Libertatea de Comunicare In Romania Si In Sistemul Constitutional Tomanesc

CUPRINS

INTRODUCERE

Drepturile și libertățile fundamentale ale omului și cetățeanului constituie o finalitate a întregii activități umane, bineînțeles a celei democratice și progresiste. De aici reiese atenția pe care o acordă aproape toată lumea actuală asupra problemelor teoretice și practice referitoare la drepturile omului, la protecția și respectul libertăților fundamentale ale persoanei umane.

Problematica drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și cetățeanului este reglementată de dreptul constituțional atât în plan intern, dar este și obiect al reglementărilor de drept internațional public.

Conceptele de „drepturi ale omului” și „drepturi ale cetățeanului” necesită o analiză atentă în individualizarea lor, deoarece ele se condiționează, dar nu se suprapun în mod perfect.

Conceptul drepturilor omului, astfel cum a fost elaborat pe plan internațional, apare ca un important suport pentru fundamentarea ideii existenței drepturilor și libertăților cetățenești. Această noțiune are o semnificație mult mai largă decât acela al drepturilor cetățenești, deoarece drepturile omului sunt drepturi universal valabile, aplicabile tuturor ființelor umane, în timp ce drepturile cetățenești sunt, potrivit însăși denumirii lor, specifice unui anumit grup de oameni, adică cetățenii unui anumit stat.

Fiind una dintre temele cele mai abordate pe plan internațional, problema drepturilor omului a fost și se menține în mijlocul preocupărilor statelor, ca și al unor importante organisme și reuniuni internaționale, devenind astăzi un subiect foarte des întâlnit atât în lucrările de specialitate, cât și în dezbaterile publice la nivel internațional.

Acum omenirea reflectează asupra siguranței ființei umane și se întreabă dacă această creație rațională a naturii este mai bine protejată decât în trecut.

Comunitatea internațională este, mai mult decât oricând, preocupată de promovarea drepturilor omului, de crearea unui cadru legal de colaborare internațională în acest domeniu, de realizarea unui sistem complex de apărare, pe diferite căi legale a drepturilor omului în variate domenii și de asigurare cât mai deplină a transpunerii în practică a acestora, inclusiv prin sancționarea încălcărilor aduse normelor de drept existente, indiferent ce forme ar lua ele.

Acest interes manifestat față de problematica drepturilor omului nu se datorează numai preocupării față de necesitatea promovării și garantării acestor drepturil și libertăți inerente ființei umane, el apărând ca urmare a faptului că de cele mai multe ori „ignorarea, uitarea sau disprețul față de om” au dus la situații conflictuale de natură a pune în pericol starea de pace, stabilitate și securitate, astfel cum aceasta se înregistrează astăzi pe mapamond.

Putem conchide astfel că problematica drepturilor omului ține în mod inevitabil de relațiile dintre om și mediul social, care este în permanentă evoluție, conflicte armate, dezvoltarea tehnologiei, globalizarea, diferențele culturale, sărăcia, terorismul sau corupția.

Drepturile omului au devenit una dintre ideile importante ale vremii, care tinde a fi acceptată de toate statele lumii, dincolo de diferențele istorice, culturale sau economice.

Interesul manifestat de comunitatea internațională față de drepturile omului, elementul principal ce asigură progresul, bunăstarea și civilizația în orice societate, este probat prin numărul mare de instrumente juridice care le reglementează, în total circa 250 instrumente, care enumeră și reglementează peste 60 de drepturi și libertăți fundamentale. Peste 100 din aceste instrumente au fost adoptate în sistemul Națiunilor Unite, 7 elaborate în cadrul Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa, peste 40 de Consiliul Europei; la acestea adaugându-se cele adoptate de Organizația Statelor Americii și Organizația Unității Africane. Deci, paralel cu acțiunea statelor membre ale comunității internaționale, concentrate îndeosebi în sistemul O.N.U. S-au înregistrat și anumite preocupări de reglementare diferențiată, pe plan regional, de către unele grupuri de state, cum ar fi Actul final al Conferinței de la Helsinki, Carta de la Paris și altele, adoptate în cadrul Organizației pentru securitate și cooperare în Europa. În cadrul subregional, a fost elaborată de către Consiliul Europei Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale la care în prezent sunt părți 34 de state.

Pentru a fi armonizate legislațiile diferitelor state ale lumii în domeniul drepturilor omului, pe continentul latino – american a fost adoptată la San Jose Convenția americană privind drepturile omului, iar pe continentul african Carta africană a drepturilor omului și drepturilor popoarelor.

Simpla consacrare a drepturilor omului nu este suficientă pentru asigurarea finalității acestora. De aceea au fost elaborate și puse în aplicare ansambluri de sisteme de garantare ce au ca scop protejarea, la nivel internațional, a ființei umane în orice împrejurare, în timp de pace sau în perioada de conflict armat ori situații de dezastre naturale sau tehnologice.

Astfel, pe lângă mecanismele întocmite de comunitățile internaționale, în unele state au fost constituite unele structuri de asistență judiciară și socială care contribuie la protejarea drepturilor omului pe plan național.

Mijloacele practice prin care se asigură respectarea acestor drepturi sunt extrem de variate și uneori se deosebesc de la un stat la altul. Aproape toate Constituțiile lumii asigură persoanelor care au fost prejudiciate în drepturile lor dreptul să se adreseze justiției. Într-o serie de Constituții a fost recunoscută și consacrată instituția Ombudsman-ului denumit și Avocat General, Comisar parlamentar, Controlor de stat, etc.

Este evident însă faptul că în ciuda progreselor realizate în direcția protecției și garantării drepturilor omului, în unele părți ale lumii prin menținerea unor factori de insecuritate o serie de drepturi fundamentale, începând cu dreptul la viață sunt puse în pericol sau nu pot fi garantate.

CAPITOLUL 1: CONSIDERAȚII PRIVIND DREPTURILE OMULUI

Noțiunea de drepturile omului este relativ imprecisă. Știința drepturilor omului este o ramură specifică a științelor umaniste. În cadrul drepturilor omului, noțiunea de demnitate este primordială, deoarece apare că principiu matriceal prin excelență, ce constituie temelia drepturilor fundamentale.

Prin noțiunea de drepturi fundamentale cetățenești sunt desemnate acele drepturi ale cetățenilor care, fiind esențiale pentru existența fizică, pentru dezvoltarea materială și intelectuală a acestora, precum și pentru asigurarea participării lor active la conducerea statului, sunt garantate de însăși Constituție.

Conform unei alte definiții, drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetățenilor, indispensabile pentru viața, libertatea și demnitatea acestora, pentru libera dezvoltare a personalității umane, drepturi stabilite prin Constituție și garantate prin Constituție și legi.

Literatura de specialitate consideră că o interesantă și completă definiție este și cea care consideră drepturile omului că fiind acele prerogative conferite de dreptul intern și recunoscute de dreptul internațional fiecărui individ, în raporturile sale cu colectivitatea și cu statul, ce dau expresie unor valori sociale fundamentale și care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esențiale și a unor aspirații legitime, în contextul economico-social, politic, cultural și istoric, ale unei anumite societăți.

Drepturile fundamentale sunt considerate ca fiind acele drepturi care îndeplinesc o serie de conditii, în care sunt incluse cele referitoare la faptul că sunt drepturi subiective, sunt drepturi esențiale pentru cetățeni. Datorită importanței lor acestea sunt înscrise în acte deosebite cum ar fi declarații de drepturi și legi fundamentale sau constituții.

Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ele fiind în ultimă instanță facultăți ale subiectului raportului juridic de a acționa într-un anumit fel sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare și de a beneficia de protecția și sprijinul statului în realizarea pretențiilor legitime.

P. Roubier definește dreptul subiectiv ca fiind situația regulat stabilită, fie printr-un act de voință, fie prin lege, din care decurg în principal prerogativele care sunt în avantajul beneficiarului acestei situații și la care el poate, în principiu, renunța. El situează la baza acestuia teoria dreptului natural.

Ion Deleanu defineste dreptul subiectiv ca fiind acea prerogativă conferită de lege în temeiul căreia titularul dreptului poate, și uneori chiar trebuie, să desfășoare o anumită conduită și să ceară altora desfășurarea unei conduite adecvate dreptului său, sub sancțiunea prevăzută de lege, în scopul valorificării unui interes personal, discret, născut și actual, legitim și juridic protejat, în acord cu interesul general și cu normele de conviețuire socială.

De observat că nu toate drepturile subiective sunt fundamentale. Drepturile fundamentale sunt drepturi esențiale pentru cetățeni. J. J.Rousseau le denumește drepturi esențiale acele drepturi de care nimeni nu se poate atinge în nici un fel. Drepturile fundamentale sunt drepturile cele mai importante atât pentru cetățeni, cât și pentru stat în ansamblul, drepturi care reprezintă baza pentru toate celelalte drepturi.

Deseori, drepturile fundamentale sunt definite că fiind acele drepturi consacrate de Constituție și care sunt determinante pentru statutul juridic al cetățeanului. Astfel sunt considerate drepturi fundamentale acele drepturi care sunt esențiale pentru viața, libertatea și personalitatea cetățenilor.

Integrarea în Constituție a drepturilor fundamentale este urmarea caracteristicii principale a acestora de a fi drepturi esențiale pentru cetățeni. Odată selectate pe criteriul valoric că fiind esentiale într-o anumită etapă istorică, li se conferă o formă și ocrotire juridică superioară, de nivel constituțional.

Imortanța acestor drepturilor impune inserarea lor în Constituție fapt care înseamnă că aceste drepturi nu pot fi limitate sau anulate prîntr-o lege inferioară Constituției, fie ea și organică. Așadar, instituționalizarea drepturilor fundamentale prin Constituție presupune importanță deosebită acordată drepturilor respective, fiind reglementate astfel de Adunarea Constituantă, orice reglementări prin alte legi referitoare la aceste drepturi, nu le pot limita, suspenda sau anula, ci numai să le dezvolte și să le apere conform celor prevăzute în Constituție, modificarea sau suprimarea dispozițiilor referitoare la drepturile fundamentale se pot face numai respectând procedura de revizuire a Constituției, dacă legea obișnuită este aceea care a fixat un principiu sau chiar statutul unui drept fundamental, rămâne, desigur, la dispoziția legiuitorului ordinar să suprime ori să modifice numai acel principiu sau acest statut, neconsacrarea unui drept prin legea constituțională sau prin legea organică ori ordinară, nu poate atrage imposibilitatea existenței acelui drept, potrivit principiului că „tot ceea ce legea nu interzice, nu poate fi împiedicat.

I. Muraru definește drepturile fundamentale ca fiind acele drepturi subiective, ale cetățenilor, esențiale pentru viața, libertatea și demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalității umane, drepturi stabilite prin Constituție și garantate prin Constituție și legi.

Astfel prin libertate se înțelege posibilitatea de a acționa după propria voință sau dorință; posibilitatea de acțiune conștientă a oamenilor în condițiile cunoașterii și stăpânirii legilor de dezvoltare a societății și naturii. Libertatea este starea celui care face ceea ce dorește și nu ceea ce vrea altul să facă ea presupune absența unei constrângeri străine.

Conceptul de libertate desemnează nu numai gradul mai mare sau mai mic de independență pe care o are individul față de grupul social din care din care face parte, dar și gradul de independență pe care îl consideră că normal și fericit, care constituie un drept și o valoare morală.

În accepțiunea lui Jean Rivero libertatea este puterea de a se autodetermina, în virtutea căreia omul alege el însuși comportamentul său, deci este o putere pe care o exercită el însuși.

În consecință, între drept și libertate există o diferențe. Astfel libertatea este exercitarea unei puterii de către subiect, ceea ce presupune din partea celorlalți subiecți, numai o obligație negativă, respectiv să nu facă ceva care să implice exercitarea libertății; libertatea nu presupune obligații pozitive din partea celorlalți subiecți, respectiv de a face sau de a nu face ceva, așa cum presupune un drept; spre deosebire de libertate, dreptul presupune obligații atât pozitive,cât și negative, adică de a face sau a da, cât și de a nu face, a nu da; este adevărat că libertatea presupune și obligații pozitive, dar numai pentru stat, atunci când este chemat să o garanteze; conținutul unui drept este reglementat de regulă definită în sensul prerogativelor pentru autorul dreptului și obligațiile pozitive și negative ale celorlalți, corelative acestuia; obiectul unui drept este precis, ori această precizie presupune limitare, reglementare, pe când obiectul unei libertăți este nelimitat și numai exercitarea libertății este limitată de drepturile și libertățile legitime ale celorlalți.

Drepturile și libertățile fundamentale ale omului permit dezvoltarea și folosirea pe deplin a calităților umane, inteligența, înzestrarea și conștiința și răspunderea nevoilor spirituale și altor nevoi. Ele decurg din aspirația crescândă a omenirii la o viață în care demnitatea și valoarea fiecăruia să fie respectate și protejate.

Negarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului nu numai că este o tragedie personală, ci conține și germenii tulburărilor sociale și politice, ai violenței și conflictelor, fie ele în interiorul societăților și națiunilor sau între acestea.

Așa cum afirmă prima fază a Declarației Universale a Drepturilor Omului, respectul pentru drepturile omului și demnitatea umană este „fundamentul libertății justiției și păcii în lume”.

Problematica drepturilor omului, cu multiplele sale semnificații atât teoretice, cât mai ales practice, este prezentă în zilele noastre atât la nivelul preocupărilor fiecărui stat, cât și la nivelul preocupărilor comunității internaționale. Studiul declarațiilor și convențiilor internaționale al actelor normative interne și al doctrinei conduce la observația că se utilizează frecvent termenii de „drepturile omului” și „libertățile omului”.

Din punct de vedere juridic, dreptul reprezintă o libertate și libertatea este un drept, ambele expresii desemnând facultatea, capacitatea omului de a face sau a nu face ceva. Utilizarea ambilor termeni pentru a exprima același concept are o explicație istorică. Astfel, la început, în legătură cu statutul ființei umane, s-a pus problema libertăților că exigențe ale individului în opoziție cu autoritățile publice. Respectarea libertăților presupunea din partea autorităților o atitudine generală de abținere, adică de a nu împiedica exercitarea libertăților. S-a ajuns astfel la sintagma „drept al omului”, care implică obligația statului nu numai de a proteja libertățile, dar și de a acționa pentru a asigura cetățeanului posibilitatea reală de a-și exercita anumite libertăți. Cu toate că, din punct de vedere juridic, există sinonimie între drept și libertate, libertatea pune accent pe neintervenția statului, pe când dreptul accentuează obligația statului de a acționa pentru a crea condițiile necesare exercitării anumitor libertăți.

O altă expresie des utilizată este cea de „libertatea publică”. Aceasta exprimă raportarea libertății la stat. Libertatea publică se referă la ansamblul libertăților pe care statul le afirmă și le protejează prin intermediul Constituției și a legii. Libertatea este denumită „publică” datorită faptului că este o libertate recunoscută și garantată de către stat. Mai precis este consacrată în dreptul pozitiv.

Unii autori nu sunt de acord cu acest mod de definire a libertății, afirmând că există o contradicție între termenii „libertate” și „publică”. Dacă acceptăm că libertatea este publică, în sensul că este protejată de stat, înseamnă că statul care o protejează o poate și limita, deci libertatea este lăsată la bunul plac al statului, ceea ce îi contrazice natura care o plasează deasupra statului. Cert este însă faptul că fără apărarea libertății de către stat, lumea s-ar transforma în junglă. Un stat prea represiv răpește el însuși libertatea, iar un stat prea liberal nu protejează libertatea cetățenilor împotriva încălcărilor venite din partea unor persoane sau grupuri puternice. Mai trebuie menționat că expresia „libertăți publice” exprimă o altă concepție decât cea de „drepturi ale omului”.

Definirea drepturilor fundamentale ale omului și cetățeanului este o problemă controversată și larg dezbătută în literatura de specialitate. În concluzie, drepturile și libertățile fundamentale ale omului și cetățeanului prezintă trei trăsături definitorii, anume faptul că sunt drepturi subiective, sunt drepturi esențiale pentru ființa umană și sunt drepturi înscrise în declarații și legi fundamentale.

1.1: REGLEMENTAREA DREPTURILOR ȘI LIBERTĂȚILOR FUNDAMENTALE ALE OMULUI LA NIVEL INTERNAȚIONAL

Instituția drepturilor omului a cunoscut pe parcursul timpului un îndelungat proces de cristalizare, înfățișându-se în prezent ca o instituție deosebit de complexă, ce depinde atât de ordinea juridică internă, cât și de cea internațională. Reflectând un anumit standard câștigat de protecția internațională a drepturilor și libertăților ce aparțin oricăror ființe umane, ea definește și înglobează un ansamblu de drepturi, libertăți și obligații ale oamenilor unii față de alții, ale statelor de a apăra și de a promova aceste drepturi, ale întregii comunități internaționale de a veghea la respectarea drepturilor și libertăților respective în fiecare țară, intervenind în acele situații în care drepturile omului ar fi încălcate într-un anumit stat. Cuprinzând principii, mecanisme, proceduri ce țin de ordinea juridică internă, dar și de cea internațională, instituția drepturilor omului prezintă un caracter bivalent, fiind în același timp o instituție de drept intern, integrată normelor constituționale, dar și o instituție de drept internațional, configurând trăsăturile unui principiu juridic aplicabil în relațiile dintre state.

Deosebitul interes de care se bucură astăzi problematica drepturilor omului constituie, de altfel, o recunoaștere de netăgăduit a complexității și originalității acestei instituții juridice, dar și a faptului că fără aceste drepturi nu se poate înfăptui o societate democratică, condiție firească a afirmării demnității fiecărui individ, dar nici realiza cadrul juridic normal indispensabil colaborării națiunilor.

Nefiind numai o problemă internă a statelor, problema drepturilor omului este una dintre divergențele majore ale contemporaneității, a cărei respectare și aplicare demonstrează capacitatea de înțelegere și cooperare a tuturor statelor și popoarelor că în prag de nou secol și mileniu, să practice acele măsuri și acțiuni care favorizează democrația, libertatea, înțelegerea, cooperarea multiformă, toleranța și prietenia între toate națiunile și statele, grupurile entice și religioase în scopul salvagardării pacii și securității în lume.

Societatea umană contemporană nu se poate dezvolta armonios și în ritm ascendent dacă această dimensiune fundamentală a ei este ignorată sau nesocotită, căci nesocotirea sau încălcarea acesteia este menită să ducă la întârzieri, disfuncționalități sau chiar convulsii în cadrul societății. De aceea, statele și organizațiile internaționale create de ele, precum și organizațiile non-guvernamentale au instituit norme juridice, tehnici și metode adecvate pentru respectarea drepturilor și garantarea aplicării efective a acestora. S-a instituit răspunderea internațională a statelor pentru încălcarea drepturilor omului și pentru nesocotirea standardelor internaționale în aceasta privință. Problema nerespectării drepturilor omului nu este numai o problemă națională a statelor, ci și una internațională, mondială, de a cărei respectare este interesată întreaga comunitate internațională și, în primul rând, Organizația Națiunilor Unite.

Afirmarea, respectarea și garantarea materială a drepturilor omului prin legislația internă a statelor și printr-un control internațional eficient al Națiunilor Unite și al instituțiilor specializate este de natură să conducă la prevenirea încălcărilor și la corecta aplicare a legislației internaționale care consacră dreptul omului la viață, demnitate, securitate, la pace, proprietate, la protecția să socială și politică împotriva atingerilor aduse persoanei sale, drepturilor sale sacre, împotriva tuturor discriminărilor.

De-a lungul timpului, reglementarea drepturilor omului a evoluat, plecând de la o problemă internă a statului și ajungând la una cu caracter internațional, acestea începând să reprezinte o valoare fundamentală a oricărei societăți democratice.

Tematica drepturilor omului a cunoscut o evoluție progresivă, dobândind o deosebită importanță pe măsură ce a evoluat de la responsabilitatea internă a statelor de a proteja indivizii, la o obligație internațională, consacrată într-un număr tot mai mare de convenții internaționale sau acorduri regionale.

Odată cu consolidarea puterii politice a burgheziei, drepturile omului s-au transformat în drepturi fundamentale ale cetățeanului. Tradiția declarațiilor nu a dispărut, păstrându-se în activitatea unor asociații create în epoca modernă și contemporană care au ca principal obiectiv reglementarea acestor drepturi.

Influența doctrinelor și declarațiilor de origine franceză referitoare la drepturilor omului s-a resimțit puternic în gândirea politică și juridică a statelor de pe toate continentele, în special pe continentul european, influențând sistemul constituțional al multor state.

Ideea drepturilor omului s-a transformat în prima jumătate a secolului al XIX-lea în principala și cea mai vehiculată idee politică și juridică, fiind rezultatul firesc al afirmării și dezvoltării societății capitaliste. Ca urmare a acestui lucru, au apărut schimbări constituționale în Suedia în anul 1809, Spania în 1812, Norvegia în 1814, Belgia în 1830 și Sardnia în 1848.

Ideea că există anumite drepturi generale, umane, indiferent de consacrarea lor într-o legislație sau alta este justificată de dezvoltatea economică și socială pe care popoarele au parcurs-o începând cu revoluția franceză din 1789, scoțând în evidență aspectele comune ale vieții sociale și de stat din diferitele țări, ca și independența lor într-o serie de nevoi importante. Întreaga literatură juridică demonstrează că mișcările progresiste s-au axat tot mai mult pe problema apărării drepturilor omului.

Secole de-a rândul problematica drepturilor omului a constituit o noutate pentru dreptul internațional. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea s-au înmulțit cazurile când pentru recunoașterea unor drepturi ca fiind de interes universal uman s-au coalizat mai multe state, folosind în acest scop puterea dreptului constituțional. Formele juridice și de cuprindere a drepturilor omului pe plan internațional au constituit inițial izvoarele clasice ale dreptului internațional public.

În primele decenii ale secolului al XX-lea au fost stabilite o serie de reglementări precise prin convenții și hotărâri luate de comun acord de către un număr mare de state. În acest spirit se înscriu Convențiile de la Geneva din 1906 și 1929 pentru îmbunătățirea soartei soldaților răniți din armatele de campanie sau Convenția de la Haga din 1907 privind tratamentul prizonierilor de război. În primele două decenii ale secolului al XX-lea, în special în timpul primului război mondial, asistăm la o serie de mișcări desfășurate de minoritățile naționale pentru promovarea drepturilor egale cu națiunea dominantă, impunând recunoașterea și ocrotirea minorităților naționale prîntr-o serie de tratate internaționale încheiate în perioada 1919-1920.

După cel de-al doilea război mondial, aspectele legate de relația dintre securitatea și protecția drepturilor omului s-a extins la nivel internațional, pe de o parte, din cauza dezvăluirii atrocităților comise de naziști, iar pe de altă parte, ca urmare a perpetuării încălcării drepturilor omului în statele cu regimuri totalitare.

Evoluția drepturilor omului este pusă în evidență, pe de o parte, de documentele internaționale fundamentale care au cunoscut o dezvoltare continuă, iar pe de altă parte, de extinderea asupra unor aspecte nereglementate inițial, în scopul formulării unui set de standarde, minime referitoare la egalitatea de tratament pentru toți.

Pornindu-se de la principiile enunțate în Carta Națiunilor Unite, de la necesitatea recunoașterii demnității inerente tuturor oamenilor și a drepturilor egale și inalienabile care reprezintă însuși fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume, sub egida Organizației Națiunilor Unite au fost adoptate la 16 decembrie 1966 Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale.

Un pas semnificativ l-a reprezentat de adoptarea Cartei sociale europene revizuită, document elaborat de Consiliul Europei la 3 mai 1996, care consacra ansamblul drepturilor fundamentale în domeniul muncii, angajării, relațiilor sociale și securității sociale. Carta social europeană cuprinde o parte declarativă în care sunt consacrate principiile ce stau la baza documentului și care proclamă obiectivele politicii sociale ce trebuie urmărite de statele membre ale Consiliului Europei, dar și obligațiile pe care și le asumă statul care devine parte la acest act internațional. Carta reprezintă un instrument juridic de referință în domeniul drepturilor omului și în special, în materie de coeziune socială. Obiectivul asumat de statele părți îl reprezintă atingerea condițiilor necesare pentru exercitarea efectivă a celor 31 de drepturi și principii consacrate prin Cartă.

Un alt moment de referință a fost reprezentat de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona la 1 decembrie 2009. La nivelul Uniunii Europene acesta a constituit un pas important în sensul dobândirii caracterului obligatoriu din punct de vedere juridic al Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Prin Tratatul de la Lisabona a fost inaugurat un nou cadru instituțional pentru Uniunea Europeană, realizându-se progrese semnificative în materie de protecția drepturilor fundamentale, odată cu adoptarea acestuia garantându-se aplicarea efectivă a Cartei drepturilor fundamentale. Referitor la semnificația Cartei drepturilor fundamentale din perspectiva intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Viviane Reding, comisar european pentru justiție, drepturi fundamentale și cetățenie, declara că aceasta este „o reflectare a valorilor noastre comune și a tradițiilor noastre constituționale”.

În concluzie, intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona a conferit o nouă dimensiune problematicii drepturilor omului care au devenit responsabilitatea Înaltului Reprezentant pentru Politica Externă și a Serviciului European pentru Acțiune Externă și care ar putea reprezenta un pilon important al politicii comune. Pe cale de consecință, se poate considera că Tratatul de la Lisabona garantează aplicarea efectivă a Cartei Drepturilor Fundamentale.

Dacă se pune problema raportării la textele juridice, fără a omite separația dintre teorie și practică, se pot releva trei tendințe, și anume creșterea drepturilor și libertăților proclamate este însoțită de îndatoriri numeroase și de limite în exercitarea acestor drepturi formulate în termeni vagi și, deci, susceptibile de interpretare extensivă, interes general, morală publică, perenitatea statului. De altfel, libertățile colective sunt într-o relație de interdependență cu libertățile individuale, acest fapt provocând adesea controverse. Unii autori ar dori să treacă drepturile poporului, cu conținut cel puțin incert, înaintea drepturilor individului. Dacă se are în vedere concepția originară a drepturilor omului, drepturile individului au fost dirijate în primul rând ca barieră de protecție contra acțiunii puterii de stat, atunci se poate constata la ce evoluție s-a ajuns în ceea ce privește această chestiune, în decursul a două secole de la apariția Declarației Universale a Drepturilor Omului.

Tendința este de a recunoaște o oarecare forță juridică Declarației Universale a Drepturilor Omului prin prezența câtorva dintre acestea în conținutul unor Constituții moderne. Este vorba de o preocupare realistă care dă judecătorului o putere de apreciere importantă, în ciuda principiului separației puterilor. Oricum, această orientare instituie un progres incontestabil și contribuie la armonizarea conceptului de drepturi fundamentale ale individului și cetățeanului.

În fine, tehnica garantării drepturilor pare că se suprapune peste cea a Declarațiilor, constituționalizând lista drepturilor fundamentale, adică încorporându-le în articolele Constituțiilor, conferindu-le, astfel, forță juridică imediată. Aceasta presupune existența unui control juridic și o redactare fără ambiguități a textelor constituționale. Datorită acestui fapt statele își iau adesea măsuri de precauție suplimentare pentru asigurarea eficacității. Tehnica nu este nouă, ea fiind folosită în Statele Unite ale Americii încă din anul 1791 în primele zece amendamente ale Declarației americane.

Se poate aprecia că, în ansamblu, există un veritabil progres juridic, dar rămâne în continuare problema aplicării efective a acestor garanții. Trebuie să se recunoască faptul că dacă lista drepturilor omului este astăzi, în lume, mai mult sau mai puțin uniformă și stereotipă, punerea ei în aplicare, adică respectarea acestor drepturi și libertăți fundamentale, variază mult, depinzând în special de tipurile de civilizație, de ideologii, de rivalități de interese etc.

1.2: IMPORTANȚA DREPTURILOR ȘI LIBERTĂȚILOR FUNDAMENTALE ALE OMULUI

În prezent, omenirea reflectează asupra siguranței ființei umane și se întreabă dacă omul este mai bine protejată decât în trecut.

Drepturile omului au devenit una dintre ideile central ale vremii și tind a fi acceptate de toate statele lumii, dincolo de diferențele istorice, culturale sau economice.

Conform raportului privind dezvoltarea umană pe anul 1997, circa 1,3 miliarde de oameni trăiau cu un venit de mai puțin 1 dolar pe lună, circa un milliard erau analfabeți, peste un milliard nu aveau apă curentă, iar peste 800 milioane suferau de foame sau nu aveau asigurată alimentația necesră.

În aceste condiții comunitatea internațională nu poate rămâne insensibilă și ca urmare a acestui lucru s-au luat unele măsuri în scopul garantării și asigurării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Astfel, Conferința la nivel înalt pentru dezvoltare socială de la Copenhaga din 1995, a recunoscut obiectul eredicării sărăciei că pe un imperativ etic, social, politic și moral al omenirii. Adunarea Generală O.N.U. a declarat ziua 17 octombrie că Zi Internațională a eredicării sărăciei, anul 1996 că An Internațional al eredicării sărăciei și perioada 1997-2006 că Deceniu pentru eredicarea sărăciei. În acestă direcție a depășit obstacolele ce stăteau în calea realizării drepturilor omului prin adoptarea de către Adunarea Generală a O.N.U. a Convenției Internaționale pentru reprimarea înființării terorismului.

Un alt factor care sfidează drepturile omului sunt conflictele armate, degradând mediul natural și putând provoca catastrofe ecologice. Au existat situații în care forța și amenințarea cu forța au fost folosite pentru impunerea respectării drepturilor omului. Aceste acțiuni se sprijină pe faptul că printre orientările de bază impuse de normele dreptului internațional se numără și combaterea și reprimarea încălcărilor masive și flagrante ale drepturilor omului.

Un exemplu în acest sens îl constituie evenimentele din Iugoslavia, unde NATO a interveneit militar, plecând tocmai de la ideea apărării drepturilor unei minorități etnice, desconsiderată și condamnată la frustrări sub paravanul suvenarității naționale. Dar, după cum au constatat și pacifiștii care se împotriveau în 1999 intertvenției NATO împotriva dictatorului Miloșevici din Iugoslavia, acea tactică a fost decesivă în subminarea unei puteri ilegitime. Totuși, scopul liderilor militari cu sediul la Bruxelles, de a-i determina pe sârbi să respecte drepturile albanezilor din Kosovo, nu și-a atins ținta, ci a contribuit în primă instanță la emigrarea masivă a acestora din zona lor natală spre țările vecine.

Privind din această perspectivă este îngrijorător faptul că tertorismul constituie o politică de stat în unele țări, guvernele respective acționând sub pretextul idealului identității naționale sau al revendicărilor de natură religioasă. În ultimul timp se poate vorbi de un adevărat terorism religios în câteva zone ale lumii, terorism care nu lasă pe nimeni indiferent, fiindcă el reprezintă o întoarcere în trecut a zonelor respective, o îndepărtare de valorile și sensurilor civilizației. Convingătoare sunt în acest sens întâmplările din Afganistan, unde așa-zișii talibani, studenții fundamentaliști ai Islamului, au preluat frâiele guvernării, instalând legi care au făcut că această țară din Asia să intre în regres, să se întoarcă spre un trecut de care credea că s-a îndepărtat pentru totdeauna. Evenimentele tragice petrecute în Statele Unite ale Americii la 11 septembrie 2001 au arătat cu claritate că terorismul este un flagel ce cuprinde înterg mapamondul. Referindu-se la aceste întâmplări, Koichiro Matsunra, director general UNESCO, afirmă că „Atacul înfiorător și nemilos împotriva Statelor Unite ale Americii a fost și un atac împotriva idealurilor demnității umane și democrației în lumea întreagă”, iar Mary Robinson le califica „drept crime împotriva umanității și afronturi grave aduse drepturilor omului”.

Dată fiind amploarea pe care a dobândit-o acțiunea de promovare și respectare a drepturilor omului acestea influențează pozitiv toate sectoarele vieții sociale, provocând desprinderea din dreptul internațional public a unor ramuri noi ce generează acest domeniu, cum ar fi dreptul drepturilor omului, dreptul internațional umanitar cu subramura să în plină evoluție, dreptul umanitar al mediului, dreptul internațional al refugiaților și dreptul internațional al derzvoltării umane, toate ținând a fi reunite într-un concept nou drept uman, destinat să guverneze o cultură umană universal.

CAPITOLUL 2: ASPECTE GENERALE PRIVIND LIBERTĂȚILE FUNDAMENTALE ÎN SISTEMUL CONSTITUȚIONAL ROMÂNESC

Omul se află întotdeauna în spațiul de suveranitate al unui stat. În această situație, el devine cetățean și, datorită raporturilor sale constituționale de cetățenie, se bucură de universalitatea drepturilor și libertăților consacrate prin Constituție și prin alte legi.

Pentru stabilirea conceptului de drepturi fundamentale, trebuie să se procedeze la identificarea trăsăturilor specifice ale acestora, făcându-se în acest scop câteva precizări terminologice utilizate în domeniu. Literatura de specialitate susține ca definiție faptul că drepturile fundamentale reprezintă acele drepturi subiective ale cetățenilor, esențiale pentru viața, demnitatea și libertatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalității umane, drepturi stabilite prin Constituție și garantate prin Constituție și legi.

Situația drepturilor omului în România a înregistrat în ultimii ani o evoluție demnă de remarcat atât în ceea ce privește elaborarea și adoptarea unor noi proiecte de acte normative, cât și în ceea ce privește transpunerea practică a dispozițiilor legale în vigoare.

Gravitatea violărilor drepturilor omului obligă însă la o cunoaștere extinsă a normelor imperative în domeniu, așa încât forța coercitivă a statului să poată fi exercitată prin organele sale cu atribuții specifice.

Populația trebuie să se simtă apărată de instituțiile statului, acestea fiind obligate să intervină în situații de încălcare a drepturilor cetățenilor. Pentru ca acest deziderat să capete valențe concrete, cetățenii trebuie să cunoască mijloacele pe care le au la dispoziție pentru înlăturarea cauzelor și efectelor nerespectării dispozițiilor legale.

În literatura de specialitate a fost acceptată că definiție a noțiunii de drepturi fundamentale aceea conform căria ele reprezintă drepturi subiective ale cetățenilor, esențiale pentru viața, demnitatea și libertatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalității umane, drepturi stabilite prin Constituție și garantate prin Constituție și legi.

Trebuie observat faptul că în Constituție sunt consacrate drepturile și libertățile fundamentale, ceea ce presupune analizarea a ce reprezintă libertățile fundamentale și care este raportul dintre acestea și drepturile fundamentale. Constituția României utilizează termenul de drept atunci când consacră dreptul la viață, dreptul la apărare, dreptul la informație, dreptul la vot etc. În schimb, Constituția folosește termenul de libertate atunci când reglementează libertatea conștiinței, libertatea de exprimare, libertatea întrunirilor etc.

I. Muraru arată că terminologia constituțională referitoare la aceste două concepte, drept și libertate, deși nuanțată, desemnează o singură categorie juridică, și anume, dreptul fundamental susținând că dreptul este o libertate, iar libertatea este un drept. Acesta susține că nu există o deosebire de natură juridică, fiind de fapt o singură noțiune juridică. Această nuanțare terminologică are cel puțin două explicații. Una din explicații este de ordin istoric și face referire la faptul că libertățile au apărut ca exigențe ale omului în opoziție cu autoritățile publice, iar aceste libertăți nu presupuneau din partea celorlalți decât o atitudine generală de abținere. Evoluția acestora în contextul evoluției politice și sociale a avut că rezultat cristalizarea conceptului de drept al omului, concept cu un conținut și semnificații juridice complexe. În raport cu autoritățile statale, drepturile omului și libertățile publice au implicat și obligații corelative de respect și apărare. În timp, aceste libertăți au trebuit nu numai proclamate, ci și promovate și mai ales, protejate și garantate.

Cea de a doua explicație relevă expresivitatea și frumusețea limbajului juridic, care valorifică sensul inițial și tradiția. De cele mai multe ori, drepturile omului și cetățeanului sunt denumite libertăți publice. Expresia libertății publice, este o expresie cuprinzătoare, ea evocând atât libertățile, cât și drepturile omului, precum și faptul că acestea aparțin dreptului public, și anume Dreptului Constituțional, fiind astfel supuse unui regim juridic aparte.

În ce privește natura juridică a drepturilor fundamentale, în literatura juridică de specialitate există opinii diferite referitoare la această natură, opinii care au la bază mai multe teorii, printre care amintesc teoria drepturilor naturale, teoria drepturilor individuale, teoria drepturilor reflexe, teoria potrivit căreia drepturile fundamentale reprezintă trăsături esențiale ale statutului juridic al ființei umane sau elemente ale capacității de folosință a cetățenilor.

O problemă distinctă o reprezintă corelația dintre reglementările interne și cele internaționale privind drepturile fundamentale ale omului și cetățeanului. Pe plan mondial, preocuparea comunității internaționale pentru promovarea și protejarea drepturilor ființei umane s-a concretizat în elaborarea unui set de documente din domeniul drepturilor omului atât la nivel Oraganizației Națiunilor Unite, cât și la nivel regional. Pe plan intern, există reglementări ale statelor, la nivel constituțional și legal, privind drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor.

Pentru stabilirea sferei drepturilor omului și cetățeanului este necesar să se țină cont de evoluția instituției drepturilor omului atât în planul reglementărilor internaționale, cât și în planul reglementărilor constituționale.

Referitor la clasificarea drepturilor și libertăților fundamentale, potrivit opiniei literaturii de specialitate, folosind criteriul conținutului drepturilor și libertăților fundamentale, acestea putând fi clasificate în cinci categorii, și anume inviolabilitățile, drepturile și libertățile social-economice și culturale, drepturile exclusiv politice, drepturile și libertățile social-politice și drepturile garanții. Trebuie menționat că această clasificare nu presupune și o ierarhizare a drepturilor și libertăților cetățenești, toate formând un sistem unitar, având caracter fundamental.

2.1: REGLEMENTAREA LIBERTĂȚILOR FUNDAMENTALE ÎN ROMÂNIA

În România, concepțiile privind drepturile omului s-au cristalizat și afirmat în procesul înfăptuirii aspirațiilor de libertate și unitate națională.

În Transilvania, sub influența Renașterii, s-au dezvoltat încă de timpuriu, idei umaniste. Pe teritoriul actual al țării s-a manifestat chiar o adevărată școală umanistă în contextul european, care fundamenta originea, continuitatea și unitatea poporului român. Această școală are exponenți de seamă în marii cărturari Grigore Ureche, Miron Costin, C-tin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, Mitropolitul Dosoftei sau Antim Ivireanu. Un important document care marchează încă de timpuriu preocupările românești pentru definirea drepturilor și libertăților îl constituie hrisovul emis la 15 iulie 1632 de Leon Voda Tomșa, domn al Țării Românești, considerat de prestigioși cercetători români că fiind pe același plan al importanței cu ,,chartele” emise în alte țări, fapt ce evidențiază și pe acest plan ,,integrarea țărilor române în evoluția generală a societății europene”.

Influența Revoluției franceze a fost deosebit de puternică în Principatele Române unde aspirațiile de unitate și emancipare națională, coroborate cu marile idei ale Revoluției franceze, s-au regăsit în documentele programatice ale Revoluției de la 1848 din Transilvania, Moldova și Țăra Românească. Sub influența unor mari gânditori români, precum Nicolae Bălcescu, Gheorghe Lazar, Ion Ghica și alții, conceptul românesc de drepturi ale omului, ,,drituri firești”, a fost elaborat din multiple unghiuri de vedere, ținând seama de interesele țării, în armonie deplină cu unitatea și independența națională.

Principiile constituționale moderne de organizare a statului și-au găsit exprimare cât se poate de elocventă în Statutul dezvoltator al Convenției de la Paris din 1864, promulgat de Alexandru Iona Cuza și în Constituția românească din 1866, prima Constituție modernă, inspirată din Constituția belgiană, considerată la timpul său cea mai înaintată din Europa.

O expresie deosebit de clară au căpătat drepturile și libertățile omului din Constituția din 29 martie 1923 care consacra neechivoc dreptul românilor, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau religie, de a se bucura de libertatea conștiinței, de libertatea învățământului, a presei, întrunirilor, asociațiilor și alte libertăți și drepturi stabilite prin lege.

Privită în raport cu Constituția din 1923, Constituția din 1938 conține evident anumite limitări. Așadar, numai cetățenii români sunt admisibili în functiile și demnitățile publice, civile sau militare.

În condițiile instaurării regimului de dictatură comunistă, drepturile omului au suferit importante amputări și reduceri, ele fiind subordonate noii concepții cu privire la organizarea statului, bazată pe dominația unui singur partid și interzicerea celorlalte partide, pe prohibirea oricăror acțiuni sau atitudini politice care ar fi contravenit ideologiei comuniste.

Dupa 1989 au fost create condițiile pentru edificarea unui autentic sistem democratic al drepturilor și libertăților omului, întemeiat pe recunoașterea și stricta traducere în viață a standardelor internaționale. În acest sens au fost întreprinse o serie de măsuri legislative. În perioada imediat următoare, România a devenit parte la numeroasele instrumente juridice internaționale, adoptând totodată prevederi pentru adaptarea legislației sale interne la exigențele convențiilor internaționale. S-a urmărit refacerea întregului edificiu legislativ în consonanță cu imperativele edificării statului de drept cu prevederile convențiilor internaționale și în special, ale Cartei de la Paris din 1990, prin care toate statele europene s-au angajat să-și fundamenteze sistemul de drept pe baza principiilor democratice.

Recunoașterea și consacrarea drepturilor omului prin documente internaționale a avut o influență benefică asupra legislației interne a statelor în sensul contribuției la afirmarea respectului față de drepturile omului și perfecționarii legislațiilor naționale. „Indivizii pot beneficia de drepturi și libertăți pe plan intern numai prin mijlocirea statelor de care aparțin și care, în virtutea suveranității lor, asigură totodată căile concrete de realizare a drepturilor și libertăților respective. Fără înscrierea drepturilor omului în normele constituționale și fără adoptarea măsurilor necesare pentru garantarea lor de către fiecare stat, drepturile și libertățile cetățenești sunt lipsite de orice eficiență”.

Astfel, în cazul României, Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale a fost ratificată prin Legea nr 30 din 18 mai 1994, intrând astfel în dreptul intern al acesteia.

Indivizii pot beneficia de drepturi și libertăți pe plan intern numai prin mijlocirea statelor de care aparțin. Acest principiu este consacrat în doctrină că principiu al subsidiarității dreptului internațional față de dreptul intern.

Un specific deosebit îl reprezintă în privința României principiul ,,self executing”, consacrat în articolul 20 din Constituție, în sensul că drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, în caz de neconcordanță cu legislația internă, primele având prioritate.

2.2: GARANȚIILE LIBERTĂȚILOR FUNDAMENTALE ÎN DREPTUL ROMÂNESC

Astăzi, asistăm la o abordare a problematicii drepturilor omului pe două planuri. Primul se referă la abordări teoretice, lupte de idei, legislații naționale și internaționale, seminarii care au că scop dezbateri și reflecții asupra acestei problematici în care se caută puncte comune, asemănările și universalitatea lor, se încearcă fixarea unor repere legislative sub formă de acorduri, convenții, pacte semnate de țări în diverse forme de asociere, cu caracter obligatoriu. Al doilea face referire la manifestarea unor încălcări ale drepturilor omului în viața socială prin fapte, fenomene, procese ce se manifestă la nivel individual sau de grup care atrag după sine alte forme de manifestare prin recâștigarea lor.

Odată cu consacrarea drepturilor omului în documente internaționale, se dezvoltă o nouă concepție asupra acestor drepturi. Ele devin drepturi cetățenești în sensul integrării lor în dreptul intern, al garantării lor juridice de către fiecare stat în parte.

Trebuie reliefată, pe de o parte, integrarea normelor internaționale privind drepturile omului în dreptul intern și asigurarea lor prin mijloace specific statale, iar pe de altă parte, posibilitatea garantării drepturilor cetățenești dincolo de granițele statului, prin intermediul unor instituții internaționale.

Însăși ideea că dincolo de granițele statului mai există cineva care veghează la respectarea drepturilor omului și cetățeanului, care poate, în final, să înfăptuiască justiția, este cu adevărat mobilizatoare, fiind de natură a înarma individul cu puterea de a persevera în lupta pentru apărarea drepturilor sale fundamentale. De aici se desprinde ideea că problematica drepturilor omului capătă în prezent atât o dimensiune internă, cât și una internațională, dimensiunea internațională completând prerogativa esențială internă, suverană fiecărui stat și anume aceea de a apăra și proteja drepturile omului.

Convergența reglementărilor interne și internaționale în domeniul protecției drepturilor omului, sporirea preocupărilor și reglemetărilor internaționale nu diminuează cu nimic rolul esențial al legislației interne a fiecărei țări în proclamarea și garantarea drepturilor cetățenești, în acțiunea pentru promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului.

Afirmarea ideii de obligativitate juridică a drepturilor omului a înregistrat o evoluție spectaculoasă, legată nu numai de transformările social-politice, dar și de gradul în care comunitatea internaționlă a înțeles să ridice la gradul de principiu o serie de idei. Dacă în trecut ideea protecției drepturilor omului avea un caracter limitat și fragmentar, astaza, ideea obligativității juridice de protecție a drepturilor omului a devenit o idee universală, care cu greu poate fi contestată.

Statutul de cetățean român îi asigură dreptul cetățeanului de a solicita protecție din partea autorităților române și respectiv, obligația constituțională a acestora de a le acorda protecția necesară. Acest principiu este prevăzut în articolul 17 din Constituția României. El exprimă faptul că cetățenia română este legătura politică și juridică dintre cetățean și stat, care, prin efectele sale, determină statutul juric al persoanei, oriunde s-ar afla ea, atât în interiorul, cât și în afăra frontierelor. În temeiul acesteia, cetățenii români care se află în străinăte au dreptul să apeleze la protecția autorităților române, iar acestea au obligația constituțională de a le acorda protecția necesară. De altfel, între state există deja acorduri și convenții care permit și reglementează această colaborare juridică.

Garantarea libertăților fundamentale ale omului în sistemul de drept românesc este consacrată în Titlul II al Constituției. Prevederile constituționale cuprinse în Titlul II trebuie însă corelate cu cele din articolul 1 alineatul 3 al Constituției în care se precizează că „România este un stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate”.

Prevederile articolului 1 alineat 3 al Constituției constituie dreptul-cadru și instrumente ale realizării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor. Din aceste prevederi ce dau expresie unei incontestabile realități, pot fi desprinse câteva principii, trăsături definitorii ale reglementării drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor în dreptul românesc.

Ceea ce caracterizează în mod deosebit această instituție este principiul universalității drepturilor și libertăților, principiu ce rezultă din prevederile articolului 15 al Constituției care proclamă faptul că ,,Cetățenii beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea”.

Garantarea politico-juridică și socială a drepturilor și libertăților fundamentale își găsește expresia în faptul că ,,România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială”.

În articolul 16 alineat 3 al Constituției se arată că „Funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai cetățenia română și domiciliul în țară”.

Exercitarea altor drepturi și libertăți prevăzute de Constituție nu este condiționată de calitatea de cetățean. Astfel, în articolul 18 al Constituției se prevede că ,,Cetățenii străini și apatrizii care trăiesc în România se bucură de protecția generală a persoanelor și a averilor, garantată de Constituție și de alte legi”.

Străinii și apatrizii au și drepturile civile ale cetățenilor români, că și orice alte drepturi recunoscute de legile, tratatele, convențiile internaționale sau acordurile încheiate de România.

O prevedere deosebit de importantă este cea din articolul 20, potrivit căreia ,,Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte”.

Tehnic vorbind, a devenit obișnuit că drepturile omului să fie prezentate într-o clasificare ce cuprinde trei generații de drepturi, ceea ce permite o perspectivă de ansamblu, cu caracter istoric și care subliniază complementaritatea lor, atât în momentul revendicării, cât și în cel al recunoașterii juridice.

Astfel, fac parte din drepturile din prima generație drepturile civile și politice, cum ar fi libertatea individuală, libertatea conștiinței, libertatea de exprimare etc., considerate că cele mai necesare pentru afirmarea individului în raport cu puterea de stat. Drepturile și libertățile civile și politice, libertățile individuale mai ales, au apărut că măsuri de protecție a individului contra violenței și arbitrariului guvernanților, că revendicări ale unei poziții juridice egale în față legii. Orice ființă umană dispune de aceste drepturi, încă de la naștere, și, teoretic, trebuie să fie în măsură să le exercite oricând. Rolul puterii de stat se reduce în această situație la protejarea libertăților în general, prin asigurarea garanțiilor de autolimitare a acțiunii sale.

Apoi s-au impus drepturile sociale, economice și culturale, drepturile din a doua generație, cum ar fi dreptul la muncă, dreptul la educație, dreptul la protecția socială etc. Dacă drepturile civile și politice nu presupuneau, în principiu, și acțiuni concrete din partea statului în afăra abținerii în fața libertății persoanei, erau și mai sunt numite și drepturi negative, drepturile sociale, economice și culturale implică din partea statului acțiuni, măsuri și garanții. Drepturile din a doua generație sunt recunoscute tuturor indivizilor, dar nu în considerarea calității lor de ființă umană, ci că membri ai unor categorii sociale determinate, pe baza unor criterii aflate în strânsă legatură cu sistemul de producție sau cu starea lor socială sau economică.

Pe fondul internaționalizării conceptului de drepturi ale omului, s-a impus o a treia generație de drepturi, denumite și drepturi de solidaritate, cum ar fi dreptul la pace, dreptul la dezvoltare, dreptul la un mediu încojurător sănătos etc. Ele exprimă noi aspirații sociale și politice, pe care orice individ se poate opune în mod valabil puterii publice. Aceste drepturi radică însă mai multe semne de întrebare, căci nu este încă foarte clar dacă titularul lor este individul sau umanitatea în ansamblul său, în nume propriu sau în seama și pentru binele tuturor, la fel, nu este încă foarte clar dacă puterea publică este cea națională sau una internațională. Cert este însă faptul că ele nu pot fi realizate în conținutul lor de fiecare stat în parte, ci presupun cu necesitate cooperarea statelor.

CAPITOLUL 3: NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND LIBERTATEA DE EXPRIMARE

Protecția libertăților fundamentale are un scop major, cu atât mai important cu cât amenințările sunt uneori mai puțin vizibile, dar la fel de periculoase. Redactorii Convenției europene a drepturilor omului s-au arătat deosebit de vigilenți în ceea ce privește libertățile esențiale, precum libertatea de exprimare, libertatea de gândire, de conștiință și de religie sau libertatea de circulație.

Dacă avem în vedere faptul că libertatea de exprimare este reglementată în mai toate Constituțiile statelor lumii civilizate, se poate spune că libertatea de exprimare este un drept esențial atunci când vorbim despre o societate democratică pentru că el creează condițiile necesare exercitării altor drepturi ale omului.

Pentru a putea exprima opinii în cunoștință de cauză, este însă nevoie să deții anumite informații. Astfel, dreptul la liberă exprimare este strâns legat de un alt drept, și anume acela de a avea acces la informație. În același timp, trebuie precizat faptul că dreptului persoanei de a primi idei și informații îi corespunde obligația celui care le transmite de a o face cu bună credință.

Libertatea de exprimare aparține fiecărei persoane în parte, tot astfel cum dreptul de a căuta și de a primi informații nu este numai al indivizilor, al publicului, ci și al presei, care trebuie, la rândul ei, să le primească și să le transmită publicului. În aceeași ordine de idei, Curtea de la Strabourg a subliniat de mai multe ori că de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile primordiale ale progresului acesteia și ale împlinirii fiecărei persoane.

Articolul 10 din Convenția europeană a drepturilor omului precizează că dreptul la libertatea de exprimare „include dreptul la libertatea de opinie și la libertatea de a primi sau a comunica informații sau idei”.

În cauza lui Handyside contra Regatului unit din 1976, Curtea a examinat în ce măsură condamnarea unui individ care publicase pentru elevi o carte de referință, prin care acorda sfaturi asupra problemelor sexuale și altele, constituie sau nu o încălcare a drepturilor acestuia în temeiul articolului 10 din Convenție. Deși Curtea a declarat că statul acționa în cadrul libertății sale de apreciere invocând clauza „ocrotiri moralităților” ce figurează în cel de-al doilea paragraf al articolului 10, totuși a precizat poziția să cu privire la rolul dreptului la libertatea de exprimare într-o societate democratică.

Astfel, conform dispozițiilor articolului 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Totuși, articolul nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. Exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

Referitor la conținutul și caracteristicile libertății de exprimare, este de reținut că aici sunt cuprinse dreptul de a exprima idei și opinii în public și în privat, prin orice mijloc, ales de o persoană, oral, în scris, prin presă, prin publicații, pe suport electronic, prin studii științifice, literatură, pictură, sculptură, design, muzică, teatru, film, televiziune etc. dreptul de a transmite idei, fără a ține cont de frontiere, adică oriunde și oricând și dreptul de a transmite și de a primi informații, în orice formă și indiferent de frontiere, prin orice mijloc ales de o persoană.

Practic, felul în care libertatea de exprimare se poate manifesta este nelimitat în privința mijlocului ales, evoluția tehnicii făcând posibilă folosirea unor forme de transmitere a ideilor necunoscute la momentul redactării documentelor.

Referitor la conținutul articolului 10, acesta reia unele prevederi referitoare la libertatea de exprimare și informare din Declarația Universală a Drepturilor Omului și din Pactul internațional privind drepturile civile și politice. Totuși, acesta are o structură diferită, punctul 2 conferind statelor o libertate de apreciere mai largă în privința realizării cadrului legislativ de natură să permită exercițiul practic al acestei libertăți.

Convenția Europeană prevede însă și posibilitatea inserării în legislația internă a statelor a unor limite în plus ale libertății de exprimare și informare, dacă acestea sunt „necesare într-o societate democratică”. Este vorba de măsurile care vizează integritatea teritorială, împiedicarea divulgării informațiilor confidențiale și garantarea autorității și imparțialității puterii judecătorești.

Încă de la prima să hotărâre importantă în acest domeniu, în cauza Handyside contra Royaume-Uni, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, într-o formulă care este preluată aproape că o clauză de stil în toată jurisprudența să subsecventă în materie, că „libertatea de exprimare, consacrată în paragraful 1 al articolului 10 constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile primordiale ale progresului ei”. Sub rezerva paragrafului 2 al aceluiași text, libertatea de exprimare privește nu numai „informațiile” sau „ideile” apreciate favorabil sau considerate că inofensive sau indiferente, dar și pe cele care contrariază, șochează sau neliniștesc. Aceasta este exigența pluralismului, a toleranței și a spiritului de deschidere într-o societate democratică. Instanța europeană a evidențiat întotdeauna „importanța crucială a libertății de exprimare, că una dintre condițiile prealabile ale unei bune funcționări a democrației”. De asemenea, ea a decis că, astfel cum apare consacrată de articolul 10, libertatea de expresie este însoțită de excepții care impun o interpretare restrictivă, iar nevoia de a opera restrângeri ale acestei valori fundamentale a unei societăți democratice trebuie să fie stabilită în mod convingător.

Așa cum am amintit anterior, articolul 10 alineat 1 din Convenția europeană a drepturilor omului specifică faptul că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Aceasta cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi și comunica informații ori idei, fără ingerința autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.

Trebuie menționat însă că ingerința statului este posibilă atunci când este prevăzută de lege, când are un scop legitim și când trebuie să fie necesară într-o societate democratică. În orice caz, forța acestor drepturi nu trebuie pusă la îndoială, eventualele atingeri constituind excepții de la principiu.

3.1: ROLUL LIBERTĂȚII DE COMUNICARE ÎN CADRUL LIBERTĂȚII DE EXPRIMARE

Articolul 10 al Convenției europene a drepturilor omului afirmă că „orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare”, apoi același articol definește acest drept specificând că el „cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere”.

La fel că în multe cazuri, acest articol se inspiră puternic, fără a fi totuși identic, dintr-un alt articol, și anume articolul 19 al Declarației Universale a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948.

Dacă lăsăm de-o parte libertatea de opinie, vedem că există două paliere, întrucâtva complementare și simetrice, în libertatea de exprimare, și anume dreptul de a comunica informații, de a le difuza, în special pe calea presei și a mass-media și dreptul pentru public de a primi aceste informații.

Statul are obligații care sunt contra-partidă acestor drepturi. Pentru comunicarea informațiilor, este vorba, în esență, de obligații negative, lipsa ingerinței statului, care nu este, de altfel, nelimitată. Conform paragrafului 2 al articolului 10, o atare ingerință este licită cu o triplă condiție, aceea să fie prevăzută de lege, să vizeze un scop legitim, a căror listă, limitativă, este fixată de același paragraf, și să fie necesară într-o societate democratică, adică proporțională, după standardele democrației, cu scopul legitim vizat.

Pentru primirea informațiilor, adică dreptul de a primi informații, obligațiile autorităților publice sunt atât negative, cât și pozitive, uneori, acestea trebuind să pună la dispoziția publicului sau a unei persoane, anumite informații, sub sancțiunea încălcării articolului 10 din Convenție. Trebuie remarc faptul că într-o sferă complet diferită, aceea a libertății individuale, există și acolo un drept la informație.

Într-adevăr, conform articolului 5 paragraf 2 din Convenție, „orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt și într-o limbă pe care o înțelege, asupra motivelor arestării sale și asupra oricărei acuzații aduse împotriva sa”. Acest principiu este reluat, practic identic, la articolul 6 paragraf 3, pentru orice acuzat, cât privește natura și cauza acuzației aduse împotriva sa.

Libertatea cuvântului nu poate fi înțeleasă numai că o absență a interdicției de care profită doar o minoritate infimă, și anume oamenii de presă sau politicienii, comunicarea, fiind o nevoie esențială a ființei umane. Astfel, dreptul la comunicare se impune că un drept recunoscut indivizilor, grupurilor și națiunilor, de a face schimb de mesaje de orice fel, prin orice mijloc de expresie.

Numeroși cercetători au pus în lumină diferite valori și scopuri pe care le servește libertatea de exprimare. În acest sens a fost evidențiată importanța protejării presei care să „pondereze” puterea guvernului, dar în același timp, s-a subliniat importanța libertății de exprimare că modalitate de a dezvolta o societate tolerantă. În absența unei teorii unice, s-ar putea adopta sugestia conform căreia „libertatea de exprimare” ar subsuma mai multe principii.

Un prim principiu reliefează finalitatea guvernării democratice, interzicând guvernului să suprime discursul ideologic și politic formulat de critici. Un al doilea principiu este justificat de căutarea adevărurilor pe „piața ideilor”, protejând cercetarea științifică. Iar un al treilea principiu protejează afirmarea de sine, apărând expresia artistică.

Libertatea de exprimare nu este o idee nouă în istoria gândirii, deși trebuie remarcat faptul că boom-ul informațional și mediatic pe care îl cunoaște societatea modernă îi atribuie o importanță fără precedent. Dreptul la expresie și la o presă liberă era o manifestare a ideilor iluministe și arăta încrederea în rațiunea umană care a depășit modul feudal de raportare la viața socială.

Există două accepțiuni ale libertății de exprimare, una instrumentală și una constitutivă. Accepțiunea instrumentală punând accentul pe valorile sociale, abordează această libertate că instrument în scopul de a rezolva problemele sociale, chiar de a găsi adevărul prin asigurarea posibilității comunicării tuturor ideilor, opiniilor și percepțiilor. În literatura de specialitate această accepțiune se mai numește și teoria democratică.

Accepțiunea constitutivă mută accentul de la sensul și scopul acordării acestei libertăți pe contribuția la afirmarea individualității umane. Numai ideile, perceptible exteriorizate pot contribui la identificare în societate. Conform acestei teorii la baza libertăților de comunicare stă independeța și autonomia.

Cele două accepțiuni nu se exclud reciproc, prima, cea democratică, are în vedere interesul public, interesul general iar cea de a doua, așezând valoarea individualității în centrul atenției, ambele confirmând importanța deosebită a ocrotirii acestor drepturi fundamentale,și anume latura de ocrotire.

Teoriile descrise evidențiază faptul că aria de acoperire a libertății de exprimare implică, nu numai dreptul fundamental la opinie proprie ca elemente ale formării opinie, dreptul la educație, accesul la informații și la cultură, libertatea la conștiință, dar și ca elemente de formare a opiniei publice, libertatea presei, libertatea întrunirilor și de asociere inclusiv dreptul la grevă. Mai mult aceste drepturi prin specificul și puterea lor de a forma și reforma opinia societății, oferind un ghid de orientare în labirintul problemelor publice, influențează mediul și procesele politice, care reprezintă latura de participare.

Latura de ocrotire determină libertatea de exprimare că libertate negativă, iar latura de participare afirmă existența să și că libertate pozitivă. Libertate negativă, din punctul de vedere a statului care este oprit de a interveni și libertate pozitivă, din punctul de vedere al individului ori a grupului care se implică în procesul politic. Elementul negativ și cel pozitiv nu pot exista distinct, efectul politic al opiniei publice nu s-ar putea afirma fără protecția și garantarea acestei libertăți.

În anumite domenii, ca de exemplu presa electronică, dat fiind specificul, răspândirea, rapiditatea și efectul direct al acestor mijloace de comunicare, este important că statul pe lângă protecția generală a libertății de expresie să intervină activ prin normare. Normarea în aceste domenii trebuie să garanteze în principiu o funcționare echilibrată și independentă a instituțiilor de radioteleviziune. În această privință trebuie subliniată diferența dintre televiziunea și radioul public și cele private sau comerciale.

Instituțiile mass-media publice trebuie să deservească necesitățile contribuabililor, trebuie să-i informeze, să-i ofere emisiuni de divertisment, de cultură în așa fel încât să servească pe toți, toate necesitățile, aceasta în mod echilibrat, independent politic și ideologic. Pentru realizarea acestui obiectiv statul trebuie să normeze aceste programe, garantând cele arătate mai sus, chiar și cu asumarea, în anumite condiții, a unor limitări a libertății de expresie.

În cazul radio-televiziunilor private sau comerciale, intervenția statului se rezumă, la fel ca și în cazul presei scrise, la respectarea generală a principiului de a nu interveni, iar ceea ce poate garanta este concurența pe această piață, evitarea monopolurilor, care la fel pot conduce la limitarea sau suprimarea libertății de exprimare. Alte intervenții normative nu pot depăși limitele general acceptate. Aceleași principii sunt valabile și în cazul comunicării prin internet.

Trebuie arătat că libertatea presei constituie unul dintre cele mai eficiente mijloace pentru asigurarea expunerii opiniilor și ideilor individului ori ale grupului. Libertatea presei implică nu numai dreptul de a comunica opțiunile și convingerile, dar implică și o serie de drepturi și obligații legate de imprimare, transport, emisie, vânzare, afișaj etc. și un element deosebit de important, statutul jurnalistului, deontologia profesională a acestuia.

Presa scrisă a cucerit un teritoriu începând cu cea de a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Începând cu acest secol s-a pus în discuție consacrarea principiului neimplicării puterii statului și garantarea libertății presei, ceea ce a însemnat mai întâi înlăturarea măsurilor prohibitive în acest domeniu.

În secolul al XX-lea presa electronică s-a răspândit spectaculos, circulația informațiilor și comunicarea a devenit extrem de rapidă, cu mult mai confortabilă și acest fapt a implicat, inevitabil, creșterea volumului de informații.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în baza articolului 10 din Conveția europeană a drepturilor omului, analizând în mai multe cauze problematica libertății presei a arătat importanța deosbită a garantării libertății de exprimare în condițiile în care presa este principalul informator al publicului, că urmare fiind veritabil formator de opinii, în legătură cu problemele publice, politice și nu numai. Totuși s-a subliniat că presa nu trebuie să depășească limitele legale, încălcând demnitatea, reputația unor persoane, trebuind să transmită informații, idei și opinii în legătură cu problemele de interes public, toate în conformitate cu deontologia profesională. Curtea nu exclude sancționarea reprezentanților presei care, încălcând legea, lezează demnitatea ori reputația umană, însă pedepsele penale, administrative ori civile aplicate jurnaliștilor pentru fapte care s-ar susține că prejudiciază interesele sau imaginea unei autorități sau prin care se aduc critici demnitarilor ori politicii acestora sunt considerate forme de cenzură, menite să descurajeze jurnaliștii și ar pune în pericol dreptul persoanelor de a fi informați. În toate cazurile statul, instanțele trebuie să acționeze proporțional, în funcție de fapta comisă de jurnalist și având în vedere scopul urmărit de acesta.

Internetul este un nou mijloc de comunicare, apărut și răspândit în ultimul deceniu al secolului trecut și care se bucură de o libertate completă, primele încercări de reglementare primind contur în ultimii cinci ani, dar problema acestor reglementări încă nefiind rezolvată.

Reglementarea comunicării, exprimării opiniilor prin intermediul internetului este îngreunată, în primul rând, datorită celor două particularități ale acesteia, și anume anonimatul și imposibilitatea controlării informațiilor înăuntrul granițelor unui stat. Anonimatul, practic, face imposibilă identificarea persoanei căreia îi aparține opinia, identificare fără de care tragerea la răspundere nu este posibilă. Ascunși în spatele anonimatului anumite persoane, nedepistabile, utilizează acest mijloc de comunicare în scopul de a jigni, de a insulta alte persoane, de a răspândi materiale pornografice, chiar și imagini de acest gen cu minori, de a încălca drepturi de autor și alte acte de o asemenea gravitate. Răspunderea singurului depistabil, furnizorul sau administratorul de rețea, nu poate fi antrenată deoarece nici acesta nu dispune de mijloacele tehnice necesare pentru controlarea ori limitarea apariției acestor materiale.

Dat fiind cealaltă particularitate, aceea că informațiile nu pot fi controlate ori limitate pe teritoriul unui stat, fiind accesibile pe întreg mapamond, ar fi necesară o reglementare comună, unitară, acceptată și aplicată de fiecare stat, în privința limitării libertății de exprimare prin internet. Atât reglementările interne, cât și cele internaționale se confruntă cu problematica filtrării informațiilor nedorite, prin limitarea minimă a libertății consacrate.

3.2: LIBERTATEA DE COMUNICARE ÎN ROMÂNIA

Articolul 30 din Constituția României din 1991 revizuită în anul 2003 consacră libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public.

Așa fiind, aria de protecție și de aplicare a libertății de exprimare trebuie să acopere orice comunicare către alții, indiferent de modul de prezentare, de persoana prezentatorului și al încărcăturii morale a comunicării. Orice comunicare poartă elemente de apreciere sau chiar dacă n-ar purta poate fi interpretată în acest sens.

Se bucură de această protecție chiar și afirmațiile false, neexistând obligația, și nici cutuma, generală de a expune numai adevărul, doar în cazuri expres prevăzute. Astfel de prevederi exprese cuprinde Codul penal când incriminează comunicarea de informații false ori în cazul acțiunilor îndreptate împotriva demnității, onoarei ori reputației unei persoane.

Prevederile constituționale și cele cuprinse în diferitele acte internaționale nu fac diferență între expunerea de date sau știri ori interpretarea acestora. Libertatea de exprimare are că scop principal asigurarea posibilității formării opiniei altor persoane prin expunerea propriilor idei și convingeri. În privința faptelor expuse, însă, libertatea de exprimare nu este atât de permisivă, ea nu se aplică în cazul expunerii stărilor nereale, indiferent dacă aceste comunicări au fost eronate intenționat ori din prea multă ușurință, desi exista posibilitatea și trebuiau verificate.

Atributul comun al drepturilor fundamentale din aria de acoperire a libertății de exprimare este că asigură posibilitatea persoanelor sau grupurilor doritoare să împărtășească ideile și opiniile lor politice, artistice, religioase sau de orice fel, indiferent de mărimea sau natura publicului. Subiectul acestor drepturi fundamentale rămâne întotdeauna persona sau grupul care „vine în fața publicului” și cei care asigură spațiul de expunere, edituri, televiziuni, radiouri, etc. și nu se crează nici o obligație a publicului de a recepta informațiile ori ideile, statul având o obligație negativă aceea de a nu interveni, de a nu interzice, de a un izola expunătorul de public, statul nu are obligația de a crea cadru, de a asigura public ori acces la mijloacele de comunicare.

Constituția definește ce anume se poate exprima liber, dar și formele și mijloacele de exprimare. În legatura cu primul aspect, vom observa că pot fi exprimate liber gândurile, opiniile, credințele și creațiile de orice fel. Această formulare largă exprimă atât domeniul reglementat cât și imposibilitatea nominalizării prin Constituție a tuturor creațiilor spirituale pe care omul și le poate imagina.

Cât privește formele și mijloacele de exprimare, formularea constituțională este de asemenea cuprinzătoare, acestea fiind viul grai, scrisul, imaginile, sunetele sau alte mijloace de comunicare în public. Exprimarea în public este definitorie pentru conținutul juridic al acestei libertăți, termenul public fiind desigur cel definit prin legi, menționăm că articolul 152 din Codul penal definește ce înseamnă, în sensul legii penale, o faptă savârșită în public.

Exprimarea gândurilor, opiniilor, credințelor, în istoria lor că drepturi umane fundamentale, a dus la formularea a trei mari reguli, și anume libertatea de exprimare, interzicerea cenzurii, responsabilitatea. Aceste regului au avut o istorie aparte, forța libertătii de exprimare, mai ales libertatea presea, fiind din păcate deseori contracarată nu prin inteligență, ci prin cenzura severă și răspundere exagerată.

Prin urmare, libertatea de exprimare oferă posibilitatea omului de a-și exprima prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, gândurile, opiniile, credințele religioase și creațiile spirituale de orice fel. Constituția României interzice cenzura de orice fel, aceasta fiind o prevedere constituțională decisivă pentru libertatea de exprimare. Libertatea de exprimare, declarată inviolabilă, reprezintă principiul, iar toate celelalte dispoziții ale articolului 30 trebuie interpretate în sensul respectării acestui principiu. Orice interpretare contrară, care ar tinde să transforme excepțiile în regulă, ar fi de natură să încălce voința constituantei, voință exprimată expres.

Această garantare a libertății de exprimare este tradițională în dreptul constituțional românesc. Principiul, stabilit de Constituția din 1866 prevedea faptul că ,,Constituțiunea garanteză tutulor libertatea de a comunica și publica ideile și opiunile lor prin graiu, prin scris și prin presă, fiecare fiind răspunzător de abuzul acestor libertăți în cazurile determinate prin Codicele penal, care în această privință se va revizui și complecta, fără însă a se putea restrânge dreptul de sine sau a se înființa o lege excepțională. Delictele de presă sunt judecate de juriu. Nici cenzura, nici o altă măsură preventivă pentru aparițiunea, vinderea sau distributiunea oricărei publicațiuni nu se va putea reînființa. Pentru publicațiuni de jurnale nu este nevoe de autorizațiunea prealabilă a autorităței. Nicio cauțiune nu se va cere de la ziariști, scriitori, editori, tipografi și litografi. Presa nu va fi supusă niciodată sub regimul avertismentului. Nici un jurnal sau publicațiune nu va putea fi suspendate sau suprimate. Autorul este răspunzător pentru scrierile sele, iar în lipsa autorului sunt răspunzători sau girantul sau editorul. Ori ce jurnal trebuie să aiba un girant responsabil care să se bucure de drepturile civile și politice”, a fost preluat aproape ad literam de Constituția din 1923. Chiar Constituția autoritară din 1938 îl proclamă, într-o formă mai atenuată.

Constituția României interzice cenzura, de orice fel ar fi aceasta. De asemenea, este interzisă suprimarea publicațiilor. Totuși, Constituția actuală a României, spre deosebire de cea din 1923, nu interzice și suspendarea publicațiilor.

Libertatea de exprimare este acea libertate garantată de Constituție, prin care orice persoană juridică sau persoană fizică, inclusiv agentul media, își poate exterioriza gândurile, creațiile, opiniile, credințele sau poate transmite informații prin viu grai, prin imagini și sunete sau prin orice alt mijloc de acest fel. Potrivit articolului 30 din Constituția României, „Libertatea de exprimare a gândurilor, opiniilor și a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public sunt inviolabile”.

Libertatea cuvântului în mediul intim este nelimitată, iar în mediul familial este limitată de unele reguli care asigură moralitatea și buna-cuviință în familie. Pe de alta parte, situându-se în mediul public, este normal că libertatea de exprimare să fie limitată de libertatile celorlalți și de necesități de apărare a interesului public. Aceste limitări însă trebuie să fie dimensionate în așa fel încât să garanteze libertățile și drepturile tuturor. Într-o societate democratică, libertatea cuvântului presupune comunicarea de informații, dar și exprimarea opiniilor prin discursuri, luări de cuvânt și chiar prin strigăte și cântece. Această libertate se poate manifesta cu ocazia adunărilor publice, a ședințelor de dezbatere a activității cu autoritățile publice, organizații și asociații și în general, în toate ocaziile în care există un auditoriu sau un public.

În același timp, libertatea cuvântului este un mijloc eficient de participare a cetățenilor la viața socială, precum și un mijloc de dezvoltare al conștiinței civice, însă exprimarea opiniilor, a gândurilor și a creațiilor prin presă rămâne partea cea mai consistentă a libertății de exprimare.

Nu întâmplator, în acest sens, unii juriști francezi definesc libertatea de exprimare că fiind „dreptul de a exprima opiniile prin imprimante scrise, fără a fi necesare autorizația sau cenzura prealabilă, însă cu responsabilitatea penală și civilă a autorilor acestor scrieri”. De asemenea, N. Prisca considera libertatea presei că fiind „dreptul cetățenilor de a-și exprima opinia sub formă scrisă sau vorbită”.

În dreptul intern, libertatea de exprimare este reglementată de Constituția României, în calitate de lege fundamentală a statului român. Astfel, articolul 30 tratează în mod distinct problematica libertății de exprimare, delimitând-o de alte categorii de libertăți fundamentale ale omului, stipulând că libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

Consider cu această ocazie ca fiind necesară o analiză mai atentă a reglementărilor constituționale pentru a înțelege ce l-a determinat pe legiuitor să dea considerație deosebită libertății de exprimare în raport cu libertatea de opinie pe de-o parte, și cu libertatea sau dreptul de informație, pe de altă parte.

Având în vedere că toate cele trei categorii de libertăți au că scop împlinirea intelectuală, ele pot fi intitulate libertăți ale spiritului, însă cu caracteristici proprii pentru fiecare în parte. Articolul 29 alineat 1 din Constituție determină în mod imperativ că libertatea gândirii și a opiniilor nu pot fi îngrădite sub nici o formă, iar nimeni nu poate fi constrâns să gândească altfel decât conform propriilor principii.

Această atitudine intelectuală interioară este garantată, fiind corelată cu comportamentul intrinsec al individului. Libertatea de exprimare înseamnă o exteriorizare a opiniei, astfel că relația exprimare-opinie constă într-o raportare de la parte la întreg. Căci, prin deducție logică, rezultă că nu putem exprima ceea ce nu gândim, iar exprimarea nu este altceva decât forma pe care o capătă opinia, manifestarea colectivă sau individuală. În cazul opiniei, subiectul nu are intenția de a face publice opiniile sale, având o atitudine pasivă față de această exteriorizare.

Cu toate acestea, „nu se poate însă face o distincție clară între cele două libertăți”, iar unii autori se întreabă dacă să admită că libertatea opiniei este absolută, cum putem împăca această absolutizare a atitudinii subiective cu caracterul evident relativ al libertății de exprimare.

Dincolo de aceste contradicții, trebuie specificat faptul că actualitatea pe care o suscită aceste drepturi fundamentale constituționale, „într-o lume a liberului arbitru”, unde asistăm la o mutare a puterii către individ, la o contradicție între manifestarea termenilor însingurare-globalizare.

Pe plan internațional, cu titlu exemplificativ, menționăm articolul 9 alineat 1 din Convenția europeană a drepturilor omului arată că „orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie. Acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, îi public sau în particular, prin cult, învățământ, practici și îndeplinirea ritualurilor”.

În ceea ce privește practica judiciară, s-a constatat că la nivelul Curții Europene a Drepturilor Omului nu s-a înregistrat decât un singur caz de încălcare a articolul 9, de către Comisia Drepturilor Omului, înainte de intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11, care a desființat această instituție, transferându-i toate competențele către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Acest fapt este motivat nu prin lipsa de interes a autorităților judiciare competente, ci prin aceea că nu este adusă o atingere drepturilor unei persoane decât numai după ce opinia dăunătoare a fost făcută publică, a fost manifestată, chestiune ce implică cu prioritate analiza și aplicarea altor articole ale Convenției.

Făcând referire la corelația dintre libertatea de exprimare și cea a informației, se poate afirma că libertatea la opinie are două laturi, mai precis, libertatea de a emite și libertatea de a recepta. Declarația Universală a Drepturilor Omului arată în articolul 19 că „Orice individ are dreptul la libertatea opiniei și exprimării, ceea ce implică dreptul de a nu fi îngrijorat pentru opiniile sale ori pe acela de a căuta, primi și difuza, fără a lua în considerare frontierele, informațiile și ideile prin orice mijloc de exprimare”.

De asemenea, Pactul Internațional Relativ la Drepturile Civile și Politice afirmă că „libertatea de exprimare cuprinde libertatea de a căuta, de a primi și de a difuza informații și idei”.

Dispozițiile articolului 30 din Constituția României nu au suferit modificări că urmare a revizuirii Constituției, păstrându-și conținutul, și anume faptul că cenzura de orice fel este interzisă și libertatea presei implică și libertatea de a înființa publicații. Constituția mai precizează că nici o publicație nu poate fi suprimată, legea putând impune mijloacelor de comunicare în masă obligația de a face publică sursa finanțării. De asemenea, libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.

În aceeași ordine de idei, sunt interzise de lege defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică precum și manifestările obscene, contare bunelor moravuri. Răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștință publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestărilor artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare al postului radio sau televiziune, în condițiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.

Declarația Universală a Drepturilor Omului, cele două Pacte internaționale privitoare la drepturile omului și alte documente juridice internaționale admit existență unor limtări, restrângeri, în legătură cu exercițiul drepturilor și libertăților umane. Legimitatea unor astfel de reguli constă chiar în conceptul de liberatate. Chiar Declarația Dreturilor Omului și Cetățenului arată prin articolul 4 că „liberatatea constă în a face tot ce nu dăunează altuia. De asemenea, exercițiul drepturilor naturale ale fiecărui om nu are limite decât cele care asigură celorlalți membri ai societății să se bucure de același drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât de lege. Acestă limitare, din punct de vedere al drepturilor omului, are chiar origini mai vechi. Astfel în dreptul roman se spunea alterum non laedere , ceea ce înseamnă că oricine, trăind onest și dând fiecăruia ce i se cuvine, își putea exercita drepturilor până la limta la care ar fi dăunat altuia.

Din cele două Pacte internaționale rezultă, pentru legislațiile interne, posibilitatea limitării sau restrângerii exercițiului unor drepturi și libertăți. În Pacte, asemenea prevederi nu sunt grupate într-un text unic. Ele se regăsesc formulate la anumite drepturi și libertăți, în funcție de conținutul acestora. Din examinarea acestor prevederi rezultă că limitările și restricțiile sunt posibile dacă sunt expres prevăzute de lege și dacă sunt necesare într-o societate democratică pentru a proteja securiatea națională, ordinea publică, sănătatea au morala publică, drepturile și libertățile celorlalți sunt proporționale cu cauza care le-a determinat.

De asemenea, din aceste acte rezultă faptul că limitările trebuie să fie exclusiv în vederea favorizării binelui general într-o societate ademocratică, că anume restricții legale pot fi impuse pentru membrii forțelor armate și poliției. În fine, Pactele internaționale stabilesc că exercițiul drepturilor și libertăților comportă obligații și responsabilități speciale.

Constituția României, receptând aceste reglementări internaționale, folosește un procedeu simplu și eficient, și anume exprimarea tuturor acestora într-un unic articol.

Astfel, articolul 53 permite restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți cetățenești, dar numai că excepție și, desigur, numai condiționat. Potrivit textului menționat, restrângerea se poate înfăptui numai prin lege.

Chiar legea poate face acest lucru numai dacă se impune, după caz, pentru apărarea siguranței naționale, a ordinii publice, a sănătății ori moralei publice, adrepturilor și libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale, prevenirea unei calamități naturale ori a unui sinistru deosebit de grav.

Altfel spus, Constituția limitează drepturile fundamentale doar la anumite situații clar definite și de o incontestabilă importanță. Aceste situații nominalizate de către articolul 53 implică apărarea unor valori sociale și umane care prin rolul lor pot legitima măsuri de natura celor menționate. Tot în aceeași idee, în articolul 53 sunt impuse încă două condiții, care sunt cumulative, și anume că restrângerea să fie proporțională cu situația care a detreminat-o și să nu aducă atingere existență dreptului sau libertății.

Ținând cont de faptul că dreptul la libera exprimare este un drept subiectiv, că este un drept esențial pentru viața, libertatea și demnitatea cetățenilor, indispensabil pentru libera dezvoltare a personalității umane și că datorită importanței lui este înscris în actul cu forța juridică supremă, și garantat prin Constituție și legi, ajungem la concluzia că dreptul la liberă exprimare este un drept fundamental.

Libertatea de exprimare face parte din prima generație de drepturi întrucât, pentru asigurarea ei, statul nu trebuie să se abțină, adică să nu cenzureze. După conținutul său, libertatea de exprimare este o libertate social-politică, o libertate prin care indivizii pot participa la viața socială.

Importanța acestei libertăți se poate analiza cel puțin din punctul de vedere a două planuri. Pe de o parte, ca libertate individuală, ea reprezentând, în mod evident, o condiție necesară pentru dezvoltarea și activitatea fiecărui individ, mijlocul de care dispune acesta pentru a face cunoscute celorlalți propriile gânduri, opinii sau sentimente. Din această perspectivă, ea este o condiție de exercițiu pentru celelalte libertăți, cum ar fi libertatea asociere sau libertatea de conștiință. Pe de altă parte, la nivel social, libera exprimare, cu toate componentele sale menționate în textele ce o consacră, reprezintă una dintre condițiile existenței unei societăți democratice. Nu se poate vorbi de o astfel de societate fără că cetățenii care o compun să nu poată să-și exprime în mod public opiniile cu privire la treburile publice și fără că ei să fie informați prin mass-media despre activitățile celor pe care i-au mandatat, prin intermediul votului, să se ocupe de bunul mers al comunității. ,,Această libertate fundamentală favorizează exprimarea și difuzarea gândurilor. Ea are un rol incontestabil, căci poate influența formarea curentelor de opinie. În acest sens, nu poate exista o democrație veritabilă fără cetățeni informați corect și suficient”. Din această ultimă perspectivă, problema libertății de exprimare se pune cu și mai multă acuitate în perioada alegerilor.

Libertatea de exprimare nu este un drept absolut, permițându-se restrângerea exercitării acesteia în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate apăra în mod legitim sau împotriva democrației.

Totodată, analizând efectele juridice ale aplicării dispozițiilor internaționale în materia drepturilor omului, se poate observa că libertatea de exprimare are atât o direcție verticală, întrucât ea trebuie respectată de instituțiile ierarhic superioare ale statului, cât și o direcție orizontală, care se referă la ceilalți indivizi care se manifestă în cadrul unei societăți.

În consecință, dreptului libertății de exprimare îi corespunde obligația corelativă și negativă a statului de a nu face ceva prin care să aducă atingere acestui drept, precum și obligația corelativă și pozitivă a celorlalți particulari de a asigura prin activitățile pe care le întreprind, respectarea acestuia.

CAPITOLUL 4: GARANTAREA LIBERTĂȚII DE COMUNICARE

Constituțiile moderne urmăresc prin consacrarea drepturilor și libertăților fundamentale să stabilească garanții cât mai eficiente pentru apărarea persoanei umane și a vieții ei private, pentru participarea cetățenilor la viața politică și pentru dezvoltarea materială și culturală a cetățenilor. Pornind de la această observație, un apreciat profesor de drept constituțional propune o clasificare a drepturilor fundamentale însușită de literatura de specialitate.

Astfel, o primă categorie de drepturi fundamentale cuprinde acele drepturi care au drept obiect ocrotirea persoanei umane și a vieții ei private față de orice amestec din afară. Din aceasta categorie fac parte dreptul la viață și la integritate fizică și psihică, libera circulație, inviolabilitatea domiciliului și reședinței, secretul corespondenței și a celorlalte mijloace de comunicare, libertatea conștiinței și dreptul la informație. Drepturile fundamentale din această primă categorie au o trăsătură comună, și anume faptul că ele pot fi exercitate independent de un raport social, în cadrul căruia alți cetățeni să fie implicați într-o atitudine participativă. Cu alte cuvinte, ele pot fi exercitate în mod individual, motiv pentru care drepturile din prima categorie pot fi grupate sub denumirea de libertăți individuale.

O a doua categorie de drepturi fundamentale are drept obiect asigurarea dezvoltării materiale sau culturale a cetățenilor, motiv pentru care acestea sunt cuprinse sub denumirea de drepturi social-economice. Fac parte din această categorie dreptul la muncă, dreptul la ocrotirea sănătății, dreptul la grevă, dreptul la proprietate privată, dreptul de moștenire, dreptul la învățătură, dreptul celui vătămat într-un drept al său de o autoritate publică și liberul acces la justiție.

Cea de a treia categorie de drepturi fundamentale are că obiect exclusiv asigurarea participării cetățenilor la conducerea statului, cum ar fi dreptul de a alege și de a fi ales în organele reprezentative locale sau naționale, de a vota în cadrul referendumurilor etc. Datorită specificului, aceste drepturi constituie o categorie distinctă de libertățile individuale și de drepturile social-economice, căreia i s-a dat denumirea de drepturi politice.

A patra categorie de drepturi fundamentale se caracterizează prin faptul că pot fi exercitate de cetățeni, la alegerea lor, atât în vederea participării lor la conducerea de stat, cât și în scopul asigurării dezvoltării lor materiale sau culturale. În această categorie intră urmatoarele libertatea de exprimare, libertatea cultelor, libertatea întrunirilor, dreptul de asociere și dreptul de petiționare. Datorită caracterului complex al obiectului lor, acestor drepturi li s-a dat denumirea de drepturi social-politice.

Aceste drepturi social-politice garantează posibilitatea cetățenilor de a acționa fără constrângere în raporturile lor cu alți cetățeni în limitele stabilite de lege. Ceea ce este specific pentru unele din aceste drepturi este faptul că cetățeanul nu le poate exercita de unul singur, cum este cazul drepturilor grupate în categoria libertăți individuale, ci doar în concurs cu alți cetățeni, care în acest mod își exercită propriul lor drept fundamental, spre exemplu, dreptul de asociere. Datorită acestor caracteristici, drepturile din această categorie sunt denumite și libertăți publice.

În ceea ce privește egalitatea în drepturi, aceasta trebuie considerată o categorie distinctă de drepturi fundamentale cetățenesti, deoarece obiectul ei îl constituie toate drepturile garantate de Constituție și legi, asigurând aplicarea lor în condiții identice pentru toti cetățenii.

Astfel, ca orice libertate fundamentală, libertatea de exprimare este garantată de Constituția României. Titlul II din Constituție, intitulat „Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale” constituie unul dintre domeniile cele mai importante ale reglementărilor constituționale. El cuprinde nu numai o enumerare clară și corespunzătoare a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale, dar în același timp enunță garanții de natură să asigure respectul ferm al acestora. Totodată, au fost avute în vedere modul în care aceste drepturi sunt enuntate în constituțiile principalelor state democratice. Titlul II cuprinde de fapt patru capitole, respectiv Capitolul 1 intitulat „Dispoziții comune”, Capitolul 2 denumit „Drepturile și libertățile fundamentale”, Capitolul 3 denumit „Îndatoririle fundamentale” și Capitolul 4 care face referire la Avocatul Poporului.

Constituția diferențiază regimul cetățenilor români de acela al cetățenilor străini, specificând că functiile și demnitățile publice, civile și militare, pot fi ocupate numai de persoanele care au cetățenia română și care domiciliază în țară. Apare astfel o deosebire între două categorii de cetățeni români, și anume cetățenii care au domiciliul în țară și cetățenii români care au domiciliul în străinatate.

Drepturile și îndatoririle cetățenilor români sunt aceleași, cu mențiunea însă că în ceea ce privește cetățenii români ce domiciliul în străinatate, aceștia nu beneficiază de anumite categorii de drepturi. Articolul 20 din Constituție cuprinde dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor care vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Este specificat, de asemenea, faptul că dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile intrne, au prioritate reglementarile internaționale.

Din analiza acestui text rezultă că el ridică două categorii de probleme. În primul rând este vorba de problema interpretării dispozițiilor constituționale privind drepturile și libertățile internaționale referitoare la drepturile omului și dispozițiile legislative interne. În ceea ce privește prima problema, prin articolul 20 din Constituție se consacră în mod expres teza priorității dreptului internațional față de dreptul intern. În ceea ce privește cea de-a doua problemă, soluția optimă pare a fi o decizie a Curții Constituționale, ale cărei atribuții au fost considerabil extinse, mai bine precizate în urma reformei constituționale din 2003, prin care s-ar constata incompatibilitatea sau neconcordanța, ceea ce ar face legea în cauza inaplicabilă.

În acest sens, persoana care apreciază că drepturile și libertățile sale fundamentale au fost încălcate prin acte sau omisiuni ale autorităților statului are deschisă calea acțiunii în fața instanței judecătorești. Persoana poate sesiza direct instanțele civile sau de contencios administrativ prin formularea unei acțiuni sau, dacă încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale îmbracă forma unei infracțiuni, poate depune o plângere penală la organul de cercetare penală sau la parchet.

În primul rând, trebuie să precizăm că obiectul acțiunii sau plângerii poate fi încălcarea drepturilor sau libertăților fundamentale așa cum sunt garantate de Constituție, legile interne sau tratatele internaționale la care România este parte. Așa cum am precizat anterior, conform articolului 11 din Constituție, tratatele internaționale ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern, iar potrivit articolului 20 al legii fundamentale, în caz de neconcordanță între pactele și tratatele referitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne au prioritate reglementările internaționale, afară de cazul în care prevederile Constituției sau ale legilor interne sunt mai favorabile.

4.1: LIMITĂRILE ADUSE LIBERTĂȚII DE COMUNICARE DE LEGISLAȚIA ROMÂNEASCĂ

Exercitarea libertății de exprimare comportă îndatoriri și responsabilități și poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, protecția sănătății și a moralei etc. De aceea, statul are atât o obligație negativă, cât și una pozitivă. Nu numai că nu trebuie să împiedice libertatea de exprimare, dar trebuie să și asigure exercitarea efectivă și concretă a acesteia.

În scopul garantării libertății de exprimare autoritățile trebuie să-și asume un risc din ce în ce mai mare, deoarece s-au îngustat ariile intereselor a căror protecție poate implica apărarea și care pot justifica intervenția puterii prin limitări. Orice sistem democratic în general tolerează patru sfere de interese care se pot ocroti prin astfel de îngrădiri ale libertății de exprimare.

Prima sferă cuprinde interesele statului referitoare la ocrotirea orânduirii constituționale, siguranța internă și externă a statului, protecția demnităților publice și protejarea însemnelor statului, expresie politică, cea de a două sferă referindu-se la apărarea intereselor unor grupuri sociale împotriva manifestării unor atitudini discriminatorii bazate pe rasă, etnie, religie ori sex, a treia grupă de valori se referă la liniștea, morala și sănătatea publică iar ultima sferă cuprinde valorile legate de demnitatea umană.

Sistemele democratice numai în cazuri excepționale admit limitarea expresiilor politice, numai în situații deosebite primează interesele statului în fața acordării posibilității dezbaterii publice a unor probleme. Astfel de limitări se pot ivi în condiții de război ori cu privire la date legate de siguranța națională, divulgarea unor date confidențiale care pun în pericol siguranța națională. Este foarte important de reținut că reglementări privind limitarea exprimării opiniei în legătură sau împotriva politicii statului nu pot fi formulate. Baza democrației este dezbaterea problemelor și găsirea soluțiilor optime prin cunoașterea tuturor percepțiilor legate de o problemă. Critica adusă politicii nu poate fi represată sau interzisă.

Exprimarea opiniei se poate realiza prin „comunicarea simbol”, ca de exemplu arderea drapelului ori ruperea stemei, aceste acte în majoritatea statelor europene, la fel că și în România, sunt încriminate de legea penală. O discuție în literatura de specialitate este legată de existența sau absența încărcăturii politice a actelor îndreptate împotriva însemnelor statului. S-a pus în discuție fapta unui protestatar care arde sau rupe drapelul în semn de dispreț față de stat, comunicare simbol, și fapta unui suporter sub influență alcoolică care comite acte de vandalism fără o încărcătură politică.

Statul are obligația de a descuraja exprimarea opiniilor dușmănoase îndreptate către unele grupuri sociale, etnii, religii etc. Aceste manifestări pot genera neînțelegeri, dispute în sânul societății, nevorbind de atingerea demnității și reputației indivizilor care fac parte din aceste grupuri atacate. Strâns legată de acest element este sarcina autorităților de a întreține un climat normal de conviețuire între diferitele grupuri sociale, numai liniștea și siguranța publică, pot crea condițiile unei dezvoltări a întregii societăți.

Exprimarea opiniilor care lezează interesele întregii societăți trebuie limitate, astfel de interese sunt cele legate de liniștea, morala și sănătatea publică. Problematica acestor limitări constă în dificultatea aprecierii existenței pericolului lezării interesului public și aprecierii limitărilor necesare, deoarece nu există o persoană direct lezată ci este lăsată la atitudinea autorităților depistarea și rezolvarea problemelor generatoare de astfel de situații. Toate reglementările în acest domeniu evidențiază importanța climatului normal, de pace în societate și evitarea creării anarhiei.

Referitor la cea de a patra sferă a limitărilor libertății de exprimare, referitoare la atingerea demnității umane trebuie să observăm faptul că, libertatea oricărei persoane are limita, se extinde până la limita libertății celeilate persoane, încălcând această limită, intrând în sfera libertății celeilate persoane ne aflăm pe un teritoriu ilegal. Altfel spus, libertatea noastră, dreptul nostru de exprimare se extinde până la limita unei obligații de-a noastre de a respecta demnitatea, reputația, onoarea celeilate persoane.

Astfel, Constituția României indică în egală măsură principiul libertății de exprimare și limitele sale. Este vorba despre o tehnică de reglementare juridică comună tuturor actelor fundamentale moderne, prin care se încearcă nu limitarea sferei de acțiune a presei, ci concilierea aceste valori cardinale cu un set de valori pe care societatea le privește că esențiale pentru menținerea coeziunii sale, fie că ne aflăm în prezența unor caracteristici ale statului, fie că ne aflăm în prezența unor dimensiuni datorate respectului pentru ființa umană și ipostazele ei de manifestare în cadrul comunității.

Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.

Sunt interzise de lege defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.

De o manieră similară este soluționată și chestiunea raportului între principiul libertății presei și acțiunile autorităților. Jurnalistul este obligat să aibă conștiința existenței unor obligații ce survin exercitării profesiei și a dreptului la liberă exprimare, obligații ce nu pot fi considerate expresii ale limitărilor etatice, ale cenzurii. Limitele legitime, trasate democratic, ale libertății presei nu se pot confunda cu imixtiunile etatice, sub forma intolerabilă a cenzurii. Dreptul la comunicarea informației este dublat de datoria ziaristului de a evita folosirea abuzivă a acestui drept.

În scopul apărării demnității umane, dreptul internațional, dar și cel național, permite o intervenție, o limitare cu mult mai amplă a libertății de expresie decât în cazul expresiei politice.

Problema limitelor libertății presei nu este o problema nouă. Cercetătorii în domeniu spuneau în acest sens că „presa este un câine de gardă ale cărui lătrături trebuie tolerate întrucât multe abuzuri sunt dezvăluite cu ajutorul ei și multe altele sunt împiedicate de frica publicității. Nu întâmplător, în acest sens, foarte mulți gânditori și autori au susținut că libertatea presei nu trebuie supusă la nici o restricție. După alți autori, libertatea fără limite este discreditarea libertății. O libertate care nu este responsabilă este funestă. O altă categorie de autori consideră că libertatea presei nu poate fi nelimitată pentru că prin limitele ce se impun libertății presei s-ar stabili de fapt responsabilitatile acesteia.

Pe această limită, pentru a garanta libertatea presei pe lângă alte drepturi și libertăți constituționale, sunt prevăzute unele reguli cu putere de norme. Astfel, cenzura de orice fel este interzisă. Libertatea presei implică și libertatea de a înființa publicății. Nici o publicație nu poate fi suprimată. De asemenea, legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligația de a face publică sursa finanțării. Pe aceasta linie, în conformitate cu articolul 10, punctul 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului trebuie garantată libertatea presei, iar exercitarea libertății de exprimare, inclusiv a presei, comporta îndatoriri și responsabilități putând fi pusă în față unor reguli și putând fi supusă unor condiții sau constrângeri prevăzute de lege, care sunt în fond măsuri necesare, și anume măsuri pentru securitatea națională, măsuri pentru integritatea teritorială, măsuri pentru siguranța publică, măsuri pentru apărarea ordinii și prevenirea conflictelor, măsuri pentru protecția sănătății și a moralei, măsuri pentru drepturile altora, măsuri pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale și măsuri pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

De asemenea, coroborat cu dispozițiile articolelor 30, 31 și 49 din Constituția României, limitarea libertății de exprimare se face astfel prin folosirea nejustificată a libertății de exprimare în detrimentul drepturilor și libertăților celorlalți este un abuz de drept care poate da naștere la responsabilități și răspundere în fața legii. Orice formalitate, orice condiție și, în general, orice constrângere nu poate fi instituită decât prin lege și în limitele Constituției. În acest caz, prin lege trebuie să înțelegem numai actul normativ emis de Parlament sub forma legii organice sau ordinare, precum Ordonanțele de Urgență ale Guvernului, aprobate de Parlament. Parlamentul nu poate restrânge libertățile de exprimare prin lege, decât dacă sunt întrunite alte condiții cumulativ care dacă restrângerea libertății de exprimare trebuie să se încadreze într-un scop legitim, în conformitate cu articolul 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pe această linie, legimitatea scopului restrângerii libertății de exprimare se fundamentează pe apărarea de prejudicii morale sau materiale cauzate prin încălcări ale onoarei, vieții particulare a persoanelor și a dreptului la propria imagine. De asemenea, tot în scop legitim, sunt interzise de lege defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război și la terorism, la ură rasială și națională, la ură de clasă și religioasă, la separatism sau la violență publică, precum și manifestări obscene contrare bunelor moravuri.

O altă condiție cumulativă pentru a putea restrânge libertatea de exprimare este ca restrângerea să se efectueze „numai dacă se impune”, ceea ce înseamnă că acest lucru se poate aplica numai atunci când nu există o altă posibilitate decât restrângerea. Aprecierea acestei condiții este limitată de articolul 10 din Convenție prin folosirea expresiei „dacă este necesară într-o societate democratică”, adică presupune îndeplinirea tuturor condițiilor care decurg din cerințele unei societăți democratice. O societate democratică presupune pluralism, toleranță, spirit deschis, precum și o serie de principii specifice. Într-o astfel de societate, libertatea presei furnizează opiniei publice unul din cele mai bune mijloace de cunoaștere și de judecare a ideilor și opiniilor conducătorilor, iar acest mijloc este informația și opinia de presă.

Restricțiile enumerate trebuie să fie interpretate în mod restrâns, iar necesitatea lor trebuie să fie motivată convingător, pe lângă faptul că acestea trebuie să fie legale și să urmărească un scop legitim. Altfel spus, orice hotărâre judecătorească sau act care limitează libertatea de exprimare trebuie să conțină motive suficient de clare de ce o asemenea restrângere este necesară.

Cea mai răspândită măsură de restrângere a libertății de exprimare sunt hotărârile judecătorești care impun penalități jurnaliștilor și mass-media pentru faptele și opiniile exprimate. Este curios să observăm că în aceste cauze, că o derogare de la regula generală, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în fapt, apare drept a patra instanță, reexaminând fondul acestor cauze, inclusiv proporționalitatea și mărimea sancțiunii impuse.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, de asemenea, a calificat drept măsuri ce restrâng libertatea de exprimare și orice acțiuni ale autorităților sau ale persoanelor particulare care, indirect, au exercitat presiuni asupra acestei libertăți. Din aceste motive, jurisprudența Curții a formulat noțiunea de obligație pozitivă a autorităților de a întreprinde acțiuni pentru a proteja libertatea de exprimare de orice ingerințe inadmisibile.

Protejarea sensibilității anumitor indivizi poate fi respectată fără a fi afectată libertatea de expresie prin modificarea unor informații la nivel de formă cu privire la denumiri de popoare sau minorități, atunci când actul de autocenzură din partea presei, nu daunează continutului informației. Totodată, aceste acțiuni evită declanșarea unor tensiuni sociale sau chiar politice ce pot degenera în situații conflictuale. Remarci nechibzuite în media, cum sunt cele de tip rasist sau sexist, pot afecta atat minoritățile în cauză cât și instituția media. Capacitatea de a ofensa nu aduce nimic în plus libertății de expresie, ci este mai degrabă un contra-argument impotriva acesteia din urmă.

4.2: RĂSPUNDEREA PENTRU DEPĂȘIREA LIMITELOR LIBERTĂȚII DE EXPRIMARE STABILITĂ ÎN CONFORMITATE CU LEGISLAȚIA ROMÂNEASCĂ

Libertatea de exprimare este o cerință esențială pentru afirmarea multilaterală a pesonalității individului și a colectivității în spiritul păcii. Libertatea cuvântului și a opiniei deschide posibilitatea cunoașterii și a descoperirii enigmelor științei, întrucât numai prin dezbateri și schimb de idei, omenirea se îmbogățește în experiența și înțelepciune. Libertatea expresiei stimulează gândirea și activitatea creatoare, îmbogățind ideea de frumos și sensibilitate prin opere de valoare.

Libertateade exprimare trebuie apărata în mod activ. Ea nu este numai un beneficiu, ci și o luptă atât pentru dobândire, cât și pentru conservare. Ea este strâns legată de sufletul fiecărui om și poate, într-un fel, este sinonimul pentru „liberul arbitru”. Libertatea de exprimare face parte din categoria mai largă a libertăților dobândite și recunoscute, este parte integrantă din conceptul politico-ideologic și spiritual de libertate în sensul său total. Nu trebuie să uităm faptul că libertatea de exprimare se face prin ea însăși utilă numai când un devine abuzivă, irațională și nu încălcă libertățile celorlalți. Ea trebuie exercitată cu spirit de responsabilitate, cu respectarea legilor naturale și sociale, într-un mod rațional și benefic.

Articolul 30 din Constituția României stabilește foarte clar faptul că „libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public sunt inviolabile”. Nu putem vorbi astăzi de libertate fără să ne gândim la libertatea cuvântului. Tocmai din acest motiv, în societățile democratice se apreciază că existența libertății de exprimare este fundamentală pentru funcționarea statului de drept, acest lucru fiind tocmai ceea ce le deosebește de statele nedemocratice.

Dezvoltarea democratică a unei societăți presupune, prin ea însăși, pluralismul politic, deci și pluralismul ideilor și concepțiilor despre lume și viață, despre organizarea socială, despre raporturile dintre membrii societății. că ființe sociale, oamenii au nevoie să primească idei și informații și să-și exprime în orice formă propriile lor idei și concepții. Aceasta este, în fond, rațiunea pentru care firul logic al reglementărilor tuturor textelor de lege, după promovarea drepturilor și libertăților omului, garantează dreptul la liberă exprimare.

Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice. Aceasta privește nu numai informațiile sau ideile apreciate favorabil sau considerate că inofensive sau indiferente, dar și pe cele care contrariază, șochează sau neliniștesc, aceasta fiind exigența pluralismului, a toleranței și spiritului de deschidere într-o societate democratică. Ca atare, în orice circumstanță trebuie evidențiată importanța crucială a libertății de exprimare, că una dintre condițiile prealabile ale unei bune funcționări a democrației. Constituția României apără libertatea de exprimare a opiniilor și ideilor, precum și pe cea de informare, fără nici o constrângere, prin mijloace tehnice diverse, de la cele tradiționale la cele mai moderne, ce apar pe măsura dezvoltării tehnicii și a mijloacelor de comunicare în masă.

Libertatea de exprimare nu poate fi disociată de recunoașterea libertății de gândire și de conștiință, de libertatea de manifestare a opiniilor față de ceilalți membri ai societății. Totuși, știut fiind faptul că libertatea fiecărui individ își regăsește limita în punctul în care începe libertatea celuilalt, în România există în Codul Penal trei articole ce sancționează persoanele care, într-un mod arbitrar și cu rea-credință folosesc libertatea de exprimare, aducând atingere valorilor sociale ocrotite de lege. În acest sens, limitele libertății de exprimare, prevăzute în articolului 30, alineat 6 din Constituția României concordă întru totul cu noțiunea de libertate, care nu este și nu poate fi înțeleasă că un drept absolut. Ca atare, articolul 57 din Constituție prevede expres obligația „cetățenilor români, cetățenilor străini și apatrizilor de a-și exercita drepturile constituționale cu bună credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți”.

Subiecții activi ai infracțiunilor contra statului pot fi persoanele care beneficiază de libertatea dreptului lor de exprimare și care, cu vinovăție, nu exercită acest drept în limitele legii astfel încât să nu aducă atingere intereselor statului român. Subiectul pasiv al acestui tip de infracțiuni este statul român vătămat prin fapta cetățeanului său ori a persoanei fără cetățenie domiciliată pe teritoriul său.

Articolul 168 din Codul penal incriminează „comunicarea sau răspândirea, prin orice mijloace, de știri, date sau informații false ori documente falsificate, dacă fapta este de natură să aducă atingere siguranței statului sau relațiilor internaționale ale României și pedespește asemenea fapte cu închisoare de la 1 la 5 ani”. Este interzisă „divulgarea unor documente sau a unor date care constituie secrete de stat ori a altor documente sau date de către cel care le cunoaște datorită atribuțiilor de serviciu, dacă fapta este de natură să pună în pericol siguranța statului și se pedepsește cu închisoare de la 7 la 15ani și interzicerea unor drepturi”.

Comform articolului 171 din Codul penal, „infracțiunile contra vieții, integrității corporale, sănătății, libertății sau demnității săvârșite împotriva unui reprezentant străin, se sacționează cu pedeapsa prevăzută de lege al cărei maxim se sporește cu 2 ani. Legea prevede că acțiunea penală se pune în mișcare la dorința exprimată de guvernul străin”.

Libertatea, integritatea corporală, sănătatea și viața omului dobândesc adevărata lor valoare numai în măsura în care acesta se bucură de demnitate, atât în raport cu propria persoană, cât și în raport cu ceilalți membri ai societății. Luând în calcul faptul că omul lipsit de demnitate este asociat, în spațiul comunitar, cu o imagine negativă, ce poate avea impact inclusiv asupra relațiilor sale în plan social, Parlamentul României a adoptat Legea 278/2006, act normativ ce viza modificarea și completarea Codului penal și prin care, printre altele, au fost abrogate articolele 205, 206 și 207.

Pentru a clarifica, din perspectivă juridică, relația dintre aceste articole și problema libertății de exprimare, trebuie spus, mai întâi, că articolul 205 din Codul penal reglementa, la acel moment, infracțiunea de insultă și stipula că „atingerea adusă onoarei ori reputației unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, se pedepsește cu amendă.”. În același sens, articolul 206 din Codul penal viza infracțiunea de calomnie, susținând că „afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară, ori disprețului public se pedepsește cu amendă de la 250 lei la 13.000 lei.”. În fine, articolul 207 din Codul penal avea în vedere proba verității, indicând faptul că „proba verității celor afirmate sau imputate este admisibilă dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârșită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verității nu constituie infracțiunea de insultă sau calomnie.”

Această inițiativă parlamentară a avut că motivație discuțiile și dezbaterile despre posibila îngrădire a libertății de exprimare. Este adevărat că orice măsură coercitivă care poate fi aplicată în cazul în care se apreciază că prin exprimarea unei idei, a unei convingeri sau a unei păreri s-a adus atingere unor valori sociale, și, în consecință, se aplică o pedeapsă privativă de libertate, o sancțiune pecuniară sau care echivalează cu restrângerea unor drepturi, intimidează și descurajează orice autor sau instituție media. Astfel, s-a susținut că, pentru a evita complicațiile, date în special de durata lungă a proceselor pe rolul instanțelor care necesită un consum de timp și bani mult mai mare decât scopul cauzei dezbătute sau de hățișul legislativ și legislația ambiguă și interpretativă, instituțiile media și jurnaliștii care ar putea să intre sub incidența acesor articole din Codul Penal preferă să trateze cu indiferență posibilele subiecte de dezbatere publică, informațiile ce îi privesc pe oamenii politici sau factorii de decizie din comunitate.

Față de abrogarea articolelor 205, 206 și 207 din Codul Penal prin Legea 278/2006, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, în care arată, printre altele, că din dispozițiile normative în vigoare rezultă că nu există nici o incompatibilitate între principiul libertății de exprimare și incriminarea insultei și calomniei, care să impună dezincriminarea acestor infracțiuni. Cu alte cuvinte, Curtea Constituțională a României a apreciat ca neconstituțională legea ce dezincrimina insulta și calomnia și care abroga articolele 205, 206 și 207 din Codul Penal.

Într-adevăr, trebuie avut în vedere faptul că subiectul activ al infracțiunilor de insultă și calomnie este necircumstanțial, iar săvârșirea lor se poate produce direct prin viu grai, prin texte publicate în presa scrisă sau prin mijloacele de comunicare audio-vizuale. Indiferent de modul în care sunt comise și de calitatea persoanelor care le comit, simpli cetățeni, oameni politici sau ziariști, faptele ce formează conținutul acestor infracțiuni lezează grav personalitatea umană, demnitatea, onoarea și reputația celor astfel vătămați.

În ceea ce privește instituțiile media, merită subliniat faptul că acestea nu trebuie să depășească limitele dreptului la o reputație bună, dar și că ele au responsabilitatea socială de a transmite cetățenilor unei societăți democratice informații și idei. Libertatea de exprimare este mult mai importantă atunci când presa comunică informații despre activitatea partidelor politice și a politicienilor, concepție în virtutea căreia a fost susținută ideea că „ar fi mai puțin rău democrației cu o presă fără guvern, decât cu un guvern fără presă”.

Din punct de vedere juridic, se apreciază că, dacă astfel de fapte nu ar fi descurajate prin mijloacele dreptului penal, ele ar conduce la reacția de facto a celor vătămați și la conflicte permanente de natură să facă imposibilă conviețuirea socială, care presupune respect față de fiecare membru al colectivității, precum și prețuirea în justa măsură a reputației fiecăruia. Trebuie subliniat faptul că valorile menționate, a căror apărare este prevăzută de Codul Penal, au statut constituțional, demnitatea omului fiind consacrată prin articolul 1, alineatul 3 din Constituția României, unde aceasta este apreciată că una dintre valorile supreme. În aceste condiții, se poate susține că înlăturarea mijloacelor penale de ocrotire a demnității că valoare supremă a statului de drept determină încălcarea caracterului efectiv al accesului la justiție în această materie. Fiind în deplin acord cu garanția prevăzută la articolul 30, alineatul 6 din Constituție, legiuitorul are obligația ca, prin elaborarea legislației și prin aplicarea acesteia, să asigure ocrotirea adecvată, efectivă și eficientă a acestei valori.

Desigur că politica penală a unui stat de drept trebuie să aibă diverse imperative și priorități în diferite perioade de timp, determinate de frecvența, gravitatea și consecințele anumitor fapte antisociale, iar în raport cu acestea legiuitorul ar trebui să stabilească mijloacele juridice prin care se poate realiza protecția diferitelor relații sociale, inclusiv aprecierea gradului de pericol social al anumitor fapte care trebuie eliminate și combătute prin aplicarea unor sancțiuni penale. În acest sens, este adevărat că pot fi avute în vedere alte ramuri ale dreptului din legislația românească în vigoare, care pot asigura suficiente mijloace pentru combaterea și sancționarea faptelor ce lezează demnitatea, onoarea și reputația persoanei. Însă nereglementarea explicită a răspunderii civile și a sancțiunilor de această natură aplicabile în cazul infracțiunilor de insultă și calomnie a făcut că practica instanțelor judecătorești să stabilească existența unor temeiuri juridice corespunzătoare pentru sancționarea acestor fapte și apărarea intereselor legitime ale victimelor lor, ceea ce demonstrează că se impune completarea, modificarea sau perfecționarea legislației, aceasta fiind o misiune a legiuitorului.

Nu numai prevederile pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte, pot fundamenta constituționalitatea unei dispoziții legale, ci și recomandările provenite de la instanțele internaționale. Recomandările internaționale date în interpretarea pactelor și convențiilor la care România este parte pot contribui la lămurirea înțelesului unei dispoziții legale și astfel, la stabilirea legitimității sale constituționale. Reflectarea drepturilor omului în legislația internă și ralierea acesteia la normele legislației internaționale reprezintă un scop cu o importanță sporită în actuala conjunctură a integrării țării noastre în structurile europene. Drepturile și libertățile fundamentale ale omului nu reprezintă, așa cum s-a aratat, o nouă religie, ci reprezintă mai curând, legea universală a evoluției generale, în plan socio-politic, economic și uman. De aceea, dezlegările date în interpretarea diverselor norme de drept trebuie făcută în consens cu această lege universală, după care se organizează și conduce natura, în sensul mersului înainte. Evenimentele socio-politice au același mers ciclic ca și restul evenimentelor naturale, se nasc, cresc și mor, aceeași perfectabilitate și vulnerabilitate. Vulnerabilitatea constă în faptul că orice injoncțiune greșită, în mersul lor natural și orice abatere de la legea lor internă acumulează disfuncții care pot avea repercusiuni grave și de durată. Orice microunivers se conduce după aceleași legi ca și macrouniversul din care face parte, cu mici diferențe care îi definesc specificul. Orice țară trebuie să conducă după aceleași legi ca și comunitatea din care face parte, cu diferențe specifice caracterului său național. România este parte activă a marii familii europene și își aduce contribuția în mod activ la îmbogățirea dreptului internațional, facilitând aplicarea acestuia în legislația sa internă.

În concluzie, întrucât demnitatea umană nu este evaluabilă în bani, afectarea acesteia fiind ireparabilă prin sancțiuni cu caracter civil, iar sancțiunile cu caracter penal nefiind de natură să asigure mai multe satisfacții pe acest plan, este necesară o mai mare implicare din partea tuturor factorilor de decizie din societatea românească pentru a concepe și promova o lege care să reglementeze dreptul la liberă exprimare, garantându-l și stabilind în mod concret existența a ceea ce John Stuart Mill instituia drept „principiu al maximei libertăți egale” care preciza că libertatea individului este perfect egală cu aceea a celorlalți indivizi, fiind deci limitată de aceasta din urmă.

CONCLUZII

Problema drepturilor omului, a proclamării și înscrierii lor în declarații oficiale, în legi, în constituții precum și garantarea lor, constituie elemente ale unei vieți democratice a popoarelor. Încă din antichitate au fost preocupări în acest sens, dar, formularea și proclamarea drepturilor omului și cetățeanului în documente de importanță istorică apar abia în epoca modernă.

Tragedia milioanelor de victime din timpul celui de-al doilea război mondial a condus la necesitatea înțelegerii că asigurarea păcii și respectarea drepturilor omului nu mai pot fi considerate și tratate drept treburi interne ale statelor, că ele constituie probleme de maximă importanță ale întregii comunități internaționale.

Instituția drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale ființei umane preocupă întreaga omenire și în ultimele cinci decenii de la crearea O.N.U. a cunoscut o dinamică deosebită. Au fost adoptate o multitudine de convenții, declarații, principii, protocoale și altele care au pus în valoare și prevăd o serie de proceduri și mecanisme juridice pentru realizarea și garantarea drepturilor omului prin măsuri legislative interne.

Eforturile remarcabile făcute până acum, mai ales după cel de-al doilea război mondial, pentru recunoașterea și ocrotirea prin mijloace de drept internațional a drepturilor fundamentale ale omului sunt departe de a reprezenta punctul final al unei evoluții. Importanții pași înainte se lasă, însă, așteptați. În general, idei noi, care să ducă la o lărgire a sferei drepturilor omului, că și la o mai eficientă garantare juridică și materială a exercițiului lor, își vădesc necesitatea.

Gândurile, credințele religioase, creațiile spirituale de orice fel intră în circuitul juridic, numai dacă sunt exteriorizate, comunicate, exprimate. Atât timp cât ele rămân înuniversul spiritual interior al omului, ele nu pot fi cunoscute de ceilalți. Libertatea de exprimare este strâns legată de libertatea conștiinței și este posibilitatea omului de a-și exprima prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin altemijloace de comunicare în public, gândurile, opiniile, credințele religioase și creațiilespirituale de orice fel.

Caracterul intergral al abordării constituționale a drepturilor pune în evidență faptul că drepturile sunt consecrate și garantate în mod deplin, aparțin în totalitate tuturor cetățenilor și sunt ocrotite în mod egal de către stat.

În același timp, Constituția marchează și universaliatea drepturilor și îndatoririlor fundamentale sub un îndoit aspect, fiecare cetățean având vocația de a beneficia în mod direct de libertățile și drepturile constituționale. Cetățenii se bucură de toate drepturile și libertățile fară exceptie.

Într-o societatea cu adevărat democratică, bazată pe domnia legii este imperios necesar că cetățenii să fie egali nu umai prin raportare la execitatrea drepturilor și libertăților, ci și în fata legii. Această ceritnță are valoare de principiu constituțional. Constituția prevede că cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice fără discriminări.

Lupta maselor populare împotriva oricăror privilegii, în special a celor sociale, că și împotriva discriminărilor datorită rasei, sexului, convingerilor sau credințelor religioase, opțiunilor politice are de altfel o finaliate constituțională, și anume egalitatea în drepturi a tuturor cetățenilor fără nici o deosebire.

În fiecare dintre formele ei, comunicarea influențează dezvoltarea unei afaceri. Însă, indiferent de viitorul tehnologiei informaționale și indiferent de evoluția culturală, comunicarea trebuie să respecte drepturile individului. Astfel, un mare producător de articole sportive a nesocotit drepturile de autor ale unui caricaturist chinez și a introdus în logo-ul folosit în campania de promovare un desen al acestuia. Anul trecut, producătorul a pierdut procesul intentat de caricaturist și a fost obligat să-i plătească acestuia despăgubiri.

Pentru a evita neplăcerile rezultate dintr-o activitate de comunicare, orice firmă trebuie să gaseasca acel echilibru optim intre necesitatea de a comunica și limitele legale ale libertății de a comunica, adică să respecte drepturile și libertățile celorlalți competitori, ale clienților și ale cetățenilor în general.

Libertatea de exprimare reprezintă o chestiune esențială și vitală într-o societate democratică. Aceasta este diferența între un stat ce se vrea unul cu principii solide, ferme, în care puterea este deținută de către sopor, și un stat cenzurat, ce a avut că punct de ordine a culturii personalității. După 1989, oamenii și-au revendicat drepturile, care nu s-au manifestat doar la nivelul de cutume, de legi nescrise ale unei comunități, ci au fost legalizate sub formă de decrete constituționale. Prin urmare, orice om are dreptul să-și exprime liber opiniile, ideile, criticile, atitudinile, iar cenzura să fie descătușată, îndeosebi în instituțiile mass-media.

Libertatea de exprimare reprezintă unul dintre drepturile fundamentale ale unei societăți democratice și de tranziție, una din condițiile de bază ale progresului și dezvoltării fiecărui individ. Dar libertatea presei, garantată prin Constituție, implică, dincolo de independența și libertatea informației, o responsabilitate a ziariștilor și editorilor față de public.

BIBLIOGRAFIE

I. ACTE LEGISLATIVE:

Constituția României

Legea nr 30 din 18 mai 1994

Legea nr.429/2003

Codul penal. Codul de procedură penală, 2010

Carta de la Paris

Actul final al Conferinței de la Helsinki

Convenția americană privind drepturile omului

Carta africană a drepturilor omului și drepturilor popoarelor

Carta Națiunilor Unite

Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice

Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale

Carta social europeană

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

Carta drepturilor fundamentale

Tratatul de la Lisabona

II. MONOGRAFII:

P. ROUBIER, Le droit de la proprieté industrielle, Paris, 1952

C. CADOUX, Droit Constitutionnel et institutions politiques, Paris,1973

C.-A.COLLIARD, Libertés publiques, Paris, 1982

G. COHEN-JONATHAN, La problématique de l’adhésion des Communautés européennes à la Convention européenne des droits de l’homme, Etudes de droit des Communautés européennes. Mélanges offerts a P.H. Teitgen, Paris, 1984

M. PRELOT, J. BOULOUIS, Institutions politiques et droit constitutionnel, Paris, 1987

H. ROUSSEILLON, Le Conseil Constitutionnel, Paris, 1991

M. CONSTANTINESCU, Constituția României comentată și adnotată, București, 1992

V. LUNCAN, V. DUCULESCU, Drepturile omului – studiu introductiv, culegere de documente internaționale și acte normative de drept intern, București, 1993

D. CIOBANU, V. DUCULESCU, Drept constituțional român, București, 1993

I. DELEANU, Justiția constituțională, București, 1995

I. CLOȘCĂ, Drepturile omului în sistemul Națiunilor Unite, Lugoj, 1997

O.ȚINCĂ, Constituții și alte texte de drept public, ed Imprimeria de Vest, Oradea, 1997

GHE. ARADĂVOAICE, .D. ILIESCU, .L. D. NIȚĂ, Terorism, antiterorism, contraterorism, Oradea, 1997

J. RIVERO, Les libertés publiques, vol. I, ediția a VIII-a, ed. Thérnis, PUF, 1997

I. MURARU, Drept constituțional și instituții politice, București, 1998

DELEANU, Drepturile subiective și abuzul de drept, Cluj-Napoca, 1998

T. DRĂGANU, Declarațiile de drepturi ale omului și repercusiunile lor în dreptul internațional public, București, 1998

V. CREȚU, Drept internațional public, București, 1999

I. VIDA, Drepturile omului în reglementări internaționale, București, 1999

MURARU, M. CONSTANTINESCU, Drept parlamentar românesc, București, 1999

T. TOADER, O. LOGHIN, Drept penal român. Partea specială, București, 2001

M. ENACHE, M. CONSTANTINESCU, Renașterea parlamentarismului în România, Iași, 2001

C. IONESCU, Drept constituțional și instituții politice, vol. I-II, București, 2001

C. IONESCU, Drept constituțional și instituții politice, vol. II, București, 2001

I. MURARU, S. TĂNĂSESCU, Drept constituțional și instituții politice, București 2001

C. PIGUI, Libertatea de expresie, București, 2002

GH. IANCU, Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale în România, București, 2002

GR. ALEXANDRESCU, V. POPA, Posibile arhitecturi instituționale europene, București, 2004

G. VRABIE, M. BĂLAN, Organizarea politico-etatică a României, Iași, 2004

K. BORJESSON, Into the Buzzsaw: Leading Journalists Expose the Myth of a Free Press, New York, 2004

C. BÎRSAN, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Drepturi și libertăți, vol. I, București, 2005

C. BÎRSAN, European Convention of human rights. Commentary on articles. Rights and liberties, vol. I, Bucharest, 2005

L. COMAN-KUND, C. COȘUG, Instituții politice. Drept constituțional, Galați, 2005

I. DELEANU, Instituții și proceduri constituționale în dreptul român și în dreptul comparat, București, 2006

GHE. UGLEAN, Drept Constituțional și Instituții Politice, vol.I, București, 2006

D. C. DĂNIȘOR, Drept constituțional și instituții politice, vol. I. Teoria generală. Tratat, București, 2007

C. AVRAM, R. RADU, GH. PÎRVU, R. GRUESCU, România și exigențele integrării europene, Craiova, 2007

R. CHIRIȚĂ, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentarii și explicații, vol. II, București, 2007

R. BERCEA, Drept comunitar. Principii, București, 2007

I. MURARU, E. S. TĂNĂSESCU, Constituția României. Comentariu pe articole, București, 2008

V. DUCULESCU, Protecția drepturilor omului: mijloace interne și internaționale, București, 2008

C. IONESCU, Tratat de Drept constituțional contemporan, București, 2008

I. MURARU, S. TĂNĂSESCU, Drept constituțional și instituții politice, ediția a XIII-a, vol. I, București, 2008

M. N. BALAN, Drept constituțional și instituții politice, Iași, 2008

B. SELEJAN-GUȚAN, Drept constituțional și instituții politice, ed. a 2-a revăzută și adăugită, București, 2008

V. HANGA, M. D. BOCȘAN, Drept roman, București, 2008

V. PĂVĂLEANU, Drept penal special. Infracțiuni contra persoanei, patrimoniului și autorității – vol.I, București, 2009

J. F. RENUCCI, Tratat de drept european al drepturilor omului, București, 2009

L. DRAGNE, Drept constituțional și instituții politice, ed. a II-a revăzută și adăugită, București, 2009

M. VOICU, Curtea Europeană a Drepturilor Omului – 50 de ani de existență (1959-2009), București, 2009

GH. IANCU, Drept constituțional și instituții politice, vol. II-Sisteme electorale contemporane, București, 2009

P. MACOVEI, Libertatea de exprimare și defăimarea: prevederi legale și practici reale, Chișinău, 2010

C. GILIA, Manual de Drept constituțional și instituții politice, București, 2010

N. PAVEL, Egalitatea în drepturi a cetățenilor și nediscriminarea, București, 2010

D. VALEA, Sistemul de control al constituționalității din România, București, 2010

A. BRUNO, S. DAZIANO, C. GARAT, Marile probleme europene, 2010

C. CĂLINOIU, V. DUCULESCU, Drept constituțional și instituții politice, ed. a IV-a, București, 2010

E. E. POPESCU, Drept internațional umanitar. Dreptul conflictelor armate. Dreptul războiului, București, 2011

I. STANOMIR, R. CARP, Inventarea Constituței, București, 2011

T. TOADER, Drept penal. Partea specială. Ediția a 6-a Revizuită și actualizată 10 ianuarie 2012, București, 2012

III. ARTICOLE:

R. ECONOMU, 1631: O Charta a libertăților, în Magazin istoric, 1986

P. LAMBERT, La liberté d’expression et la sécurité naționale; l’intégrité territoriale ou la sureté pulique; la défence et la prévention du crime, în RTDH, 1993

G. COHEN-JONATHAN, Négationnisme et droits de l’homme, în RTDH, 1997

N. PAVEL, Drepturile omului într-o abordare diacronică, axiologic-epistemologică, sistemică și sincronică, în Revista de studii de drept românesc, 2009

IV: ALTE SURSE:

F. BOBIN, Elemente de drept constituțional și instituții politice-partea I

G. COHEN-JONATHAN, La problématique de l’adhésion des Communautés européennes à la Convention européenne des droits de l’homme, Etudes de droit des Communautés européennes. Mélanges offerts a P.H. Teitgen, Paris

L.-A. DUMITRESCU, Past and present în the evolution of legal instruments for human rights protection

GH. UGLEAN, N. PAVEL, Drept constituțional 1 (note de curs)

GHE. UGLEAN, N. PAVEL, Drept constituțional și instituții politice

G.VRABIE, Organizarea politico-etatica a României. Drept constituțional și instituții politice

V. DABU, Dept Constituțional

Jurisprudență europeană privind libertatea de exprimare, Profram finanțat prin programul Inițiativă Europeană pentru Democrație și Drepturile Omului

Jurisprudența Curții Constituționale A României și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, al XV-lea Congres al Conferinței Curților Constituționale Europene, 23 – 25 mai 2011

Manualul drepturilor omului, București, 2008

Dicționarul explicativ al Limbii Române

V: SITE-URI:

http://www.onuinfo.ro

http://europa.eu

http://www.europarl.europa.eu

BIBLIOGRAFIE

I. ACTE LEGISLATIVE:

Constituția României

Legea nr 30 din 18 mai 1994

Legea nr.429/2003

Codul penal. Codul de procedură penală, 2010

Carta de la Paris

Actul final al Conferinței de la Helsinki

Convenția americană privind drepturile omului

Carta africană a drepturilor omului și drepturilor popoarelor

Carta Națiunilor Unite

Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice

Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale

Carta social europeană

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

Carta drepturilor fundamentale

Tratatul de la Lisabona

II. MONOGRAFII:

P. ROUBIER, Le droit de la proprieté industrielle, Paris, 1952

C. CADOUX, Droit Constitutionnel et institutions politiques, Paris,1973

C.-A.COLLIARD, Libertés publiques, Paris, 1982

G. COHEN-JONATHAN, La problématique de l’adhésion des Communautés européennes à la Convention européenne des droits de l’homme, Etudes de droit des Communautés européennes. Mélanges offerts a P.H. Teitgen, Paris, 1984

M. PRELOT, J. BOULOUIS, Institutions politiques et droit constitutionnel, Paris, 1987

H. ROUSSEILLON, Le Conseil Constitutionnel, Paris, 1991

M. CONSTANTINESCU, Constituția României comentată și adnotată, București, 1992

V. LUNCAN, V. DUCULESCU, Drepturile omului – studiu introductiv, culegere de documente internaționale și acte normative de drept intern, București, 1993

D. CIOBANU, V. DUCULESCU, Drept constituțional român, București, 1993

I. DELEANU, Justiția constituțională, București, 1995

I. CLOȘCĂ, Drepturile omului în sistemul Națiunilor Unite, Lugoj, 1997

O.ȚINCĂ, Constituții și alte texte de drept public, ed Imprimeria de Vest, Oradea, 1997

GHE. ARADĂVOAICE, .D. ILIESCU, .L. D. NIȚĂ, Terorism, antiterorism, contraterorism, Oradea, 1997

J. RIVERO, Les libertés publiques, vol. I, ediția a VIII-a, ed. Thérnis, PUF, 1997

I. MURARU, Drept constituțional și instituții politice, București, 1998

DELEANU, Drepturile subiective și abuzul de drept, Cluj-Napoca, 1998

T. DRĂGANU, Declarațiile de drepturi ale omului și repercusiunile lor în dreptul internațional public, București, 1998

V. CREȚU, Drept internațional public, București, 1999

I. VIDA, Drepturile omului în reglementări internaționale, București, 1999

MURARU, M. CONSTANTINESCU, Drept parlamentar românesc, București, 1999

T. TOADER, O. LOGHIN, Drept penal român. Partea specială, București, 2001

M. ENACHE, M. CONSTANTINESCU, Renașterea parlamentarismului în România, Iași, 2001

C. IONESCU, Drept constituțional și instituții politice, vol. I-II, București, 2001

C. IONESCU, Drept constituțional și instituții politice, vol. II, București, 2001

I. MURARU, S. TĂNĂSESCU, Drept constituțional și instituții politice, București 2001

C. PIGUI, Libertatea de expresie, București, 2002

GH. IANCU, Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale în România, București, 2002

GR. ALEXANDRESCU, V. POPA, Posibile arhitecturi instituționale europene, București, 2004

G. VRABIE, M. BĂLAN, Organizarea politico-etatică a României, Iași, 2004

K. BORJESSON, Into the Buzzsaw: Leading Journalists Expose the Myth of a Free Press, New York, 2004

C. BÎRSAN, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Drepturi și libertăți, vol. I, București, 2005

C. BÎRSAN, European Convention of human rights. Commentary on articles. Rights and liberties, vol. I, Bucharest, 2005

L. COMAN-KUND, C. COȘUG, Instituții politice. Drept constituțional, Galați, 2005

I. DELEANU, Instituții și proceduri constituționale în dreptul român și în dreptul comparat, București, 2006

GHE. UGLEAN, Drept Constituțional și Instituții Politice, vol.I, București, 2006

D. C. DĂNIȘOR, Drept constituțional și instituții politice, vol. I. Teoria generală. Tratat, București, 2007

C. AVRAM, R. RADU, GH. PÎRVU, R. GRUESCU, România și exigențele integrării europene, Craiova, 2007

R. CHIRIȚĂ, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentarii și explicații, vol. II, București, 2007

R. BERCEA, Drept comunitar. Principii, București, 2007

I. MURARU, E. S. TĂNĂSESCU, Constituția României. Comentariu pe articole, București, 2008

V. DUCULESCU, Protecția drepturilor omului: mijloace interne și internaționale, București, 2008

C. IONESCU, Tratat de Drept constituțional contemporan, București, 2008

I. MURARU, S. TĂNĂSESCU, Drept constituțional și instituții politice, ediția a XIII-a, vol. I, București, 2008

M. N. BALAN, Drept constituțional și instituții politice, Iași, 2008

B. SELEJAN-GUȚAN, Drept constituțional și instituții politice, ed. a 2-a revăzută și adăugită, București, 2008

V. HANGA, M. D. BOCȘAN, Drept roman, București, 2008

V. PĂVĂLEANU, Drept penal special. Infracțiuni contra persoanei, patrimoniului și autorității – vol.I, București, 2009

J. F. RENUCCI, Tratat de drept european al drepturilor omului, București, 2009

L. DRAGNE, Drept constituțional și instituții politice, ed. a II-a revăzută și adăugită, București, 2009

M. VOICU, Curtea Europeană a Drepturilor Omului – 50 de ani de existență (1959-2009), București, 2009

GH. IANCU, Drept constituțional și instituții politice, vol. II-Sisteme electorale contemporane, București, 2009

P. MACOVEI, Libertatea de exprimare și defăimarea: prevederi legale și practici reale, Chișinău, 2010

C. GILIA, Manual de Drept constituțional și instituții politice, București, 2010

N. PAVEL, Egalitatea în drepturi a cetățenilor și nediscriminarea, București, 2010

D. VALEA, Sistemul de control al constituționalității din România, București, 2010

A. BRUNO, S. DAZIANO, C. GARAT, Marile probleme europene, 2010

C. CĂLINOIU, V. DUCULESCU, Drept constituțional și instituții politice, ed. a IV-a, București, 2010

E. E. POPESCU, Drept internațional umanitar. Dreptul conflictelor armate. Dreptul războiului, București, 2011

I. STANOMIR, R. CARP, Inventarea Constituței, București, 2011

T. TOADER, Drept penal. Partea specială. Ediția a 6-a Revizuită și actualizată 10 ianuarie 2012, București, 2012

III. ARTICOLE:

R. ECONOMU, 1631: O Charta a libertăților, în Magazin istoric, 1986

P. LAMBERT, La liberté d’expression et la sécurité naționale; l’intégrité territoriale ou la sureté pulique; la défence et la prévention du crime, în RTDH, 1993

G. COHEN-JONATHAN, Négationnisme et droits de l’homme, în RTDH, 1997

N. PAVEL, Drepturile omului într-o abordare diacronică, axiologic-epistemologică, sistemică și sincronică, în Revista de studii de drept românesc, 2009

IV: ALTE SURSE:

F. BOBIN, Elemente de drept constituțional și instituții politice-partea I

G. COHEN-JONATHAN, La problématique de l’adhésion des Communautés européennes à la Convention européenne des droits de l’homme, Etudes de droit des Communautés européennes. Mélanges offerts a P.H. Teitgen, Paris

L.-A. DUMITRESCU, Past and present în the evolution of legal instruments for human rights protection

GH. UGLEAN, N. PAVEL, Drept constituțional 1 (note de curs)

GHE. UGLEAN, N. PAVEL, Drept constituțional și instituții politice

G.VRABIE, Organizarea politico-etatica a României. Drept constituțional și instituții politice

V. DABU, Dept Constituțional

Jurisprudență europeană privind libertatea de exprimare, Profram finanțat prin programul Inițiativă Europeană pentru Democrație și Drepturile Omului

Jurisprudența Curții Constituționale A României și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, al XV-lea Congres al Conferinței Curților Constituționale Europene, 23 – 25 mai 2011

Manualul drepturilor omului, București, 2008

Dicționarul explicativ al Limbii Române

V: SITE-URI:

http://www.onuinfo.ro

http://europa.eu

http://www.europarl.europa.eu