Limitarea Recurgerii LA Forta Si Solutionarea Pasnica A Diferendelor Internationale

LIMITAREA RECURGERII LA FORȚĂ ȘI SOLUȚIONAREA PAȘNICĂ A DIFERENDELOR INTERNAȚIONALE

CUPRINS:

INTRODUCERE

1. ASPECTE EVOLUTIVE PRIVIND PRINCIPIUL NEAGRESIUNII ȘI SOLUȚIONAREA PAȘNICĂ A DIFERENDELOR INTERNAȚIONALE

1.1 Evoluția istorică a principiilor neagresiunii și soluționarea pașnică a diferendelor internaționale

1.2 Abordarea teoretică a noțiunii de diferend internațional

1.3 Soluționarea pașnică a diferendelor internaționale – sinteză și conținut

2. MODALITĂȚI DE REGLEMENTARE A DIFERENDELOR INTERNAȚIONALE

2.1 Mijloace politico-diplomatice în reglementarea diferendelor internaționale

2.2 Eficiența mijloacelor jurisdicționale în reglementarea diferendelor internaționale

3. CONFLICTUL TRANSNISTREAN – CONFLICT INTERN INTERNAȚIONALIZAT

3.1 Conflictul Transnistrean și reglementarea acestuia

3.2 Rolul Organizațiilor Internaționale și Organizațiilor Regionale în soluționarea conflictului transnistrean

3.3 Eforturile Republicii Moldova în includerea noilor actori în ameliorarea situației din Estul țării

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Pacea este condiția esențială a vieții, de faptul obținerii, menținerii și consolidării ei depinde dezvoltarea normală a națiunilor. Realizarea obiectivelor de progres și civilizație ale întregii umanități reprezintă premisa fundamentală a existenței speciei umane și a siguranței pe planeta noastră.

Statele, ca formațiuni de sine stătătoare, au intrat în raporturi reciproce, la început sporadic și incidental, ca apoi aceste diverse relații să se extindă treptat asupra tuturor domeniilor vieții internaționale. La început, aceste relații au îmbrăcat doar forme principale: de colaborare și de confruntare, ultima provocînd deseori adevărate cataclisme mondiale, distrugînd culturi și civilizații. În sistemul relațiilor internaționale puterile politice ale statelor, circumscrise de propriile voințe și interese, se confruntă în ceea ce numim astăzi diferende.

Actualitatea temei. Numărul mare de probleme internaționale și complexitatea lor reclamă o reglementare acceptabilă pentru cît mai multe state, iar aceasta impune ca problemele internaționale să fie soluționate prin cooperarea și colaborarea statelor interesate și folosirea metodelor de reglementare a diferendelor internaționale.

Urgența cu care trebuie să fie găsite soluții pentru rezolvarea problemelor internaționale impune recursul la mijloacele de soluționare a diferendelor, deoarece ori de cîte ori apare o problemă între actorii internaționali, tratarea și soluționarea acestuia obligă părțile interesate să se pună în contact, deci să negocieze. Dintre factorii care determină rolul crescînd al mijloacelor de reglementare a diferendelor internaționale în tehnica relațiilor internaționale, menționăm problemele și conflictele care cer o largă participare pentru rezolvare. Dimensiunile și însemnătatea unor asemenea sarcini noi cu care este confruntată comunitatea internațională demonstrează neîndoielnic că diferendele internaționale nu-și pot găsi rezolvarea decît prin mijloace tehnico-diplomatice sau jurisdicționale, adică prin mijloace pașnice.

În legătură cu conflictele și problemele cu care se confruntă astăzi comunitatea internațională, niciodată nu a fost mai evidentă importanța studierii și cercetării modalităților de reglementare a diferendelor internaționale.

Examinarea problemei în cauză dispune de o însemnătate enormă pentru știința relațiilor internaționale și atrage către sine privirile analiștilor și cercetătorilor. Dezvoltarea științei relațiilor internaționale este de nedespărțit de cunoașterea acestora, cercetarea materiei reglementării conflictelor, ale cărei interes general am căutat să-l subliniem în cele de mai sus, prezintă, desigur, și în Republica Moldova nu numai o importanță teoretică, ci și o importanță practică incontestabilă. Examinînd problema din partea stîngă a Nistrului, putem deduce importanța și necesitatea cercetării multilaterale și aprofundate a metodelor folosite în soluționarea acestui conflict.

Astfel, considerăm că tema lucrării în cauză, care a constituit obiectul investigațiilor noastre, prin importanța și actualitatea sa necesită o abordare mai amplă.

Scopul și sarcinile lucrării. Pornind de la actualitatea și gradul de investigare a temei, ne-am propus drept scop esențial cercetarea metodelor de reglementare a diferendelor internaționale. Am considerat oportun să facem unele precizări asupra locului ce-i revin metodelor de soluționare a diferendelor în politica mondială. Pentru atingerea acestui deziderat am urmărit realizarea următoarelor sarcini:

evidențierea cauzelor și tipologiilor diferendelor internaționale;

argumentarea necesității folosirii uneia dintre mijloacele de soluționare a diferendelor;

locul și rolul acestora în cadrul relațiilor internaționale;

de a arăta influența pozitivă și negativă a acestora în practica internațională;

de a marca cauzele izbucnirii conflictului din partea stîngă a Nistrului din RM;

de a evidenția metodele și tacticile folosite în reglementarea acestuia.

Structura lucrării. A fost concepută în corespundere cu scopul și sarcinile cercetării. Lucrarea cuprinde:

Introducere

Trei capitole:

Aspecte evolutive privind principiul neagresiunii și soluționarea pașnică a diferendelor internaționale

Modalități de reglementare a diferendelor internaționale

Conflictul transnistrean – conflict intern internaționalizat

Concluzii;

Lista surselor bibliografice.

Teza constă din trei compartimente. În primul capitol sunt descrise aspectele evolutive ale principiulor funamentale de drept internațional public soluționarea pe cale pașnică a nerecurgerea la forță sau la amenințarea cu forța în relațiile internaționale și anume, evoluția instituției soluționării pe cale pașnică a diferendelor internaționale, sunt nuanțate cauzele, tipurile diferendelor internaționale. În capitolul doi sunt analizate căile de reglementare a diferendelor internaționale. Sunt abordate pe larg metodele politico-diplomatice și cele jurisdicționale. Este analizat rolul organizațiilor internaționale în soluționarea diferendelor.

Cel de-al treilea capitol este dedicat în special conflictului din partea stîngă a Nistrului din Republica Moldova. Aici sunt analizate metodele și strategiile în reglementarea acestui conflict.

1 – ASPECTE EVOLUTIVE PRIVIND PRINCIPIUL NEAGRESIUNII ȘI SOLUȚIONAREA PAȘNICĂ A DIFERENDELOR INTERNAȚIONALE

1.1 Evoluția istorică a principiilor neagresiunii și soluționarea pașnică a diferendelor inernaționale

În decursul celor peste șaizeci de ani de la consacrarea juridică a principiilor de drept internațional, ce constituie buna-conviețuire între popoare prin adoptarea Cartei Națiunilor Unite, Comunitatea Internațională persistă în a se confrunta cu ,,diferende” și ,,situații”, declanșate în relațiile interstatale, pe care încearcă să le reglementeze pe cale pașnică, ori în cazuri extreme, prin recurgerea la forța brută.

Mutațiile ce au survenit în arhitectura globală de securitate conferă, împlicând tot mai mulți actori statali, oportunități reale, responsabilități complexe și, totodată, provocări de diverse facturi. În aceste condiții, Comunitatea Internațională trebuie să se adapteze sistemic cu scopul de a aborda strategic sfidările actuale, de a gestiona eficient crizele aflate în prag de escaladare, în lumina intereselor lor primordiale și prin asumarea principiilor lumii democratice.

Preocuparea în permanență a analiștilor al căror concepție exprimau imperativele epocii în care au trăit, și anume de a elimina orice fenomen cu tentă violentă, a adus la ideea de reglementare pașnică a diferendelor, promovată de acei gînditori. Deși, nici un filosof, moralist sau om de stat, nu concepea că pacea poate fi situația normală și durabilă a relațiilor dintre state totuși, statele au recurs la serviciile unor mijloace pașnice cu mult înainte de a fi elaborate instrumente juridice (acorduri, convenții, tratate), proceduri și mecanisme concrete de reglementare.

Mijloacele pașnice făceau obiectul studiului gînditorilor din toate timpurile, fiind concretizate în diverse planuri, cercetări și studii teoretice mai mult sau mai puțin utilizate în practică de state. Primele idei de soluționare pe cale pașică a divergențelor dintre state le descoperim în lucrările savanților din îndepărtata antichitate, unde viața socială dicta relațiile dintre statele vecine, de lupta pentru apărarea sclavilor și teritoriilor. La acea etapă a dezvoltării umanității, mijloacele de reglementare pașnică aveau rol limitat, războiul fiind în accepțiunea lor, calea normală de soluționare a diferendelor dintre state. Totuși, în practica internațională a statelor din acea perioadă sunt cunoscute situații cînd acestea recurgeau la diferite mijloace pașnice.

În Codul lui Hammurabi, războiul fiind în accepțiunea lor, calea normală de soluționare a diferendelor dintre state. Totuși, în practica internațională a statelor din acea perioadă sunt cunoscute situații cînd acestea recurgeau la diferite mijloace pașnice. În Codul lui Hammurabi prin norme care să statueze relații pașnice în limitele Regatului. Pacea și dreptatea erau tratate în cod într-o stînsă interdependență, ca condiție firească a războiul fiind în accepțiunea lor, calea normală de soluționare a diferendelor dintre state. Totuși, în practica internațională a statelor din acea perioadă sunt cunoscute situații cînd acestea recurgeau la diferite mijloace pașnice. În Codul lui Hammurabi prin norme care să statueze relații pașnice în limitele Regatului. Pacea și dreptatea erau tratate în cod într-o stînsă interdependență, ca condiție firească.

Tratatul Sublim, încheiat în 1296 î.e.n. între Ramses al II-lea, faraonul Egiptului și Hattușili al III-lea, regele hiților, poate fi considerat ca prim izvor de reglementare a păcii. Prin acest tratat se instituia o alianță între cele două state și se stipula în mod expres obligația acestora de a trăi în pace. În tratat se mai indică, angajamentul celor două state de a nu se ataca unul pe celălalt, precum și obligația de a-și acorda ajutor împotriva unui atac extern.

În sec. I î.e.n., filosoful chinez Confucius, descrie asociația de state numită „Marea Uniune”. Delegații aleși de statele membre urmau a înfăptui o conlucrare între stat, în vederea soluționării diverselor probleme, în special să lichideze conflictele armate. Aceasta era de fapt o asociație de state bazate pe voința marilor suverani în vederea soluționării conflictelor pe cale pașnică și o încercare de a crea un prototip al unui mecanism cu o atare capacitate.

Legile lui Manu în India antică prevedeau soluționarea diferendelor pe cale pașnică. Tratatele internaționale erau considerate sacre fiind închieiate cu depunerea jurămîntului religios al regilor.

În Grecia antică, cu marele orașe-cetăți, care erau prototipul statului în miniatură, un accent deosebit se punea pe reglementarea juridică în vederea menținerii păcii și acordarea unui ajutor mutual în cazul unui atac din partea altui stat. Astfel, în sec. IV î.e.n. se foloseau medierea și arbitrajul prevăzute în clauzele cuprinse în tratatele între orașele-cetăți în vederea rezolvării diferendelor pe cale pașnică.

Tratatul de pace între Atena și Sparta din 421 î.e.n. conțineau prevederile de acest gen. În mod frecvent negocierea a fost practicată în Grecia antică pentru soluționarea diferendelor cu privire la frontiere, comerț, privilegii, importuri iar uneori acestei proceduri erau supuse și diferendele de natură politică (exemplu: diferendul dintre Sparta și Liga Peloponeză din anul 422 î.e.n. și dintre Samos și Priene din secolul al III-lea î.e.n.).

În Roma Antică, unde baza politicii externe era forța militară și dezideratul cuceririi popoarelor, găsim numeroase Proiecte de Pace. Poetul și filosoful Virgilius descrie „epoca de aur” a păcii generale. Un alt gînditor și filosof roman, Florintinius, susține că „deoarece natura a statornicit între noi un fel de rînduială, este cazul să stabiel, în sec. IV î.e.n. se foloseau medierea și arbitrajul prevăzute în clauzele cuprinse în tratatele între orașele-cetăți în vederea rezolvării diferendelor pe cale pașnică.

Tratatul de pace între Atena și Sparta din 421 î.e.n. conțineau prevederile de acest gen. În mod frecvent negocierea a fost practicată în Grecia antică pentru soluționarea diferendelor cu privire la frontiere, comerț, privilegii, importuri iar uneori acestei proceduri erau supuse și diferendele de natură politică (exemplu: diferendul dintre Sparta și Liga Peloponeză din anul 422 î.e.n. și dintre Samos și Priene din secolul al III-lea î.e.n.).

În Roma Antică, unde baza politicii externe era forța militară și dezideratul cuceririi popoarelor, găsim numeroase Proiecte de Pace. Poetul și filosoful Virgilius descrie „epoca de aur” a păcii generale. Un alt gînditor și filosof roman, Florintinius, susține că „deoarece natura a statornicit între noi un fel de rînduială, este cazul să stabilim o pace veșnică”. În secolul I î.e.n. cînd Burebista a constituit statul dac centralizat, s-au pus bazele unor soluții negociabile, în deosebi cu unele cetăți elene. El a încheiat alianțe cu triburile trace și ilirice, iar prin Acornios – trimis cu împuterniciri speciale – a dus tratative cu Pompeius, adversarul lui Cesar.

Decebal s-a dovedit a fi, pe lîngă iscusit conducător, și un bun diplomat. A încheiat alianțe împotriva romanilor, lupta pentru apărarea țării, a cunoscut atît violența armată, cît și negocierea diplomatică. În acest sens e cunoscută pacea încheiată cu Traian în anul 102. Relațiile daco-romane demonstrează capacitatea dacilor de a folosi mijloacele de drept internațional existente pentru a-și proteja statul.
În Evul Mediu pocedurile mai des folosite pentru reglementarea pașnică a diferendelor erau arbitrajul, mediațiunea și concilierea. Pentru rezolvarea divergențelor dintre state erau solicitați ca mediatori sau arbitri Papa de , împărați sau juriști celebri din acele timpuri. Au fost încheiate și unele tratate care prevedeau recurgerea la mediere, dintre Carol al V-lea, regele francez și diferite cantoane elvețiene. Ca rezultat al formării statelor naționale și consolidării suveranității acestora nu mai era necesar arbitrajul Papei sau împăratului, se căutau metode corespunzătoare noilor situații create.

Ideia formării de sistem pentru soluționarea conflictelor, diferendelor prin mediere și conciliere, ca formă a menținerii echilibrului de forță, a dus la elaborarea planurilor de mediere a litigiilor în cadrul unor foruri generale europene ale statelor de pe continent. Primul proiect de acest gen se îndepărtează de concepția universală a bisericii catolice și caută să găsească un răspuns mai logic. Astfel, avocatul francez Piere Dubois (1285-1314) în lucrarea sa „De Recuperae Terrae Sanctae” (1306), anunță ideea de menținere a păcii care putea fi realizată numai dacă se creau mecanisme adecvate, recunoscute de toate statele.

Proiectul lui Dubois viza în esență asigurarea păcii permanente prin organizarea statelor sub forma unei federații în baza unui pact solemn privind ideea renunțării la război ca mijloc de soluționare a diferendelor dintre state și de reglementare a litigiilor pe cale pașnică. Dubois vedea în arbitrajul realizat de laicii catolici, mijlocul cel mai eficace pentru înfăptuirea scopului propus; împăratul era considerat suveran egal altor suverani, și nu deasupra lor, iar Papa avea doar competența soluționării problemelor spirituale. Pentru soluționarea diferendelor existente, Dubois preconiza alegerea unui „consiliu” al suveranilor, abilitat să adopte hotărîri de conciliere.

Acest plan a fost preluat de Antone Martine în 1464, iar ulterior de regele Boemiei – Podiebrad. Planul său consta în crearea unei legi a reprezentanților suveranilor – „Congregatio Concordae” – învestită cu funcția de menținere a păcii pe cale arbitrală. Pentru asigurarea securității statelor europene, Podiebrad recomanda infiițarea unei Ligi Internaționale bazate pe egalitatea în drepturi a statelor, urmînd reglementarea pașnică a diferendelor. Liga avea să aibă ca organe un congres, un consiliu și o curte de justiție. Statul care ar fi refuzat să aplice sentința arbitrară era posibil de sancțiune armată din partea celorlalți membri ce făceau parte din Ligă. Dar acest proiect, deși s-a bucurat de aprobarea majorității statelor, a fost abandonat din cauza opoziției regelui Franței.

Un plan asemănător a fost conceput și de Francesco Suarez, jurist spaniol în lucrarea „Tractatul de Legibus et de legislatore” 1612, propunea o comunitate a statelor guvernate de norme de conviețuire comune. De aceste probleme s-au preocupat Dante care, în lucrarea „De Monarhia” afirma respectul față de toate sistemele juridice, considerîndu-le pietre de temelie pentru asigurarea păcii, recurgerii la metode pașnice, legitime. A fost preluat în gîndirea sa de Erasmus de Rotferdam „Querela Pacis”, de Thomas Morus „Utopia”.

Cel mai detaliat plan de soluționare pașnică a diferendelor a fost elaborat de Emeric Cruce, în 1629 la Paris, planul lui Cruce întitulat „Le nouveau Cynee ou discours des occasiones et de moyen d’etablir une paix generale et la liberte de commerce pour tout le monde”, prevede o instanță „sui generis” de judecată a conflictelor care s-ar isca între state. Crearea unei Adunări Constante în cadrul unei Curți Internaționale permanenete, alcătuită din reprezentanți ai tuturor statelor și care urma să soluționeze conflictele pe baza principiilor juridice.

Exemplul actual al soluționării diferendelor în cadrul organizațiilor internaționale ONU, OSCE, Consiliul de Securitate al ONU și prin organizații Regionale: Liga Arabă, OUA. Aceste planuri de organizare pașnică a lumii au fost datorate conflictelor din prima jumătate a secolului IX, care au cuprins întreaga Europă, această epocă caracterizîndu-se ca cea mai tulbure, cea mai tenebră și cea mai zbuciumată din istoria continentului. Din tenebrele acestei epoci răzbat totuși cîteva planuri de organizare pașnică a lumii prin renunțarea la forță. Fără îndoială, cele mai valoroase idei le găsim în nemuritoarea operă a lui Hugo Grotius „De jure belli ac pacis”, publicată în limba latină în 1625.

Deși, nu cuprinde un plan concret de organizare pașnică a lumii, ideea ca atare își găsește o tratare adecvată. Grotius concepe reglementarea diferendelor dintre state de către un organism al reprezentanților puterilor europene, „în cadrul cărora litigiile ar fi judecate de către aceia dintre ei care nu sunt parte la litigii, astfel încît să se găsească un mijloc de forțare ca părțile să se împace în condiții rezonabile”

Tot din această perioadă datează și „Marele plan a lui Sully” care, printre altele, se referă la soluționarea diferendelor dintre state de către un consiliu. După pacea Westphalică, din 1648, care a pus capăt războaielor religioase, pentru prima dată în istoria omenirii s-a creat un sistem organizat de relații internaționale bazat pe echilibrul forței care, în intenția organizatorilor, era menit să reducă posibilitatea recurgerii la forță pentru soluționarea eventualelor conflicte ce s-ar ivi între state.
Charles Irenes Castel analist al epocii moderne a elaborat un plan din 6 puncte care prevedea în caz de conflict între membri, nici un stat nu putea recurge la arme, dar trebuia să apeleze la mediatorul său care era Senatul, prin prisma comisarilor mediatori, numiți ad-hoc căutau soluții de împăcare a părților. În cazul cănd acțiunea acestora suferea eșec, Senatul urma să treacă la judecarea cazului, hotărîrea fiind adoptată cu majoritatea de ¾. Deși a trezit un viu interes planul lui Castel nu s-a aplicat în practică.

Astfel de proiecte de pace au fost elaborate de numeroși juriști și filosofi printre care Leibnitz, J.J. Rousseau, J. Betham, E. Kant.

În această ordine de idei trebuie de menționat și lucrările Congresului Mondial al Păcii (Paris 24 august 1849), care în rezoluția adoptată prevede că recurgerea la război ca mijloc de reglementare a diferendelor dintre state este condamnată de religie, morală, rațiune și umanitate. Pacea fiind unica modalitate ce poate garanta legile morale și materiale ale popoarelor, rezoluția precizează că este de datoria guvernelor să supună diferendelor proceduri arbitrare și să respecte hotărîrile arbitrilor.

Dacă reglementarea juridică a războiului și soluționarea pe cale pașnică a diferendelor faceau progrese incontestabile pe planul ideilor, pe tărâm practic realizările erau mai modeste. Însă, sfîrșitul secolului al XVIII-lea începutul secolului al XIX-lea relațiile dintre state se internsifică drept urmare a dezvoltării căilor de comunicație internațională și a progreselor tehnico-științifice. Această perioadă afirmă principiile de bază ale dreptului internațional – principiul suveranității, principiul egalității în drepturi, principiul neamestecului în treburile interne ale altor state. Deși domina spiritul de dictat al marilor puteri față de statele mici și principiile menționate nu erau concepute decît pentru relațiile dintre statele așa-zise civilizate, totuși s-a format o bază pentru promovarea mijloacelor pașnice de rezolvare a diferendelor internaționale, sferă mai largă deja de preocupare a statelor.

La începutul secolului XIX-lea, evoluția instituției de reglementare pașnică lasă în umbră etapa cînd acestea erau folosite accidental și numai dacă serveau mai bine intereselor unei părți, a celei mai puternice. Metodele de reglementare pașnică trec la o altă etapă organizată, în care posibilitatea recurgerii la calea pașnică începe să fie prevăzută anticipat în acorduri, tratate și convenții internaționale. Posibilitatea folosirii obligatorie a mijloacelor pașnice în relațiile internaționale au marcat un progres nu doar al acestei instituții, dar și al dreptului internațional în general. Prin tratatul general de Pace și Prietenie, încheiat între Austria, Franța, Anglia, Prusia, Rusia și Sardinia la paris, între 18-30 martie 1856, ca rezultat al încheierii războiului Crimeii, medierea era obligatorie în cazul tuturor neînțelegerilor ce s-ar ivi între aceste puteri și Sublima Poartă.

Măsurile menționate, deși nu au reușit să elimene războiul din practica internațională, au făcut oarecare ordine în anarhia politică a forței. Dreptul de a recurge la război continua să rămănă însă regula de bază a dreptului internațional.

Primele tentative de eliminare a războiului ca mijloc de reglementare a diferendeor dintre state și de impunere a mijloacelor pașnice au avut loc către sfîrșitului secolului al XIX-lea.

Conferințele de la Haga din 1899 și 1907, reunite sub auspiciile „păcii, dezarmării și arbitrajului”, deși au eșuat în problema dezarmării, au reușit sistemațizarea și perfecționarea procedurilor diplomatice de reglementare a difendelor, consacrarea în categoria mijloacelor pașnice a arbitrajului, inclusiv politic, și instituționalizarea jurisdicției internaționale. În privința stingerii conflictelor dintre state, convențiile încheiate cu acest prilej lasă însă, în continuare, la latitudinea statelor, alegerea între căile pașnice și cele nepașnice.

Însă, primul act internațional cu caracter multilateral, care cuprinde interdicția războilui de agresiune a fost Pactul general de renunțare la război ca instrument al politicii naționale a statelor – Pactul Briand-Kellog, încheiat la Paris la 27 august 1928. Art.1 al Pactului stabilește: „Înaltele Părți Contractante declară în mod solemn în numele popoarelor lor că ele condamnă recurgerea la război pentru reglementarea diferendelor internaționale și renunță la acesta în calitate de instrument al politicii naționale în relațiile lor mutuale”. Art.2 prevede obligațiunea ce incumbă părților Pactului de a reglementa toate diferendele și conflictele dintre acestea, indiferent de natura sau originea lor, numai prin mijloace pașnice. Astfel, în dreptul internațional nu se mai recunoaște decît o singură situație legală: starea de pace.
Pactul Briand Kellog separă mijloacele bazate pe forță de cele pașnice, creînd o normă nouă de drept internațional – interzicerea războiului de agresiune, și un principiu cu vocație de universalitate – principiul reglementării pașnice a diferendelor internaționale.

Principiul rezolvării numai prin mijloace pașnice a diferendelor internaționale a fost reafirmat ca principiu fundamental al dreptului internațional actual în Carta ONU. Chiar în primul articol al Cartei, care definește scopurile organizație, Națiunile Unite își propun „să înfăptuiască, prin mijloace pașnice și în conformitate cu principiile justiție și dreptului internațional, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situațiilor cu caracter internațional care ar putea duce la o încălcare a păcii”. Art. 2 alin.3 al Cartei, prevede: „toți membrii Organizației vor rezolva diferendele lor internaționale prin mijloace pașnice, în așa fel încît pacea și securitatea internațională, precum și justiția, să nu fie puse în primejdie”.

Principiul reglementării pașnice a diferendelor internaționale a fost reiterat într-un număr însemnat de documente ale ONU și alte organizații internaționale, dintre care, pentru definirea conținutului acestui principiu, menționăm „Declarația referitoare la principiile dreptului internațional privind relațiile prietenești și cooperarea între state potrivit Cartei ONU”, și Declarația de la Manilla asupra reglementării pașnice a diferendelor internaționale, adoptat de Adunarea Generală a ONU la 15 noiembrie 1982.

Ca un prim comandament legat de reglementarea pașnică a diferendelor internaționale este obligația statelor de a soluționa orice litigiu exclusiv prin mijloace pașnice. În acest sens, paragraful 13 al Declarației de , prevede: „nici existența unui diferend, nici eșecul unei proceduri de reglementare pașnică a unui difernd nu autorizează nici unul din statele părți la un diferend să recurgă la forță sau la amenințarea cu forța”.

Actul final de la Helsinki, din anul 1975, formulează astfel această obligație: „Statele participante vor reglementa diferendele dintre ele prin mijloace pașnice, astfel încît să nu fie în pericol pacea și securitatea internațională și justiția” (cap. I pct.V).

Actul final de la Helsinki, mai prevede două obligații importante pentru părțile într-un diferend internațional, și anume:

În situația cînd recurgerea la un mijloc pașnic n-a dus la soluționarea diferendului, părțile în diferend trebuie să recurgă la un alt mijloc pașnic, reciproc acceptibil pentru ele;

Se cere tuturor statelor să se abțină de la orice acțiune care ar putea contribui la agravarea situației dintre statele aflate în diferend și să implice soluționarea lui.

Declarația Adunării Generale a ONU privind reglementarea pașnică a diferendelor internaționale, adoptată în anul 1992, contribuie la precizarea conținutului principiului soluționării prin mijloace pașnice a diferendelor internaționale. Ea prevede următoarele:

Statele au îndatorirea de a acționa cu bună-credință în relațiile dintre ele pentru a evita ivirea de diferende, urmărind să trăiască în pace și ca buni vecini și să contribuie la consolidarea păcii și securității internaționale;

Statele au obligația de a rezolva diferendele internaționale numai prin mijloace pașnice, alese în mod liber de ele și de a le rezolva în mod rapid și echitabil;

Statele, care sunt părți contractante ale unor tratate regionale sau fac parte din organizații regionale, sunt datoare să soluționeze diferendele dintre ele, în primul rînd prin aceste mijloace regionale, iar în cazul cînd nu se ajunge la soluționarea diferendului, ele trebuie să se adreseze Consiliului de Securitate al ONU;

Statele aflate într-un diferend au datoria să nu înceteze procesul de soluționare al lui, prin mijloace pașnice;

Statele pot încheia acorduri speciale cu privire la reglementarea pașnică a diferendelor, care se pot ivi înter ele.

1.2 Abordarea teoretică a noțiunii de diferend internațional

Relațiile contemporane sunt dominate de mari probleme, fară a exista încă – paradoxal – soluții alternative. Cea mai gravă dintre ele este violența, deși a fost mult limitată și reglementată dupa cel de-al doilea război mondial, nu a dispărut, ci a capătat noi forme de manifestare, unele foarte grave, precum conflictele interne destructurate sau terorismul international.

Pacea si războiul ramân si astăzi probleme esențiale ale societății internaționale si reglementarea juridică nu este suficientă pentru a consacra realmente pacea ca unica stare de normalitate, pentru că relațiile internaționale pot fi incă reglementate si prin putere. Competiția pentru putere, ințeleasă ca o competiție de interese ale partenerilor la viața internațională, mai ales a statelor, duce inevitabil la stări contradictorii, la dezacorduri între aceștia.

Diferendele nu sunt fenomene noi, atît la nivel teoretico-conceptual, cît și la nivel practic. Omenirea se confruntă cu problematica apariției și dezvoltării diferendelor încă din cele mai străvechi timpuri, pămîntul fiind bîntuit de războaie, iar popoarele terorizate de cruzimea lor.

Statele, ca formațiuni de sine stătătoare au intrat în raporturi reciproce, la început sporadic și incidental, ca apoi aceste diverse relații să se extindă treptat asupra tuturor domeniilor vieții sociale. La început, aceste relații au îmbrăcat doar forme principale: de colaborare și de confruntare, ultima provocând deseori adevărate cataclisme mondiale, distrugînd culturi și civilizații. Fenomenul confruntărilor mai poartă denumirea de diferend internațional, acesta fiind definit ca o “neînțelegere, o opoziție între două sau mai multe state, care au atins stadiul în care părțile au formulat pretenții sau contrapretenții și care constituie un element de tulburare a relațiilor dintre ele.”

Precizînd noțiunea dată, vom adăuga că diferendul este de facto o „contestație, litigiu, divergență sau conflict dintre actorii internaționali.”

Conform Dicționarului Enciclopedic, diferendul este „o neînțelegere, ciocnire de interese, dezacord, antagonism, ceartă.”

În jurisprudența internațională, diferendul, ca noțiune, a fost definit de Curtea Permanentă de Justiție Internațională ca: „un dezacord asupra unei probleme de drept sau de fapt, o opoziție de teze juridice sau de interese dintre state.” Un diferend internațional se poate naște nu numai între state, ci și între state și organizații internaționale sau între organizații, și lor aplicîndu-li-se principiile esențiale ale soluționării diferendelor între state.

Într-o altă accepțiune, diferendul inseamnă o neânțelegere, un dezacord sau litigiu intre două sau mai multe state cu privire la un drept, pretenție ori interes.5 Carta ONU la art.36 par.3 stabileste că "in regula generală, diferendele de ordin juridic trebuie sa fie supuse de părți Curții Internaționale de Justiție, în conformitate cu dispozițiile Statutului Curții". Jurisdicția internationala considera ca toate diferendele sunt juridice pană la proba contrarie, dacă cererea reclamantului are sau nu temei de drept.

În Carta ONU și în alte documente internaționale, alături de noțiunea de „diferend” figurează și noțiunea de „situație”, aceasta din urmă cu un sens mai larg: ca o stare de fapt „care ar putea duce la fricțiuni internaționale sau ar putea da naștere unui diferend”. În timp ce diferendul reprezintă o „neînțelegere sau un dezacord declarat între două și, uneori, mai multe state, cu privire la un drept, o pretenție sau un interes”, termenul de situație exprimă o stare de fapt care ar putea da naștere unui diferend și care, de regulă, privește mai multe state. În plus, în timp ce obiectul diferendului este în general precis și clar circumscris, situațiile implică interese mai complexe ce atenuează îngrijorarea unui număr mai mare de state.

Ca fenomen complex avînd rădăcini adînci în istoria relațiilor internaționale, diferendele au fost întotdeauna cercetate de diverși analiști. Ideea analizei diferendelor și a reglementării lor a fost promovată de mulți gânditori ca: Nicolo Machiavelli, Thomas Hobbs, A. Carra, Hans Morgenthau, Jhon Berton, Keneth Weltz, Stiven Krasner etc. La sfîrșitul anilor ’80 – începutul anilor ’90, brusc au început să fie analizate mai pe larg diferendele internaționale, cauza fiind dorința de a evita pe viitor apariția noilor focare de tensiune pe glob.

La început mulți politicieni și cercetători au înaintat ideea unui sistem global lipsit de conflicte și războaie. Conform tezelor acestor cercetători reglementarea diferendelor e posibilă doar pe o singură cale – cea pașnică. Însă realitatea a arătat că sfîrșitul războiului rece a dat naștere multor conflicte armate locale. Ca reacție la ideea “păcii veșnice” a apărut teza lui S. Hantington în care el vorbea despre “ciocnirea civilizațiilor”. După Hantington, cauza diferendelor prezentului constă în diferențele culturale și religioase care există între diferitele părți ale lumii.

Începutul secolului XXI marchează schimbarea totală a artei războiului. Războiul tradițional este dat uitării și înlocuit cu un tip de diferend neconvențional, asimetric, care nu respecta nici una din regulile stabilite anterior.

La ora actuală diferendele, la diferite nivele și sub diferite forme, pun stăpînire mai pe toate structurile de activitate umană. De altfel, într-o epocă paradoxală a globalizării, care promitea tuturor bunăstare, în baza conceptului unitate prin diversitate pe de o parte, iar pe de alta se ciocnește de acutizarea proceselor de secesionism și naționalism, diferendele influențează balanța de forță, devenind, astfel punctul de greutate a strategiilor occidentale.

Conflictele prezentului păstrează cîteva din trăsăturile luptelor anterioare. Una dintre diferențele de fond constă în faptul că în prezent, ele au devenit modul principal de înfruntare între două forțe oponente. În schimb, natura actorilor a rămas în mare parte neschimbată: ei nu sunt exponenți ai națiunii învestiți cu dreptul de a reprezenta voința poporului, ci grupuri de militanți mînați de idealurile religioase care îi animă, cu o puternică voință de a distruge complet inamicul. Scopul lor nu mai este acapararea puterii, ci aducerea la cunoștința întregii lumi a valorilor lor, care tind să devină universale; declanșarea cît mai multor conflicte la scară mică, care să ducă la declanșarea războiului global.

În consecință, totul este acum circumscris de înfruntarea între două forțe inegale din punct de vedere al puterii, precum și de regulile pe care, de regulă, atacatorul le stabilește dat fiind că acțiunile lor încă respectă caracterul de surprindere care să le sporească impactul. Este astfel clar că e mult mai ușor de lansat un atac asimetric decît pus la punct apărarea împotriva lui. În aceeași manieră, e mult mai ușor de gîndit un astfel de atac decît de elaborat o tactică defensivă care să i se opună. Un exemplu în acest sens constă în una din lecțiile învățate de armata britanică în timpul conflictului din Kosovo, cînd partizanii sîrbi așezau tancurile sau alt echipament militar în mijlocul satelor sau în alte locații, arătîndu-se astfel conștienți de faptul că armata Marii Britanii, încercînd să evite pierderile colaterale, nu le va ataca.

Diferendele internaționale ca și conflictele interne reprezintă unele antagonisme, confruntări ce apar dintre doi sau mai mulți subiecți cu interese, valori, opinii și acțiuni diferite. Spre deosebire de cauzele conflictelor interne, cauzele diferendelor internaționale sunt divergențele dintre interesele naționale, diferențele culturale și religioase care există între diferite părți ale lumii, divergențele de opinii și acțiuni.

Într-un sistem al politicii de putere, datoria principală a fiecărui guvern este considerată a fi păstrarea intereselor poporului pe care îl conduce și pe care îl reprezintă în raport cu interesele concurente ale altor popoare. Există anumite lucruri pe care o putere le consideră esențiale pentru continua ei independență. Cînd actorii sunt de acord de a supune disputele lor unui arbitru (adică o reglementare de către a treia parte), sau unei reglementări juridice (adică o reglementare a Curții Permanente de Justiție creată în 1921), ele aproape întotdeauna exclud expres disputele ce afectează interesele lor vitale. Fiecare actor este convins că interesele sale sunt compatibile într-un mod general cu interesele comunității puterilor, dar propriile interese sunt prima lor preocupare.

În diferendele internaționale se confruntă nu interesele și scopurile personale, ci cele naționale sau statale. În primul rînd interesele legate de asigurarea securității, și suveranității statale, a integrității și securității teritoriale, economice, sociale și informaționale. De asemenea, diferendele pot apărea și datorită unor contradicții ce au la bază interese personale a unor actori internaționali.

Alături de interesele naționale o altă cauză determinantă o constituie diferențele culturale și religioase care există între diferitele părți ale lumii. Exemplul cel mai elocvent este lumea islamică, războiul împotriva Occidentului este o problemă de recîștigare a respectului de sine, de minimizare a influenței exercitate în zone sau chiar de distrugere.

Analizînd relația Islam – Occident în acești termeni, declanșarea unui război global este iminentă. Într-o logică simplă, nu este greu de observat că puterea națională a statelor islamice nu le permite să poarte un război tradițional, la scenă deschisă, împotriva statelor occidentale. De aceea, există guverne în țările islamice care recurg la diverse tactici de sprijin a organizațiilor teroriste și care, astfel, se folosesc de puterea poporului înarmat pentru a-și atinge scopurile. Toate diferendele internaționale își au cauzele lor specifice, cele mai multe conflicte avînd loc în Europa. Cauzele a nouăsprezece conflicte din această zonă sunt divergențele de teritoriu, celelalte au apărut în legătură cu problemele de dobîndire a independenței și autonomiei.

Vorbind despre tipologia diferendelor internaționale putem să le clasificăm după următoarele criterii:

criteriul cantitativ, care reflectă numărul de actori implicați în diferend,

criteriul calitativ reflectă caracterul părților aflate în conflict,

criteriul ce reflectă caracterul diferendului.

După criteriul cantitativ deosebim două tipuri de diferende: bilaterale și multilaterale. În cel mai simplu caz în diferend participă două state, și acest diferend este numit bilateral. De exemplu: conflictul greco-turc, care a apărut din cauza insulei Cipru, diferendul dintre Japonia și Federația Rusă cauza fiind insulele Curile. În cazul diferendelor multilaterale în soluționarea acestuia sunt cointeresate mai mulți actori internaționali și sunt implicate mai multe părți.

În cadrul criteriului cantitativ trebuie să remarcăm că există o tendință a măririi numărului de participanți în conflict, astfel cele mai multe diferende actuale au un caracter multilateral.

În condițiile actuale, tendința de implicare a tot mai multe părți în diferend s-a intensificat pe de o parte datorită creșterii interdependenții dintre membrii sistemului internațional, pe de altă parte – datorită creării a multor sisteme regionale și ideologice, organizații internaționale și, în particular, a ONU.

Fiind membru în aceste organizații și sisteme, statele automat devin participante a unuia sau altuia diferend. În “statul global” orice activitate implică toți actorii sistemului.

O altă tendință contrară celei analizate mai sus este transformarea diferendului multilateral în unul cu caracter bilateral.

Spre deosebire de criteriul cantitativ ce reflectă numărul de participanți în diferend, criteriul calitativ reflectă caracterul actorilor implicați în conflict. Conform acestui criteriu deosebim următoarele tipuri de diferende:

tensiuni transnaționale;

diferende interstatale;

conflicte locale ce sunt internaționalizate.

Tensiunile transnaționale pot apărea între un stat și o persoană juridică. Conflictul transnațional poate să ajungă la rangul unui diferend numai în cazul unei implicări de ordin diplomatic .

Diferendele interstatale. La această categorie se atribuie diferendele unde în conflict se află două sau mai multe state. Dar, totuși, uneori e vorba de diferende ce apar între un stat și o organizație internațională. De exemplu, diferendul dintre Egipt și Liga Arabă.

Exemple de conflicte locale ce au dobîndit o rezonanță internațională sunt conflictele din Spania (1936-1939), conflictul din Nigeria, problema Iugoslavă. Aici putem adăuga și conflictul din partea stîngă a Nistrului din Republica Moldova.

La ora actuală tot mai multe conflicte interne dobîndesc o rezonanță internațională. Conform criteriului ce reflectă caracterul diferendului deosebim 3 tipuri de diferende:

diferende politice;

diferende juridice;

diferende ce poartă un caracter complex.

Diferendele politice sunt cauzate de contradicțiile interne dintre state. De obicei, cele mai dificile diferende sunt cele de ordin politic și sunt cele mai complicate în reglementare.

Diferența între diferendele juridice și cele politice constă în metodele de reglementare folosite. Diferendele juridice sunt reglementate doar prin metodele juridice: arbitrajul și deciziile Curții Internaționale de Justiție.

Mai există și alte tipologizări a diferendelor internaționale, de exemplu:

„după durata desfășurării diferendului:

de lungă durată;

de scurtă durată.

după obiectul diferendului:

politico-diplomatice;

etnice.

după metodele de reglementare:

politico-diplomatice;

juridice, ș.a.”

Astfel, vorbind despre o tipologizare a diferendelor internaționale, trebuie de remarcat următoarele. În conflictologia contemporană s-a produs un refuz de la găsirea a unei singure tipologii care să reflecte orice diferend, fiind aprobate și recunoscute mai multe tipologii care au fost reflectate mai sus.

Analizînd evoluția și starea actuală a mijloacelor de reglementare a diferendelor și situațiilor internaționale le putem clasifica în două mari grupe: mijloace pașnice și mijloace bazate pe constrîngere.

Mijloacele bazate pe constîngere sunt admise de Carta ONU și de alte acte internaționale, în mod cu totul excepțional și limitativ, pe care urmează să le clasificăm:

mijloace bazate pe constrîngere fără folosirea forței armate, precum: retorsiunea, represaliile embargoul, boicotul, blocada maritimă pașnică sau ruperea relațiilor diplomatice;

mijloace bazate pe constîngere cu folosirea forței armate, respectiv:

dreptul la apărare individuală sau colectivă, ca drept legitim consacrat în Carta ONU art.51, însă care poate fi exercitat numai în conformitate cu prevederile Cartei;

măsurile de constrîngere care implică folosirea forței armate, pe care le poate aplica exclusiv Consiliul de Securitate împotriva agresorilor sau pentru aplanarea altor situații, care pun în pericol pacea și securitatea internațională.

Dreptul internațional actual nu permite, cu excepțiile arătate mai sus folosirea forței armate de către state ca instrument al politicii naționale a lor în scopul rezolvării diferendelor la care sunt parte.

Mijloacele pașnice de rezolvare a diferendelor internaționale sunt mijloace obligatorii de soluționare a diferendelor, care la rîndul lor le putem grupa în:

Mijloace politico – diplomatice, care includ negocierea, bunele oficii, medierea, ancheta internațională și concilierea internațională;

Mijloace de natură jurisdicționale, care includ arbitrajul și soluționarea judiciară care în prezent se realizează de către Curtea Internațională de Justiție;

Organizațiile internaționale cu caracter universal sau regional.

Alegerea mijloacelor de soluționare pașnică este influențată de natura diferendelor pe care urmează să le rezolve, ceea ce necesită să se facă o distincție între direrendele „politice” și diferende „juridice”. Această distincție a fost făcută de Convenția de din 1907 (art.38), privind rezolvarea pașnică a conflictelor internaționale. Potrivit art. 36, din Statutul Curții Internaționale de Justiție au caracter juridic următoarele diferende:

interpretarea unui tratat;

orice problemă de drept internațional;

existența oricărui fapt, care dacă ar fi stabilit, ar constitui încălcarea unei obligații internaționale;

natura și întinderea despăgubirilor datorate pentru încălcarea unei obligații internaționale.

Luînd în considerație această precizare privitoare la competența CIJ s-a susținut că, spre deosebire de diferendele avînd un asemenea obiect, între state pot apărea conflicte politice, care urmează să fie soluționate prin diverse mijloace politico – diplomatice, în cadrul cărora s-ar încerca, în principal, o acomodare a diverselor interese ale părților.

În realitate, nu se poate stabili o distincție netă între diferende politice și diferende juridice, întrucît de obicei orice diferend prezintă atît aspecte politice cît și juridice.

1.3 Soluționarea pașnică a diferendelor internaționale- sinteză și conținut

Principiul de drept internațional al soluționării diferendelor prin mijloace pașnice comportă o importanță distinctă în baza faptul că, spre deosebire de setul principiilor ce urmăresc eliminarea factorilor ce compun diferendele internaționale, acest principiu are ca obiect derularea strategică a unor acțiuni cu scopul de stingere a litigiului deja apărut.

Pornind de la argumentul anterior, asta nu înseamnă că principiul soluționării pașnice ar avea o gravitate mai mică în raport cu celelalte principii, ci se situează pe aceeași treaptă a importanței, datorită rolului său activ în procesul de evitare a factorilor primejdioși ai păcii și mediului securitar internațional. Cadrul juridic al reglementării pe cale pașnică constă în toate izvoarele de drept internațional, precum: convenții, cutume, echitate, principii generale ș.a. cât și toate pârghiile juridice de tranșare a litigiului dintre părți.

Dincolo de principiul nerecurgerii la forță și amenințarea cu forța, de la care în anumite condiții specifice se pot face derogări, principiul ce preocupă lucrarea de față prevede ogligația ,,erga omnes” de a se recurge la rezolvarea pașnică, indiferent de natura conflictului. La rigoare, diferendele iscate trebuie soluționate în conformitate cu ,, principiile justiției și dreptului internațional” în așa fel încât ,,pacea și securitatea internațională să nu fie puse în primejdie.”

Conform prevederilor normelor de drept international, statele sunt obligate să soluționeze diferendele care au apărut între ele prin mijloace pașnice, penru a nu supune pericolului pacea și securitatea internațională. Principiu unanim recunoscut al dreptului international privitor la soluționarea pașnică a diferendelor internaționale are un character imperative și este stipulate în Carta O.N.U (p.3 art.2) și alte acte normative internaționale.

Consacrarea și punerea în valoare a acestui principiu au devenit posibile odată cu adoptarea cartei O.N.U care, dupa ce în preambul afirmă hotărîrea popoarelor Națiunilor Unite de a ,,practica toleranța, a trăi în pace unul cu celalat într-un spirit de bună vecinătate și de accepta principii și de a institui metode care să garanteze că nu vor face uz de forța armelor decît în interesul lor comun’’ și enunța că unul din scopurile principale ale organizației menținerea păcii și securității internaționale și, în aceste scop, să realizeze prin mijloace pașnice, conform principiilor justiției și a dreptului internațional, ajustarea și reglementarea diferendelor sau situațiilor, cu caracter internațional, susceptibile de a duce la o ruptură a păcii, proclamă, în art.2 par.3 principiul conform căruia ,, toți membrii organizației vor rezolva diferendele lor internaționale prin mijloace pașnice, în așa fel încât pacea și securitatea internațională, precum și justiția, să nu fie puse în primejdie’’.

Recunoașterea unanimă și reafirmarea acestui principiu au impus cu necesitate și precizarea conținutului și a funcțiilor sale. În principiu, caracterul său juridic fiind unanim recunoscut, urma să se stabilească, pe cale convențională, în afară de îndatorirea ca toate diferendele să fie reglementate numai pe cale pașnică și pe aceea de a le reglementa efectiv. Totodată, trebuie să se precizeze obligația părților aflate într-un diferend de a nu întreprinde nici un act de natură să-l agraveze, mai mult decât atât, să se adopte măsuri pentru a face efectivă recurgerea exclusivă la mijloace pașnice, pentru ca pacea și securitatea internațională să nu fie puse în pericol.

Problema a constituit, de altfel, obiectul disputelor în numeroase organizații și conferințe internaționale, ea fiind numai parțial rezolvată.

De ea s-a ocupat Comisia de Drept Internațională a O.N.U ,Conferințele de la Geneva din 1958 și 1960 cu privire la dreptul mării, cele două Conferințe de la Viena din 1961 și 1963, care au codificat dreptul diplomatic, și respectiv dreptul consular, Conferința pentru securitate și cooperare în Europa (1972-1975) ș.a.

2 – MODALITĂȚI DE REGLEMENTARE A DIFERENDELOR INTERNAȚIONALE

2.1 Mijloace politico-diplomatice în reglementarea diferendelor internaționale

Printre mijloacele de reglementare pașnică a diferendelor, procedurile politico-diplomatice, dintre care unele cunoscute încă din antichitate, sunt cel mai des folosite. Superioritatea mijloacelor politico-diplomatice de reglementare a diferendelor se bazează pe credința părților că prin utilizarea acestor căi suveranitatea lor este mai bine apărată: negocierile se desfășoară direct și sunt confidențiale, iar în condițiile recurgerii la sprijinul unui terț, părțile sunt libere să accepte sau să refuze eventuala soluție propusă de acesta. Recurgerea la mijloacele jurisdicționale obligă părțile la diferend să accepte soluția judecătorului sau arbitrului internațional.

Regulile de drept internațional stabilite prin tratate multilaterlae apara abia la sfîrșistul secolului XX, cu prilejul Conferințelor de pace de la Haga din anii 1899 și 1907. Era momentul când războiul era în legalitate, dar este notorie adoptarea a două convenții, Convenția pentru reglementarea pașnică a conflictelor internaționale și Convenția privind limitarea folosirii forței pentru acoperirea datoriilor contractuale, adoptate la Conferința din 1907.

Astfel, prima Convenție adoptată la această conferință, este de fapt primul tratat internațional prin care s-au codificat parțial mijloacele pașnice de rezolvare a diferendelor internaționale prin bunele oficii, medețiunea, ancheta internațională și respectiv arbitrajul internațional. Conform articolului (1) al ,, Convenției de la Haga pentru soluționarea pașnică a conflictelor internaționale’’ din 18 octombrie 1907 se stabilește că: ’’în scopul de a preveni pe cît posibil recurgerea la forță în raporturile dintre state, puterile contractante convin să depună toate eforturile pentru a asigura rezolvarea pașnică a diferendelor internaționale’’.

În contextul unui anumit diferend internațional, mijloacele politico-diplomatice sunt considerate ca avînd un caracter prealabil, prin raport cu cele de natură jurisdicțională. Foarte adesea, negocierile de pildă, apar ca o etapă inițială a unui proces complex al cărui rezultat final este soluția diferendului. Aceste mijloace sunt folosite, de cele mai dese ori, în afara unui cadru instituțional, pentru a reglementa fie diferende de importanță redusă, fie dimpotrivă, prea importante din punct de vedere politic pentru a permite intervenția unei organizații internaționale. Există posibilitatea trecerii de la o procedură diplomatică la alta, elementul fundamental constituindu-l negocierea.

Mijloacele politico-diplomatice se caracterizează prin lipsa de formalism, în sensul desfășurării lor în Afara unui cadru instituțional prestabilit. Ceea ce se urmărește în general, prin intermediul mijloacelor politico-diplomatice este apropierea punctelor de vedere ale părților, pînă la găsirea unei soluții acceptabilă pentru ele, această soluție nu este însă obligatorie.
În abordarea soluționării unui diferend prin mijloace diplomatice părțile pot decide să se angajeze în negocieri directe între ele, ori pot să recurgă la intervenția unui terț, prin bunele oficii, mediere, anchetă ori conciliere.

Regula deplinei libertăți a părților de alegere între oricare din mijloacele de soluționare pașnică a diferendelor include și libertatea acestora de a combina, în contextul aceluiași diferend, modalitățile diplomatice între ele sau cu acela de tip jurisdicțional. În încercările de soluționare a anumitor diferende sunt chiar greu de stabilit uneori distincții clare între utilizarea unuia sau altuia dintre mijloacele politico-diplomatice sau în ce moment se poate determina intenția părților de a trece de la o modalitate la alta. Se cunosc și cazuri în care mijloacele diplomatice și cele jurisdicționale s-au desfășurat în paralel.

Negocierea este o interacțiune care implică existența a doi sau mai mulți parteneri cu interese neomogene. Principalul scop în procesul negocierii este obținerea consensului. De regulă, negociatorii se străduie să transforme interesele divergente în scopuri comune, ajustându-și cerințele în mod flexibil și având rezerve de unde să cedeze, încă de la începutul procesului de negociere. Nu se pornește în nici o negociere de la ,,minimul acceptabil’’ cu idee că ,, așa ar fi corect să fie’’ și cu speranța că partenerul va aprecia această poziție ,,realistă’’. În realitate, o negociere nu este altceva decât cea mai elementară aplicare în practică a legii cererii și ofertei.

Negocierile permanent au constituit calea optimă de rezolvare a problemelor. Dreptul internațional a consacrat negocierea ca fiind prima cale de soluționare la cer se recurge statele în cadrul unui diferend.

Avantajele pe care le oferă recurgerea la negociere sunt considerabile: costurile și eforturile sunt mai mici, rezultatele pun în acord viziuni diferite și armonizează creativ viziuni divergente, relațiile de lungă durată între parteneri sunt îmbunătățite, crește implicarea și sentimentul de responsabilitate al partenerilor în negocieri, resursele sunt alocate rațional printr-un mod de decizie colectiv, amiabil, posibilitate apariției unui conflict se reduce.

Negocierea este calea armoniei, formula magică care transformă interesele opuse în interese complementare și asigură succesul afacerilor și cooperarea durabilă între state.

Negocierea – procedură de reglementare pașnică a diferendelor.

Negocierile constituie prima procedură diplomatică de soluționare pașnică. Ele reprezintă un demers absolut necesar oricărei tentative de a reglementa un diferend. Părțile fiind angajate în „contacte directe”, negocierile sunt considerate, în general, ca modalitatea cea mai adecvată pentru soluționarea unui diferend. Obiectivul negocierilor fiind soluționarea ca atare a diferendului sau doar clasificarea elementelor acestuia, în vederea determinării procedurii pe care părțile, de comun acord, o vor adopta în continuare, în scopul soluționării definitive.

Ca instrumente de reglementare a diferendelor internaționale, negocierile au apărut înaintea procedurilor jurisdicționale. Cu toate acestea, tehnologiile folosite în cadrul negocierilor mult timp nu au fost analizate și cercetate. Doar la începutul secolului XX, negocierile au devenit obiectul unor analize științifice mult mai profunde, datorită rolului pe care îl au acestea în lumea contemporană.

Negocierea are de asemenea, un loc preponderent și în reglementarea pașnică a diferendelor, indiferent de obiectul acestora – dispute politice, juridice, economice, teritoriale, etnice etc. Negocierile sunt considerate ca nefiind o modalitate bine definită din punct de vedere procedural. Ele se desfășoară prin contacte și tratative între reprezentanții părților, ca și prin schimburi de documente scrise.
Negocierile sunt un proces neuniform și cuprind cîteva etape:

pregătirea părților pentru negocieri;

stabilirea programului de desfășurare a negocierilor;

analiza și implementarea rezultatelor negocierilor.

Toate elementele negocierilor și condițiile pentru desfășurarea lor se stabilesc de părțile în diferendul respectiv. Totodată, în desfășurarea negocierilor trebuie de avut în vedere art. 2 parag. 3 din Carta ONU, că negocierea ca și celelalte mijloace pașnice de rezolvare a diferendelor trebuie să fie în conformitate cu imperativul de a nu pune în primejdie pacea și securitatea internațională și nici justiția, condiție generală pentru toate mijloacele pașnice.

Declarația de la Manila subliniază faptul că negocierea directă, ca mijloc de soluționare a diferendelor internaționale, se caracterizează prin suplețe – negocierea poate fi folosită pentru soluționarea oricărui diferend de ordin politic, tehnic, economic, etc. și prin eficacitate – în viața internațională statele recurg adesea la negocieri pentru rezolvarea problemelor litigioase, multe dintre acestea fiind soluționate pe această cale.

Deci, negocierile nu au doar un rol de preîntîmpinare a conflictelor sau de a le opri atunci cînd acestea au izbucnit, ci, mai mult oferă posibilitatea părților ca, în cadrul convorbirilor directe, să stabilească singure viitoarele reglementări.

Negocierile diplomatice între părțile în conflict constituie în mod natural mijlocul cel mai simplu și mai eficace de a ajunge la o reglementare satisfăcătoare.
Ținînd seama de unele soluții ale jurisprudenței internaționale, în doctrină s-a format un curent de opinie conform căruia, „în contextul soluționării pașnice a diferendelor, se poate vorbi despre o regulă privitoare la anterioritatea negocierilor”. Părțile la un diferend ar avea deci obligația de a angaja în negocieri directe înainte de a recurge la alte mijloace, Curtea Permanentă de Justiție Internațională, în litigiul Concesiunile Mavrommatis, a considerat că: „Înainte ca un diferend să ajungă în fața justiției, se impune ca obiectul său să fie clar definit prin intermediul negocierilor diplomatice”.

O altă regulă care se degajă în legătură cu negocierile internaționale este desfășurarea acestora cu bună credință, deci cu intenția reală de a se ajunge la o soluție reciproc acceptabilă.

Obligația de a negocia nu implică totuși obligația de a se ajunge neapărat la o soluție acceptabilă pentru părțile la diferend.

Negociatorii într-un diferend sunt, în general, funcționari ai ministerelor afacerilor externe sau membri ai misiunilor diplomatice ale unui stat acreditați pe lîngă celălalt stat, dar pot fi și alte personalități, care posedă experiență și prestigiu în domeniile ce formează obiectul diferendului. În anumite etape ale negocierilor, la acestea pot participa chiar șefi de state ori de guvern.

Unul dintre avantajele negocierilor este considerat tocmai acela că, datorită lipsei lor de formalism, ele se pot desfășura alternativ cu alte mijloace se soluționare ori se pot relua la nivele diferite de reprezentare. Uneori tocmai schimbarea acestor nivele este demersul în măsură să deblocheze negocierile care ajunseseră, eventual, în impas.

Durata negocierilor variază în funcție de împrejurările concrete ale fiecărui caz, putînd să se desfășoare doar cîteva zile ori mai mulți ani, sau chiar decenii. Prin anumite tratate internaționale se stabilesc uneori termene limită pentru purtarea negocierilor după care, dacă nu se ajunge la o soluție acceptabilă de părți, se poate trece la alte mijloace pașnice.

Un alt tip de negocieri sunt considerate și consultările, ele nu sunt prevăzute în articolul 33 al Cartei ONU, dar sunt incluse într-un număr de tratate ca mijloc de reglementare a litigiilor legate de aplicarea sau interpretarea tratatelor respective.
Consultările pot îmbrăca și forma schimbului de vederi acestea au un rol important în cadrul regimului instituit prin Convenția asupra dreptului mării, din 1982, în privința reglementării pașnice a diferendelor.

În funcție de cadrul de desfășurare a negocierilor, acestea pot fi:

a) Negocieri bilaterale – în cadrul cărora reprezentanții părților în litigiu se întîlnesc direct sau își fac cunoscute punctele de vedere prin intermediul corespondenței scrise. Acest gen de negocieri este facilitat de tehnica avansată a telecomunicațiilor și mijloacelor de transport. Negociatorii sunt, cel mai adesea, miniștrii afacerilor externe sau funcționari ai ministerelor afacerilor externe, dar pot fi și negociatori specializați.

Misiunile diplomatice permanente joacă și ele un rol important în exprimarea poziției guvernului lor în cadrul negocierilor cu ministerul afacerilor externe, al statului în care sunt acreditate. Statele implicate într-un diferend care n-au stabilit pînă în momentul respectiv relații diplomatice între ele, pot începe negocierile prin intermediul misiunilor lor diplomatice de pe lîngă un stat terț sau de pe lîngă ONU;

b) Negocierile multilaterale. În cazul în care într-un conflict sunt implicate mai multe state, o conferință internațională poate oferi cadrul optim al negocierilor. Statele care sunt interesate în reglementarea unui diferend, fără a fi parte la aceasta, pot ține o conferință internațională, la care părțile aflate în diferend pot să nu participe, pentru a studia litigiul și a formula puncte de vedere privind căile de soluționare a acestuia;

c) Negocierile colective. O organizație internațională poate constitui, de asemenea, cadrul optim negocierilor atunci cînd soluționarea unui anumit litigiu interesează un grup de state membre ale organizației respective.

Negocierile se pot desfășura în capitala unuia dintre statele – părți la litigiu sau, pe rînd, în capitalele fiecărui stat – parte sau, în cazul negocierilor bilaterale, într-o localitate apropiată de frontiera comuna, stabilită de comun acord.

Marele diplomat și om politic Nicolae Titulescu spunea că atunci cînd diplomații discută tunurile tac.

Medierea și Bunele Oficii. Medierea este o procedură diplomatică de reglementare a diferendului și desemnează acțiunea unui terț de participare la organizarea negocierilor, pe care de regulă le conduce, examinînd fondul diferendului și făcînd propuneri pentru soluționarea lui.

Acest mijloc pentru reglementarea unui diferend se aseamănă cu bunele oficii, dar presupune participarea terțului la negcieri ca participant activ și autorizat.

Această modalitate de reglementare pașnică a litigiilor este prevăzută într-o serie de tratate multilaterale: Convențiile de la Haga din 1899 și 1907 privind reglementarea pașnică a conflictelor internaționale; Tratatul Interameriacan din 1936, asupra bunelor oficii și medierii; Carta Națiunilor Unite; Pactul Ligii Statelor Arabe; Tratatul american de reglementare pașnică din 1948; Protocolul de mediere, conciliere și arbitraj din 1964; Actul final din 1975 al OSCE; Declarația de la Manila privind reglementarea pașnică a diferendelor internaționale din 1982.

Potrivit Convenției de din 1907, „oferta de mediere nu trebuie să fie considerată ca un act inamical. Dreptul de a oferi medierea este conferit puterilor străine conflictului, chiar în decursul ostilităților iar rolul mediatorului constă în a pune de acord pretențiile opuse și de a calma resentimentele care, poate, s-au ivit între satele în conflict. Funcțiile mediatorului încetează din momentul cînd s-a constatat fie de către o parte în litigiu, fie de către mediator, că mijloacele de reglementare a diferendului propuse de acesta nu sunt acceptate”.

Medierea încetează atunci cînd părțile ajung la un acord acceptînd fie integral propunerile mediatorului, fie modificînd aceste propuneri. De asemenea medierea se termină cînd propunerile de soluționare nu sunt acceptate, iar conflictul continua să existe și să se amplifice.

Ancheta internațională. Aceasta este o tehnică tradițională,cutumiară, folosită în cazurile în care există divergențe între parți la un diferend, asupra situației de fapt care la generat. Ancheta internațională sau comisia internțională de anchetă, instituită de prima Conferință de la Haga din 1988 și reglementată prin Convenția I de la Haga pentru aplanarea conflictelor internaționale idn 1907.

Comisia internațională de anchetă este formată de către părțile în diferend, în baza acordului dintre ele unde se precizează: 1) faptele pe care comisia trebuie să le cerceteze și elucideze; 2) modul și termenul de alcătuire a ei; 3) întinderea împuternicirilor membrilor ei; avînd misiunea de a clarifica faptele care au generat diferendul și pe această cale să contribuie la soluționarea lui pașnică.

Acordul prin care se înființează o astfel de comisie poate fi anterior unui diferend și să fie cuprins într-un tratat special bi-sau multilateral, care să prevadă ancheta internațională ca mijloc pașnic de soluționare a diferendelor ce se pot ivi între părțile contractante. Ca exemplu la această situație am putea menționa ,, Tratatele Bryan’’ încheiată între SUA cu peste 30 de alte state între anii 1913-1915 sau Statutul OIM (art.26).

Concilierea internațională. A apărut ca necesitate de a completa competențele limitative ale comisiei internaționale de anchetă, adică extinderea obiectivelor de la simpla constatare a faptelor, la rezolvarea diferendului și impăcarea părților.

Concilierea internațională constă din examinarea unui diferend de către un organ ‘’ comisia internațională de conciliere’’, prestabilit sau instituit (ad-hoc) după ivirea diferendului, cu scopul soluționării punctelor litigioase dintre părțile în diferend. Constituie modalitate mai nouă de soluționare a diferendelor, spre deosebire de celelalte mijloace examinate anterior, ea nu a fost menționată de exemplu în Convenția de la Haga din 1907, privind aplanarea conflictelor. Concilierea internațională a cunoscut o largă utilizare îndeosebi după primul război mondial.

Lucrarile comisiei de conciliere au un caracter secret, publicitatea fiind interzisă pînă cînd rezultatul procedurii de conciliere este evident.

În forma sa clară, concilierea într-o măsură oarecare face trecerea de la mijloacele politico-diplomatice la cele jurisdicționale, însă în acelați timp diferă de acestea prin fapul că presupune nu obligația ci numai facultatea părților în diferend de a accepta soluția recomandată de către comisia de conciliere.

Ca concluzie putem menționa că, comisia internațională de conciliere are un rol mai amplu decît cea de anchetă, deorece cercetează nu numai faptele ce au dus la apariția diferendului, dar face si recomandări asupra modului de soluționare a acestuia, care sunt cuprinse într-un raport, nefiind obligatorii pentru părți.

O regulă importantă a dreptului internațional conteporan este, că statele își aleg în mod liber și pe bază de acord între ele mijlocul pașnic la care recurg pentru soluționarea unui diferend ivit între ele. Aceasta reprezintă regula caracterului facultativ al mijloacelor pașnice, ceea ce este expresia suveranității statelor și a egalității în drepturi. Este o regulă care admite prin ea însăși excepția că statele pot stabili în prealabil, pe bază convențională recurgerea la un anumit mijloc pașnic de soluționa diferendele dintre ele.

La o însumare la cele spuse putem menționa că, reglementarea pașnică reprezintă o parte componentă, fundamentală a securității, a stabilirii unor relații internaționale bazate pe înțelegere și încredere reciprocă, excluderea forței – ca mijloc de soliționare a conflictelor ar duce la protecția vieții și integrității omului.

Aici iși are locul și o afirmație de a lui W.Goethe: Nu e destul să știi, trebuie și să aplici/ Nu e destul să vrei, trebuie și să faci.

2.2 Eficiența mijloacelor jurisdicționale în reglementarea diferendelor internaționale

În articolul 33 din Carta ONU, care enumără mijloacele pentru reglementarea pașnică a diferendelor internaționale, se precizează că statele părți la orice diferend „a cărui prelungire ar putea pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale” trebuie să caute să-l rezolve prin mecanisme politico-diplomatice dar și „pe calea arbitrajului și reglementării judiciare”.

Reglementarea unor diferende internaționale „pe calea arbitrajului” presupune un organ de jurisdicție ad-hoc, constituit pentru soluționarea unui anumit diferend, în timp ce calea judiciară se referă la un organ de jurisdicție instituționalizat, cu activitatea permanentă, care este realizată după anul 1945, îndeosebi prin Curtea Internațională de Justiție, organ principal al ONU, cu sediul

Aceste două modalități se caracterizează prin cîteva elemente fundamentale ale funcțiunii jurisdicționale, în general:

Procedura are caracter contradictoriu și trebuie să garanteze egalitatea părților și dreptul lor la apărare;

Ea se finalizează printr-o hotărîre, întemeiată pe considerente de drept;

Hotărîrea, pronunțată de un organ independent față de părțile în litigiu, este obligatorie pentru acestea.

Realizarea jurisdicției internaționale, spre deosebire de justiția internă, este marcată însă de unele particularități, care rezultă din faptul că justițiabilii sunt, în principal, statele, purtătoare de suveranitate.

Astfel, în timp ce în ordinea internă, dreptul unei persoane de a se adresa justiției este un drept fundamental, general recunoscut și garantat, în ordinea internațională, statele se pot adresa unor organe de jurisdicție internațională doar în situații excepționale, cu respectarea unor condiții riguros reglementate de normele de drept internațional.

Jurisdicția internațională este pentru state facultativă, în sensul că acestea nu pot fi aduse în fața unor organe de jurisdicție internațională fie arbitrale ori judiciare, cum ar fi Curtea Internațională de Justiție – decît cu consimțămîntul lor formulat expres. Chiar dacă în ultima perioadă exercitarea jurisdicției internaționale cunoaște anumite progrese, în direcția unei mai accentuate instituționalizări, declanșarea ei păstrează încă un pronunțat caracter convențional.

Arbitrajul internațional. Arbitrajul ar putea fi definit ca: „metodă de reglementare a diferendelor internaționale în care părțile, printr-o convenție formală, se supun deciziei unei terțe părți, care poate fi una singură sau mai multe, în urma unei proceduri contencioase din care rezultă o hotărîre definitivă.”

Convenția de , în definirea arbitrajului, pune accentul pe două elemente: „Arbitrajul internațional are ca obiect reglementarea litigiilor între state prin judecători aleși și pe baza respectării dreptului. Recurgerea la arbitraj implică angajamentul de a se supune sentinței cu bună credință.”

Ca o modalitate de reglementare pașnică a diferendelor, arbitrajul este cunoscut încă din antichitate. El a fost practicat, de exemplu, între cetățile grecești. Practica arbitrajului în sensul modern, a jucat un rol însemnat înainte de sfîrșitul secolului XVIII-lea, generalizîndu-se în secolul XIX-lea. În secolul XIX-lea, practica statelor a consacrat trei forme de arbitraj, în care rolul de arbitru a fost încredințat, după caz, unui șef de stat, unei comisii mixte sau unui tribunal arbitral. Dintre acestea, pentru evoluția ulterioară a instituției arbitrajului, un rol covîrșitor l-a avut sentința tribunalului arbitral din 1872 în speță „Alabama”, care a pus capăt unui diferend între SUA și Anglia, în favoarea SUA.

Arbitrajul internațional prezintă anumite caractere specifice care îl individualizează în sistemul modalităților de soluționare pașnică a diferendelor:

caracterul judiciar. Presupune existența unui element terț – organul arbitral – care trebuie să se pronunțe prinr-o hotărîre judiciară. Acest caracter presupune și caracterul obligatoriu al hotărîrii pronunțate, ceea ce îl diferențiază de modalitățile diplomatice de soluționare pașnică care constituie faza prealabilă utilizării arbitrajului;

caracterul consensual – acordul părților poate să fie anterior sau posterior, general sau special, dar trebuie să existe întotdeauna;

caracterul limitat – limitele se referă la excluderea anumitor categorii de diferende din cadrul celor care pot fi supuse arbitrajului: în anumite perioade au fost excluse „diferendele politice”, diferendele care pot afecta suveranitatea, independența, interesele vitale ale statelor;

caracterul suplu – în funcție de datele concrete ale diferendului, procedura arbitrajului poate fi stabilită cu suplețe, pe baza unor reguli simple.

În virtutea principiului suveranității și caracterului facultativ al jurisdicției internaționale, statele au dreptul de a refuza judecarea unui diferend în care ele sunt implicate, de către un terț. În temeiul aceluiași principiu, ele își pot asuma însă un angajament convențional de a supune diferendul respectiv judecății unei terțe părți, de a recurge la arbitraj. Consimțămîntul de a accepta arbitrajul poate fi dat a priori, înainte deci de nașterea litigiului, sau a posteriori, după declanșarea acestuia. În prima ipoteză, consimțămîntul îmbracă forma unei „clauze compromisorii” înserată într-un tratat, de obicei în grupa de clauze denumite „finale”, la tratatele bilaterale sau în capitole distincte privind reglementarea diferendelor, în tratatele multilaterale. În cea de a doua ipoteză, consimțămîntul îmbracă forma unui tratat între părțile la diferend, denumit compromis.

Compromisul este un „acord internațional prin care două state convin să încredințeze unui arbitru unic, unui organ colegial ad hoc sau unui tribunal arbitral preconstituit, reglementarea unui litigiu existent. Compromisul este un instrument prin care părțile convin să supună arbitrajului litigiul dintre ele: este un tratat căruia i se aplică toate principiile și regulile dreptului tratatelor.”

Modelul „regulilor de arbitraj” întocmit de Comisia de Drept Internațional, acceptat de Adunarea generală a ONU prin rezoluția 1262 (XIII) în 1958, subliniază că un compromis trebuie să conțină:

angajamentul de a recurge la arbitraj;

obiectul diferendului;

modul de constituire a tribunalului arbitral și numărul arbitrilor;

precizarea dreptului aplicabil, recunoașterea puterii tribunalului de a adopta propriile reguli de procedură, majoritatea cerută pentru adoptarea sentinței, termenul de pronunțare a sentinței, limba de lucru.

Clauza compromisorie. Spre deosebire de compromis, clauza compromisorie inclusă într-un tratat nu vizează un litigiu existent și actual, ci diferendele eventuale, susceptibile să intervină între statele contractante, în legătură cu executarea tratatului respectiv.

Acțiunile pe care le pot întreprinde părțile în procedura arbitrală, care privesc formarea organului arbitral, definirea misiunii acestuia și indicarea procedurii de urmat, au loc cu luarea în considerare a două elemente, determinante în recurgerea la arbitraj. În primul rînd, statele pot formula unele rezerve privind cîmpul de aplicare a arbitrajului, nesupunînd, de exemplu, acestui mod de soluționare, conflicte privind interese vitale, independența sau onoarea statelor contractante, situații în general dificil determinabile. În al doilea rînd, numai statele pot fi părți ale unei proceduri în fața unui tribunal internațional de arbitraj. Indivizii nu pot participa la un astfel de forum decît prin intermediul unui stat care acceptă să le reprezinte interesele.

Nu este, de asemenea, admisă participarea statelor terțe, exceptînd situațiile în care dreptul de intervenție al terților este admis de clauza compromisorie, așa cum se întîmplă uneori în cazul tratatelor multilaterale.

Alături de obiectul litigiului, compromisul, clauza compromisorie sau tratatul de arbitraj determină și compunerea organului arbitral, competențele sale și modul de funcționare. Statele au o libertate totală în alegerea formei de arbitraj sau a arbitrilor. Experiența ultimilor ani evidențiază preferințe statelor pentru instituirea unor tribunale de arbitraj. De altfel, această formulă este reținută și de Convențiile de din 1899 și 1907 precum și de Actul general de arbitraj din 1938.

În afara arbitrului unic și a tribunalului arbitral, o altă formă de arbitraj, este arbitrajul prin intermediul comisiilor mixte instituite pentru prima dată în urma Tratatului Jay dintre SUA și Marea Britanie. În fapt comisiile mixte îndeplinesc funcții de tribunale arbitrale și au fost constituite, cel mai adesea, pentru a reglementa reclamații pecuniare sau conflicte de delimitare a frontierelor.

Tribunalul arbitral este compus dintr-un număr dat de arbitri, la alegerea părților la diferend, care pot recurge la numirea unor arbitri de pe lista Curții Permanente de Arbitraj, ori pot numi unul sau mai mulți alți arbitri. Conform unei reguli cutumiare general admisă, arbitrii sunt în număr impar, de regulă trei sau cinci; părțile numesc cîte un număr egal de arbitri, care la rîndul lor aleg un arbitru terț sau supraarbitru. În situații dificile, determinate de dezacordul părților în alegerea supraarbitrului, se recurge la o persoană străină de diferend, cum ar fi Președintele Curții Internaționale de Justiție, care numește supraarbitrul.

De îndată ce tribunalul a fost constituit, compoziția sa trebuie să rămînă aceeași pînă la pronunțarea sentinței. Înlocuirea unui arbitru nu se poate face decît printr-un acord comun al părților în litigiu. Fiecare parte poate înlocui un arbitru numit de către ea numai înainte de începerea procedurii.

Părților le incubă să determine și limitele competenței organului arbitral și să-i definească misiunea, care rezultă din formularea problemei ce trebuie rezolvată și care se include în mod necesar în compromis. Fiind creatoarele jurisdicției căreia acceptă să i se supună, statele părți precizează și rolul arbitrilor, aceștia urmînd să se conformeze prevederile compromisului. Ei nu vor putea să statueze decît chestiunea ce li s-a supus, căci altfel sentința lor va fi nulă.

Părțile la diferend pot fixa în mod liber regulile procedurii arbitrale fie în compromis, fie într-u acord separat. În lipsa unor indicații procedurale din partea părților, arbitrii decid între ei procedura ce o vor urma în soluționarea diferendului. Procedura cuprinde două faze, una scrisă și alta orală, aceasta din urmă avînd caracter facultativ. Tribunalul este abilitat să citeze martori, să ordoneze expertize și să indice măsuri conservatorii.

Deși arbitrajul este un mod de reglementare voluntară, în cazul neprezentării unei părți tribunalul poate adjudeca celeilalte părți concluziile cale, după ce s-a asigurat că acestea se bazează pe fapte și rezultă din aplicarea dreptului. Deliberările tribunalului sunt secrete. Misiunea tribunalului încetează odată cu pronunțarea sentinței și notificarea părților.

În literatura de specialitate s-a subliniat faptul că sentința arbitrală nu poate produce efecte decît între părți, se bucură de autoritatea lucrului judecat, dar nu are un caracter executoriu. Ea este deci obligatorie pentru părți, are caracter definitiv, dar nu este executorie.

Caracterul obligatoriu al sentinței arbitrale pentru părțile în litigiu decurge din aplicarea principiului pacta sunt servanda a tratatului în baza căruia s-a desfășurat arbitrajul, și anume compromisul sau clauza compromisorie. Dar sentința este obligatorie în măsura în care este conformă compromisului și numai pentru cazul judecat. Pentru a fi valabilă, sentința arbitrală nu trebuie aprobată formal de către părți și nici ratificată.

Validitatea unei sentințe arbitrale poate fi contestată pentru unul din următoarele motive: exces de putere, corupție, absența motivării sentinței, derogarea de la o regulă fundamentală de procedură sau nulitatea compromisului. De altfel, revizuirea sentinței arbitrale este admisă convențional de unele tratate multilaterale, cum ar fi, de exemplu, Convenția de din 1907 pentru aplanarea conflictelor internaționale, în cazurile în care se descoperă un fapt nou de natură să influențeze decisiv diferendul iar ignorarea acestuia nu este imputabilă părților sau instanței, procedură numită recurs în revizuire (art. 83).

Prima instanță internațională cu caracter permanent a fost Curtea Permanentă de Justiție Internațională (CPJI), creată prin Statutul Societății Națiunilor în anul 1920 și a intrat în viguare în 1921.

Curtea Internațională de Justiție

După cel de al doilea război mondial, inițiatorii ONU au urmărit să dezvolte rolul organului jurisdicțional ce urma a fi creat și să-l integreze mai strîns în sistemul organizației. S-a hotărît astfel crearea Curții Internaționale de Justiție (CIJ) ca organ judiciar principal al ONU (art. 92 din Cartă) și considerarea statutului său ca anexă a Cartei ONU, ca parte integrantă a acesteia.

Capitolul XIV al Cartei ONU, consacrat CIJ, dispune că toți membrii Națiunilor Unite sunt ipso facto părți la statutul acesteia (art. 93, al.1). Statele membre a ONU pot deveni părți în condiții determinate în fiecare caz de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate (art. 93, al.2). conform statutului său, CIJ nu este doar organul judiciar al ONU, ci al întregii comunități internaționale, în sensul că accesul la jurisdicția sa este deschis chiar și statelor care nu sunt membre ONU și nici părți Aceste state vor putea sesiza Curtea, în condițiile stabilite de Consiliul de Securitate, „sub rezerva dispozițiilor speciale cuprinse în tratatele în viguare” (art. 35, din Statutul CIJ).

Structura CIJ.

CIJ este alcătuită din 15 judecători de naționalitate diferită, aleși cu titlu personal, și care întruneau condițiile cerute în țările lor pentru a fi desemnați în funcțiile judiciare cele mai înalte sau erau juriști de o competență recunoscută în dreptul internațional.

În ceea ce privește structura Curții, care trebuie să reprezinte marile forme de civilizație și principalele sisteme juridice ale lumii, repartizarea locurile este aceeași ca și în cazul Consiliului de Securitate: cinci judecători cetățeni ai membrilor permanenți ai acestuia, doi judecători din America Latină, doi din Asia, unul din Europa Orientală, trei din Africa și doi din Europa Occidentală. Alegerile se fac paralel de Adunarea Generală și de Consiliul de Securitate, candidații care obțin o majoritate absolută în ambele organe fiind considerați aleși.

O caracteristică a procedurii folosite de CIJ este permisiunea ca judecătorul resortisant al uneia dintre părțile aflate în diferend să poată face parte din complet, cu condiția ca cealaltă parte să poată numi un judecător ad-hoc. În cazul în care Curtea nu include nici un judecător avînd cetățenia vreuneia dintre părți, fiecare parte poate numi cîte un judecător ad-hoc în ideea de a se crea garanții speciale că aspectele pertinente ale cazului vor fi avute în vedere de către Curte și cu ocazia dezbaterilor secrete. Judecătorii ad-hoc, spre deosebire de membrii Curții, nu sunt permanenți, ci desemnați special pentru un anumit diferend.

Curtea poate, de asemenea, din oficiu sau în baza unei cereri prezentate înainte de faza procedurii scrise, să decidă a-și alătura asesori, care vor participa la dezbateri și la deliberări fără drept de vot. De asemenea, ea alege, prin vot secret, un grefier.

În afara structurii CIJ, în ansamblul ei, ca formă obișnuită de desfășurare a activității, statutul a prevăzut și posibilitatea ca CIJ să creeze Camere ad-hoc, de diferite tipuri. Astfel, articolul 29 din statut prevede că, în scopul unei promte rezolvări a cauzelor, în fiecare an, Curtea va crea o Cameră alcătuită din cinci judecători.

Jurisdicția curții. Jurisdicția facultativă. La fel ca și Curtea Permanentă de Justiție Internațională, statele supun un litigiu jurisdicției Curții numai dacă au acceptat-o, acest aspect fiind subliniat în jurisprudența referitoare la ambele Curți. În acest cadru, Curtea trebuie sesizată printr-un compromis, ca document de exprimare a consimțămîntului părților.

Astfel, statutul CIJ prevede că: „jurisdicția Curții vizează toate cauzele pe care părțile i le înaintează, la care se adaugă toate problemele prevăzute în mod special în Carta ONU sau în tratate sau convenții în vigoare”. În această privință pot fi menționate Actul general din 1928, invocat împotriva Franței de Australia și Noua Zeelandă. În aceste cazuri, Curtea poate fi sesizată printr-o cerere introductivă de instanță, în care trebuie menționate baza juridică a cererii respective și obiectul diferendului.

CIJ publică anual lista tratatelor în care se stipulează competența sa pentru soluționarea unor diferende.

O a doua categorie de cauze pentru care este competentă Curtea rezultă din acceptarea, pentru diferende de ordin juridic, a jurisdicției obligatorii a acesteia de către un stat în raporturile cu orice alt stat. În acest caz este vorba de acceptarea jurisdicției pentru diferende eventuale, nu pentru un diferend existent. Pe de altă parte nu este vorba de diferende dintr-un domeniu special de relații, ci de toate diferendele juridice eventuale ce s-ar produce în relațiile bilaterale cu un alt stat ce acceptă și el jurisdicția obligatorie a Curții.

Jurisdicția obligatorie este prevăzută în Art. 36 alineatul 2 din statut, după cum urmează: „statele-părți la statut pot declara oricînd ca obligatorie ipso facto și fără o convenție specială față de oricare alt stat, care acceptă aceeași obligație, jurisdicția Curții în toate diferendele de ordin juridic, avînd ca obiect:

interpretarea unui tratat;

orice problemă de drept internațional;

existența unui fapt care, dacă este stabilit, ar constitui o violare a unei obligații internaționale;

natura sau întinderea reparației ce trebuie făcută pentru încălcarea unei obligații internaționale.

Competența contencioasă a CIJ poate fi privită din două puncte de vedere: al subiectelor de drept internațional care se pot prezenta în fața sa – ratione personae – și al diferendelor care i se supun – ratione materiae.

Competența ratione personae. Potrivit Art. 34, al. 1 al statutului CIJ, numai statele pot fi părți în cauzele supuse Curții. Deci numai statele, ca subiecte primare de drept internaționale, au calitatea de a se prezenta în fața Curții. Este vorba, în primul rînd, de toate statele membre ONU care, în această calitate, sunt automat și membre ale Statului Curții, acestea fiind o anexă a Cartei ONU, dar și de statele care nu aparțin ONU dar au devenit părți , în condițiile fixate de Adunarea Generală la recomandarea Consiliului de Securitate. Persoanele fizice sau juridice nu au acces acestora, implicate într-un diferend, pot fi susținute în fața Curții, de statele lor naționale, prin intermediul protecției diplomatice.

De asemenea, organizațiile internaționale nu se pot înfățișa în calitate de părți în fața Curții. Ele pot fi însă autorizate de Adunarea Generală a ONU să ceară Curții avize consultative și pot oferi, la cererea acesteia, informații privind problemele pe care ea le examinează.

Competența ratione materiae. Potrivit Art. 36, al. 1 din statutul CIJ, în competența sa intră două categorii de cauze:

cele pe care i le supun părțile;

toate chestiunile prevăzute în mod special în Carta Națiunilor Unite sau în tratatele și convențiile în vigoare.

Am arătat mai sus că în virtutea libertății de voință a statelor în soluționarea diferendelor internaționale, jurisdicția CIJ se bazează pe consimțămîntul statelor părți la litigiu cu care este sesizată. Exprimarea acestui consimțămînt poate avea loc a priori, deci înainte și indiferent de producerea vreunui diferend, sau a posteriori, deci în cazul și pentru soluționarea unui anumit diferend.

Acceptarea a priori se poate face prinr-o declarație unilaterală, denumită și clauză facultativă, care se depune al ONU și care conține obligația unui stat de a supune jurisdicției Curții toate diferendele juridice care ar apare în raporturile cu un al stat, care acceptă aceeași obligație. Aceste declarații unilaterale înlesnesc și simplifică sarcina Curții de a-și stabili competența într-un anumit diferend.

Acceptarea jurisdicției Curții a posteriori, deci după apariția între două state a unui diferend, se face printr-un acord special care intervine între aceste state. Acordul poartă denumirea de compromis și în cuprinsul lui statele stabilesc obiectul diferendului, respectiv problema asupra cărora doresc să se pronunțe Curtea.

Cum Curtea este o instituție permanentă, compromisul nu cuprinde, ca în cazul compromisului la arbitraj, dispoziții privind compoziția tribunalului sau procedura de urmat, care sunt stabilite prin Statutul Curții. Părțile pot prezenta însă anumite precizări în legătură cu dreptul aplicabil, de care Curtea poate ține seama, dacă nu contravin prevederilor statului său în acest domeniu.

Procedura. Spre deosebire de arbitraj, unde statele părți la un diferend au un cuvînt de spus în stabilirea regulilor de procedură, Curtea este autorizată să-și elaboreze propriile sale reguli de procedură. Aceste reguli sunt expuse în capitolul 3 al Statutului și în Regulamentul său de funcționare.

Desfășurarea procesului în fața Curții este astfel concepută încît să permită părților să-și prezinte toate argumentele, de drept și de fapt, să asigure contradictorialitatea, în urma căreia toate problemele pe care le ridică să poată fi clarificate. Procedura admite, ca faze distincte, administrarea de probe scrise – memorii, contramemorii, răspuns, contrarăspuns și dezbateri orale. În cursul desfășurării procesului, dacă consideră necesar, Curtea poate decide efectuarea unor anchete sau expertize.

Legat de problemele procedurale ce pot interveni în soluționarea unui litigiu de către CIJ, fără a intra într-o analiză exhaustivă a acestei materii, reținem următoarele aspecte:

statul pîrît poate ridica anumite obiecțiuni cu privire la competența Curții sau referitor la admisibilitatea acțiunii. După ascultarea părților, Curtea poate accepta aceste obiecțiuni, le poate respinge ca nefondate sau poate considera că nu au un caracter preliminar și că vor fi examinate odată cu fondul litigiului. Este de subliniat că în privința competenței Curții, ea este abilitată să judece propria sa competență.

la cererea unei părți sau din oficiu, Curtea poate dispune cu titlu provizoriu luarea unor măsuri conservatorii în situațiile în care interesele părților sau un anumit element al litigiului trebuie să fie protejat, în intervalul pînă la adoptarea soluției definitive. Dreptul Curții de a stabili asemenea măsuri, pe calea unor ordonanțe și de a decide asupra oportunității instituirii lor, se manifestă atunci cînd iminența unui prejudiciu ireparabil sau a riscului agravării diferendului este evidentă.

în situația în care una din părți nu se înfățișează sau nu își prezintă susținerile în fața Curții, aceasta nu este obligată să înceteze judecarea cauzei.

Curtea nu este abilitată să răspundă unei eventuale cereri de a prezenta o judecată de valoare asupra unei norme ipotetice de drept internațional. Ea se poate pronunța numai asupra unor litigii reale, implicînd conflicte de interese juridice între state, ea aplică dreptul internațional și nu creează norme de drept internațional.

Soluționarea unui diferend supus CIJ se încheie prin adoptarea unei hotărîri. Soluția este aceea pentru care optează majoritatea judecătorilor prezenți. În cazul unei împărțiri egale între voturile judecătorilor, va decide votul Președintelui Curții.

Hotărîrea cuprinde 3 părți: în prima parte sunt cuprinse o serie de elemente care conduc la „individualizarea diferendului”, cum ar fi identificarea părților și a judecătorilor, analiza faptelor, reproducerea argumentelor juridice ale părților. Partea a doua a hotărîrii este cea mai substanțială și amplă, ea cuprinde motivarea soluției. Partea a treia, dispozitivul, declară soluția pentru care s-au pronunțat majoritatea judecătorilor, respectiv care sunt aceștia, și identifică judecătorii care nu au fost de acord cu soluția dată.

Hotărîrea CIJ este definitivă și obligatorie. Ea se bucură de autoritatea lucrului judecat. Hotărîrea nu este opozabilă decît părților în litigiu și numai pentru cauza pe care o soluționează. Cu toate că hotărîrea Curții are caracter obligatoriu și definitiv, Art.60 al Statutului CIJ admite interpretarea acesteia de către Curte la cererea oricărei dintre părți, atunci cînd există o contestație asupra înțelesului sau întinderii dispozițiilor hotărîrii.

Tot astfel, deși în condiții foarte stricte, Art.61 admite revizuirea hotărîrii. Condițiile pe care trebuie să le întrunească o cerere de revizuire a unei hotărîri a CIJ sunt:

să se fie descoperit un fapt nou;

acest fapt să fie de natură a exercita o influență decisivă asupra hotărîrii;

să nu fi fost cunoscut Curții și părții care cere revizuirea în timpul pronunțării hotărîrii;

ignorarea acestui fapt să nu se fi datorat neglijenței părții solicitante.

Dacă sunt întrunite aceste condiții, Curtea poate lua o decizie asupra primirii cererii de revizuire a hotărîrii, decizie care deschide calea revizuirii acesteia. Cererea de revizuire trebuie făcută în termen de șase luni de la descoperirea noului fapt și înainte de expirare unei perioade de zece ani de la data hotărîrii.

Pe lîngă faptul de a da hotărîri ca o instanță judiciară, Curtea este împuternicită să emită și avize consultative, care pot fi cerute pentru orice problemă judiciară de către Adunarea Generală sau Consiliul de Securitate. Cu autorizarea Adunării generale, mai pot solicita avize consultative și alte organe ONU, ca și instituțiile specializate, în problemele juridice care privesc sfera lor de activitate.

Curtea poate să dea asemenea avize, dar poate și să refuze aceasta, pentru motive întemeiate. Pînă în prezent, totuși, CIJ a acceptat cererile de avize ce i-au fost solicitate.

Avizele consultative ale CIJ nu au caracter obligatoriu. Autoritatea juridică ce le este însă atribuită a impus respectarea lor. Opinia Curții, exprimată într-un avi consultativ, este obligatorie numai în cazurile în care organul care a cerut-o a acceptat aceasta, în prealabil. Cu timpul, funcția consultativă a Curții a devenit o parte foarte importantă din activitatea sa și a adus o contribuție importantă la sporirea autorității Curții.

Cel mai adesea, activitatea CIJ este evaluată luîndu-se în considerare criteriul cantității: cîte cauze a judecat, cîte decizii sau avize consultative a dat. În plus, datorită războiului rece, ea a traversat o perioadă de activitate redusă. Cu toate slăbiciunile sale, ca organ judiciar permanent, competent în reglementarea diferendelor internaționale, Curtea reprezintă un prim pas pozitiv spre instaurarea unui regim de drept între state. Ea a rezolvat o serie de diferende importante și a prevenit mai multe conflicte armate. De asemenea, a contribuit la dezvoltarea relațiilor internaționale în toate domeniile în care a fost implicată. Multe din deciziile sale, în probleme ca subiectele relațiilor internaționale, drepturile și obligațiile statelor, răspunderea și, în special, decolonizarea, platoul continental și frontierele terestre sau maritime, au influențat considerabil conduita statelor, interpretarea normelor dreptului internațional și dezvoltarea sa progresivă.

3 – CONFLICTUL TRANSNISTREAN – CONFLICT INTERN INTERNAȚIONALIZAT

3.1 Conflictul Transnitrean și reglementarea acesuia

Inițial, în anul 1990, centrul unional a provocat separatismul în stînga Nistrului pentru menținerea RSS Moldovenească în componența URSS ,,înoite’’ – Mihail Gorbaciov, Președintele URSS pe atunci, dorea ca repubublicile să semneze un nou tratat Unional și să salveze, pe această cale, URSS. La 23 iunie 1990, Sovietul Suprem al RSS Moldovenești, cu participarea majorității deputaților aleși în circumscripțiile din stînga Nistrului, a adoptat Declarația de suveranitate.La Moscova s-a creat impresia, că Republica Moldova este gata să plece din componența URSS, urmând exemplul Țărilor Baltice, pentru a se uni după aceasta cu România. La 2 septembrie 1990, în or Tiraspol, a fost convocat ,,congresul deputaților de toate nivelele’’, care a proclamat crearea ,,republicii moldovenești nistrene sovietice socialiste în componența URSS’’.Logica era simplă – Republica Moldova putea să plece din URSS, însă fără două teritorii – ,,republica moldovenească nistreană sovietică socialistă în componența URSS’’ și ,, republica gagauză sovietică socialist în componența URSS’’, proclamată la 19 august 1990 la Comrat. Prin urmare, conflictul Transnistrean din start a fost unul geopolitic, între centrul unional și proiectul de transformare a RSSM într-un stat suveran și independent.

În 1992, Moldova a trecut printr-un conflict scurt, dar sîngeros, în teritoriile aflate la est de Nistru – regiune cunoscută vorbitorilor de limbă română drept Transnistria și rușilor drept Pridnestrovie. Fîșia subțire de pămînt, mai îngustă de 30 de kilometri, cu o suprafață de numai pătrați, s-a creat într-o mare dispută un conflict separatist care a apărut în Transnistria la începutul anilor 1980 și care a tot ars mocnit pînă să izbucnească în mari violențe, în prima jumătate a anului lăsat în urmă mai mult de 1000 de morți și răniți și a determinat peste 130 000 de persoane să-și părăsească locuințele și să se refugieze în Ucraina, Rusia sau restul Moldovei.

Faza cea mai violentă și distructivă pentru statalitatea RepubliciI Moldova a conflicului Transnistrean a avut loc dupa dispariția URSS. Ceea ce însemnă, că responsabilitatea pentru acțiunile întreprinse din partea Moscovei deja reveneau Federației Ruse. Această fază s-a încununat cu semnarea, la 21 iulie 1992, la Moscova a Acordului cu privire la principiile reglementării pașnice a conflictului armat în regiunea Transnistreană a Republicii Moldova. Acest acord a fost semnat de președinții Federației Ruse, Boris Elțin, și a Republicii Moldova, Mircea Snegur. Anterior, la 1 aprilie 1992, Președintele Rusiei a semnat Decretul Nr.320 prin care unitățile militare ale fostei URSS dislocate în Republica Moldova, care nu au intrat în componența Armatei Naționale a Republicii Moldova (se aveau în vedere unitățile militare dislocate în Transnistria) au fost trecue sub jurisdicția Federației Ruse.

Comportamentul Federației Ruse la acel interval de timp din punct de vedere juridic poate fi calificat pornind de la două documente. Primul este definiția agresiunii militare, aprobată prin rezoluția nr.3314 a Adunării Generale a ONU din 14 decembrie 1974. Celălalt – decizia Curții Europene pentru Drepturile Omului în cazul ,, Ilașcu și alții versus Republica Moldova și Federația Rusă’’. Decizia CEDO în cazul grupului Ilașcu a provocat o reacție extrem de negativă din partea MAE al Federației Ruse. MAE în declarația au constituit primul conflict postsovietic în care militarii ruși au intervenit activ cu scopul evident de a opri violențele, acest conflict fiind și rampa de lansare a carierii lui Aleksandr Lebedev, comandant al armatei a 14–a, staționate în Transnistria, care afirma continuu necesitatea protejării rușilor locali împotriva politicii de “genocid ” a guvernului moldovenesc, o afirmație care și pînă în zilele noastre este folosită de armata rusă în toate conflistele care le inițiază în țările ex-sovietice, cu folosirea aceluași scenariu.

Aici mai putem afirma că conflictul Tansnitrean nu poate fi redus doar la aspecte geopolitice. La moment nu putem afirma, că factorul etnic provoacă dușmanie între locuitorii de pe ambele maluri ale Nistrului. Totuși, în faza inițială a conflictului, atunci cînd a dispărut unanimitatea falsă a regimului politic din URSS, factorul etnic a fost utilizat în scopuri politice, inclusiv au existat multiple manifestări de xenofobie. Populația RSS Moldovenești în linii mari s-a divizat în trei grupuri inegale:

,,rusolingvi’’( persoane care nu cunoșteau limba română, se informa din mass media locale în limba rusă și din cele unionale. Majoritatea lor absolută nu dorea dispariția URSS și, respectiv – nici transformarea RSSM într-un stat independent);

,,români’’ ( majoritatea lor percepea colapsul URSS drept o șansă pentru unirii Republicii Moldova, sau Basarabiei (fară Transnistria) cu România. Se cere de remarcat că timp de 20 de ani nici un partid cu sloganul unirii cu România nu a trecut pragul electoral cu 4%-6%);

,,moldoveni’’ (majoritatea absolute a populației, care nu dorea nici dispariția URSS, dar nici unirea cu România. Independența Republicii Moldova a fost percepută ca ceva nedorit, dar inevitabil).

În ciuda implicării active a comunității internaționale, mai ales prin intermediul prezenței misiunii pe termen lung a OSCE la Chișinău, disputa a rămas nerezolvată pe tot parcursul anilor 1990. După 1992, nu au mai existat izbucniri grave ale violențelor, dar cele două părți nu au reușit decît să ajungă să accepte situația incomodă a divizării permanente a statului moldovean.

Sa a acuzat CEDO de aplicarea standartelor duble și anegat orice responsabilitate a Rusiei pentru cele întîmplate în 1991- 1992 în raioanele de est ale Republicii Moldova. În același timp, rezoluția nr.3314 Adunarea Generală a ONU a fost adoptată cu șaptesprezece ani înaintea destrămării URSS și conflictul armat în raioanele de est ale Republicii Moldova. Ori, comportamentul Federației Ruse pe teritoriul Republicii Moldova de la momentul proclamarii independenței ei (27 august 1991) și până-n prezent sută la sută se încadrează în definiție agresiunii militare.

Pentru Guvernul de la Chișinău, aceasta a rămas cea mai gravă problemă de securitate a statului căci regiunea aflată de-a lungul Nistrului funcționa efectiv ca un stat separat, Republica Moldovenească Nistreană (RMN) violențele din Transnistria

Transnistria a devenit încă una din numeroasele “găuri negre” de pe tot întreg teritoriul fostei uniuni Sovietice, regiuni ca Cecenia, Nagorno-Karabah sau Abhazia, unde nu s-a ajuns la nici un acord pe termen lung și unde ordinile guvernului central nu mai aveau valabilitate. La sfîrșitul anilor 1990, transnistrenii încă mai aveau o considerabilă forță armată gata de luptă, o forță mult mai bine echipată decît mica armată moldovenească. Un contingent multinațional pentru menținerea păcii a rămas acolo în mod permanent pentru ca cele două părți să rămînă separate.

Conflictul transnistrean, vechi de peste un deceniu, a constituit și rămîne în continuare un factor destabilizator în dezvoltarea Republicii Moldova. Este un fapt evident că viitorul statalității și identității politice a ceea ce numim astăzi Republica Moldova și a românilor de pretutindeni va fi în mare parte determinat și condiționat de evoluția fenomenului transnistrean, de reglementarea acestuia și de modalitatea de rezolvare a dilemelor ce îl însoțesc. Aceste procese sunt și ele, la rîndul lor, în strînsă legătură cu evoluțiile politico-economice ale celor trei actori principali: Chișinău, Tiraspol și Moscova.

Astfel, pe parcursul deceniului de căutare a soluțiilor pentru problema transnistreană, au fost promovate mai multe sugestii, scenarii și propuneri de reglementare reciproc avantajoase. O parte din ideile principale care pot fi scoase în evidență sunt:

Acțiuni de implicare pe larg a comunității internaționale în soluționarea conflictului transnistrean și plasarea operațiunii de menținere a păcii sub mandatul unei organizații internaționale abilitate cu soluționarea problemelor de securitate (ONU, OSCE; )

Elaborarea unei declarații politice cu privire la suspendarea statutului Republicii Moldova ca parte a actualei operațiuni de menținere a păcii, ca una care contravine normelor dreptului internațional, și adoptarea acesteia de forțele politice din Moldova;

Elaborarea și prezentarea unei poziții ferme a Republicii Moldova referitor la crearea forțelor de menținere a păcii în strictă concordanță cu normele dreptului internațional.

Renunțarea la o oarecare altă participare la viitoarea operațiune de menținere a păcii internațională sub mandatul unei organizații internaționale decît cea care reiese din statutul de țară gazdă, parte la conflictul armat;

Transformarea zonei de securitate în zonă demilitarizată și extinderea acesteia, odată cu retragerea Armatei a 14-a, pe tot teritoriul din stînga Nistrului și monitorizarea îndeplinirii acestei prevederi de către pacificatorii internaționali.

Aceste sugestii derivă din studii comparative, generale, dar și particularitățile pe care le dezvoltă pe parcursul a zece ani conflictul transnistrean. Astfel, se i-a în considerație experiența țărilor care cunosc fenomenul respectiv. Astfel, în dependență de experiența universală, au fost propuse cîteva scenarii. Vom analiza în continuare scenariile de bază care au fost generate pe parcursul celor paisprezece ani de căutări ale soluției optimale.

În Irlanda de Nord nu s-a reușit nici un progres către oprirea violenței pînă cînd Marea Britanie și Irlanda n-au găsit un teren comun pentru reglementarea problemei.. Referitor a devenit clar că pînă în momentul cînd Chișinăul și Moscova nu-și vor găsi un teren comun cu privire la obiectivele politicii lor externe, incompatibilitatea prezentă se va reflecta direct în Transnistria. Care ar putea fi acest teren comun ? Unul dintre cele mai optimiste ar fi apropierea Rusiei de către Uniunea Europeană din punct de vedere economic și de NATO din punct de vedere a securității.

Aceasta nu este de neimaginat dat fiind interesul Rusiei în piețele europene și în general integrarea în lumea dezvoltată. Carta semnată de Rusia cu NATO și statutul de membru în Grupul celor 8 sunt semne de progres în această direcție. În eventualitatea unui asemenea scenariu, apropierea obiectivelor politice externe a Moscovei și Chișinăului va avea cu certitudine un impact în Transnistria, cu o posibilă retragere a armatei ruse din Moldova și o anumită presiune asupra autorităților transnistrene de a fi mai cooperante în căutarea unor soluții integrative.

Acest scenariu îl numim nord-irlandez. În pofida dezirabilității acestuia, nimeni nu poate prognoza cu certitudine o schimbare profundă în politica externă a Rusiei în următorii zece-douăzeci ani, iar pînă atunci, poziția ei în Transnistria va rămîne neschimbată –statornicirea echilibrului atins.

Divizarea Ciprului continuă anume din cauza persistenței divergențelor politicii externe a Turciei și Greciei. După cum e de observat, al doilea scenariu este cel cipriot, care presupune o confruntare politică deschisă de interese strategice divergente. Să presupunem că Moldova urmează o politică de integrare europeană susținută de România, precum Cipru este susținut în prezent de Grecia. În cazul cînd Uniunea Europeană îi refuză o relație specială, Rusia poate adopta politica de presiune (în scenariul dat Turcia asupra Ciprului). Care strategie ar urma să adopte Moldova pentru a-și servi cel mai bine interesele în cazul acestui scenariu ?

Opțiunea separării de Transnistria este deja discutată facto, are foarte puține interese economice în Transnistria. Din contra, structurile mafiote transnistrene parazitează întregul teritoriu al Moldovei, contribuind la creșterea economiei subterane.

La nivel politic recunoașterea unei regiuni separatiste ar putea fi o carte puternică de jucat. Deoarece atît Rusia, cît și Ucraina se confruntă cu mișcări separatiste în interior, un precedent sponsorizat de ele însele va avea un ecou imediat în interiorul acestor țări.

O altă opțiune politică a Chișinăului ar fi declararea regiunii ca fiind ocupată de o armată străină, o realitate de altfel, și căutarea unui sprijin internațional pentru decolonizarea ei. Aceasta este politica adoptată de Cipru, și chiar dacă ea nu a reușit să-și atingă scopul final, re-unificarea insulei, aceasta a adus o importantă recunoaștere internațională, la fel ca și mobilizarea întregii națiuni pentru reconstrucție și o creștere economică susținută cu perspective clare de aderare la UE.

Pînă în prezent, astfel de opțiune este blocată de dependența Moldovei de piața rusă, care ne bombardează în fiecare clipă cu embargouri deloc logice în ordinul juridicului, dar și de faptul că Moldova nu are un avocat puternic printre țările membre ale Uniunii Europene decît România si pe alocuri Germania care încearcă să încurajeze politicul de la Chișinău în realizarea reformelor.

O altă politică ar fi sprijinirea procesului democratic în Transnistria, fapt care va submina regimul autoritar aflat la putere prin întărirea societății civile și legăturilor cu cealaltă parte a Nistrului. O astfel de politică ar putea avea un succes grație absenței unui coagulant etnic în Transnistria, dar este subminată de lipsa unui consens politic în Chișinău, unde forțe politice importante beneficiază de pe urma perpetuării disidenței transnistrene.

Deci, o poziție fermă și clară a Chișinăului în privința frontierei sale răsăritene, ar fi cimentat nu doar independența politică și economică a țării, dar ar fi profilat și o strategie sigură, neechivocă și verticală de politică externă.

Pe plan internațional, Chișinăul nu ar putea fi penalizat, precum nu sunt penalizate pentru faptul că nu recunosc unele porțiuni ale frontierei lor nici Argentina, Estonia, Letonia, India, China, Sudanul, Marocul și alte state. Pretenția noastră este una legal întemeiată și ne-am fi exprimat consecvent voința de a o soluționa doar pe calea dialogului. Acesta trebuia să fie mesajul Chișinăului – Kievul trebuia obosit prin dorința noastră de dialog. O blocadă economică din partea Ucrainei, coraborată cu o presiune asupra minorității românofone din Ucraina, din partea autorităților de , Cernăuți și Odesa, nu ar fi fost decît un atu în plus pentru Chișinău în fața comunității internaționale.

Practica negocierilor diplomatice ne-ar fi impus ca, după ce demaram dialogul cu Kievul cu ajutorul unor mecanisme internaționale, să păstrăm o poziție fermă în a solicita întregul teritoriu, chiar dacă eram siguri că acest lucru e imposibil.

Însă acu dupa destabilizarea situației în Ucraina prin rolul negativ al Rusiei asupra intergității țării vecine ( un factor recunoscut de comunitatea internaționlă), blochează regiunea Transnitreană în menținerea legăturii cu Rusia și o aprofundează într-o criză mai puțin aștepată atît de ei cît si Federația Rusă, un lucru foarte important pentru reluarea unor discuții mai profunde cu autoritățile din stînga nistrului.

Varianta de soluționare a conflictului pe baza dialogului cu Rusia. E mai puțin promițătoare decît formulele în care rolul principal îi revine Ucrainei și constă în cîștigarea susținerii Moscovei, pentru a obține acordul Tiraspolului în cazul unui statut autonom în cadrul Republicii Moldova, identic celui obținut de Gagauz Yeri. În schimbul acestui „serviciu”, Chișinăul ar oferi Rusiei dreptul de a dispune de baze militare în raioanele transnistrene pentru o durată de 15 ani, care însă s-ar calcula din 1994, adică de cînd Rusia s-a angajat să-și retragă trupele din RM. Drept despăgubire pentru staționarea acestor trupe, Chișinăul ar putea cere anularea datoriei sale financiare față de Moscova.

Această variantă pare ademenitoare prin simplitatea ei, dar comportă unele riscuri. Primul e generat de caracterul imprevizibil al comportamentului Rusiei, viitorul căreia în următoarele decenii este obscur. Un altul constă în faptul că prin acest act s-ar confirma și mai mult atașamentul Republicii Moldova față de Rusia, ceea ce contravine pledoariei pro-europene a Chișinăului. În același timp, nici Uniunea Europeană nu va accepta dialogul cu o țară ce găzduiește un conflict pasiv și nu-și controlează 11% din teritoriul său.

În acest context, pare să fie relevant exemplul Georgiei, care a recurs la un scenariu identic, permițînd staționarea trupelor ruse în speranța că Kremlinul o va ajuta să soluționeze conflictele abhaz și sud-osetin. Rușii însă nu s-au grăbit să ajute partea georgiană.

E greu de presupus că rușii, chiar dacă am accepta staționarea trupelor lor în Republica Moldova, s-ar grăbi să aplice asupra regimului de presiunile scontate de Chișinău. În schimb, dacă i-ar reuși soluționarea conflictului transnistrean și ar recăpăta controlul asupra Transnistriei, Moldova poate conta pe înțelegerea Occidentului. Opțiunea tot mai nuanțată a Chișinăului este cea pro-europeană, iar Europa așteaptă o Moldovă stăpînă pe propriul destin și teritoriu.

3.2 Rolul Organizațiilor Internaționale și Organizațiilor Regionale în soluționarea conflictului transnistrean

Rolul Organizației Națiunilor Unite

Aici putem vorbi în primul rînd, de diferendele care se ivesc în relațiile dintre statele membre. În afară de aceasta, pot lua naștere litigii între un stat membru și organizația ca atare. Altele pot privi conflictele de competență între organele unei organizații sau între o organizație regională și una universală ce urmăresc scopuri asemănătoare. Statele n-au nevoie să aducă proba unui interes subiectiv spre a declanșa procedurile de reglementare și pot deci să depună o plîngere nu numai cînd pot dovedi un astfel de interes, ci și în cazul cînd scopul organizației poate fi compromis prin faptul la care se referă, interesul statelor putînd fi deci nu numai personal, ci și colectiv. Ca exemplu, se poate cita articolul 35 din Carta ONU în care se prevede că orice membru al organizației poate atrage atenția Consiliului de Securitate sau Adunării Generale asupra unui diferend ce ar putea amenința menținerea păcii.

Se mai consideră că organizația poate fi și ea parte într-un diferend între state întrucît, reclamantul fiind lezat în drepturile lui, organizația este interesată în respectarea actului constitutiv, deteriorarea relațiilor bilaterale dintre statele în litigiu putînd avea o incidență asupra coeziunii cadrului multilateral în care se înscriu aceste relații.

Principiul reglementării pe cale pașnică a diferendelor dintre state impune o asemenea soluție și în cadrul unei organizații internaționale. Toate actele constitutive ale organizațiilor internaționale conțin dispoziții în acest sens, începînd cu Pactul Societății Națiunilor. Astfel, Art. 12 alin. 1 din Pact prevede că toți membrii acesteia convin că, dacă se ivesc între ei diferende susceptibile de a antrena o ruptură a păcii, ei le vor supune fie unei proceduri arbitrale, sau unei reglementări judiciare, fie spre examinare consiliului, dispoziție detaliată în articolele următoare ale Pactului.

Diferend internațional în cazul dat este și regiunea transnistreana, care deja de două decenii a devenit un conflict înghețat…..

Odată cu aderarea României și Bulgariei la Uniunea Europeană frontiera de vest a Republicii Moldova a devenit frontieră cu Uniunea Europeană. Aceasta la rândul său a condus și conduce inevitabil la „internaționalizarea” chestiunii „transnistrene”. Implicarea Uniunii Europene în calitate de actor direct în procesul de negocieri este o șansă poate unică în soluționarea acestui conflict „înghețat”, tărăgănarea căruia este unul din obiectivele administrației de-facto din „Transnistria” și evident a susținătorilor săi.

Voi încerca să demonstrez pe parcursul cercetării că înlocuirea formatului actual cu unul aflat sub gestionarea directă, de exemplu, a Uniunii Europene sau a ONU, este acea soluție asupra căreia trebuie să se insiste tot mai mult de către autoritățile de la Chișinău. Punerea în aplicare a unui contingent polițienesc, de observatori imparțiali v-a duce inevitabil la implementarea unor proiecte de durată, la democratizarea regiunii respective, dar și a Republicii Moldova în general, la minimalizarea efectelor produse de zona care în occident este acceptată ca „zonă gri”

Pe de altă parte, aderarea Croației la Uniunea Europeană, țară care a trecut printr-un conflict sângeros și care a putut să-și gesească forțe pentru a reveni la democrație și la valorile general-umane, să restabilească societatea, inclusiv prin intermediul mecanismelor și institutelor justiției tranziționale, ne permite să privim cu speranță în viitorul statului Republica Moldova.

Rolul Organizației Națiunilor Unite în reglementarea conflictului transnistrean.

Scopul principal al Națiunilor Unite este menținerea păcii și securității internaționale. În acest scop ONU trebuie să ia măsuri colective eficace pentru prevenire și înlăturarea amenințărilor împotriva păcii și pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau ale altor încălcări ale păcii ( Carta ONU, art.1).

Menținerea păcii constă în desfăurarea unei prezențe a ONU în zona afectată de conflict, cu consimțămîntul tuturor părților implicate. Aceasta presupune desfășurarea de efective militare și/sau de poliție, precum și, în multe cazuri, de personal civil. Operațiunea de menținere a păcii reprezintă o tehnică ce se extinde atât asupra posibilităților de prevenire a conflictelor cât și asupra celor de restabilire a păcii.

Carta ONU reprezintă temeiul legal al acțiunilor organizașiei. Operațiunile de menținere a păciii nu sunt menționate expres în Carta ONU, dar prectica internațională a impus această formă de reglemenare a unor diferende care constituie o amenințare la adresa păcii și securității internaționale. Aceste operațiuni se pot încadra în Capitolul VI al Cartei, ce reglementează soluționarea pașnică a diferendelor. Ele reprezintă o acțiune a organizației care se bucură de toate prerogativele autoritarea încredințate acesteia, fiind un mijloc de reglementare a unui diferend și act de autoritate al organizației prin care se acționează în vederea asigurării păcii și securității internaționale.

Legea Republicii Molodva definește operațiunile internaționale de menținere a păcii ca: „acțiuni de securitate colectivă, autorizate de către organismele internaționale abilitate, efectuate cu consimțămîntul părților beligerante și menite să asigure respectarea unui armistițiu negociat și să contribuie la crearea premiselor de susținere a eforturilor diplomatice în vederea stabilirii în zona de conflict a unei păci durabile și prevenirii unor noi conflicte internaționale sau interne, precum și în scopul asigurării securității cetățenilor, respectării drepturilor lor și acordării de asistență la lichidarea consecințelor conflictelor armate.”

La modul general, ONU cere prezența a două condiții prealabile pentru desfășurarea unei operațiuni de menținere a păcii: acordul părților în conflict și respectarea efectivă a procesului de stopare a focului. În realitate, doar prima condiție își găsește originea în dreptul internațional. Principiul egalității suverane a statelor impune respectarea integrității teritoriale a statelor, protejează statele de o eventuală pătrundere neregulamentară a străinilor pe teritoriul lor. Principiul neintervenției se referă la sarcinile ce decurg din competența unui stat în raport cu alte entități.

Forțele de menținere a păcii diferă de forțele citate, în special prin mandatul său care are ca obiectiv principal menținerea păcii. În acest domeniu putem distinge între două tipuri de operațiuni gestionate de ONU. Una constă în trimiterea unei misiuni de observatori. De exemplu, organismul Națiunilor Unite împuternicit de supravegherea armistițiului în Palestina (ONUST), 1948 și Grupul de observatori militari al Națiunilor Unite în India și Pakistan (UNMOGIP), 1949. În cazurile menționate misiunea are doar funcția de observare, fără a exclude orice posibilitate de a juca un rol activ. În plus, ele nu sunt înarmate. Ele nu sunt forțe preocupate de chestiunile aplicabilității dreptului inernațional umanitar.

Conceptul forțelor de menținere a păcii evoluează și trebuie interpretat în conformitate cu tendințele dreptului internațional, dar în egală măsură fiind respectat esența și spiritul acestora la constituirea lor.

În anul 2002 a fost elaborat proiectul „Challenges of Peace Operations: Info the 21 Century – Concluding 1997-2002, Elanders Gotab, Stokholm, 2002”, în cadrul căruia autorii au ajuns la următoarele concluzii:

• exercitând mandatele emise de Consiliul de Securitate, ONU a purces la realizarea unor operațiuni foarte complicate, deseori în lipsa resurselor necesare, inclusiv de ordin personal, finaciar și asigurarea tehnico-materială;

• în baza caracterului său universal, ONU rămâne a fi unicul organ în lume responsabil pentru pacea și securitatea internațională, fapt cei atribuie legitimitate unică. Totodată, pe de o parte, „coaliția doritorilor” (coalition of the willing), ce posedă mandatul din partea Consiliului de Securitate, pot fi executanți perfecți în cadrul acțiunilor de constrângere, iar pe de altă parte, în cadrul operațiunilor pacificatoare complexe, doar ONU poate beneficia de spectrul larg de posibilități pe care le posedă comunitatea internațională;

• sancțiunile impuse în baza Capitolului VII al Cartei ONU pentru a fi efective trebuie să aibă obiective bine determinate și condiții clare pentru ridicarea lor; sancțiunile trebuie să constituie unul din instrumentele politice și nicidecum să nu înlocuiască politica;

• condițiile pentru desfășurarea cu succes a OMP este constituirea unui personal profesionist numeric suficient, care ar putea fi la timp și în mod organizațional acordat misiunii;

• obiectiv pentru OMP trebuie să devină elaborarea unor norme globale, care să fie acceptabile și realizabile pentru statele membre și organizațiile internaționale. În mod evident local ideal pentru elaborarea unor asemenea norme este ONU, iar procedura trebuie să aibă loc pe calea consultărilor cu statele membre, în timp ce responsabilitatea de bază pentru pregătirea pacificătorilor o poartă membrii ONU;

• din momentul constituirii sale, ONU în persoana Consiliului de Securitate, fiind organizația principală și de facto unica ce dezvoltă conceptul OMP în calitate de mecanism al securității collective.

Luând în considerație tendințele actuale în evoluția conceptului operațiunilor de menținere a păcii, dar și a necesității unei interpretări corespunzătoare a practicii respective, putem constata că constituirea și desfășurarea OMP are loc în baza următoarelor principii fundamentale:

1. Acordul părților (consent of the parties) – reprezintă principiul de bază, ce determină în linii mari forma operațiunii desfășurate. Conform acestuia, forțele internaționale sunt declanșate doar după semnarea de către organul ce instituie operațiunea și părțile la conflict a acordului respect, fie prezentarea din partea ultimilor unor garanții exprese privind acordul lor referitor la introducerea în zona de conflict a forțelor pacificatoare internaționale. Forțele internaționale, de regulă, nu posedă mijloace pentru exercitarea forțată a mandatului și au obligația de a coopera în acest sens cu părțile la conflict. Introducerea contingentului militar trebuie să aibă loc de regulă după stabilizarea conflictului cu condiția prezenței la părți a voinței de a soluționa conflictul prin metode politice. Totodată, pare a fi evident că principiul acordului părților nu este aplicabil în cazul operațiunilor de impunere a păcii.

2. Imparțialitatea (impartiality) forțelor internaționale este reflectată în principiu în acordul părților la utilizarea lor. Imparțialitatea presupune refuzul de la acțiuni ce pot aduce prejudicii drepturilor, statutului sau doleanțelor părților la conflict, precum și de la acțiuni care pot fi interpretate ca acordarea priorității uneia dintre părți.

Totodată, imparțialitatea nu presupune refuzul de la aplicarea forței atât în caz de legitimă apărare, cât și în unele situații în caz de împiedicare din partea părților la conflict a exercitării mandatului forțelor pacificatoare. În plus, aceste părți nu trebuie să posede votul decisiv la determinarea caracterului imparțial al unor sau altor acțiuni din partea forțelor ONU.

3. Un alt principiu este conducerea generală din partea organului de constituire, altfel spus al Consiliului de Securitate al ONU, ce poartă conform Cartei ONU principala răspundere pentru menținerea păcii și securității internaționale.

4. Comandamentul și controlul (command and control) asupra forțelor pacificatoare internaționale este un al principiu. Forțele activează sub dirijarea Consiliului de Securitate al ONU, dar se află sub comandamentul Secretarului general ce acțivează din numele ONU și care are acordul poliic al Consiliului de Securitate.

Principiile enumerate, de rând cu condițiile menționate anterior reprezintă quintesența practicii mondiale, fixate în Declarația Președintelui Consiliului de Securitate al ONU din 22 ianuarie 1995. Admitem faptul că prevederile cheie pot fi considerate universale.

Mai sus m-am referit la operațiunile pacificatoare desfășurarea cărora trebuie să aibă loc în strictă conformitate cu principiile și scopurile Cartei ONU. Să ne referim acum la structurile regionale, în cazul nostru la CSI, zona din care și face parte conflictul înghețat din stînga nistrului. Doctrina rusă argumentează participarea Rusiei la OMP pe teritoriilor statelor CSI în primul rând din considerentele propriei securități și a responsabilității speciale pe care o are de comun acord cu vecinii săi pentru stabilitate și protecția drepturtilor omului în această regiune. Formatul și dimensiunile unei asemenea participări este stabilită în mod strict în baza acordurilor, fiind luat în considerație resursele necesare pentru desfășurarea OMP.

Acțiunile OMP ale CSI au loc doar cu acordul expres al părților la conflict, iar contingentele sunt trimise în baza acordurilor internaționale respective. Responsabilitatea pentru desfășurarea acestor OMP o poartă părțile ce au instituit operațiunea, care la rândul lor sunt legate prin obligațiile de a respecta Carta ONU, precum și un șir de principii și scopuri ale OSCE (CSCE). Atât declarațiile statelor, cât și practica lor ne permite să constatăm că principiile ce guvernează OMP în cadrul CSI sunt aceleași ca și ale ONU. Printre acestea se mai enumeră și informarea obligatorie constantă a Consiliului de Securitate a ONU și a OSCE despre desfășurarea operațiunii, inclusiv despre evoluția procesului politic. Aceasta la rândul său ne permite să constatăm că principiile ce guvernează OMP, indiferent sub egida cărei organizații internaționale, inclusiv regionale sunt desfășurate, sunt recunoscute norme cutumiare ale dreptului internațional, care la rândul său le atribuie un caracter imperativ la desfășurarea OMP.

Baza juridică pentru desfășurarea OMP în cadrul CSI constituie Acordul privind Grupurile de observatori militari și a Forțelor colective de menținere a păcii în CSI, semnat la Kiev la 20.03.1992 de șefii de state, inclusiv al Republicii Moldova. Trebuie să menționăm în procesul elaborării acestui document s-a ținut cont de prevederile Cartei ONU și de acele standarde și proceduri instituite în cadrul ONU la desfășurarea OMP.

Însă totuși este regretabil faptul ca până astăzi nu există o implicare directă a ONU în gestionarea și soluționarea conflictului care nu este nicidecum unul ,, moldo- transnistrean’’ – ci este ruso – moldovenesc, în condițiile în care ,, Consiliu de Securitate este cel care, actualmente, trebuie să identifice cazurile de amenințare împotriva păcii, de încălcări ale păcii și de acte de agresiune, precum și să decidă ce acțiuni se impun’’ (Carta ONU, articolul 39).

Însă totuși dacă Moldova ar avea curajul și susținerea politică să recunoască și să afirme adevărul, ea ar putea apela la Curtea Internațională de Justiție, principalul organism judiciar al ONU, care judecă dispute între state, cel mai important actor în domeniul reglementării și gestionării crizelor și conflictelor internaționale rămâne ONU.

Rolul OSCE

Emergența noului cadru internațional de securitate, cu noile dinamici de cooperare internațională dar și cu poențial crescut al noilor amenințări al adresa securității, pune sub semnul întrebării rolul actorilorb de securitate în menținerea unui cadru internațional sigur. Ca cea mai mare organizație regională de securitate și singura instituție pan-europeană, care s-a preocupat de problemele de securitate încă în timpul Războiului Rece, capacitatea organizației de a răspunde provocărilor de securitate, reprezintă un punct de referință al cadrului internațional.

Particularitățile OSCE, dictate de combinarea și integrarea principiilor, instrumentelor și mecanismelor specifice organizației pe de o parte, și de experiențele și lecțiile anterioare, pe de altă parte, reliefează o serie de avantaje pe care Organizația le deține în abordarea dinamicilor de prevenire a conflictelor și de management al crizelor postconflictuale. În baza unei analize multi-dimensionale, care integrează spectrul evolutiv cu cel instituțional, și empiric, aceste articol își propune să identifice rolul și relevanța OSCE în cadrul internațional actual de securitate.

OSCE este una dintre puținele organizații care înțelege conceptul de securitate pe toate dimensiunile sale și combină toți actorii de securitate într-un singur cadru conceptual, organizatoric și procedural. OSCE este instituția care creează o comuniate de securitate prin excelență, dezvoltând modelul securității comprehesive, indivizibile și cooperative. Fără rezerve, un prim avantaj deținut de OSCE în cadrul de prevenire a conflictelor și de management al crizelor postconflictuale, este caracterul său comprehesiv.

Mai mult decîta atât, OSCE este singura organizație în care toate statele participante sunt reprezentate și unde toate statele pot discuta probleme de securitate de pe poziții egale. Caracterul de egalitate al statelor participante OSCE, creează voci unitare din punct de vedere al greutății decizionale oferind perspective deschise spre cooperare. OSCE își evidențiază unicitatea, prin modul în care angajamentele sale sunt împărtășite de toate statele participante, definind un etos comun al securității pentru toate statele participante. Totodată, larga participare în cadrul organizației, // de la Vancouver la Vladivostok//, servește fundație fermă pentru angajamentele și operațiunile Organizației, argumentând rolul OSCE în cadrul de securitate european și internațional.

Un alt actor important în procesul de reglementare a conflictului transnistrean este OSCE, care în principiu posedă potențialul pentru desfășurarea activității de pacificare, dar cu regret până în prezent observăm o pasivitate din partea acesteia. Atenționăm că baza doctrinală și partea organizațională a arsenalului CSCE/OSCE s-a constituit treptat.

Carta de la Paris adoptată în noiembrie 1990 a făcut un pas important de la rolul expres consultativ în cadrul examinării situațiilor de criză spre pregătirea unor acțiuni comune ale statelor membre. Așa, la Praga a fost creat Centrul OSCE pentru prevenirea conflictelor, care ulterior a fost implicat în organizarea misiunilor OSCE în regiunile conflictuale. Din momentul inființării sale, Centrul OSCE pentru prevenirea conflictelor a evoluționat mai degrabă în direcția unui centru de informare și de monitorizare a situațiilor conflictuale, decât în direcția unui centru pentru elaborarea operațiunilor și misiunilor OSCE și soluționarea conflictelor.

La 15 august 1992, la întâlnirea a 15-a a Comitetului Înalților Funcționari de la Praga, dl Adam Daniel Rotfeld a fost desemnat reprezentant personal al Președintelui OSCE, având mandat de a studia situația din raioanele din stânga Nistrului ale Republicii Moldova, a consulta toate părțile interesate în reglementarea conflictului și de a elabora propuneri privind ajutorul care ar putea fi acordat Moldovei de către OSCE . În urma întâlnirilor cu toate Părțile interesate (conducerile Moldovei, Ucrainei, Rusiei și României), Adam Rotfeld a întocmit un raport, care a fost prezentat CÎF al OSCE la 4 februarie 1993. În baza acestui raport, CÎF a hotărât instituirea unei misiuni OSCE de lungă durată în Republica Moldova „cu scopul de a contribui la realizarea unei reglementări politice durabile și atotcuprinzătoare a conflictului în toate aspectele lui”. În martie 1993, misiunea OSCE își avea deja oficiu permanent la Chișinău.

Misiunea OSCE în Moldova este prezentă pe ambele maluri ale râului Nistru, cu un birou principal în Chișinău și birouri regionale în Tiraspol și Bender.Misiunea OSCE în Moldova își propune să ofere asistență în procesul de negociere a unei soluționări politice durabile a conflictului transnistrean cu scopul de a consolida independența și suveranitatea Republicii Moldova, și de a ajunge la o înțelegere

privind un statut special pentru Transnistria. Misiunea recurge la diplomație – în mare parte tăcută – pentru a promova dialogul și pentru a dezamorsa tensiunile.

La cererea Moldovei, la sfârșitul lunii aprilie 1993, în procesul de negocieri se include OSCE. Recoman-dările OSCE au însemnat o cotitură în procesul negocierilor privind soluționarea conflictului transnistrian. Misiunea OSCE numai în 1993 a întocmit peste 20 de rapoarte și a elaborat un proiect de statut special al raioanelor de est ale Moldovei, care a stat la baza proiectului de statut juridic special al republicii nistrene elaborat de Parlamentul Republicii Moldova.

La fel este de menționat că Federația Rusă nu și-a abandonat intențiile de a-și legaliza prezența trupelor sale în Transnistria prin „Sistemul garanțiilor militare”. Moscova a dat și dă vina pentru nerespectarea angajamen-telor sale pe liderii separatiști de la Tiraspol, care, chipurile nu permit evacuarea și distrugerea echipamentului militar și a armamentului rusesc. Realmente, Rusia trage de timp sperând ca prin presiuni economice și politice să determine regimul de la Chișinău să accepte legalizarea prezenței militare ruse pe teritoriul Republicii Moldova.

Acest lucru s-a manifestat deosebit de clar în așa-numitul „Memorandum Kozak”, document elaborat de către Dmitri Kozak, reprezentantul Președintelui Federației Ruse, în înțelegerea pe care a avut-o Președintele Republicii Moldova, Vladimir Voronin, și cu liderul de la Tiraspol, Igor Smirnov, plan susținut de Ucraina.

Încă în vara anului 2003, bazându-se pe cercetările realizate de Institutul de Politici Publice, O.Nantoi a propus formula cunoscută în prezent cu denumirea „Strategia 3D”, ce prevedea demilitarizarea, decriminali-zarea și democratizarea raioanelor de răsărit ale Republicii Moldova. De menționat doar că peste un an, în vara anului 2004, un grup de experți din partea diferitelor organizații nonguvernamentale, inclusiv de peste hotare, au elaborat în baza „Strategiei 3D” un „Plan de acțiuni”. Această strategie a prezentat un interes deosebit atât la Chișinău, cât și la Washington și Bruxelles, însă nu a fost realizată în practică.

Alegerile în Ucraina din ianuarie 2005, intenția conducerii acestei țări de a se integra în structurile euro-atlantice și a Uniunii Europene au schimbat parțial viziunea ucraineană referitor la problema transnistriană. Noi condiții de reglementare a conflictului transnistrian au fost create odată cu implicarea mai activă a noului Președinte al Ucrainei V.Iușcenko în problema transnistriană. La 22 aprilie 2005, partea ucraineană a dat citire unui propriu plan de reglementare a conflictului. Acest plan președintele ucrainean V.Iușcenko l-a numit „șapte pași spre reglementarea conflictului transnistrian”.

La 28 iulie 2005, Președintele Republicii Moldova, V.Voronin a semnat decretul pentru promulgarea Legii cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităților din stânga Nistrului (Transnistria).

Partea moldovenească și-a îndeplinit angajamentele asumate în cadrul noului parteneriat cu Ucraina, referitoare la prezentarea propriei concepții cu privire la reglementarea diferendului transnistrian. Legea a oferit un punct clar de plecare și în raporturile cu partenerii internaționali în eforturile de a lichida de pe harta Europei moderne această zonă a separatismului, generatoare de riscuri și instabilități.

La 18 iulie 2006, la Chișinău, a avut loc o conferință internațională la care savanții – juriști americani – Mark Meyer și Christopher Borgen au prezentat raportul „Dezghețarea unui conflict înghețat: aspecte legale ale crizei separatiste din Moldova”. Nerecunoscuta „rmn” a fost clasificată de către savanți ca un „regim de facto”. Astfel de regimuri sunt tratate ca subiecte parțiale ale dreptului internațional. „Statutul lor unic generează anumite drepturi și responsabilități, în primul rând ce țin de acțiuni necesare pentru suportul și bunăstarea populației. Ele pot încheia acorduri, cărora li se conferă un statut mai jos decât cel al tratatelor. Pe lângă dreptul de a acționa pentru a-și susține populația, un „regim de facto” poate fi tras la răspundere pentru încălcarea dreptului internațional”, – se subliniază în raport .

Reglementarea conflictului transnistrean este cea mai importantă și ambițioasă sarcină pentru Misiunea OSCE în Moldova. Misiunea facilitează întâlnirile directe între cele două părți și conlucrează cu acestea, cu mediatorii și cu observatorii în procesul multilateral de reglementare. Negocierile au ca scop găsirea unei reglementări politice durabile a conflictului.

În ceea ce ține de controlul armamentului și dezarmarea, la Summitul OSCE de la Istambul din 1999, șefii de stat din statele participante la OSCE au extins mandatul Misiunii OSCE în Moldova pentru a include asigurarea transparenței în procesul de retragere și distrugere a munițiilor și armamentului rusesc, precum și coordonarea asistenței financiare și tehnice pentru facilitarea retragerii și distrugerii acestora. În perioada 2000-2001, Federația Rusă a retras, utilizând calea ferată,141 unități de artilerie autopropulsată și alte vehicule blindate și a distrus pe loc 108 tancuri T-64 și 139 unități de echipament militar restricționate de Tratatul privind Forțele Armate Convenționale în Europa (FACE).

În decursul anilor 2002 și 2003, militari ruși au distrus alte 51 de vehicule blindate, asupra cărora nu se extend restricțiile Tratatului FACE.Misiunea a monitorizat și a verificat retragerea a 11 trenuri încărcate cu acea parte a echipamentului militar care a fost retras și 37 trenuri încărcate cu peste 22,000 tone de muniții. Totuși, din martie 2004 nu au mai avut loc activități de retragere și alte 20,000 tone de muniții și ceva echipament militar continuă să rămână în Moldova.

În activitatea sa din domeniul controlului armamentului, Misiunea se concentrează și pe promovarea transparenței militare și consolidarea încrederii între părțile implicate în conflict. De asemenea, Misiunea OSCE colaborează îndeaproape cu Ministerul Apărării al Republicii Moldova pentru a sprijini Ministerul în eforturile sale de implementare a bunelor practici în domeniul gestionării stocurilor de arme de calibru mic, armament ușor, precum și a munițiilor, promovând stabilitatea regională și neproliferarea.

Misiunea OSCE oferă autorităților din Moldova recomandări în domeniul drepturilor omului și democratizării, inclusiv în domeniul combaterii torturii și maltratării, reformei electorale, promovării supremației legii, libertății religiei, libertății întrunirilor, precum și protecției drepturilor minorităților și a drepturilor lingvistice. Misiunea monitorizează îndeaproape reformele legislative implementate în Moldova în domeniul drepturilor omului și al statului de drept, oferă expertiză pe marginea proiectelor de legi și urmărește îndeaproape implementarea acestora.

În anul 2004, a erupt o criză în momentul în care autoritățile transnistrene au întreprins acțiuni împotriva a opt școli din Transnistria care sunt administrate de către autoritățile centrale din Moldova și care folosesc un curriculum școlar moldovenesc. De la începutul crizei, Misiunea monitorizează funcționarea școlilor moldovenești și este mediator între autoritățile centrale din domeniul învățământului și celetransnistrene în vederea identificării soluțiilor pentru rezolvarea problemelor stringente, precum și pentru prevenirea apariției noilor crize.

În aceste domenii menționate mai sus și multe altele, ca de exemplu: promovarea drepturilor deținuților, reforma judiciară, reforma electorală, libertatea presei, OSCE participă activ la democratizarea Republicii Moldova pe ambele maluri ale Nistrului.

Puncetele de referință ale analizei rolului OSCE în prevenirea conflictelor și managementul crizelor postconflictuale sunt cazurile Ucrainei și Macedoniei, în termini de prevenire conflictuală, și Republica Moldova și Bosnia Herțegovina, în ceea ce privește managementul crizelor de natură postconflictualistă. Cazurile prezintă spații marcante de tensiuni și istorii diferite, de doleanțe și factori cauzali divergenți, reprezentând un suport viabil pentru determinarea avantajelor și oportunităților, și pentru managementul unor viitoare situații asemănătoare, aplicabil în întreg cadrul international. Cu alte cuvinte, variațiile studiilor de caz, argumentează precizia rezultatelor, în sensul că, deschide oportunitatea obiectivității și creionării avantajelor OSCE.

Au fost astfel învățate lecții pozitive în Ucraina și în abordarea problemei Peninsulei Cremeia. În acest caz, abordarea cooperative și strategiile de comunicare, au dezvoltat mijloace alternative pentru soluționarea pașnică și abordarea cauzelor structural ale conflictelor. Analiza rolului OSCE, redă o abordare iscusită a modului în care conflictele pot fi prevăzute, prevenite și reduse, prin provocarea dialogului, și măsurile de încredere și cooperare între părți. Dinamica internațională, mereu în schimbare, transformă însă acest caz în unul de referință și continua raportare. Totodată, cazul Republicii Macedonia, și al implicării OSCE, conturează necesitatea de a învăța din experiențele trecutului, și de a considera toți factorii implicați într-un cadru marcat de disensiuni, în vederea prevenirii escaladării conflictelor.

Deși orice încercare de proiectare a unor tipologii pare neverosimilă, identificarea acestor paradigme de prevenire, bazate pe experiențele trecutului, sunt utile, în scopul de a organiza și de a allege alternative viabile, în scopul de a prolifera avantajele care descriu abordarea OSCE. În ceea ce privește managementul crizelor postconflictuale și experiența OSCE din Republica Moldova, rolul OSCE este departe de a fi încheiat. Cazul Republicii Moldova evidențiază necesitatea definirii unei metodologii coerente în vederea atingerii abiectivelor mandatului în Moldova și obiectivelor Organizației. Lecții și practice de abordare imporatnte se desprind și din implicarea Organizației în zona crizei fragile din Bosnia și Herțegovina, rolul Organizației în această zonă este poate cel mai vizibil din toate experiențele OSCE, fiind necesară o aprofundare amănunțită, evaluate dintr-o perspectivă pe termen lung conform procesului de lungă durată al acțiunilor de management al crizelor de natură postconflictuală.

Rolul Uniunii Europene

Declanșarea conflictului de pe Nistru la începutul anilor ’90 ai secolului trecut a fost o surpriză pentru comunitatea internațională care, la acel moment, nu a știut cum să reacționeze. Totodată, tânărul stat moldovean, împovărat încă de moștenirea sovietică și fără experiența diplomatică necesară, a fost atras în mai multe scheme de reglementare care, de cele mai multe ori, s-au dovedit a fi nereușite. Rusia ca „prima vioară” în procesul de negocieri a determinat semnarea de către Republica Moldova a unor acorduri ce au împotmolit și mai mult procesul de negocieri și au făcut ca Tiraspolul să devină tot mai puțin „dependent” de Chișinău. Procesul de extindere a Uniunii Europene de la mijlocul anilor 2000 și, concomitent, intrarea Republicii Moldova în „sfera de atracție”a UE a reaprins anumite speranțe că acest conflict va fi rezolvat într-o formă ce ar menține suveranitatea și integritatea teritorială a RM. Totuși, până în prezent, oportunitățile nu s-au transformat în rezultate palpabile, or odată cu invitarea UE și SUA în noul format 5+2, negocierile formale au încetat. De aceea, este logic să ne întrebăm, în ce mod am putea să valorificăm potențialul UE în procesul reglementării transnistrene, așa încât soluția să fie una europeană și, totodată, să corespundă intereselor naționale ale Republicii Moldova?

De menționat aici e și faptul că una din primele încercări de reglementare a conflictului prin mijlocirea actorilor străini a fost întâlnirea de la de la Helsinki a miniștrilor afacerilor externe din Moldova, România, Rusia și Ucraina, din 23 martie 1992, unde a fost adoptată o declarație cu privire la principiile de reglementare pașnică a conflictului transnistrean. În cadrul întrevederilor ulterioare, care au continuat în același format în perioada aprilie – mai 1992, s-a decis crearea unei Comisii de Observatori pentru încetarea focului. Totuși, aceste încercări nu s-au soldat cu succes, ba dimpotrivă, situația s-a înrăutățit, ceea ce a dus și la evenimentele tragice de la Bender din iunie 1992.

Ținând cont de intensitatea întâlnirilor și apelurilor conducerii Republicii Moldova din perioada ulterioară, în special Adresarea Președintelui M. Snegur către Secretarul General ONU Boutros-Boutros Ghali, din 23 iunie 1992, cu rugămintea de a informa Consiliul de Securitate despre atacul forțelor armate ruse și forțele separatiste asupra orașului Tighina (Bender), sau apelul de la Summit-ul CSCE de la Helsinki, când Chișinăul a solicitat examinarea posibilității antrenării mecanismelor CSCE de menținere a păcii în situația creată în Moldova, putem deduce că acestea au fost primele încercări de a internaționaliza acest conflict, care era considerat intern.

Totuși în anul 2005, în procesul de reglementare a diferendului transnistrean au început să se manifeste mai activ Uniunea Europeană și Ucraina. Extinderea UE și instalarea frontierelor sale de Est pe Prut, care s-a produs la 1 ianuarie 2007, a contribuit esențial la sporirea interesului Bruxelles-ului față de Republica Moldova și, implicit, față de conflictul transnistrean, perceput ca un focar periculos de tensiune pentru întregul continent. O dovadă elocventă în acest sens a servit semnarea în februarie 2005 a Planului de acțiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană și numirea în martie 2005 a reprezentantului special al UE pentru Republica Moldova. Planul de acțiuni RM – UE conținea un compartiment special privind conflictul transnistrean și dezvoltarea relațiilor de bună vecinătate cu Ucraina.

Între timp, după victoria „coaliției orange”, Ucraina a început să joace un rol mult mai important în regiune, mai ales, după prezentarea planului Iuscenko. Tot în acest cadru s-a înscris și scrisoarea comună adresată conducerii UE cu rugămintea de a institui o misiune specială de asistență la frontieră în Moldova și Ucraina, precum și protocolul de rigoare prin care Republica Moldova a sprijinit aderarea Ucrainei la Organizația Mondială a Comerțului. În același spirit, la 30 decembrie 2005 prim-miniștrii Moldovei și Ucrainei au semnat o declarație comună, prin care cele două guverne s-au angajat să pună în vigoare protocolul încheiat încă în mai 2003 de către serviciile vamale, conform căruia accesul bunurilor pe teritoriile vamale ale celor două țări putea fi asigurat doar în baza rechizitelor vamale legale.

Ca rezultat, UE a fost antrenată în rezolvarea problemelor din regiune prin instituirea Misiunii EUBAM la 30 noiembrie 2005. Puțin mai devreme, începând cu septembrie 2005, a fost extins formatul de negocieri în formula „5+2” prin includerea Uniunii Europene și SUA în calitate de observatori, ceea ce a deschis perspective promițătoare în eforturile de identificare a unei soluții adecvate pentru conflict. Însă, din cauza comportamentului obstrucționist al reprezentanților regimului de la Tiraspol, sprijiniți de diplomații ruși, după cinci runde de negocieri în formatul „5+2”, în februarie 2006, ședințele formale au fost suspendate.

Direct în ceea ce privește activitatea Uniunii Europene în Europa de Sud-Est, scopul fundamental reprezintă extinderea zonei de pace, stabilitate și securitate realizată de membrii Uniunii.În ultimii zece ani, UE a furnizat în zonă un important ajutor de natură financiară prin intermediul programelor specific (peste 850 milioane de euro, inclusiv și natură militară în zonele de conflict).

Totuși după cu am menționat mai sus, în annul 2008, s-a deschis o nouă filă în experiența comunității europene; după semnarea Planului de Acțiune UE- Republica Moldova, UE și SUA au dat acordul să participle la formatul de negocieri în caliatate de observatory, căpătând formatul ,, 5+2’’. Formatul dat de negocieri include: două părți implicate – Republica Moldova și Transnistria; mediatori- OSCE, Federația Rusă (deși se discută asupra acestui rol, Rusia fiind posibil de inclus în rândul părților implicate), Ucraina; observatori – SUA și Uniunea Europeană. Aici e la feld e important de menționat că odată cu venirea SUA și UE la procesul de negocieri pozițiile Republicii Moldova s-au fortificat.

Folosind drept motiv apărarea intereselor comunitare, în acest conflict UE a generat adevăratul impuls pentru negocieri, s-au schimbat realitățile geopolitice, de data aceasta forțând Tiraspolul să negocieze. Această strategie de susținere a reintegrării promovată pe trei nivele.

Primul constă în exercitarea presiunilor asupra Transnistriei, restricții de călăorie și lansarea misiunii de asistență la frontieră (EUBAM).

Al doilea element – vizează europenizarea Moldovei, pentru a o face mai atractivă pentru locuitorii Transnistriei. Planul de acțiuni, acordul de facilitare a vizelor, asistența economică și mai ales facilitarea comerțului fac parte din această strategie. Astăzi Uniunea oferă Moldovei un nivel de asistență financiară aproape comparabil cu statele balcanice care au o perspectivă de aderare la UE.

Al treilea element strategic ține de promisiunea unor beneficii economice și mai valoroase în cazul reintegrării țării. Într-o Moldovă reunificată și locuitorii Transnistriei vor benificia de asistență UE.

Aceste trei nivele în ansamblu reprezintă un atu valoros pentru politica reintegraționistă a Moldovei, eficacitatea acestora fiind direct influențată de temperature situației interne a statului și capacitatea instituțiilor de administrare central.

Este de evidențiat în acest context că, atâta timp cât Uniunea Europeană manifestă un interes active față de Republica Moldova în contextul politicii europene de vecinătate și în baza Acordului de Parteneriat și Cooperare, aceasta va fi un factor decisive în identificarea unei soluții definitive a problemei transnistrene.

Luând în considerație acțiunile întreprinse de UE în vederea reglementării conflictului transnistrean, se observă clar sporirea interesului acesteia față de problema în cauză precum și dinamizarea intense a dialogului cu Republica Moldova în general, ceea ce și observă mai des că are loc în ultima perioadă de timp. Totuși UE încă nu joacă un așa rol essential în contribuția la reglementarea viabilă a problemei transnistrene cu păstrarea suveranității și integrității teritoriale a Republicii Moldova. Astfel e necesar ca UE să-și intensifice eforturile în direcția luată, care presupune: intensificarea dialogului politic (sunt vitale inițiativele ruso-germane precum și discuțiile ruso-franco-germane, totodată dialogul dintre marii actori să neadmită înțelegeri fără avizul și informarea Republicii Moldova), reluarea negocierilor oficiale în formatul 5+2 și acordarea SUA și UE stattut de mediator cu drepturi depline în formatul de negocieri ( acest pas va minimalize încercarea de a găsi alte formule de negocieri care pot fi neviabile sau chiar contraproductive), consolidarea măsurilor de încredere între cele două maluri ale Nistrului, întărirea securității în regiune ( UE ar fi necesară în vederea transformării misiunii de pacificare existente în una de observatory civili internaționali, căci actuala misiune este puțin eficientă, iar prezența trupelor ruse pe teritoriul Republicii Moldova constituie mai degrabă un factor de intimidare, decât de consolidare), controlul la frontier moldo-ucraineană ( misiunea EUBAM constituie un pas important în vederea asigurării controlului eficient la frontier, în special pe porțiunea transnistreană), respectarea drepturilor omului ( UE ar putea contribui împreună cu instituțiile specializate la reducerea numărului de cazuri de violare a drepturilor omului).

O atenție sporită asupra aspectelor menționate ar putea contribui la rezolvarea cât mai rapidă și viabilă a conflictului transnistrean. Totodată, aceste măsuri, de rând cu altele, destinate și malului drept al Republicii Moldova ar duce la ridicarea nivelului de trai, la dezvoltarea regiunii în ansamblu, precum și la întărirea securității în Europa.

3.3 Eforturile Republicii Moldova în includerea noilor actori în ameliorarea situației din Estul țării

La 15 ani de la încheierea ostilităților dintre guvernul Republicii Moldova și autoritățile separatiste din stînga Nistrului, perspectivele unei soluții politice care ar respecta integritatea teritorială și independența Moldovei rămîn neclare. Chișinăul și Tiraspolul sunt angajate într-un proces de negocieri care vizează definirea unui statut al regiunii transnistrene în cadrul unei Moldove unificate. Negocierile sunt mediate de către Rusia, Ucraina și Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE). O Comisie Constituțională lucrează asupra elaborării unei noi constituții pentru o Moldovă eventual reunificată.

Un complex de evoluții interne și internaționale ar putea favoriza eforturile de reintegrare a Moldovei. Valorizarea acestor oportunități depinde de capacitatea de coordonare a eforturilor interne de soluționare a conflictului transnistrean cu evoluțiile internaționale. Republica Moldova are tot interesul ca acțiunile interne de soluționare a conflictului transnistrean să se inscrie intr-un context mai larg de evoluții legate de extinderea UE și NATO și a relațiilor acestor instituții cu Rusia și Ucraina.

Extinderea UE și NATO constituie un context favorabil reconsiderării atitudinilor Occidentului față de problema transnistreană. În condițiile în care Moldova se află la hotarul NATO și deja din 2007 la cel al UE, problema transnistreană cunoaște un transfer din categoria unui conflict post-sovietic “eurasiatic” în care Rusia ar avea un rol special, într-un conflict “european” în care UE devine o parte indispensbilă procesului de soluționare.

Unul din aspectele oarecum marginalizate în cadrul discuțiilor privind reglementarea transnistreană este problema durabilității și eficacității eventualei soluții în rezolvarea acestui conflict. Oricare ar fi modelul unei eventuale reglementări – federație, stat unitar sau alte forme de organizare adminstrativă – problema cheie este dacă aceste aranjamente vor fi durabile și într-adevăr vor garanta o intregire a Moldovei, și nu vor constitui un pas spre o scindare definitivă a republicii. În condițiile actuale, și cu formatul actual de negocieri, pot aparea anumite dubii privind perspectivele acestei reglementări.

Unul din factorii care diminuează potențialul unei reglementări echitabile a problemei transnistrene ține de faptul că formatul pentalateral de negocieri este dominat de o singură țară, care este departe de a fi imparțială în conflictul transnistrean. În plus, formatul de negocieri nu ține cont de interesele UE și NATO lărgite, chiar dacă Rusia se află la peste o mie de kilometri de Transnistria, și republica separatistă nu creeză nici un fel de probleme de securitate Federației Ruse.În același timp, Transnistria se va afla la mai puțin de o sută de kilometri de hotarul UE și NATO extinse, iar problemele de securitate și stabilitate care își au rădăcina în existența acestei entități separatiste, vor afecta interesele de securitate ale instituțiilor occidentale lărgite.

Rusia este considerată un jucător dominant în formatul pentalateral, deținînd putere de veto în cadrul OSCE, posibilitatea de a aplica o gamă largă de pîrghii politice și economice asupra Ucrainei sau Moldovei, iar Transnistria datorează Rusiei însăși existența sa, asigurată cu sprijinul militar, politic și economic acordat de către Moscova. În aceste condiții reglementarea strategică a conflictului transnistrean devine dependentă de un singur actor internațional. Dependența excesivă a procesului de reglementare transnistreană de Rusia vine în contradicție cu necesitatea de a asigura o soluție durabilă a conflictului.

Cu alte cuvinte dacă Moldova dorește ca Transnistria să nu își reactivizeze tendințele separatiste după o eventuală reunificare, atunci trebuie să existe o balanță a garanților în reglementarea crizei transnistrene. Dacă Chișinăul nu dorește să fie în permanență amenințat de către Tiraspol cu o nouă secesiune, aceasta perspectivă trebuie eliminată. Iar pentru aceasta este nevoie să existe forțe externe care vor fi capabile să aplice suficiente presiuni asupra Transnistriei ca aceasta să nu recurgă la argumentul “separatist” atunci cand îi va conveni. Pînă la momentul actual nici Federația Rusă, nici OSCE sau Ucraina nu au putut demonstra că dețin parghiile sau voința politică de a presa cu succes Transnistria. Nu există nici un semnal că după o eventuală reunificare, Rusia, OSCE sau Ucraina iăși vor schimba atitudinile.

De altfel putem vorbi aici despre poziția care a schimbat-o Ucraina în ultimul timp, în legătură cu evenimentele ce sau pentrecut pe teritoriul său. Adică nu mai persistă acel ,,pod de legătură’’ terestră și cam nici aeriană între Rusia și transnistria, unde și se înregistrează de la un timp o criză profundă în teritoriul din stânga Nistrului, și aici apare partea a doua a monedei, pozitive evident, accentuarea dialogului cu Chișinăul.

Dupa un deceniu de negocieri, cel mai important rezultat al perioadei scurse de la finalul fazei violente a conflictului este faptul ca Transnistria a reușit să supraviețuiască în calitatea unui ”stat de facto”. Regimul transnistrean a beneficiat de suport politic și economic din partea Rusiei și parțial a Ucrainei și anumitor actori politici și economici din Chișinău. În același timp realizările statului Republica Moldova au fost extrem de modeste, aceasta fiind incapabilă să devina un stat viabil politic si economic.

Din perspectiva comunității internaționale, conflictul transnistrean constă din cateva probleme. Prima este problema retragerii trupelor ruse din stînga Nistrului conform angajamentelor asumate de către Federația Rusă la summitul OSCE de în noiembrie doua problemă ține de negocierile privind soluționarea politică a conflictului și identificarea unui statut pentru Transnistria în cadrul Moldovei reîntregite. O a treia problema se refera la cine vor fi garanțiile reglementării transnistrene și care vor fi statele sau organizațiile ce vor garanta implementarea și durabilitatea aranjamentelor privind reintegrarea Republicii Moldova. Pîna la momentul actual problema “garanțiilor” este legată de un set de măsuri, printre care și asigurarea unei forțe militare de menținere a păcii. OSCE a jucat un rol cheie în setul de probleme sus menționate.

Una din funcțiile implicite ale OSCE era reprezentarea viziunii comunității internaționale în rezolvarea conflictului transnistrean. Totuși, ar fi exagerat să se afirme că OSCE ar fi putut asigura rolul unei contrabalanțe sprijinului acordat de către Rusia autorităților din stînga Nistrului. După un deceniu de negocieri cu rezultate modeste, capacitatea OSCE de a contribui la un rezultat pozitiv al negocierilor privind soluționarea conflictului este tot mai des sub semnul întrebarii. Situația este specifică nu numai Moldovei, ci și altor conflicte din spațiul de responsabilitate al OSCE.

Scepticismul față de capacitatea OSCE de a juca un rol decisiv în reîntregirea Moldovei este cauzat de o serie de factori. În primul rînd OSCE nu are un mecanism care ar asigura implementarea deciziilor sale. În al doilea rînd OSCE este prea dependentă de interesele tactice ale statelor membre. Orice stat membru al OSCE are drept de veto in deciziile acestei organizatii. Aceasta reduce capacitatea OSCE de a dezvolta o autonomie mai mare de acțiune, care s-ar baza pe interesele întregii comunitati de state OSCE și al valorilor declarate în Actul Final de atît mai mult cu cît OSCE a devenit ostatica intereselor unor state membre, capabile să blocheze întregul proces de luare a deciziilor în OSCE prin dreptul lor de veto. Chiar negocierile de constituire a Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa au fost blocate in 1974 de către Malta. Acest neajuns “orginar” marchează și acum activitatea OSCE. În al treilea rînd, politicile externe ale statelor membre OSCE se bazeaza pe valori (și bineințeles interese) diferite, accentuând și mai mult incapacitatea Organizației de a-și justifica denumirea, și anume de a asigura securitatea în spațiul de la Vladivostok. Prin acest set de factori se explică de ce în toate conflictele rezolvate măcar parțial, primul rol le-a revenit NATO si UE, iar OSCE juca un rol complementar foarte important, dar nu hotărâtor.

În condițiile în care nu vor exista și alți garanți în afară de Rusia și Ucraina (OSCE nu este garant), o eventuală reglementare a conflictului transnistrean ridică două probleme – cea a libertății de a alege căile de dezvoltare a Moldovei, și cea a durabilității reglementării transnistrene.

S-a evocat de mai multe ori faptul că menținerea actualei formule de garanții va permite implicarea directă a statelor garante în treburile interne ale republicii. In afară de aceste temeri legitime, ar mai exista și pericolul ca o eventuală rezolvare a conflictului transnistrean nu ar fi decît o soluționare mimată, care ar putea fi « anulată » prin încurajarea unor noi tendințe separatiste, atunci cînd unul din garanți va considera că aceasta corespunde intereselor sale. In aceste condiții există pericolul ca o eventuală rezolvare a conflictului ar fi condiționată de politica externă a guvernului de , astfel politica externă devenind ostatică a Tiraspolului, și a statelor garante. O astfel de situație ar implica revizuirea unor priorități externe, printre care și integrarea Moldovei în UE.

O eventuală soluție a conflictului transnistrean trebuie să țina cont de necesitatea minimizării riscului că odată cu schimbările politice din Moldova, conflictul transistrean ar putea fi revitalizat de forțe intrene sau externe.

Introducerea unui element de durabilitate a soluționării conflictului trebuie facută prin implementarea unor noi mecanisme de garanție a reglementării și echilibrarea actualului format de mediatori și garanți prin implicarea unor instituții occidentale. În caz contrar, chiar și în condițiile unei soluționări formale a conflictului, problema transnistreană nu ar fi rezolvată, ci suspendată, atîta timp cît aceasta îi va conveni Federației Ruse sau Tiraspolului.

Pentru rezolvarea conflictului transnistrean este nevoie de introducere a unor garanții și elemente care ar stabiliza și echilibra asimetria statelor garante. Stabilizarea formatului de reglementare a conflictului și de garanție a integrității teritoriale a Moldovei se poate atinge prin implicarea Uniunii Europene în rezolvarea conflictului transnistrean. Însă este important să ținem cont de faptul că implicarea UE în reglementarea transnistreană nu este susținută de pe pozițiile unei dileme Est – Vest, sau a unei opoziții dintre Rusia și Occident. Implicarea UE e necesară pentru a stabiliza și a face ireversibilă o eventuală soluție a conflictului.

Problema transnistreană preocupă statele și instituțiile de securitate occidentale. Comisarul UE pentru relații externe, Chris Patten, declară că UE nu dorește să aibă la hotarele sale un stat impotmolit în conflict. Este recunoscut și faptul că Transnistria constituie o problemă de securitate pentru Uniunea Europeana lărgită (Vahl, 2001). În primul rînd Transnistria este o sursă directă de sfidări la adresa securității regionale. Sub protecția regimului autoritar de , în Transnistria înflorește fabricarea de arme, traficul de persoane și droguri, crima organizată și contrabanda.

O altă dimensiune a conflictului transnistrean, care creează problemele de securitate indirecte Uniunii Europene, ține de faptul că existența acestui conflict incapacitează emergența Moldovei în calitatea unui stat viabil și stabil. UE recunoaște faptul că lipsa unei soluții în problema transnistreană este “cel mai important impediment pentru dezvoltarea politică și economică a Moldovei, și una din cauzele cheie a sărăciei”. În plus, UE recunoaște faptul că “Transnistria este un magnet pentru crima organizată, și poate destabiliza sau submina complet procesul de edificare a statului, consolidarea politică și dezvoltarea durabilă a Moldovei. UE are un interes clar în a asigura că aceste sfidări comune sunt rezolvate”. Astfel UE nu numai își declară interesul pentru stabilizarea hotarului său, dar și confirmă faptul că problemele Moldovei, rezultate din existența Transnistriei, sunt comune cu preocupările UE. Un document intern elaborat de catre Comisia Europeana afirmă că “stabilitatea Moldovei contează pentru UE. De cîțiva ani în Moldova se află la hotarul Uniunii lărgite. Această țară a fost destabilizată de guvernare slabă, de un conflict armat și secesionism, o stare aproape de un colaps economic, crimă organizată și corupție… UE trebuie să ajute Moldova să rezolve aceste probleme”.

Totodată, trebuie să se țină cont și de faptul că Rusia dorește un parteneriat strategic cu UE, fiind de acord în comunicatele oficiale că acest parteneriat ar avea ca bază valori comune. Prezența UE în mecanismele de reglementare transnistreană (inclusiv în procesul de negocieri) va limita politica actuală a Rusiei și Ucrainei declarațiile cărora diferă de acțiunile și pozițiile luate și Tiraspol. Astfel, Moldovei îi este benefică promovarea ideii că reglementarea transnistreană este unul din testele care demonstrează faptul că Rusia într-adevăr este gata să își construiască parteneriatul strategic cu UE pe o comunitate de valori și principii de conduită internațională comune.

În aceste condiții, Republica Moldova trebuie să caute oportunități de “modernizare” a mecanismelor de soluționare a conflictului transnistrean, ținînd cont de experiența altor conflicte din Europa de Sud-est. O atenție deosebită trebuie acordată contribuției UE la reglementarea unor conflicte. Implicarea UE în soluționarea conflictului transnistrean ar fi binevenit din patru motive fundamentale:

UE deține întregul spectru de parghii politice, economice și de securitate pentru a impulsiona negocierile dintre Moldova și Transnistria, inclusiv utilizînd cadrul de relații UE – Rusia și UE-Ucraina. OSCE din păcate nu are aceste capabilități;

Implicarea directă a UE în soluționarea conflictului transnistrean ar putea constitui un mecanism de asociere, iar apoi integrare în UE pentru Moldova;

UE este singura organizație europeană cu experiență în domeniul gestionării civile a crizelor. O dimensiune de care trebuie să se țină cont în eforturile de reintregire a Moldovei ține de aspectele non-militare de garanție a soluționării conflictului. O forță de menținere a păcii în Transnistria, indiferent de componența sa, nu va putea asigura întreg spectrul de acțiuni menite să reintregească Moldova, și să garanteze viabilitatea statului. Moldova va avea nevoie de o operațiune internațională civilă care ar facilita reintregirea țării prin asigurarea unei forțe de poliție internațională în Transnistria, și a unei forțe de control al frontierei cu Ucraina;

UE are interese clare și “urgente” ce țin de soluționarea conflictului transnistreana fără întîrziere. Cauzele activizării UE în problema Transnistreană:

Necesitatea unei noi politici față de noii vecini ai UE în contextul extinderii, și intenția de a-și asuma un rol sporit în gestionarea crizelor din Europa lărgită, care include și Moldova;

Lansarea primelor operațiuni UE de gestionare a crizelor în Bosnia (ianuarie 2003), Macedonia ( aprilie 2003) și Congo (iunie 2003);

Neretragerea trupelor ruse din Moldova în conformitate cu prevederile de , pana la 31 decembrie 2002;

Relansarea eforturilor de internaționalizare, și chiar europenizare, a conflictului transnistrean de către Chișinău;

Temerile că modalitatea de soluționare a conflictului propusă în documentul de de către mediatori nu asigură rezolvarea durabilă a conflictului, ci suspendarea lui, fapt care contravine atât intereselor Moldovei, cît și intereselor UE;

Formatul pentalateral de negocieri, în care Rusia, Ucraina și OSCE nu au reușit să contribuie decisiv la rezolvarea problemei transnistrene, Uniunea Europeana este interesată să contribuie la stabilizarea situației de la hotarele sale.

Soluționarea conflictului transnistrean cu participarea UE poate crea premisele pentru o integrare sectorală a Moldovei în anumite aspecte ale politicilor de Justiție și Afaceri Interne UE, și includerea în Procesul de Stabilizare și Asociere. Acestea ar urma să fie efectuate nu după reglementarea problemei transnistrene, ci ca parte indispensabilă a procesului de reglementare transnistreană. Procesul de Stabilizare și Asociere a fost creat anume pentru state afectate de conflicte de la hotarul UE. Conflictul transnistrean este un impediment pentru integrarea europeană a Moldovei, însă tot atît de adevarat este că existența acestui conflict este principalul argument ca Moldova să facă parte din Procesul de Stabilizare și Asociere.

Contextul politic internațional favorizează o conectare a UE la eforturile de soluționare a problemei transnistrene. În ultimele luni, UE s-a arătat interesată să contribuie la soluționarea acestui conflict, care va afecta securitatea Uniunii lărgite. O astfel de evoluție corespunde intereselor Moldovei, care dorește o reîntregire și stabilizare a țării, întărirea statului și integrarea ulterioară în UE.

BIBLIOGRAFIE:

Balan O., Serbenco E., Drept internațional public, Chișinău, 2001

Beșteliu R. M., Drept internațional, București, 1998

Bolintineanu A., Năstase A., Drept internațional contemporan, București, 2000

Buruian Alexandru., Relații internaționale, politica externă și diplomația., 2008

Bull H., Societatea anarhică. Un studiu asupra ordinii în politica mondială,Chișinău, 1998

Cloșcă I., Suceavă I., Drept internațional umanitar, București, 1992

Cloșcă I., Reglementarea pașnică a diferendelor dintre state, București, 1998

Ciobanu C. Moldova and the “Frozen and Forgotten” Conflicts in Post- Soviet States. // United States Institute of Peace. – 2004.

Crăciun C., Teoria și practica negocierilor, Chișinău, 1998 Moldova Suverană, N.126, Chișinău, 7 iunie,2001

Crăciun C., Tehnici de comunicare și negocieri, Chișinău, 1998

Ciucă A. Drept internațional public – Iași, 2000

Diaconu I., Curs de drept internațional public, București, 1993

Dicționar Enciclopedic Ilustrativ, Chișinău, 1999

Dictionaire de la termenologie du relation international, Paris, 2000

Emerson M. Should the Transnistrian tail wag the Bessarabian Dog. // www.peacebuilding.md/library/43/en/3_article_CEPS.doc, 11.01.2005

Iovanovici M., Conflictele asimetrice și conceptul de putere// Personal, București, 2001

Geamănu G., Principii fundamentale ale dreptului internațional, București, 1980

Hiltrop J., Udall S., Arta Negocierii, București, 1998

King C. Moldovenii, România, Rusia și politica culturală. – Chișinău: Editura Arc, 2002

Lachs M., The United Nations and The International Court of Justice, New-York, 2001

Lungu Magdalena D., Rolul Organizațiilor internaționale în soluționarea pașnică a diferendelor internaționale., 2010

Malița M., Mecanisme de reglementare pașnică a diferendelor, București, 1982

Maziliu D., Dreptul internațional public, București, 2002

Miga Beșliu.R., Dreptul international, București, 1997

Năstase A., Popescu D.,Drept internațional public, București, 1993

Nicolson R., The evolution of diplomatic methods, London, 1954

Niciu I., Drept internațional public, VII, Iași, 1993

Negoiță A., Codul lui Hamurabbi în gîndirea asiro-babiloniană în texte, București, 1975

Oazu Nantoi., Conflictul Transnistrean – 2010., In Honorem, Anatol Țăranu., Chișinău 2011.,

Pistol G., Negocieri, teorie și practică, București, 1999

Pruteanu S., Manual de comunicare și negocieri în afaceri, Iași, 2000

Razmerița I., Unele aspecte generale privind modalitățile de rezolvare pașnică a diferendelor dintre state prin conlucrarea Consiliului de Securitate ale ONU// Analele USM, Seria Științe Socioumaniste, Chișinău, 2001

Scott B., Arta negocierii, București, 1996

Stoica C., Psihologia rezolvării conflictului, București, 1998

Wight M., Politica de putere, Chișinău, 1998

Азбукин В.,Терехов С., Проблема разрешения конфликтных ситуаций// Международная жизнь, N.10, 2002

Анискевич А., Международно-правовые средства разрешения международных споров, Москва, 1975

Зеркин Д., Основы конфликтологии, Ростов на Дону,1998

Жакье Б., Международные отношения, Новгород, 1997

Кармин А., Конфликтология, Санкт-Петербург, 1999

27. Лебедев М., Политическое урегулирование конфликтов. Подходы, решения, технологии, Москва, 1999

Лебедев М., Международные процессы// Международная жизнь, Москва, 1997

Цыганков П., Теория международных отношений, Москва,2002

Acte normative:

Actul final de la Helsinki din 1975, Drept interanțional contemporan, București, 2000

Declarația Adunării Generale a ONU privind reglementarea pașnică a diferendelor internaționale, Drept internațional public, Iași, 1998

Carta ONU, http://ONU.documents.php

Convenția de la Haga pentru reglementarea pașnică a conflictelor internaționale din 1907

Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor, Drept internațional public, Iași, 1998

Convenția de la Viena din 1899 și 1907 privind reglamentarea pașnică a diferendelor, Drept internațional public, Iași, 1998

Pactul Ligii Nașiunilor din 1919, Drept interanțional contemporan, București, 2000

Statutul Curtii Internationale de Justitie., 1945

Autoreferate. Teze:

Gurin Corina, Buruian A., Revista Moldovenească de Drept International și Relații Internaționale., nr.3 din 2011

Lucia Boboc., Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale., nr.4 din 2010

Documente electronice:

http://www.lawrussia.ru/texts/legal_555/doc555a314x671.htm

www.iom.int/iom/Publications/books_studies_surveys/Moldova.html

BIBLIOGRAFIE:

Balan O., Serbenco E., Drept internațional public, Chișinău, 2001

Beșteliu R. M., Drept internațional, București, 1998

Bolintineanu A., Năstase A., Drept internațional contemporan, București, 2000

Buruian Alexandru., Relații internaționale, politica externă și diplomația., 2008

Bull H., Societatea anarhică. Un studiu asupra ordinii în politica mondială,Chișinău, 1998

Cloșcă I., Suceavă I., Drept internațional umanitar, București, 1992

Cloșcă I., Reglementarea pașnică a diferendelor dintre state, București, 1998

Ciobanu C. Moldova and the “Frozen and Forgotten” Conflicts in Post- Soviet States. // United States Institute of Peace. – 2004.

Crăciun C., Teoria și practica negocierilor, Chișinău, 1998 Moldova Suverană, N.126, Chișinău, 7 iunie,2001

Crăciun C., Tehnici de comunicare și negocieri, Chișinău, 1998

Ciucă A. Drept internațional public – Iași, 2000

Diaconu I., Curs de drept internațional public, București, 1993

Dicționar Enciclopedic Ilustrativ, Chișinău, 1999

Dictionaire de la termenologie du relation international, Paris, 2000

Emerson M. Should the Transnistrian tail wag the Bessarabian Dog. // www.peacebuilding.md/library/43/en/3_article_CEPS.doc, 11.01.2005

Iovanovici M., Conflictele asimetrice și conceptul de putere// Personal, București, 2001

Geamănu G., Principii fundamentale ale dreptului internațional, București, 1980

Hiltrop J., Udall S., Arta Negocierii, București, 1998

King C. Moldovenii, România, Rusia și politica culturală. – Chișinău: Editura Arc, 2002

Lachs M., The United Nations and The International Court of Justice, New-York, 2001

Lungu Magdalena D., Rolul Organizațiilor internaționale în soluționarea pașnică a diferendelor internaționale., 2010

Malița M., Mecanisme de reglementare pașnică a diferendelor, București, 1982

Maziliu D., Dreptul internațional public, București, 2002

Miga Beșliu.R., Dreptul international, București, 1997

Năstase A., Popescu D.,Drept internațional public, București, 1993

Nicolson R., The evolution of diplomatic methods, London, 1954

Niciu I., Drept internațional public, VII, Iași, 1993

Negoiță A., Codul lui Hamurabbi în gîndirea asiro-babiloniană în texte, București, 1975

Oazu Nantoi., Conflictul Transnistrean – 2010., In Honorem, Anatol Țăranu., Chișinău 2011.,

Pistol G., Negocieri, teorie și practică, București, 1999

Pruteanu S., Manual de comunicare și negocieri în afaceri, Iași, 2000

Razmerița I., Unele aspecte generale privind modalitățile de rezolvare pașnică a diferendelor dintre state prin conlucrarea Consiliului de Securitate ale ONU// Analele USM, Seria Științe Socioumaniste, Chișinău, 2001

Scott B., Arta negocierii, București, 1996

Stoica C., Psihologia rezolvării conflictului, București, 1998

Wight M., Politica de putere, Chișinău, 1998

Азбукин В.,Терехов С., Проблема разрешения конфликтных ситуаций// Международная жизнь, N.10, 2002

Анискевич А., Международно-правовые средства разрешения международных споров, Москва, 1975

Зеркин Д., Основы конфликтологии, Ростов на Дону,1998

Жакье Б., Международные отношения, Новгород, 1997

Кармин А., Конфликтология, Санкт-Петербург, 1999

27. Лебедев М., Политическое урегулирование конфликтов. Подходы, решения, технологии, Москва, 1999

Лебедев М., Международные процессы// Международная жизнь, Москва, 1997

Цыганков П., Теория международных отношений, Москва,2002

Acte normative:

Actul final de la Helsinki din 1975, Drept interanțional contemporan, București, 2000

Declarația Adunării Generale a ONU privind reglementarea pașnică a diferendelor internaționale, Drept internațional public, Iași, 1998

Carta ONU, http://ONU.documents.php

Convenția de la Haga pentru reglementarea pașnică a conflictelor internaționale din 1907

Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor, Drept internațional public, Iași, 1998

Convenția de la Viena din 1899 și 1907 privind reglamentarea pașnică a diferendelor, Drept internațional public, Iași, 1998

Pactul Ligii Nașiunilor din 1919, Drept interanțional contemporan, București, 2000

Statutul Curtii Internationale de Justitie., 1945

Autoreferate. Teze:

Gurin Corina, Buruian A., Revista Moldovenească de Drept International și Relații Internaționale., nr.3 din 2011

Lucia Boboc., Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale., nr.4 din 2010

Documente electronice:

http://www.lawrussia.ru/texts/legal_555/doc555a314x671.htm

www.iom.int/iom/Publications/books_studies_surveys/Moldova.html