voturi, includ și acest incident cu atât mai mult cu cât informațiile lansate în mediul public nu se raportau în niciun fel la activitatea politică sau capacitatea profesională a contracandidatului. Invitat în cadrul unei emisiuni a postului de televiziune OTV, Traian Băsescu împarte jigniri și celuilalt contracandidat, Mircea Geoană. Referitor la acesta, Traian Băsescu spune că este o “marionetă”, care ține fațada pentru alți oameni ce investesc în partid.
Băsescu a intrat de data aceasta în cursa prezidențială cu un slogan mai simplu, care nu mai promitea nimic, sloganul “Băsescu pentru România!” Campania sa electorală a vizat scoaterea în evidență a muncii depuse până atunci în slujba statului român și cerea să îi fie dată șansa că termine ceea ce începuse de 5 ani. Promisiunea de modernizare a țării a fost și încă este tema predilectă a campaniei lui Traian Băsescu alături de transformarea ei într-o țară eficientă și responsabilă. La afișarea rezultatelor alegerilor se nasc o serie de polemici cu privire la veridicitatea voturilor. Cu toate acestea, Traian Băsescu reușește să iasă învingător, dându-i-se șansa unui nou mandat.
Imediat după asumarea noului mandat de președinte, în luna ianuarie a anului 2009, Traian Băsescu declară în cadrul postului de televiziune TVR: “Eu refuz categoric varianta prin care România s-ar duce acum la Fondul Monetar Internațional să spună: avem nevoie de 10 miliarde. Nu vreau bani de la FMI pentru că îmi este foarte greu să accept ideea că ne întoarcem înapoi la mijlocul anilor ’90 când împrumutam bani de la FMI” Cu alte cuvinte, și-ar încălca promisiunea de modernizare și de eficientizare a țării. Totuși, pe data de 9 martie, președintele susține o altă declarație în Parlament, declarație ce o contrazice pe prima și care va aduce o serie de schimbări în viețile cetățenilor. “România are nevoie de o centură de siguranță care înseamnă un împrumut extern. În momemntul de față România poate accesa bani de la Uniunea Europeană dar condiția pe care Uniunea Europeană o pune este să fie în parteneriat cu Fondul Monetar Internațional” Dacă în mandatul trecut am discutat cazuri de minciună, mascarea informațiilor de interes public față de cetățeni, promisiuni încălcate, acestea se continua și în cel de-al doilea mandat. După cum am văzut, la diferență de câteva lui, trei la număr, președintele se răzgândește în ceea ce privește o decizie ce implică schimbări majore în viața alegătorilor, date pe care ei sunt îndreptățiți să le cunoască astfel încât să adopte atitudinea pe care o consideră de cuviință. Acest lucru, așa cum am precizat și în situațiile mandatului trecut, amețește conștiința politică a cetățenilor și dă senzația unei decizii luate în momente de constrângere și în lipsa altor variante, astfel încât vina atribuită să fie cât mai mică.
Tot în luna martie, președintele amenință din nou cu plecarea sa de la conducere, alături de partidul ce îl susține, în cazul în care TVA și cota unică vor crește. Dacă TVA și cota unică vor crește, eu și PDL trebuie să plecăm pentru că a fost unul dintre obiectivele majore cu care am caștigat alegerile în 2004”, recunoaște chiar el. Pe data de 6 octombrie 2009, un articol din presa română anunța o serie de schimbări venite odată cu împrumutul extern, printre care și majorarea TVA de la 19% la 22%. Traian Băsescu este în continuare președintele României. Avem de-a face cu o nouă ipostază a manipulării opiniei publice. Prin afirmarea faptului că va pleca în cazul în care nu reușește ceea ce și-a propus și promisiunea cu care a caștigat în 2004, Traian Băsescu provoacă percepția siguranței, a corectitudinii și demnității politice, pentru a liniști electoratul până la momentul asumării deciziei. Poate că dacă ar fi știu dinainte repercursiunile unui astfel de împrumut, cetățenii ar fi organizat greve, ar fi scandat în fața Palatului Cotroceni, ar fi înaintat demersuri legale de oprire a acțiunii. Toate acestea fiind activități pe care au tot dreptul să le desfășoare cu atât mai mult cu cât măsurile luate le-au afectat în mod direct nivelul de trai, stabilitatea economică, viziunea despre România.
Contextul demiterii președintelui din anul 2012
Încercarea de dimitere a președintelui, din anul 2007, a fost continuată de Uniunea Social Democrată. Partidele ce făceau parte din această alianță s-au unit pentru a-l înlătura de la putere pe Traian Băsescu. Pe 18 ianuarie 2012 USL deja anunța demararea acțiunilor ce aveau ca finalitate suspendarea președintelui. Aceștia au început prin strângerea de semnături, organizarea de proteste. Membri USL au menționat că oamenii nu îl mai vor pe Traian Băsescu în rolul de președinte al țării. Mai mult, ei au semnalat și faptul că majoritatea parlamentară nu mai tine cont de voința poporului și că fără Traian Băsescu, ieșirea din criză va fi un proces mai rapid.
Așa a debutat strategia de demitere a președintelui, până când ea a devenit un fapt real. Astfel, pe 29 iulie românii sunt chemați la vot pentru a-și spune părerea. Votul consta în răspunsul cu DA sau NU la întrebarea Sunteți de acord cu demiterea președintelui? Pentru validarea rezultatelor voturilor, prezența la vot a românilor trebuia să depășească procentul de 50%.
Reacția președintelui în fața posibilei suspendări a fost una agresivă. Imediat după declanșarea demiterii, validată de Curtea Constituțională, Traian Băsescu susține o declarație politică de la Palatul Cotroceni (conform anexa nr 1) în care folosește un ton amenințător la adresa adversarilor politici: “Cer prim-mnistrului Victor Ponta, copreședintelui USL Crin Antonescu și co-prețedintelui USL Daniel Constantin precum și președintelui UNPR Gabriel Oprea și președintelui UDMR Kelener Hunor să înceteze imediat, ei și partidele lor, acțiunile împotriva instituțiilor statului român. Repet celor nominalizați, le cer să înceteze imediat acțiunile împotriva instituțiilor statului român.” Traian Băsescu face referire la ținta finală a celor de la USL și anume sugjugarea justiției și mărturisește că demiterea sa este doar un punct din planul lor.
Pe lângă toate acestea, președintele compară situația României și implicit a românilor aflați în situația referendumului cu mineriada din 13-15 iunie 1990. Efectele economice negative ce, spune președintele, vor afecta populația română, sunt trecute pe seama liderilor USL și a partidelor lor. Discursul este îcheiat prin același ton grav: “Repet! Cer majorității parlamentare și liderii acesteia să înceteze imediat acțiunile împotriva instituțiilor!” Aș vrea să mă refer la comparația făcută de președinte cu privire la mineriada din 1990. Bineînțeles, tot o tehnică de manipulare a percepției publice, această corelație nu este făcută fără un scop bine delimitat. Asocierea demiterii președintelui cu un eveniment ce a avut urmări tragice este o manevră de transportare a sensului perceput. Mineriada este percepută ca un eveniment cu urmări negative și se dorește a se transmite mesajul unei astfel de repercursiuni și în cazul referendumului. Această practică este una imorală pentru că, pe lângă faptul că apelează la emoțiile negative ale familiilor oamenilor ce au suferit în urma mineriadei, manevrează percepția publicului cu privire la demiterea președintelui. Un alt aspect de reținut este acela că președintele scoate în evidență egalitatea oamenilor în fața legii: „Trebuie să înțeleagă acești politicieni, că a venit timpul când în fața justiției politicienii sunt egali cu orice cetățean al țării.” Mai târziu, tot Traian Băsescu va fi cel care va invoca imunitatea politică în contextul sustragerii de la asumarea unor responsabilități ale faptelor sale.
Campania electorală pentru susținerea președintelui a dorit să comunice ideea unei demiteri pe motive neconstituționale, pe facerea publică a adevăratului motiv pentru care USL dorește demiterea președintelui și anume acapararea justiției. Traian Băsescu este cel care, pentru început, le-a comunicat românilor să se prezintă la vot și să bifeze căsuța aferentă cuvântului NU. La puțin timp după, odată cu ordonanța privind participarea la vot, președintele le comunica românilor să nu participe la vot. Aici aș vrea să reamintesc de campania din 2004, cea în care candidatul la președenție, Traian Băsescu vorbea despre datoria civică, despre importanța votului și despre faptul că dacă nu votezi nu câștigi nimic. Concluzia este că președintele are aceste convingeri doar în momentele în care ele sunt benefice pentru propria campanie. El consideră datoria civică un element oscilant. În realitate aceste principii nu pot oscila. Cele două declarații are președintelui, ce se contrazic, trădează din nou dualitate și dorința de câștig cu orice preț, fără respectarea unor principii fundamentale, pe care tot el le-a enunțat la începutul mandatului de președinte. Această schimbare drastică de principii în funcție de obiectivele politice ale diferitelor perioade din cariera politică, este una imorală.
De la sediul PDL, Traian Băsescu a susținut o declarație prin care urmărea mobilizarea susținătorilor săi, motivarea cetățenilor în a-și alege președintele (conform anexa nr. 2): “Nu apăr un scaun, ci apăr România!” este fraza care marchează începutul discursului președintelui. După ce vorbește din nou despre dorința sa de modernizare a statului și despre o serie de fapte “necinstite” atribuite USL-ului, Traian Băsescu pășește din nou pe pământul neeticului. „Ei (USL) au rămas ancorați în modul de guvernare din perioada Iliescu și Năstase când funcționau ca partid-stat! Și totuși sunt convins că românii nu vor participa la acest mod de a face politică și ceea ce am cerut și cer celor care mă sprijină este victoria în referendum. Ei mizează pe faptul că românii pot fi păcăliți. Am convingerea că românii vor fi cinstiți cu președintele lor!” Tendința de influențare a opiniei publice se face prin atribuirea de calități și acțiuni negative cetățenilor ce vor vota contra președintelui. Traian Băsescu sugerează că cei ce votează pro demitere sunt părtașii unui model de politică greșit, corupt, și sunt necinstiți cu președintele lor. Mai mult, sunt cei ce vor fi păcăliți. Apoi, pe rând, președintele enumeră faptele necinstite ale membrilor USL, la care românii ce nu se vor lăsa păcăliți nu vor participa: “Au încercat să modifice condițiile de validare a rezultatelor referendumului prin ordonanță de urgență. Nu este cinstit! Românii nu vor participa la acest joc necinstit! Încearcă de câteva zile să spună că listele electorale care au fost valabile pe 10 iunie nu mai sunt valabile pe 29 iulie. Este necinstit și românii nu vor accepta un astfel de joc.”
Președintele folosește tehnici de manipulare a psihicului uman. Reacția primară a psihicului este să atribuie valențe negative activității USL, valențe care mai târziu vor determina opțiunea votului. Spre finalul declarației sale, Traian Băsescu incită la ură. O ură între românii din străinătate și prim-ministru Victor Ponta: „După domnul Ponta și după Ministerul de Interne, nu sunt români cei 1 milion de oameni, de cetățeni români din Italia, nu sunt români electori nici cei aproape un milion din Spania, nici cei din Franța nici cei din Germania.” Această afirmație are rolul de a influența decizia de vot a românilor din străinătate care, aflând această informație a cărei prezentare influențează percepția asupra evenimentelor, își vor manifesta disprețul față de Victor Ponta și prin urmare simpatia politică față de Traian Băsescu. Avem de-a face cu prezentarea incompletă a informațiilor, practică lipsită de etică, care influențează judecata de valoare a cetățenilor. Spre finalul discursului președintele se declară “un om care întotdeauna a făcut totul până la capăt!”
Traian Băsescu a declarat, cu câteva zile înainte de vot că în cazul în care prezența la vot va fi de 48-49% și majoritatea voturilor vor opta pro demitere, atunci el va demisiona. Pe data de 29 iulie, un comunicat al Biroului Electoral Central prezenta rezultatele finale ale referendumului. Cu o prezență la vot de 46, 24%, 87,52% au votat pentru demiterea președintelui respectiv 11,15% cu repunerea sa în funcție, voturile nu sunt validate. Pentru a-și sărbători victoria, președintele le vorbește din nou românilor de la sediul PDL (anexa nr. 3). El le mulțumește românilor că au votat pentru o țară democratică, că au dorit modernizarea statului și păstrarea valorilor europene. Pe lângă toate acestea, Traian Băsescu incită din nou la ură și discriminare. Șeful statului aduce ofense postului de televiziune Antena3, ajungând până la formularea unei cereri către români de a nu se mai uita la posturile de televiziune ale Antenei pentru o săptămână, astfel încât să vada problemele reale ale societății românești. Mai exact, incită la falimentarea postului de televiziune pe care îl critică. “Astăzi am încercat simbolic să pun flacăra în mâna ziaristului de la Antena3. Poate, atinsă de el s-a stins. Dar avem putere să o reaprindem și nu omul acela de la Antena3. El este un ziarist de teren. Uitați-vă la câtă otravă au turnat antenele lui Felix, și ale lui Crin și ale lui Ponta în sufletul și în mintea românilor (…)Am ajuns la această fractură în societate, ca urmare a minciunii continue care a fost promovată de televiziunile securistului Felix, de televiziunile infractorului Felix și a merge înainte pe această linie înseamnă a continua să turnăm otravă în capetele românilor (…) Oameni buni, mă adresez vouă cu rugămintrea să înțelegeți că aveți obligația să faceți un exercițiu. Un exercițiu pe care vi-l cere președintele ales al românilor. Nu vă uitați timp de o săptămână la antene. Vă asigur că dacă faceți acest lucru, veți începe să vedeți România reală, cu problemele ei, cu necazurile ei, cu nevoia ei de a avea o națiune solidară pentru atingerea obiectivelor ei.”
Aceste fragmente, extrase din discursul președintelui sunt dovezile incitării la dispreț față de un reprezentant al mass-media. Președintele dă dovadă de ipocrizie pentru că, așa cum el susține, românii votează pentru democrație deci și pentru libertatea de exprimare a presei, iar Traian Băsescu trebuie să își asume această democrație pe care o apără. Faptul că un președinte face referire la un post de televiziune, numindu-l, menționând directorul general al postului de televiziune, oferind toate detaliile de diferențiere și mai ales îndemnând publicul să nu mai vizioneze programele sale, sunt comportamente ce trădează o profundă lipsă de moralitate și etică politică. Președintele continuă în afirmații vizibil mincioase prin caracterul conflictual al replicilor din aceeași declarație. După ce face această discriminare clară el mărturisește că principala lui misiune acum a devenit „reconcilierea societății” care s-a vazut divizată în două odată cu acest referendum.
Întrebat de o doamnă reporter de ce a îndemnat inițial românii să voteze pentru ca mai apoi să le ceară să nu participe la vot, președintele a oferit ca motiv stabilirea pragului pe data de 24, prin urmare și schimbarea strategiei de campanie tot atunci. Despre decizia sa de a se prezenta la vot sau nu, președintele a spus că s-a decis să nu voteze pentru că nu a vrut să legitimeze un referendum fraudulos. Aș vrea să amintesc încă o dată de principiul pe care președintele le anunța cu referire la datoria civică de a vota, pe care fiecare cetățean o are. Modul de a încheia acest discurs este, după părerea mea, o altă lipsă de simț etic și din nou o discriminare ascunsă. Președintele încheie prin “Voi sunteți europeni!” adresându-se desigur celor ce l-au susținut. Pe lângă faptul că este greșită această afirmație, fiindcă toți cetățenii sunt europeni în baza aderării României la Uniunea Europeană, Traian Băsescu repetă greșeala făcută și în anii trecuți prin sugerarea superiorității oamenilor ce îl susțin față de cei ce nu îl mai vor ca președinte, lucru care este desigur imoral.
Am să deschid din nou dosarul comunicării politice nestructurate și am să relatez o întâmplare filmată de un tânăr care îi cere socoteală președintelui pentru o minciună rostită. Atitudinea președintelui în această situație este una ce exemplifică lipsa de preocupare pentru interesul public și prin urmare, lipsa de etică. Discuția are loc după repunerea în funcție a președintelui.
“Tânărul : Eu am votat împotriva dumneavoastră, deci pro demitere pentru că ați spus că veți demisiona și m-ați mințit ca și cetățean.
Traian Băsescu: Nu! Cred că tu ai fost mințit de foarte multe lichele.
Tânărul: Da, se poate! Dar dumneavoastră m-ați mințit!
Traian Băsescu: Nu! Eu am exprimat un punct de vedere pe care l-am crezut valabil atunci.
Tanarul: Și l-ați retras!
Traian Băsescu: Iar în politică, să perseverezi într-o eroare e o mare greșeală. Așa au făcut comuniștii, iar tu pari a fi un puiuț de comunist!”
Această conversație scoate în evidență multe carențe ale eticii. În primul rând, tânărul este un cetățean al României, în slujba căreia se află președintele, în acest caz, Traian Băsescu. Este de datoria lui să raspundă în fața cetățeanului pentru actele sale, nu să evite asumarea responsabilităților. În al doilea rând, reproșul tânărului este unul fondat. Întradevăr, președintele a mințit în legătura cu demisia sa, probabil o altă tehnică pentru manipularea voturilor. Dacă această situație nu ar fi fost deja obișnuință pentru români (vezi demitere 2007) poate că populația ar crede că schimbarea deciziei a fost pentru bunăstarea țării și evitarea crizei. Până atunci însă, faptele dovedesc că pretinsa demisie este doar un fenomen pentru influențarea voturilor, practică neetică.
Nu în ultimul rând, președintele adoptă o atitudine ironică față de tânărul ce pune o întrebare pertinentă, face referire la inamicii politici pe care îi numește lichele și termină prin a-l intitula pe cetățeanul ce se interesa de activitatea sa “puiuț de comunist”. Lipsa de respect pentru tânăr se traduce într-o lispă de respect față de populație, față de cetățenii acestei țări, față de electorat și nu în ultimul rând într-un indice al imoralității.
Un scandal politic se declanșează în aprilie 2014, când Traian Băsescu o atacă pe senatoarea Gabriela Vrânceanu Firea, care se afla la conducerea comisiei Nana, comisie ce investiga legalitatea achiziției de către președinte a unor terenuri în comuna Nana. Traian Băsescu o numește pe senatoare “șantajistă” și făcând referire din nou la viața privată spune: “Am auzit că Victor Ponta vrea să o ia purtător de cuvânt. Îi dau un sfat – să nu o ia! Femeia asta aduce ghinion oricărui bărbat” Această afirmație se referă probabil la decesul primului soț al senatoarei. Președintele continuă să denote lipsă de etică și formulează o amenințare clară la adresa Gabrielei Vrânceanu Firea: „Mai bine ar sta în banca ei și s-ar ocupa ce se întâmplă pe moșia soțului ei, unde e primar. Că s-ar putea să nu îl mai găsească într-o zi acasă, dacă nu e atentă. Înțeleg că în parohia lui se întâmplă destule lucruri rele.” Tehnica apelului la informațiile vieții private se pare că este una dintre tacticile preferate ale președintelui pentru intimidarea adversarilor politici. Din nou, Traian Băsescu face o afirmație ce privește o dramă a vieții personale, insultă un inamic politic și formulează o amenințare ce ar putea să țină ușor locul unei intimidări pusă în relație cu funcția senatoarei în cadrul comisiei Nana.
Atacurile la persoană nu sunt tactici de luptă pe care Traian Băsescu le-a adoptat odată cu numirea sa în funcția de președinte. El a apelat la astfel de practici imorale și la începutul carierei politice, atunci când, fiind primar general al capitalei, emite o replică jignitoare la adresa fostului prim-ministru Adrian Năstase, spunând că „folosește fundul pentru a întreține relații sexuale”. Deși această situație se află în afara perioadei de cercetare, consider că este relevantă pentru că punctează în zona calomniei și a insultei, imoralități discutate în capitolele teoretice. De asemenea, este o informație ce completează tabloul etic al personajului politic Traian Băsescu.
Toate aceste afirmații trădează caracterul imoral al activității politice a președintelui ce însumeaza abateri care pot funcționa ca un model emblematic al: eliminării de la putere a unui adversar politic pe baza informațiilor de natură privată, manipularea voturilor și lipsa de etică la adresa jurnaliștilor.
Concluzii ale studiului de caz
Ipoteza de la care am plecat, la începutul studiului de caz, a fost aceea că cele patru contexte în care se va desfășura cercetarea vor concluziona caracterul imoral al unor acțiuni politice ale președintelui Traian Băsescu, situații care deși nu acoperă întreaga carieră politică, surprind perioadele reprezentative și abaterile adecvate temei lucrării. Elementele comunicării politice structurate cât și cele ale comunicării politice nestructurate au reprezentat materialele cercetării pe baza cărora s-a demarat analiza etică. Ipoteza a fost confirmată prin identificarea unor practici imorale ce îl au ca personaj principal pe subiectul cercetării.
Cercetarea a relevat caracterul imoral al acțiunii politice a președintelui Traian Băsescu. S-au semnalat o serie de practici lipsite de etică în ceea ce privește activitatea sa pe scena politică. În ambele mandate ca președinte, Traian Băsescu a utilizat minciuna electorală pe care a încercat să o mascheze prin declarații contradictorii ce au dus la confuzia în rândul cetățenilor. În ambele demiteri Traian Băsescu s-a folosit de tehnica demisiei pentru a influența decizia de vot. Atacurile la viața personală a adversarilor politici sunt strategii lipsite de simț al moralității, mai ales dacă nu se află în domeniul profesionalismului politic. Machiavelii considera că un conducător trebuie să fie nemilos pentru a putea câștiga, trebuie să nu simtă pentru a nu se lăsa influențat însă acesta nu este modelul politic ce trebuie promovat. Un conducător ghidat de simț etic trebuie să guverneze prin adevăr, să facă orice pentru păstrarea credibilității căci ea reprezintă elementul principal în activitatea întreprinsă. Promisiunile electorale trebuie să aibă pentru guvernanți caracteristicile unei legi nescrise, în funcție de care să își ghideze activitatea politică pentru că în esență ei sunt aleși să participe la putere prin prisma lor. Din punct de vedere etic, se consideră neatins țelul în cazul în care nu se respectă angajamentul formulat în perioada electorală.
Limbajul injurios folosit de președinte la adresa contracandidaților, oamenilor politici din opoziție, vocabularul trivial în discuțiile cu cetățenii sau cu jurnaliștii, discriminările rasiale ce reies din fragmentele comunicării nestructurate sunt elemente cu tentă imorală. Ironic cu cetățenii sau jurnaliștii atunci când primește întrebări incomode, amenințător ca un justițiar, președintele reușește să puncteze din nou în zona imoralului politic. Ca președinte al unei țări este mai mult decât necesar a cunoaște imnul național, element definitoriu al identității statului la conducerea căreia se află. Fără a cunoaște istoria, identitatea culturală a României, un președinte nu poate invoca iubirea de țară sau de popor.
Traian Băsescu este un om politic complex, care utilizează arta de a manipula în diferite situații pentru a atinge un obiectiv electoral. Tehnicile de influențare pe care le-am identificat anterior în spatele discursurilor, depășesc granița moralului. Obișnuit să își auto-atribuie anumite calități ce l-ar propulsa mereu în fața contracandidaților, președintele în exercițiu al României acceptă cu greu o înfrângere și poate din acest motiv luptă prin toate mijloacele pentru obținerea victoriei. A lupta nu este un lucru lipsit de etică, însă lupta pe calea manipulării cetățenilor, a dezinformării electoratului, a insultării adversarilor politici și denigrarea contracandidaților nu poate duce decât la o victorie efemeră.
Traian Băsescu declară simbolic că “nu ține de un scaun” dar activitatea sa din timpul mandatelor prezidențiale și atitudinea adoptată cu prilejul demiterilor, dovedesc contrariul. Dacă nu este funcția importantă atunci de ce se încearcă manipularea opiniei publice spre a-l susține, de ce se declară demisia la fiecare abatere astfel încât să lase impresia unei demnități de nepătat pentru ca mai apoi să se uite de vorbele rostite? De ce ar rămâne la guvernare un președinte pe care 87% dintre românii ce au votat la referendum nu îl mai vor? Traian Băsescu este obișnuit să se afirme prin denigrarea contracandidaților și declară acest lucru ca fiind o calitate a “președintelui care spune lucrurilor pe nume.” În realitate nu este decât o manevră folosită de actorii scenei politice pentru a câștiga un mandat.
Motivul pentru care Traian Băsescu a reprezentat subiectul acestui studiu de caz se referă la vizibilitatea foarte mare a acestuia prin prisma funcției deținute. Nu este singurul om politic asupra căruia o analiză etică ar concluziona același rezultat. Soluția este poate aducerea în astfel de funcții a unor oameni ce înteleg pe deplin responsabilitatea pe care și-o asumă prin preluarea unui mandat de președinte al țării, prim-ministru, președinte de Senat, președinte Camera Deputaților, președinte de partid, parlamentar sau senator. Aceste funcții nu reprezintă doar denumiri de meserii, ele sunt arterele principale în organizarea unei societăți productive. Dacă apar defecte în conexiunile dintre aceste artere atunci societatea are în primul rând de suferit. În situația în care societatea suferă din cauza acestor neregului, atunci oamenii din funcțiile menționate anterior nu și-au îndeplinit principalul obiectiv profesional, au ignorat principalul instrument de lucru al meseriei lor: bunăstarea publică sau interesul public.
Prezenta lucrare și-a propus să demaște aceste practici politice folosite din ce în ce mai des în cursele electorale astfel încât ele să fie recunoscute. Diminuarea efectelor acestor practici este un obiectiv al identificării lor. Decizia de vot nu este un element stabil. Din contră, votul este oscilant și opțiunile multor persoane sunt puternic influențate de aceste practici ascunse. Problema etică nu se referă la activitatea de influențarea în sine, pentru că orice candidat trebuie să convingă cetățenii să îl susțină, problema vizează felul în care este derulat acest proces al convingerii. Convingerea trebuie să se axeze pe calitățile reale și demonstrate ale candidatului, trebuie să promită lucruri care se pot și care se vor realiza, trebuie să facă o comparație cu adversarul doar din punct de vedere al profesionalismului politic, trebuie să se folosească de mass-media doar în contextul plasării mesajului către electorat fără a încerca să îl controleze.
În concluzie, toate aceste aspecte discutate pe parcursul lucrării în manieră teoretică și exemplificate în partea finală prin analiza de conținut aplicată pe cele două tipuri de comunicăre politică sunt elemente ce se regăsesc dincolo de limitele etice ale discursului electoral.
Bibliografie:
Bibliografie critică și teoretică:
Beciu, Camelia, Comunicare politică, București, Editura Comunicare.ro, 2012
Gerstle, Jaques, Comunicare politică, Iași, Institutul European, Trad. Gabriela Cămară Ionesi, 2002
Kohn, Hans, The idea of Nationalism: a Study in its origins and backgrounds, New York, Editura Mc Millan, 1945
Machiavelli, Nicollo, Principele, București, Editura Mondero, 1999
Mihalache, Dan, Curs de marketing politic, Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir, 2012
Miroiu, Mihaela, Dincolo de îngeri și draci, Iași, Editura Polirom, 2007
Preda, Constantin, Partidele și alegerile în România post-comunistă (1989-2004), București, Editura Nemira, 2005
Roșca, Luminița, Mecanisme ale propagandei în discursul de informare, Iași, Editura Polirom, 2006
Sabourin, Paul, Naționalismele europene, Iași, Institutul European, 1999
Săftoiu, Claudiu, Jurnalism politic-manipularea politicienilor prin mass-media, manipularea mass-media de către politicieni, București, Editura Trei, 2003
Teodorescu, Bogdan, Doina, Guțu, Enache, Radu, Cea mai bună dintre lumile posibile, București, Editura Comunicare.ro, 2005
Weber, Max, Politica, o vocație și o profesie, București, Editura Anima, 1992
Wierzbicki, Piotr, Structura minciunii, București, Editura Nemira, Trad. Constantin Geambașu, 1996
Curs introductiv, Istoria gândirii politice, 2006
Studii și rapoarte:
Consiliul Național al Audiovizualului, Raportul dezbaterii publice. Influența televiziunii asupra comportamentului civic și electoral, 2004
Institutul Ovidiu Șincai, Raport de analiză politică. Analiza privind manipulările în campaniile electorale, București, 2005
Articole în reviste:
Mucundofeanu, Meda, Imaginea candidaților la alegerile prezidențiale în presa scrisă din România, 2011, în “Revista Transilvăneană de Științele Comunicării”, vol 12, pp39-60
Dor de poeți, în „Flacăra lui Adrian Păunescu”, 2014
Legislație:
Codul Penal al României, Capitolul III, Titlul IX, art. 386, alin 1
Codul Penal al României, Capitolul III, Titlul IX, art 387
Codul Civil, Cartea I, Secțiunea III, Respectul vieții private și al demnității umane, art. 72
Codul Civil, Cartea I, Secțiunea III, Respectul vieții private și al demnității umane, art. 73
Codul Civil, Cartea III, Obligațiile, art. 2642
Codul Civil, Cartea III, Obligațiile, art. 71
Codul Civil, Cartea I, Secțiunea III, Respectul vieții private și al demnității umane, Secțiunea I, Dispoziții comune, art 58
Codul Civil, Cartea I, Secțiunea III, Respectul vieții private și al demnității umane, art 74
Codul Civil, Cartea I, Secțiunea III, Respectul vieții private și al demnității umane, art 75
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Titlul I, art. 8
Surse online:
www.romanialibera.ro
www.corneliututuianu.blogspot.ro
www.adevarul.ro
www.dcnews.ro
www.roncea.net
www.ziare.com
www.altphel.ro
www.romaniatv.net
www.miscarea-legionara.net
www.alegeritv.ro
www.cronicaromana.ro
www.presidency.ro
www.becreferendum2007.ro
www.becreferendum2012.ro
www.becparlamentare2009.ro
www.digi24.ro
www.businessday.ro
www.alegeri.ziare.com
Declarația lui Traian Băsescu după declanșarea „jihadului” USL, 3 iulie 2012
http://www.youtube.com/watch?v=L0xcf92J9tc , publicat pe 3 iulie 2012, ultima accesare 30 mai 2014
Declarații Traian Băsescu după referendum, 30.07. 2012 ora 01:30
http://www.youtube.com/watch?v=ntiTrNXYANs , publicat pe 29 iulie 2012, ultima accesare 30 mai 2014
Votez NU la referendum
http://www.youtube.com/watch?v=-2NSVjAw8nc , publicat pe 12 iulie 2012, ultima accesare 30 mai 2014
Băsescu vs Antonescu, despre femei
http://www.youtube.com/watch?v=psE5047_1Lk , publicat pe 14 noiembrie 2009, ultima accesare 30 mai 2014
29 iulie referendum pentru demiterea președintelui Traian Băsescu
http://www.youtube.com/watch?v=K5s5pplSObg , publicat pe 6 iulie 2012, ultima accesare 30 mai 2014
Alegeri prezidențiale 2004
http://www.youtube.com/watch?v=s6vAyotPhEM , publicat pe 12 decembrie 2008, ultima accesare 30 mai 2014
Elena Udrea tricotează Romanian Woman Politician
http://www.youtube.com/watch?v=xcmAhju1lz8 , publicat pe 22 septembrie 2008, ultima accesare 30 mai 2014
Gafele lui Băsescu
http://www.youtube.com/watch?v=3AA0nThEbaY , publicat pe 24 iunie 2008, ultima accesare 30 mai 2014
Scandal extraconjugal prezidențial, 11.01.1999
http://www.youtube.com/watch?v=iGo8k-qVbJI , publicat la data de 8 noiembrie 2011, ultima accesare 30 mai 2014
Anexa nr. 1
Declarație Băsescu imediat după declanșarea referendumului 3 iulie 2012- România TV:
“Va fi o declarație foarte scurtă. Privind la evenimentele care s-au desfășurat în ultimele săptămâni și au culminat cu acțiunile de astăzi din Parlamentul României, cer prim-mnistrului Victor Ponta, copreședintelui USL Crin Antonescu și co-prețedintelui USL Daniel Constantin precum și președintelui UNPR Gabriel Oprea și președintelui UDMR Kelener Hunor să înceteze imediat, ei și partidele lor, acțiunile împotriva instituțiilor statului român. Repet celor nominalizați, le cer să înceteze imediat acțiunile împotriva instituțiilor statului român. Ținta finală a acțiunilor majorității parlamentare conduse de domnul Victor Ponta, Crin Antonescu, Daniel Constantin, Gabriel Oprea și Kelemer Hunnor este punerea sub control a justiției. Suspendarea președintelui este doar o etapă. Problema acestor domni și a partidelor lor este punerea sub control a justiției. Repet, suspendarea președintelui este doar o etapă intermediară care conform planificărilor lor urmează să aibă loc în zilele următoare. Fac un apel către politicienii din majoritatea parlamentară și îi avertizez că prin încălcarea gravă a legilor țării și a Constituției României precum și a regulamentelor Parlamentului României au pus statul român și pe cei 22 de milioane de români într-o situație exprem de dificilă, pe analiza mea, similară cu cea generată de mineriada din 13-15 iunie 1990. De asemenea, acțiunile politice ale Guvernului din ultimele săptămâni ale prim-ministrului și ale majorității parlamentare de astăzi, vor avea efecte economice exprem de grave pentru România și pentru populația României. Acesta este mesajul pe care vreau să îl transmit. Repet! Cer majorității parlamentare și liderii acesteia să înceteze imediat acțiunile împotriva instituțiilor statului român, fie că ele sunt Curtea Constituțională, fie că e vorba de Senatul României, de Camera Deputaților, de avocatul poporului sau de alte instutuții care îi deranjează inclusiv justiția ținta finală a acțiunilor majorității parlamentare și a liderilor acesteia. Trebuie să înțeleagă acești politicieni, că a venit timpul când în fața justiției politicienii sunt egali cu orice cetățean al țării iar ascunderea în Parlament a celor ce trebuie să meargă în fața justiției este un lucru care nu mai poate fi tolerat. De aceea cer imediat încetarea oricăror acțiuni împotriva instituțiilor statului român. Este un apel pe care îl fac la responsabilitate. Vă mulțumesc! Vă doresc o seară buna!”
Anexa nr. 2
Traian Băsescu declarație referendum 29.07.2012:
“Nu apăr un scaun, ci apăr România! Mandatul l-am dedicat procesului de modernizare a României! Ceea ce a făcut USL-ul nu este cinstit! Ei au rămas ancorați în modul de guvernare din perioada Iliescu și Năstase când funcționau ca partid-stat! Și totuși sunt convins că românii nu vor participa la acest mod de a face politică și ceea ce am cerut și cer celor care mă sprijină este victoria în referendum. Ei mizează pe faptul că românii pot fi păcăliți. Am convingerea că românii vor fi cinstiți cu președintele lor! Vor aprecia ce am făcut. Vor aprecia că mi-am asumat alături de Guvern și de majoritatea parlamentară momentele dificile prin care România a trecut. Au încercat să modifice condițiile de validare a rezultatelor referendumului prin ordonanță de urgență. Nu este cinstit! Românii nu vor participa la acest joc necinstit! Încearcă de câteva zile să spună că listele electorale care au fost valabile pe 10 iunie nu mai sunt valabile pe 29 iulie. Este necinstit și românii nu vor accepta un astfel de joc și este necinstit pentru că electorii sunt înregistrați la Ministerul de Interne, la evidența populației, și nu la statistică. După domnul Ponta și după Ministerul de Interne, nu sunt români cei 1 milion de oameni, de cetățeni români din Italia, nu sunt români electori nici cei aproape un milion din Spania, nici cei din Franța nici cei din Germania. Știu de unde pornesc, dar eu ca om politic sunt un om care întotdeauna a făcut totul până la capăt! Domnul Ponta a mutat necinstea la Bruxelles. Domnul Ponta încă mai crede că relația cu Uniunea Europeană poate fi de tipul aceleia pe care o avea PSD-ul până în 2004. Adică limgajul dublu. România nu a mai mințit în străinătate din 2004. România nu a mai utilizat limbaj dublu. Domul Ponta trebuie să înțeleagă în primul rând că trebuie să fie cinstit!”
Anexa nr. 3
Declarație după caștigarea referendumului 30.07 2012:
“Aș vrea să confirm încă o dată cele spuse la ora 23. Biroul Electoral Central a confirmat neatingerea pragului pentru validarea referendumului. Asta înseamnă că românii au ales. Au ales pentru o Românie constituțională, care își dorește un drum în Uniunea Europeană care să fie consolidat. (aprinde torța). Aș vrea să comunic un lucru important din punctul meu de vedere. Acest vot nu este o victorie a președintelui Traian Băsescu. Este pentru prima dată când sunt într-o competiție electorală aparentă, în care votul pentru mine nu a fost o prioritate. Prioritate a fost votul pentru România. Din acest motiv am cerut electoratului meu să nu participe la vot. În zilele următoare sunt convins că vom vedea semnalele partenerilor noștri europeni. Vor fi semnale prin care vor saluta atitudinea românilor și vor constata că românii au fost deasupra propriei lor clase politice, în dorința lor de a merge către o mai profundă integrare in Uniunea Europeană. Românii au probat că își doresc democrația. Românii au fost deasupra a ceea ce în 2010 li s-a întamplat prin reduceri de salarii, prin impozitarea cu 5,5% a pensiilor. Românii au arătat că sunt capabili de sacrificii dacă aceasta este condiția pentru ca țara să rămână în lumea civilizată, să nu facă pași înapoi. Va trebui să începem un efort de recâștigare a încrederii partenerilor noștri europeni în România. Primul semnal l-au dat astăzi românii și le-aș dori, i-aș ruga pe liderii USL să pună mâna pe creion și hârtie. Față de acel 49% pe care l-au obținut la alegerile locale, astăzi trebuie să constate, desigur cu neplacere, că au rămas cu circa 38-39 de procente. Au pierdut vreo 10 procente din voturile pe care le-au avut la locale. De aceea cred că dacă vor ieși din țipete demagogice, din minciună și vor intra în dorința de a consolida în continuare statul român, de a repara ce au stricat, de a schimba fața hidoasă pe care au arătat-o democrației. Dacă se vor decide să respecte Constituția, legile țării și nu își vor mai permite să loveasca instituțiile statului de drept, în mine vor avea un partener. Eu am muncit și mi-am dedicat 8 ani de mandat ca președinte al României pentru a consolida aceste intituții. Ei au arătat dispreț. Îi rog public să înțeleagă că nimeni nu acceptă o Românie așa cum ei ar fi vrut să o croiească cu acapararea totală a puterii, cu punerea justiției sub control, cu dispreț față de Constituție, prin blocarea instituțiilor statului prin ordonanțe de urgență neconstituționale. Dacă au înteles lecția pe care le-au dat-o românii, pot să îmi fie parteneri. Dacă nu au înțeles-o îi previn de pe acum că a persevera în ce au făcut în perioada de când au ajuns la putere înseamnă lovituri continue date României. De aceea acum, astăzi, primul meu gând se îndreaptă către nevoia de a ne strânge și de a vorbi pentru România și nu pentru partide. Partidele pe care USL le reprezintă s-au dovedit prin atitudine partide retrograde. Victor Ponta trebuie să înțeleaga că un om de teapa lui Dragnea nu este cel care reprezintă România. Trebuie să înțeleagă că victoriile prin înșelătorie nu pot fi obținute în România. Trebuie să înțeleagă că a crește continuu tensiunea și separarea românilor, împărțirea lor în 2 tabere cu sprijinul securistului Felix, este un lucru rău pentru România. Astăzi am încercat simbolic să pun flacăra în mâna ziaristului de la Antena3. Poate, atinsă de el s-a stins. Dar avem putere să o reaprindem. Și nu omul acela de la Antena3. El este un ziarist de teren. Uitați-vă la câtă otravă au turnat antele lui Felix, și ale lui Crin și ale lui Ponta în sufletul și în mintea românilor. Au ajuns să genereze în mintea unui procent important de români ideea că președintele lor le-ar fi dușman. Este împotriva, nu numai a democrației ci și a moralei și a bunului simț să spijini instituțiile statului, să le critici atunci când greșesc și să informezi corect populația. Am ajuns la această fractură în societate, ca urmare a minciunii continue care a fost promovată de televiziunile securistului Felix, de televiziunile infractorului Felix și a merge înainte pe această linie înseamnă a continua să turnăm otravă în capetele românilor. Eu le mulțumesc acelora care au salvat astăzi prin atitudinea lor, drumul european al României. În același timp îmi dau seama că fractura în societate este atât de puternică încât reconcilierea societății devine principala mea misiune. De probleme cu fondul cu pensiile cu salariile să se ocupe domnul Victor Ponta dacă ține să rămână prim-ministru. Dacă ține. Dar eu, principalul meu obiectiv este reconcilierea societății. Eu vă mulțumesc mult pentru sprijinul pe care mi l-ați dat. Îmi permit să fac o sugestie oamenilor pe care și astăzi în fața porții de la vila lac 3 i-am văzut îndârjiți parcă înrăiți, i-am văzut parcă porniți pentru o cauză care nu e a lor. Oameni buni, mă adresez vouă cu rugămintea să înțelegeți că aveți obligația să faceți un exercițiu. Un exercițiu pe care vi-l cere președintele ales al românilor. Nu vă uitați timp de o săptămână la antene. Vă asigur că dacă faceți acest lucru, veți începe să vedeți România reală, cu problemele ei, cu necazurile ei, cu nevoia ei de a avea o națiune solidară pentru atingerea obiectivelor ei. Cred că după revenirea la Cotroceni, în cazul în care acest lucru va fi decis de Curtea Constituțională, nu am prioritate mai mare decat reconcilierea societății. Aici chem partidele să fie deschise la această abordare și restabilire a credibilității României în N. A. T. O și Uniunea Europeană. Cele două mari familii N. A. T. O și U.E sunt familiile noastre, valorile lor sunt și valorile noastre, valorile acestor 2 entități din care România face parte trebuiesc din păcate, acum, reconfigurate în România. Românii au început să o facă astăzi, prin atitudinea lor față de referendum. Dar oamenii politici nu pot rămâne în afara acestui comandament.Trebuie să preia semnalul de la societate și să acționeze în consecință. Voi fi conciliant până la un punct. Nimeni nu poate afecta securitatea națională. Nimeni nu poate să facă din mine un om cu care să negocieze justiția. Dacă aceste 2 condiții sunt respectate sunt un bun partener pentru orice partid fie că e la putere fie că este în opoziție. Dincolo de a le mulțumi românilor, permiteți-mi o mențiune și pentru cetățenii români de etnie maghiară. Le-am înțeles semnalul și nu îmi rămane decât să le mulțumesc și lor ca de altfel tuturor românilor. Vă mulțumesc mult! O seară bună! Ne vedem mâine!
O doamnă ziarist m-a întrebat ce m-a făcut să mă răzgândesc în a merge la vot. Poate că trebuiesc spuse mai multe lucruri nu numai acesta. Răspunsul meu la această întrebare este ceva mai lung. Probabil vă aduceți aminte că la momentul suspendării abordarea mea a fost mergem la vor ne batem. Și-i batem! Era atitudinea care a caracterizat toată carierea mea politică. Aceea de a accepta competiția, de a ridica mânușa și de a merge mai departe. Pe data de 24 am schimbat stategia de campanie. Mulți or să spună de ce pe 24, după ce 2 săptămâni ne-ai spus că trebuie să mergem la vot. Răspunsul este simplu. Legea care stabilea pragul a fost promulgată pe data de 24. Ea a fost transmisă de Curtea Constituțională în data de 23 către președintele interimar. Eu nu puteam să schimb strategia de campanie până când nu aveam certitudinea că prin lege se introduce pragul de validare a referendumului. Președintele interimar avea posibilitatea practică să nu valideze legea în forma în care a fost modificată în baza deciziei Curții Constituționale și să țină legea pentru promulgare 15 zile, ceea ce o făcea inoperantă pentru referendum și rămânea în vigoare ordonanța de urgență care era fără prag. Aceasta este explicația schimbărrii de strategie. Iar astăzi deși am spus că respectând instituțiile statului, chiar dacă cer electoratului să nu meargă la vot, mă voi duce totuși să votez la referendum. Decizia de a nu mă duce a avut 2 evaluări. Una în tot cursul zilei de astăzi am cerut electoralui să nu meargă la vot. A doua , nu vreau să legitimez ceea ce știu că s-a făcut în umflarea numărului de voturi la acest referendum. Nu vreau să legitimez un referendum în care un aventurier politic duce la vot fete tinere în costume de baie. Nu vreau să legitimez un referendum.Prin prezența mea vreau să spun, un referendum în care disprețul pentru referendum este atât de mare încât doamne, domnișoare merg în bikini la vot. Acesta este motivul pentru care, în cele din urmă am decis să nu merg la vot. Nu aș vrea ca mâine poimâine cineva să spună: domnule președinte ai legitimat fraudele semnalate. Nu am vrut să le legitimez. Voi sunteți europeni!
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Limitele Etice ale Discursului Electoral (ID: 107231)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.