Libertatea Presei Si Dreptul la Viata Privata

INTRODUCERE

Într-o epocă în care valorile democratice sunt extrem de prețuite, apărate și este elogiată libertatea de expresie, în primul rând în cazul presei, o investigație asupra implicațiilor acesteia merită realizată pur și simplu din dorința de a privi evolutiv modificări ce intervin de-a lungul timpului, din cauza răsturnărilor istorice , a curentelor de idei, a personalităților impunătoare ce au trasat și au stabilit anumite principii.

În societatea de astăzi, presa este ,,câinele de pază al societății’’, un formator de opinii și o veritabilă sursă de informații pentru toți cetățenii. Însă, în activitatea sa de satisfacere a interesului public și a exercitării dreptului la informație, presa abordează subiecte care privesc viața privată a unor indivizi. Aici apare problema determinării limitelor care fac ca libertatea presei și dreptul la viață privată să nu fie absolute. Aceste limite diferă în funcție de calitatea persoanei care face obiectul informației, publică sau privată, de comportamentul ei anterior vis-a-vis de publicitatea vieții sale private. Un loc important în analiza acestui raport îl ocupă și contextul social, politic, cultural sau economic în care a intervenit delimitarea libertății presei de viața privată.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, elaborată în cadrul Consiliului Europei, a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953 și a fost ratificată de către România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994. Convenția obligă statele părți să recunoască oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile înscrise în acest act. Curtea Europeană a Drepturilor Omului este o instituție recunoscută de statele părți și care contribuie la garantarea respectării Convenției, rol îndeplinit și de către Comisie, până la încetarea existenței sale.

Precedată de alte documente naționale și internaționale referitoare la drepturile omului și libertățile fundamentale, această convenție este până în prezent cel mai complex act în acest domeniu. Drepturile apărate de Convenție sunt împărțite în drepturi intangibile, deoarece nu comportă nicio derogare, și drepturi condiționale, acestea cunoscând anumite limitări. Dreptul la viață privată și libertatea presei, garantate de către Convenție, fac parte din cea de-a doua categorie.

Laicizarea progresivă a societății a contribuit la extinderea sferei vieții private, care cuprinde în prezent acte considerate altădată contrare moralei sociale. Odată cu dezvoltarea societății au apărut tot mai multe opinii asupra conținutului vieții private. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului stă sub semnul acestor incertitudini și adoptă în prezent o concepție extensivă asupra vieții private.

Se observă în jurul nostru că, odată cu trecerea timpului, viața privată suferă din ce în ce mai multe ingerințe datorită înmulțirii mass-media și a înlesnirii accesului la acestea, a evoluției tehnologiei care a adus posibilități noi în supravegherea comportamentului persoanelor, a dezvoltării industriei de divertisment, precum și a interesului general pentru senzațional, mondenități și dezvăluiri a unor aspecte ce țin mai mult de viața privată. În condițiile în care individualismul modern și-a menținut sfera și chiar amplificat revendicările, toate aceste procese au multiplicat problemele legate de viață privată și au revigorat disputele cu privire la modul în care trebuie aceasta înțeleasă. Printr-o rezoluție, Adunarea parlamentară a Consiliului Europei amintește importanța găsirii unui echilibru între dreptul la viață privată și libertatea presei, acestea având aceeași valoare, neputând, prin urmare, a fi ierarhizate.

Viața privată a devenit în ultima vreme o piață foarte profitabilă pentru mass-media, așa că apare necesitatea unor reglementări la nivel național care să o protejeze împotriva ingerințelor.

Astfel, lucrarea are ca scop determinarea vieții private și ingerințele pe care presa le are asupra vieții private.

În primul capitol am ținut să relatez o scurtă privire isorică asupra evoluției presei din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, cum a devenit presa în zilele nostre un lucru indispensabil.

Cel de-al doilea capitol cuprinde necesitatea protejării acestor relații sociale prin normele dreptului civil, adică cât este de important ca dreptul civil să-i pedepsescă pe cei care nu se supun normelor sale și care expun societatea la anumite riscuri.

Capitolul trei cuprinde limitele în care presa iși poate exercita putererea și rolul pe care aceasta îl are in societatea modern.

În cadrul copitolului IV este definit și prezentat dreptul la viață privată, un drept esențial fiecărui individ.

În capitolul V sunt arătate ingerințele presei în viața privată a persoanei, modalitățile prin care presa poate viola anumite drepturi garantate prin Constituție și tratate internaționale.

Capitolul VI cuprinde conceptele europene și internaționale privind libertatea presei.

Prin urmare, prin prezenta lucrare doresc să ofer o viziune clară și succintă despre acest fenomen atât de dezbătut și întâlnit în zilele noastre.

REPERE DE ORDIN ISTORIC PRIVIND EVOLUȚIA ȘI SANCȚIONAREA LIBERTĂȚII PRESEI

Într-o epocă în care valorile democratice sunt extrem de prețuite, apărate și este elogiată libertatea de expresie în primul rând în cazul presei, o investigație asupra implicațiilor acesteia în epoca interbelică spre exemplu merită realizată pur și simplu din dorința de a privi evolutiv modificări ce intervin de-a lungul timpului, din cauza răsturnărilor istorice , a curentelor de idei, a personalităților impunătoare ce au trasat și au stabilit anumite principii. În acest sens bogata epocă interbelicvă cunoscută prin firescul dialogului, polemicului, a schimbului dialectic de viziuni, lipsa îngrădirii expresiei libere, însă în același timp marcată de mentalitățile vremii, de disputele belicoase între tradiționaliști și moderniști, de expansiunea curentelor avangardiste ce își propuneau exprimarea instinctului pur, lupta împotriva stereotipiilor și poncifurilor, toate acestea redau un tablou vast, eclectic în care cultura își simte firescul și de aceea înregistrează un apogeu de neegalat.

Presa s-a manifestat în decursul timpului în funcție de posibilitățile de comunicare pe care le aveau oamenii la un moment dat. Noțiunile de spațiu și timp sunt noțiuni cheie în analiza istoriei modului de transmitere al informațiilor.

La început, înainte de apariția tiparului informația circulă pe cale orală. Reprezentanții puterii politice și administrative transmiteau  hotărârile, înștiințările  pe cale orală,  prin viu grai. Astfel, oamenii erau chemați în mijlocul cetății, în piețele publice pentru a li se  comunica diverse lucruri: hotărâri legislative (taxe, biruri pe care le aveau de plătit etc.), proclamarea unor titluri nobiliare, înștiințări privind  Victoria  sau dimpotrivă înfrângerea  în război etc..  Informația circulă în comunități restrânse.

Oamenii au simțit mereu nevoia de a comunica și de a avea informațiile stocate astfel încât să le poată folosi și transmite generațiilor viitoare. Dezvoltarea limbajului și evoluția materiilor prime pe care oamenii le foloseau au dus la apariția tiparului.

Odată cu apariția tiparului, la mijlocul secolului al XV-lea, comunicarea  între  oameni  începe  să se extindă. Există începând cu acest moment posibilitatea de a stoc informația, dea o multiplica și de a o răspândi. 

În țăril române, tiparul  apare prima  dată abia în secolul al XVIII-lea, datorită eforturilor depuse de Mitropolitul Antim Ivireanul în Muntenia.  La început nouă invenție, tiparul este folosit doar pentru a tipări și răspândi cărți din  diverse domenii. Problema periodicității apariției unui material informativ (revista, ziar) apare mult mai târziu după 1600. 

Ziarele au fost primul mijloc de informare de mare audiență. Acestea  au apărut în secolul  al XVII-lea, iar în secolul al XIX-lea cele mai respectate, precum The Times în  Marea Britanie, exercitau o influență puternică asupra clasei mijlocii educate careforma “opinia publică”. Mai târziu, datorită unui sistem de învățământ îmbunătățit și datorită progresului economic s-au creat condițiile unei audiențe a presei scrise. Ziarele care să  satisfacă cerințele publicului cititor au apărut în SUA în anii 1870 și20 de ani mai târziu  în Marea Britanie.

În țările române primele reviste și ziare apar în secolul al XIX-lea. În secolul al XX-lea,  odată cu apariția radioului și a televiziunii, presa intră într-o nouă etapă de dezvoltare  datorită acestor posibilități decomunicare. Dacă ne referim la ultimii 7-8 ani, datorită dezvoltării comunicării prin rețeaua Internet, trebuie să amintim și  presa transmisă și  recepționată folosind acest ultim mod de comunicare. 

Perioada interbelică reprezintă una dintre cele mai intens rememorate și idealizate perioade istorice, în România acest fenomen dezvoltându-se cu rapiditate mai ales după anul 1989. Fără a încerca să prezinte un tablou complet și complex al acestui segment temporal, reclamele din presa scrisă reprezintă o importantă sursă de informații cu privire la mentalitățile, obiceiurile, gusturile și activitățile populației României Mari. Oglindă a compoziției socio-culturale a publicului cititor de ziare, dar și vehicul prin care se urmărea occidentalizarea unei pături cât mai mari a populației României, reclamele din presa interbelică uimesc astăzi prin elementele grafice de o reală valoare artistică, textele atent articulate și prin grija neîntreruptă de a comunica direct, personal, cu cititorul. Deși au o vechime de aproape opt decenii, reclamele interbelice au o vitalitate impresionantă, fiind mult mai actuale decât o mare parte din corespondentele lor din prezent.

Reclamele prezentate în paginile care urmează au apărut în ziarul „Universul”, pe parcursul anilor 1932 și 1936. De-a lungul perioadei interbelice, „Universul” a fost ziarul cu cel mai mare tiraj (peste 100.000 de exemplare pe zi), fiind, deci, cel mai reprezentativ periodic al epocii din punct de vedere cantitativ. El a fost fondat în anul 1878 de către jurnalistul italian Luigi Cazzavillan (1852-1903), corespondent al unor publicații italiene la București. Ziarul a avut inițial un format mic, cele două pagini costând în epocă doar 5 bani. Descris de contemporani ca fiind „o foaie care nu făcea politică” și care era „destinat oricui, fără deosebire de pregătire culturală și clasă socială”, „Universul” va ajunge în scurtă vreme cel mai citit ziar din România datorită prețului scăzut, a neutralității politice și a introducerii unor rubrici de larg interes, precum „Faptul divers” sau „Micul anunciator” (mica publicitate). Popularitatea acestui periodic va crește treptat, ajungându-se ca în anii perioadei interbelice „Universul” să dispună de mijloace moderne de editare, publicare și răspândire. Prin conducerea lucidă a directorului Stelian Popescu (1875-1953), ziarul are tiraje impresionante pentru această epocă și își va desfășura activitatea într-o clădire impunătoare, modernă, cu o suprafață de aproximativ 4.000 de metri pătrați, care va primi în perioadă denumirea de „Palat”.

După decembrie 1989 s-a produs o adevărată explozie a informației, fenomen care nu s-a regăsit în nici un alt sector al societății  românești.  Tranziția  de la  hipercentralizare, de la controlul absolut al Partidului Comunist, de la cenzură dura a informațiilor la libertate absolută s-a produs în doar câteva săptămâni. Cele câteva cotidiane centrale publicate în ultima decadă a regimului comunist  numărau patru  sau șase pagini fiecare. Explozia după 1990 s-a materializat  într-o creștere  exponențială  a numărului publicațiilor, cotidianelor și al periodicelor, deopotrivă  în capitală și în alte orașe, editurilor, posturilor de radio și de televiziune, al agențiilor de știri, toate acestea  fiind proprietăți  private.

Principalele cotidiane naționale, șn funcție de numarul cititorilor, sunt “Adevărul”,“România Liberă”, “Evenimentul Zilei”, “Jurnalul Național”, “Curentul”, “Ziua”, “Național”, “Curierul Național”, “Cronica Română”, etc. Există de asemenea și cotidiane în engleză și franceză, cum ar fi “Nine O'Clock” și “Bucarest Matin”, si o serie de saptămânale, ca “RomanianEconomic Observer”, “România Liberă” (în limba engleză), “Romanian Business Journal”, “The Business Review” și reviste lunare “Curierul Românesc” (destinat românilor din afara granițelor). 

In ultimii 2-3 ani, presa scrisă s-a extins și în alte orașe ale României, atât în ceea ce privește numarul de cititori cât și în influența pe care o au. De asemenea, revistele illustrate, săptamanale sau lunare s-au înmulțit în detrimentul revistelor de cultură sau de știință (totuși mai exisă săptamânale, precum “România literară”, cu o tradiție de 30 de ani, sau revistele “22”și “Dilema”, care au aparut după Revoluție și au reușit să-și păstreze cititorii fideli). 

 In prezent sunt editate circa 1 550 de ziare și de publicații, dintre care 100 sunt cotidiane și 170 sunt publicații în limba minoritaților etnice, în special în maghiara și în germană. Anual, editurile lansează circa 7 000 de titluri pe piață, avand un tiraj total de aproape 20 de milioane de copii.

În intervalul care corespunde Epocii de Aur România a fost una dintre cele mai subinformate țări din Europa și din fostul bloc sovietic iar presa, unul dintre cele mai supravegheate și controlate sisteme de informare în masa. Rolul informativ a mass-media a fost înlocuit de rolul educativ, rolul principal fiind propagarea invățăturilor politice, ideologice și morale prin intermediul cuvântului tipărit. Astfel, presa comunica idei și nu informații, concepția partidului despre lume și nu evenimente.

DREPTUL LA PROPRIA IMAGINE ÎN NCC

Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Libertatea de exprimare este libertatea politică de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.

Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și pevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecatorești.

Raportat la libertatea de exprimare și modul de exercitare a acesteia în diferite decizii de speță s-a reținut ca drept esențial într-o societate democratică, libertatea de exprimare nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială a statelor, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal și anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea de a divulga informații confidențiale.

Față de acestea pentru a intra sub protecția art.10 parag.1 din C.E.D.O. jurnalistul, însemnând aici și cel ce prin atribuțiile sale încuviințează apariția întro publicație a unui anumit articol, trebuie să pună în discuție aspecte de interes public. ( Decizia civila nr. 1327/R/27.10.2011 pronuntata de Tribunalul Mehedint)

Astfel,  prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Dr.Tr.Severin la data de 06.05.2010 și înregistrată sub nr. 6204/225/2010, reclamanții M.R., P..G.A. au chemat în judecată pârâții Ziarul "MEHEDINȚEANUL", M.C., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestora la plata a câte 50.000 lei daune morale fiecărui reclamant; suportarea costului publicării într-un cotidian național a hotărârii irevocabile, cu cheltuieli de judecata.

În fapt, au arătat că în ziarul "Mehedințeanul" din data de 22.03.2010 condus de director M.C., la pagina 3 – rubrica "Monden", sub titlul "Primim la redacție" au fost publicate două fotografii însotite de un text calomnios și defăimător.
Au mai arătat că ziarul apare și on-line (www.mehedințenul.ro) pe site, articolul la care se face referire fiind semnat "Admin"(adică director M.C.).

Reclamanții au arătat că ei sunt persoanele din fotografie, iar apelativele jignitoare tinzând spre trivialitate și cu conotații scandaloase li se atribuie direct acestora.
Folosind expresii jignitoare, calomnioase și vexatorii la adresa reclamanților, s-a arătat că pârâtul le-a creat reclamanților un prejudiciu moral, expresiile fiind folosite fiind de natura a le afecta demnitatea, onoarea și reputația, reclamanții lucrând în jurnalism și poliție, domenii în care au tangență cu toate categoriile sociale, fiind cunoscuți deci de diverse persoane.

În apărare, pârâtul C.M. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată. A arătat că într-adevar ziarul a fost înființat în anul 2003 de către acesta, însă în noiembrie 2005 împreună cu firma edificatoare MCT IMPEX SRL a vîndut grupului de firme CONFORT 720 METAL, iar în consecință semnatarul articolului este administratorul de site.

A mai aratat că orice utilizator de internet are cunoștință de faptul că prescurtarea "ADMIN" sau denumirea "Administrator" este folosita pentru a desemna administratorul de site și nimic mai mult, pârâtul neputand avea această calitate întrucât nu este specialist IT.

Pe fond, a solicitat respingerea actiunii ca neîntemeiată, deoarece răspunderea civilă delictuală îndeplinește o funcție reparatorie, reprezentând un mijloc de apărare a drepturilor subiective încălcate, iar nu un mijloc de a obține câștiguri nemeritate.
Materialul la care se face referire, la pagina 3 a săptămânalului "Mehedințeanul" nr. 334/22-28.03 a fost primit la redacție, de altfel mare parte din articolele publicate în ziar sunt venite pe site-ul ziarului fiind publicate la rubrica "PRIMIM LA REDACȚIE".

Pentru a pronunța această sentință instanța a constatat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 10 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului prin care este consacrat dreptul la libertatea de exprimare, pentru urmatoarele considerente:

-astfel, deși limitele unei critici admisibile sunt mai largi în privința unui om politic, unui funcționar public, vizați în această calitate decât în privința unui om obișnuit, iar ziariștilor le revine obligația de a răspândi informații și idei în legatură cu domenii de interes public, presa nu trebuie să depășească limitele stabilite, printre altele, în vederea protecției dreptului la reputație a persoanelor vizate, care, ca element al vieții private, este protejat de art. 8 al Convenției.

Din declarațiile celor doi martori audiați în cauză rezultă că reclamanții au calitatea de ziarist, respectiv, polițist de frontieră, nefiind persoane publice, dar aceasta nu poate duce la concluzia ca cei doi reclamanți nu se află în sfera de protecție a art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Articolul incriminant însotit de cele două fotografii ale reclamanților se situează în sfera ce ține de intimitatea persoanei, sfera ce trebuie protejată de orice intruziune daca nu are o latură publică.

Până la NOUL COD CIVIL (Legea nr. 287/2009, intrată în vigoare la 1.10.2011), reglementarea limitelor libertății de exprimare era mai mult o creație a jurisprudenței.

Desigur, începând cu anul 1994, când România a ratificat, prin Legea nr. 30/1994, Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Convenția), jurisprudența națională a trebuit să țină cont, alături de art. 998 din vechiul cod civil, și de art. 10 din Convenție, care reglementează libertatea de exprimare, precum și de jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO). Având în vedere art. 11 al. 2 și art. 20 al. 2 din Constituție, se poate conchide că principala reglementare internă a libertății de exprimare este, începând cu anul 1994, Convenția Europeană a Drepturilor Omului (în special, art. 10 din Convenție) împreună cu jurisprudența CEDO. Din acest motiv, orice lege/ordonanță internă ulterioară anului 1994 nu se poate modifica sau deroga de la Convenție și de la jurisprudența CEDO.

Aceeași este situația și cu noul Cod civil (ncc), care, sub aspectul libertății de exprimare, nu poate introduce reguli sau restricții noi, altele decât cele deja statuate prin jurisprudența CEDO în aplicarea art. 10 din Convenție

Astfel, conform art. 73 alin.1 Cod Civil „orice persoană are dreptul la propria imagine”. În exercitarea acestui drept, persoana poate cere oricând Instanței de Judecată să interzică fapta ilicită, să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfățișării sale fizice sau a vocii sale’’.

Art. 58 alin. (1) noul C. civ. prevede că: „Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică”.

Art. 70 noul C. civ. reglementează dreptul la libera exprimare și stipulează că orice persoană are dreptul la libera exprimare și că exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în limitele stabilite de legiuitor.

Art. 75 din cod prevede la alin. (1) că nu constituie încălcarea drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte, iar la alineatul următor arată că exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România a aderat nu constituie o încălcare a drepturilor din prezenta secțiune.

De asemenea, în noul Cod civil sunt prezentate și anumite situații de atingeri aduse vieții private din perspectiva legiuitorului român în art. 74, dintre acestea amintind:

intrarea sau rămânerea fără drept în locuința sau luarea din aceasta a oricărui obiect fără acordul celui care o ocupă în mod legal;

b) interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârșită prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, în cunoștință de cauză, a unei asemenea interceptări;

c) captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spațiu privat, fără acordul acesteia;

d) difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spațiu privat, fără acordul celui care îl ocupă în mod legal;

e) ținerea vieții private sub observație, prin orice mijloace, în afară de cazurile prevăzute expres de lege;

f) difuzarea de știri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viața intimă, personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză;
g) difuzarea de materiale conținând imagini privind o persoană aflată la tratament în unitățile de asistență medicală, precum și a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanțe în legătură cu boala și cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în cauză, iar în cazul în care aceasta este decedată, fără acordul familiei sau al persoanelor îndreptățite;
h) utilizarea, cu rea-credință, a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o alta persoană;
i) difuzarea sau utilizarea corespondenței, manuscriselor ori a altor documente personale, inclusiv a datelor privind domiciliul, reședința, precum și numerele de telefon ale unei persoane sau ale membrilor familiei sale, fără acordul persoanei căreia acestea îi aparțin sau care, după caz, are dreptul de a dispune de ele.

Astfel, conform art. 73 alin.1 Cod Civil „orice persoană are dreptul la propria imagine”. În exercitarea acestui drept, persoana poate cere oricând Instanței de Judecată să interzică fapta ilicită, să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfățișării sale fizice sau a vocii sale’’.

Pentru a asigura protecția acestui drept, art. 73 alin. 2 prevede că orice persoană poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfățișării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri.

Dreptul la imagine este protejat și prin interzicerea difuzării de materiale conținând imagini privind o persoană aflată la tratament, precum și a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate, probleme de diagnostic, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în cauză, iar în cazul în care aceasta este decedată, fără acordul familiei sau al persoanelor îndreptățite.

Oricine are dreptul ca imaginea sa să nu fie nici reprodusă, nici publicată fară autorizarea sa. Ca și numele, imaginea persoanei își găsește protecția cu titlu de element identificator al persoanei. Imaginea este o reprezentare a trăsăturilor fizice ale persoanei, ea este atât o formă cât și o substanță, este o dimensiune externă a ființei umane.

Ea constituie o manifestare privilegiată a personalității.

Dreptul protejează persoana împotriva atingerilor aduse imaginii sale prin așa numitul drept la imagine. Această denumire este improprie. Adevarat ca dacă se poate vorbi despre dreptul la imagine atunci când ne referim la protecția aspectului moral al acestuia, nu se mai poate reține această sintagmă când se vrea a se face comerț cu imaginea persoanei; mai corect ar fi să se spună drept asupra imaginii. Pe de altă parte, cum s-a subliniat, este inexact să se vorbească despre un drept la ceva fiind vorba despre un drept subiectiv. In această viziune nu există un drept la onoare pentru că nimeni nu poate să ceară cuiva să-i dea onoarea; onoarea există în sine și ea nu trebuie să fie decât protejată.

Observăm însă că formula drept la imagine care este de fapt o prescurtare a dreptului asupra imaginii a intrat în uz și, deci, poate fi tolerată. Noul cod civil folosește sintagma drept la propria imagine asemeni Constituției care în art. 30 alin. (6) stabilește: ,,Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine”.

În sprijinul garantării dreptului la viață privată, Codul penal incriminează în Capitolul IX intitulat Infracțiuni ce aduc atingere domiciliului și vieții private al Titlului I din Partea specială, violarea domiciliului (art. 224), violarea sediului profesional (art. 225), violarea vieții private (art. 226), divulgarea secretului profesional (art. 227), iar în Codul de procedură penală sunt metodele speciale de supraveghere sau cercetare (art. 138-153).

LIBERTATEA PRESEI

4.1 Noțiune. Definiție

Libertatea de exprimare este un drept inalienabil al oamenilor, prezent îndeosebi în lumea gazetărească, într-o societate liberă ce se caracterizează printr-un spirit deschis, pluralism și toleranță.

Libertatea de exprimare reprezintă o chestiune esențială și vitală într-o societate democratică. Aceasta este diferența între un stat ce se vrea unul cu principii solide, ferme, în care puterea este deținută de către popor, și un stat cenzurat, ce a avut ca punct de ordine (de referință) cultul personalității. Dupa 1989, oamenii și-au revendicat drepturile, care nu s-au manifestat doar la nivelul de cutume, de legi nescrise ale unei comunități, ci au fost legalizate sub formă de decrete constituționale. Prin urmare, orice om are dreptul să-și exprime liber opiniile, ideile, criticile, atitudinile, iar cenzura să fie descătușată, îndeosebi în instituțiile mass-media.

Aceasta reprezintă unul dintre drepturile fundamentale ale unei societăți democratice și de tranziție, una din condițiile de bază ale progresului și dezvoltării fiecărui individ.

Astfel, libertatea presei, garantată prin Constituție, implică, dincolo de independența și libertatea informației, o responsabilitate a ziariștilor și editorilor față de public. Această responsabilitate, incumbată de prestigiul presei, ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru acei gazetari care profită în mod interesat de dreptul la liberă exprimare. Există anumite limite ale libertății de exprimare ce trebuie respectate ca atare, încălcarea lor ducând la pedepsirea jurnaliștilor pentru comiterea infracțiunilor de insultă, calomnie sau intruziune în viața privată a unei persoane.

România a coborât trei locuri, de pe 42 pe 45, în clasamentul mondial privind respectarea libertății presei realizat anual de organizația franceză Reporters sans Frontières (RSF), situându-se în acest top după Papua Noua Guinee, însă înainte de SUA.

4.2 Rolul și funcțiile presei

Rolul presei, definit ca process de informare a publicului ne permite sa identificam funcțiile pe care mass-media le are în societate.

In societatea actuala, mass-media joacă un rol crucial în viața socială, devenind, de-a-lungul timpului, o putere crescânda și indispensabilă, cu o influență puternică asupra segmentelor societății. Prezența lor activă se simte în viata financiar- bancară, în dezvoltarea industriei, în evolutia tehnologiei, în viața politică, dar și în viața cotidiană, construind la rândul lor o industrie proprie.

Într-un stat democratic, ele au rolul de a informa, comenta și critica,  fiind considerate  "central vital al vieții publice". Specialiștii din Științele Comunicării au dedicat multe  studii subiectului mass-media, fiind de neepuizat prin interdisciplinaritatea  și evoluția continuă. 

Pentru a putea începe o analiză a subiectului propus, consider că înainte  este necesară o  introducere în sistemul mass-media și o prezentare  a  semnificațiilor  pentru a observa  îndeaproape  rolurile  și impactul în viată socială. În limbajul uzual și  chiar  în unele opere de specialitate, mass-media sunt considerate sinonime cu noțiunile de comunicare de masă și cea de mijloace de comunicare în masă. Termenul de "mass-media" s-a format prin sinteză dintre cuvântul anglo-saxon "mass", cu sensul de masă, căruia i s-a adăugat latinescul "media", cu formă să de plural, însemnând  mijloace. Prin urmare, mijloacele media sunt, în general, definite ca "suporturi tehnice care  servesc la  transmiterea mesajelor către un ansamblu de indivizi". 

Mass-media reprezintă sistemele de legătură între individ și societate. Ele răspund astfel unor nevoi și aspirații ale indivizilor sau colectivităților și, la rândul lor, sunt modelate de acestea.

Diferite cercetări sau eseuri consecrate mass-media au dus la identificarea unor serii de funcții:

1)      Functia informativa

Acestă funcție se referă la nevoia indivizilor și grupurilor de a controla mediul înconjurator. Funcția de informare vine în sprijinul nevoii societății, grupurilor și a indivizilor de a controla mediul înconjurator. Oamenii evaluează, pe baza informațiilor pe care le primesc, importanța evenimentului ce ar putea sa-i afecteze în mod direct, anticipează unele tendințe și iau, în cunoștință de cauză, anumite decizii.

Între noi și lume se insinuează treptat un mediator, o instituție, care selectează informația, o ambalează în forme accesibile și o difuzează, facilitând accesul nostru la realitate. Cele mai multe dintre mesajele mediatice receptate zilnic, din cadrul interacțiunii continue cu mass-media, sunt informații generale, care se adresează mai puțin sensibilității ori nevoilor curente. Din cauza pătrunderii mijloacelor de comunicare în relația dintre individ și mass-media, oamenii iși îmbogățesc bagajul de cunoștințe prin aceste informații mediatice.

Informațiile utilitare sunt cele prioritare pentru public. Fie ca este vorba despre programul la cinematograf sau la teatru, de situația transportului urban, starea vremii sau cotațiile bursiere, oamenii își orietează activitatea zilnică în funcție de ele și controlează mediul imediat.

La fel, informațiile de prevenire sunt și ele importante. Unele dintre ele au întrebuințare utilitară, pe cand altele pot anticipa catastrofe naturale, crize, accidente sau evenimente neașteptate.  Astfel, viziunea prospectivă a mass-media poate ajuta populația la mobilizarea colectivă, la ameliorarea daunelor sau prevenirea unor evenimente neplăcute. După cum se poate observa, mass-media oferă o gamă largă de informații cu privire la preocupările, cerințele și interesele de tot felul ale publicului. O mare parte din informațiile difuzate de presă sunt, în mod explicit, axate pe funcția de prevenire.

Rolul mijloacelor media este de a obține informații și de a le face să circule. În plus, ele sunt supuse unui proces de selectare, ierarhizare și interpretare înainte de a fi transmise publicului. Astfel, mass-media oferă o imagine mediata, o anumită versiune a unui eveniment. Uneori, oamenii iau mesajul receptionat ca atare , fara a-l supune unei analize  sau reflectii, din cauza volumului informational foarte mare primit in fiecare zi. 

2) Functia de comunicare

Mass-media răspund nevoii oamenilor de comunicare, de implicare în comunitate și de identificare cu o anumită cauză, tema sau subiect.

Nivelul la care acționează mijloacele media poate fi unul local, național sau global. Însă, indiferent de diferența dintre receptori (naționalitate, religie sau cultură), aceștia au în comun consumul aceluiași produs mediatic, bazat pe proximitatea informațională. Sloganul unei campanii publicitare, o știre de ultimă ora sau subiectul controversat al unui talk- show pot face oricând subiectul unei discuții cu cei apropiati și nu numai. Astfel, mijloacele media ajută la socializarea în interiorul unei comunități.

Dacă ne referim la un cadru global, informațiile, ideile sau subiectele pot fi comune, însă acestea se pot diversifica și adapta în funcție de proximitatea spațială, ținând cont de realitatea imediată.

În oricare dintre cele două contexte, unul dintre efectele mass-media este de a ajuta la dezvoltarea relațiilor interumane și interculturale prin crearea de legături între membrii comunităților sau între diferite comunități. Ele capătă o forță unificatoare, creeaza o viziune globală și apropie diferite culturi, generand un sentiment de solidaritate în rândul oamenilor. 

Deosebit de relevante sunt situațiile în care un apel lansat prin mass-media declanșează un val de solidaritate ce depășește granițele naționale și deosebirile politice, religioase ori culturale. Exemplele mobilizării opiniei publice: pentru ajutarea orfanilor din România, pentru salvarea balenelor, etc.

3)Funcția de culturalizare

Încă de la o vârstă fragedă copiii sunt modelați de mediul social în care trăiesc, astfel, treptat ei dobândesc și asimilează normele de comportament, interdicții, valorile, reprezentările simbolice și categoriile de gândire specifice colectivității lor.

Mass-media au preluat din rolul social al familiei și al instituțiilor de învățământ în procesul de educare a copiilor. Ele transmit valori și modele culturale ale societății și au un rol important în formarea gândirii și comportamentului indivizilor, în special, in rândul tinerilor. În prezent timpul acordat de copii consumului mass-mediei a crescut simțitor.

Mijloacele media au posibilitatea de a face să circule diferite modele de comportament general acceptate de societate, răspunzând nevoii de perpetuare a valorilor comunității. Ele transmit de la o generație la alta mituri, tradiții și principii "care ii conferă individului o identitate etnică sau natională". Prin transmiterea valorilor, "mass-media contribuie la realizarea stabilității sociale și la menținerea, în timp, a structurilor culturale". Rolul lor este să transmită cunoștințe si să formeze oameni cultivați.

Din păcate, produsele culturale reprezintă un procent scăzut din grila de programe, exceptand cazul în care canalul mediatic este specializat în acest domeniu. Nici timpul de emisie nu este unul prielnic, emisiunile fiind difuzate în afara timpului de maximă audiență sau la ore târzii. Mijloacele de comunicare nu doar promovează modelele de comportament, ci și generează unele noi, ca de exemplu cel de consum.

Pe de alta parte, mass-media sunt acuzate că prezinta modele negative (falși eroi, false vedete) care au o influență negativă puternică. In special, tinerii, încă de la vârste fragede, au tendință să imite diferite personaje din filme, desene animate sau să adopte comportamentul anumitor personalități, vedete pe care ajung să îi idolatrizeze. Prezența constantă a acestor falsi eroi sau false vedete în lumea mediatică duce la comportamentul de imitare, din dorința de a ajunge ca ei, de a fi faimoși sau de a ajunge în centrul atenției. Mass-media vin cu contraargumentul că aceste modele antisociale sunt prezentate ca exemple negative și că ele reflectă realitatea înconjuratoare.

4)     Functia de interpretare.

Înainte de a fi prezentate publicului informațiile trec prin mai multe etape. Pe de o parte, ele necesită un proces de selecție, realizat dupa anumite criterii, apoi sunt ierarhizate în funcție de importanța sau urgența lor. Pe de altă parte, informațiile ajung să fie analizate și discutate. Dar pentru ca goana după senzațional, după instantaneu a caștigat teren în fața dezbaterilor, s-au dezvoltat genuri jurnalistice specializate care permit auditorilor să aibă acces la mai multe opinii, de multe ori ale unor specialiști, pentru a-și  putea forma o părere de ansamblu. De asemenea, telespectatorii sau ascultătorii pot participa la discuție prin telefonul în direct.

În orice caz, granița dintre informație și opinie este greu de stabilit. Unii specialiști consideră că influențarea are loc înca de la primele etape prin care trec informațiile: selecția și ierarhizarea. Alegerea prezentării unei informații, a unui eveniment în detrimentul altora, precum și punerea lor într-o anume ordine reprezintă un act interpretativ.

5)      Functia de divertisment.

În societatea modernă, pe masură ce timpul alocat muncii a scăzut și timpul rămas

la dispoziția individului pentru orice fel de alte activități a crescut, categorii tot mai largi ale populației au început să folosească mass-media ca principal furnizor de bunuri destinate ocupării timpului liber.

Din secolul al XIX-lea până în prezent, evoluțiile tehnologice permanente au dus la perfecționarea instrumentelor de difuzare, pe spații geografice mari și în intervale scurte de timp, a unor mesaje de interes general.

Consumatorii de divertisment vor să scape de presiunea cotidianului și să intre într-o lume imaginară, lipsită de grijile și problemele zilnice, pentru a trăi imaginar evenimente, experiențăe sau sentimente pe care în viața reală nu au posibilitatea să le încerce, nu îndrăznesc sau nu ar ajunge să le trăiască niciodată. Mass-media sunt cele mai importante furnizoare de divertisment, procentul fiind diferit de la un canal la altul al emisiunilor de acest tip. Din motive comerciale, divertismentul ocupă o parte importantă a programelor mediatice și au un caracter spectaculos. Spectaculozitatea mesajelor trezește interesul publicului, îl angrenează în mijlocul acțiunii, al evenimentelor, de aceea acest tip de discurs a patruns și în cel al informării și al educării. Informațiile sunt prezentate sub forma unor știri inedite, extraordinare, cu titluri explozive, în timp ce discursul educativ- cultural este ambalat sub forma amuzamentului, pentru că educația este primită mai ușor, dacă este ascunsă sub masca distracției.

6)  Functia de vorbire si de limbaj ale mass-media.

Supuși în permanență mesajelor mediatice, tindem să împrumutăm cuvinte sau sintagme din limbajul mediatic în comunicarea interpersonală. Consumul produselor mediatice influențează atât limbajul, cât și vocabularul nostru. Astfel, ele creează noi termeni, expresii, arhetipuri și extend înțelesurile unor termeni deja existenți sau substituie noi ințelesuri. In timp, ele ajung să construiască un vocabular simbolic.

4.3 Presa a patra putere in stat

Datorită rolurilor sale de formare, influențare și/sau manipulare a opiniei publice este clar că presa reprezintă o putere în stat. De multe ori anumite decizii politice sau juridice au fost influențate de apariția unor informații în presă. 

Revoluția franceză a prilejuit una dintre cele mai spectaculoase afirmări ale presei. În vâltoarea Revoluției au apărut mii de publicații,iar mișcarea de masă, răsturnarea absolutismului și a instituțiilor sale simbol nu pot fi concepute  fără prezențapresei,  fără fraternizarea pe care a prilejuit-o. Moment culminant în afirmarea presei,  Revoluția franceză a consacrat într-un anume fel rolul de putere a cuvântului  tipărit. Formulă „a patra putere” era o recunoaștere a acestei realități. Formula „a patra putere” era o recunoaștere a acestei realități.

Nu putem, în acest context, să nu menționăm un alt aspect de ordin istoric, dar care are contribuția lui la nașterea și, apoi, la impunerea formulei de care  vorbim.  Presa s-a afirmat în disputa cu puterea, în dispută mai ales cu simbolul  acestei, puterea executivă. Istoria presei este istoria acestei lupte.

Libertatea presei este văzută că o expresie a drepturilor cetățenilor, ca o condiție a bunei guvernări. Ea mărește șansele deciziilor corecte, ceea ce reprezintă o premisă a atingerii și impunerii adevărului. Presa a caștigat această luptă, a caștigat dreptul de a publica, fară constrângeri, opinii, abordări, informații dintre cele mai diverse. Aceasta luptă a asociat presa cu puterea, cu puterile sistematizate de catre Montesquieu. Ea a fost plasată pe urmatorul loc, dupa cele trei.

Acest loc face din presă un gen de contraputere a celorlalte forme de putere. „Un câine de pază”, cum s-a spus. În același timp, acest loc plasează presă într-o serie cu care, neîndoielnic, are legături (rolul presei de supraveghetor, de câine de pază, de critic al puterii nu va dispărea niciodată), dar care nu ne mai permite să  înțelegem  dimensiunile adevărate ale puterii presei în lumea de astăzi. 

Rolul presei ca a patra putere se definește în supraveghererea și controlul exercitate  asupra celor trei puteri. În relitate puterea deținută de parlament, govern și judecători  poate fi deturnată și folosită în mod discreționar. Dacă o vom menține în această serie,  presă își va relevă curând alte slăbiciuni, comparativ cu celelalte trei. 

Rolul de supraveghetor, de judecător și chiar de închizător al puterii, rol care  i se atribuie presei, absolut salubru și necesar, ar constitui, după ea, un soi de magistratură. Și deci, că în orice magistratură, ea trebuie înconjurată de garanții decompetență și imparțialitate. Or, ,,a patra putere”  nu este decât o putere de fapt. Ea nu are substanță constituțională, are cel mult puterea  derivată  din dreptul oricărui  cetățean de a spune și de a scrie tot ce dorește.  În vreme ce contraputerile celelalte, cea judiciară și cea legislativă, sunt prin ele însele niște puteri, recrutandu-și membrii conform unor criterii de reprezentativitate, de competență sau moralitate definite prin Constituție, prin legi sau regulamente, ziaristica nu are nici un fel de condiționare de acest gen.

Presa s-a construit pe sine folosind acest drept fundamental, dreptul  la expresie. Ea și-a câștigat dreptul de a organiza principalul itinerar al  libertății  de expresie. Nu este singurul, dar, indiscutabil, este de cel mai mare prestigiu și de cel mai mare succes. Ea nu a fost organizată, fie și în lumina  unor prescripții  constituționale, ci s-a îngrijit de probabil cea mai  importantă sursă a puterii, informația și de traseul pe care această să circule.  Legitimitatea ei vine de la public, nu neapărat de la  concordanță  cu prevederi oficiale. Reglementări legale care să-i întemeieze și să-i structureze activitatea sunt puține și se referă mai ales la neîngrădirea dreptului  la  opinie. Din acest punct de vedere, presa nu este o putere care să-și întemeieze demersurile pe texte constituționale. 

Cu timpul, a devenit din ce în ce mai vizibil că media și-au adăugat noi funcții, noi atribuții, că însăși amploarea, diversitatea, am spune omniprezentă lor le conferă un nou statut. De aceea, ni se pare fundamental să regândim nouă putere a media, desprinzându-ne de formulă tradițională: „a patra putere în stat”. 

Orice ezitare  sau amânare nu face  decât să întârzie  operația atât  de necesară  privind identificarea sferelor reale de influență ale media, tendințele  în evoluția c omunicării de masă, problemele reale, ca și particularitățile noii puteri. Altminteri, vom stărui într-o paradigmă explicativă care nu mai are ce oferi. 

Un alt domeniu extrem de important în care putem identifica forța și impactul media este cel al modelării opiniei publice. De aceea, am putea vorbi despre o putere intermediată și, în acest caz avem de-a face tot cu o putere care se  exercită prin intermediul a ceva, nu cu una de sine stătătoare care are un impact direct asupra puterilor statului ca atare. 

Până acum, puterea presei consta în faptul că organiza și livra informațiile pentru societate, orienta percepția publică. Pornind de aici, media exercită o influență  absolut  considerabilă asupra unei forțe din ce în ce mai semnificativă a lumii de azi: opinia publică. 

Presă nu poate acoperi și, deci, reflectă într-un mod reprezentativ principalele fenomene sociale, că din acest motiv ea operează o  selecție, la care se adaugă  selecția și interpretarea redactorilor desemnați să relateze evenimente respective.  În  ultimainstanța, nu numai că presă nu oferă o imagine neutră și bine fundamentată, dar ea afectează reperele noastre de interpretare,  modelând opinia publică  în direcții greșite. 

De fapt, spațiul public contemporan este dominat de două forțe: media și  opinia publică. Așa cum a reieșit și din cuprinsul cursului, cele două forțe alcătuiesc  un adevărat binom; numai că,  în ordinea influenței, media au rolul hotărâtor. 

Mai există un nivel la care poate fi surprinsă influența subtilă, complexă, pe termen lung, a media. Influență care se exercită ca urmare a faptului că media sunt omniprezente, deci expunerea la mesajul lor cu greu mai poate fi ocolită. Media lansează un mesaj, iar acesta este preluat de discuțiile interpersonale, filtrat, prelucrat, interpretat, modificat. După ce mesajul media intră pe agenda  discuțiilor interpersonale, oamenii nu mai au capacitatea de a evalua de ce prelucrează mesajul într-un anumit fel. Ei amestecă  propria percepție,  percepția deținută în  virtutea apartenenței la un anumit grup cu percepția oferită de mass media într-un tot indivizibil. De aceea, mass media trebuie văzute drept creatorii opiniei publice.

Mass media influențează într-omanieră indirectă, difuza, inconștiență,  în sensul  că individul ajunge să adopte punctul de vedere, grilă de interpretare oferite de către media și acționează în virtutea acestora. 

Cercetările asupra impactului mass media au atras atenția asupra  comportamentului selectiv, diferențiat al receptorului, ceea ce a devenit o adevărată  axiomă a comunicării. Nu se poate vorbi de o secvență simplă mesaj, expunere la mesaj,  ci prezența mesajului plus predispozițiile audienței determina expunerea la acel mesaj care este în concordanță cu predispozițiile respective. 

Criteriile de constituire a grupurilor, de apartenență la grup sunt, în mare parte, construite tot de către media. Individul se naște și trăiește în lumea simbolică pe care au creat-o media, își dezvoltă grile de interpretare, scheme mentale într-un mod diferențiat, dar rolul media în formarea lor este covărșitor. Nu indivizii că atare  sunt supuși influenței media, ci impactul major se înregistrează mai ales asupra mediului simbolic în care aceștia trăiesc. 

Este adevărat că media acționează într-un context social și cultural dat. Factorii culturali și sociali continuă să joace rolul lor în modelarea opiniilor, atitudinilor  și comportamentelor, în modelarea atenției, selecției și receptării mesajului media. Dar acești factori sunt modelați, în ultima instanța,  tot de către media.  Puterea media  se datorează nu numai omniprezenței, ci și faptului  că prezența lor atât  de pregnant devine un lucru aproape banal, obișnuit. 

Media contribuie la definirea realității, deci influența se exercită atât în câmpul valorilor, cât și al opiniilor și cunoștintelor. Definirea realității de către media nu se realizează ca urmare a unui proces deliberat de manipulare, ci ca urmare a tendințăei de a prezenta o versiune parțiala a realității, versiune modelată de obiectivele și activitățile instituțiilor mediatice, de o logica aparte, logica media.

În acest proces de impunere a uneia sau alteia dintre versiunile asupra realității, puterea media constă fie în a exclude, fie în a impune experiențe, tipuri de relații.

4.4 Libertatea de exprimare un drept caștigat

Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

Libertatea de exprimare și dreptul la informare sunt apărate, în vitrege condiții, de oameni curajoși  –  jurnaliști, artiști sau activiști pentru drepturile omului. Indiferent de naționalitate, religie sau opinii politice, în diferite colțuri ale lumii, aceștia sunt dispuși să plătească prețul suprem pentru a nu ceda niciun centimetru din exercitarea acestor libertăți.

Jurnaliștii – ținte ale unor atacuri barbare

Începutul anului 2015 va rămâne cu siguranță, unul negru, în ceea ce privește libertatea presei și dreptul la liberă exprimare.Sediul ziarul de satiră Charlie Hebdo a fost vizat, pe 7 ianuarie, de un atac terorist în urma căruia 12 persoane au fost ucise. Printre acestea, 4 dintre cei mai cunoscuți caricaturiști francezi:Stéphane Charbonnier (Charb), Jean Cabut (Cabu), Bernard Verlhac (Tignous) și Georges Wolinski (Wolinski).

În ciuda amenințărilor constante, a includerii pe lista celor mai vânate persoane de Al-Qaida și chiar a unui atac cu cocktail-uri Molotov, publicația Charlie Hebdo și-a menținut linia editorială, în numele libertății sacrosancte de exprimare, Stéphane Charbonnier – directorul publicației, asumând chiar: “prefer să mor în picioare decât să trăiesc în genunchi”.

Atacul a generat un imens val de solidaritate. La doar câteva ore după atac, peste 176000 de postări pe Twitter s-au referit la subiect, iar într-o singură oră, 77000 de persoane au utilizat hashtag-ul JeSuisCharlie. Peste 100000 de mii de francezi au participat la un marș al tăcerii în Piața Republicii din Paris, manifestații similare având loc la Londra, Berlin, Sidney sau New York. De asemenea, redacții din toată lumea au preluat, în semn de solidaritate, mesajul ,,JeSuisCharlie”.

Anul 2014 – 66 de jurnaliști uciși

Conform unui raport al organizației Reporteri Fără Frontiere, 66 de jurnaliști și-au pierdut viața, anul trecut, în timp ce-și făceau meseria.   Numărul nu este mai mare decât în anii precedenți, dar îngrijorătoare sunt metodele barbare prin care aceștia sunt uciși și numărul tot mai mare de răpiri.

Cel mai odios video al anului 2014 este reprezentat de decapitarea jurnalistului James Foley de către gruparea teroristă ISIS. Acestuia i-a urmat și reporterul freelancer Steven Sotloff.

De asemenea, Anja Niedrinhaus, fotograf al Associated Press și câștigătoare a unui Premiu Pulitzer a  fost ucisă, în aprilie, în timp ce documenta alegerile prezidențiale din Afganistan.

Cel puțin 20 de reporteri sunt dați dispăruți în Siria, iar din 2006 până în prezent, peste 60 de jurnaliști au murit sau au dispărut în Mexic, în timp ce investigau cartelurile de droguri.

Abuzurile din Ungaria

Din păcate nu doar în țări frământate de război și radicalism libertatea de exprimare este supusă unor îngrădiri nepermise, dar și în state europene, cu democrații afirmate.

Este cazul Ungariei, unde guvernul popular și Parlamentul au inițiat o serie de măsuri legislative cu scopul de a îngrădi libertatea individuală și a presei. Printre acestea: decizia de a pedepsi cu închisoarea crearea și distribuirea de filme video care “aduc prejudicii umane”, lovind direct în publicațiile de satiră sau așa zisa taxă pe reclamă creată cu scopul de a lovi într-o singură companie care nu promova politica partidului de guvernământ.

Condamnări la închisoare în Egipt

În Egipt, 3 jurnaliști Al Jazeera au fost condamnați la 7  și 10 ani de închisoare fiind acuzați de terorism, mai exact de răspândire de știri false și atentat la securitatea națională.

Decizia tribunalului egiptean, pronunțată în lipsa oricăror probe evidente, a produs un val de indignare și emoție în rândul rudelor, ambasadorilor străini și jurnaliștilor prezenți în sala de judecată. Casa Albă, diplomați și organizații media internaționale au condamnat verdictul, considerându-l un atac la libertatea de expresie și un pas înapoi în procesul de tranziție democratică în Egipt.

Răspunsul la aceste acte violente nu este lipsa de toleranță sau blamarea unei întregi comunități religioase. Un astfel de exemplu îl reprezintă popularitatea campaniei Not in My Name, demarată de musulmani care se delimitează categoric de convingerile teroriștilor.

Un drept câștigat nu va rămâne veșnic câștigat, ci trebuie apărat, zi de zi, cu arme precum solidaritatea, curajul, nerenunțarea la principii sau respectul față de diversitate.

Aceasta ar putea fi lecția pe care o putem învăța de la acești eroi moderni.

Doi jurnaliști din Piatra Neamț au cîștigat la Curtea Europeană de la Strasbourg procesul cu statul român, pentru încălcarea libertății de exprimare, Guvernul urmând a le plăti despăgubiri de 18.000 de euro și cheltuieli de judecată de 5.500 de euro.

Prin decizia Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) – dată în 10 mai în cazul Petru Frăsilă și Lucica Ciocîrlan versus România – se stauează obligația statului de a proteja media locală de presiunile politico-economice.

Petru Frăsilă a înființat în 1995 societatea Tele M, iar în 1999 societatea Radio M Plus, fiind asociat unic. Obiectul de activitate era producerea și difuzarea programelor de radio și de televiziune. În 2002, autoritățile financiare locale din Piatra Neamț au făcut un control la sediul Tele M, constatând că societatea avea sume de bani neplătite către stat, astfel că un acord de eșalonare a fost încheiat. Reclamantul spune că respectivul control a fost cerut de I.T. (care amenințase să bage societățile în faliment, după ce Frăsilă publicase două reportaje care-l afectau în mod negativ), iar pentru a evita falimentul a fost convins să vândă participația majoritară a societății Tele M lui I.T și societății aparținând șefului direcției locale de finanțe publice, care realizase controlul fiscal.

Ulterior, societatea Radio M Plus și Tele M au constituit o asociere în participațiune privind producerea și difuzarea programelor de radio. Tele M asigura bunurile mobile și imobile, programele, licențele și contractele, în timp ce Radio M Plus asigura echipamentele de specialitate, resursele financiare, programele și gestiunea asociației. Reclamanta Lucica Ciocîrlan (cetățean finlandez de origine română) era redactorul stației de radio și începând din octombrie 2002 directoarea de programe, potrivit site-ului juridice.ro.

Începând cu 2 octombrie 2002, ca urmare a neînțelegerilor dintre cele două societăți, reclamanților le-a fost refuzat accesul în redacția stației de radio de către reprezentanții societății Tele M, astfel că în 16 octombrie, Frăsilă și Ciocîrlan au sesizat tribunalul cerând accesul în redacția stației de radio. În 6 decembrie 2002, Tribunalul Piatra Neamț a admis cererea reclamanților, cerând societății Tele M să le permită accesul în redacția postului de radio. În 11 martie 2003, această decizie a fost confirmată de către Curtea de Apel Bacău, care a arătat că împiedicarea reclamanților în redacția radioului constituie o acțiune ilicită, de natură a prejudicia activitățile stației de radio. Reclamanții nu au reușit să pună în executare decizia tribunalului din cauza opoziției reprezentanților Tele M.

Cei doi s-au plâns la CEDO de faptul că autoritățile competente nu i-au asistat efectiv în demersurile lor de executare a deciziei irevocabile din 6 decembrie 2002 a Tribunalului Piatra Neamț, fiind împiedicați să-și desfășoare activitatea de jurnaliști, dreptul lor la libertatea de expresie fiind astfel încalcăt. Aceștia au invocat articolul 10 al Convenției Europenei referitor la dreptul la libera exprimare.

Curtea Europeană subliniază importanța libertății de exprimare, care constituie una dintre condițiile prealabile pentru buna funcționare a democrației. Aceasta observă că prezenta cauza nu privește imposibilitatea de a comunica anumite informații sau anumite idei către terțe persoane, ci modalitatea de exercitare a unei profesii – jurnalist de radio la un post local – căreia Curtea îi recunoaște rolul esențial "de câine de pază" într-o societate democratică. CEDO arată, de asemenea, că nici jurisdicțiile naționale și nici Curtea nu se pot substitui presei în alegerea modalității de exercitare a libertății de exprimare. Curtea de la Strasbourg a respins argumentul Guvernului, potrivit căruia reclamanții aveau alternative pentru a-și manifesta libertatea de expresie, respectiv pe calea publicării unor articole ocazionale în presa centrală.

CEDO amintește că statul este ultimul garant al pluralismului, mai ales în ceea ce privește presa audiovizuală ale cărei programe se difuzează adesea pe scară largă. Acest rol devine indispensabil atunci când independența presei suferă presiuni exterioare exercitate de politicieni și de deținători ai puterii economice. Prin urmare, trebuie acordată o importanță specială contextului libertății presei din România la data la care faptele au avut loc. Or, după cum rapoartele mai multor organizații naționale și internaționale o arată, situația presei din România în anii 2002-2004 nu era deloc satisfacătoare, notează juridice.ro, citând decizia Curții de la Strasbourg. În aceste rapoarte se arată faptul că presa locală se regăsea direct sau indirect sub controlul responsabililor politici sau economici ai regiunii, ca urmare a unei adevărate campanii de intimidare sau dobândire a controlului economic. Curtea ține cont de afirmația reclamantului Frăsilă în sensul că a suferit presiuni politice și economice care au determinat vânzarea unei părți din participația sa în societatea de televiziune. În aceste condiții, măsurile pe care statul trebuia să le ia, având în vedere rolul său de ultim garant al pluralismului și independenței presei, prezintă o mare importanță. Curtea este de părere că autoritățile naționale erau obligate să ia măsuri eficace pentru a asista reclamanții în punerea în executare a hotărârii judecatorești definitive și executorii din 6 decembrie 2002.

Curtea completează și clarifică întinderea și conținutul obligațiilor pozitive ale statului decurgând din articolul 10 CEDO. Astfel, obligația de a pune în aplicare o decizie de justiție – analizată în mod tradițional prin prisma cerințelor dreptului la un proces echitabil – a fost transpusă și analizată din perspectiva respectării libertății de exprimare, în contextul în care miza aplicării hotărârii judecătorești o reprezenta continuarea exercitării profesiei de jurnalist de radio la un post local.

DREPTUL LA VIAȚA PRIVATĂ

Convenția europeană a drepturilor omului instituie, în sarcina statelor, obligații pozitive, adică obligații de adoptare a unor măsuri de ordin legislativ sau de altă natură, în vederea asigurării exercițiului drepturilor și libertăților prevăzute de convenție și a eficientizării interdicțiilor în ceea ce privește apariția unor imixtiuni în viața privată, indiferent de autorii acestora, care pot fi persoane particulare, inclusiv societăți de presă și jurnaliști.

In cauza Sunday Times c. Regatului Unit Curtea Europeana a Drepturilor Omului sa- pronuntat asupra constitutionalitatii publicatiei:

Din 1959 până în 1962 mai mult sute de copii se nasc în Regatul Unit cu malformații grave care s-ar datora faptului că mamele au luat, în timpul sarcinii, thalidomidă sub formă de tranchilizante sau somnifere. Ca urmare, mulți părinți cheamă în justiție fabricantul și vânzătorul de thalidomidă din Regatul Unit, Distillers Company (Biochemicals) Ltd.

La 24 septembrie 1972, săptămânalul britanic The Sunday Times publică un articol intitulat "Copiii noștri victime ale thalidomidei: o rușine pentru țară" și își anunță intenția de a insera, peste puțin timp, în coloanele sale un istoric al tragediei, precum și despre fabricarea și testarea thalidomidei în anii 1956-1961.
Distillers adresează la Attorney-General2) plângeri oficiale conform cărora articolele respective constituie sau ar constitui un contempt of court (literal, "dispreț față de Curte"), litigiul rămânând în instanță. Attorney-General decide atunci să ceară la High Court să interzică publicarea noului articol preconizat.

El obține câștig de cauză, iar  Curtea:

Hotaraste ca articolul 10 din Conventie a fost incalcat ;

Hotaraste ca articolul 14 coroborat cu articolul 10 din Conventia nu a fost incalcat;

Hotaraste ca nu este necesar sa examineze posibila incalcare a articolului 18;

Noțiunea de „viață privată” în sensul art. 8 al Convenției, este autonomă și variabilă atât în raport cu persoana care apare ca titular, cât și în timp. Astfel, întinderea dreptului la respectarea vieții private este mai redusă, în măsura în care individul pune în contact viața sa privată cu viața publică.

Cu privire la noțiunea de viață privată și domeniul de aplicare al ei, Curtea europeană a drepturilor omului „a considerat că nici nu este posibilă delimitarea exactă a sferei de întindere a vieții private, nici nu este de dorit stabilirea unui câmp de aplicare a noțiunii strict determinat, în condițiile în care evoluția viitoare a societății ar putea conduce la excluderea nejustificată a unor ipoteze din domeniul de incidență al art.8”.

Astfel, Comisia Europeană a Drepturilor Omului denumește dreptul la viața privată ca fiind: „Dreptul de a trăi, atât cât vrei, la adăpost de privirile celor străini. Acesta cuprinde, de asemenea, într-o anumită măsură, dreptul de a stabili și de a întreține relații cu alte ființe umane, cu deosebire în domeniul afectiv, pentru dezvoltarea și realizarea propriei personalități”.

Majoritatea autorilor consideră că noțiunea de „viață privată” are un conținut complex care grupează dreptul la propria imagine, dreptul la secretul corespondenței, ocrotirea secretului profesional, dreptul la nume, inviolabilitatea domiciliului, situația averii, viața sentimentală . Acesta privește viața privată, viața familială și viața de acasă, integritatea fizică și morală, onoarea și reputația, faptul de a nu fi prezentat sub o lumină falsă, nedivulgarea faptelor obișnuite sau jenante, publicarea fără permisiune de fotografii private, protecția împotriva spionajului, a indiscrețiilor nejustificate sau inadmisibile, protecția împotriva utilizării abuzive de comunicări private, protecția împotriva divulgării informațiilor comunicate sau primite în mod confidențial de către un particular”1 . Percepțiile noi din viața socială au dus la includerea în viața privată a unor aspecte moderne precum avortul, homosexualitatea, transsexualitatea, precum și anumite dezvoltări ale mijloacelor de comunicare, precum interceptările telefonice sau ale corespondenței electronice, utilizarea bazelor de date personale informatizate etc .

Viața privată nu cuprinde numai dreptul de a sta închis în propriul „univers”, cu excluderea celorlalți, adică viața privată personală, ci și dreptul de a ieși din acest „univers”, pentru a merge spre ceilalți membri ai societății, adică viața privată socială .

Într-o hotărâre de principiu, Curtea a arătat că dreptul la viață privată nu se limitează la „un «cerc intim» în care fiecare își poate trăi viața personală după plac,” ci înglobează și dreptul de a stabili și dezvolta relații cu semenii. În consecință, activitățile profesionale sau comerciale sunt incluse și ele în noțiunea de viață privată, deoarece oamenii întâlnesc în timp ce își exercită profesia cele mai multe ocazii de a „strânge legăturile cu lumea exterioară”. Acest fapt a fost perceput drept puțin artificial de o parte a doctrinei5 . Secția socială a Curții de Casație franceze reține și ea că „angajatul are dreptul, chiar în timpul lucrului și la locul de muncă, la respectarea intimității vieții sale private”.

Dreptul la respectarea vieții private vizează, în principal, apărarea indivizilor împotriva ingerințelor arbitrare ale puterilor publice. De asemenea, acest drept generează în sarcina statelor obligații pozitive, adică adoptarea unor măsuri de ordin legislativ sau de alt ordin, destinate să facă efectivă interdicția unor asemenea imixtiuni în viața privată. Acest lucru este necesar cu atât mai mult cu cât atingerile aduse dreptului la respectarea vieții private sunt adesea consecința faptelor unor persoane particulare, printre care se numără și societățile de presă și jurnaliștii.

În legislația națională, art. 11 alin. (2) și art. 20 din Constituția României, republicată, formulează două principii de bază, respectiv principiul efectului direct, prin includerea în dreptul român a tratatelor internaționale ratificate de România și respectiv principiul priorității reglementărilor internaționale privind drepturile omului față de legile interne în caz de neconcordanță.

În cuprinsul mai multor articole, legea fundamentală conturează un nivel ridicat de protecție a dreptului la viață privată, impunând obligația respectării acestuia în sarcina altor subiecte de drept. Astfel, potrivit art. 26, „autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată”, iar în conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (6) „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine”.

Dreptul la respectarea vieții private, a domiciliului și a corespondenței unei persoane trebuie să fie nu numai reglementat prin dispoziții legale naționale și internaționale, ci și protejat prin normele dreptului civil, urmărindu-se repararea prejudiciului și prin norme de drept penal, viața privată fiind ocrotită prin incriminarea faptelor care aduc atingere secretului și liniștii personale.

Noul Cod civil cuprinde reglementări specifice referitoare la ocrotirea drepturilor la viață, sănătate și integritate, a dreptului la viață privată și la demnitatea persoanei, precum și la respectul memoriei persoanei decedate, prin reglementarea expresă a dreptului celui vătămat sau amenințat cu o atingere ilicită adusă personalității sale de a cere oricând instanței fie interzicerea încălcării, dacă ea este iminentă; fie încetarea încălcării și interzicerea ei, dacă ea durează încă, fie constatarea caracterului ilicit al încălcării aduse, dacă tulburarea pe care ea a creat-o subzistă încă sau consacrarea, ca mijloc specific de apărare, a dreptului la replică ori instituirea unor măsuri provizorii specifice.

Curtea ajunge să se pronunțe asupra raportului dintre dreptul la viata privata și libertatea presei într-o speță în care o publicație franceză a divulgat publicului poze private ale unei actrițe. Mai exact, revista „Voici”, editată de societatea Prisma Presse, a publicat, împreună cu un articol care vorbea într-un mod ironic despre viața amoroasă a actriței, niște poze ale acesteia însoțită de partenerul ei, din vacanța din Tunisia când cei doi stăteau pe marginea unei piscine în costume de baie. Considerând că astfel i s-a încălat dreptul la viață privată, actrița a acționat în justiție societatea editoare, cerând despăgubiri, precum și publicarea unui comunicat conținând termenii hotărârii pe care o va da instanța. Prima instanță decide că pozele aparțineau vieții private a reclamantei și că o persoană are drept la respectarea vieții sale intime „indiferent de notorietatea sa,” dând câștig de cauză actriței. Societatea de presă utilizează apoi calea apelului, motivează că articolul respectiv nu a încălcat grav dreptul actriței, ținând cont de cariera și personalitatea ei și că obligația publicării acelui comunicat nu e întemeiată juridic. Curtea de Apel din Paris menține hotărârea primei instanțe și reține că și dacă în alte ocazii, fie ele numeroase, persoana publică și-a dat acordul privind publicarea unor aspecte ale vieții sale private, aceasta nu înseamnă că ea își pierde dreptul de a refuza publicarea unor alte asemenea apecte sau că publicația nu mai e obligată să obțină consimțământul ei înainte de a publica. În privința comunicatului, Curtea de casație franceză hotărăște că acesta nu încalcă libertatea de exprimare, căci este necesar pentru reparația integrală a prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor altuia. Curtea de la Strasbourg respinge acțiunea societății de presă dând dreptate instanțelor naționale. Articolul litigios, publicat cu scopul de a satisface curiozitatea publicului 1 CEDO, hot. Wirtschafts-Trend Zeitschriften-Verlagsgesellschaft m.b.H. c. Austriei, 13 decembrie 2005, Curierul Judiciar, nr. 2/2006, p. 26. 38 cu privire la viața privată a actriței, nu a servit vreunei dezbateri de interes public general în ciuda notorietății acestei persoane, iar obligarea publicării acelui comunicat este posibilă pentru a repara prejudiciul cazuat și pentru a informa publicul că fotografiile au fost publicate fără a obține consimțământul persoanei.

5.2 Viața privată și deminitatea persoanei

Astfel, drepturile personalității sunt calificate, în general, acele drepturi inerente calității de persoană umană care aparțin oricărui individ prin însuși faptul că este om. Aceste drepturi pe care unii autori le numesc primordiale sau, după alți autori, drepturile fundamentale ale omului, sunt prerogative care pot fi calificate ca drepturi subiective și sunt înzestrate cu o acțiune in justiție. 

Aceste prerogative aparțin oricărei persoane ca drepturi câștigate chiar de la naștere.

Astfel, drepturile personalitatii sunt acele prerogative în care titularului i se recunoaște facultatea de a se bucura și de a-i fi apărate atributele și interesele esențiale și inerente persoanei sale. Rațiunea ultimă a acestor drepturi se află, în opinia noastră, în demnitatea persoanei și libera dezvoltare a personalității. Personalitatea la care fac referire aceste drepturi nu se reduce la noțiunea tehnică de personalitate juridică, în sensul de a fi subiect de drept. Ea vrea să spună mai mult și anume: persoana umană în totalitatea sa, în realitatea sa biologică, psihologică și socială.

Drepturile personalității au natura de drepturi personal nepatrimoniale deoarece ele nu au un conținut economic. Astfel, viața, demnitatea, onoarea etc. nu pot fi evaluate în bani, iar aceste drepturi nu sunt bunuri în sensul strict al termenului.

In doctrina noastră majoritatea autorilor clasifică drepturile extrapatrimoniale în trei categorii:

a) drepturi care privesc existența și integritatea (fizică și morală a persoanei, dreptul la viață, la sănătate, la integritate corporală, dreptul la onoare, cinste ori reputație, dreptul la demnitatea umană);

b) drepturi privind atributele de identificare ale persoanelor fizice și juridice (dreptul la nume, la denumire, la domiciliu etc.);

c) drepturi privind creația intelectuală, adică cele izvorâte din opera literară, artistică ori științifică și din invenție.

Drepturile personalității nu sunt susceptibile de a schimba titularul fiind netransmisibile, ceea ce înseamnă că la moartea persoanei se sting și nu se transmit moștenitorilor. Datorita faptului ca aceste drepturi nu sunt susceptibile de o evaluare pecuniară, ci operează cu interese de ordin moral, ele nu sunt influențate de mecanismele economice. Aceste drepturi sunt incesibile deoarece nu pot face obiectul, prin acte juridice cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, al unei cesiuni sau renunțări definitive. Ele sunt apoi insesizabile tocmai pentru că nu constituie bunuri economice; deci ele nu pot fi urmărite silit de creditorii persoanei respective. De aceea se spune că ele sunt în afara comerțului, sunt imprescriptibile (achizitiv și extinctiv) și opozabile erga omnes.

INGERINȚE ALE PRESEI ÎN VIAȚA PRIVATĂ

6.1 Aspecte generale

Mass-media apare adeseori asemeni unui câmp minat cu probleme ce țin, pe de o parte, de respectarea normelor eticii profesionale, iar pe de altă parte, a balanței dintre interesul public și imixtiunea în viața privată.

Se știe că viața intimă a personei constituie un element esențial al dezvoltării armonioase a omului. In cadrul vieții intime omul își manifestă cele mai profunde și personale însușiri, tendințe, își realizează cele mai ascunse dorințe, toate dând expresie personalității reale a unui individ.

Viața intimă cuprinde un ansamblu de însușiri și manifestări pe care individul dorește să nu fie cunoscute de nimeni, sau eventual de un un număr restrans de personae din jurul său. Viața inimă de expresie unor trăsături și manifestări ale personalității individului pe care acesta nu dorește să le facă publice.

Ingerința în viața privată presupune „faptul de a aduce la cunoștința publicului sau a unui număr determinat de persoane, a unor elemente referitoare la viața personală”.

Prin publicațiile ei, presa de multe ori încalcă dreptul la viață privată. Majoritatea ingerințelor presei în viața privată sunt făcute prin intermediul revistelor mondene. Acestea reprezintă presa în care crima, sexul și dezvăluirile senzaționale din intimitatea personalităților publice, tratate cu insistență, ocupă spații ample. In toata lumea exista o gama variata de reviste care au un numar ridicat de cumparatori.

Rata vânzării tabloidelor dovedește că publicul însuși cere astfel de dezvăluiri senzaționale. În aceasta, împreună cu dorința jurnaliștilor de dovedi ipocrizia, abaterea de la morală a persoanelor publice admirate constau argumentele jurnaliștilor ce susțin acest tip de presă.2 Dar interesul public și cel comercial al presei de scandal trebuie să cedeze în fața protejării efective a vieții private.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fixat un nivel ridicat de protecție a presei, întemeindu-l pe prezumția că interesul general este mai bine servit când i se oferă publicului cele mai cuprinzătoare informații cu putință[3] și, pentru ca informațiile, fotografiile și înregistrările publicate de către presă să încalce dreptul la viață privată, sunt necesare două condiții: în primul rând trebuie ca acestea să facă parte din sfera vieții private, iar în al doilea rând trebuie ca publicarea lor să fie făcută fără acordul persoanei în cauză sau al moștenitorilor, unde este cazul. Așadar, pentru a exista răspundere este suficient ca relatarea faptului din viața privată a persoanei să nu fi fost autorizată de cel interesat, iar respectivul eveniment să fi devenit un fapt public.

Determinarea conținutului dreptului la viață privată a ridicat probleme deosebite în jurisprudență și doctrină datorită caracterului său hibrid, grevat de variabile specifice fiecărui individ, având o arie de cuprindere foarte vastă ‘’ acoperind secretul, intimitatea cât și libertatea individuală de alegere în orientarea sexuală sau alte chestiuni’’.

Cea mai cunoscuta definiție dată noțiunii de ‘’ viață privată’’ de către literatura de specialitate din Occident, este aceea potrivit cu care dreptul la viața personală, este dreptul individului la o viață restrânsă și anonimă . Acestei definiții i se impută faptul că redă numai aspectul psihologic al revendicării dreptului, omițând elementele obiective ale acestuia cum sunt ‘’ imaginea’’, ‘’sursa de venit’’, ‘’ impozitele plătite’’, ‘’ modul de a-și petrece timpul liber’’, ‘’ viața profesională’’, ‘’ sănătatea’’.

De asemenea, asupra conținutului conceptului de ‘’viață privată’’ s-a promovat și Adunarea consultativa a Consiliului Europei care la 23 ianuarie 1970, a adoptat Rezoluția 428 ce prevede: ‘’În limitele sale esențiale, dreptul la respectarea vieții private constă în posibilitatea persoanei de a-și duce viața așa cum dorește, cu un minim de ingerințe. Acest drept se referă la viața privată, la viața familială și la aceea a căminului, la integritatea fizică și morală, la onoare și reputație, la faptul de a nu fi prezentat într-o lumină falsă, la nedivulgarea unor fapte inutile și jenante, la publicarea fără autorizare a unor fotografii private, la protecția împotriva spionajului și a indiscrețiilor nejustificate sau inadmisibile, la protecție împotriva utilizării abuzive a comunicațiilor private, la protecția împotriva informațiilor confidențiale comunicate sau primite de către un particular.’’

Așa cum am arătat, deosebit de important în aprecierea ingerințelor presei în viața privată a persoanelor, este elementul spațial, pentru că se pune problema dacă viața privată se poate desfășura într-un loc public sau accesibil publicului.

Ingerințele presei în viața privată a persoanelor au scos la iveală problema spațiului și, anume, dacă viața privată se poate desfășura într-un loc public sau accesibil publicului. Astfel o fotografie luată pe stradă sau pe plajă nu poate cădea sub incidența legii, cu unele excepții. Dar se prezumă că o persoană se crede la adăpost de privirile celorlalți dacă se află într-o barcă ce nu se află în apropiere de o plajă sau port, ci este în larg, dacă nicio ambarcațiune nu evoluează în vecinătate. Sunt, de asemenea, locuri private o cameră de spital, un loc de detenție.

Un alt aspect care trebuie mentionat este întinderea vieții private a unei persoane publice. Persoana publică este acea persoană care deține o funcție oficială, sau, în sens larg, acea persoană care joacă un rol în viața publică, fie în politică, economie, arte, în materie socială, sport sau orice alt domeniu . Presa se folosește deseori de argumentul că invadarea vieții private a persoanelor, în special a celor publice, este justificată de dreptul cititorilor de a fi informați chiar și în domeniul vieții private.

Astfel, CEDO, în hotărârea von Hannover c. Germaniei din 24 iunie 2004 a precizat:Statul are obligația de a sancționa atingerile vieții private comise de un terț.

Reclamanta este fiica prințului Rainier III de Monaco. Mai multe reviste germane au publicat poze cu reclamanta, surprinse când se afla în afara domiciliului său și în cadrul activităților sale cotidiene, singură sau acompaniată de diverse persoane. Reclamanta a sesizat o instanță pentru a solicita încetarea publicării acelor poze, însă cererea sa a fost respinsă pe motiv că reclamanta este o personalitate a istoriei contemporane și trebuie să tolereze publicarea fără consimțământul său a fotografiilor luate în afara domiciliului său, așa cum permitea o lege germană. Instanța supremă a considerat că ea benefica de dreptul la intimitate și în afara domiciliului său, însă doar în acele locuri închise în care era evident că vroia să fie singură. Pe baza acestui criteriu, reclamanta a obținut câștig de cauză în raport de pozele care o înfățișau împreună cu prietenul său într-un restaurant. Aceasta viziune a fost confirmată de către Curtea Constituțională, care a afirmat că prevalează libertatea presei de a prezenta o personalitate publică dincolo de momentele în care își manifestă funcțiile.Art. 8 („Dreptul la respectarea vieții private și de familie”). Publicarea acelor fotografii constituie o atingere a dreptului la viață privată a reclamantei. Curtea amintește totuși că aceasta nu este o personalitate politică și că nu îndeplinește nicio funcție oficială în cadrul statului monegasc, astfel încât este dificil de afirmat că ele contribuie la dezbaterea unor probleme de interes general. În plus, Curtea a considerat că criteriul utilizat de către instanțele germane este prea vag și riscă să permită unei persoane o mult prea redusă zonă de intimitate, astfel încât viața sa privată să se reducă la prea puține momente. De aceea, Curtea a considerat că permisiunea acordată de către statul german cu privire la intruziunile în viața privată a reclamantei constituie o violare a dreptului acesteia la viață privată.

Opinia publică exercită un control asupra vieții private a oamenilor politici și se interesează de cei care sunt celebrități, de multe ori reușita lor profesională depinde de opinia publică. Se poate ca anumite elemente ale vieții private ale unei persoane care exercită o activitate publică sau care a dobândit o anumită notorietate să poată deveni de interes public. Se poate întâmpla și ca un individ simplu, prin comportamentul său privat, să atingă interese care țin de domeniul public (o privatizare ilegală, devalizarea unei bănci, folosirea abuzivă a fondurilor publice etc.).

Libertatea presei are limite fixate, mai ales în privința protecției reputației altuia, dar îi revine, totuși sarcina să comunice informații și idei cu privire la problemele dezbătute în arena politică, precum și cu privire la cele care țin de alte domenii de interes public. Funcției sale care constă în difuzarea acestor informații și idei, îi corespunde dreptul publicului da a le primi. Presa are obligația de a publica doar informații de interes public. Sfera informațiilor de interes public nu conține doar date privind activitatea autorităților sau instituțiilor publice, ci toate informațiile legate de interesele generale ale societății. O informație de interes public trebuie să urmărească conștientizarea publicului cu privire la interesele sale generale, într-un context social existent la un moment dat, precum și la modul în care acestea pot fi satisfăcute. Ansamblul intereselor care afectează societatea pot fi, uneori, opuse intereselor private sau de grup. Dar presa trebuie să-și orienteze acțiunile potrivit interesului general, care primează întotdeauna. Presa este obligată să renunțe chiar și la propriile interese economice sau de altă natură, dacă acestea sunt contrare interesului publicului de a fi corect informat. Însă dreptul de a primi informații nu există decât în cazul în care persoana care comunică acele informații dorește să facă acest lucru. Art. 10 nu consacră un drept de acces la informații în situația în care persoana care deține aceste informații nu dorește să le comunice, altfel spus, nu consacră o obligație a altora de a comunica informații (CEDO, dec. Stephan Eccleston c. Marii Britanii). Dreptul de a primi informații semnifică numai că, în situația în care există, pe de o parte, dorința de a comunica informații și, pe de altă parte, dorința de a primi informații, conform art. 10, statul nu se poate interpune în procesul de comunicare.

Informarea prin mass-media implică responsabilitatea juridică a jurnaliștilor, pe de o parte, față de populația care, în cazul unei informări greșite, nu are posibilitatea să-și formeze convingeri corecte și, pe de altă parte, față de persoanele despre care se face referire, care au dreptul la respectul vieții private. În ciuda importanței rolului presei într-o societate democratică, un jurnalist rămâne totuși un cetățean obișnuit. El nu beneficiază de o imunitate care să îi permită să compromită reputația unor oameni. Chiar și în absența dușmăniei, dorința de a informa publicul nu e suficientă pentru a justifica orice comportament al jurnalistului. În constatarea legitimității ingerințelor presei în viața privată, preferința pe care judecătorul o are pentru libertatea presei sau pentru dreptul la viață privată nu poate fi una de ordin general, ci numai una circumstanțială, care să țină cont de cazul concret dedus judecății. În măsura în care libertatea de exprimare se exercită pentru analiza unui subiect de interes general sau cu privire la activitatea unei persoane publice, această libertate trebuie considerată ca reprezentând principiul în acest raport, iar protecția vieții private constituind excepția. Din contră, dacă motivul exercitării libertății de exprimare nu este unul de interes general trebuie protejată în principiu viața privată a persoanei.

În cadrul controlului pe care îl exercită asupra necesității măsurilor restrictive, Curtea trebuie să urmărească un „just echilibru” între interesele care sunt în joc și să nu stabilească o ierarhie între drepturile concurente. Deși Convenția părea să opereze „neutralizarea” reciprocă a dreptului la libertatea de expresie și a celui la respectarea vieții private, autorizând statele să-l limiteze pe primul pentru a apăra viața privată de excesele libertății de informare, este evident că primul prevalează în prezent față de cel de al doilea. Curtea europeană a precizat, mai ales, că limitele criticii admisibile sunt mai largi în cazul unui om politic vizat în calitatea sa de persoană publică, decât în cazul unui simplu particular (Lingens c. Austriei, 08.07. 1986) . Acest aspect a fost recunoscut și de instanțele române . Totuși, este necesar și ca presa să contribuie la o dezbatere de interes general, în caz contrar, vor prevala exigențele protejării vieții private.

Cazurile din fața Curții îndreptate împotriva României și în care era vorba despre delicte de presă nu au privit raportul dintre libertatea presei și dreptul la viață privată, ci doar limitele admisibile ale criticii efectuate de către presă. Astfel că în acest domeniu, instanța europeană nu s-a pronunțat încă asupra îndeplinirii obligației pozitive de către România și nici asupra practicilor instanțelor domestice. Toate problemele izvorâte din acest raport au rămas în discuție doar la nivel național.

6.2. Publicarea imaginii unei persone

Orice persoană are dreptul să dispună de ea însăși, astfel se poate spune că dispune și de imaginea sa așa cum dorește. Dreptul la propria imagine comport facultatea pentru individ de a se opune publicării imaginii sale fără consimțămantul său. Imaginea exprima caracteristicile exterioare, fizice ale persoanei și nu însușiri comportamentale. Este vorba de trăsăturile fizice ale persoanei, dar noțiunea a fost extisă și la voce, care este considerată a fi un atribut al personalității.

Curtea a specificat că imaginea persoanei intră în sfera vieții private . În baza obligațiilor sale pozitive, statul semnatar trebuie să garanteze oricărei persoane, chiar dacă aceasta este persoană publică, protecția și respectarea vieții sale private, împotriva practicilor presei de senzație. Protejarea reputației și drepturilor semenilor este menită să restângă mai mult decât de obicei libertatea presei. Măsura în care o persoană cooperează de bună voie cu un ziarist este luată în considerare la examinarea de către instanțele judecătorești a unei pretinse ingerințe, dar lipsa consimțământului de a publica nu duce automat la stabilirea unui comportament ilegal. Deoarece este încă neclar cum pot fi echilibrate libertatea presei și dreptul publicului de a afla, pe de o parte, și dreptul la viața privată, pe de altă parte, instanța de judecată trebuie să acorde o greutate mai mare rolului de câine de pază al presei. Consimțământul persoanei cu privire la publicarea imaginii acesteia poate fi expres sau tacit. Se consideră că întotdeauna când persoana în cauză se află într-un loc privat, consimțământul trebuie să fie expres.

Curtea de la Strasbourg a conturat raportul dintre libertatea presei și dreptul la viață privată în cauze privind publicarea de către presă a fotografiilor unor persoane. Astfel, Curtea s-a pronunțat asupra întinderii sferei vieții private a persoanelor publice și private, asupra respectului datorat imaginii unei persoane decedate și sentimentelor moștenitorilor săi, precum și despre dreptul unor persoane care au avut anumite probleme cu legea, foști deținuți sau persoane urmărite penal, de a nu li se publica fotografia în presă.

6.2.1. Publicarea imaginii unei persoane publice

Restrângerea sferei vieții private a unei persoane publice în favoarea vieții publice se poate fundamenta teoretic pe concurența cu dreptul de informare a publicului. Interesul legitim al publicului există în cazul activităților publice, căci „nu putem califica drept interes legitim sentimentul de curiozitate la adresa treburilor persoanle și familiale ale altuia”.

Principala dificultate în domeniul persoanelor publice rezultă din limitarea dificilă a vieții publice de cea privată. Viața privată a unei vedete este percepută de numeroși admiratori ca o prelungire a vieții sale publice, chiar a personajelor pe care le interpretează pe ecran, unde este cazul. Așa se explică succesul revistelor mondene, precum și a vânzărilor de obiecte intime ce au aprținut vedetelor. Exploatarea sub forma licențelor sau a drepturilor conexe numelui sau imaginii persoanelor celebre reprezintă o piață anuală de miliarde. Deja, din 1858, în Franța se respectă dreptul la viață privată a acestor persoane. Instanțele franceze includ în dreptul la respectarea vieții private și protejarea imaginii, ca atribut al personalității, și consideră că aduce atingere dreptului la respectarea imaginii unei persoane publicarea unei fotografii a acesteia, în cazul în care această publicare nu este justificată de implicarea persoanei într-un eveniment a cărui importanță să legitimeze această divulgare pentru informarea publicului.

O speță din anul 1990 a scos la iveală în Marea Britanie problema neexistenței unei reglementări cu privire la viața privată. În cazul de față este vorba despre fotografierea și intervievarea unui actor cunoscut aflat pe patul de spital în urma unui accident, de către reporterii unui tabloid (The Sunday Sport). Starea actorului era gravă, medicii limitând accesul în rezerva pacientului doar rudelor apropiate și unui cerc restrâns de prieteni. Știind prea bine acest lucru, jurnaliștii pătrund în camera de spital și fotografiază pacientul cu intenția de a publica pozele o dată cu interviul pentru care reclamantul, la momentul respectiv, nu era capabil să își dea acordul. Deși judecătorii sunt convinși că actorul nu și-a exprimat consimțământul pentru acestea și că faptele jurnaliștilor constituie o ingerință în viața privată, nu pot invoca art. 8 din Convenție, deoarece acest act nu fusese introdus în dreptul britanic și, prin urmare, nu putea fi invocat. Instanța britanică afirmă necesitatea promovării de către Parlament a unui act care să protejeze dreptul la viață privată. Jurnaliștii nu au putut fi sancționați decât pentru falsele afirmații potrivit cărora aveau consimțământul reclamantului.

Curtea de casație franceză constată într-o cauză încălcarea dreptului la viață privată și la respectarea imaginii personale, prevăzut în art. 9 din C. civ. fr. În fapt, o societate de presă a publicat într-un săptămânal un articol și o fotografie a reclamantei, fără a obține consimțământul ei, și divulgând un alt aspect al vieții private, relațiile întreținute de aceasta cu un jucător de fotbal. De vreme ce respectivele publicări n-au putut fi justificate de implicarea reclamantei întrun eveniment a cărui importanță să fi făcut legitimă această divulgare pentru informarea publicului, dreptul la viață privată a fost, cu siguranță, încălcat.

Într-o cauză adusă în fața Curții Europene a Drepturilor Omului se precizează că atunci când persoana de bună voie intră în arena publică trebuie să se dea dovadă de un mai mare grad de toleranță cu privire la publicarea fotografiei acesteia. Instanța austriacă a sancționat civil o publicație la despăgubiri, cheltuieli de procedură și injoncțiune de a nu repeta publicarea, pentru publicarea unui articol sub titlul de „Bonnie și Clyde”. Acest articol privea fuga în străinătate, împreună cu concubina sa, a unui parlamentar acuzat de săvârșirea unor infracțiuni și era ilustrat cu fotografiile însoțitoarei. Curtea hotărăște că fotografia nu viza viața privată din moment ce ulterior fugii, persoana în cauză s-a lăsat fotografiată și a acordat interviuri, iar instanța națională și-a depășit, prin sancționarea publicației, marja de apreciere, măsura nefiind necesară într-o societate democratică.

Nu toate cazurile privind publicarea de fotografii private în presă aduse în fața Curții au avut ca reclamant publicațiile care au considerat că li s-a încălcat libertatea de exprimare de instanțele naționale, ci au existat și cazuri în care persoana care a făcut obiectul publicării a considerat că statul i-a încălcat dreptul la viață privată prin nesancționarea presei.

Probabil cel mai celebru proces privind raportul dintre dreptul la viață privată și libertatea presei este cel intentat de către prințesa Caroline de Monaco împotriva Germaniei. Jurisprudența germană distinge între persoane „total publice” – acelea a căror viață și imagine aparțin istoriei contemporane, cum ar fi membrii caselor regale, persoane devenite publice ocazional, accidental, pe o perioadă de timp suscită interesul publicului, cum ar fi un artist celebru sau un criminal în timpul judecării procesului său, dar care apoi va reveni la condiția de persoană particulară, și persoanele particulare, private propriu-zise – necunoscute unui cerc mai larg de oameni. În speță, mai multe reviste germane au publicat de-a lungul anilor fotografii ale prințesei și ale membrilor familiei ei sau a prietenilor în activități private (luând masa în restaurante, călărind, mergând cu barca, la cumpărături, la spectacole, ieșind din casă, mergând cu bicicleta sau jucând tenis, poze din vacanțe). Prințesa a acționat în instanță una din societățile de presă pentru încălcarea dreptului la viață privată. Prima instanță hotărăște că nu i s-a încălcat acest drept deoarece pozele au fost făcute în locuri publice, iar persoanele publice nu pot avea viață privată în afara locuinței lor. Instanța de apel decide același lucru adăugând că aceste publicări au loc pentru a satisface interesul publicului. Curtea Federală de Justiție consideră că a fost afectat dreptul la viață privată doar prin publicarea pozelor care îi reprezentau pe prințesă și partenerul ei într-un colț îndepărtat al unui restaurant, deoarece de aici rezulta că prin alegerea acestui loc cei doi au dorit să nu fie în vizorul publicului. Restul pozelor sunt justificate prin interesul publicului de a o vedea pe prințesă, comportamentul ei în public, chiar și în afara exercitării atribuțiilor oficiale. Curtea constituțională consideră că pozele în care apar și membri ai familiei încalcă dreptul la viață privată. Ea mai reține că există un interes general în privința fotografiilor reprezentând personalități ale societății contemporane, deoarece publicul are dreptul să observe comportamentul acestor persoane și în afara exercițiului funcției oficiale, putând astfel să își formeze o opinie mai clară despre acești oameni care sunt uneori modele de urmat.

În consecință, în aceste situații libertatea de presei, dreptul ei de a informa publicul privează în fața dreptului la viață privată. În ceea ce privește pozele luate în timp ce reclamanta se afla la o piscină privată, instanțele germane decid că acest loc este unul public chiar dacă se poate intra pe baza unei taxe. Curtea de la Strasbourg nu s-a pronunțat decât asupra pozelor despre care instanțele germane au hotărât că nu încalcă dreptul la viața privată. Spre deosebire de acestea din urmă, Curtea a hotărât că aceste fotografii încalcă dreptul reclamantei. Cât despre presa de scandal, s-a constatat că aceasta poate provoca prin continua urmărire a persoanelor publice o puternică senzație de intruziune în viața privată, chiar de persecuție. Prințesa de Monaco, deși reprezintă familia conducătoare a acestui stat la unele evenimente culturale sau caritabile, ea nu deține nicio funcție oficială. În speță, publicarea acestor fotografii nu a servit deloc vreunui interes general, ci doar divertismentului unor cititori și satisfacerii unor simple curiozități legate de o persoană, numai datorită apartenenței sale la o familie regală. Prin urmare, interesul publicului de a afla detalii despre viața privată a reclamantei nu există și chiar dacă ar exista nu prevalează în fața dreptului acesteia de a i se respecta viața privată. Cât despre criteriul spațial aplicat de instanțele naționale, acesta nu este suficient de clar, iar dovedirea că un loc este ferit de văzul publicului este deseori greu de prevăzut și apoi de dovedit. Sfera vieții private este într-adevăr dificil de conturat în cazul persoanelor publice. Într-o opinie separată, judecătorul Barreto consideră că criteriul spațial este prea restrictiv și ar trebui nuanțat de existența unei așteptări rezonabile la intimitate, fapt ce trebuie stabilit de la caz la caz. În speță, acesta exemplifică cu piscina privată din aer liber, de unde, deși pozele au fost făcute pe ascuns, locul era deschis publicului, iar clădirile vecine aveau vedere spre acest loc, reclamanta ar fi trebuit să realizeze că este expusă publicului.

În România, a avut loc în ultimul an un caz celebru care demonstrează că instanțele naționale se raliază celor internaționale în protejarea vieții private a persoanelor publice împotriva hărțuirii tabloidelor. Astfel, în vara lui 2008 un cunoscut om de televiziune a petrecut vacanța în Nisa, Franța. Fotoreporteri ai ziarului Cancan au urmărit-o pe reclamantă și au fotografiat momente din vacanță. Aceștia au publicat apoi poze cu ea când își schimba hainele în prezența soacrei, într-un loc mai retras al plajei, în spatele unui cort, dar nu complet izolat de privirile terților. Se observă că fotografiile sunt făcute în mod ascuns, de la depărtare. Reclamanta a specificat că nu și-a dat consimțământul pentru luarea fotografiilor, cu atât mai puțin pentru publicarea lor. Tribunalul București a dat câștig de cauză publicațiilor. În ciuda poziției societății de presă care susținea că își exercită libertatea de expresie, Curtea de Apel București a dat câștig de cauză reclamantei, înterzicând tabloidului să mai publice fotografii sau materiale video cu aceasta și membrii familiei ei în cadrul unor activități private. Reprezentanții ziarului au considerat că „soluția este ambiguă și abuzivă”, deoarece termenul de „activitate privată” nu este bine definit și nu există „un instrument care să stabilească ce activități private și ce activități sunt publice”. De fapt, instanțele române au procedat în mod corect. Întradevăr, locul unde persoana publică în cauză a ales să se schimbe nu era complet închis, dar ea avea așteptarea îndreptățită că nu e văzută de către public.

Așasar, instanțele recunosc dreptul la viață privată și în cazul persoanelor publice, iar interesul unui segment de public pentru a le vedea pe acestea și în cadrul activităților private nu este unul legitim, care să justifice încălcarea dreptului celebrităților de a fi lăsate în pace.

6.2.2. Publicarea imaginii unei persoane private

În cazul publicării fotografiilor unei persoane private, discuțiile de la nivelul instanțelor s-au purtat mai ales pe calificarea dată locului, de public sau privat, pe natura activităților imortalizate, mai puțin asupra interesului publicului de a fi informat, precum în cazul persoanelor publice. Pentru a determina dacă fotografierea unei persoane intră în domeniul de protecție instituit de art. 8, Curtea a reținut că, în jurisprudența sa, fosta Comisie a examinat dacă această activitate s-a realizat în locuri publice sau cu ocazia unor incidente publice.

În situația în care un reclamant ar figura pe o fotografie luată cu ocazia unei manifestații publice, într-un loc public, nu există o ingerință în exercițiul dreptului la viață privată a persoanei în cauză, atât timp cât fotografia în discuție nu a fost făcută și conservată decât în scopul de a relata desfășurarea manifestației cu ocazia căreia ea a fost realizată, fără a se urmări identificarea și dezvăluirea identității persoanelor fotografiate. Deși speța se referea la fotografia realizată de către autorități, același principiu se poate aplica și în cazul în care presa a utilizat o fotografie a mulțimii participante la manifestație pentru a ilustra știrea despre acest eveniment și fără a prezenta identitatea persoanelor sau a evidenția vreo persoană în mod special.

Într-o cunoscută cauză, Curtea a trebuit să stabilească în ce măsură intervine dreptul la respectarea vieții private, atunci când imaginile redau spațiul public. În speță, mai multe articole de presă și reportaje de televiziune, prezentând beneficiile sistemului de supraveghere video din spațiile publice, publică imagini cu reclamantul, care îl reprezentau pe acesta imediat după ce a încercat să se sinucidă pe stradă, tăindu-și venele cu un cuțit. Acesta este salvat prin intervenția poliției care a fost anunțată de către operatorul sistemului de supraveghere. În urma acestor difuzări, mai multe persoane care îl cunosc pe reclamant îl identifică. Reclamantul nu se plânge de colectarea și stocarea datelor înregistrate prin sistemul de supraveghere video, ci de comportamentul autorităților locale care au dat imaginile presei fără a se asigura că identitatea reclamantului nu va fi divulgată, permițând difuzarea publică a imaginilor, fapt ce i-a afectat viața privată. Comisia pentru plângeri împotriva presei, organ englez, constată, în urma unei plângeri a reclamantului, că nu i s-a încălcat dreptul la viață privată, întrucât, indiferent dacă a putut fi identificat din fotografiile și înregistrările apărute în presă, faptele în discuție au avut loc pe o stradă principală a orașului, deci în public, iar o dată cu divulgarea imaginilor s-a specificat că persoana nu a fost acuzată de săvârșirea vreunei infracțiuni. Guvernul reține același lucru și anume faptul că prin alegerea locului unde reclamantul a ales să se sinucidă, acesta a scos acțiunea din sfera vieții private. Curtea europeană e de acord cu reclamantul, considerând că i-a fost încălcat dreptul la respectarea vieții private. Deși tentativa de suicid a avut loc în public, aceasta a fost văzută în final de mult mai mulți oameni decât putea să prevadă reclamantul când a ales să comită fapta în public. Instanța de la Strasbourg reține că acesta se afla în public, pe stradă, dar nu în scopul participării la vreo acțiune publică și nefiind o figură publică. Tentativa de suicid a avut loc noaptea târziu, pe fondul unei stări de depresie accentuate și, deși s-a aflat într-un loc public cu un cuțit, el nu a fost acuzat de această faptă. Prin urmare, ingerința nu poate fi justificată ca având drept scop siguranța publică, prevenirea tulburărilor și infracțiunilor și protecției drepturilor altora. Curtea recunoaște puternicul interes al statelor în detectarea și prevenirea infacțiunilor, dar notează că aceste obiective puteau fi atinse și în alte moduri, decât prin nerespectarea dreptului la viață privată al reclamantului. Astfel, putea să i se ceară acestuia consimțământul pentru redarea imaginilor sau cel puțin ar fi trebuit luate măsuri în vederea ascunderii identității sale. În împrejurările cauzei, nu existau motive suficiente sau relevante care să justifice publicarea imaginilor reclamantului fără consimțământul său ori fără mascarea identității sale. De asemenea, Curtea reține că apariția voluntară ulterioară a reclamantului la televizor nu diminuează natura gravă a ingerinței în dreptul la viață privată, ingerință constatată în unanimitate de către judecătorii de la Strasbourg.

Curtea recunoaște că problema unei eventuale încălcări a dispozițiilor legale de către o persoană, fie și în sfera privată a vieții acesteia, poate, în anumite împrejurări, să reprezinte un interes public legitim1 , dar aici nu este cazul. Viața privată a persoanelor private se bucură de mai mult respect și cum nici interesul publicului cu privire la acestea nu este ridicat, instanțele judecătorești au avut mai puține ocazii de a sancționa presa pentru nerespectarea acestui drept. În majoritatea cazurilor, încălcarea servește intereselor legitime prevăzute în alin. 2 al art. 10 din Convenție.

6.2.4. Publicarea imaginii unei persoane decedate

Publicarea imaginii unei persoane decedate poate și ea să facă obiectul unor ingerințe ale presei în viața privată, dar în aceste situații este vorba despre viața privată a familiei defunctului.

Respectul datorat corpului și memoriei persoanei decedate: Persoanei decedate i se datorează respect cu privire la memoria sa, precum și cu privire la corpul său. Memoria persoanei decedate este protejată în aceleași condiții ca și imaginea și reputația persoanei aflate în viață.

Presa este obligată să respecte imaginea unei persoane și după moartea acesteia. Într-unul din numerele sale, revista Paris Match a publicat un articol „Străzile, războiul uitat”, ilustrându-l cu fotografia unui tânăr decedat întins pe o brancardă, pe jumătate dezbrăcat, cu fața însângerată, înconjurat de medici și asistenți. Curtea de Apel Paris a hotărât că „necesitatea unei ilustrări pertinente nu ar putea fi valabil invocată din moment ce articolul nu invoca un fapt de actualitate” și, deci, fotografia „aduce atingere demnității victimei”. Această atingere justifica plata unor daune interese de către editor familiei îndoliate. Totuși, Curtea de Casație franceză a desființat această decizie pe motiv că ea nu oferă baza legală privind art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului și nici nu caracterizează atingerea adusă victimei prin publicarea fotografiei.

Curtea a hotărât că publicarea fotografiilor unei persoane decedate poate aduce atingere vieții private a apropiaților victimei. Săptămânalul Paris Match a publicat o fotografie a corpului neînsuflețit al prefectului de Corsica, imediat după asasinarea sa, fără a avea acordul familiei. Publicarea fotografiei a fost făcută la 13 zile după asasinarea prefectului și la 10 zile după funeraliile acestuia. Societatea a considerat că evenimentul era de interes public, iar fotografia reprezenta un interes istoric. Guvernul francez a afirmat că fotografia demonstrează lipsă de respect față de imaginea prefectului, care a fost o persoană publică, și intruziune în viața privată a membrilor familiei defunctului, care nu sunt persoane publice. Curtea a hotărât că suferința resimțită de apropiații victimei trebuia să determine ziariștii să dea dovadă de prudență, cu atât mai mult cu cât decesul a intervenit în circumstanțe violente și traumatizante pentru familia victimei, care s-a opus în mod expres publicării fotografiei. Acest fapt le-a sporit durerea, aspect ce poate fi considerat ingerință în viața privată. Totodată s-a observat că se recunoaște libertatea redacțională a săptămânalului, caracterizată în special prin opțiunea de a își ilustra reportajele prin fotografii-șoc. Instanța franceză a respins cererea rudelor de a confisca toate numerele revistei, obligând doar la publicarea în numărul următor al aceleiași reviste a unui comunicat prin care informa publicul asupra lipsei consimțământului familiei celui decedat. Curtea a constatat că acest fapt nu reprezintă o ingerință a statului francez asupra libertății presei. Doi dintre judecătorii Curții au considerat contrariul. Astfel, datorită importanței istorice a evenimentului, dreptul publicului de a fi informat poate să prevaleze în fața sentimentelor rudelor, iar publicarea fotografiei care era neclară nu producea mai multă senzație sau șoc decât relatarea evenimentului.

Într-o altă cauză adusă în fața Curții, deși nu este vorba de o publicare făcută de către presă, instanța stabilește, totuși, niște reguli privind publicarea imaginii unei persoane decedate. În speță, nepoatele fondatorului uneia dintre primele fabrici de bere din regiunea Altay nu sunt de acord cu folosirea de către întreprindere a numelui și a portretului bunicului lor pe produse și în articole publicitare. Fotografia acestuia provine de pe un portret deținut doar de către familie, dar a cărui copie a fost dată de aceasta muzeului din regiune, locul de unde întreprinderea a obținut fotografia și permisiunea de a o utiliza. Reclamantele au susținut că acest fapt afectează viața lor privată și familială, confidențialitatea acesteia. Instanța națională a hotărât că din moment ce istoria familiei, precum și fotografiile membrilor ei au apărut în multe publicații, fiind cunoscuți, deci, de întregul public, folosirea numelui și a imaginii nu mai poate interfera cu viața privată. Această poziție a fost adoptată și de către guvernul Rusiei. Curtea hotărăște același lucru. Atunci când reclamantele au dat portretul muzeului și-au dat acordul ca acesta să fie văzut și de către alții. Așadar, putem conchide că publicarea deliberată de către o persoană sau moștenitorii ei a unor aspecte ce țin de viața privată înlătură caracterul de ingerință în viața privată a oricăror publicări subsecvente a acelorași fapte.

Respectarea voinței persoanei decedate este prevăzută și in NCC: ,,Orice persoană poate determina felul propriilor funeralii și poate dispune cu privire la corpul său după moarte. În cazul celor lipsiți de capacitate de exercițiu sau al celor cu capacitate de exercițiu restrânsă este necesar și consimțământul scris al părinților sau, după caz, al tutorelui. În lipsa unei opțiuni exprese a persoanei decedate, va fi respectată, în ordine, voința soțului, părinților, descendenților, rudelor în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv, legatarilor universali sau cu titlu universal ori dispoziția primarului comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București în a cărui rază teritorială a avut loc decesul. În toate cazurile se va ține seama de apartenența confesională a persoanei decedate’’.

În cazul persoanelor publice decedate, interesul publicului de a afla detalii despre moartea lor este mare, dar acest interes trebuie echilibrat cu necesitatea de a proteja durerea apropiaților. Curtea Constituțională din Spania (cazul Pantoja, 231/1998) a hotărât că, în interesul protejării vieții private a unei văduve, filmul video al morții soțului ei, un binecunoscut artist, poate fi proiectat în cadrul programului de știri al unei televiziuni, dar nu poate fi inclus într-o videocasetă destinată vânzării în scop comercial. Prin urmare, procesul de identificare a existenței unei ingerințe a presei în viața privată prin publicarea imaginii unei persoane decedate conține aceleași elemente ca și pentru situația publicării imaginii unei persoane în viață. Și în acest caz trebuie avută în vedere diferența dintre viața privată a unei persoane publice și a unei persoane obișnuite. De asemenea, trebuie urmărit dacă publicarea este justificată de satisfacerea interesului general sau dacă a fost permisă de către moștenitorii defunctului.

6.3. Divulgarea stării de sănătate

Starea de sănătate e un alt aspect al vieții private, iar o persoană are dreptul de a păstra pentru sine toate informațiile legate de aceasta. Curtea europeană a stabilit prin intermediul art. 8 pricipiile protejării datelor cu caracter personal relative la starea de sănătate: pricipiul confidențialității informațiilor privind starea de sănătate, calificat drept „principiu esențial al sistemului juridic” al tuturor statelor părți la Convenție; principiul unui control „cât mai riguros” al proporționalității ingerinței cu scopul urmărit, care implică faptul că, pentru a fi conformă cu art. 8, orice comunicare sau divulgare de informații cu privire la starea de sănătate a unei 48 persoane, fără consimțământul acesteia, va trebui să fie însoțită de garanții adecvate împotriva abuzurilor și să caute „să apere un aspect primordial al interesului public” .

Curtea a specificat că „protecția datelor personale, nu în ultimul rând a datelor cu caracter medical, este de o importanță fundamentală pentru ca o persoană să se poată bucura de dreptul său la respectarea vieții private și a vieții de familie așa cum este acesta garantat de art. 8 din Convenție. (…) De aceea, legislația internă a statelor trebuie să cuprindă garanții adecvate pentru a împiedica orice comunicare sau divulgare de date cu caracter personal privitoare la sănătatea persoanei.” Atunci când poliția anchetând o persoană seropozitivă pentru viol și omor, a divulgat jurnaliștilor că și reclamanta, soția acestuia la acea vreme, era seropozitivă, iar apoi s-a oferit presei și decizia instanței, care conținea numele complet al reclamantei și starea sa de sănătate, fapte publicate ulterior în cotidiene importante, s-a constatat încălcarea dreptului la viață privată.

Obligația de a păstra confidențialitatea datelor privind starea de sănătate a persoanei, se extinde chiar și în cazul persoanelor decedate, apare ca un reflex firesc al dreptului fundamental la viață privată, dacă se are în vedere faptul că, deși capacitatea de folosință a persoanei încetează la moartea acesteia, în virtutea respectului datorat persoanei umane, memoria persoanei decedate și opțiunile făcute în timpul vieții trebuie ocrotite și ulterior decesului. Dreptul de opțiune al pacientului privind păstrarea confidențialității cu privire la starea de sănătate nu este transmisibil mortis causa, păstrându-se astfel opțiunea exprimată până în momentul morții titularului dreptului.

Și persoanele publice se bucură de acest drept, mai puțin atunci când starea lor de sănătate ar putea avea efecte asupra societății. Acest lucru a fost dezbătut odată cu cauza Plon Société c. Franța. Deși reclamantul este o editură, putem considera principiile ce reies din acestă hotărâre ca aplicabile și presei întrucât se referă la publicarea în masă a unor informații. Editorii, fie că se asociază sau nu conținutului lucrărilor pe care le publică, participă în totalitate la exercitarea libertății de exprimare furnizând un suport autorilor. Instanțele franceze au interzis reclamantei să mai distribuie cartea „Marele secret” scrisă de dr. Gubler, doctorul personal al președintelui Franței, Fr. Mitterand, la cererea familiei, după moartea lui, deoarece cartea dezvăluia date confidențiale despre starea de sănătate (operațiile intervenite, tratamente, simptome, stadiul bolii, stări fiziologice) a șefului statului. Reclamanta a considerat că prin această interdicție i se încalcă libertatea de exprimare. Curtea europeană a considerat în jurisprudența sa anterioară că orice persoană care se exprimă pe calea mijloacelor media, chiar dacă în mod normal exercită o altă profesie, beneficiază de libertatea specială oferită presei.1 Așadar, dr. Gubler a putut invoca libertatea garantată de art. 10 din Convenție. Dar acesta a fost acuzat de faptul că nu a respectat obligația pe care o au medicii de a păstra secretul profesional, aici incluzându-se toate informațiile de care au luat cunoștință în relația cu un pacient, fapt ce a constituit temeiul deciziilor insatnțelor naționale. Această obligație este generală și absolută, neputând fi evitată decât în cazuri strict prevăzute de lege. Starea de sănătate a unei persoane aparține sferei private a vieții sale chiar și atunci când este vorba de o persoană publică. Însă decesul președintelui Pompidou în 1974 și câțiva ani mai târziu divulgarea acestor date privind boala lui Fr. Mitterand au demonstrat că starea de sănătate a anumitor persoane, în mod particular a oamenilor politici privesc pe toți cetățenii. În urma controversei iscate de boala lui Georges Pompidou, candidații la președinția Franței s-au angajat din 1974 la transparența în acest domeniu. În 1981, Fr. Mitterand a promis francezilor că mandatul său va fi caracterizat de transparență. A declarat că publicul are dreptul de a primi de la cei aleși informații privitoare la averea lor, precum și la sănătatea lor. Fr. Mitterand s-a angajat să publice de două ori pe an buletinele sale de sănătate. Încă de la sfârșitul lui 1981, buletinele publicate de președinție au început să fie falsificate timp de 14 ani. Nimeni nu a fost pedepsit pentru acest lucru decât dr. Gubler pentru încălcarea secretului profesional, dar el doar a spus ceea ce s-a angajat președintele să facă. Apropiații lui Mitterand susțin că președintele, deși bolnav și-a putut îndeplini responsabilitățile asumate, dar sunt numeroase mărturiile conform cărora în ultimii ani ai celui de-al doilea mandat, el nu a mai putut conduce țara (stătea doar în pat, nu prea vorbea, nu mai semna, nu mai răspundea scrisorilor de acreditare), avea capacități intelectuale, dar nu putea să-și exercite atribuțiile. E evident că dacă boala lui ar fi fost cunoscută în 1988, nu ar mai fi obținut un al doilea mandat. Deși instanțele franceze l-au sancționat pe dr. Gubler pentru publicarea acestei cărți, acum nu încape îndoială că boala lui Mitterand e un fapt care aparține istoriei și care nu ar fi trebuit ascuns, așa cum s-a încercat să se facă prin diverse argumente juridice.1 Curtea a apreciat că publicarea acestei lucrări se înscrie într-o dezbatere de interes general, în special cu privire la dreptul cetățenilor de a fi informați despre afecțiunile grave de care suferă șeful statului și la aptitudinea unei persoane grav bolnave de a candida la funcția supremă în stat. Se punea aici și problema de interes public a transparenței vieții politice. Fiind în cauză libertatea presei, Curtea a apreciat că instanțele franceze, ca principiu general, nu dispuneau de o marjă de apreciere restrânsă spre a admite existența unei „nevoi sociale imperioase” care să justifice măsura luată împotriva editurii reclamante. „Trecerea timpului” pare a fi pentru judecătorul european un instrument de măsurare a proporționalității ingerinței. Dacă măsura temporară a interzicerii operei publicate la câteva zile după decesul persoanei publice poate fi considerată necesară pentru protecția drepturilor semenilor, atingerea adusă memoriei defunctului fiind extrem de puternică, măsura de permanentizare a acestei interdicții, intervenită după trecerea unei perioade de nouă luni, nu mai corespunde unei „nevoi sociale imperioase”, efectele atingerii estompându-se . Cu cât trece timpul, cu atât interesul public al dezbaterilor legate de istoria celor două mandate prezidențiale îndeplinite de Fr. Mitterand trece înaintea imperativelor protecției drepturilor legate de secretul medical și a dreptului la viață privată al moștenitorilor.

Acest caz a tratat nu numai obligația de a nu divulga starea de sănătate a unei persoane ca aspect al vieții private a acesteia, ci și obligația păstrării secretului profesional. Prin instituirea secretului profesional, legiuitorul a urmărit să garanteze persoanei secretul vieții sale private. Există situații când individul uman, pentru a își satisface sau ocroti anumite interese, este nevoit să-și încredințeze unele secrete ale vieții sale private unor persoane cărora, altfel, nu le-ar fi divulgat respectivele secrete. Acestea (doctori, avocați, preoți) trebuie să se abțină de la încălcarea secretului profesional prin divulgarea informațiilor obținute presei sau prin publicarea acestora în cărți. Justiția a interzis publicarea cărții, dar ea tot a ajuns la public prin intermediul unor postări private pe internet. Având în vedere că informația pe care statul susține că este îndreptățit să o cenzureze este deja accesibilă opiniei publice din alte surse, interdicția ei nu se poate justifica din punctul de vedere al Curții de la Strasbourg.

6.4.Domiciliul

Articolul 8 din Convenție protejează distinct dreptul la domiciliu. Protecția domiciliului se impune ținând seama de importanța spațiilor în care se desfășoară viața privată. În viziunea Curții de la Strasbourg, domiciliul nu se confundă cu reședința atunci când e vorba de respectarea lui.

Domiciliul în sensul art. 8 este o noțiune autonomă care vizează nu doar spațiul legal ocupat sau dobândit, dar și orice alt spațiu de locuit, dacă există legături suficiente și continue . Acest drept ține de „siguranța și bunăstarea personală” . Toate celelate drepturi menționate de art. 8 sunt legate, în principiu, de dreptul la domiciliu. Domiciliul este „locul în care o persoană locuiește sau își exercită profesia obișnuită.” Având în vedere că activitățile profesionale pot face parte din viața privată, atunci și locul de muncă poate să intre în noțiunea de domiciliu protejat de art. 8 din Convenție. Curtea de Casație franceză aplică în egală măsură art. 8 în aceeași ipoteză . Noțiunea de domiciliu este înțeleasă în mod nuanțat, putând cuprinde chiar și o rulotă în cazul minorităților rrome.

Noțiunea de „domiciliu”, în sensul Convenției, nu se suprapune peste accepțiunile pe care ea le are în sistemele de drept intern ale statelor semnatare. De exemplu, cuvântul „home”, utilizat de versiunea engleză a Convenției, are o semnificație mult mai largă în dreptul englez decât cea de domiciliu din dreptul continental . Ea nu reprezintă numai locuința statornică și principală a unei persoane și nici numai un atribut de identificare a persoanelor fizice și juridice. Domiciliul este o noțiune „autonomă” în sensul Convenției, deci trebuie ignorată accepțiunea ei clasică, anume locul unde o persoană trăiește în mod permanent .

Art. 8 garantează „liniștita folosință” a domiciliului. „Indiferent dacă ceea ce face persoana acasă la ea este bun sau rău (moral sau imoral), dreptul ei la privacy în interiorul domiciliului trebuie respectat”.

În privința protejării dreptului la domiciliu al oricărei persoane, Curtea s-a pronunțat mult mai mult în cauze care priveau ingerința autorităților, nerespectarea obligației negative a statelor de a nu interveni în domiciliul cuiva decât în cauze justificate (percheziții). Dar art. 8 impune autorităților și obligația pozitivă de a aplica sancțiuni, chiar de natură penală, pentru fapte private ce contravin drepturilor altuia asupra unui domiciliu. Până în prezent, Curtea nu a avut ocazia să sancționeze vreun stat pentru faptul de a nu pedepsi presa când acesta nu a respectat dreptul la domiciliu al persoanei.

Domiciliul aparține vieții private, fie că e fotografiat din exterior, fie din interior. Este ușor de înțeles de ce interiorul domiciliului ține de viața privată, întrucât aici o persoană își petrece majoritatea timpului, aici desfășoară cele mai multe din activitățile cu caracter privat. Fotografierea și publicarea imaginilor din casa cuiva nu se poate face decât cu acordul acelei persoane. Cât despre fotografierea exterioară, aceasta ar permite localizarea locuinței/domiciliului sau identificarea proprietarului. S-a constatat că domiciliul aparține vieții private și atunci când e vorba de poze făcute unui hotel privat al unei persoane, fără autorizarea expresă. Și totuși, în ciuda acestei jurisprudențe, an de an revistele publică fotografii aeriene a reședințelor luxoase deținute de celebrități pe Coasta de Azur. Aceste publicații nu au fost niciodată acționate în instanță. Vedetele consideră, fără îndoială, că aceste fotografii contribuie la notorietatea și imaginea lor. Altfel, ar fi îndreptățite să întrerupă această practică deoarece o cunoaștere topografică a regiunii permite o perfectă localizare. Aranjamentul și dispunerea interioară a locuinței, mai ales atunci „când ea prezintă o certă originalitate”, imaginea acesteia nu poate fi realizată și publicată fără autorizația persoanei respective.

Divulgarea domiciliului unei persoane este permisă dacă se face cu scopul de a dejuca o executare silită sau pentru o altă faptă imputabilă. Altfel, divulgarea domiciliului unei persoane poate să afecteze viața privată a acesteia. Reclamanta A., resortisant britanic, locuiește împreună cu copiii săi minori într-o casă proprietate a unei asociații locale, unde a fost instalată ca urmare a abuzurilor rasiale la care fusese supusă anterior. Parlamentarul ales în circumscripția electorală în care locuiește reclamanta inițiază în Camera Comunelor o dezbatere privind politica locală în domeniul locuințelor. În timpul unui discurs al său, parlamentarul se referă de mai multe ori la A. în mod expres, indicându-i numele, domiciliul, apoi o serie de infracțiuni și comportamente antisociale ale reclamantei și ale membrilor săi de familie. Discursul parlamentar este reluat în presă, care publică și numele și adresa exacte ale lui A., însoțite de fotografii. Presa publică și comentariile reclamantei la afirmațiile parlamentarului, chiar dacă nu le dă aceeași amploare. Ulterior, A. primește amenințări directe sau în scris, schimbându-și domiciliul din această cauză. Plângerile formulate de reclamantă la liderul Camerei Comunelor și la prim-ministru sunt respinse pe motivul imunității parlamentare pentru declarațiile făcute. Curtea hotărăște că nu s-a încălcat art. 8 deoarece imunitatea parlamentară întruneșe condițiile cerute de Convenție pentru justificarea ingerinței în viața privată. Însă acest caz exemplifică cum divulgarea domiciliului unei persoane poate afecta viața privată, mai ales că a fost publicat și de presă.

6.5. Corespondența

Dreptul la corespondență este unul dintre drepturile ce țin de viața privată a persoanei, redactorii Convenției menționându-l expres în textul art. 8. Dreptul la respectarea corespondenței este defi nit ca facultatea de a comunica cu terțe persoane fără a fi întrerupt, fără cenzură.

Prin corespondență se înțeleg scrisorile, telegramele, trimiterile poștale de orice fel, convorbirile telefonice și alte mijloace legate de comunicare.

Publicarea gândurilor, opiniilor exprimate prin telefon, în scris sau prin orice alt mijloc este un aspect al violării intimității. În opinia Curții, corespondența protejată prin art. 8 al Convenției nu este doar cea clasică, ci orice fel de comunicare între două sau mai multe persoane, realizată cu dorința de a rămîne privată.

Nu are nici o importanță conținutul corespondenței, secretul acesteia fiind inviolabil . Corespondența nu trebuie să se refere neapărat la viața privată pentru a putea fi protejată împotriva investigațiilor și divulgărilor . Sfera celor ținuți să respecte secretul corespondenței include atât persoane fizice, cât și persoane juridice, dar și autoritățile publice. Marea majoritate a cauzelor aduse în fața Curții pentru încălcarea acestui drept privește nerespectarea obligației pasive a statelor de a nu intercepta, limita, îngreuna corespondența dintre persoane.

Curtea reține că înregistrarea unei convorbiri făcută de către unul dintre participanții la conversație și folosirea ei doar în scopuri strict private, nu costituie o încălcare a dreptului la viață privată . Atunci când înregistrarea, de oricine ar fi făcută, este publicată, se întrunesc condițiile unei îngerințe în viața privată.

O alta cauza judecata de Curtea de la Strabourg a avut ca și părți o societate de radio și Slovacia. Pe fondul luptei dintre două grupuri susținute de adversari politici, în privința privatizării unei mari societăți naționale de asigurări, producătorii unei emisiuni de radio difuzează în direct înregistrarea unei convorbiri telefonice dintre prim-ministrul care era și ministru al finanțelor și un secretar de stat din ministerul justiției, care după aceste evenimente a fost numit judecător la Curtea Constituțională. Din convorbirea celor doi rezulta că aceștia erau implicați în scandalul iscat de cele două grupuri care își arogau conducerea societății de asigurări. Angajatul ministerului justiției consideră că acestă transmisiune a convorbirii sale i-a afectat reputația și dreptul la viață privată. Societatea de radio recunoaște că înregistrarea este ilegală, dar nu a fost realizată de ea, ci le-a fost lăsată în cutia poștală. Ea susține că difuzarea ei s-a realizat deoarece cele două persoane sunt publice, figuri ale scenei politice, deținători ai unor funcții publice, iar evenimentele despre care se discuta nu priveau câtuși de puțin viața privată a corespondenților, ci erau legate de un subiect de interes public. Cât despre reputația secretarului de stat, ea nu a fost afectată din moment ce ulterior acesta este numit judecător la Curtea Constituțională. Instanțele naționale consideră că și persoanele publice au drept la viață privată și că prin publicarea corespondenței, s-a încălcat acest drept, dar societatea de radio susține că aceste hotărâri au afectat libertatea presei. Curtea europeană recunoaște dreptul presei de a informa publicul, se acceptă chiar și o anumită doză de exagerare sau provocare, dar amintește și de obligația acesteia de a respecta drepturile cetățenilor. Însă în acest caz, publicarea corespondenței nu a fost o ingerință a presei în viața privată, deoarece persoanele vizate aveau funcții oficiale, iar discuța se referea la privatizarea unei importante societăți, fapt care este, clar, de interes public, mai ales într-o perioadă de tranziție. Prin urmare, fapta societății de radio a fost justificată, iar prin sancționarea ei statul a încălcat libertatea presei.

Caracterul intim al convorbirii sau comunicării va fi apreciat de instanță de la caz la caz. În ultima perioadă, ziarele din România au publicat stenograme reprezentând fragmente din convorbiri telefonice dintre antrenori de fotbal, patroni de cluburi, jucători și arbitri ai acestui sport, dar aceasta s-a realizat pe fondul scandalului privind transferuri aranjate ilegal, blaturi și alte asemenea ilegalități. În asemenea situație, aceste dezvăluiri se justifică prin interesul public pe care îl suscită această lume a fotbalului, cu condiția ca discuțiile să aibă ca obiect aceste fapte și nu alte aspecte private.

Așadar, jurnaliștii trebuie să cerceteze înainte de a divulga corespondența unor persoane obiectul acesteia și dacă el este de un veritabil interes general. Acesastă obligație nu mai există atunci când persoanele în cauză au făcut publică în mod intenționat corespondența ce le aparținea.

6.6. Divulgarea altor aspecte ce țin de viața privată

Există alte împrejurări private care prin natura lor nu pot fi divulgate decât cu autorizarea prealabilă a persoanei: prieteniile, amorurile, viața familială, originea, religia, inexactitatea unei biografii sau starea materială.

Viața sentimentală este un alt element al vieții private care e protejat împotriva ingerințelor presei. Prințesa Stephanie de Monaco a formulat o plângere prin care cerea repararea prejudiciului pe care l-a suportat din faptul publicării de către săptămânalul Le point a unui articol care făcea referire la viața sa privată și anume la despărțirea acesteia de către partenerul său. Curtea de Apel Paris a respins cererea, apreciind că despărțirea cuplului nu constituia o dezvăluire a vieții private, ci a unui fapt public. Prințesa a acționat în justiție și publicația ParisMatch pentru un articol care înfățișa infidelitățile conjugale ale soțului acesteia. Instanța a echilibrat cele două drepturi, condamnând publicația pentru titlurile de copertă care nu erau necesare pentru informarea publicului („Stephanie umilită … Ruptură sau iertare, prințesa ezită încă”), dar considerând că săptămânalul putea în mod legitim să publice comportamentul extravagant al soțului. În aceste situații, instanțele franceze au recunoscut o mai mare libertate presei datorită caracterului de persoană publică a reclamantei. Dar aici s-a demonstrat și că faptele cunoscute publicului pot totuși să fie protejate de art. 8 alin. 1 atunci când prezentarea acestora se face de o manieră disproporționată.

Tot în sfera vieții private se află secretul patrimoniului, dar acest secret, bineînțeles, nu poate opera față de interesele fiscale ale statului. Această excepție este admisă în scopul de a preîntâmpina fraudele fiscale ale contribuabililor.

Evenimentele vieții de familie, cele mai importante, nașterea, căsătoria și decesul, mai ales în cazul persoanelor private, trebuie ferite de vreo altă publicitate, abuzivă și neîngăduită de către cei vizați, decât cea făcută, între niște limite precis stabilite, prin intermediul actelor de stare civilă. Distracțiile, concediile, vacanțele, rezidențele temporare sunt și ele elemente ale vieții private. De exemplu, publicarea într-un periodic a fotografiei unor tineri căsătoriți care se aflau într-un loc public, într-o ținută „foarte estivală” a fost considerată de Tribunalul Senei ca fiind ilicită, „chiar dacă periodicul respectiv nu prezentase acea ținută ca un exemplu de prost gust.”

În 2008, instanțele naționale române au condamnat publicația Star la plata a 20000 euro pentru un articol apărut în august 2007, cu titlul „Andreea Marin i-a interzis soțului să se mai apropie de amantă.” Acest articol evoca presupusa relație extraconjugală a soțului reclamantei și relata reacția soției la aflarea veștii. Prin această publicare s-a atins dreptul la viață privată și s-a discreditat imaginea familiei. În decizia judecătorilor se arată faptul că “libertatea de exprimare trebuie exercitată până la limita la care nu aduce atingere drepturilor altor persoane, chiar dacă acestea se bucură de statutul de persoane publice”. Instanța a avut în vedere, în luarea deciziei, lipsa de veridicitate a afirmațiilor conținute în cadrul articolului, încălcarea normelor legale privind protecția demnității, onoarei, reputației, dreptului la viață privată și dreptului la imagine, precum și dispozițiile constituționale privind informarea corectă a cititorului. O altă publicație română, Averea, dezvăluie într-un număr o presupusă ceartă violentă între două vedete de televiziune care ar fi avut loc în sediul unei companii de publicitate. Instanța dă câștig de cauză reclamantei, una dintre cele două protagoniste, deoarece s-a dovedit neadevărul celor relatate, precum și afectarea reputației celor implicate. O altă vedetă de televiziune a câștigat un proces de calomnie împotriva unei publicații da scandal. Într-un articol din septembrie 2003, însoțit de fotografii ale reclamantei însoțite de un fost iubit într-o parcare, s-a susținut că aceasta își înșeală prietenul oficial de atunci, un cunoscut fotbalist. Vedeta a susținut că respectivele afirmații i-au pătat imaginea și a cerut despăgubiri morale în valoare de 500 milioane lei. Judecătorii români au hotărât ca reclamanta să primească suma de 25 milioane lei. Astfel, chiar dacă fotografiile erau dintr-un loc public, conținutul articolului a afectat viața privată a persoanei.

Cazurile în care presa mondenă încalcă viața privată a persoanelor publice sunt numeroase, însă victimele acesteia nu recurg la justiție decât atunci când au ajuns la capătul răbdării sau le este grav afectată imaginea prin articolele publicate. Dar multe din aceste persoane nici nu acționează în instanță societățile de presă deoarece sunt de acord cu această manieră de a câștiga notorietate.

6.7 Repararea prejudiciilor cauzate prin ingerințe ale presei în viața privată

În doctrina română au apărut numeroase discuții cu privire la modalitatea de reparare a prejudiciilor create de către presă.

Unele păreri în doctrină rețin că acoperirea în bani a unor prejudicii morale nu înseamnă decât o acțiune punitivă, care nu are nimic de a face cu funcția reparatorie a răspunderii civile delictuale. Aceasta deoarece prin acțiunile în daune morale, aproape invariabil se solicită atât repararea prin echivalent a prejudiciului (plata unei sume de bani), cât și repararea în natură (publicarea unei hotărâri sau publicarea de scuze în mass-media).

Răspunderea pentru depășirea limitelor libertății de informare este în principiu civilă, conform art. 30, alin. (8) din Constituție. Răspunderea penală poate fi angajată numai pentru cazurile când aceste abuzuri sunt considerate infracțiuni. Răspunderea civilă este una delictuală, scopul acesteia fiind acoperirea prejudiciilor morale și materiale suferite de persoana afectată de intruziunea presei în viața sa privată. Dreptul de a solicita daune pentru prejudiciul moral astfel suferit a fost apărat de către Curtea Constituțională în jurisprudența sa , considerând în mod constant că scutirea de la plata taxei de timbru a unor asemenea acțiuni nu ar fi de natură să aducă atingere principiului libertății de exprimare.

Afirmația surprinzătoare a Curții constituie o revenire la teza din perioada comunistă potrivit căreia prejudiciul moral nu ar putea fi acoperit prin reparații de ordin material. De altfel, repararea materială a prejudiciului moral este unanim acceptată în democrațiile liberale actuale și este aplicată constant de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Iar în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, acesta este greu de determinat deoarece nu există un criteriu sigur de referință. Fiecare are despre sine un anumit sistem de autoapreciere, astfel că există un număr infinit de posibilități de cuantificare a prejudiciului moral. Dar plata unei sume de bani nu poate să acopere stările afective negative cauzate prin ingerința presei. Acoperirea în bani a prejudiciului moral nu ar putea fi acceptată decât dacă din fapta cu efect prejudiciabil asupra elementelor personalității ar rezulta o pierdere financiară sau o declasare pe plan profesional.

In urmatoarele articole, grupate in capitolul intitulat ,,Apararea drepturilor nepatrimoniale’’,  au fost reglementate mai multe tipuri de actiuni ce pot fi promovate de persoanele ale caror drepturi fundamentale au fost incalcate, si anume: actiune in prevenire, actiune in incetare a incalcarii si interzicere pentru viitor, actiune in constatare a faptei ilicite si nu in ultimul rand, actiunile reparatorii.

Acestea din urma pot consta atat in obligarea celui ce a savarsit fapta la plata de despagubiri cat si la repararea in natura a prejudiciului.

Referitor la repararea in natura a prejudiciului, leguitorul a prevazut la art. 253 alin. 3 doua posibilitati si anume: ,,a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotararii de condamnare; b) orice alte masuri necesare pentru incetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat’’.

In situația in care ingerinta a fost adusa prin intermediul presei scrise, situatia ar putea fi simpla, autorul urmand sa publice hotararea in ziarul/cotidianul/jurnalul in care s-a regasit articolul ce a adus atingere drepturilor inerente fiintei umane.

Insa, situatia este cu totul diferita atunci astfel de litigii au ca si parat persoane fizice ce nu au legatura cu presa iar faptele au fost savarsite prin modalitati cat mai diverse, precum: transmiterea de mesaje electronice cu caracter defaimator de natura a crea grave prejudicii dreptului la demnitate, onoare, reputatie; crearea de pagini web cu continut denigrator la adresa unei persoane, folosind datele de identificare ale acesteia si imagini cu aceasta, fara a exista un consimtamant prealabil; crearea de conturi false pe diverse site-uri de socializare etc.

De mentionat este faptul ca textul nu se refera la o hotarare de condamnare penala, ci la insasi hotararea civila prin care s-a dispus interzicerea savarsirii faptei, incetarea acesteia pentru viitor, sau se constata caracterul ilicit al incalcarilor aduse drepturilor personalitatii. De asemenea, pentru asigurarea caracterului reparator al acestei masuri, este suficienta si publicarea doar a considerentelor si dispozitivului hotararii, importand fiind sa se mentioneze numele paratului, numarul hotararii judecatoresti si dosarul in care a fost pronuntata solutia.

De altfel, un aspect important il constituie perioada de timp in care trebuie pusa in executare hotararea instantei de judecata, astfel, ar fi indicat ca instanta de judecata sa stabileasca prin dispozitiv termenul in care trebuie publicata hotatarea de la momentul ramanerii acesteia irevocabila. De preferat ar fi ca acest termen sa fie cat mai scurt.

La fel de vaga este si exprimarea de la litera b), potrivit careia, pentru restabilirea dreptului atins, instanta, la cererea celui ce dovedeste ca a suferit o incalcare a drepturilor nepatrimoniale, poate obliga pe autorul faptei sa indeplineasca ,,orice alta masura’’ pentru incetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului. 

In aceasta situatie, apreciez ca va reveni instantelor de judecata sarcina de a stabili, in functie de circumstantele cauzei cu care a fost investita, care sunt acele masuri adecvate pentru incetarea faptei ilicite si eventual pentru repararea integrala a prejudiciului.

Cu titlu de exemplu, dreptul la replica ar putea constitui una dintre masurile ce ar putea fi dispuse de instantele judecatoresti in temeiul dispozitiilor art. 253 alin. 3 lit) b. din Noul Cod Civil. O alta masura ar putea consta in distrugerea materialelor ce au ajutat la savarsirea faptelor cauzatoare de prejudicii nepatrimoniale.

Pana cand in practica se vor contura aceste masuri de reparare in natura a prejudiciilor aduse drepturilor personalitatii, persoanele astfel prejudiciate pot formula o actiune in pretentii in temeiul art. 253 alin.4) potrivit caruia ,,persoana prejudiciata poate cere despagubiri sau, dupa caz, o reparatie patrimoniala pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, daca vatamarea este imputabila autorului faptului prejudiciabil.’’

Totusi, dispozitiile art. 253 trebuie coroborate cu prevederile art. 1357 din Noul Cod Civil, care reglementeaza conditiile raspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, urmand ca, raportat la situatia de fapt analizata, sa fie intrunite cumulativ urmatoarele: sa exista un prejudiciu, acesta sa fie cauzat printr-o fapta ilicita, iar fapta sa fie savarsita cu vinovatie.

LIBERTATEA PRESEI LA NIVEL INTERNAȚIONAL

 Doar 14% din locuitorii lumii trăiesc în țări cu o presă liberă.
      Libertatea presei la nivel mondial a scăzut vertiginos, anul trecut, la cel mai jos nivel din ultimul deceniu, potrivit raportului anual "Libertatea presei în 2015" al Freedom House. 
     Procentul celor care se bucură de mass-media liberă a rămas la cel mai scăzut nivel, calculând din 1996, când Freedom House a început incorporarea datelor despre populație în concluziile raportului. Astfel, se constată că doar 14% din locuitorii lumii trăiesc în țări cu o presă liberă, ceea ce înseamnă că doar unul din șapte oameni trăiește în țări unde relatarea știrilor politice este neutră, siguranța jurnaliștilor este garantată, intruziunea statului în afacerile de media este minimă, iar presa nu este supusă presiunilor legale sau economice oneroase. Raportul mai arată că 42% din cetățenii lumii au presa parțial liberă, iar 44% trăiesc în țări cu presă cenzurată. 

Cifrele sunt cu atât mai dramatice cu cât raportul Freedom House include în rândul țărilor cu presă liberă și Groenlanda, care are circa 56.000 de locuitori și o densitate de 0,026 locuitori pe kilometrul pătrat, dar și Australia cu o densitate a populației de 2,8 locuitori pe kilometrul pătrat. 

 Putem glumi spunând că groenlandezii și australienii au nu doar o presă liberă, ci și foarte mult teren liber. 

 Freedom House spune că cifrele privind libertatea presei sunt afectate, în mod semnificativ, de China și India, care, reprezentând împreună peste o treime din populația lumii, sunt trecute la categoria "presă cenzurată". 

 Pe de altă parte, studiile noastre arată că Europa, grav avariată de criza datoriilor suverane și amenințările asupra sistemului bancar, corelează pericolele economiei cu tendința de îngustare a libertății presei.

 Prin urmare, Europa nu are capacitatea să contrabalanseze tendințele de gâtuire a libertății presei înregistrate în Asia, astfel că, după cum arată Freedom House, avem o tendință planetară, timp de un deceniu, în care populația globului primește informație distorsionată sau falsă de-a dreptul, urmare a presiunilor asupra organelor de presă.
     În acest punct, trebuie să menționăm cu mândrie că grupul de presă BURSA – ziarul BURSA, săptămânalul Bucarest Hebdo, revista Bursa Construcțiilor – scapă acestei tendințe mondiale, prin eforturi proprii, învingând dificultăți reale și uneori presiuni oribile.

Convenția europeană a drepturilor omului, elaborată în cadrul Consiliului Europei, a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953 și a fost ratificată de către România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994. Convenția obligă statele părți să recunoască oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile înscrise în acest act. Curtea Europeană a Drepturilor Omului este o instituție recunoscută de statele părți și care contribuie la garantarea respectării Convenției, rol îndeplinit și de către Comisie, până la încetarea existenței sale.

Precedată de alte documente naționale și internaționale referitoare la drepturile omului și libertățile fundamentale, această convenție este până în prezent cel mai complex act în acest domeniu. Drepturile apărate de Convenție sunt împărțite în drepturi intangibile, deoarece nu comportă nicio derogare, și drepturi condiționale, acestea cunoscând anumite limitări. Dreptul la viață privată și libertatea presei, garantate de către Convenție, fac parte din cea de-a doua categorie.

În jurisprudența Curții, în aplicarea art. 10, cel care prevede libertatea de exprimare, este accentuat rolul primordial al libertății presei în viața unui stat democratic. Însă stateledemocratice garantează și viața privată a cetățenilor lor, astfel că de nenumărate ori instanțele au trebuit să intervină și să clarifice problema raportului dintre libertatea presei și dreptul la viață privată.

Pe 20 iulie 2013, în subsolul redacției The Guardian, din King Cross, Londra, trei editori au trebuit să distrugă cardurile de memorie și hard disk-urile pe care erau stocate fișierele primite de la Edward Snowden, sub supravegherea personalului de la agenția britanică de inteligență, GCHQ. Previzibil, 2013 este anul în care libertatea presei coboară la cel mai jos nivel din ultimii 10 ani, conform Freedom House.

Doar acum doi ani ne bucuram că libertatea presei a câștigat teren prețios, 2012 fiind primul an din 2004 încoace în care libertatea presei nu a suferit niciun declin, la nivel global, conform aceluiași sondaj, realizat anual de Freedom House.

În 2012, din 197 de țări, 66 erau considerate „libere”, 72 „parțial libere”, iar restul de 59 erau în continuare sub limitele impuse de stat libertății mass-media. Anul acesta clasamentul arată 63 de țări „libere”, 68 „parțial libere”, în timp ce 66 încă nu sunt libere față de controlul statului. Țările cu cele mai proaste scoruri rămân în continuare: Belarus, Cuba, Guineea Ecuatorială, Iran, Coreea de Nord, Turkmenistan și Uzbekistan.

Chiar și în 2012, când, per total, nivelul libertății presei crescuse vertiginos, Statele Unite înregistrau un declin, din cauza brutalității cu care au fost tratați de către poliție jurnaliștii care s-au ocupat de protestele Occupy Wall Street.

Îngrijorător este faptul că „cea mai democratică” țară a lumii înregistrează în continuare scăderi pe acest front. Raportul notează că pentru jurnaliștii americani condițiile au continuat să se deterioreze din cauza încercărilor guvernului de a descuraja reportajele pe probleme de securitate națională.

Regiunile Asia-Pacific, Eurasia, Orientul Mijlociu și Africa de Nord sunt cele în care majoritatea populației a avut accesul blocat la informație liberă în 2013. China continuă să lupte împotriva libertății de exprimare, mai ales pe microbloguri, dar pune presiune și asupra jurnaliștilor străini.

Libertatea presei s-a deteriorat și în Hong Kong, Sri Lanka, Thailanda și alte țări din Pacific. Rusia a înregistrat o scădere după ce agenția de știri Ria Novosti a fost închisă și guvernul a impus limite discursului online. Ucraina a fost trecută la țările fără libertate din cauza atacurilor asupra jurnaliștilor care au acoperit mediatic evenimentele de pe Maidan.

Europa este în continuare regiunea care se bucură de cel mai înalt nivel al libertății presei, dar chiar și aici s-au înregistrat scăderi, în principal din cauza Turciei, a Greciei și a Regatului Unit al Marii Britanii. Olanda, Norvegia și Suedia sunt în continuare țările cu cele mai bune note din lume, la această categorie. România este considerată o țară „parțial liberă”, cu un scor de 41 din 100 (cu cât scorul este mai mic, cu atât țara se bucură de un statut mai bun).

Presa din Finlanda se bucură de cea mai mare libertate, țara nordică situându-se de altfel pe primul loc în clasamentul realizat de organizația cu sediul la Paris. Acesta clasament este de altfel dominat de state europene – locul doi este ocupat de Olanda, iar locul trei de un stat ne-membru UE, Norvegia. Pe poziția a patra se află Luxemburg.

România ocupă locul 45 în clasamentul mondial privind respectarea libertății presei, înaintea SUA. Marea Britanie a înregistrat un recul important în ceea ce privește libertatea presei, în raportul pe 2014 ocupând locul 33.

În același clasament, Republica Cehă se află pe locul 13, Germania, pe 14, Polonia, pe 19, Slovacia, pe 20, Lituania, pe 32, Slovenia, pe 34, Spania, pe 35, Croația, pe 65, Grecia, pe 99.

Modelul de urmat pentru libertatea presei se află în nordul Europei. Finlanda și Olanda conduc de ani buni acest clasament. Succesul lor are la bază o fundație solidă constituțională și legală care la rândul său are la bază o cultură reală o libertăților individiuale, o cultură care este mult mai integrată în societate decât în sudul continentului. Singura evoluție pozitivă din sudul continentului o înregistrează Italia, care a ieșit, în sfârșit, dintr-un declin accentuat”, se arată în raportul care însoțește clasamentul.

Cu toate acestea autorii raportului atrag atenția asupra faptului că, la nivelul Uniunii Europene, libertatea presei este amenințată fie ca urmare a crizei economice, fie a scandalurilor care i-au pus la îndoială credibilitatea – vezi scandalul interceptărilor ilegale din presa britanică.

Ultimele evoluții au arătat că, în timp ce accesul liber la informații este asigurat de un sistem legislativ excelent și este deja exercitat într-o manieră satisfăcătoare la nivelul întregii Uniuni Europene, libertatea presei este pusă la încercare în unele state membre, inclusiv unele care au făcut un motiv de mândrie din respectarea libertăților civile”, notează autorii studiului.

Bulgaria este urmată de foarte aproape de Grecia, o altă țară membră a Uniunii în care jurnaliștii sunt victime ale abuzurilor.

Raportul precizează: "Proprietarii bogați care domină mass-media privată într-un număr tot mai mare de țări au intervenit în conținutul știrilor ca să sprijine guvernele, partidele politice sau propriile lor interese. În plus, statele democratice au luptat să facă față atacurilor violente ale propagandei regimurilor autoritare și grupuriler militante".  Cele mai abrupte declinuri din toată lumea se referă, potrivit Freedom House, la doi factori: trecerea și utilizarea legilor restrictive împotriva presei, de multe ori din motive de securitate națională, și capacitatea jurnaliștilor locali și străini să aibă acces și să relateze liber dintr-o anumită țară, de la proteste și zone de conflict. 

 Paradoxal, în era aparentului acces nelimitat la informații și noi metode de a distribui știri, tot mai multe zone ale lumii devin inaccesibile virtual jurnaliștilor, mai arată Raportul Freedom House.

 Deși au existat evoluții pozitive în unele țări, tendința globală dominantă a fost negativă, conform Freedom House. 

 Documentul mai spune: "Numărul de țări cu îmbunătățiri semnificative în libertatea presei (8) este cel mai mic din 2009, în timp ce numărul de țări cu scăderi semnificative (18) este cel cel mai mare din ultimii șapte ani. Printre cele 18 de țări și teritorii care au înregistrat scăderi sunt Grecia, Hong Kong, Islanda, Serbia, și Africa de Sud, ceea ce indică faptul că deteriorarea globală în libertatea presei nu se limitează la autocrații sau zone de război". 

  O tendință îngrijorătoare se remarcă la state cu o istorie de practici democratice și care acum înregistrează o deteriorare semnificativă a libertății presei. De exemplu, Grecia a scăzut cu 21 de puncte din 2010, având probleme structurale exacerbate de criza economică și de presiunile politice.

În 2014, puterile autoritare influente, cum ar fi China și Rusia, au menținut un control puternic asupra presei scrise locale și a televiziunilor, căutând să controleze mai multă presă independentă, fie online, fie din surse de știri externe, potrivit Freedom House.