Limbajul Non Verbal

Limbajul non-verbal

Concepția de limbaj corporal se folosește de o anumită ipoteză: aceea că totul este sau poate fi semn în această lume, această idee se numește pansemie. Pentru a înțelege sensul acestei idei voi face o scurtă paranteză, începând de la ce înseamnă semiotica.

Semiotică este cuvântul grec, folosit în versiunile apropiate de logică și teoria cunoașterii și de circulație mai ales în societatea anglo-saxonă. Termenul este utilizat apoi și pentru a caracteriza o latură a semiologiei, care, alături de lingvistică, cercetează sectorul complementar al semnelor non-verbale. Semiologia generală, termen răspândit mai ales în Franța, ar îmbrăca o știință care cuprinde semiotica și lingvistica. S-a ales acest termen ca omagiu adus savantului elvețian Ferdinand de Saussure. Lingviștii germani folosesc, într-un sens apropiat, termenul semasiologie, dar care nu este ulilizat în hermeneutică, fiind menit în totalitate studiului semnificației semnelor verbale.

Dacă Saussure anunța numai nevoia înfăptuirii unei semiologii generale, structuraliștii francezi se situează deja pe aria acestei științe din care fac o întreagă filozofie. Utilizând lingvistica saussureană ca pe o autentică disciplină-pilot, structuraliștii au dictat noțiunea de pansemie – totul este semn, orice are , sau poate avea semnificație; precum și noțiunea de polisemie – orice semn poate avea mai multe semnificații, modificând semiologia într-o hiperteorie și sistem interdisciplinar de interpretare.

Revenind la ideea de limbaj corporal, din această perspectivă, "trupul apare ca fiind locul și instrumentul numeroaselor sisteme de semnificare: intonațiile expresive și semnificante ale vocii, semne gestuale, mimică, atitudini corporale și comportamentale, semne cosmetice, vestimentare, ale condiției sociale, ale regulilor instituționale, de politețe, așe etichetei atitudinilor, de exprimare a sentimentelor, legate de roluri si poziții sociale, semne ale artelor". Aurel Codoban- Semiotica gesturilor, pg 11

În comunicarea non-verbală se utilizează seturi de semne și coduri care, prin îmbinare, oferă o anume alcătuire. De fapt, aceste semnale sunt stimuli senzoriali care sensibilizează simțurile omului. Pe baza tipului semnelor și a mijloacelor de transmitere a lor s-au iscat multiple clasificări ale comportamentelor, precum și ale comunicării nonverbale.

Din punctul de vedere al tipologiei generale a semnelor, în limbajul trupului putem întâlni:

– simboluri – semne cu semnificație socio-culturală, deseori normate sau chiar ritualizate, cum ar fi: ochii la cer pentru a implora divinitatea, brațele deschise pentru a primi pe cineva, ingenuncherea și poziția brațelor în rugăciune.

– indici – semne neintenționate, frecvent non-conștiente, cum ar fi: poziția spâncenelor în mirare, încruntarea frunșii în nemulțumire. Fața este zona privilegiată de exprimare a indicilor emoționali, chiar dacă participă întreg trupul. Dilatarea sau îngustarea pupilelor, ochii și privirea au un rol semnificativ ca indice al stării emoționale.

– semne corporale- în general aici se încadrează gesturi făcute cu intenție comunicativă, cum ar fi: surâsul cu intenție de salut, unele gesturi cu palmele și degetele, bătutul cu palma pe spate pentru a întrepune îmbrățișarea.

Însă, pentru explorarea limbajului trupului nu este de ajuns tipologia de mai sus. Au apărut dferite clasificări aplicate limbajului corporal. Astfel, printre cele mai vechiierarhizări, Jurgen Ruesch și W. Kees propun, în 1956, o formulă simplă care permite gruparea comunicării corporale în trei categorii:

limbajul semnelor corporale, nonverbale, incluzând gesturile;

limbajul acțiunilor incluzând mișcările corpului implicate în diferite activități;

limbajul gesturilor sau acțiunilor în relație cu obiectele, care încorpofrează dispunerea intenționată sau neintenționată a obiectelor în spațiu în vederea folosirii lor.

În studiul ” The repertoire of nonverbal behavior: Categories, origins, usage and coding”, Paul Ekman și Wallace V. Friesen propun un sistem de categorii pentru clasificarea comportamentelor nonverbale format din:

– Embleme: mișcări care substituie cuvintele și pot forma un limbaj de sine stătător, de exemplu degetul mare orientat în sus. Ele sunt percepute adecvat în contextele culturale de referință, dar pot produce nedumeriri, confuzie în contexte diferite.

– Ilustratori: mișcări mai puțin arbitrare decât emblemele, care susțin comunicarea, o însoțesc și o împlinesc.

– Gesturi de reglaj: conduc, controlează și întrețin comunicarea: contactul vizual, schimbarea poziției, datul din cap. Au funcție expresivă și fatică: sesizează atitudinea participanților față de interacțiune, dau receptorului asigurări privind continuitatea contactului, iar emițătorului îi permit să-și ajusteze enunțarea în funcție de relațiile interlocutorului.

– Expresii faciale afective: exprimă stările sufletești prin care trece emițătorul; sunt predominant indicii, numai secundar semnale: mișcări ale membrelor, posturi, mimici. Pentru că sunt foarte puțin controlabile conștient, sunt cei mai potriviți și buni indicatori asupra adevăratei stări emoționale a interlocutorului.

– Mișcări adaptorii: mișcări care răspund unor necesități umane, nu de comunicare, și se ivesc indiferent de absența sau prezența observatorilor.

– Posturile: comunică statutul social relativ, atutudini, emoții. Orientarea corporală:

față în față- predispoziția pentru comunicare;

alături- neutralitate;

congruență- incongruență- conduce la o postură asemănătoare cu cea a interlocutorului.

Clasificarea comportamentelor nonverbale propusă de Paul Ekman și Wallace V. Friesen ia ca unitate de înregistrare mișcările corporale observabile de către o altă persoană fără utilizarea unor echipamente speciale. Sistemul reflectă interesul autorilor pentru determinarea emoțiilor pe baza decodificării comportamentelor nonverbale, iar denumirea claselor de comportamente este mai mult denotativă decât conotativă.

”Abilitatea de a combina gesturile și vocalizările a fost esențială pentru evoluția limbajului uman. De la început există o primordialitate a gesturilor față de limbajul verbal, pentru că relația e prealabilă conținutului comunicării.” Aurel Codoban- Semiotica gesturilor, pg 17 Aurel Codoban spune aici că, pe această legătură primordial corporală, societatea își creează semnificațiile și sensurile.

Originea comunicării nonverbale datează de la începuturile timpului, dinaintea grăirii cuvântului.

Comunicarea nonverbală poate sublinia adevăratele sentimente, gânduri și intenții ale unei persoane, fapt pentru care componentele ei sunt numite indicii, pentru că divulgă ceea ce vorbitorul gândește cu adevărat. ”Deoarece oamenii nu sunt mereu conștienți de comunicarea nonverbală, limbajul corpului este de cele mai multe ori mai sincer decât cel verbal, care este utilizat deliberat pentru a atinge obiectivele vorbitorului.”

Minciuni deghizate/ Minciuni adevărate/ Mesaje trădătoare

” Oricine are ochi să vadă și urechi să audă se poate convinge singur că niciun muritor nu poate păstra un secret. Dacă buzele lui tac, vorbește cu degetele; mesajele trădătoare ies prin toți porii lui.”

Sigmund Freud (1905) – Fragments of an analysis of a case of hysteria

S-a evaluat că mințim cam o treime din oamenii pe care îi întâlnim în fiecare zi, iar 90% din minciuni sunt însoțite de indicatori care, ca și amprentele unui criminal, lasă în urmă dovezi ale înșelăciunii.

Indicatorii comportamentali pe care îi întâlnim în viața de zi cu zi cuprind o cantitate ridicată de informație. Aceste semnale trebuie să satisfacă patru condiții:

Trebuie să fie un tip de activitate- o trăsătură din aspectul fizic al unei persoane, o mișcare a corpului,sau un lucru pe care l-a spus. De obicei, indicatorii sunt de două tipuri: atribute, cum ar fi greutatea, sau înălțimea și acțiuni, ca zâmbetul, încrucișarea brațelor.

Acțiunea trebuie să comunice un lucru care să nu fie direct sesizabil- trebuie să ne comunice mediul de proveniență, educația, gândurile, dispoziția sufletească, sau intențiile. Nu orice acțiune reprezintă un indicator.

Acțiunea trebuie să fie observată- o condiție care determină dacă acțiunea va fi, sau nu remarcată este dimensiunea ei. De exemplu, mișcările largi, expansive ale trupului au posibilitatea de a atrage mai mult atenția, mai ales dacă acestea se și repetă. În schimb, mișcările mărunte sunt adesea neglijate, fie pentru că sunt umbrite de alte acțiuni, fie din cauza faptului că nu sunt mult timp observabile. Cu toate că acțiunile ample sunt mai vizibile, nu este obligatoriu să fie și observate, sau mai ales înțelese în mod automat. Sherlock Holmes îi spunea doctorului Watson: ” Putem vedea, dar nu întotdeauna și observa.”

Semnificația acțiunii trebuie să fie recunoscută- nu este de ajuns să observăm că cineva a adoptat o anumită atitudine, sau și-a însușit o expresie facială neobișnuită. Trebuie să și recunoaștem ce ne comunică postura sau expresia respectivă despre persoana din fața noastră.

Indicatori autentici

Acest tip de indicatori indică ce se petrece, în realitate, în mintea oamenilor. Ei destăinuie adesea, lucruri pe care făptașul nu ar vrea ca ceilalți să le știe despre el și pe care, în unele cazuri încearcă intenționat să le ascundă. Există acțiuni care vor să treacă drept indicatori comportamentali, fără ca acest lucru să fie adevărat , acțiuni care pretind că trădează adevăratele intenții ale unei persoane. Acestea reprezintă semnale false.

Există o serie de diferențe între indicatorii comportamentali autentici și cei falși. Petter Collett- cartea gesturilor, pg 18.

În primul rând, spune Collett, indicatorii care apar fără intenție tind să fie autentici. De exemplu, înroșirea feței, transpirația, dilatarea pupilelor, se află în afara controlului conștient. Astfel, persoana nu poate juca teatru.

Indicatorii autentici apar, deseori, în situațiile în care oamenii vor să inducă în eroare, când încearcă să pară mai convingători, mai dominanți, mai siguri pe ei decât în realitate, când mint, când încearcă să-și ascundă adevăratele intenții, sau anxietatea. Impostorii, escrocii reușesc să joace de multe ori un rol convingător, cu un minim de semnale trădătoare. Paul Ekman, împreună cu diverși colegi de la Universitatea California din San Francisco, au arătat că oamenii sunt diferiți din punctul de vedere al capacității de a minți edificator, iar cei cărora le vine mai ușor să mintă produc mai puține semne involuntare. Ekman P., friesen W. (1969)- Nonverbal leakage and clues to deception. Anumiți experțiconsideră că nu există mincinosul perfect și că, indiferent de capacitatea lor de a minți, oamenii lasă întotdeauna urme care arată inducerea în eroare.

Indicatori falși

Un indicator comportamental fals pare să indice despre o persoană un anumit lucru, dar nu o face. Aceasta se poate întâmpla din două motive: în primul rând, pentru că un indicator comportamental nu este o certitudine, iar în al doilea rând, persoana se poate preface, producând un indicator fals. Cu alte cuvinte, încearcă intenționat să-i facă pe ceilalți să tragă concluzii greșite despre gândurile, sau sentimentele sale.

Indicatorii comportamentali sunt nesiguri atunci când nu pot oferii informații sigure despre starea interioară a unei persoane.

Indicatori care se ivesc în conversație

Una dintre regulile cele mai evidente ale unei conversații este aceea că oamenii vorbesc pe rând. „ Este neobișnuit ca două persoane să vorbească în același timp și când totuși se întâmplă acest lucru este pentru că temporar dialogul s-a întrerupt. Motivul pentru care vorbim pe rând este reprezentat de limitele funcționale ale creierului nostru: nu putem vorbi și asculta în același timp” .

Psihologii care se ocupă cu studiul conversației au observat că oamenii știu când să intervină. Între momentul în care o persoană își termină de transmis mesajul și momentul în care cealaltă începe să vorbească, poate fi un interval de timp atât de scurt, încât poate fi considerat aproape inexistent. Acest fapt se numește tranziție lină, pentru că trecerea de la un vorbitor la celălalt este netedă.

Norma generală a conversației este „câte unul pe rând, nu toți deodată”; cel puțin așa am învățat încă din primele ore la școală. Chiar dacă aproximativ toate conversațiile urmează această regulă, sunt și situații când oamenii vorbesc în același timp și nu se ascultă unul pe altul. Unele cazuri de „ dialog suprapus” apar pentru că ascultătorul încearcă să întrerupă, pentru a lua locul vorbitorului.

Interpretarea limbajului nonverbal

Interpretarea limbajului trupului este anevoioasă din pricina numeroaselor sisteme semnificante care străbat corpul, precum și din cauza diferitelor grade de intenționalitate conștientă:

1. Unele gesturi sunt destinate intenționat comunicării: există un limbaj corporal care conține intenții evidente de comunicare, unde atitudinile, gesturile sunt destinate să reprezinte semne, cum este, fără îndoială, limbajul surdo-muților. În ceea ce privește gesturile realizate cu mâinile, sau cu ajutorul capului, intenționalitatea e, în general, evidentă. Există așadar un limbaj corporal explicit: atitudini evidente, nuanțate, care sunt proiectate pentru a avea valoarea de simboluri, sau semne. Cu cât secțiunea corpului care realizează gestul respectiv este mai voluntară și mai mobilă, cu atât gesturile capătă clar caracterul de limbaj corporal. Așa cum fața este, prin mimică, în primul rând expresivă – putem constitui emblematic diferite expresii numai din gură, ochi și sprâncene. Așadar, în intenție comunicativă conștientă, gesturile realizate cu ajutorul mâinilor și degetelor sunt cele mai importante și atrag cel mai mult atenția.

2. Există apoi expresii care simbolizează, nemijlocit, reacția subiectului într-o anumită ipostază – plăcerea, tristețea, surpriza – gesturi care, mai puțin evidente, pot fi interpretate ca limbaj al trupului chiar în lipsa intenției comunicative conștiente. În situația expresiilor faciale, mesajul este limpede, până și animalele exprimă atitudini folosindu-se de acestea.

Cu toate acestea, oamenii controlează adesea astfel de expresii, fiindcă ei au aflat că pot zâmbi și celor pe care îi disprețuiesc, „mincinoșii machiavelici” (M. Argyle) pot produce toate semnele de sinceritate în limbajul corporal și totuși să mintă.

3. Până și lipsa oricărei activități corporale este interpretabilă. Specialiștii diagnostichează această “tăcere” în limbajul corporal ca fiind „mincinoasă”. Tăcerea este asociată mereu cu o postură, atitudine și adesea cu anumite gesturi, de aceea poate fi interpretată. Aurel Codoban- Gesturi, Vorbe și Minciuni Mic tratat de semiotică gestuală extinsă și aplicată, pg 19 Editura EIKON, Cluj-Napoca, 2014

Regulile interpretării limbajului corporal

Este nevoie, în interpretare, apelarea nu numai la semiotică, ci și la hermeneutică, datorită polisemiei limbajului trupului, provocată de multitudinea de sisteme semnificante participante și de gradația intenționalității conștiente care le plasează într-un evantai larg între comunicare și semnificare.

Regulile hermeneutice generale trebuie să fie prealabile formulării regulilor specifice interpretării limbajului corporal: înțelegerea lui se bazează pe mișcarea de la parte la întreg, el trebuie raportat la context, iar gesturile trebuie privite ca răspunzând la o întrebare. Principiul general al interpretării lor este acela că mișcările corporale nu pot fi înțelese decât în funcție de context și de secvența comunicațională din care fac parte: nu există "chei (absolute) ale gesturilor".

Cu adevărat specific în semiotica limbajului corporal sunt anumite principii generale explicative care să ne ghideze interpretarea pornind de la principiile genezei semnelor acestui limbaj. Altfel, în cazul gesturilor, mimicii, posturilor, comportamentului funcționează principiul relației inverse între semioză și interpretare: cu cât semnificarea este mai slabă, cu atât interpretarea este mai intensă, mai nelimitată. Din concretizara regulilor general hermeneutice la semiotica limbajului corporal rezultă aceste specificații ale interpretării:

Gesturile trebuie interpretate grupat, urmând succesiunea lor în timp, nu izolate unul câte unul, cu semnificația lor. Un gest unic – o strângere de mână, mângâierea sau ștergerea buzelor cu degetele, ar corespunde astfel unui cuvânt. O serie de astfel de gesturi –fie intenționate, fie inconștiente, fie în amestec – legate împreună formează un grup de gesturi, o "propoziție". Darwin arată că exprimarea emoțiilor antrenează numeroase semne, astfel că inferența de la ceea ce este direct observabil la ceea ce este subiacent trebuie să ia în considerare simptomul, combinația de semne, nu semnul izolat. Buna dispoziție, râsul, zâmbetul se exprimă prin obrajii și buza superioară mult ridicate, prin crețurile transversale fine de pe pielea punții nasului, prin dezvelirea dinților anteriori ai maxilarului superior, prin formarea unei cute nazo-labiale foarte pronunțate, care unește aripa fiecărei nări cu colțul gurii, prin ochii vii și strălucitori și prin retragerea colțurilor gurii și a buzei superioare. In schimb, mâhnirea se exprimă prin schimbarea poziției sprâncenelor în corelație cu alte semne: fața devine palidă, mușchii se relaxează, ochii coboară, capul atârnă pe pieptul contractat, buzele, obrajii și maxilarul inferior se lasă toate în jos prin propria lor greutate. Toate trăsăturile feței sunt alungite; se poate spune că unei persoane care aude vești proaste i se lungește fața. Suplimentar, pentru a putea fi reținute și codificate mai mai ușor e bine să identificăm și să analizăm gesturile pe perchi contrastante – un anume gest și gestul cu semnificație opusă.

Gesturile trebuie interpretate în context. "Interacțiunea" (M. Argyle) sau situația comunicațională – diferă perspectiva din care considerăm limbajul corporal, ca acțiune sau ca și comunicare; noi privilegiem de îndată ce interpretăm, comunicarea – este alcătuită din:

a) Context – situația generală în care are loc o întâlnire, o comunicare: masa, cinematograful, teatrul, concertul; dacă suntem cu un prieten, un coleg, o iubită, cineva cu care ne aflăm la începutul relațiilor sau suntem cunoștințe vechi. Gesturile trebuie raportate la statutul și rolul social, la vârsta și sexul celor care le fac, chiar la diferențele de stiluri comunicative – introvertit sau extravertit -, ca la un context.

b) „Text” („discursul” limbajului corporal) – gesturile, atitudinile, posturile din acel context – care pot fi, la nevoie, înregistrate – dar care, în sine, rămân insuficiente pentru surprinderea aspectelor subtile ale sensului comunicării sau interacțiunii.

c) Subtextul – sensul ascuns pe care „textul” (gesturile, atitudinile, posturile) ni-l poate propune prin mijloace semiotice (intonație, gesturi etc.). Aici formula procentelor lui Mehrabian poate fi cu îndreptățire citată: intonația și gesturile fac, față de limbajul verbal, mai mult de jumătate din cantitatea de informație pe care o putem obține pentru a înțelege o situație anume, pe dimensiunea ei relaționară, mai ales dacă este contrazisă de formularea verbală.

Gesturile trebuie interpretate, la fel ca și mesajele verbale, din perspectiva întrebării la care răspund sau a problemei pe care o rezolvă. Este esențial să ținem seama de faptul că ele răspund adesea unor probleme/întrebări mai degrabă fiziologice decât semnificante, pentru că au și funcții comportamental – adaptative, nu numai de semnificare, ca ale cuvintelor. Poate că îi este frig și gestul de închidere/apărare semnifică numai o încercare de reducere a pierderii de căldură a corpului; poate că este iritat de o mușcătură de insectă sau de hainele pe care le poartă și gesturile cu mâna la gât nu au altă semnificație.

Simbolismul gestual

După Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, Editura Artemis, Buc., 1994, vol. 1-3:

a) Degetul arătător: judecată, hotărâre, echilibru, liniște, stăpânire de sine; cel mijlociu: afirmarea personalității; cel mic: dorințe ascunse, puteri oculte, divinație (ezoteric); inelarul: sexualitate, plăcere; iar policele: semnul masculinității.

b) Brațul – forță, putere, ajutor acordat, distribuire, mână a dreptății. Brațele ridicate în liturghia creștină: chemarea harului, deschiderea sufletului către binefacerile dumnezeiești. În situații de conflict: predare, supunere, chemare la clemență. Mâna: activitate, dominare, putere.

c) Diferența dintre dreapta și stânga e un simbolism impus corpului și diferit în funcție de culturi. În occident, dreapta este favorabilă, reprezentând: forță, îndemânare, masculinitate, ordine, muncă, fidelitate, autoritate, ierarhie, stabilitate, tradiție, autosatisfacție. Stânga este: nefastă (sinistră), feminină, nocturnă, satanică, dezordine, incertitudine, nemulțumirea, mișcarea, revendicarea, căutarea progresului, inovația, riscul. În China: opoziția nu este absolută, stânga e partea onorabilă, masculină, reprezintă cerul (yang), dreapta este pământul (yin) și aparține femeilor. În general, se oferă cu stânga și se primește cu dreapta. În Japonia: stânga este partea înțelepciunii, credinței, instinctului, în legătură cu soarele, elementul bărbătesc. Dreapta e în raport cu luna, apa, elementul femeiesc.

d) Ochiul este aproape universal simbolul percepției intelectuale. Privirea este simbolul revelației.

e) Nasul, ca și ochiul, este simbolul clarviziunii, perspicacității, discernământului, dar mai degrabă intuitiv decât rațional.

f) Fața exprimă gândurile și sentimentele și oglindește persoana; misticii imploră de la Dumnezeu să le arate fața: recompensa hărăzită vieții veșnice.

g) Piciorul: simbol al legăturilor, contactelor, înlesnește apropierea.

Simbolismul gestual este, după cum se vede, legat mult de un simbolism al corpului. Avem de a face mai degrabă cu invocarea unor semne preexistente simbolic și statice. Dar limbajul corporal este mai degrabă dinamic, este o activitate semnificantă. La fel ca și pentru fizică o evoluție apare în semiotica limbajului corporal atunci când se introduc cuantificările spațiale și temporale.

Între explicare și interpretare: înțelegerea limbajului corporal

Ceva poate fi înțeles fie prin mecanismul cauzelor și condițiilor care îl produc, fie prin semnificația pe care o are și care ne previne asupra sensurilor în care îl putem lua. În primul caz este vorba despre efectele unei acțiuni, în cel de al doilea despre mesajul / mesajele unui semn sau unor semne. Problema care se pune aici este de a decide ce este și ce nu este semn în condițiile în care, în prezența unei conștiințe, care interpretează și înțelege, totul este semn și devine limbaj. Cu atât mai mult în cazul acțiunilor umane, pentru care definitoriu este mai degrabă scopul decât cauza și în care, de fapt, scopul este cauza. Or este efectiv semn ceea ce are insuficientă substanță sau energie pentru a efectua ceva altfel decât în semnificație: puținătatea substanțială sau energetică face, din fragmentul material sau energetic, semnificant și din entitatea respectivă semn! Diferența dintre gesturi și acțiune este diferența dintre o mișcare corporală care, în principiu, indică ceva – poate chiar indica o acțiune sau intenția unei acțiuni, ca atunci când cineva schițează gestul de a deschide un pachet, în ideea de a fi aprobat de cel în fața căruia se petrece scena, în acest caz, echivalentul mimic pentru: pot să deschid…? Sau ca în situația unei confruntări, atunci când oponenții se amenință doar și nu duc gestul până la capăt, transformându-l într-o acțiune de lovire – și o mișcare corporală care chiar efectuează ceva – acțiunea efectivă de a deschide pachetul. Explicare sau interpretare? Probabil că interpretare pentru că avem de a face cu semnificarea unei intenții, adică mai, precis, cu o acțiune fără finalizare și chiar fără intenția de finalizare. Aici probabil că se naște gestul și, mai ales, apare posibilitatea gestului ca semn! Așa se face că peste tot în limbajul corporal există un amestec simbolic – motivat și că el poate fi înțeles din două perspective: cea a interpretării și cea a explicației. Privilegiem perspectiva interpretării pentru că, deși mai imprecisă, este mai stabilă și mai sigură decât explicațiile științifice cauzale care se schimbă mai frecvent. Ea se bazează pe grila interpretativă primă pe care o propune și care sertizează eficient simbolicul și natural în interpretarea gesturilor. Vom adăuga însă și alte grile de interpretare care suplimentează prin explicațiile neuroștiințelor posibilele semnificații și sensuri. Este vorba despre grila reacțiilor limbice, propusă de expertul FBI, Joe Navaro și de dr. Marwin Karlins, de grila sinergologiei, propusă de Philippe Turchet și mai ales de grila expresiilor faciale ale emoțiilor fundamentale inițiată de Darwin și elaborată de Paul Ekman.

1. Semiotică gestuală: corp și limbaj corporal

1.1. Limbaj corporal sau comunicarea non-verbală se referă la expresii faciale,mișcarea ochilor, aparența fizică, mișcări și gesturi corporale, mesaje tactile,caracteristicile vocale, utilizarea timpului, dinamica spațială și diferențele de gen și devârstă care intervin în toate aceste domenii și implică interpretarea gesturilor, mimicii, posturii, comportamentului etc., descoperirea semnificațiilor și sensurilor care fac dintoate acestea semne.

1.2.Ideea de limbaj corporal beneficiază de prezumția pansemiei, iar interpretareaacestor semne de prezumția polisemiei. Din această perspectivă, corpul devine locul și instrumentul numeroaselor sisteme de semne: intonațiile expresive și semnificante alevocii, semne gestuale, mimică, atitudini corporale și comportamentale, semnecosmetice, vestimentare, ale condiției sociale, ale regulilor instituționale, de politețe,ale etichetei și atitudinilor, de exprimare a sentimentelor, legate de roluri și pozițiisociale, semne ale artelor.

1.3. Probleme de principiu ale semiologiei corpului sau semioticii gestuale:

1.1. Sunt unul sau mai multe sisteme semiotice cu un repertoriu finit de semne și reguli independente de natura și numărul discursurilor

– semiotică fără semantică, caîn gesturile ritualizate de politețe

– sau sisteme de semnificare unidimensionale

-semantică fără semiotică, ca în gesticulația expresivă a dansului ?

 1.2. Impunerea semnului în procesele de semnificare corporale e consecința impunerii

 prealabile a unui simbolism, limbaj verbal sau discurs normativ ori teoretic asupra

corpului, discurs reductor care se sprijină pe o filosofie a corpului? Sau, invers, corpul este cel care reprezintă fundamentul oricărei comunicări, fundalul pe care se edifică șide la care își extrage semnificațiile însăși comunicarea verbală?

1.3. În funcție de răspunsul la această problemă apare întrebarea metodologică(Kristeva): dacă analiza limbajului corporal trebuie să se subordoneze sau nulingvisticii și categoriilor și modelelor sale.

2. Aplicarea modelului comunicării a lui Jakobson

 – cele 6 instanțe și funcții:emițătorul (destinatorul) și funcția expresivă (emotivă); mesajul și funcția poetică;receptorul (destinatarul) și funcția conativă; contextul și funcția referențială; canalul șifuncția fatică; codul și funcția metalingvistică

-este numai didactică pentru căsemnificarea corporală nu poate fi redusă la o comunicare de mesaje (cel mai clar cazde distincție între o semiotică a semnificării și una a comunicării !)

2.1. Funcția expresivă: limbajul corporal exprimă direct atitudinea subiectului față deceea ce spune, ascultă, vede sau simte: dă impresia unei emoții adevărate sauaparente. Jakobson, în schema lui, se mărginește în limbajul verbal la interjecții și la ceea ce este o gestualitate a vocii

–  modificarea intonației, înălțimii, timbrului,lungirea unor vocale. În numeroase cazuri, însă, gesturile, mimica sau pantomima se pot substitui total enunțării verbale. La Freud spre ex., gestualitate involuntară (scoaterea cheii în fața unei case străine) devine limbajul prin excelență al inconștientului. Corpul poate  produce  chiar  semne  mai  „naturale” ,  genuine:  reacțiile  fiziologice la întrebările verbale ale anchetatorului pe care le detectează poligraful (detectorul de minciuni) sau„discursul” bolii, prin care comunică cu medicul (altfel decât inconștientul cu

 psihiatrul)

 –  Ambroise Paré vorbește despre diferitele tipuri de sudori, după caracteristici și locuri, inițiind semiologia medicală. El produce și utilizează chiarsemnele unor mesaje chimice, feromonii, de unde o posibilă semiotică a parfumurilor.Totuși, corpul nu este semn sau aglomerație de semne cum sunt mesajele verbale, cieste mai degrabă traversat de ceea ce s-ar putea numi intenții semnificante. Ele nusunt necesarmente coerente sau ierarhizate, conștiente sau voluntare, iar receptorul nule finalizează necesar, pentru că ele nu sunt prinse într -o intenție de comunicare a unui mesaj către un receptor. “Limbajul” corporal seamănă cu “comunicarea” animală: păsările și pisica, ca și corpul, se exprimă mai degrabă decât comunică.

2.2. Funcția conativă: corpul semnificant și gestica sa apar ca un operator deintensificare al efectelor discursului. Retorul Quintilian leagă diferențele vocii cu jocul gesturilor și corpului, printr-un sistem de conveniențe și bun-simț, cu sensuldiscursului. Limbajul corporal al emițătorului (destinatorului) are adesea o acțiunemai directă asupra receptorului (destinatarului) decât discursul verbal.

2.3. Funcția referențială: gestul indicării este substituibil pronumelui demonstrativ

„acesta” (care, în pura sa funcție ostensivă, nu are altă funcție decât de a indica

obiectul singular, altfel indicat prin gest!). Tot astfel, gesturile pot suplini mesajul în

cazul unei limbi străine pe care n-o cunoaștem.

2.4. Funcția fatică: adesea cea care deschide canalul acordând permisiuneacomunicării este privirea sau mimica, iar uneori gesturile sau chiar strigătele. În plusși încă mult mai specific, funcția fatică în comunicarea de tip față în față estedeterminată de spațiul din jurul persoanei. Schimbarea proximității, însoțită de câtevaalte semne, ne anunță când conversația începe sau ia sfârșit. După E. H. Hall,inventatorul proxemicii, ramură a semioticii care se ocupă cu structurareasemnificantă a spațiului uman: modalitățile de contact în întâlnirile interpersonale sederulează după 4 intervale de zone diferite. Calitatea generală a interacțiunilor estemai mult sau mai puțin uniformă în interiorul unei zone și se schimbă la trecerea uneifrontiere spațiale, prag diferit în funcție de cultură.2.5. Funcția metalingvistică e contestată de unii teoreticieni, pentru care nu există meta-gesturi sau meta- atitudini. Totuși unele gesturi pot fi explicate prin alte gesturi

 –când nu suntem înțeleși, spre exemplu, de vorbitorul unei limbi străine pe care n-o

cunoaștem

 –  și în general atitudinile servesc drept meta-cod pentru gesturi – un gestcare este agresiv sau obscen poate fi conotat prin atitudinea celui care-l face, dreptironic sau comic. Funcția metalingvistică rămâne, totuși, ca o graniță între limbajulcorporal și limbajul verbal: corpul nu pune niciodată întrebări, doar conștiința le pune.Limbajul verbal este singurul care ne permite să punem întrebări. Primatele învațălimbajul surdo-muților, dar ele nu pun întrebări. Funcția metalingvistică e legatăefectiv de întrebare și este proprie omului. Aici digitalul se diferențiază net de analogic.

2.6. Funcția poetică: există numeroase situații în care gestul și corpul devin obiecte care se autosemnifică, adică devin poeme: arta machiajului, parfumurile și unguentele, pictura corporală (îndeosebi tatuajul) sau dansul (cu gesturile, mișcările, atitudinile și posturile sale).

2.7.Pe lângă aceste funcții ce derivă din elementele situației comunicaționale

limbajul corporal mai poate avea o funcție simbolică (în ritual) și lingvistică, dereglare și de susținere a limbajului (Există o gradare a susținerii lingvistice: schimbări de postură pentru paragrafe; de cap sau brațe, pentru schimbarea registrului expresiei;de față, ochi, mâini la cuvinte sau fraze.) Prezența limbajului verbal are însă ca efect reducerea utilității comunicative a gesturilor, mimicii și comportamentelor ritualizate.

Kinezica

Termenul „kinesics“, derivat de la cuvântul din limba greacã ce desemneazã miºcarea, este o invenþie lingvisticã datoratã antropologului american Ray L. Birdwhistell(1918–1994), care l-a utilizat pentru prima datã înIntroduction to Kinesics(1952) ºi apoi în Kinesics and Context 

(1970), cu înþelesul de „studiul miºcãrilor corpului în relaþie cu aspectele nonverbale ale comunicãrii interpersonale“ (apud S. Jolly, 2000, 133).Termenul ca atare s-a încetãþenitm învocabularul ºtiinþei comunicãrii. ÎnInternational Encyclopedia of Communications

(1989,vol. 2, 380), Adam Kendondefineºte termenul „kinesics“ ca „studiul funcþiei de comunicarea miºcãrilor corpului în interacþiunileface-to-face“.

Teoria lui Ray L. Birdwhistellse fondeazã pe asumpþia potrivit cãreia comunicarea prin miºcãrile corpului este sistemicã ºi învãþatã social. Fondatorul kinezicii înþelege prin comuni-care „procesele dinamice structurate referitoare la interconexiunea sistemelor vii, […] un sistemmulticanal emergent din (ºi reglator al) activitãþile multisenzoriale influenþabile ale sistemelor vii“ (R.L. Birdwhistell, 1967, 80,apud S. Jolly, 2000, 133). Întrucât miºcãrile corpului potfi studiate la diferite niveluri (fiziologic, psihologic, culturologic), Ray L. Birdwhistellîmpartekinezica în: pre-kinezicã (studiul bazelor fiziologice ale miºcãrilor corpului), micro-kinezicã (studiul sistematic al kinemelor reunite în clase morfologice) ºi kinezica socialã (studiulconstructelor morfologice în relaþie cu interacþiunile sociale). Inspirându-se din lingvisticã,Ray L. Birdwhistella încercat sã identifice cele mai mici unitãþi de semnificaþie ale miºcãrilor corpului, pe care le-a numit „kineme“ (kineme), prin analogie cu fonemele ºi morfemele.

Studiul expresiilor faciale a debutat în a doua jumãtate a secolului al XIX-lea. Sã ne amintimde celebra lucrare a lui Charles Darwin Expresia emoþiilor la om ºi animale (1872/1967). În timp, s-a adunat un munte de fapte de observaþie, s-au emis diferite ipoteze ºi s-au elaborattehnici din ce în ce mai sofisticate pentru înregistrarea contracþiei muºchilor faciali din carerezultã expresiile faciale. Charles Darwin(1872/1967, 14) a ajuns la concluzia cã „aceeaºistare psihicã este exprimatã în toatã lumea cu o uniformitate remarcabilã: acest fapt este, prinel însuºi, interesant, ca o dovadã a strânsei asemãnãri a structurii corporale ºi a dispoziþieimintale a tuturor raselor omeneºti“. Totuºi, observa Charles Darwin(1872/1967, 18), utilizareamuºchilor feþei (în numãr de 55, dupã Moreau) diferã de la o persoanã la alta (de exemplu,„capacitatea de a-ºi arãta caninii de o singurã parte“ sau „capacitatea de a-ºi ridica aripilenãrilor“).

Cercetãrile experimentale interculturale iniþiate de Paul Ekmanîn deceniul al ºaptelea alsecolului trecut susþin însã teza universalitãþii expresiilor faciale ale emoþiilor.În 1965, când Paul Ekman(n. 1934) a început sã studieze expresiile faciale, majoritateaantropologilor erau convinºi de faptul cã gesturile ºi emoþiile au fundamente culturale, cã suntînvãþate în procesul socializãrii (ipoteza relativismului). Paul Ekmana pornit de la ipotezacã expresiile faciale sunt programate ca o parte naturalã a emoþiilor. Pentru cã toþi oameniiaparþin aceleiaºi specii ºi toþi au acelaºi numãr de muºchi faciali (43 de muºchi faciali), estede aºteptat ca oriunde în lume emoþiile sã se exprime în acelaºi mod, sã fie recunoscute caatare. Fiecãrei emoþii îi corespund câte douã expresii faciale: una programatã ereditar, aceeaºiîn toate culturile; alta, reprezentând o abatere de la expresia programatã, variazã de la o culturãla alta.

Dupã ce a fost imediat acceptatã de cãtre oamenii de ºtiinþã, o datã cu extinderea cercetãrilor comparative interculturale dupã 1930 teza universalitãþii expresiei emoþiilor a început sã fiecontestatã ºi, în cele din urmã, abandonatã.Într-un studiu din 1938, psihologul american Otto Klineberg (1899–1979) a contestat deschisteza universalitãþii expresiei faciale a emoþiilor, avansând ipoteza determinãrii culturale a lor.Zâmbetul, spre exemplu, ar exprima emoþii diferite la populaþiile din Orient, comparativ cucele din Occident. Pentru un european, zâmbetul înseamnã bunã dispoziþie, plãcere sau ironie.Zâmbetul unui japonez poate sã semnifice ºi acordul cu pedeapsa administratã, ºi asociereala indignarea celui care administreazã pedeapsa. Din astfel de exemple, mai mult decât dinfapte de observaþie sistematice, Otto Klineberg a tras concluzia cã expresiile emoþiilor au ospecificitate culturalã distinctã.

Cercetãrile coordonate de Paul Ekman au demonstrat cã expresiile faciale ale emoþiilor sunt universale. Studenþii aparþinând unor grupuri etnice foarte diferite (americani, argenti-nieni, brazilieni, chilieni, japonezi) au identificat emoþiile corespunzãtoare expresiilor faciale.S-au prezentat 30 de fotografii ale unui numãr de 14 persoane care exprimau ºase emoþiiconsiderate fundamentale: bucurie, dezgust, fricã, furie, surprizã, tristeþe.

Aºadar, laîntrebarea „Sunt expresiile faciale universale sau cultural specifice?“ nu existã un rãspuns tran-ºant: diferite aspecte ale expresiilor sunt atât universale, cât ºi cultural specifice.

Surâsul, de exemplu, este universal ºi are aceeaºi semnificaþie în toate culturile ºi la toate popoarele lumii. Pânã ºi oile, despre care se credea cã nu strãlucesc prin vioiciunea creierului,diferenþiazã figura umanã încruntatã de cea zâmbitoare. Un experiment realizat de specialiºtiide la Universitatea Cambridge – conform

 Magazinului ºtiinþific

difuzat de BBC (26 iunie2004) –a pus în evidenþã cã 90 la sutã dintre oile testate au recunoscut figura umanã schematicãa unui om care râde.

Zâmbetul ºi râsul

 Numeroºi filosofi ºi oameni de ºtiinþã au încercat sã pãtrundã esenþarâsului ºi a surâsului (Th. Hobbes, B. Spinoza, R. Descartes, Imm. Kant, Ch. Darwin, H. Bergson,P. Ekmanºi încã mulþi alþii). Charles Darwin(1872/1967, 111) aprecia cã „râsul pare sã constituie,în primulrând, expresia simplei bucurii sau fericiri“. Cât priveºte caracterul înnãscut al râsuluiºi surâsului (zâmbetului), Charles Darwinaducea în discuþie cazul Laurei Bridgman (studiatde F. Lieber, 1851), „care, din cauza orbirii ºi a surzeniei, nu a putut dobândi vreo expresie prin imitare, totuºi, atunci când i s-a comunicat prin limbajul gesturilor o scrisoare de la un prieten iubit a râs ºi a bãtut din palme, iar obrajii i s-au îmbujorat“ .

Motivele pentrucare omul râde sunt variate, dar mecanismul râsului este totdeauna acelaºi: inspiraþie adâncã,scurte contracþii spasmodice ale toracelui, în special ale diafragmei. De aici ºi vorba: „Râdeau de se þineau cu mâinile de burtã“. „În timpul râsului, gura este mai mult sau mai puþin larg deschisã, cu colþurile mult trase înapoi, precum ºi puþin în sus, iar buza superioarã este puþinridicatã“ – observã Charles Darwin, care ilustreazã cele spuse cu o planºã cu desene ºi fotografiireprezentând diferite grade de râs ºi de surâs.

Claudia Schäfera observat cã putem evalua intensitatea râsului (pe oscalã de la 1 la 10) dupã manifestãrile nonverbale antrenate gradual:

1)Întâi surâsul ºi apoi izbucnirea în râs.

2) Gura se deschide din ce în ce mai larg.

3) Colþurile gurii se deplaseazã tot mai în lateral, spre urechi

.4) Nasul se încreþeºte.

5) Sunetul se apropie tot mai mult de strigãt sau lãtrat.

6) Ochii se închid „cu lacrimi“, iar pielea din jurul lor face dungi multe ºi mici.

7) Capul cade tot mai mult pe spate ºi umerii se ridicã.

8) Apare o miºcare de legãnare a trupului.

9) Persoana se autoîmbrãþiºeazã (autoatingere), cuprinzându-ºi trupul cu mâinile.

10) Declanºeazã un mod oarecare de a bate din picioare .

Deºi s-au acumulat multe date de cercetare despre râs ºi surâs, adevãrul este cã, în multe privinþe, zâmbetul ºi râsul au rãmas o enigmã. Multã vreme s-a crezut cã plâng ºi animalele,dar râsul este specific omului. Totuºi, cercetãrile etologice au arãtat cã zâmbetul ºi râsul potfi întâlnite, în linie directã, ºi la primate. Conform ipotezei lui J.A.R.A.M. van Hooff (1972),zâmbetul uman a derivat din comportamentul de „arãtare a dinþilor“, care constituie un semnalsocial filogenetic primitiv.

„La om – spune Edward O. Wilson(1975/ 2003, 185) – rânjetul tãcut ºi gura deschisã relaxatã par sã fi convers pentru a forma doi poli într-o serienouã, gradatã, mergând de la un rãspuns prietenos general (zâmbet) la joc (râs)“.Primatele recurg la comportamentul de arãtare a dinþilor când întâlnesc stimuli contrari-anþi, manifestând în acelaºi timp tendinþa puternicã de a pãrãsi locul, de a fugi. Dezvelireadinþilor se intensificã pe mãsurã ce comportamentul de fugã este zãdãrnicit de agresor. Lacimpanzei, acest comportament este frecvent întâlnit pentru a semnala contactele nonagresive,chiar prietenoase. Pe de altã parte, „relaxarea prin arãtarea gurii deschise“ este însoþitã deseoride emiterea unor vocalizãri scurte. Aceste douã semnale: „a arãta dinþii“ ºi „a arãta gura des-chisã“ au evoluat la om spre zâmbet ºi, respectiv, spre râs. Dacã este adevãrat cã fiinþele umanemoºtenesc zâmbetul ºi râsul de la primate, tot atât de adevãrat este ºi faptul cã normele culturalene impun când ºi în legãturã cu ce ne este permis sã râdem sau sã zâmbim.Prin culturã, cele douã comportamente s-au nuanþat foarte mult. Limba românã are circa360 de epitete pentru a califica estetic zâmbetul ºi aproximativ 325 de epitete pentru a reda carac-teristicile ºi particularitãþile psihice ale persoanei care râde. Preluãm unele exemple din Dicþio-narul de epitete al limbii române (1985) de Marian Bucã. Tudor Arghezi identifica un zâmbetdiafan; Dimitrie Anghel, un zâmbet duios ca o geanã de zi; Camil Petrescu sesiza zâmbetul întristat ce mãreºte gura; Mihail Sadoveanu remarca zâmbetul însorit; Mihai Eminescu, zâmbetul trist.

Normele referitoare la râs variazã de la o culturã la alta ºi de la o epocã la alta, dar totdeauna râsul funcþioneazã ca un „gardian al ordinii publice“ (M.-A. Descamps, 1989/1993, 164). În acest sens, romanii spuneau:  Ridendocastigat mores (Prin râs se îndreaptã moravurile). Într-o lucrare scrisã în spiritul filosofieiantice, Joseph-Maria Bochenski(1902–1995), gânditorul de origine polonezã, fost rector alUniviersitãþii din Freiburg, îndemna în Manual de înþelepciune pentru oamenii de rând 

(1994/2003, 72) sã ne apropiem de ceilalþi cu surâsul pe buze.

Dar când devin zâmbetul ºi râsul, din contracþii ale muºchilor faciali, modalitãþi de comunicare nonverbalã?

Paul Ekmana catalogat 18 tipuri de zâmbete care nu sunt simulate. Zâmbetele „naturale“se deosebesc de cele false, „artificiale“, prin aceea cã dureazã mai mult ºi cã în performarealor participã atât muºchii feþei, cât ºi cei ai ochilor (culores oculi). În cazul zâmbetelor falsese contractã doar muºchii din jurul ochilor, apãrând la coada ochilor riduri („laba gâºtii“), nuºi muºchii feþei. În lucrarea Limbajul corpului pentru manageri, Horst H. Rückle(1979/1999, pp. 151-154) analizeazã opt tipuri de zâmbete:

1)Zâmbetul voit, fabricat, chinuit (colþurile gurii drepte, buzele drepte ºi lipite). Apare ºi dispare repede. Poateexprima jena.

2)Zâmbetul dulceag (întinderea ºi subþierea buzelor; însoþeºte universalul „da“).

3)Zâmbetul „pe sub mustaþã“ (buzele tensionate ºi lipite; exprimã voinþã, dar ºi reþinere).

4)Zâmbetul depreciativ (colþurile gurii sunt retrase puþin în jos, este afiºat de persoanele blazate, ironice, poateexprima acordul ºi dezacordul, în acelaºi timp).

5)Zâmbetul relaxat (lipsit de tensiune, exprimã bucuria, dragostea, preþuirea celuilalt).

6)Zâmbetul strâmb (un colþ al gurii este tras în jos ºi celãlalt în sus; exprimã o amabilitate forþatã, un conflictintern; este „zâmbetul subalternului“ nevoit sã asculte o glumã „bãtrânã“ a ºefului).

7)Zâmbetul care exprimã frica (buzele sunt trase lateral, iar gura este puþin întredeschisã; colþurile gurii sunttrase spre urechi).

8)Zâmbetul condescendent, resemnat (rãsfrângerea înainte a buzei inferioare; adesea, este însoþit de înclinareacapului spre dreapta ºi/sau ridicarea ºi tremuratul umerilor).

Ca ºi în cazul zâmbetului, se pune problema determinãrii momentului în care contracþiile spasmodice ale diafragmei ºi ale muºchilor faciali, acompaniate devocalizãri ritmice, devin semnal în cadrul comunicãrii nonverbale, cu alte cuvinte, când dobândeºte râsul o funcþie simbolicã. În 1981, Marc-Alain Descamps, F. Détienne, N. Terrasson, C. Givré ºi P. Dung au cercetat,apelând la observaþia directã, comportamentul publicului la Cirque d’Hiver din Paris. Populaþia observatã (48 de persoane, bãrbaþi ºi femei, 24 de adulþi ºi tot atâþia copii cu vârsta cuprinsãîntre trei ºi doisprezece ani) a fost caracterizatã dupã cum:

1) nu reacþiona în nici un fel;

2)zâmbea;

3) râdea;

4) râdea în hohote, antrenând tot corpul. Rezultatele au arãtat cã diferenþierea pe sexe nu a influenþat reacþiile publicului. Clovnii (observaþia s-a fãcut asupra unui numãr de clovnerie, în care au fost identificate 28 de momente ce declanºau râsul) au izbutit sã smulgãmai mult zâmbete decât hohote de râs, dar diferenþiat pe categorii de vârstã: o datã cu vârstasporesc ºi zâmbetele (25% la adulþi; 21% la copiii de ºase ani; 13% la cei de trei ani). Acelaºilucru s-a observat când au fost codificate reacþiile pozitive la situaþiile comice (46% la adulþi;42% la copiii de ºase ani; 29% la copiii de trei ani). S-a mai observat cã atunci când râd, copiiiantreneazã tot corpul, în timp ce adulþii reacþioneazã astfel mult mai rar (71% la copii, 29%la adulþi). Marc-Alain Descamps (1989/1993, 166-167), dupã care am reprodus rezultateleacestui studiu, conchide cã la vârsta de trei ani copiii conºtientizeazã cã vin la circ pentru arâde, dar râsul lor este mai degrabã o imitaþie a râsului adulþilor. La vârsta de ºase ani, râsulexprimã sentimente de plãcere proprii, reprezintã o eliberare de energie plenarã.Stereotipul potrivit cãruia femeile au o expresivitate facialã mai mare decât bãrbaþii conþinecel puþin un sâmbure de adevãr. Cercetãrile ºtiinþifice realizate, între alþii, de B.W. EakinsºiR.G. Eakins(1978), M. LaFrance ºi C. Mayo(1979) susþin aceastã concluzie. Se pare cã femeile au o capacitate superioarã de codificare a diferitelor tipuri de emoþii. Conform unui studiu allui S.F. Zaidel ºi AlbertMehrabian(1969) femeile transmit mai exact semnalele emoþiilor negative, în timp ce bãrbaþii transmit mai exact semnalele despre emoþiile pozitive (

apud J.K.Burgoon, D.B. Bullerºi W.G. Woodall, 1989/1996, 235).S-a mai constatat, deasemenea, cã femeile zâmbesc mai mult decât bãrbaþii. Este, fãrã îndoialã, un rezultat al socializãrii. L.R. Brody(1993) a constatat cã fetiþele sunt încurajate sãexprime emoþiile pozitive (happiness expression), bãieþii, pe cele negative (anger expression).Apoi, prin profesiile practicate (vânzãtoare, educatoare, stewardese, coafeze, asistente medicaleetc.), chiar li se impune femeilor sã zâmbeascã. Este bine cunoscut zâmbetul profesional al prezentatoarelor TV. Pentru femei, zâmbetul este un fenomen interacþional, în timp ce pentru bãrbaþi este o expresie emoþionalã – sunt de pãrere M. LaFrance ºi C. Mayo(1979). Probabilcã din aceastã cauzã mulþi nu se încred în zâmbetele femeilor.

S. Beekman(1975) a descoperit cã zâmbetul femeilor este asociat sentimentelor de anxietate, disconfort, deferenþã ºi stingherealã, spre deosebire de zâmbetul bãrbaþilor, care este corelat cu dorinþa de afiliere ºi cu sociabilitatea. Judee K. Burgoon, DavidB. Bullerºi W. Gill Woodall(1989/1996, 236) sunt de pãrere cã diferenþele privind semnificaþiazâmbetului la femei ºi la bãrbaþi se datoreazã modului în care aceºtia au fost socializaþi: femeile,sã utilizeze zâmbetul pentru a interacþiona; bãrbaþii, pentru a-ºi exprima sentimentele de prietenie ºi bucurie. T.L. Davis(1995) a ajuns la concluzia cã femeile mascheazã cu o expresiefacialã pozitivã mai bine decât bãrbaþii stãrile de nemulþumire.Marianne LaFrance ºi Marvin A. Hecht(1999) analizeazã zâmbetul ca expresie a uneiemoþii pozitive, dar ºi ca obligaþie profesionalã. Profesorii, ca ºi vânzãtorii la ivirea cumpãrãto-rilor potenþiali este bine sã zâmbeascã. Zâmbind mereu, vor dobândi o faþã prietenoasã, ceea ce îi va ajuta în activitatea lor. Mai general spus, toþi ar fi bine sã zâmbim mai mult, dacã nu chiar sã râdem mai mult.

La bucurie, faþa se lumineazã; la mâhnire, se lungeºte. Expresiile „i-a cãzut falca“ sau „i s-a lungit faþa“ traduc adesea foarte exact supoziþia „s-a supãrat de moarte“. Este vorba despre contracþia „muºchiului tristeþii“, care trage colþurile gurii în jos. Când zâmbetul este însoþit de lãsarea colþurilor gurii în jos, este semn de batjocorã. Întrebat ce înþelege prin „a fi bine dispus“, un copil a rãspuns: „Sã râzi, sã vorbeºti ºi sã sãruþi“. Charles Darwin (1872/1967, 119) comenteazã: „Ar fi greu sã dai o definiþie mai adevã-ratã ºi mai practicã“, adãugând: „La toate rasele umane, expresia de bunã dispoziþie pare sã fie aceeaºi ºi este uºor de recunoscut“.

Si celelalte emoþii de bazã – surpriza, groaza, mânia, dezgustul, tristeþea – se pot citi pe feþele oamenilor întocmai ca ºi bucuria. În acest scop, Paul Ekmanºi FriesenV. Wallace (1978) au pus la punct un „Sistem de Codificare a Acþiunilor Faciale“ ( Facial Action Coding System –  FACS ) cu ajutorul cãruia pot fi identificate 44 de „unitãþi de acþiune“ faciale (Action Units –  AUs), cele mai mici unitãþi care pot fi anatomic distincte ºi vizual distinctibile. Scorul  FACS  mãsoarã în AUs schimbarea (acþiunea facialã) prin raportare la „faþa neutrã“. Unele AUs autrei niveluri: slab, moderat ºi intens. Scorurile  FACS sunt direct proporþionale cu intensitatea emoþiilor. Sistemul imaginat de Paul Ekmanºi FriesenV. Wallace a impulsionat cercetarea expresiilor faciale (S. Ikedaºi M. Tsuji, 1995; H. Kobayashi et al ., 1993; D. Matsumotoet al., 1992, 1999, 2001; M. Wiggers, 1982). Recent, doi cercetãtori japonezi, Kimihiro Suzukiºi Kenichi Naitoh(2003), utilizând în experiment „feþe statice“ (fotografii prototipice ale emo-þiilor), au gãsit o corelaþie foarte semnificativã statistic între evaluãrile celor ºase emoþii funda-mentale ºi scorurile FACS . Rezultatele acestui experiment susþin teza universalitãþii expresieiºi recunoaºterii emoþiilor.

Oculezica sau contactul vizual

În cadrul relaþiilor interpersonale, privirea (eye-contact ) oferã un feedback important desprereacþiile celuilalt. Într-un studiu de sintezã recent, C. Neil Macraeet al . (2002, 460) apreciazã cã „direcþia privirii este un mijloc prin care oamenii ºi alte animale pot transmite informaþiisociale relevante“. În anumite contexte, prelungirea contactului vizual poate însemna ostilitateºi furie, în alte contexte este un semn de prietenie, de iubire, în general, de interes pentru per-soana celuilalt (M. Argyleºi M. Cook, 1976; K. Kellerman et al ., 1989; C.L. Kleinke, 1989).Experimentele realizate de Michael Argyleºi Janet Dean(1965) au pus în evidenþã cãindivizii tind spre un echilibru al distanþei în relaþiile interpersonale ºi adoptã, conform acesteidistanþe, un anumit model de contact vizual. În timpul interacþiunilor sociale, oamenii se uitãîn ochii celorlalþi în repetate rânduri, însã privesc mai mult când ascultã ceea ce vorbeºtecelãlalt, menþinând privirea trei pânã la zece secunde. Dacã privirea îndreptatã spre celãlaltse prelungeºte, se instaleazã disconfortul interlocutorului.

Elliot Aronson (1999) remarca faptulcã în cultura americanã „a nu privi în ochii celuilalt“ când vorbeºte poate genera suspiciune ºi, de asemenea, a vorbi cu cineva care poartã ochelari de soare poate produce disconfort psihic.În alte culturi însã a privi în ochii celuilalt este considerat o lipsã de respect, mai ales faþã de persoane cu poziþii sociale superioare. Cercetãrile realizate în Nigeria, Porto Rico, Thailandasau Japonia au arãtat cã tinerii, copiii nu sunt încurajaþi sã realizeze contacte directe la nivelulochilor cu profesorii lor sau în interacþiunile cu alþi adulþi. În schimb, arabii utilizeazã nume-roase contacte le nivelul ochilor în relaþiile interpersonale, cu o duratã care ar putea fi stânje-nitoare pentru indivizii din alte culturi. În general, populaþiile din Asia, Indiile deVest, ca ºi portoricanii sau afro-americanii considerã cã a privi direct în ochii altor persoane este nepoli-ticos, o încercare de intimidare sau un semnal având conotaþie sexualã.

Fãrã contact la nivelul ochilor, oamenii nu simt cã interacþioneazã, nu comunicã pe deplin.Georg Simmel (1908) aprecia contactul vizual ca asigurând, „dintre toate relaþiile interumane,reciprocitatea desãvârºitã“  (M. Argyleºi J. Dean, 1965, 289) ºi cã individul „se dezvãluie pe sine în privirea care îl primeºte pe celãlalt în sine; în acelaºi act prin care subiectul umancautã sã-ºi recunoascã obiectul, se predã la rândul sãu obiectului. Nu putem primi prin ochifãrã a da în acelaºi timp“ (S. Dungaciu, 2003, 113).

Analizând funcþiile privirii, Michael Argyleºi Janet Dean(1965, 291) menþioneazã:

1) Cãutarea informaþiei: indivizii cautã un rãspuns al acþiunilor lor în ochii celorlaþi, care este absolutnecesar pentru adaptarea în continuare a discursului.

2) Semnalarea deschiderii canalului de comunicare: dacã în cadrul unei conversaþii între douã persoaneunul dintre interlocutori întoarce privirea cãtre un al treilea, aceasta înseamnã închiderea canalului de comu-nicare cu prima persoanã. Contactul la nivelul privirii include obligaþia de a interacþiona. Dacã un vânzãtor,spre exemplu, se lasã privit, el îºi manifestã disponibilitatea de a fi la dispoziþia clientului.

3) Ascunderea ºi exhibiþionismul: tendinþa unor persoane de a se ascunde de privirea celorlalþi ºi, în senscontrar, tendinþa altora de a se face remarcate.

4) Stabilirea, confirmarea relaþiilor sociale: privirea poate fi un indicator al tipului de relaþie socialã carese stabileºte între interlocutori (atracþie, supunere, dominare etc.)

Aºa cum susþine D.K. Orban(1999, 9), „prin ochi exprimãm un comportament cognitivºi emoþional. Dãm impresia de gândire profundã, confuzie sau neatenþie. Ne dezvãluim emoþiilede fricã, mânie, furie ºi tristeþe […]. Nu ne dãm seama câte mesaje ascunse sunt deconspirate prin contactul vizual“ ( Larson, 2001/2003, 272). Miºcarea ochilor în sus însoþeºte, deregulã, efortul de a ne reaminti ceva, iar coborârea lor (privirea în pãmânt) poate exprimavinovãþie, ascunderea adevãratelor sentimente, o stare de disconfort psihic. Aprivi într-o parteînseamnã a-i comunica celuilalt lipsa de interes pentru ce spune. A-l privi în ochi exprimã sinceritate, dar ºi o ameninþare.

Autoatingerile

Frecarea ochiului, a pleoapei inferioare la extremitatea nazalã a ei poatesã însemne: „N-am vãzut nimic rãu“, dar ºi „îndepãrtarea inducerii în eroare, îndoiala sauminciuna pe care le

vede“ (Pease, 1981/1993, 81). Prin acest gest o persoanã evitã sã-ºi pri-veascã în faþã interlocutorul pe care îl minte. La fel, atingerea nasului – ca versiune deghizatãa gestului de acoperire a gurii – semnificã încercarea subconºtientã de oprire a cuvintelor mincinoase pe care o persoanã începe sã le rosteascã. Originea acestui din urmã gest poatefi de naturã fiziologicã: s-a demonstrat cã, atunci când o persoanã minte, terminaþiile nervoase provoacã senzaþia de furnicare, ceea ce face ca respectiva persoanã sã-ºi frece nasul cu degetele.

Vocalica sau paralimbajul

Anticii credeau cã Sermo imago animi est; vir qualis, talis est oratio(Vorbirea este imaginea spiritului; cum este omul, aºa este ºi felul sãu de a vorbi).

În primele decenii ale secolului trecut, doi reputaþi psihosociologi americani, Gordon W. Allportºi Hadley Cantril, au realizat un studiu de referinþã: Judging personality from voice (1934). (Evaluarea personalitãþii dupã voce)

 – de fapt, titlul studiului citat – rãspundea la acea datã,când radioul reprezenta cel mai important mijloc de comunicare în masã, unei necesitãþi decunoaºtere: ce trãsãturi de personalitate au oamenii politici, artiºtii, comentatorii cãrora nule auzim decât vocea? O primã încercare de a afla dacã vocea dã informaþii despre personali-tatea celui care vorbeºte la radio o datorãm cercetãtorului englez T.H. Pearl (1931), care a fãcuturmãtorul experiment: 4000 de ascultãtori radio au fost chestionaþi în legãturã cu profesia,locul de rezidenþã, vârsta ºi locul de naºtere ale unui numãr de nouã prezentatori de la BritishBroadcasting Company, de ambele sexe, de diferite vârste ºi profesii de bazã. T.H. Pearl aurmãrit în special importanþa accentului ºi a dialectului în evaluarea personalitãþii. Adescoperitcã vocea relevã cel mai acurat sexul ºi vârsta vorbitorului. Locul de naºtere al vorbitorilor nu a putut fi stabilit cu precizie. Nici profesia de bazã. ªi aceasta din cauza stereotipurilor vocale.

În studiul comunicãrii nonverbale, aspectele legate de caracteristicile vocii sunt denumite„paralimbaj“.

Termenul de „elemente extralingvistice“ este mai general decât cel de„paralimbaj“, incluzând ºi manifestãri ca plânsul, râsul, tuºitul etc. (J. Corraze, 2000). Acestemanifestãri transmit informaþii despre emiþãtor, despre personalitatea sau starea sa de spirit întimpul conversaþiei (A. Gilles ºi A. Guittet, 1997). Din acest punct de vedere, distingem: a)carac-teristicile fonice ale vocii: intonaþia, intensitatea, timbrul, accentul; b) râsul, plânsul,respiraþia;c) repetarea inconºtientã a unor sunete, adesea arãtând angoasa sau neliniºtea; d)articularea cuvin-telor ºi intonaþia; e) ritmul, debitul vorbirii, structurarea vorbirii în timp, pauzele.Multe dintremanifestãrile para- sau extralingvistice sunt determinate cultural. Ele dau indicaþii despreregiunea geograficã, despre grupul de apartenenþã ºi chiar despre statusul social al individului. Modalitãþile paralingvisticese referã la modificãrile de ritm în comunicarea verbalã, la intensitatea ºi tonalitatea vocii.

Intonaþia.

glume:

Un student strãin, care învãþa limba românã, îl întreabã pe un coleg român: „Lavoi, pe ce se pune accentul, pe prima silabã sau pe ultima silabã a cuvântului, de exemplu,

intelectuali

“? Rãspunsul studentului român nu a întârziat nici o clipã: „La noi, pe intelectualinu se pune nici un accent!“ Dacã nu aþi zâmbit, sã vã mai spun una: Mark Twain a întârziatîntr-o vizitã. Când a ajuns, i-a spus gazdei care, împreunã cu ceilalþi invitaþi, îºi fãcuse griji:„Stimatã doamnã, îmi pare nespus de rãu cã vin atât de târziu, dar a trebuit sã-i sucesc gâtul bãtrânei mele mãtuºi ºi asta a durat ceva mai mult decât îmi închipuisem“. „Ce minunat cãaþi venit totuºi!“ – a exclamat gazda. Dacã nici acum nu aþi zâmbit, sunt obligat sã vã spun poanta, cu toate cã o glumã nu se explicã, aºa cum un tablou nu se povesteºte: adesea, la petre-ceri mai ales, noi vorbim unul pe lângã altul, nu unul cu altul. Deducem sensul mesajului nudin cuvinte, ci dupã intonaþie – atrãgea atenþia Vera F. Birkenbihl

Mary B. Harris(1974)a studiat reacþiile agresive generate de apelurile telefonice greºite, în funcþie de caracteristicileapelului (modul de adresare, conþinutul comunicãrii ºi tonul vocii). S-a constatat cã modulde adresare pe un ton agresiv în cazul unui apel telefonic greºit provoacã rãspunsuri maiagresive din partea persoanei deranjate decât adresarea politicoasã, pe un ton cald, prietenos.Cei vechi spuneau: Sermo dulcis frangit iram (Vorbirea blândã domoleºte mânia). J.S. Kleinfeld(1974), cercetând experimental efectele comunicãrii nonverbale calde (prietenoase) ºi alecomunicãrii neutre asupra procesului de învãþãmânt, a ajuns la concluzia cã, alãturi de alþifactori, caracteristicile vocalice au contribuit la sporirea randamentului studenþilor, la sporirea performanþei lor în achiziþionarea cunoºtinþelor. Concluziile acestui studiu au aplicativitate directã: stilul „cãlduros“ de comunicare nonverbalã intervine pozitiv în activitatea de învãþare;existã diferenþe culturale în ceea ce priveºte pregnanþa influenþei acestei dimensiuni (cãlduros/neutru) de la un grup etnic la altul (în experimentul sãu, J.S. Kleinfelda descoperit cã studenþiieschimoºi erau mai puternic influenþaþi de stilul de comunicare nonverbalã cãlduros decâtstudenþii americani albi.

Timbrul vocii

S-a observat (A. Peaseºi B. Pease, 1999/2001, 111) cã femeile suprapon-derale tind sã foloseascã o „voce de ºcolãriþã“, probabil pentru a compensa dimensiunilecorporale ºi a declaºa un comportament de ocrotire din partea celorlalþi, a bãrbaþilor îndeosebi(vezi paragraful despre feþele neotenice). Pe de altã parte, s-a constatat cã, în afaceri, femeilecu voce mai joasã sunt considerate mai inteligente, mai autoritare ºi mai demne de încredere.Este vorba despre un stereotip în evaluarea femeilor care practicã profesii rezervate altãdatã bãrbaþilor: în mentalul multora, un manager trebuie sã fie inteligent, de încredere ºi autoritar.Ca bãrbat, el are vocea mai joasã.

Ritmul vorbirii

Vera F. Birkenbihl(1979/1999, 183), referindu-se la viteza vorbirii, introduce o distincþie foarte interesantã: raportarea la o vitezã „absolutã“ (pentru limbile indo-europene, din careface parte ºi limba românã, o vorbire relativ rapidã înseamnã circa 500 de silabe pe minut),dar ºi la viteza „medie“ (specificã fiecãrei persoanei). Dupã ritmul vorbirii, putem identifica,uneori cu destulã precizie, þara sau zona din care provine o persoanã sau alta, nivelul ei deºcolaritate, chiar ºi profesia sau preferinþele ºi interesele culturale.

Pauzele în actul vorbirii

Deºi nu au nici un conþinut, pauzele din actul vorbirii transmitinformaþii despre caracteristicile psihologice ale emiþãtorului sau despre intenþiile receptorului, despre natura relaþiilor interpersonale sau despre contextul sociocultural în care se desfãºoarã comunicarea. Ca semnal paralingvistic, pauzele pot fi inconºtient realizate, dar ºi intenþionate. Unii oameni doresc sã atragã atenþia asupra a ceea ce spun ridicând tonul; alþii o fac mai subtil, prin întreruperea comunicãrii, fãcând pauze înaintea cuvintelor pe care vor sã le sublinieze.

Uneori, pauzele semnaleazã nevoia persoanelor de a reflecta înaintea formulãrii rãspun-sului. În situaþiile de examen acest lucru este uºor de observat. Alteori, facem pauze în vorbire„pentru a da celuilalt posibilitatea de a se exprima“ (V.F. Birkenbihl,op. cit.,189). Când observãm cã interlocutorul nostru vrea sã vorbeascã (trage aer în piept, ridicã privirea, deschidegura sau ridicã mâna sau douã degete), ne oprim discursul – dacã suntem atenþi sau dacã suntem politicoºi, ceea ce în cazul de faþã este cam acelaºi lucru. Fireºte cã mai sunt ºi pauze în vorbirecare semnaleazã „evadarea din câmpul comunicãrii“ (distragerea atenþiei), ca ºi „pauze strate-gice“ (care au funcþia de a-i face pe ceilalþi sã vorbeascã).

Componenta sonorã a râsului

Din punct de vedere sonor, râsul poate fi: ascuþit, behãit, bâzâitor, bubuitor, chicotit, clar, convulsiv, cristalin, fonf, gâlgâit, gângav, gros, gutural, hârâit,hohotitor, intens, intermitent, înãbuºit, încet, înfundat, melodios, nechezat, piþigãiat, prelung,rãguºit, rãsunãtor, sacadat, sãltãreþ, sec, sincopat, sonor, spart, strident, subþire, ºuierat, zglobiu,zgomotos (M. Bucã, 1985, 247).

Sub raportul semnificaþiei, râsul are determinãri culturale specifice. Mahadev L. Apte (1985,16) considerã cã zâmbetul ºi râsul, ca rãspunsuri comportamentale, ca rezultate ale activitãþiicognitive ºi intelectuale de percepere ºi evaluare a stimulilor declanºatori ai umorului (incon-gruenþa, exagerarea, distorsiunea ºi combinaþia neobiºnuitã a elementelor culturale), sunt intimconectate la culturã ºi pot servi la cunoaºterea valorilor sociale. Antropologul citat a analizatdiferenþele culturale privind umorul ºi normele sociale care îl reglementeazã. El înþelege prinumor:

a) experienþa cognitivã, adesea neconºtientizatã, care implicã redefinirea internã a reali-tãþii socioculturale, având ca rezultat o stare de bucurie spiritualã;

b) factorii socioculturaliexterni ce declanºeazã aceastã experienþã cognitivã;

c) plãcerea derivatã din aceastã experienþã;

d) manifestãrile externe, zâmbetul ºi râsul.

În fiecare culturã se stabileºte cu precizie cine aredreptul sã râdã de alþii (îndeobºte femeile mai puþin decât bãrbaþii ºi copiii mai puþin decâtadulþii) ºi în ce împrejurãri este interzis râsul (la adunãri solemne, la ceremonii funebre etc.).Diferitele feluri de a râde au nu numai semnificaþii, dar ºi denumiri diferite. De exemplu, populaþia Marathi din vestul Indiei (aproximativ patruzeci de milioane de oameni) desemneazã prin onomatopee opt tipuri de râs. Râsul gingaº al unui copil se numeºte „huduhudu“,dacã este zgomotos, „hadahada“. Râsul vulgar, obscen este desemnat prin „ faidifaidi“, iar râsul aprobator prin „hashas“. Râsul în hohote este denumit „hodohodo“, cel nechezat, „hihi“;râsul batjocoritor, „ fâsfâs“, iar cel de complezenþã, „haiahaia“.

În cultura europeanã s-a constatat cã, atunci când râd, oamenii accentueazã o vocalã saualta, exprimând prin aceasta – cu o probabilitate acceptabilã – diferite stãri psihice ºi intenþii comportamentale. Directoarea Institutului German de Studii Cerebrale, Vera F. Birkenbihl (1979/1999, 196-198), enumerã câteva moduri de a râde:

1) Râsul „în A“. „Haha“ exprimã bucuria ºi lipsa stresului. Este râsul primordial, contagios.

2) Râsul „în E“. „Hehe“ (râs behãit) exprimã dispreþul, batjocura, o ameninþare. Nu este contagios.

3) Râsul „în I “. „Hihi“ (râs de „gâsculiþã“), adeseori involuntar, exprimã o bucurie rãutãcioasã, reþinutã.

4) Râsul „în O“. „Hoho“ este asociat cu uimirea ºi dispreþul; uneori, exprimã o dozã de neîncredere.

5) Râsul „în U“. „Huhu“ exprimã teamã ºi spaimã (cu greu s-ar putea spune cã este vorba despre râs).

Vera F. Birkenbihlatrage atenþia cã este dificil sã clasifici râsul ºi cã în interpretarea acestuiatrebuie sã se þinã seama de situaþia concretã în care se gãsesc persoanele care râd. Totuºi, HorstH. Rückle(1979/1999, 156-157), prezentând aceeaºi tipologie a sonoritãþii râsului, susþine cã „tipul de vocalã, gradul de tensiune nervoasã ºi intensitatea sunetului dau informaþii suplimentare asupra naturaleþii râsului, precum ºi asupra conþinutului sãu“.

Manifestãri sonore fãrã conþinut verbal

Înlucrãrile deanalizã a comunicãrii nonverbale,sub acest titlu apar: plescãitul, oftatul, gemetele, dresul vocii, tuºitul . Dacã plescãitul(un fel de „þ“ accentuat ºi uneori prelungit) apare ca o constantã în vorbirea unora (trãdândo anumitã lipsã a controlului în exprimarea verbalã), gemetele ºi oftatul au fost interpretate – în psihanalizã, dar ºi în viaþa de zi cu zi – ca fiind semnul unei dureri profunde.

Dresul vocii, ca ºi tuºitul (când nu are o explicaþie medicalã) oferã o anumitã informaþiedespre interlocutori. Cei care îºi dreg ritmic vocea, tuºesc „par sã se elibereze de ceva“. Încearcã „sã elimine simbolic acel ceva“ – este de pãrere VeraF. Birkenbihl (1979/1999, 199).

Salutul

Cele mai multe forme de salut se alcătuiesc din trei faze: una de ”recunoaștere”, în care participanții se observă unul pe celălalt și indică recunoașterea lor mutuală, una de ”abordare”, în care se apropie unul de altul ți o fază de ”întâlnire”, în care își dau mâna, se strâng în brațe, sau fac un alt gest. (Kendon A., Fierber A.- A description of some human greetings), în R.P. Michael, J.H. Crook (ed), Comparative Ethology and Behavior of Primates. New York: Academic Press.) Când există între oameni o distanță mare și alte persoane întrepuse, parcurgerea acestor faze poate dura mai mult, iar când sunt foarte aproape unul de altul există posibilitatea ca faza de abordare să dispară și celelalte două să fie comasate într-una singură.

Felul în care se comportă oamenii în timpul fiecărei faze poate spune foarte multe despre ei. În Occident, faza de recunoaștere poate căpăta diferite forme, în funcție de cât de bine se cunosc participanții și de nivelul de intimitate la care încearcă să se ajungă. (Petter Collett- Cartea gesturilor.Cum putem citi gândurile oamenilor din acțiunile lor. Editura Trei, 2001) Petter Collett afirmă că de obicei, există două grupuri de semnale emise de la distanță. Unul compus din semnale ”politicoase”, cum ar f: ridicarea sprâncenelor, zâmbetul cu buzele lipite, oferirea palmei și salutul din cap, iar celălalt, alcătuit din semnale ”entuziaste”, de exemplu: zâmbete cu gura deschisă, râsul, sau mesajele verbale pe un ton ridicat. Pentru a accentua sentimentul de entuziasm, oamenii simulează expresia facială a surprinderii, prin mărirea ochilor și coborârea mandibulei. În general, oamenii care nu se cunosc foarte puțin schimbă semnale de recunoaștere politicoase, spre deosebire de semnalele entuziaste pe care le arată persoanelor bine cunoscute, mai ales dacă nu s-au mai văzut de ceva timp. Totuși, deoarece semnalele de recunoaștere implică egalitate, ele sunt foarte rareori folosite între persoane cu statut social diferit.

Diferențele similare pot fi observate și în faza de abordare.Semnalele politicoase de la distanță, de exemplu, sunt urmate, de multe ori, de o abordare detașată, în care unul, sau ambii participanți, se apropie încet. Această detașare poate fi observată, deseori, în felul în care oamenii își întorc privirea, își încrucișează brațele în față, sau fac aște gesturi de evitare, cum ar fi, atingerea părului, sau aranjarea hainelor în timp ce se apropie unul de altul. Pe de altă parte, semnalele entuziaste sunt, de regulă, urmate de o abordare rapidă în care atenția ambelor persoane rămâne fixată pe partener.

Ritualul salutului poate fi împărțit în două categorii: saluturi care exprimă respectul, realizate pentru a sublinia diferențele de putere și saluturi de solidaritate care exprimă mesaje de prietenie și egalitate.

În Evul Mediu, atât femeile, cât și bărbații își arătau respectul față de stăpân îngenunchind. Mai târziu, pentru bărbați s-a introdus plecăciunea. De asemenea, scoaterea pălăriei făcea parte din actul salutului și avea loc fie înaintea, fie în timpul plecăciunii. Toate aceste saluturi de respect implicau înclinarea corpului. Ele se caracterizau prin asimetrie, persoana subordonată își saluta superiorul, în timp ce acesta din urmă nu făcea nimic.

Pe de altă parte, saluturile de solidaritate erau simetrice; constau într-un sărut mutual și uneori într-o îmbrățișare.

Privind modul în care două persoane se salută, se poate vedea, deseori, ce fel de oameni sunt și care este atitudinea fiecăruia față de celălalt.

https://www.scribd.com/doc/12411959/10/Kinezica-sau-studiul-mi%C2%BAcarilor-corpului

Kendon, A., editor, Nonverbal Communication, Interaction and Gesture: Selections from Semiotica(

STUDIU DE CAZ

IOHANNIS VS PONTA- ALEGERILE PREZIDENTIALE DIN 2014

În stânga îl avem pe Klaus Iohanis, iar în dreapta pe Victor Viorel Ponta, așa cum îi spunea fostul președinte, Traian Băsescu.

Iohanis are o figură serioasă, Spre deosebire de Klaus, Ponta, s-ar putea spune că afișează un zâmbet. Defapt, este una dintre cele șapte microexpresii universale identificate de Paul Ekman: fericire/bucurie, tristețe, dispreț, uimire, dezgust, furie, frică. Nu contează dacă ai 15, 30, sau 60 de ani, cu toții le avem și arată la fel.

În cazul de față se observă microindicatorul disprețului. Se identifică după expresia feței în care vedem un zâmbet asimetric, cu unul dintre colțurile gurii se ridică. Apare atunci când o persoană se crede mai superioară celei cu care interacționează, iar în cazul de față, Ponta se crede preeminent adversarului său. Această microexpresie apare atunci când el spune: ” Știam că o să mă vad cu domnul Iohanis. Nu credeam că o să ocolească toate dezbaterile”.

Următoarea secvență în care se poate observa, cu ușurință, un alt indicator al comunicării nonverbale se află la minutul 15 și 50 de secunde și îl vizează tot pe Victor Ponta. Este momentul în care Iohannis, întrebat la rândul despre votul din afara granițelor țării, i se adresează contracandidatului său spunându-i: ” Dumneavoastră ați suprimat dreptul la vot al acestor cetățeni din diasporă”.

Comunicarea nonverbală în viața politică

Suntem oameni, ne place să vorbim. Adevărat, unora mai mult, altora mai puțin, dar vorbim. În cazul acesta, suntem capabili să decodificăm aceste mesaje în care doar 7% sunt cuvinte, iar restul de 93% este nonverbal? Adică suntem în stare de a interpreta în mod corect, și nu eronat expresiile faciale, microexpresiile, tonul vocii, posturile celor care intră în interacțiune cu noi? Cand poți citi limbajul trupului, fiecare moment pe care îl petreci cu ceilalți poate deveni valoros, iar în afaceri, profitabil. De cele mai multe ori contează foarte mult cum, și nu ce transmitem.

Trăim într-o lume în care suntem bombardați cu informații din toate domeniile: de la politică și afaceri, la artă și sport. Dar întrebarea este: Receptăm toate mesajele?

Petter Collett, în lucrarea sa, Cartea gesturilor. Cum putem citi gândurile oamenilor din acțiunile lor spune că ” În politică aparența este totul- este la fel de important pentru un politician să convingă alte persoane că are anumite principii pe cât este să ascundă faptul că e pregătit să abandoneze aceste principii în favoarea puterii, banilor, sau renumelui”. George Orwell, în 1984 spunea ” The object of power is power”, cu alte cuvinte, majoritatea politicienilor vor puterea pentru a fi la putere.

Așa cum afirmam în introducerea acestei lucrări, fiecare dintre noi interpretăm anumite „roluri” deci, cu toții devenim actori pe această scenă a societății din care facem parte. Un actor are capacitatea de a juca, fără îndoială, rolul unui politician, rol pentru care ar putea câștiga premiul Oscar, însă atunci când un om politic își expune talentele actoricești, poate ieși o scenetă memorabilă.

O astfel de scenetă se întâmpla în anul 2004, mai exact pe 2 octombrie,când alianța D.A (Dreptate și Adevăr) a organizat o conferință de presă, unde candidatul la președinție, Teodor Stolojan, afirma: ”Drumul meu în cursa prezidențială se închei aici. […] Starea mea de sănătate mă oprește din acest drum”. https://www.youtube.com/watch?v=-_wwee7CUmo minutul…..

Adevăratul motiv pentru care Stolojan a renunțat la ocazia de a deveni președintele României a fost lașitatea și faptul că adversarul său, Adrian Năstase părea că are toate șansele de a ieși învingător, ceea ce îi dădea o încredere deplină în sine. Însă, actorul principal în ziua de 2 octombrie 2004 era Băsescu Traian, care după ce Stolojan și-a citit discursul, se ridică pentru a-și juca rolul. Începe cu afirmația: ” Dragă Stolo”, urmată de o pauză care durează mai mult de 15 secunde. Acest interval mut face cât o mie de cuvinte. Este dovada clară că limbajul trupului este mult mai sugestiv decât cuvintele.

” Vei învăța pe cheltuiala ta că de-a lungul vieții vei întâlni mai multe măști decât chipuri”. Luigi Pirandello. Multă lume, puțini oameni.