Limbajul Publicitar In Sfera Publica
UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI
ASISTENȚĂ MANAGERIALĂ ȘI SECRETARIAT
Limbajul publicitar în sfera publică
Cuprins
Cap I : Vocabularul limbii române- repere teoretice
1.1 Cuvântul-unitatea de bază a vocabularului
1.2 Structura vocabularului
1.3 Structura funcțională a vocabularului
1.3.1 Regionalisme
1.3.2 Arhaisme
1.3.3 Neologisme
1.3.4 Jargon
1.3.5 Argou
Capitolul II : Forme și modele de comunicare
2.1 Conceptul de comunicare
2.2 Modele de comunicare
2.3 Comunicare publicitară
Capitolul III : Limbaje și tipuri de texe contemporane
Limbajul publicitar
Capitolul IV
Exemple de reclame
LIMBAJUL PUBLICITAR ÎN SFERA PUBLICĂ
ARGUMENT
“Deschide cartea ca să înveți ce au gândit alții, închide cartea ca să gândești tu însuți.”
Victor Hugo
Am ales pentru elaborarea acestei lucrări de licență tema “Limbajul publicitar în sfera publică”. Este o temă complexă și interesantă care m-a atras de-a lungul anilor de studenție și din punctul meu de vedere a necesitat mult interes și preocupare pentru elaborarea ei. Lucrarea cuprinde patru capitole. Capitolul I, II, III sintetizează informații teoretice despre vocabular și limbajul publicitar iar în capitolul IV este dezvoltat un studiu de caz asupra tipurilor de reclame.
În capitolul I se prezintă noțiuni introductive despre cuvânt – unitatea de baza a vocabularului, clasificarea cuvintelor, structura vocabularului.
Structura vocabularului este supusă unei modificării continue fiind partea cea mai mobilă, limba română contemporană ilustrează un permanent process de înnoire și de îmbogățire, multe dintre cuvintele folosite într-o epocă fiind sortite eliminării în perioada următoare, pentru că în locul lor sau alături de ele să fie introduse noi și noi cuvinte cerute de necesitățile impuse de societatea românească în plină dezvoltare. În acest capitol se regasesc și informații despre regionalisme, arhaisme, neologisme, jargon, argou.
Capitolul II prezintă conceptul de comunicare, modele de conunicare dar și comunicarea publicitară.
În prezent sunt acceptate mai multe viziuni și mai multe definiții ale procesului de comunicare, dar pentru a avea o viziune de ansamblu a ceea ce înseamnă comunicarea am analizat în acest capitol mai multe definiții ale comunicării.
Capitolul III conține aspecte privitoare la limbajul publicitar. Aceste aspecte fiind: reinventarea reclamei, stângăcia începuturilor, abuzuri ale traducerii reclamelor, registru colocvial, codul politeții, strategii ale moderației și rime.
Limbajului publicitar românesc cunoaște deja câteva faze: de la desprinderea lui de stilul birocratic al anunțurilor seci, trecând prin faza traducerilor stângace, până la apariția primelor semne de autonomie (asimilarea unui registru familiar, a jocurilor de cuvinte, orientarea către destinatar și actualitate).
În capitolul IV se prezintă studiul de caz, care a fost elaborat prin cercetarea mai multor tipuri de reclame ……………..(aici nu stiu ce sa scriu)
Publicitatea este spațiul de realizare virtual a tuturor dorințelor și obiect seducător al cercetării. Contar unei viziuni, ea nu manipulează, ci convinge sau propune și oferă scena unor strategii de seducție. Nu manipulează deoarece se adresează unor indivizi constituiți nu ca și obiecte, ci ca subiecți conștienți de alegerile pe care le fac și de mesajele, pe care le adresează. Publicitatea și-a câștigat statutul de a fi una dintre cele mai eficiente “instituții” ale lumii recente. Ea are acest statut, deoarece nimic nu mai poate lua ființă, astăzi intr-un mod public, fără să nu fie constituit în supra-dispozitivul publicitar. De la cel mai banal obiect de uz casnic până la cea mai amplă campanie politică totul este regizat, produs și propus de către publicitate.
Prin limbă se identifică un neam, prin ea poporul își exercită propria-i personalitate și își îmbogățește valorile spirituale. Să veghem deci la cultivarea celei mai curente și mai depline expresii a sufletului românesc, limba noastra „o comoară / În adâncuri înfundată / … un șirag de piatră rară” creată de-a lungul anilor de poporul român.
CAPITOLUL I
VOCABULARUL LIMBII ROMÂNE-REPERE TEORETICE
1.1.Cuvantul – unitatea de baza a vocabularului
Cuvantul reprezintă unitatea de bază a vocabularului și este asocierea unui sens (a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor (vorba), altfel spus cuvântul este unitatea fundamentală de comunicare a unui înțeles. Cuvântul este o unitate într-o diversitate de forme sau aspecte gramaticale: citesc, citeam, citind etc. reprezintă formele flexionare ale cuvântului (a)citi-forma tip, pe care o înregistrează dicționarele.
În mod obisnuit, prin cuvant se înțelege numai latura sa sonoră, dar este evident ca el este o unitate între cele două aspecte pe care le posedă orice cuvânt: complexul sonor, imaginea acustică, adică semnificantul și sensul, conceptul sau noțiunea, adică semnificatul, care apar unite în același cuvânt, fiind așadar un semn lingvistic.
„Sensul lingvistic unește nu un obiect și un nume, ci un concept de o imagine acustică.’’
Sensul unui cuvânt este dat de context, deoarece cuvântul poate avea mai multe sensuri, dar într-un anumit context acesta are o singură semnificare.
Clasificarea cuvintelor
a. După numărul de sensuri, cuvintele sunt:
• monosemantice – cuvinte care au un singur înțeles: natriu, antibiotic, neuron;
• polisemantice – cuvinte cu două sau mai multe sensuri:
A ieși, a răsări
a răsări:A ieșit o zambilă în gradină primăvara aceasta.
a se imprima: Am scris apăsat și mi-a ieșit și pe partea cealaltă .
a se desfășura:Piesa de teatru la care am participat a ieșit bine.
a realiza: Laurei i-a ieșit o compunere frumoasă.
a scăpa:Mi-a ieșit o sanda din picior.
a părăsi: Ea a ieșit din bancă.
a pleca: Măria a ieșit în oraș.
b. Cuvintele pot avea:
1. sens propriu: a. de bază ; b. secundar
2. sens figurat
1. Sensul propriu:
a. Sensul propriu de bază este înțelesul obișnuit al unui cuvânt:
Ea și-a rupt piciorul. (parte a corpului omenesc)
Elena a băgat o bomboană în gură. (cavitate bucală)
b. Sensul propriu secundar rezultă dintr-o asemănare și depinde strict de context: Camioneta s-a lovit de piciorul podului.
Cațelul a căzut într-o gură de canal.
2. Sensul figurat este sensul neobișnuit al unui cuvânt, folosit pentru a forma o imagine artistică:
„Pe-un picior de plai, / Pe – o gură de rai.”
1.2. Structura vocabularului
Vocabularul (fr.vocabulaire-lat.vocabularium) sau lexicul (fr.lexique) oricărei limbi însumează totalitatea cuvintelor folosite în timp și spațiu (regionalismele, elementele populare, arhaismele, elemente de argou, elemente de jargon, expresii idiomatice, barbarismele, cuvinte din vocabularul fundamental) de către un popor, în cadrul limbii literare naționale și al stilurilor ei funcționale (beletristic sau artistic, publicistic sau gazetăresc, tehnico-stiințific și juridico-administrativ).
Din această definiție rezultă că în vocabularul limbii române sunt incluse cuvintele aflate în circulație, dar și cuvintele ieșite din uzul vorbitorilor (arhaismele); cuvintele cunoscute și folosite pe întreg teritoriul țării, dar și cuvintele folosite în anumite zone ale țării (regionalismele); cuvintele propriu-zise,dar și variantele, formele literare (corecte) și cele neliterare (incorecte).
Vocabularul limbii române se află într-un continuu proces de schimbare, de înnoire. Pe măsură ce dispar unele cuvinte, ce nu mai corespund realității, fiind împinse treptat spre periferia vocabularului și cu timpul, scoase din uzul vorbitorilor, apar altele noi impuse de progresul societății. Această dimanică este caracteristică evoluției pe verticală a oricărei limbi literare. Mutațiile lexicale se produc fie în cadrul sistemului intern al limbii, fie sunt rezultatul contactelor lingvistice, directe sau indirecte, cu alte limbi.
Din vocabularul fundamental (reprezentativ, de bază) fac parte cuvinte foarte vechi care au mare stabilitate în limbă, cuvinte cunoscute,înțelese și utilizate de toți vorbitorii, deoarece denumesc obiecte sau exprimă noțiuni fundamentale de primă necesitate, cuvinte care au cea mai mare frecvență în vorbire și o mare circulație. De asemenea, în vocabularul fundamental mai intră și cuvintele care au capacitatea de a forma cuvinte derivate și compuse, de a intra în îmbinări sintactice cu caracter de locuțiuni și expresii, ele caracterizându-se prin polisemantism.
Stabilitatea vocabularului fundamental este impusă de necesitățile permenente ale vieții colective care sunt în esență, aceleași pentru toți vorbitorii indiferent de epocă, de categoria socială, ocupație, vârstă, sex etc. Nu este deloc necesar să se distrugă fondul principal de cuvinte, dacă el poate fi folosit cu succes în decursul unei serii de perioade istorice fără a mai vorbi de faptul că, nefiind posibil să se creeze un nou fond principal de cuvinte într-o perioadă scurtă de timp, distrugerea fondului principal de cuvinte acumulat în decursul secolelor ar duce la paralizarea limbii, la o totală dezorganizare a comunicării între oameni. Este vorba deci, de noțiuni elementare sau fundamentale, fără de care nu ne putem imagina existența unei colectivități umane. Aceasta presupune între altele, o vechime mare a cuvintelor care exprimă astfel de noțiuni: noțiunile fundamentale sau elementare s-au format, în mintea omului, înaintea altora și de aceea au căpătat, au trebuit să capete un nume înaintea altora.
Vocabularul fundamental conține cuvintele cele mai uzuale ale unei limbi. Cuvintele uzuale sunt acelea care au și cele mai multe derivate sau compuse și care intră în numeroase locuțiuni și expresii. Fiind cunoscute și folosite de către absolut toți vorbitorii unei limbi, cuvintele din vocabularul fundamental cunosc cea mai mare frecvență în procesul comunicării lingvistice. Caracterizându-se prin frecvență mare în vorbire, prin polisemantism, prin stabilitate și prin capacitatea de a da naștere la derivate și compuse sau de a intra în combinații frazeologice, cuvintele din vocabularul de bază prezintă o importanță mult mai mare decât celelalte unități lexicale ale limbii. Din această cauză, manualele destinate studierii limbilor străine, trebuie să intre în primul rând cuvintele care aparțin vocabularului fundamental, care sunt cel mai des folosite și mai apoi un număr mai mic sau mai mare de cuvinte care fac parte din masa vocabularului.
Masa vocabularului sau vocabularul schimbător cuprinde celelalte cuvinte care au rămas după delimitarea de vocabularul fundamental. Trebuie subliniat faptul că masa vocabularului cuprinde majoritatea cuvintelor românești, mai exact circa 90% din totalul unităților lexicale înregistrate în dicționarele noastre.
Din masa vocabularului fac parte termeni folosiți în diferite domenii: politică, știință, tehnică, religie etc. altfel spus cuvintele cuprinse aici nu sunt cunoscute și utilizate de toți vorbitorii, utilizarea lor fiind limitată la un anumit grup social sau profesional, la o anumită regiune a țării, la un anumit timp.
Tot în masa vocabularului este cuprinsă și o parte specială, care cuprinde regionalisme, arhaisme, elemente populare, elemente de argou, elemente de jargon, idiotisme, barbarisme, neologisme, termeni tehnici, termeni științific.
1.3 STRUCTURA FUNCȚIONALĂ A VOCABULARULUI
1.3.1 Regionalismele
Condițiile istorice de dezvoltare ale poporului românesc au dus la nașterea deosebirilor pe care le cunoaștem de la o provincie la alta, deosebiri mari din punct de vedere fonetic și lexical.
Regionalismele sunt cuvinte cunoscute și folosite de vorbitorii dintr-o anumită zonă a țării, mai mult sau mai puțin întinsă. Ele nu sunt cunoscute de toți vorbitorii și de aceea, folosirea lor trebuie evitată, pe cât este posibil, în vorbirea literară. Regionalismele se întâlnesc pe anumite teritorii lingvistice, care variază ca întindere și care uneori, pot cuprinde două sau chiar mai multe provincii sa cunoaștem de la o provincie la alta, deosebiri mari din punct de vedere fonetic și lexical.
Regionalismele sunt cuvinte cunoscute și folosite de vorbitorii dintr-o anumită zonă a țării, mai mult sau mai puțin întinsă. Ele nu sunt cunoscute de toți vorbitorii și de aceea, folosirea lor trebuie evitată, pe cât este posibil, în vorbirea literară. Regionalismele se întâlnesc pe anumite teritorii lingvistice, care variază ca întindere și care uneori, pot cuprinde două sau chiar mai multe provincii sau simple porțiuni din aceste provincii. Multe dintre regionalismele sunt împrumutate din limbile cu care limba română a intrat în contact direct. Astfel, un cuvânt cum este mai ,,ficat’’ se folosește pe o arie foarte întinsă, care cuprinde Crișana, Maramureșul, nordul Transilvaniei și chiar o bună parte din centrul și din sudul Moldovei. Tot la fel cuvântul cucuruz ,,porumb’’ se întrebuințează nu numai în regiunile transcarpatice ci și prin unele părți ale Moldovei sau chiar în câteva puncte izolate din nord-estul Munteniei.
Deci, regionalismul este un fapt de limbă, de obicei de natură lexicală, dar și de natură fonetică și gramaticală, existent numai într-o anumită regiune, caracteristic pentru un anumit grai si folosit în limba literaturii artistice pentru redarea culorii locale (unele dintre ele devin cu timpul bunuri ale limbii literare). Sinonimul acestui termen este cuvântul provinciaslism.
Regionalismele nu trebuie confundate cu fapte lingvistice populare și nici considerate o simplă categorie a acestora din urmă. Din punctul de vedere al răspândirii, elementele regionale se opun celor populare care sunt generale sau aproape generale, fără a fi în același timp și literare.
Altfel spus, în timp ce regionalismele viețuiesc, de obicei într-un singur dialect sau chiar grai, elementele populare sunt cunoscute în toate dialectele sau graiurile unei limbi sau în marea lor majoritate.Este de pildă cazul cuvântului muiere (moștenit din latină: mulier, -eris), despre care putem spune că nu este nici regional nici dialectal.
Regional nu trebuie considerat doar pentru simplul fapt că nu este folosit într-o singură regiune a țării( mai mult sau mai puțin întinsă), ci e cunoscut pe întreg teritoriul lingvistic românesc. El nu poate fi însă nici literar, deoarece în aspectul corect al limbii române se folosesc sinonimele acestui cuvânt, care sunt: femeie și soție. Prin termenul ,,de popular’’ trebuie să înțelegem așadar, ceea ce este general sau aproape general, fără a fi totuși literar și ceea ce se poate datora, adeseori, insuficienței instruiri sau chiar inculturii subiectelor vorbitoare.
Tipuri de regionalisme:
1. Regionalisme fonetice sunt cuvinte de natură fonetică utilizate numai în anumite regiuni ale țării.
Se pot grupa după subdialectele și graiurile din care provin, astfel:
moldovenești: mâne, pâne, păduri, șinși, soacrî, dulșe, malai, băiat;
muntenești: coaje, dă, dește, dân, dântre, pă, picere, piste, pântre.
bănățene: carce, dice, frunce;
maramureșene: costă, școlă.
crișene: gios, giudeca, oaște, sore, torce, traje, sânje;
2. Regionalisme lexicale sunt cuvinte utilizate numai în anumite regiuni ale țării. Multe dintre ele provin din limba popoarelor cu care am venit sau mai suntem și astăzi în contact. Altele sunt moștenite din latină și au fost cândva, mult mai răspândite. Un număr apreciabil de regionalisme lexicale sunt create în interiorul limbii române prin procedeul derivării cu afixe și mai rar, al compunerii.
Câteodată există două sau chiar mai multe sinonime regionale ale termenului care a fost consacrat în limba literară. Astfel, în nordul țării și în centrul Transilvaniei se folosește cuvântul sabău, care denumește noțiunea de ,,croitor’’, în timp ce în Banat aceeași noțiune este denumită prin termenul de origine germană șnaidăr.
Le putem clasifica în funcție de zona unde sunt vorbite, astfel:
moldovenești: agud ,,dud’’, barabulă ,,cartof’’, chelbos ,,chel’’, cori ,,pojar’’, cridă ,,cretă’’, cușmă ,,căciulă’’, cucuruz ,,porumb’’, curechi ,,varză’’, harbuz ,,pepene’’, hârzob ,,funie groasă’’, mancă ,,doică’’, păpușoi ,,porumb’’, pântece ,,burtă’’, perjă ,,prună uscată’’, a pișca ,,a ciupi’’, țintirim ,,cimitir’’, vădană ,,văduvă’’, zămos ,,pepene galben”;
Multe dintre aceste regionalisme sunt destul de cunoscute, deoarece le întâlnim în operele celor mai mari poeți și prozatori moldoveni( Mihai Eminescu, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu).
muntenești: arbagioacă ,, ceapă mică’’, bășcui ,,a se separa’’, boalcă în sintagma apă boalcă ,,apă caldă’’, bolbotină ,,un fruct necopt’’, boboti ,,a se întări’’, bonța ,,a se supăra’’, bostan ,,pepene’’, cherlai ,,pământ nisipos’’, cioroandă ,, cană din sticlă’’, ciozvârtă ,,bucată mică de carne’’, ciumărî ,,a se întuneca’’,cloță ,,cloșcă’’, cotolan ,,ștulete mare de porumb’’ fleanță ,,haină veche și ruptă’’, mermeli ,,a face un lucru în grabă’’, muică ,,mamă’’, pâclă ,,căldură mare’’, țuțeică ,,leagăn’’;
Regionalismele muntenești sunt folosite în operele mai multor scriitori cum ar fi: Zaharia Stancu sau Marin Preda cu binecunoscutele lor romane ,,Desculț’’ și respectiv ,,Moromeții’’.
bănățene: blagă ,,bogăție’’, bumb ,,nasture’’, căsap ,,măcelar’’, crumpene ,,cartof’’, farbă ,,vopsea’’, golumb ,,porumbel’’, goșt ,,musafir’’, paor ,,țăran’’, piparcă ,,ardei’’, pișcura ,,a ciupi’’, șnaidăr ,,croitor’’;
ardelenești: barșon ,,catifea’’, brâncă ,,mână’’, ciot ,,os’’, copârșeu ,,sicriu’’, cotătoare ,,oglindă’’, laibăr ,,haină’’, lepedeu ,,cearșaf’’, paradaică ,,roșie’’, poplon ,,plapumă’’, sabău ,,croitor’’, șogor ,,cumnat’’, șogoriță ,,cumnată’’, temeteu ,,cimitir’’, tolcer ,,pâine’’, țucăr ,,zahăr’’;
Dintre scriitorii contemporani care au folosit în opera lor regionalisme ardelenești, merită să fie citat, în primul rând prozatorul Titus Popovici cu romanele sale ,,Străinul’’ și ,,Setea’’.
maramureșene: clop ,,pălărie’’, cocon ,,copil’’, coc ,,cocoașă’’, potică ,,farmacie’’, străfin ,,strănut’’.
Trebuie menționat faptul că este necesar să facem deosebirea între regionalismele lexicale și elementele populare. Dacă regionalismele sunt cunoscute și folosite de vorbitorii dintr-o anumită zonă a țării, elementele populare au o arie de răspândire extinsă, fiind cunoscute de toți vorbitorii, fără a fi în același timp și literare.
Exemple: benchet ,,petrecere mare’’, boleșnită ,,boală molipsitoare nu prea gravă’’, cătană ,,soldat, militar’’, glagore ,,minte’’, leafă ,,salariu’’, lehamite ,,oboseală, plictiseală, dezgust, silă față de cineva sau ceva’’, mămucă ,,mamă’’, muiere ,,soție’’, nițel ,,puțin’’, oleacă ,,puțin’’, otavă ,,iarbă cosită a doua oară’’, pârțag ,,capriciu’’, scăfârlie ,,capul, craniu’’, surată ,,prietenă bună, apropiată’’, tătucă ,,tată’’, tușă ,,mătușă’’, țâră ,,puțin’’.
3. Regionalismele gramaticale sunt situații în care flexiunea cuvintelor, relațiile și structurile sintactice sunt specifice unor anumite regiuni ale țării. Se întâlnesc în toate zonele țării, în special în clasa verbului.
În Muntenia, în unele graiuri, se mai întâlnesc și astăzi forme perifrastice de mai mult ca perfect formate cu ajutorul auxiliarului a fi plus participiul verbului de conjugat: eram plecat, eram dus, eram mâncat sau de imperfect, formate cu ajutorul auxiliarului a fi plus gerunziu: era zicând, a fost zicând.
Al. Graur explică desinența –ră la singular prin faptul că perfectul simplu, fiind perceput ca un timp al limbii literare, se bucură de prestigiu în mijlocul celor care se străduiesc să aibă o vorbire aleasă.
În unele graiuri din Muntenia, se întâlnește la mai mult ca perfect omonimia singularului cu pluralul, realizată după plural, adică cu desinența –ră și la singular: muriseră nășica, scăzuseră apa. Verbele a spune, a rămâne și a pune au la mai mult ca perfect formele spunisem, rămânisem, punesem. Verbul a lua are la perfectul simplu forma de losei, iar la mai mult ca perfect losesem. Aceste forme se întâlnesc și astăzi în unele graiuri din nordul județului Argeș, dar și în unele zone din județul Dâmbovița.
În Moldova se întâlnește perfectul compus format cu auxiliarul o: o fost, o venit, s-o dus.
În Banat, multe dintre verbele de conjugarea I și a IV-a apar la indicativ și conjunctiv prezent fară desinență: (eu) lucru ,,lucrez’’, (eu) să lucru ..să lucrez’’ etc. La timpul prezent, verbul a fi se construiește obligatoriu cu pronumele personal în cazul dativ, la persoana I, singular și plural: eu mi-s bănățean, noi ni-s bănățeni. Se întâlnesc și forme vechi de imperativ negativ realizate din infinitive lungi, precedate de adverbul de negație nu: nu cântareți, nu vă batereți.
În Crișana apar forme verbale cu tema în –n (spune, ține) și cu tema în –r (piere), la indicativ, și conjunctiv prezent, precum și la gerunziu: (eu) spui, țin, piei; să spui, să țin, să piei; să spui, să piei; spuind, țâind, pieind. Desinența –esc se întâlnește, uneori, la verbe care în limba literară nu primesc această desinență:simțăsc, despărțăsc, înghițăsc.
În Maramureș verbele de conjugarea I și IV-a apar la indicativ și la conjunctiv prezent fară desinență: lucre, să lucre; înflore, să înflore. Pentru exprimarea perfectului compus se folosește la persoana a III-a singular și plural auxiliarul o ( o fost, o venit, o murit), iar la mai mult ca perfect se întâlnesc forme perifrastice formate cu ajutorul auxiliarului a fi la perfect compus și un verb la participiu: o fost venit, o fost lăudat, o fost scris.
4. Regionalismele frazeologice au în structura lor un termen regional: a da( sau a fi) de șugubină- ,,a da (sau a se face) de rușine’’, a sta lipcă- a nu se mișca dintr-un loc’’, a se ține lipcă de cineva- ,,a însoți pe cineva peste tot’’, a tăcea chitic- ,, a nu scoate nicio vorbă’’, a-și lua hamul și praștia- ,,a se apuca cu hotărâre de treabă’’, a da de bucluc- ,, a păți un necaz’’, a umbla cu șoalda,,- a minți’’ , a bate holbile să priceapă calul- ,, a face aluzii’’.
1.3.2 Arhaismele
Prin arhaisme înțelegem toate cuvintele, expresiile, fonetismele, formele și construcțiile sinctactice care au dispărut definitiv din limba comună ori au încetat de a mai fi uzuale.
Așadar, ele sunt cuvinte vechi care au ieșit din circuitul limbii și au intrat în fondul pasiv al vocabularului. Lexicul limbii române privit în evoluția sa se caracterizează printr-o mare mobilitate în raport cu prefacerile din societate. Au dispărut astfel istorismele ( cuvintele care desemnau o anumită realitate socială): agă, arhon, armaș, ban, beizadea, hatman, jupân, logofăt, ienicer, paharnic, stolnic, vechil, vistiernic; unele cuvinte legate de arme și îmbrăcăminte: buzdugan, durdă, flintă, iatagan, paloș, anteriu, caftan, ișlic, ițari, scutică, suman, testemel. S-a pierdut în acest proces un număr impresionant de cuvinte care au devenit inutilizabile în limba actuală, unele dintre ele nefiind nici măcar înregistrate în dicționarele uzuale: arină- nisip; dălcăuc-bătăuș, scandalagiu; dăulat-istovit, a deșidera-a dori, a deștinde- a coborî, vergură- fecioară, zaif- bolnav, zapciu- cârmuitor de plasă. Lectura unor texte vechi din secolele XVI-XVII demonstrează până la evidență acest amplu proces de renunțare la cuvintele și expresii legate de o altă realitate socială, de modă și de concepții și de atitudini depășite, elemente de limbă rămase în stare latentă și reînviate ca arhaisme.
După nivelurile limbii, arhaismele pot fi clasificate în: fonetice, semantice, lexicale, gramaticale, frazeologice.
1. Arhaismele fonetice sunt forme fonetice vechi dispărute ale unor cuvinte care sunt și astăzi în circulație. De fapt, ele reprezintă fie faze anterioare ale aplicării legilor fonetice, fie accidente fonetice care nu au putut rezista în limbă. Din rândul acestora menționăm: adzi, brazdă, frundză, madzăre(în care apare grupul arhaic dz), besearecă, câne (balada ,,Miorița’’) cărindar, a ceti, cetire, cuvente, den, hitlean, irimă, a îmbla, etc.
2. Arhaismele semantice sunt cuvinte care există și astăzi în limbă, dar sunt folosite cu alt sens decât cel din trecut. Dintre cuvintele care s-au folosit în trecut cu sensuri necunoscute limbii române contemporane amintim: carte- scrisoare, a căta- a privi, limbă- popor, mădular- membru al unei societăți sau asociații, mișel- sărman, nămaie-animal, păcurar- cioban, rost- gură.
3. Arhaismele lexicale sunt cuvinte vechi care nu mai circulă în limbă sau cuvinte înlocuite cu altele, denumind obiecte care se mai păstrează și astăzi. Cauza principală care a determinat dispariția din vorbire a unor cuvinte a fost dispariția semnificatului. Dispărând obiectul /însușirea/acțiunea exprimată, cuvântul respectiv devine inoperațional. Așa s-a întâmplat, în timp, cu un număr destul de mare de cuvinte cum sunt următoarele: agă ,,ofițer în armata turcească’’, aprod ,,dregător al curții domnești în Moldova și în Țara Românească, cu atribuții variate’’, ban ,,guvernatorul unei provincii’’, bei,,guvernatorul unei provincii turcești’’, caftan ,,manta lungă și albă pe care o purtau domnitorii români’’, caimacan ,, locțiitor al domnului’’, dăbilar ,,strângător de biruri’’, dărăban ,,mercenar infanterist in oastea Moldovei’’, flintă ,, pușcă ’’ hrisov
,,act domnesc care servea ca titlu de proprietate în feudalism în Țările Române și Moldova’’, hronică ,,cronică’’, ienicer ,,soldat din infanteria turcească’’, jude ,, judecător’’, logofăt ,, boier care conducea cancelaria domnească și, în lipsa domnitorului, prezida divanul, lotru ,, hoț, tâlhar’’, mazil ,,a scoate din domnie sau din slujbă un domn, a destitui’’ olac ,, curier’’ olat ,, provincie, regiune, ținut’’ ocârmuire ,, conducere, guvernare’’, paharnic ,, boier însărcinat cu administrarea viilor și pivniților donmești, cel care torna de băut boierilor’’, pisar ,, funcționar care se ocupa cu redactarea unor acte sau copierea lor’’.
4. Arhaismele gramaticale sunt forme gramaticale foarte vechi. Ele se împart în:
– arhaisme morfologice: sunt formele de plural ale unor substantive sau pronume, diferite de cele de azi: pușce, aripe, palaturi, ruinuri (substantive cu pluralul în e, uri); carii, aceștii (pronume cu pluralul în i). Acestei grupări mai fac parte și formele verbale ieșite din uz: fost-am (forme inverse ale verbului), văzum (desinența perfectului simplu, persoana a III-a plural a verbului a vedea)
– arhaisme sintactice: sunt, de fapt, îmbinări de cuvinte care au dispărut astăzi, apărute sub influența textului slavon din care s-a tradus:
-articularea redundantă: sfântul botezul, locul acela strâmtul, Domnul cel tarele;
-articularea suprimată: eu, diacon Coresi, în tot chip, în toată lume;
-genitivul anaclitic: cale de cetate, mijloc de besearecă, zidu de case;
-genitivul adnominal: fecior Mircii Vodă, stăpân Țarigradului domn țării, preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet;
-acuzativul topic: el scoase afară toți, el văzu Issus;
-subiectul intern: putrejunea putrezește, furii o fură;
-negația simplă: nimic are, nici aduce lui;
-coordonarea arhaică: de-și (se sui de frămse pânre, dezlegați-l de-l duceți);
-subordonarea arhaică: ce că a umblat pre voia dacilor, drept că ce n-avea rădăcină.
5. Arhaismele frazeologice sunt locuțiuni care au ieșit din uzul vorbitorilor. Ele au în structura lor un arhaism: a îmbrăca în caftan ,, a se ridica la rangul de boier’’, a pune o pravilă ,, a stabili o regulă’’, a-i trece valeatul ,,a-i trece timpul’’, a da ortul popii ,, a muri’’, a da sfară în țară ,, a vesti’’, a-i sosi valeatul cuiva ,,a-i sosi timpul să moară’’.
1.3.3 Neologisme
Neologismele (neos ,,nou’’ și logos ,,cuvânt ambele din greaca veche) sunt cuvinte intrate recent în vocabularul limbii române din limbile de circulație internațională (franceză, engleză, rusă, germană, italiană), precum și din latina savantă sau formate pe teren românesc prin mijloacele interne de îmbogățire a vocabularului (derivarea și compunerea).
Neologismele au avut un rol pozitiv în dezvoltarea posibilităților de exprimare ale limbii române literare. Ele pătrund în limba română încă din secolul al XVIII-lea, din:
latina savantă: familie, veteran, clar, absolut, comparație, depozit, generație, imagine, insulă, pictură, medic, popor, rege, termen, subiect, tezaur, virtute.
franceză: influență, veioză, mesager, recensământ, inventar, parfum, antreu, agricol,curaj,bazin, curent, data destin, discuta, deveni, economie, egal, egalitate, electric, emoție, epocă, eveniment, fază, fenomen, gara, grup, hotel ,important, internațional, localitate, minister, parc, piesă, plastic, reacție, rol, simplu, tehnică, teren, tradiție, vot, zonă.
italiană: alto, arpegiu, bariton, duet, partitură, tenor, solo, vibrando, vivace, piano, mandolină, chitară, bariton, operă, capodoperă, solfegiu(din domeniul muzicii); bancă, contabil, bilanț, agenție, fisc, gir, scadent, valută, virament(termeni din domeniul economic și financiar-contabil); spaghete, pizza, mandora, expres (alimentație); giacă,borsetă (vestimentație).
germană: blitz, haltă, boiler, foraibăr, rucsac, gater, fasung, electrocar, diesel, fasung, gater, matriță, șaibă, șurub.
rusă: combinat, agregat, procuratură, drag, mecanizator, agrotehnică.
engleză: corner, meci, ring, fault, dribling, picup, aut, fotbal, gol, golf, henț, ofsaid, scor, suporter, șut, tenis, volei.
engleza americană: stres,dispecer, fairplay, management, manager, marketing, show, supermarket, week-end, whisky, mass-media, motel, tobogan, campus, radar.
Prin urmare, neologismele nu sunt considerate doar acele cuvinte care au pătruns de curând în limbă. Istoria limbii noastre literare din ultimul secol este o dovadă concludentă că pentru a exprima noțiunile moderne în domeniul științific, economic, politic, și tehnic a fost nevoie să adoptăm un mare număr de neologisme, care prin contributia aduse limbii române, s-au înrădăcinat atât de adânc, încât originea lor nu o mai cunosc astăzi decât lingviștii.
Importanța neologismelor este determinată de faptul că ele au contribuit atât la îmbogățirea și modernizarea vocabularului limbii române din ultimele două secole, cât și la relatinizarea și internaționalizarea acestuia, limba română devenind o limbă de cultură și de civilizație prin nimic inferioară, astăzi, altor limbi europene. Funcționarea împrumuturilor dovedește atât marea forță de asimilare pe care o are limba română, cât și poziția esențială a elementelor moștenite din latină. Pe lângă vocabularul științific, limba română s-a îmbogățit și cu un număr important de cuvinte care au intrat în literatură, fie cu sinonime ale unor cuvinte vechi, fie cu termeni care exprimă noțiuni noi.
Neologismele au rolul de a nuanța vocabularul, de a-l moderniza creând numeroase dublete sinonimice sau îmbogățind numărul de serii sinonimice: adâncime-profunzime, asupri-exploata, amănunt-detaliu, aramă-cupru, belșug-abundență, călătorie-voiaj, ceas-ora, coti-vira, cinste-onestitate, crăpătură-fisura, dezgropa-dezhuma, greșeală-eroare, graniță-frontieră, iad-infern, îmbunătăți-ameliora, înapoia-restitui, începe-debuta, jertfi-sacrifica, leac-medicament, mări-intensifica, muri-deceda, opri-sista, părere-opinie, rugini-oxida, rai-paradis, scoate-extrage, soartă-destin, umfla-tumefia, urmare-consecință.
Un rol important în modernizarea vocabularului limbii române îl au termenii tehnico-științifici (profesionali). Aceștia termeni sunt neologisme care, provenind din limbi diferite, se grupează pe domenii de specialitate, astfel:
agronomie: agricultor, agronomie, asolament, cereale, cultivator, erbicid, fermă, fertil, hectar, insecticid, iriga, permeabilitate, plantație, recoltă, umiditate.
filozofie: abstracție, calitate, cantitate, cauză, ideal, libertate, meditație, morală, principiu, rațiune, reprezentare.
fizică-chimie: acetat, acid, alcalin, amalgam, atom, azot, bioxid, calorie, elasticitate, deshidrata, electricitate, insolubil, magnetism, mecanică, metaloid, moleculă, oxida, pendul, reacție, solubil, vapori.
geografie: arctic, auroră, boreal, busolă, cascadă, continent, eclipsă, emisferă, ecuator, hartă, mapamond, orizont, ocean, planetă, solstițiu, torent, zenit.
matematică: arie, axiomă, binom, catetă, cosinus, diametru, ecuație, fracție, funcție, hexagon, ipotenuză, isoscel, monom, peralelipiped, pentagon, perimetru, sferă, sinus, trapez, unghi.
medicină: abces, abdomen, amigdală, anatomie, anestezie, antidot, bronșită, cardiac, chirurg, cicatrice, diabet, edem, faringe, ganglion, gastrită, glandă, gripă, hemoragie, inflamație, infuzie, intestin, laringe, medic, neurolog, otită, pacient, plagă, simptom, tifos, tratament, ulcer, varice.
științele naturii: algă, bulb, citoplasmă, crustaceu, embrion, fecundație, fosilă, gestație, graminee, larvă, mamifer, metamorfoză, nucleu, petală, pistil, sepală, tubercul.
1.3.4 Jargonul
Totalitatea cuvintelor și expresiilor pe care le folosesc păturile suprapuse în scopul de a se diferenția de masa vorbitorilor alcătuiește jargoanele.
Jargoanele nu pot fi considerate limbi pentru că nu au structură gramaticală și fond principal lexical propriu, „întrucât acestea sunt împrumutate din limbi străine în marea lor majoritate.”
Jargoanele sunt modalități de exprimare a pretinsei superiorități (snobismului) unei categorii ce se consideră ,‚deasupra” tuturor celorlalți; mai ales în rândurile aristocrației nobiliare și ale burgheziei, existau asemenea preocupări de snobism, de diferențiere prin vorbire „prețioasă” de celelalte categorii sociale pe care le considerau inferioare.
La noi au fost cel mai des utilizate jargoanele :
-jargonul grecizant (vivlion „carte”, adiaforie „indiferență”, a pliroforisi „ a informa”, ipolepsis „stimă”, a cabulipsi „ a umili”, micropsihie „sfiiciune”),
-jargonul franțuzit, care a avut o largă răspândire. Clasele suprapuse întrebuințau în locul termenilor autohtoni termenii francezi: a sermona „a dojeni”, malșansă „nenoroc”, a erija „a construi”: catedrala erijată în secolul al XVI-lea, eplorat „plângător”: sălcii eplorate, nuizibil „supărător” etc.
În ultima vreme au pătruns elemente de jargou de origine italiană ( arrivederci, bambina, ciao, ragazzi) și de origine engleză ( bye-bye, bussines, cool, darling, o.k, week-end, hallo, etc.)
Uneori vorbitori jargoanelor traduceau expresii întregi nepotrivite cu sistemul limbii noastre. De exemplu, foloseau expresii ca: a păstra patul (traducere literală a expresiei franceze garder le lit „a sta în pat”), a face un cap (fr. faire une tête „a se mira”).
„În ultimul timp au pătruns în limba română multe anglicisme și americanisme care se folosesc în mod diferit de către vorbitori din diverse categorii sociale și din cele mai variate medii (businessman „om de afaceri”, dar și forma bișnițar cu înțelesul de afacerist necinstit; shop „magazin”, snack-bar, spot, manager, acțiune managerială, marketing, eșichier, bluf, fani, staff, summit, job-uri, jogging etc).”Jargoanele ca și argourile sunt subordonate limbii comune. Trăsătura comună a acestor ramificații ale limbii e că n-au fond principal lexical și structură gramaticală proprie; acestea coincid cu cele ale limbii comune. Jargoanele și argourile sunt efemere: ele se schimbă repede, odată cu moda, și cuvintele care ajung să se folosească în cercuri mai largi sunt imediat înlocuite de cei care vorbesc argoul sau jargonul. „În societatea noastră de azi, argourile și jargoanele în ansamblul lor sunt sortite dispariției: dacă ele erau potrivite cu mentalitatea veche, astăzi nu mai corespund, nu mai au nici o bază de susținere.
1.3.5 Argoul
Argoul se caracterizează prin cuvinte și expresii folosite de unele categorii de oameni care, din anumite interese, își formează un limbaj secret. În aceste categorii intră, în primul rând, vagabonzii, delicvenții, apoi soldații, elevii, studenții etc. în mod deosebit există argou în orașele care se caracterizează prin aglomerări de populație – capitale, centre industriale, porturi.
Argotismele au pătruns și în literatură , mai ales după primul război mondial.Fenomenul a fost observat de Iorgu Iordan : „Dar cine citește literatura de după primul război mondial, în special pe cea a ultimului deceniu, rămâne uimit de apariția tot mai frecventă a termenilor argotici într-o bună parte din operele noasstre literare, ca să nu mai amintesc de schițele fără pretenții, de articolele și reportajele jurnalelor sau de foile umoristice”
Argourile se caracterizează, în primul rând, prin particularități lexicale. Apar uneori și procedee fonetice. Cel mai folosit este anagrama (schimbarea ordinii firești a sunetelor).
Principalele surse de îmbogățire ale argoului sunt:
-derivarea cu sufixe speciale ( procedeu folosit mai ales în limba franceză): -anche: boutanche (boutique) „prăvălie”; boyanche- tu? (bois-tu?) „bei”; -inche: aminche (ami); -muche: argomuche (argot). Astfel de sufixe înlocuiesc uneori alte sufixe sau terminații ale cuvintelor: amerlot (pentru americain), dulluche (pentru dollar), jalmince (pentru jaloux), telemuche (pentru telephone).
Cea mai bogată sursă o formează cuvintele care provin din limba comună, dar prin metaforă capătă un înțeles deosebit. Astfel, în limbajul răufăcătorilor sunt folosite cuvinte ca: ciripitor „denunțător”, mânăstire „închisoare”, broasca, ’’poșetă”. În argoul francez sunt folosiți termeni ca; bascule (bascula) și veuve (văduvă) „ghilotina”; cabane (coliba) și trou (gaura) „închisoare”; refroidir (a răci ceva) „a omorî”.
Cuvinte arhaice și dialectale pot fi folosite deoarece ele nu sunt cunoscute de toți oamenii: pârnaie (reg. oala de pamant)” închisoare”.
Termeni din limbajul tehnico-științific modern: fr. asphyxier ( a asfixia) „ a face praf”, „a distruge”, faire une cesarienne, faire une ponction ( a face o cezariană, o puncție) .
Alta sursă o formează împrumuturile din limbile străine. Limba care s-a bucurat de „prestigiu” în acest domeniu în argourile europene a fost limba țigănească. La noi au intrat din această limbă cuvinte ca: șucar „frumos” (sukar „frumos”), mardei „bani”. Este interesant de subliniat că unii termeni au trecut în limbajul familiar, în care au căpătat de multe ori altă valoare: a mangli „ a cerși” (mang- „a cere”) a primit sensul de „a fura”.
O realitate a acestor vremuri de ‘’tranziție’’ este recrudescența, o dată cu cea a limbajului argotic , a expresilor voit indecente, obscene.Îngrijorător că vocabularul unei părți a presei actuale se lasă contaminat de un asemenea limbaj, pentru a face ’’deliciul’’ paginilor de scandal și a mări, în consecință, tirajul comercial al publicaților.
În general cuvintele se mențin în argou cât timp sunt cunoscute numai grupului respectiv. Dacă după o întrebuințare frecventă devin cunoscute de cercuri largi de vorbitori, ele pier sau pătrund în vorbirea curentă. În mod obișnuit se spune că argoul se caracterizează prin expresivitate, că cei care folosesc argoul aleg în mod intenționat termeni vii, expresivi. Despre oarecare expresivitate se poate vorbi numai în cazul folosirii unor cuvinte metaforice în locul cuvintelor obișnuite. Expresivitatea cuvintelor argotice reiese mai ales din folosirea lor în vorbirea obișnuită, familiară. Lucrul acesta se vede cel mai bine la cuvintele care în argou sunt neutre din punct de vedere stilistic: mangli, soili „a dormi”, mișto „bun” au devenit comune stilului vulgar și tocmai pentru că își au proveniența în argou sunt expresive (ele evocă anumite medii). De altfel, nu totdeauna granița între argou și limbajul vulgar, familiar e precisă. Câteodată aceleași cuvinte sunt socotite de către unii ca argotice, de către alții ca făcând parte din limbajul familiar sau vulgar.
Numele argoului din diferite țări ne sugerează caracterul său. Cuvântul argot a fost folosit pentru prima oară în Franța pentru a denumi limbajul răufăcătorilor. El nu are etimologie sigură: vine probabil din vechiul cuvânt provensal argaut, care la început însemna „haină”, apoi „haină veche”, „zdrențe”. În limba franceză are sensul de „limbaj” al delicvenților. E semnalat pentru prima oară la sfârșitul secolului al XVII-lea (primul termen folosit în Franța pentru argou a fost cel de jargon, menționat încă în secolul al XX-lea).
În argoul militar distingem cuvinte referitoare la grade, titluri, funcții militare : bunic „soldat cu vechime”,lent „locotenent”,polonic „bucatar”, tablagiu „plutonier”, cuvinte care denumesc obiecte:catea „mitraliera”, tambal „pat de arest”, cuvinte care denumesc mancare: balast „orez”, conducte „macaroane”, cuvinte care denumesc arme, specialitati: diribist „genist”, paianjen „transmisionist”, ratoi „marinar”, pifan „infanterist”
Argoul n-are un vocabular stabil; el este foarte schimbător; cuvintele de argou au viata efemeră, circulă mai mult oral, dispar de la o generație la alta. Argoul n-are fond principal lexical și structura gramaticală proprie.
Elevi de școală, studenți, tineri de diverse profesii, uneori și oameni maturi recurg de-a dreptul cu plăcere la expresii ca: e valabil, fenta e că, nu ține, te fac o plimbare, asta-i chestia, mișto denunț cu tristețe o asemenea deprindere, în care văd un adevărat atentat împotriva bunului-simț, împotriva vorbirii corecte și frumoase. Cu mulți ani în urmă, Alexandru Odobescu, prozator de o rară distincție, enumera printre „pericolele” care pândesc vorbirea și scrisul „vulgaritățile sau creațiunile hibride ale graiului popular și familiar, care adesea sunt contrarii spiritului limbii naționale… lipsa de eleganță și de corecțiune (corectitudine) în alegerea cuvintelor…” expresii ca „nu ține!”, „prea mișto” și altele sunt, într-adevăr niște creații hibride, contrare spiritului limbii noastre. Iar despre eleganță, nici să nu mai vorbim!
În perioada actuală, limbajul tinerilor este împestrițat de argotisme , vorbirea argotică se caracterizează prin originalitate , vulgaritate și expresivitate căutată.
Există unii tineri (și nu numai tineri) care cred că exprimarea trivială e un fel „bărbătesc” de a vorbi. Îi auzi, cu stupoare, pronunțând apăsat, chiar în fața fetelor, câte un cuvânt urât, convinși că așa „fac impresie”. Într-adevăr fac impresie, dar fac o impresie proastă. O primă condiție pentru a obține o vorbire aleasă constă în evitarea expresiilor de argou, a expresiilor greșite și a trivialităților.O vorbire „aleasă” nu înseamnă, în fond, altceva decât limba literară orală, întrucâtva mai liberă decât cea scrisă, dar în anumite limite. Pentru a ne hotărî în alegerea unui cuvânt sau a altuia, să ne întrebăm: l-aș rosti sau l-aș scrie adresându-mă unei persoane pe care o respect? Vocabularul și politețea merg mână în mână. Iar politețea trebuie să fie haina noastră de toate zilele, nu una de gală, îmbrăcată doar la o ocazie oarecare.Este necesar să fim politicoși nu numai cu superiorii, ci și cu cei mai mici decât noi, mai ales cu ei. Asistăm uneori la penibile dialoguri iscate din nimic în autobuze, tramvaie, troleibuze. „-Ești chior?”- se indignează un călător pe care altul, în înghesuială, l-a călcat pe picior. Urmarea nu mai e necesar sa o evoc. O cunoașteți. Ceri cuiva un obiect. Ți-l întinde cu un „Na!”. Intri într-un magazin și întrebi de un produs oarecare. „N-avem”- sună răspunsul vânzătorului, care-și vede în continuare de alte treburi. Insiști, ceri lămuriri. Ești repezit: „Ți-am spus că n-avem!”. Un școlar are nevoie de ajutorul tatălui în rezolvarea unei probleme. Tatăl, urmărind pe ecranul televizorului desfășurarea unui meci de fotbal, îi poruncește scurt: „Întinde-o!” Și acest imperativ e foarte „corect”. Dar e corect din toate punctele de vedere, chiar și al politeții? Evident că nu.
Primele cuvinte schimbate între doi oameni care nu se cunosc au, pentru fiecare dintre ei, valoarea unei cărți de vizită. Experiența ne arată că la politețe se răspunde cu politețe, la grosolănie, din păcate, adesea, cu grosolănie. Nu e recomandabilă nici folosirea limbajului familiar de la început, în orice împrejurare și față de oricine. Să precizăm însă că vorbirea aleasă nu e totuna cu exprimarea prețioasă, umflată, nefirească. Alegerea cuvântului și a expresiei reprezintă un criteriu al respectului reciproc și al bunei-cuviințe.„Pentru a alege cuvintele cele mai nimerite și pentru a le folosi corect, trebuie să le cunoaștem înțelesul, ceea ce este, de asemenea, o problemă de cultură.”
Vorbirea distinsă, în sensul bun al cuvântului, nu e doar o chestiune de vocabular.
CAPITOLUL II
FORME ȘI MODELE DE COMUNICARE
2.1. Conceptul de comunicare
În prezent sunt acceptate mai multe viziuni și mai multe definiții ale procesului de comunicare, dar pentru a avea o viziune de ansamblu asupra a ceea ce înseamnă comunicarea voi analiza în continuare mai multe definiții.
Definiția lui Max Weber: „A acționa reprezintă un concept uman (indiferent dacă este o activitate internă sau externă, o suferință sau o omosiune) dacă și în măsura în care cel sau cei care acționează leagă de acesta un sens subiecriv. Acțiunea socială este acea acțiune în cadrul căreia sensul înțeles de cel sau de cei care acționează se referă și la comportamentul altora, orientându-se după efectul acesteia.”
Din analiza acestei definiții rezultă că Max Weber vede comunicarea ca pe o acțiune socială atât a individului cât și a indivizilor sau a grupurilor. De asemenea, a lega de acțiunea socială un sens subiectiv înseamnă o implicare din partea individului sau intenționalitatea acestuia de a face ceva sau de a transmite ceva.
Definiția lui Michael Kunczik: Comunicare cuprinde deci interacțiunea cu ajutorul unor simboluri și transmiterea neintenționată de informații prin cel care comunică, interpretată ca fiind informativă de către un observator.
Această definiție pune accent pe transmiterea de informații dintre două entități, dar ea pune accent pe neintenționalitate deoarece e interpretată de un alt trilea actor prezent în actul comunicațional.După cum se poate observa comunicarea poate fi și intenționată(viziunea lui Weber) și neintenționată( viziunea lui Kunczik)
Stancu Șerb definea comunicarea:…. a comunica este sinonim cu a spune, a explica, a convinge sau a acționa.
Stancu Șerb consideră comunicarea ca fiind atât transmitere de mesaj, dar in același timp, e vazută ca un proces persuasiv și implicativ.
Definiția lui Lin:„În teoria informației comunicarea se referă la reducerea incertitudinii , iar informația este un grad cuantificabil de reducere a incertitudinii.”
Lin pune accent în definiția sa pe clarificare și vede procesul de comunicare ca un mijloc de determinare cât mai exactă a comportamentelor realitătii.
Definiția lui A. Moles: „Comunicarea este acțiunea de a face ca un individ I, situat într-o epocă într-un anumit loc, să-și însușească experiența referitoare la datele și evenimentele ambianței de la un alt individ sau sistem E, folosind elemente de cunoaștere care la sunt comune."
A. Moles identifică comunicarea ca fiind transmiterea de experiență și, de asemenea, analizează conceptul prin prisma spațiului și a timpului, rezultând din acest context ideea că procesul comunicării se modifică permanent în timp, iar simbolurile cu care operează sunt dependente și de spațiul în care acesta se manifestă.
Ca o sinteză a tuturor definițiilor prezentate anterior putem spune că procesul de comunicare e o acțiune intenționată sau neintenționată a individului sau a grupurilor, prin care se transmit informații referitoare la realitatea înconjurătoare sau interioară a ființei umane, proces care cuprinde minim două elemente un emițător și un receptor, capabile atât să codifice cât și să decodifice cu aceleași unități de măsură diferitele mesaje aflate în baze de date pe cât posibil apropiate ca dimensiune, cantitate și calitate a informațiilor, acțiune care are ca efect reducerea incertitudinii dintre doi sau mai mulți actori ai realității și care depinde de spațiul și timpul în care se desfășoară.
Procesul de comunicare prezintă o diversitate foarte mare și cuprinde mai multe forme prin care sunt transmise și receptate informațiile între receptori și emițători.
2.2. Modele de comunicare
A comunica înseamnă a avea ceva în comun, așa cum ne spune verbul care stă etimologic la baza acestui cuvânt. Astfel putem vorbii despre comunicare verbală, comunicare nonverbală, comunicare paralingvistică, comunicare impersonală, comunicare intrapersonală, comunicare de grup, comunicare mediatizată, comunicare așa-zis de masă, comunicare espoică, comunicare politică și electorală, comunicare de întreprindere, comunicare publică, comunicare publicitară, comunicare educativă, comunicarea organizatiilor societății civile, comunicare paradoxală, comunicare internațională.
Comunicarea verbală
Cuvântul rostit sau scris înseamnă comunicare verbală. Spre deosebire de toate sistemele de semnalizare la toate viețuitoaele, acesta , are în primul rând un caracter simbolic. În comunicarea verbală cuvântul se consideră materie unică “elemental esențial, indispensabil, hotărâtor pentru efectuarea unei comunicari verbale” pe care Ion Biberi îl numește instrumental de mijlocire a dialogului dintre om și lume.
Cele două mari categorii ale procesului de comunicare sunt cea verbală și cea nonverbală. Este foarte greu de spus care dintre cele două forme a apărut prima în evoluția ființei umane, cert este însă faptul că ambele au un rol fundamental în organizarea și structurarea societății actuale. Comunicarea verbală folosește drept unitate de bază cuvântul, care poate fi rostit sau poate fi scris și ulterior verbalizat. Pentru a se realiza înțelegere între două entități acestea trebuia să comunice în aceeași limbă și să folosească și un limbaj asemănător. Comunicarea verbală a fost denumită și comunicare codată. Ea poate fi folosită intrapersonal și interpersonal de la diadă și până la grupurile mari. Comunicarea verbală se realizează și cu ajutorul funcției semiotice.
Comunicare nonverbal
Omul petrece 70% din timp cominicând fie ca emițător, fie ca receptor, încercând să dea sens lumii care-l înconjoară, dar și să evite multiple cazuri de neînțelegere care-i tulbură relațiile cu alți oamenii.
Specialiștii comunicării denumesc comunicarea nonverbală și limbajul trupului. Cele două forme de comunicare verbală și nonverbală au stârnit polemici aprinse în ceea ce privește conținuturile mesajelor transmise. Majoritatea cercetătorilor consideră că forma nonverbală are o pondere mai mare în conținutul unui mesaj decât cea verbală, datorită faptului că se sprijină pe mai mulți analizatori cum ar fi: cel vizual, cel olfactiv, cel tactilo-chinestezic etc. mai puțin cel auditiv.
Comunicarea nonverbală înseamnă cu totul altceva decât comunicarea prin cuvinte. Felul în care stăm, mergem, dăm din mâini, hainele pe care le purtăm, mașina pe care o conducem sau serviciul unde lucrăm, toate comunică idei către ceilalți.
Comunicare paralingvistică
Comunicarea paralingvistică este foarte puțin sesizabilă în transferul și contratransferul informațional. Această formă de comunicare se referă la tonalitățile vocii, timbrul vocal, pauzele dintre cuvinte sau dintre cuvinte și gesturi, frecvența cuvintelor pe o unitate de timp, tremurul vocii etc. Sunt cazuri în care starea interioară a unui individ este trădată de comunicarea paralingvistică, chiar dacă celelalte forme ale manifestărilor sale externe sunt ținute foarte bine sub control. De asemenea, și felul de a fi al unui anumit individ poate fi perceput și decodificat analizând cu atenție modalitățile sale de exprimare paralingvistică.
Comunicare interpersonală
Această formă de comunicare poate fi considerată ca fiind un produs rezultat din combinarea formelor verbale, nonverbale și paralingvistice ale limbii și limbajelor.
Unii autori consideră că procesul de comunicare interpersonală se suprapune, până la identificare totală, cu relațiile interpersonale. Comunicarea interpersonală se poate realiza între doi sau mai mulți indivizi și e influențată de mai muți factori, atât individuali cât și sociali.Cea mai utilizată formă de comunicare interpersonală este dialogul.
Sentimentele de atașament între membrii grupului se nasc din contact și cooperare, interacțiunea și intercomunicarea duc la însușirea unor norme comune și la un atașament de tipul solidarității față de grup; formele de comunicare ce apar refctă și susțin o structură cu diferențe de status în interiorul grupului și o anumută distribuție a sentimentului de atașament al membriilor unii față de alții.
Comunicare intrapersonală
Comunicarea intrapersonală este o formă de transfer informațional cu feed-back. Unii autori nu sunt de aceeași părere, argumentându-și poziția prin faptul că nu există două entități distincte, emițător și receptor, participante la procesul de comunicare intrapersonală. Din punctul nostru de vedere, cele două elemente, emițător și receptorul, chiar dacă fac parte din același Gestalt, care e ființa umană, au roluri diferite în sisteme diferite și anume: la emisia verbalizată sau gândită de mesaje, organismul ajunge în anumite stări receptându-le, și prin sistemul nervos vegetativ dă naștere la anumite reacții cu valoare de feed-back de genul: emoții puternice, crampe abdominale, transpirația palmelor, frică etc. Comunicarea intrapersonală este foarte importantă la unele persoane, în special în procesul de învățare sau memorare a unor texte.
Comunicarea de grup
Psihosociologii consideră comunicarea de grup ca fiind o extensie a comunicării diadice. Comunicarea de grup se poate realiza în trei moduri diferite: individ-grup, grup-grup, grup-individ. În cadrul grupului asistăm la o multiplicare a comunicării interpersonale în forme și modalități diferite. Comunicarea de grup are efecte foarte benefice în cadrul diferitelor forme de psihoterapie aplicate în tratarea diferitelor devianțe comportamentale cum ar fi: alcoolism, dependență de droguri, dependență de tutun etc.
Comunicarea mediatizată
Comunicarea mediatizată are nevoie de un mediu de transmisie pentru a se putea derula. Prin comunicare mediatizată înțelegem: vorbitul la telefon, internetul, ascultatul muzicii prin intermediul diferitelor aparate și comunicarea prin mass-media. Referitor la mass-media se poate spune că aceasta este comunicare mediatizată, deoarece se realizează printr-un mediu de transmitere, dar aceasta este încadrată la forma de comunicare așa-zis de masă. O caracteristică fundamentală a comunicării mediatizate, care o diferențiază de comunicarea așa-zis de masă, este reprezentată de faptul că ea este accesibilă oricui, fără o pregătire foarte minuțioasă în acest domeniu.
Comunicare așa-zis de masă
Comunicarea așa-zis de masă este specifică mass-media și e o formă de comunicare mediatizată. Caracteristica fundamentală a mass-media este că aceasta se adresează unui număr foarte mare de oameni. Ceea ce o diferențiază pe aceasta de comunicarea mediatizată, descrisă anterior, este faptul că folosește specialiști din domeniul științelor comunicării.
Comunicarea esopică
Comunicarea esopică e o formă indirectă de transmitere a informațiilor. Mesajele sunt transmise receptorilor prin intermediul fabulelor, aluziilor, cugetărilor, analogiilor, similitudinilor etc. O formă extrem de inteligentă de comunicare esopică este dezmințirea. În ceea ce privește limbajul de lemn, considerăm că acesta se află sub umbrela comunicării esopice, dar e opus acesteia, deoarece, prin intermediul său, se dorește mascarea anumitor aspecte și direcționarea auditoriului spre amănunte mai puțin importante.
Comunicarea politică și electorală
De la început trebuie să facem o diferențiere clară între cele două forme de comunicare politică și electorală. În timp ce prima se referă la toate aspectele domeniului politic, cea de-a două se realizează doar în timpul campaniei electorale.
Caracteristica principală comună a celor două forme de comunicare este intenționalitatea. Există mai mulți autori care au încercat să definească aceste concepte, dintre care, cei mai importanți credem că sunt: L. Belanger, D. Wolton, Roland Cayrol, Camelia Beciu, loan Drăgan, Marius Ghilezan, G.Thoveron. Comunicarea politică are drept scop principal crearea și menținerea imaginii actorului politic la cote cât mai înalte în preferințele electoratului, precum informarea și persuadarea alegătorilor prin valori ale unei anumite ideologii. Comunicarea politică folosește trei strategii și patru reguli de bază pe care le vom prezenta în continuare:
Strategiile comunicării politice :
-proiectarea,
-aducerea la cunoștința opiniei publice,
-verbală și nonverbală.
Regulile comunicării politice :
-păstrarea coerenței,
-adaptarea la prezent,
-crearea și menținerea unei identități proprii,
-coordonarea.
Comunicarea publică
Această formă de comunicare are loc între instituțiile statului și populație. Există mai multe tipuri de comunicare publică: cea de nivel înalt, cum ar fi comunicarea prezidențială sau ministerială, sau cea realizată prin intermediul diferitelor regii autonome etc., precum și comunicarea locală realizată de către primării și prefecturi.
Comunicare publicitară
Acest tip de comunicare se referă modul în care sunt prezentate pe piață anumite firme, produse și servicii. lnstituțiile cele mai abilitate în acest domeniu sunt agențiile de publicitate, iar produsele cele mai evidente sunt spoturile publicitare.
Comunicare educațională
Prin intermediul acesteia se oferă publicului informații referitoare la diferite domenii ale științei, iar mijlocul cel mai des folosit pentru răspândirea unor astfel de informații este televiziunea.
Comunicarea oranizațiilor socetății civile
Societate civilă este datoare să aibă anumite opinii referitoare la realitatea înconjurătoare. Prin intermediul organizațiilor societății civile sunt semnalate anumite probleme cu care se confruntă populația. De asemenea, aceste societăți au un rol fundamental în strângerea de fonduri pentru persoanele care sunt sinistrate ca urmare a unor catastrofe ecologie, a unor conflicte armate etc.
Comunicare paradoxală
Comunicarea paradoxală este un instrument de dezinformare în special pe timp de război. Acest tip de comunicare folosește din plin cenzura. Prin intermediul comunicării paradoxale se amplifică victoriile proprii pentru a crește moralul trupelor și se minimizează orice cucerire a adversarului.
Comunicare internațională
Comunicarea internațională are aplicabilitate în două direcții: în cazul dialogului dintre organizațiile societății civile și marile centre de putere ale lumii, care trebuie să țină cont de opinia publică și în cazul comunicării dintre reprezentanți ai diferitelor state, situație în care comunicarea internațională se transformă în comunicare diplomatică.
2.3 Comunicarea publicitară
Publicitatea reprezintă unul dintre mijloacele de comunicare cele mai utilizate în activitățile de promovare.
Publicitatea cuprinde toate acțiunile care au drept scop prezentarea indirectă, orală sau vizuală a unui mesaj în legătură cu un produs, serviciu, marcă sau firmă. Astfel, prin acțiunile publicitare, agentul economic urmărește să asigure o informare complexă a publicului în legătură cu activitatea, produsele și serviciile sale, cu mărcile sub care acestea sunt prezentate pe piață și să determine actul de cumpărare.
Pe termen lung, publicitatea vizează obținerea unor modificări de comportament la nivelul diferitelor categorii de consumatori, precum și menținerea fidelității acestora.
În funcție de scopul urmărit, agentul economic iși poate structura activitatea de publicitate ținând seama de anumite obiective specifice, cum ar fi obiective de informare care vizeaza în special comunicarea cu privire la apariția unui nou produs pe piață, propunerea unor noi utilizări pentru același produs, descrierea caracteristicilor produsului sau serviciilor disponibile. De asemenea, informarea asupra modificării prețului sau clarificarea unor neîntelegeri cu privire la produsul respectiv pot fi obiective de luat în seamă pentru activitatea de publicitate. Crearea unei imagini a firmei prin sprijinirea campaniilor de promovare a vânzărilor dar și susținerea unor cauze sociale sunt de alfel, obiective de informare foarte importante.
Obiectivele de persuasiune sunt folosite pentru atragerea preferințelor consumatorilor spre o marcă, menținerea preferinței pentru o marcă sau creșterea frecvenței cumpărărilor. Aceste obiective determină pe mulți dintre consumatori să cumpere „acum” , ceea ce reprezintă și o creștere a frecvenței cumpărărilor.
Menținerea notorietății produsului, amintirea sau reamintirea existenței și avantajelor produsului, reamintirea necesității utilizării produsului în viitor sau reamintirea locației de cumpărare reprezintă obiectivele de amintire sau reamintire ale unei activități de publicitate.
Cele mai importante medii publicitare sunt: presa scrisă, radioul, televiziunea, cinematograful, publicitatea exterioară, publicitatea directă, publicitatea la locul de vânzare, tipăriturile.
Presa scrisă constituie principalul mediu publicitar sub formă scrisă, care utilizează în principal, suporturi precum ziarele, având drept caracteristici fundamentale: selectivitatea geografică, flexibilitatea în spațiu și timp, preț scăzut, amplificarea numarului de cititori, calitate scazută, selectivitate demografică redusă etc ; revistele având drept caracteristici fundamentale: selectivitate demografică, amplificarea numarului de cititori, calitate ridicată, flexibilitatea în spațiu, selectivitatea geografică redusă; presa gratuită avand drept caracteristici fundamentale: selectivitatea geografică, selectivitate demografică permanentă, flexibilitatea în spatiu.
Caracteristic acestui mediu de publicitate este faptul că prima și ultima pagină reprezintă cel mai bun amplasament pentru transmiterea mesajului dorit, de asemenea și paginile impare (aflate in dreapta celui care citește) sunt mai bine evaluate comparativ cu paginile pare.
Acțiunile de publicitate prin presă se realizează sub forma anunțului publicitar, bazat pe o afirmație simplă, pe îndemn și pe efectul repetiției asupra cititorului.
Elementele componente ale unui anunț publicitar sunt foarte importante. Ilustrația sporește efectul anunțului prin captarea atenției și prin elemente informative sugestive și explicative ale mesajului propriu – zis; textul unui anunț publicitar poate fi conceput în diverse forme, dintre care cele mai importante sunt: textul informativ, textul prin care se urmarește crearea unui anumit sentiment față de produs, firma sau marca și textul pentru publicitate editorială; sloganul – este o formulă scurtă (4 – 8 cuvinte), ușor de reținut și capabilă să atragă atenția, ce include de obicei, marca produsului sau a firmei.
Eficiența unui anunț publicitar este influențată de marimea anunțului (în raport cu dimensiunea totala a publicației), de amplasarea sa în pagina și de frecvența aparitiei.
Radioul este acel mediu publicitar care oferă doar mesaje auditive, eficiența sa depinzând de capacitatea ascultătorilor de a reține mesajul, respectiv de numarul de reluări ale acestuia.
Cele mai importante caracteristici ale mediului publicitar radio sunt flexibilitatea în spațiu și timp, selectivitatea geografică, audiența ridicată în spațiile exterioare, posibilitatea repetării cu ușurință a mesajelor, permanența, flexibilitatea orarului de emisie.
Principalele avantajele ale utilizării radioului ca mijloc de promovare sunt: selectivitatea (diferențierea pe categorii de ascultători), costurile moderate, flexibilitate și mobilitate. Publicitatea prin intermediul radioului prezintă dezavantajul că mesajul nu poate fi prezentat decât sonor, ascultătorii facându-și doar o imagine parțială și temporară asupra obiectului mesajului.
În prezent este un mediu de publicitate folosit pe scară largă, având în vedere că are o arie de acoperire mare și poate transmite mesajele cu o rapiditate deosebită.
Televiziunea este un mediu publicitar care a cunoscut o dezvoltare explozivă în ultimele decenii, asigurând o combinație unică a sunetului, imaginii și mișcării.
Mesajele transmise prin intermediul televiziunii ajung la intreaga populație. Acest mediu se caracterizeaza prin naturalețe, selectivitate geografica, costuri ridicate, viteză mare de transmitere a mesajelor, scaderea eficienței datorită schimbării canalului atunci când se transmite publicitate.
Publicitatea TV se poate axa pe anumite segmente de consumatori prin analizarea tipului de telespectatori care urmăresc o anumită emisiune într-o anumită perioadă din zi. Televiziunea continuă să fie mijlocul de comunicare preferat în publicitate. Odată cu dezvoltarea acestui suport media, publicitatea se dezvoltă exploziv, domeniul atingând rate de creștere fabuloase.
Anii ’80 arată faptul că industria publicitară nu este o industrie rigidă și că publicitatea este unul dintre cei mai fideli indicatori ai schimbărilor sociale și economice dintr-o societate. Televiziunile nu mai au doar câteva canale, ci zeci și chiar sute, iar ziarele care odată se adresau unor cititori relav omogeni, au acum un conținut atât de diversificat, încât cititorii devin tot mai diversificați și mai mulți.
Debutul televiziunii a însemnat pentru omenire un pas imens spre civilizație. Ca și radioul, televiziunea este o invenție a perioadei interbelice, devenind ulterior terenul propice pentru domeniul publicității.
Orice reclamă se adresează unui anumit public țintă,pe care încercă să îl convingă în ceea ce privește o anumită idee, produs, serviciu ce servește scopului propus.
Mesajul publicitar trebuie să conțină un argument, destul de plauzibil și convingător, care să ii inducă pe posibilii consumatori la cumparărarea produsului sau serviciului la care se face reclama. Acesata din urmă trebuie să aibe capacitate persuasivă corelată cu importanța problemei pe care o ridică spre a o rezolva, dar și cu posibilele avantaje oferite în raport cu produsele concurente deja existente.
Componentele argumentarii se leagă de asocierile produsului cu anumite stări, sentimente, dar și cu poziția unică de vânzare a acestuia.
Tonul reclamei și stilul de abordare sunt de asemenea două componente importante, la fel ca și titlul ,care trebuie să atragă atenția și să dezvolte curiozitatea receptorului,astfel încât acesta să fie atent la tot spotul publicitar,la toată reclama. De asemenea , sloganul
o alta componentă, trebuie să construiască personalitatea produsului,având caracter concis,la fel ca și textul informațional.
În perioada de început a marketingului TV, spoturile erau lungi, ajungeau chiar și până la doua minute, și asta ducea inevitabil la o atitudine de refuzare a consumatorului de a mai urmări reclama, deoarece repetarea unui spot de durată avea un efect advers după câteva difuzări. Acum, însa, reclamele TV sunt mult mai scurte, de doar cateva zeci de secunde, și în acest fel informația este rezumată, axându-se în mod principal pe prezentarea produsului și promovarea lui.
Prima reclamă TV a fost difuzată pe 1 iulie 1941, în timpul unui meci de baseball între echipele Dodgers și Phillies, fiind sponsorizată de compania de ceasuri Bulova și costând 4 dolari (timpul de difuzare) si 5 dolari (taxele incasate de postul de televiziune), fiind urmarită de circa 4.000 de oameni. În toamna anului 1996, «Seinfeld » si « ER » au devenit primele seriale difuzate de pe un post de televiziune în care un minut de publicitate a fost vândut cu 1 milion dolari. Anterior, doar cateva programe speciale, cum ar fi transmisia meciurilor din ”Super Bowl”, mai atingeau acest nivel.
Primul spot publicitar transmis de Televiziunea Română cu ocazia Campionatului Mondial de Fotbal din 1990 a evidențiat prin impactul său ca societatea noastră receptează publicitatea ca pe un fenomen cu adevarat nou, judecând prin faptul că sloganul firmei ADIDAS („Se misca natural”) a dovedit pentru câteva luni subiectul a numeroase glume, caricaturi sau parodii care au împânzit mass-media. Această reacție oarecum inadecvată se datorează faptului că sistemul totalitar comunist, prin economia planificată și condusă de la centru, a suprimat publicitatea ca și practică economică și comunicațională.
În perioada regimului comunist din România, singurele reclame permise erau cele ale unor instituții naționale ( CEC, ADAS sau LOTO-PRONOSPORT) care apăreau sporadic în mass-media sau pe publicitatea exterioară din orașe, dar, rămânând în aceeași formă timp de mai mulți ani, fără să mai fie reînnoite, aceste mesaje iși pierduseră din forță si persuasiune.
Dacă în anii trecuți reclamele erau doar câteva, și erau făcute special pentru a arăta consumatorului un produs, datorită investițiilor imense în formele de publicitate prin televiziune, în momentul de față este dificil să ne imaginăm acest mijloc de comunicare fără reclame comerciale. Totuși, în perioada de început a televiziunii experimentale, reclamele erau practic ilegale. Abia pe 2 mai 1941, Comisia Federală de Comunicații (FCC, Federal Communications Commission) a acordat 10 licente pentru posturi de televiziune comerciale și a permis vânzarea timpului publicitar.
Astfel , în zilele noastre reclamele practic ne invadează, din cauza acestui fapt. Pornind poate de la maxima “reclama este sufletul comerțului”, tot mai multe firme au început să-și mărească bugetele de publicitate, mai ales pe tv. Astăzi, pe majoritatea canalelor de televiziune, într-o oră sunt difuzate reclame timp de 10- 12 minute, ceea ce pentru mulți dintre noi a devenit deja agasant, deoarece fiecare moment difuzat la televizor este întrerupt de spoturi publicitare.
Publicitatea se află într-o continuă ascensiune și s-au încercat întodeauna metode noi de a surprinde publicul țintă cu reclame cât mai dinamice. În unele cazuri, din dorința de a fi o reclamă mai diferită decât celelalte, se pune accent pe faze haioase, pe anumite replici care pot rămâne întipărite în mintea consumatorului și care automat trimite la produsul care a fost promovat în reclama. Nu toate aceste spoturi au un real succes, unele devenind enervante ori plictisitoare, sau chiar de prost gust.
În condițiile în care, față de vremurile anterioare, producția propriu-zisă nu mai este o mare problemă și există numeroase companii care se pot implica în producerea unor bunuri sau servicii, necesară și esențială devine diferențierea, în sensul situării mai bune față de concurență. Acesta este rolul publicității și de aceea bugetele care se aloca sunt tot mai mari. Așa a început un adevărat “război” al publicității între companii care au perfecționat produsele atât de mult încat singura posibilitate de a ieși în fața concurenței este strategia de comunicare, poziționarea și imaginea creată.
Principiul uniformității publicității, care pornește, pe de o parte, de la ideea că publicitatea, în oricare din formele ei, nu poate fi adaptată la specificul și personalitatea fiecărui consumator potențial, iar pe de altă parte, de la faptul că piața unui produs, a unui serviciu, a unei firme etc. este formată atât din consumatori tipici, cât și dintr-un numar de consumatori atipici; în consecință, acțiunea de publicitate trebuie concepută în așa fel încat să acționeze asupra categoriilor de consumatori tipici, neglijând categoria atipicilor.
Considerată drept punte de legatură între producător, distribuitor și consumator, publicitatea imprimă un pronunțat caracter ofensiv comunicației promoționale a intreprinderii moderne. Dar, indiferent de modalitatea practică adoptată, acțiunile de publicitate trebuie să se conformeze unor cerințe specifice, între care:
-decentă, care impune ca mesajele publicitare să nu conțină nici un fel de afirmații scrise, orale sau reprezentări vizuale care pot încălca principiile morale ale societății;
-loialitatea, respectiv conceperea acțiunilor de publicitate în așa fel încât să nu se profite de încrederea sau de lipsa de cunoaștere a publicului. În această privință, niciodată nu trebuie să se speculeze superstițiile sau sentimentele de teamă, dimpotrivă, se va urmări consolidarea încrederii publicului consumator prin conținutul mesajului publicitar;
-veridicitatea, care reclamă evitarea oricăror exagerări cu privire la calitățile, caracteristicile funcționale și de utilizare, precum și la avantajele pe care le-ar avea consumatorul în urma folosirii bunurilor sau serviciilor pentru care se face publicitate.
Ultimul deceniu stă sub semnul globalizării activității publicitare și apariției unor campanii publicitare simultane și similare în întrega lume (pentru unele produse, evident, altele folosind campanii diferite pentru regiuni diferite)
În concluzie, televiziunea este în prezent cel mai utilizat canal de comunicare în masa de către publicitate, mai ales în cazul produselor de larg consum. Televiziunea este, în același timp, suportul publicitar care a cunoscut expansiunea cea mai rapidă și care are cel mai mare impact asupra comportamentului consumatorului. Datele adunate din diverse sondaje realizate la nivel mondial au arătat de fiecare dată că reclamele televizate sunt considerate în continuare cele mai convingatoare.
CAPITOLUL III
LIMBAJE ȘI TIPURI DE TEXTE CONTEMPORANE.
LIMBAJUL PUBLICITAR
Limbajul publicitar: reinventarea reclamei
Evoluția limbajului publicitar românesc cunoaște deja câteva faze: de la desprinderea lui de stilul birocratic al anunțurilor seci, trecând prin faza traducerilor stângace, până la apariția primelor semne de autonomie (asimilarea unui registru familiar, a jocurilor de cuvinte, orientarea către destinatar și actualitate).
Se poate deci urmări constituirea (sau reconstituirea) unui limbaj; după o lungă pauză (dominată de anunțul imperativ: „Economisiți la C.E.C. “ sau de cel descriptiv și impersonal, cu valoare informativă nulă: „Magazinele și raioanele specializate ale comerțului de stat vă pun la dispoziție un bogat sortiment de articole de…“sau „TRICOTAJE comode, în diferite nuanțe și modele, găsiți într-un bogat sortiment la magazinele și raioanele specializate ale comerțului de stat“ (Almanahul Scânteia, 1978) , stilul publicitar a început să se reinstaleze în limba română, cu formulele și strategiile sale specifice, folosind mai puțin tradiția antebelică (depășită între timp) și mai mult modelele occidentale contemporane. Primele texte publicitare românești de după 1989 încercau să reînvie genul preluând, în condiții grafice precare și uneori prin traduceri neinspirate, tipare străine. Treptat, discursul publicitar românesc începe să-și construiască modele proprii, adaptate situației și mentalităților locale.
Începând din 1990, reclama românească a evoluat vizibil, odată cu publicul, tot mai dispus să accepte formule complexe și spectaculoase. Și cercetarea sa lingvistică este încă la început: în monografii științifice, ca și în manuale și ghiduri practice, fenomenul publicitar este de obicei privit ca un întreg (căi de răspândire, cod al imaginii și al sunetului, text), așa că problemelor de limbă li se consacră un spațiu limitat (de exemplu în Dâncu 1999); cel mai complet studiu lingvistic apărut până acum este Stoichițoiu Ichim 1997.
În cele ce urmează sunt prezentate doar câteva dintre particularitățile lingvistice ale discursului publicitar românesc, în faza sa de constituire.
Stângăciile începuturilor
Cauzele sociologice și economice ale prezenței foarte firave a publicității românești la începutul deceniului '90 sunt destul de evidente. Coman 1990 remarca, de exemplu, o lipsă esențială, care împiedica devoltarea unui discurs publicitar normal: numele firmei. Sloganurile generice („Gospodine! La orice masă, paste făinoase“, 1961sau „Nici o masă fără pește oceanic”) și aproape tautologice au reprezentat o sursă permanentă de absurd și umor involuntar în deceniile regimului totalitar, neoferind decât modele negative.
Ceea ce se putea observa la începutul anului 1990, în rarele mesaje publicitare din mass media, era tendința de a abandona cele câteva modele textuale elementare și antifuncționale, înlocuindu-le cu altele care, încă neasimilate, produceau o impresie confuză de stângăcie și nefiresc. Cauza era adeseori traducerea ca atare sau imitarea unor sloganuri publicitare reprezentând un tip de text încă neimpus, lipsit de baza culturală pe care o formează, în mare măsură, obișnuința.
După o perioadă de intensă impersonalizare, apărea sloganul publicitar în care situația enunțiativă era bine precizată, persoana cu rol de prezentator (introdusă uneori prin imagine) folosind persoana I singular, uneori și persoana a II-a, a adresării către virtualul cumpărător. Un astfel de mesaj ancorat formal în situația de comunicare era atribuit, într-o reclamă de dimensiuni modeste și cu obișnuita lipsă de claritate a imaginii, unui personaj feminin, care spunea:
„Eșarfa de la gâtul meu nu e în aspiratorul dv.! El poate curăța (de praf) numai îmbrăcămintea groasă. Și nu numai“ (Flacăra 35, 1990, 12).
Ultimele două propoziții sunt reluate în secvența de text care urmează imaginii, având rolul de a oferi detalii concrete despre caracteristicile tehnice ale aspiratoarelor numite sec AP 20S, AP 21, AP 10, AP E. Formula publicitară propriu-zisă produce involuntar un efect de absurd tern, nespectaculos. Textul încearcă probabil să aplice o formulă, curentă în publicitatea modernă, de asociere a unor sfere cât mai diferite, să facă un salt imprevizibil de la elementul inițial („eșarfa de la gâtul meu“) către obiectul propriu-zis al reclamei (aspiratorul). Discursul evoluează însă printr-o serie de implicații contradictorii și incerte; conectorii logici dintre afirmații (dar, pentru că, deși…) lipsesc sau sunt greșit folosiți.
Reclamele în care se observa o voință de individualizare, pe fundalul unei generale monotonii, mânuiau cu destulă stângăcie tehnicile consacrate în discursul publicitar străin. O secvență informativă și valorizantă precum
„Renumitele băuturi răcoritoare GO-GO Gablitzer/Austria sfidează prin calitate excepțională și preț scăzut miturile și monștrii. Rețineți deviza: GO-GO peste așteptări“ (RL 1991) este cu siguranță o traducere. Referirea aluzivă la „mituri“ și „monștri“în domeniul răcoritoarelor pare destul de artificială în limitele codului publicistic (nu numai publicitar) românesc, în care termenii nu au o circulație foarte frecventă, mai ales fără determinări (se folosește mai mult sintagma „monștri sacri“, dar nu în legătură cu orice domeniu al vieții cotidiene). Caracterizarea superlativă a produselor e normală, deși destul de puțin particularizată. După cum normală, adică uzuală, e și strategia de a introduce ca presupoziție „ renumele “ firmei, prezentându-l deci ca pe un dat obiectiv, enunțat de vocea impersonală, reprezentând instanța socială neutră, căreia i se atribuie textul. Mai puțin fericită (și desigur neintenționată) este contradicția dintre presupoziția renumelui și sloganul care îi urmează, „GO-GO peste așteptări “ . Dincolo de caracterul nu tocmai firesc din punct de vedere sintactic al construcției (determinare atributivă sau propoziție eliptică), supărătoare sunt implicațiile sale semantice: un produs „peste așteptări “ este unul care oferă o surpriză plăcută în ciuda statutului său comercial modest. Adevărul, spus aproape fără voie (e vorba deci de o firmă puțin cunoscută, capabilă să producă surprize plăcute) intră în contradicție cu valorizările inițiale (ca firmă renumită).
O contradicție interioară mina și scurtul anunț:
„1 626 203 lei la PRONOEXPRES. ION IONESCU din București“ (RL 1991) în care codul lingvistic era completat de cel grafic nu numai prin punerea în pagină a textului și prin variația caracterelor tipografice, dar mai ales printr-un mic desen emblematic, reprezentând un săculeț cu dolari! Adecvarea imaginii e discutabilă, căci nu e vorba nicăieri în text de vreo sumă în dolari; ea se susține doar în plan conotativ, în măsura în care în societatea românească posttotalitară semnificațiile de „valoare“ și „câștig“ au fost asociate în mod prototipic cu valuta străină. Mesajul publicitar, rezultat al unor strategii indirecte dar destul de simpliste, e marcat de contradicția dintre implicațiile informațiilor pe care le oferă. Precizia extremă a sumei, deloc rotunde, pare să aibă rolul de a sugera autenticitatea câștigului; în schimb, numele și adresa câștigătorului sunt suspecte prin generalitate și aspect artificial, construit: „Ion Ionescu din București“ pare mai curând o ficțiune ideală decât un individ concret și credibil. Desigur, se prea poate ca numele să fie real și faptul câștigului autentic; ceea ce contează din punctul de vedere al textului persuasiv e însă impresia de artificialitate creată și efectul ei negativ.
În perioada de tranziție s-a putut asista, de fapt, la constituirea unui cod; multe dintre formule, chiar incorecte, contradictorii sau stupide, au intrat treptat în bagajul uzual al publicității românești, prin reluare sau parafrazare. Că textul se dezvoltă după un model o dovedește și sloganul folosit în 1991 de Team mita: „Într-o lume de distribuitori de copiatoare noi suntem originalii! “. Precedat de sloganul firmei Xerox – „Într-o lume de copiatoare noi suntem originalul“ și probabil tot tradus din engleză, textul mizează pe jocul de cuvinte produs de polisemia copierii și de opoziția copie/original. Numai că folosirea la singular sau la plural a substantivului original – neutru sau masculin – presupune semnificații diferite, de care probabil că autorii traducerii nu au ținut cont. Valorizarea prin conținutul „singura firmă de calitate, prototip, model pentru toate celelalte“ e posibilă doar în varianta „suntem originalul“; opțiunea pentru plural („suntem originalii“) introduce criterii diferite de evaluare, care accentuează meritul nonconformismului, al noutății etc. Motivația care urmează are un singur defect: sintaxa greoaie a unei fraze prea lungi, cu grupuri nominale dezvoltate: „Pentru că în ultima instanță nu ne interesează vânzarea propriu-zisă ci legătura continuă cu clienți satisfăcuți de soluția noastră totală, ce se reflectă prin garanția de utilizare pe care o acordăm pentru toate echipamentele achiziționate“ (RL 1991).
În teoriile și analizele care au ca obiect publicitatea se vorbește de faptul că autorul real al mesajului, agentul publicitar, specialistul în construirea acestui tip de discurs e întotdeauna absent ca locutor în structura de suprafață, el nevorbind în nici un caz în numele său ci doar al firmei, al opiniei publice, al consumatorului etc. În publicitatea românească de la începutul anilor '90, probabil că acest specialist era cu desăvârșire absent, textele fiind improvizate direct de cei care doreau să-și vândă produsele.
A trebuit să se adune, în primii ani, o cantitate însemnată de forme greoaie și confuze ale publicității pentru a pregăti terenul pe care să-l câștige treptat efectele de surpriză, proverbul, jocul de cuvinte, aluzia. Probabil că la început nici nu și-ar fi avut rostul reclamele excesiv de subtile sau de șocante, uzând de metafore și metonimii vizuale, de sloganuri sonore spectaculoase sau de texte argumentative elaborate: ele ar fi pretins, din partea virtualilor cititori, o familiarizare nu numai cu codul general al limbii române, ci și cu strategiile proprii acestui tip de text.
Abuzuri ale traducerii
Traducerea e punctul slab al multor texte publicitare. În 1993, o voce entuziastă repeta, la televiziune, sloganul „Protejează efectiv! Protecție efectivă! “. Adverbul efectiv (mai frecvent decât adjectivul corespunzător) e folosit în româna curentă mai ales ca mijloc pragmatic de întărire, cu sensul pe care îl are în franceză adverbul effectivement: „cu adevărat; realmente“ („Este efectiv plictisit“, DSR). Utilizarea adverbului conferă enunțului o notă polemică, sugerând că un fapt e considerat real în ciuda aparențelor: „Protejează efectiv“ are în primul rând înțelesul „Chiar protejează! Culmea, protejează! “. Nu cred că pe această valoare polemică miza reclama în cauză: publicitatea nu prea își permite luxul de a accepta posibilitatea dubiului. Adjectivul efectiv (,,protecție efectivă“) e echivalent cu „real, adevărat“ (cf. fr. effectif), având un subtext polemic similar celui al adverbului.
După cum se vede, utilizarea cuvântului românesc efectiv (explicat și prin lat. effectivus), urmează destul de fidel condițiile de enunțare ale cuplului fr. effectif – effectivement. Textul reclamei televizate era însă influențat, foarte probabil, de engleză, în care cuvintele effective șieffectively au sensul principal de „adecvat scopului; producând rezultatul scontat“. Pentru a exprima această idee româna dispune în primul rând de alte două neologisme: eficace (adjectiv) și eficient (adjectiv și adverb): „tratament eficace “ , „metodă eficientă “ , „lucrează eficient “ etc. E foarte probabil ca intenția sloganului publicitar în discuție să fi fost cea de a informa publicul că o anume pastă de dinți „protejează eficient “ , că asigură o „protecție eficace “ . E drept, unele din dicționarele noastre pat să accepte sinonimia eficace – eficient – efectiv ; folosirea lui efectiv cu sensul specific pentru eficace și eficient nu corespunde însă uzului curent. E drept, uzul se poate modifica: și în alte cazuri, cuvinte „internaționale“ (majoritatea de sursă latină), intrate în română cu valori principale mai apropiate de cele din franceză, își schimbă sensul, în mod aproape insesizabil, sub presiunea traducerilor din engleză. Alte exemple de calcuri semantice recente sunt oportunitate cu sensul „ocazie“, sau a aplica „a face cerere, a candida“ .
Adesea, influența engleză a acționat între timp chiar în franceză, adăugând sensuri noi cuvintelor respective.
S-ar putea deci ca diferența actuală dintre efectiv, pe de o parte, eficace și eficient, pe de alta, să se atenueze sau să se transforme, poate chiar sub presiunea limbajului publicitar, a traducerilor grăbite și a asocierilor întărite de obișnuință. Pentru a exprima ideea de „perfect adecvat scopului“, foarte firească în prezentarea unui nou produs, eficace pare a avea mai puține șanse de folosire frecventă: criteriul eufoniei acționează asupra vorbitorilor mai mult decât am crede-o (în vreme ce prestigiul latinismelor e în scădere). Eficient este poate marcat stilistic de prezența sa și a familiei sale lexicale în limba de lemn a birocrației totalitare (,,măsuri eficiente“, „eficiență“, „eficientizare“ etc.).
Asocierile forțate, sintagmele prost traduse nu pot beneficia, desigur, de scuza creativității lingvistice, invocată într-un interviu de patronul unei firme de publicitate românești: „Publicitatea nu știe gramatică, admite orice tip de inovație“ (Dilema 112, 1995, 14). Pe aceeași pagină, un comentariu ilustra receptarea negativă a sloganurilor redactate într-o sintaxă nefirească: „Pe străzile bucureștene circulă mașini pe care scrie: «Stinge-ți setea», iar la televizor apărea un spot publicitar însoțit de cuvintele «Urmează-ți setea». Românii nici nu-și sting, nici nu-și urmează setea. Setea, pe românește, se potolește sau se astâmpără“
Foarte multe dintre textele publicitare adaptate stării actuale a pieții românești plasează într-o poziție privilegiată referirile la preț. Strategiile prin care sunt anticipate obsesiile cumpărătorului și prin care se comunică, persuasiv – fără precizări, fără cifre –, ideea „prețului mic“ se înscriu în câteva tipare previzibile. Evaluarea directă și superlativă e mai rară; doar din când în când sunt totuși anunțate „prețuri incredibil de scăzute“, „cele mai scăzute prețuri din țară“. Formulele de acest tip sunt în genere evitate nu numai pentru că stilul hiperbolic trezește neîncrederea, ci mai ales pentru că invocarea excepționalului generează nevoia de explicații: în lipsa unor motivații temeinice, prețul minim sugerează ideea periculoasă de marfă proastă. Alte tipare rămân superlative, ocolind însă evocarea directă a limitei inferioare prin folosirea unor evaluative foarte generale: „cele mai bune prețuri din România“; „prețuri de excepție“. Din păcate, ambiguitatea termenilor apreciativi riscă să producă în asemenea cazuri lecturi antifrastice, sugerând involuntar posibilitatea unor prețuri excepțional de mari.
Cele mai răspândite structuri publicitare sunt acelea care nu spun prea mult, folosindu-se de cuvintele-cheie avantajos și accesibil(„prețuri accesibile“, „foarte avantajoase“, „cel mai avantajos preț posibil“ etc.); relativitatea atributelor (accesibil – cui?; avantajos – în raport cu ce?) evită strategic șocul datelor exacte, implicând, în schimb, calități incontestabile, în raport cu care prețurile, chiar mari, sunt avantajoase; tiparul preferat rămâne cel care conotează normalitatea și moderația.
Din punctul de vedere al expresiei lingvistice, cele mai interesante sunt textele în care evaluarea prețurilor se face prin referirea explicită la concurență. Întâlnim în asemenea cazuri enunțuri mai directe, mai dinamice, dar care sunt deocamdată mai puțin adaptate limbii române. În formule preluate din stilul publicitar occidental apar „prețuri fără concurență“ sau „prețuri care sfidează orice concurență“. Verbul a sfida și substantivul sfidare, tot mai des folosite, prin calc, în limbajul publicistic și în cel publicitar – „sfidarea de care aveam nevoie“, „renumitele băuturi (…) sfidează prin calitate excepțională și preț scăzut miturile și monștrii“ (v. mai sus, p. 110) etc. – au în română conotații și sensuri predominant negative, ilustrate de folosirea curentă a substantivului („asta e o sfidare!“) și întărite de semnificațiile adjectivului sfidător. Sfidarea nu e doar un act de înfruntare, de provocare, ci mai ales unul de jignire, de incitare, presupunând dispreț, ostentație ș.a.m.d.
Alegerea lui a sfida ca verb al competiției și al concurenței nu ni se pare tocmai fericită, din cauza mărcilor sale negative; cu mult mai nepotrivit e, în orice caz, în contexte similare, verbul a bate: „a combina calitatea IBM cu un preț care bate orice concurență“. Caracterul familiar și sensul predominant concret al verbului a bate produc în textul altminteri sobru al reclamei în cauză un efect de stridență, mai ales în combinație cu complementul direct abstract (a bate concurența). Cel puțin la fel de neinspirată îmi pare formula publicitară „Nimeni nu ne bate la prețuri“ (Sarmis SRL), în care încercarea de a găsi un verb al competiției comerciale exact, frapant și familiar se împiedică în ridicola ambiguitate gramaticală a construcției „a bate la… “ (cu prepoziția urmată de obiectul competiției – „a bate la șah“ – sau de locul de aplicare a bătăii – „a bate la tălpi“).
Registrul colocvial
Pătrunderea registrului colocvial în mass-media e o noutate a perioadei posttotalitare, pe care însă limbajul publicitar românesc a acceptat-o – cel puțin în anunțurile scrise, pentru că spoturile radiofonice și de televiziune sunt mai puternic legate de oralitate – cu oarecare întârziere. În sine, registrul colocvial are avantaje certe în persuasiunea publicitară: atrage atenția, contrastând cu tonul predominant tehnicist și clișeizat; creează o relație mai cordială cu receptorul mesajului; se opune emfazei, sugerând sinceritatea; în fine, permite mai multe jocuri de cuvinte.
S-a reproșat uneori pe nedrept limbajului publicitar modern hibridul stilistic: cum mesajul e adesea polifonic, diferențele de registru pot fi interpretate ca diferențe de voci, fiind deci nu numai acceptabile, ci chiar utile în dinamizarea enunțului. Rămâne totuși cel puțin un tip de combinație inabilă, pentru care scuza polifoniei nu funcționează: folosirea, în același enunț, a structurilor sintactice populare și a lexicului savant (combinația inversă – între sintaxa savantă și lexicul familiar – e mai puțin probabilă). Cauza poate fi o nesiguranță în a distinge registrele, pe care perioada totalitară a accentuat-o, prin acapararea de către discursul politic-birocratic, devenit un fel de „stil înalt“, a multor situații de comunicare. În același timp, autoritatea lingvistică normativă s-a exercitat mai ales asupra vocabularului, neglijând fenomenele sintactice și stilistice, dintre care unele au rămas ghidate de intuiție.
Un caz interesant îl constituie folosirea formelor concurente ale verbului a fi la persoana a III-a singular a indicativului. Pentru utilizarea celor două forme principale, e și este, nu există, practic, indicații normative explicite. Totuși uzul a impus (cel puțin în limba contemporană) o anumită specializare de tip formal / informal: este pare să aparțină mai curând registrului oficial, solemn, iar e celui colocvial. Oralitatea colocvială preferă forma scurtă e în toate situațiile în care aportul informativ principal nu e al verbului, recurgând la este mai ales când acesta urmează să primească un accent frastic, de pildă când apare ca unic element al enunțului (Este? – Este!). Altminteri, forma scurtă e nu are un caracter exclusiv popular sau familiar, alternând de multe ori și în textele scrise, din nevoia de variație stilistică, cu este. Domeniile de utilizare nu sunt net delimitate, dar le diferențiază criteriul frecvenței.
E interesant de observat că, la început cel puțin, publicitatea românească (în forma ei scrisă) a evitat sistematic forma e, chiar în sintagmele stabile, cu structură sintactică populară și familiară (expresii, locuțiuni), în care aceasta este impusă de uz. În unele cazuri se poate vorbi de inabilitatea traducătorilor lipsiți de simțul limbii vorbite; fenomenul a fost însă atât de răspândit încât între explicații trebuie să se includă și tendința de a solemniza (cu un efect cam artificial) textul scris. Într-un eșantion de 100 de sloganuri românești din anii 1991-1995, verbul a fila indicativ prezent, persoana a III-a singular apare doar de 8 ori (probabil și pentru că sloganurile sunt construite deseori prin elipsă); toate cele 8 cazuri sunt ocurențe ale formei este. Când verbul e precedat de subiect și urmat de un nume predicativ sau de un circumstanțial, forma este nu atrage atenția: „Cu noi viitorul dumneavoastră este mai sigur“ (SAFI); „O lume întreagă este… SONY! “ (Sony); „Cea mai ideală sursă de frumusețe este natura însăși“ (Helia-D); „Viitorul este la un pas! Îl puteți atinge și dumneavoastră prin SCEI SRL! “. Mai pregnante sunt situațiile în care verbul (predicativ sau copulativ) se află la început de enunț, fie pentru că intră într-un tipar caracteristic expresiilor cu subiectul postpus (de tipul „e iarnă“), fie pentru că subiectul e subînțeles din context. Probabil pentru că respectivele situații sunt mai aproape de oralitate, poate și din rațiuni eufonice, este pare artificial, distonant: „Este vremea pentru o schimbare! “ (Neoset); „Este o diferență“ (IBM); „Este atât de… tonic! “ (Kinley); „Sistemul paging / Poate fi mai ușor / Poate fi mai rapid / Poate fi mai sigur / Este Bel Pagette / Nu se poate mai bine! “ (Bel Pagette, în RL 1241, 1994).
Chiar dacă în cazurile de mai sus e de presupus că vorbitorii pot avea percepții diferite asupra acceptabilității, evitarea formei e chiar în situațiile în care este mai normală (adică mai uzuală) ilustrează o tendință contradictorie: de a reduce elementele de oralitate pe care alte mijloace lingvistice (fragmentarea enunțului, elipsele, expresiile fixe) par în schimb să le prefere.
Cu timpul, stilul colocvial a fost tot mai folosit în mesajele publicitare. Pentru un public-țintă foarte tânăr, s-a ajuns chiar la redactarea unor texte dominate de argoul adolescentin. Un exemplu a fost oferit de campania promoțională la lansarea unui canal de televiziune pentru tineri,Atomic, cu anunțuri de tipul:
„Te așteaptă videoclipuri trăsnet cu trupe românești și de afară, care de care mai adevărate. Bașca sport extrem, interviuri, modă, evenimente și concerte, totul prezentat de o echipă de mari meseriași. Ce să mai, programe beton, 24 din 24, numai pentru tine! Fără figuranți, fără abureală, fără țol festiv, fără gargară“ (supliment publicitar RL 1999)
Codul politeții
Limbajul publicitar modern este, în mod evident, internaționalizat; strategiile sale universale se realizează însă, în fiecare limbă, prin trăsături lingvistice și pragmatice specifice. Asemenea trăsături caracterizează, de pildă, modul de manifestare a relației între emițătorul și destinatarul mesajului publicitar. Reclamele românești din anii '90 păreau să prefere adresarea reverențioasă către potențialul cumpărător, utilizând mai frecvent pronumele de politețe (care impune acordul cu persoana a II-a plural a verbului): „Tehnologia de mâine este astăzi la dispoziția dumneavoastră!“ (IBM); „Cu noi viitorul dumneavoastră este mai sigur“ (SAFI); „Un pic mai bine pentru dumneavoastră“ (Gepa); „Performanța dumneavoastră prin profesionalismul nostru“ (Novell); „Noi suntem aici pentru ca dumneavoastră să fiți pretutindeni“ (Nord-EST) etc. Pluralul politeții permite păstrarea unei ambiguități: textul pate fi interpretat deopotrivă ca adresat unei colectivități, dar și fiecărui cititor în parte. Chiar când marca explicită a politeții (pronumele) lipsește, presiunea modelului dominant face ca pluralul să fie perceput ca reverențios: „Pager-ul Elicom vă scoate întotdeauna din mulțime! “ (Elicom); „Noi avem oamenii de care aveți nevoie“ (Snelling) etc.
În varietatea reclamelor contemporane strategia personalizării mesajului și a apelului la o relație cordială, familiară, între interlocutori s-a amplificat treptat: în anii 1991-1995 au apărut tot mai multe texte publicitare în care adresarea către public evita formele de politețe, optând pentru persoana a II-a singular (cu posibilă interpretare generică): „Un radio care te ascultă“ (Radio Pro FM); „Un radio prin care poți privi lumea“ (Argus); „Tot ce-ți dorești și ceva în plus“ (Expo-Market Herăstrău); „Mercedes-Benz muncește pentru tine“ (Mercedes-Benz). Exemplele nu sunt totuși prea numeroase cel puțin în comparație cu situația din publicitatea occidentală (desigur, în limbile care utilizează distincția între o adresare familiară și una reverențioasă: franceză, italiană etc.). Și mai rară este, în spațiul românesc, folosirea pluralului non-reverențios voi: „Noi ne ocupăm de succesul vostru“ (Uniplus); „NOI vindem pentru VOI“ (Romtecknoplus). Adresarea prin tu pare să fie o strategie persuasivă asimilată cu timpul, chiar dacă la început era șocantă pentru publicul autohton; adresarea prin voi, în schimb, rămâne o opțiune neinspirată, datorată cel mult traducerilor.
O dovadă a prudenței și a reticenței cu care a fost manipulată strategia adresării directe o constituie modificarea produsă în 1995 în mesajele succesive ale campaniei pentru „Programul de privatizare în masă“: primele texte, primite cu ironie și parafrazate parodic de destinatari, au fost înlocuite cu altele, considerate probabil ca mai potrivite orizontului de așteptare al publicului; schimbarea cea mai clară e chiar trecerea de la adresarea cu forma de singular (neechivoc familiară) la cea cu forma de plural (potențial politicoasă): de la sloganul „Ia-ți cuponul!“ (august 1995) la „Luați-vă cuponul!“ (septembrie 1995). În ultimul caz, textul publicitar confirma utilizarea reverențioasă a pluralului din slogan, indicând fără echivoc destinatarul individual: „Mai sunt doar câteva zile pentru a vă lua cuponul (…). Veți primi acțiunile, căpătând astfel calitatea de acționar. “
Desigur, observațiile de mai sus sunt valabile doar pentru o anumită fază a limbajului publicitar românesc. Situația este deschisă oricărei evoluții: modelul adresării reverențioase se dovedește destul de rezistent, dar e puternic concurat și chiar depășit de formula adresării familiare. Alegerea depinde desigur și de publicul-țintă. Publicitatea destinată celor tineri preferă în mod clar adresarea directă, amicală, asociată formelor colovial-argotice.
Deictice
În faza actuală de dezvoltare a publicității românești, una dintre strategiile lingvistice cele mai răspândite pare să fie cea a folosirii deicticelor temporale: expresii care „ancorează“ enunțul, îl raportează la timpul enunțării, punând astfel în relief situația de comunicare și întărind legătura dintre emițător și destinatar. Acestea nu apar doar în mesajele transmise prin radio și televiziune, ci și în paginile cotidienelor, unde adverbul acum și echivalentele sale beneficiază de o convenție a actualității, de un artificiu general acceptat: identifică două momente în realitate distincte – timpul elaborării mesajului și timpul lecturii. În plus, asociat imperativului, adverbul devine, ca în vorbirea curentă, o hiperbolă a ideii de „maximă urgență“: „Sunați acum! “, „Telefonați acum!“, „Contactați-ne acum!“, „Veniți acum!“, „Investiți acum!“ etc. Formula e internațională și corespunde unei tendințe mai largi de a înlocui reclama șocantă, creatoare de cuvinte noi, de metafore obscure și devieri sintactice printr-un discurs mai simplu și mai preocupat de circumstanțele comunicării. „Call now “ de pildă, e un refren cunoscut al publicității transmise prin canalele de televiziune americane.
Fără a fi originală în chip absolut, o anumită utilizare a adverbului merită amintită, cel puțin pentru modul în care suprapune mai multe strategii retorice. Un text publicitar cuprinde 10 paragrafe care încep cu Acum:
„Acum nu mai ai nici o scuză!
Acum știi că polița Mondragon e cea mai bună poliță de pe piață.
Acum știi că ea este simultan o asigurare de viață și o acțiune.
Acum știi că poți să-ți încasezi banii nu numai după deces ci și în timpul vieții“ ș.a.m.d. (EZ 685, 1994)
Repetiția anaforică (subliniată în textul original și prin mijloace grafice) funcționează în acest caz ca suport pentru valoarea anticipatoare a adverbului: acesta introduce informația nouă prezentând-o ca deja asimilată, producând astfel o suprapunere temporală eficientă.
Specifică publicității românești actuale este însă mai ales o altă valoare a adverbului acum și a sinonimelor sale: cea care, desemnând o perioadă mai largă în care se cuprinde și momentul comunicării, transmite semnificațiile de noutate, actualitate, modernitate. Textul se poate deci construi între două ocurențe ale adverbului: „Acum produsele FILOSKIN au ajuns și în România!“ și „Veniți acum! “ (EZ 1994). Primul acum ilustrează strategia care actualizează, pe lângă ideea de noutate, presupoziția de celebritate a firmei; evocând, în plus, discursul politic al schimbării, al sincronizării. Presupoziția de notorietate poate fi uneori explicitată: „Knorr (…), cunoscut în întreaga lume, prezent acum și în România “ . Cel mai adesea întâlnim totuși formulări eliptice: „Gorenje. Acum în România “ ; „Dura Lube. Acum și în România “ (RL 1995), care dau drept scontată celebritatea firmei și deci comprehensibilitatea mesajului.
Strategii ale moderației
Una dintre tendințele actuale ale limbajului publicitar reflectă încercarea autorilor de a-și prezenta mesajul în termeni moderați, ca pentru a preîntâmpina eventuale acuzații de exagerare și chiar de fals. Limbajul publicitar are renumele de a fi hiperbolic, de a recurge prea des la superlative gramaticale sau la cuvinte cu sens hiperbolic. Reproșul este însă valabil doar pentru formele simple, incipiente de publicitate, în care într-adevăr cuvinte ca excepțional, ideal, perfect, unic sunt folosite în exces: „Ofertă excepțională. Jaluzele venețiene din aluminiu excepționale“ (Fred Rom, RL mai 1995). Excesul superlativ e pândit și de riscul de a încălca o regulă fundamentală de construcție, alunecând în pleonasm: „cea mai ideală sursă de frumusețe”.
O strategie tipică a limbajului publicitar modern constă însă în folosirea „comparativului eliptic“, a comparativului de superioritate fără termenul său de comparație; aflăm că un produs e mai bun – dar nu ni se spune decât ce sau decât cine e mai bun: „Pur și simplu mai bună.(…) De import, de calitate, mai ieftină“ (Benzina Star Trade, RL mai 1995). Formula are avantajul că evită superlativul compromis prin exces, devenit prea puțin credibil. Deși încalcă una din regulile publicității – recomandarea de a nu se folosi comparația cu produsele concurente –, o face într-o formă discretă, ambiguă. Receptorului îi este comunicată ideea de superioritate, esențială în prezentarea unui produs, dar formularea rămâne vagă; în exemplul citat nu se precizează față de ce reper e mai ieftin produsul: față de toate celelalte, față de cele considerate de aceeași calitate, față de el însuși așa cum era cu un timp în urmă? Probabil că pentru a anticipa asemenea ambiguități apare, pe lângă primul comparativ, formula de întărire „pur și simplu“: care, evident, nu rezolvă nimic, dar sugerează lipsa de relevanță a dubiilor.
Locul superlativelor e luat de cuvinte și expresii care indică diferența: alt, altfel: „Un alt mod de a locui“ (Apartamente de lux, GDP Investment Inc. RL mai 1995); „O altfel de lume / acum sub alt nume“ (Massa). Și acestea se bazează pe strategia de moderație, contrastând cu așteptările receptorilor, cărora nu li se mai recomandă soluții superioare, ideale – ci doar diferite. Din acest punct de vedere, cuvintele date funcționează ca o litotă, figură prin care „se spune mai puțin pentru a se înțelege mai mult“. În fond, strategia diferenței se întemeiază pe cel puțin două presupoziții: nemulțumirea față de situația actuală și încrederea în publicitate. „Un alt mod“ este înțeles, pe baza acestor presupoziții, ca „un mod mai bun“.
În contrast cu clișeele primatului („liderul mondial“, „numărul unu în lume“), o firmă poate avea ideea ingenioasă de a se prezenta, în mod mai credibil, ca „al doilea pe plan mondial“ (Satam, Capital 1994).
Rime
Rima face parte din bogatul inventar de procedee retorice de care dispune limbajul curent; rolul său de organizare și reliefare a enunțului (în celebra descriere a lui Jakobson 1963, realizare a funcției poetice a limbii) e incontestabil. Funcția procedeului formal se realizează însă doar în relație cu valorile culturale atribuite rimei la un moment dat: prestigiu literar, performanță tehnică, dar și conotații populare ori bănuială de facilitate. Pentru a vedea ce loc ocupă rima în comunicarea actuală non-literară, ar trebui examinate mai ales câteva domenii: expresivitatea vorbirii familiare și argotice, limbajul politic, cel publicistic, mesajele publicitare. O zonă foarte bogată în interferențe (și din păcate destul de neglijată de cercetările românești) o constituie unele genuri hibride de literatură populară actuală: sloganuri spontane, graffiti în versuri, cronici rimate ale evenimentelor, pamflete anonime etc.
În formele de comunicare instituționalizate, rima e în genere evitată, probabil din cauza aerului naiv, pueril pe care îl conferă textului. Primele anunțuri publicitare din presa de după 1989 au fost destul de prudente în folosirea formelor versificate; ulterior au apărut totuși mai multe sloganuri rimate, caracterizate în genere prin simplitate extremă: text scurt, rimă masculină, cuprinzând adesea cuvinte din aceeași categorie gramaticală. Distihul „Într-o lume nesigură / Asirom vă asigură“ (1995) de construcție regulată, cu rimă dactilică, constituie din acest punct de vedere o o excepție. De cele mai multe ori sloganul nu asociază rimei o măsură egală a versurilor, probabil pentru a beneficia de avantajele sonorității fără a cădea definitiv în modelul „poezie pentru copii“: „Hei, ascultă NEI“; „Nippon înseamnă campion“; „Knorr. Gustos și hrănitor. Acum și câștigător!“; „Pentru cei mici și pentru bunici! “ (1995).
Au apărut la un moment dat, chiar în publicitatea scrisă, unde posibilitățile de variație sunt oricum mai limitate, mai multe anunțuri în care se manifestă o tendință nu lipsită de interes pentru lingviști: aceea de „remotivare“ și de „instalare“ a numelor străine (cu pronunția lor originară sau într-o variantă mai accesibilă a acesteia) în limba română. Mijlocul cel mai spectaculos al acestei aproprieri este rima.
Numele de firme și de produse străine se impun în română respectân-
du-se, pe cât posibil, pronunția din limba de origine. Nu se întâmplă așa pretutindeni: în unele limbi romanice, de pildă, numelor comerciale englezești li se adaptează de multe ori pronunția după regulile locale: Colgate sau Dunhill sunt rostite de obicei în manieră italiană sau franceză. Opțiunea românească pentru o pronunție pe cât posibil apropiată de cea din limba de origine e confirmată în genere de cuprinderea denumirilor în rimă: într-o singură reclamă (EZ 1668, 1997, 5), moș rimează cu Bosch („Să nu uiți, dragă moș, / telefonul marca Bosch! “), GSMcu sistem („Unul GSM / să intru-n sistem“) iar Go cu tău și cadou („Connex Go / Ce-i al tău e al tău“; „marele cadou / micul Connex Go“). Rima are astfel un rol „educativ“, fixând o normă de pronunțare; uneori alegerea e totuși derutantă, prin oscilația între identitatea grafică și cea sonoră (vezi cazul „Suchardine / mi-e dor de tine“, EZ 1762, 1997, 15).
Procedeul are și un rol ludic, bazat pe amestecul de limbi și de modele culturale (numele comerciale străine, asociate unor noțiuni de strictă modernitate, sunt cuprinse în forma tradițională a versificației populare). Contrastul mediat de rimă creează un efect comic intenționat – ceea ce e la urma urmei productiv chiar din punctul de vedere al eficienței publicitare: numele e asociat cu o mică performanță, cu o demonstrație de inventivitate.
Mai discret e procedeul calamburului; spre deosebire de rimă, acesta poate să treacă neobservat („Nike – N-ai cum să-i reziști!“, EZ1668, 1997, 13). Strategia lingvistică publicitară pare să fie uneori contradictorie: o mini-campanie a mizat pe un mesaj de tip „fonetic“, afirmând identitatea și autencititatea pronunției englezești: ,,Ia aminte: ICL se pronunță ai-si-el“ (RL 2164, 1997,11); aceeași siglă a fost remotivată, ulterior, de un text în română: „ICL – Informația care lucrează“ (EZ 1666, 1997, 2).
Se ajunge chiar la transcrierea fonetică a sloganului publicitar: familiarizare glumeață care dovedește că, în fond, engleza, așa cum o arată și bodyguarzii, week-end-ul sau e-mail-urile, se poate adapta perfect sistemului fonetic și morfologic românesc. Sloganul „Keep in touch“ e transcris „Chipintaci“, intrând și într-o poezioară, unde poate să rimeze cu să taci: „De ești sătul de vorbe, / Dar nu poți nici să taci, / Fă-ți cel mai mic cadou: / Pachetul «Chipintaci»“ (RL 2350, 1997, 8). Trecerile publicitare de la o limbă la alta valorifică astfel prestigiul occidental din conotațiile denumirilor străine și aerul de familiaritate al limbii naționale; în același timp, confirmă favoarea de care se bucură comicul de limbaj.
Despre corectitudine
Publicitatea folosește direct sau indirect atitudinile față de limbaj, valorizările sale culturale; un exemplu îl oferă un caz interesant de folosire strategică a ideii de corectitudine lingvistică. E vorba de o campanie publicitară a companiei Xerox (desfășurată de la sfârșitul anului 1993 la începutul lui 1994, v. RL 1058-1232), centrată pe ceea ce autorii ei au numit „folosire corectă/incorectă“ a cuvântului xerox.
Judecată asupra corectitudinii și a incorectitudinii are în domeniul limbii un spațiu privilegiat: norma lingvistică e în multe cazuri bine constituită, explicit formulată de o autoritate (academie, comunitate a specialiștilor). „Se spune binoclu, nu benoclu“, „micsandră se scrie cu «cs», nu cu «x»“, „pluralul corect al substantivului copertă e coperte, nu coperți“ sunt enunțuri în care vorbitorul își poate găsi certitudini și reguli de comportament mai ușor decât în alte sfere ale vieții sociale. Cunoașterea unor reguli lingvistice devine pentru mulți nespecialiști un instrument de evaluare și de disociere ușor de manipulat; posibilitatea de a-l corecta pe cel care spune „ei este“ sau „avansați înainte“ oferă satisfacții rapide, care se asociază adesea cu mai multă intoleranță decât a specialiștilor. Lingvistul descrie forme paralele, variații, evoluții în curs de desfășurare – acolo unde vorbitorul obișnuit vrea să vadă doar o opoziție clară între corect și incorect.
În campania firmei Xerox, o serie de texte publicitare (însoțite de fotografii) adoptau poziția autoritară de semnalare și sancționare a unei erori lingvistice, oferind cititorilor un mijloc de diferențiere prin competență; începând cu o afirmație echivocă („70% dintre adulți o fac incorect“),continuând cu exemplele unui copil în a cărui lucrare „o greșeală a rămas nesubliniată“ și al unui tânăr care „abia ieri a aflat cum se folosește corect cuvântul“, se ajungea în final la situația ameliorată (prea puțin plauzibilă) în care „sunt tot mai puțini cei care folosesc incorect cuvântul «Xerox»“. Ultimul text era susținut și printr-un joc de cuvinte destul de ingenios, imaginea unui ins care târăște aparate de copiat legate cu o sfoară fiind însoțită de explicația „este unicul mod de a «trage la xerox» “. Cititorii erau puși mai întâi în situația de a se considera o minoritate competentă – fiind printre puținii deținători ai soluției corecte – și, în final, de a avea satisfacția că nu rămân într-o minoritate ignorantă.
Din punct de vedere lingvistic, problema în cauză nu e una de corectitudine. O evoluție semantică firească, produsă prin metonimie, prin transfer de la numele firmei la numele produsului (ca și în cazul cuvintelor frigider, fișet, carioca etc.) a condus la impunerea în uz a unui nou substantiv comun, acceptat și validat de dicționare. DEX 1975 înregistra deja substantivul xerox – „aparat de reprodus și multiplicat, bazat pe xerografie“; cuvântul e inclus și în DOOM; DEX-S îi adaugă în 1988 verbul a xeroxa „a multiplica cu ajutorul xeroxului“. În DEX 1996 familia lexicală a crescut: în lista de cuvinte a dicționarului apar, alături de xerox și a xeroxa, substantivul xeroxare și adjectivul xeroxat, -ă. De altfel, fenomenul nu a fost neapărat inițiat în limba română (Random House 1988, de exemplu, înregistrează cuvântul xerox ca substantiv și ca verb).
De fapt, strategia persuasivă a campaniei s-a bazat pe deghizarea unei probleme comerciale în problemă lingvistică. Pentru a atrage atenția asupra companiei care a creat și a impus produsul (ceea ce constituie în genere o garanție de superioritate) și pentru a evita confuzia cu firmele concurente, s-a mizat pe sensibilitatea vorbitorilor față de normă, față de respectarea corectitudinii limbii.
CONCLUZII
Oriunde mergem și orice am face, în zilele noastre ne lovim vrem nu vrem, de o vijelie de imagini și sunete fie pe stradă, fie în autobuz, sau la magazin, toate menite să ne capteze aenția vizuală sau auditivă sau ambele, reușind să implementeze în mințile noastre concepții, dorințe și trimiteri pe care nu le-am avea niciodată dacă nu ar exista reclamele.
Cea mai importantă concluzie a acestei lucrării este că publicitatea prin mesajele sale este menită să exercite un grad de influență în rândul consumatorilor, să-i convingă să achiziționeze anumite produse sau să devină loiali brandului promovat.
O altă concluzie este că publicitatea este un mod de convingere, de creativitate, de originalitate.Reclamele apar peste noapte, una câte una, însă puține sunt cele care au darul de a capta atenția,de a se întipări în memoria telespectatorilor. Totodată, au darul de a inspira chiar și atunci când consumatorul nu își dă seama, unele reclame având și rolul de a ne induce false nevoi prin punerea într-o lumină favorabilă a produsului.
Concluzia generală care se desprinde este că oamenii sunt receptivi la reclamă, ei sunt convinși că acționează din proprie inițiativă, dar comportamentul lor este modificat de reclamă. Dacă atât de receptivi suntoamenii la reclamă, de ce oare nu este aceasta folosită pentru binele societății?
Pași timizi se fac în acest sens; majoritatea reclamelor merg în domeniul comercialului. Educație, asistență socială, asistență medicală sunt numai câteva dintre domeniile unde, reclama, bine angrenată în sistem, ar crește conștiința individuală și colectivă, ar înlesni deschiderea de școli, spitale, ar facilita susținerea unor programe de asistență socială.
BIBLIOGRAFIE
Bănică P. Gheorghe , Mocanu Z. Marin, Limba Română Contemporană-Vocabularul, Editura Paradigme,Pirești, 2005.
Birdwhistell Ray, apud Pease Allan, Limbajul trupului, Editura Polimark, București, 1995.
Coteanu Ion, Elemente de dialectologie a limbii române, Editura Științifică, București, 1961.
Dinu Mihai, Comunicarea, Editura Științifică, București,1999.
Dobrescu M. Emilian, Sociologia comunicării, Editura Victor, București, 1998.
Ferdinand de Saussure, Curso de linguistica generale, Bari, 1967.
Graur Alexandru, Introducere în lingvistică, Editura Științifică, București, 1972.
Hristea Theodor, Probleme de cultivare și de studiere a limbii române contemporane, Academia Universitară Athenaeum, București, 1994.
Hristea Theodor, Sinteze de limba română, Editura Albatros, București, 1984.
Iordan Iorgu, Stilistica limbii române, Editura Științifică, București, 1975.
Kunczik Michael, Astrid Zipfel, Introducere în știința publicisticii și a comunicării, Editura Presa Universitară Clujană, Cluj-Napoca, 1998.
Mcquail Denis, Comunicarea, Editura Institutul European, Iași,1999.
Mocanu Z. Marin, Bănică P. Gheorghe, Limba Română Contemporană- Formarea
Mocanu Z. Marin, Curs de limba română contemporană, Pitești, 1971.
Moise Ion, Studii de lingvistică românească, Editura Tip-Naste, Pitești, 1994.
Rădulescu Ilie Ștefan, Să vorbim și să scriem corect, Editura Niculescu, București, 2002..
Roman Ion, Vorbiți mai bine, scrieți mai bine românește, Editura Ion Creangă, București, 1978.
Rudu Ioan, Iluț Petru, Matei Liviu, Psihologie socială, Editura Exe.S.R.L, Cluj-Napoca.
Sulger Francoise, Les gestes verite, Editura Sand, Paris, 1986.
Șerb Stancu, Relații publice și comunicare, Editura Teora, București, 1999.
Țibrian Constantin, Structura vocabularului limbii române-în trecut și în prezent, Editura Universității din Pitești, Pitești, 2006.
Voiculescu Dan, Negocierea – formă de comunicare în relațiile interumană, Editura
Științifică, București, 1991.
Zemor P., Comunicarea publică, Editura Institutul European, Iași, 2003
Zafiu Rodica, Diversitate stilistică în româna actuală, Editura Universității din București, București, 2001.
http://www.regionalisme.ro/ accesat la data de 10 decembrie 2013
=== biliografie ===
BIBLIOGRAFIE
Bănică P. Gheorghe , Mocanu Z. Marin, Limba Română Contemporană-Vocabularul, Editura Paradigme,Pirești, 2005.
Birdwhistell Ray, apud Pease Allan, Limbajul trupului, Editura Polimark, București, 1995.
Coteanu Ion, Elemente de dialectologie a limbii române, Editura Științifică, București, 1961.
Dinu Mihai, Comunicarea, Editura Științifică, București,1999.
Dobrescu M. Emilian, Sociologia comunicării, Editura Victor, București, 1998.
Ferdinand de Saussure, Curso de linguistica generale, Bari, 1967.
Graur Alexandru, Introducere în lingvistică, Editura Științifică, București, 1972.
Hristea Theodor, Probleme de cultivare și de studiere a limbii române contemporane, Academia Universitară Athenaeum, București, 1994.
Hristea Theodor, Sinteze de limba română, Editura Albatros, București, 1984.
Iordan Iorgu, Stilistica limbii române, Editura Științifică, București, 1975.
Kunczik Michael, Astrid Zipfel, Introducere în știința publicisticii și a comunicării, Editura Presa Universitară Clujană, Cluj-Napoca, 1998.
Mcquail Denis, Comunicarea, Editura Institutul European, Iași,1999.
Mocanu Z. Marin, Bănică P. Gheorghe, Limba Română Contemporană- Formarea
Mocanu Z. Marin, Curs de limba română contemporană, Pitești, 1971.
Moise Ion, Studii de lingvistică românească, Editura Tip-Naste, Pitești, 1994.
Rădulescu Ilie Ștefan, Să vorbim și să scriem corect, Editura Niculescu, București, 2002..
Roman Ion, Vorbiți mai bine, scrieți mai bine românește, Editura Ion Creangă, București, 1978.
Rudu Ioan, Iluț Petru, Matei Liviu, Psihologie socială, Editura Exe.S.R.L, Cluj-Napoca.
Sulger Francoise, Les gestes verite, Editura Sand, Paris, 1986.
Șerb Stancu, Relații publice și comunicare, Editura Teora, București, 1999.
Țibrian Constantin, Structura vocabularului limbii române-în trecut și în prezent, Editura Universității din Pitești, Pitești, 2006.
Voiculescu Dan, Negocierea – formă de comunicare în relațiile interumană, Editura
Științifică, București, 1991.
Zemor P., Comunicarea publică, Editura Institutul European, Iași, 2003
Zafiu Rodica, Diversitate stilistică în româna actuală, Editura Universității din București, București, 2001.
http://www.regionalisme.ro/ accesat la data de 10 decembrie 2013
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Limbajul Publicitar In Sfera Publica (ID: 107223)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.