Liberalismul In Romania

INTRODUCERE

Liberalismul nu e un fenomen care s-a născut în țara noastră, ci a fost adoptat într-un mod cât se poate de firesc. El nu a luat naștere în urma unor dezbateri, a unor confruntări teoretice sau a unor elaborări treptate pe teren autohton, ci a fost acceptat ca o soluție necesară, depășind sfera politică și socială și angajând situația Țărilor Românești, salvarea ființei naționale.

Liberalismul a venit pe valul puternic, irezistibil, al spiritului înnoitor care a însuflețit societatea românească la începutul veacului trecut. Liberalismul a apărut ca o soluție de adoptat în condițiile unei mișcări de emancipare, de autonomie și de independență, pe care clasa politică românească a inițiat-o în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Principalii teoreticieni ai liberalismului au fost: Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti, P.S. Aurelian, Ion I.C. Brătianu, Vintilă Brătianu, I.G. Duca, D. Drăghicescu, Victor Slăvescu, Gheorghe Tașcă, I.N. Angelescu ș.a. Se poate afirma, că liberalismul la noi în țară nu a fost o doctrină de clasă și în nici un caz nu a fost apanajul burgheziei care ar fi urmărit dărâmarea și înlocuirea regimului boieresc; accente de acest gen se fac simțite, dar în cadrul unei largi mișcări insurecționale, urmărind în primul rând scopuri naționale.

Principiile clasice ale liberalismului sunt: respectarea tuturor libertăților naturale ale indivizilor, egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii, proprietatea privată, supremația interesului individual asupra interesului colectiv, antietatismul, libera circulație a mărfurilor și oamenilor ș.a.

Întrucât principiile liberale și direcțiile adoptate de către aceștia au fost cele care au stat la baza modernizării României, am ales să prezint trăsăturile acestui curent politic în prezenta lucrare.

În primul capitol am prezentat înțelesul noțiunii de liberalism prezentând totodată ce înseamnă doctrina politică șiexemplificând prin reliefarea doctrinei liberale.

În finalul primului capitol am prezentat conceptele pe care se bazează organizarea statului înpercepția liberală

Capitolul al II-lea a fost consacrat prezentării pașilor făcuți de către statul român către democrație menționând modificările puterii legislative, și executive. Am arătat totodată frământările politice postdecembriste, iar în final am subliniat rolul liberalismului în stabilirea democrației în România.

Afirmarea identității liberale nu înseamnă alcătuirea de liste care doar enumeră valorile și principiile liberale arhicunoscute în Europa de două secole încoace. Identitatea liberală înseamnă a trăi în spiritul valorilor liberale, a pune în practica politică și economică principiile liberale.

În capitolul al III-lea am prezentat Partidul Național Liberal. Am arătat parcursul istoric al partidului arătând figurile emblematice ale partidului și evidențiind totodată faptul că guvernările PNL au coincis cu perioade de dezvoltare a statului român.

Am prezentat totodată doctrina și ideologiile PNL și am încheiat cu rolul pe care l-a avut PNL în guvernarea României postdecembristă

Existența unui partid liberal în sistemul politic românesc are o dublă semnificație: politică și simbolică. PNL este reprezentatul unei “conștiințe liberale”. Prin prezența sa pe scena politică și mai ales prin transformarea într-un actor politic major, PNL asumă o funcție pe care nici un alt partid nu o poate pretinde: PNL devine garantul caracterului ireversibil al evoluției în direcția consolidării democrației liberale.

CAPITOLUL 1

Aspecte introductive

1.1.Noțiunea de liberalism

Liberalismul este cea mai veche dintre ideologiile (doctrinele) politice, având o istorie foarte complexă. Trebuie făcută distincția între sensurile politice și cele nonpolitice, respectiv sensul foarte larg al cuvântului, care vizează o atitudine deschisă și cultivarea libertății.

Liberalismul a apărut în urmă cu circa 300 de și poate fi definit ca un curent ideologic și social-politic care promovează libertatea și egalitatea în drepturi.

Liberalismul cuprinde mai multe tendințe intelectuale și tradiții, dar curentele dominante sunt liberalismul clasic, care a devenit popular în secolul al XVIII-lea, și liberalismul social, care a devenit popular în secolul al XX-lea.

Într-un sens strict, liberalismul, numit "clasic", este un curent filosofic născut în Europa secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, care pleacă de la ideea că fiecare ființă umană are, prin naștere, drepturi naturale pe care nici o putere nu le poate impieta și anume: dreptul la viață, la libertate și la proprietate. Ca urmare, liberalii vor să limiteze prerogativele statului și ale altor forme de putere, oricare ar fi forma și modul lor de manifestare.

În sens larg, liberalismul proslăvește construirea unei societăți caracterizate prin: libertatea de gândire a indivizilor, domnia dreptului natural, liberul schimb de idei, economia de piață pe baza inițiativei private și un sistem transparent de guvernare, în care drepturile minorităților sunt garantate.

Liberalismul pleacă de la concepția că ființele umane sunt indivizi raționali. De aici rezultă concluzia că oamenii pot trăi liberi și au interese pentru promovarea cărora acționează. Interesul fiecărui individ reprezintă motorul activității umane. În concepția liberală, oamenii acționează, în primul rând, pentru satisfacerea interesului propriu și apoi pentru cel general.

Liberalii acționează pentru îndepărtarea oricăror opreliști din calea activității umane (legi, condiții care se pot transforma în obstacole).

Liberalismul este definit prin 4 concepte de bază:

libertatea individuală

proprietatea privată

responsabilitatea individuală

egalitatea în fața legii

Libertatea individuală este definită ca fiind dreptul de a acționa fără nici o constrângere impusă din exterior, cu condiția să nu afecteze drepturile și libertățile legitime ale celorlalți indivizi.

Proprietatea este dreptul individului de a dispune de rezultatele activităților sale, de bunurile care-i aparțin. Proprietatea include dreptul la viață și cel de a dispune de propriul corp. Dreptul individului la securitate și rezistență la opresiune derivă din acestea.

Principiul responsabilității individuale proclamă individul ca singur răspunzător pentru acțiunile sale proprii.

Egalitatea în fața legii derivă din principiul responsabilității individuale: fiecare individ răspunde pentru propriile fapte, indiferent de avere, sex, naționalitate, profesie sau alte caracteristici individuale sau sociale.

Ca ideologie Liberalismul este definit prin următoarele idei:

Individualismul: concepția conform căreia indivizii și nu grupurile constituie adevarata esență a societății. Individul și nu masele fac istoria. Principiul responsabilității individuale proclama individul ca singur răspunzător pentru acțiunile sale proprii, în timp ce libertatea individuală este definită ca fiind dreptul de a acționa fără nici o constrângere impusă din exterior cu condiția să nu afecteze drepturile și libertățile legitime ale celorlalți indivizi.

Contractualismul: concepția conform căreia societatea își are originea într-un contract voluntar al unor indivizi liberi, care de comun acord au renunțat la starea naturală și au creat societatea și statul.

Proprietatea privată: aceasta reprezintă baza materială a libertății de orice fel. Proprietatea este dreptul individului de a dispune de rezultatele activităților sale, de bunurile care-i aparțin. Proprietatea include dreptul la viață și cel de a dispune de propriul corp. Dreptul individului la securitate și rezistență la opresiune derivă din acestea.

Statul de drept: este statul în care toți indivizii, inclusiv cei care dețin puterea politică, se supun acelorași legi. Egalitatea în fata legii derivă din principiul responsabilității individuale: fiecare individ răspunde pentru propriile fapte indiferent de avere, sex, naționalitate, profesie sau alte caracteristici individuale sau sociale

Limitarea puterii politice: concepția conform căreia atribuțiile statului sunt cele de a apăra indivizii și proprietatea privată, și de a asigura cadrul legal general de funcționare a societății.

Separația puterilor: concepția conform căreia, pentru a putea controla puterea, aceasta trebuie împărțită în mai multe ramuri independente, care se controlează reciproc.

Democrația reprezentativă: alegerea liberă de către popor a unor reprezentanți, periodic, opusa democrației directe – în care toți cetățenii participă la luarea deciziilor.

Laicismul: concepția conform căreia sfera spirituală și cea laică a societății trebuie să fie distincte, adică ststaul trebuie separat net de Biserică.

Autonomismul moral: concepția conform căreia este dreptul fiecărui individ să-și stabilească propriul sistem de valori, iar statul nu are dreptul de a face obiect al coerciției codurilor morale sau religioase.

Libera inițiativă a individului: pentru liberali, libertatea economică însoțește totdeauna libertatea politică, în cadrul unei econimii de piață (tip de economie bazat pe minima intervenție a statului).

Surse importante ale liberalismului se identifică în gândirea politică a filosofului și omului politic englez John Locke (1632-1704), în unele puncte programatice ale revoluției engleze din veacul al XVII-lea (inspirate din scrierile lui Locke), în orientările politice ale mișcării de eliberare a coloniilor engleze din America de Nord, în principiile proclamate de revoluția franceză de la 1789, precum și în reflecțiile politice ale lui Montesqieu (1689-1755), Adam Smith (1723-1790), Robert Malthus (1766-1834), Benjamin Constant (1767-1830), François Guizot (1787- 1874), Alexis de Tocqueville (1805-1859) ș.a.

1.2. Conceptul de doctrină politică. Doctrina liberală.

Cuvântul "doctrină" provine din limba latină și poate fi tradus prin "învățătură". Doctrina reprezintă o conceptie care pe baza anumitor principii interpretează realitatea înconjurătoare, reflectând interesele și poziția unor grupuri și categorii sociale sau comunități umane, pe care le exprimă prin prisma unor principii călăuzitoare. Se cunosc doctrine filosofice, religioase, economice, militare, politice.

Doctrinele politice exprimă interesele unui anumit grup social într-o anumită etapă istorică, definind concepția acestui grup față de problemele principale ale organizării politice. Virgil Madgearu era de părere că "elementele constitutive ale unei doctrine politice sunt două: concepție asupra situației sociale sau/și asupra evoluției sociale și un ideal social".

Doctrinele politice urmăresc să justifice și să argumenteze pozițiile și atitudinile grupurilor sociale și ale reprezentanților lor, urmăresc să analizeze direcțiile de dezvoltare a statelor în care se manifestă acțiunea acestor grupuri sociale. Ele mai au în vedere urmărirea dezvoltării societății umane în genere, dar propun și programe de acțiune. Prin influența pe care o au doctrinele asupra diverselor grupuri sociale sau asupra membrilor comunităților naționale, ideile, tezele doctrinelor se regăsesc în planul acțiunii politice, în constituția și legislația statelor, în programele și statutele partidelor și organizațiilor politice.

Doctrinele politice au un caracter istoric, ele susținând ideologia de la care pornesc. De asemenea, putem remarca faptul că între diferitele doctrine politice se constată un "transfer" de teze sau principii, ca rezultat al adaptării la realitatea socială.

Docrtina liberală

Doctrina liberală constituie una dintre componentele esențiale ale sistemului doctrinar contemporan și deopotrivă ale gândirii politice trecute și actuale. Ca orice doctrină politică, liberalismul are propria sa evoluție, propria sa istorie. Este o istorie care trebuie deslușită și apreciată corect, întrucât de liberalism se relaționează întreg spațiul doctrinar vechi și nou.

Cunoscători ai domeniului, consideră că unele dintre ideile liberale apar și își găsesc concretizări cu mult înainte de feudalism (în societățile greacă și romană). Nu poate fi vorba însă desținând ideologia de la care pornesc. De asemenea, putem remarca faptul că între diferitele doctrine politice se constată un "transfer" de teze sau principii, ca rezultat al adaptării la realitatea socială.

Docrtina liberală

Doctrina liberală constituie una dintre componentele esențiale ale sistemului doctrinar contemporan și deopotrivă ale gândirii politice trecute și actuale. Ca orice doctrină politică, liberalismul are propria sa evoluție, propria sa istorie. Este o istorie care trebuie deslușită și apreciată corect, întrucât de liberalism se relaționează întreg spațiul doctrinar vechi și nou.

Cunoscători ai domeniului, consideră că unele dintre ideile liberale apar și își găsesc concretizări cu mult înainte de feudalism (în societățile greacă și romană). Nu poate fi vorba însă de o doctrină în înțelesul ei modern și, în nici un caz, cu o astfel de nominație (termenul de liberal este introdus în „vocabularul politic” numai în secolul al XIX-lea), întrucât ideile și concretizările lor în spațiul politic, chiar dacă erau expresia încurajării spiritului și inițiativelor individualiste, nu au condus la conceperea unui sistem politic, social și economic clădit pe ideile liberale și care nu se putea limita oricum numai la proclamarea libertății individuale, ca unic principiu doctrinar.

Doctrina liberală a promovat ideea separării puterilor în stat, fiind adepta monarhiei constituțional, ridicându-se împotriva celei absolute. În privința economiei este adeptă neintervenției statului în mod direct în acest sector; pornește de la criteriul proprietății private ca valoare supremă și de la libera concurență ca pârghie a dezvoltării. Liberalismul clasic observă că piața liberă produce și inegalitatea dintre oameni, cauza acestei situații nu ar fi o voință politică anume, ci "jocul șanselor".

Economia de piață este o creație a liberalismului, conform căreia dezvoltarea socială se bizuie pe strategiile autonome ale indivizilor, pe libertatea lor de decizie, întrucât satisfacerea interesului personal contribuie și la satisfacerea intereselor altora. În acest fel, rolul statului se va limita numai la anumite funcții legislative și polițienești, devenind un fel de "paznic de noapte" al societățiii.

În fata doctrinei liberale a apărut problema de a clarifica raportul dintre libertatea individuală și controlul social. În concepția liberalismului clasic, libertatea fiind în primul rând libertate a individului, a fost și este necesară înlăturarea oricărei forme de despotism a societății asupra individului, pe baza principiului ca libertatea unui individ nu trebuie să pună în pericol libertatea altuia. Astfel, libertatea nu este numai dreptul cuiva de a acționa cum dorește pentru a-și realiza scopurile, ci include și realizarea acestui drept și de ceilalți membri ai societății.

În acest mod societatea poate interveni ori de câte ori libertatea unui individ este afectată de acțiunile altuia. Dacă liberalismul doctrinar cere neintervenția statului în economie, neoliberalismul recunoaște că statul trebuie să intervină în viața economică și socială.

Neoliberalismul consideră ca în economia de piață, sarcina distinctă a fiecarui individ este aceea că prin cunoștințe și îndemanare să ajute la satisfacerea nevoilor comunității, printr-o contribuție la "libera lui alegere". Aceasta marcheaza emanciparea individului. La sporirea masei de bunuri și a modelării raporturilor umane se află abilitatea individului și libertatea de a fi ghidat de propriile cunoștințe de decizii, mai degrabă decât a fi constrâns de spiritul de grup.

1.3.Statul liberal

Potrivit concepției liberale statul liberal este un stat cu puteri limitate.

Premisa filosofică a statului liberal, înțeles ca stat limitat, o constituie doctrina drepturilor omului, elaborată de școala dreptului natural. E vorba de doctrina care afirmă că omul, toți oamenii fără discriminare, au în mod natural, adică independent de voința lor și independent de voința altor oameni, anumite drepturi fundamentale, precum dreptul la viață, la libertate, la siguranță, la fericire. Acestea sunt drepturi pe care statul sau cei care dețin puterea trebuie să le respecte și să le garanteze împotriva oricărei posibile încălcări din partea altcuiva. A corda cuiva un drept înseamnă a recunoaște că acea persoană are facultatea de a face sau nu ceva după bunul său plac, ca și puterea de a rezista, recurgând în ultimă instanță chiar și la forța proprie sau a altcuiva, împotriva unui eventual agresor, care are, în consecință, datoria (sau obligația) de a se abține de la orice act care ar putea, în orice mod, să interfereze cu acea facultate de a face sau a nu face.

Din punct de vedere rațional, statul liberal este explicat ca rezultat al unui acord între indivizi care sunt liberi în starea inițială și care convin la stabilirea obligațiilor strict necesare pentru o conviețuire stabilă și pașnică.

Ceea ce reunește doctrina drepturilor omului și contractualismul este concepția lor individualistă despre societate. Conform acestei concepții individualiste, există mai întâi individul cu interesele și nevoile sale sale, iar societatea este posterioară individului. Astfel, problema statului este vazută din perspectiva puterii supușilor și nu a puterii suverane. Doctrina statului liberal este o doctrină a limitelor juridice ale puterii statale. Fără individualism nu ar exista liberalism.

În concepția liberală statul este limitat fie în privința puterilor sale, fie în privința funcțiilor sale.

În cazul limitării puterilor sale este vorba de statul de drept, iar în cazul limitării funcțiilor vorbim despre statul minimal.

Statul de drept reprezintă stadiul cel mai avansat de organizare social-politică și reflectă interdependența dintre cele două fenomene sociale, fiecare având tendințe opuse: statul (puterea) și supunere, dreptul de ordonare și frânare.

Statul de drept presupune armonizarea, echilibrarea raporturilor celor două componente, în sensul domniei legii, adică a supremației ei absolute în scopul prezervării drepturilor și libertăților individuale

De altefel, atunci când se vorbește despre stat de drept în cadrul doctrinei liberale a statului, trebuie făcută o specificare, și anume, constituționalizarea drepturilor naturale sau, altfel spus, transformarea acestor drepturi în drepturi protejate din punct de vedere juridic, adică în drepturi pozitive. Dintre mecanismele constituționale care împiedică și opresc exercițiul arbitrar și ilegitim al puterii, și împiedică sau descurajează abuzul acesteia sau exercițiul său ilegal cele mai importante sunt:

controlul puterii executive de către puterea legislativă sau, mai exact, controlul guvernului, căruia îi revine puterea executivă, de către parlament, căruia îi aparține puterea legislativă și de orientare politică;

eventualul control al parlamentului, în exercițiul puterii legislative ordinare, de către o curte jurisdicțională care să judece constituționalitatea legilor;

o autonomie relativă a tuturor formelor și nivelurilor guvernării locale față de guvernarea centrală;

o magistratură independentă de puterea politică.

Mecanismele constituționale care caracterizează statul de drept au ca scop apărarea individului de abuzurile puterii. Ele sunt garanția libertății, așa-numitei libertăți negative, înțeleasă ca sfera de acțiune în care individul nu e constrâns, de cel ce deține puterea coercitivă, să facă ceea ce nu vrea sau nu e împiedicat să facă ceea ce vrea.

Pentru liberali, teoria controlului puterii și teoria îndatoririlor statului pornesc de la aceeași idee, și anume ca statul minimal este mai controlabil decât statul amximal.

În ceea ce privește individul, din punctul de vedere al liberalismului, statul este vazut ca un rău necesar. Fiind un rău, chiar dacă este necesar, statul trebuie să intervină cât mai puțin posibil în sfera de acțiune a indivizilor.

Libertatea, în sensul predominant al doctrinei liberale, este definită ca libertatea față de stat. În aceste condiții, formarea statului liberal se produce cu lărgirea progresivă a sferei libertății individului față de puterile publice, cu emanciparea progresivă a societății sau a societății civile, în sensul hegelian și marxist al expresiei. Cele doua sfere în care are loc această emancipare sunt sfera religioasă sau spirituală și sfera economică sau a intereselor materiale. Este cert ca istoria statului liberal coincide, pe de o parte, cu sfârșitul statelor confesionale și cu formarea statului neutru și agnostic în privința credințelor religioase ale cetățenilor săi și, pe de altă parte, cu sfârșitul privilegiilor și obligațiilor feudale și cu dobândirea libertății de a dispune de bunuri și a libertății schimbului, care marchează apariția și dezvoltarea societății comerciale burgheze.

CAPITOLUL 2

Democrație și liberalism

Axată și centrată pe individ, pe om ca ființă rațională, purtătoare și promotoare a propriilor sale aspirații și interese, doctrina politică liberală a acordat o deosebită importanță problemei democrației.

Liberalismul, ca teorie a statului, e modern, în vreme ce democrația este antică, ca formă de guvernare. Democrația este definită ca fiind este un regim politic care se bazează pe voința poporului, principiile de bază ale acesteia fiind sunt votul universal și suveranitatea națiunii.

2.1.Democrația de-a lungul timpului

Democrația antică

Cuvântul „democrație” a fost pentru prima dată folosit în urma cu aproximativ 2500 ani și provine din limba greacă în care “demos” înseamnă popor, iar “kratos” înseamnă putere. Prin democrație se înțelege puterea poporului, conducerea poporului de către popor.

Democrația a apărut în Atena în secolul al VI – lea înainte de Hristos și a cunoscut o dezvoltare deosebită în secolul următor, în timpul lui Pericle.

În Atena, toți cetățenii puteau lua parte, în mod nemijlocit, la adoptarea deciziilor de interes public. Exista o democrație directa. Cetatea era condusa de un Sfat (Boule) și de Adunarea Poporului.

Sfatul era alcătuit din 500 de membri, cate 50 de reprezentanți din fiecare trib teritorial, desemnați prin tragere la sorti, pe o perioadă de un an și pentru maximum două mandate. Pentru a devenii membru al Sfatului, o persoana trebuia să aibă cetățenia ateniană, vârsta de minimum 30 de ani și să promoveze un examen de moralitate.

Adunarea poporului era alcătuită din chiar societatea în totalitatea ei, excepție făcând sclavii, femeile și străinii, care nu erau considerați cetățeni. Adunarea putea decide prin majoritate simplă asupra oricărei probleme de interes public. Judecățile se țineau în fata unor jurii alcătuite din 501 de membri, care luau hotărâri tot prin vot majoritar.

Democrația directă a funcționat aproximativ 200 de ani. Ea a fost posibilă deoarece în Atena numărul cetățenilor era mic, iar la întrunirile publice participau, în mod obișnuit, mai puțin de jumătate. Însă, pe măsura ce comunitățile s-au dezvoltat din punct de vedere demografic, conducerea acestora de către toți cetățenii nu a mai fost, practic, posibilă.

De la democrația antică la democrația modernă

În ciuda trecerii timpului și a discuțiilor despre diferența dintre democrația anticilor și cea a modernilor, sensul general al termenului nu s-a schimbat. În trecerea de la democrația anticilor la democrația modernilor, ceea ce se schimbă nu este titularul puterii politice, care este tot „poporul”, în sensul de ansamblu al cetățenilor căruia îi revine dreptul de a lua deciziile colective, ci modul de exercitare a acestui drept. Astfel, în anii în care se formează statul constituțional modern, apare democrația reprezentativă, singura formă populară de guvernare posibilă într-un stat de mari dimensiuni.

Având în vedere dimensiunile statelor moderne singura guvernare democratică pe potriva oamenilor era democrația reprezentativă, acea formă de guvernare unde poporul nu ia el însuși deciziile care îl privesc, ci își alege reprezentanți care trebuie să decidă pentru el. Însă, instituind o democrație reprezentativă pierde din forță principiul guvernării populare.

De altfel, democrația reprezentativă s-a născut și din convingerea că reprezentanții aleși de cetățeni sunt în măsură să judece care sunt interesele generale mai bine decât cetățenii înșiși, considerați prea preocupați de de realizarea intereselor lor particulare.

Astfel, se interpretează ca democrația modernă este mai aproape de perfecțiune, în ceea ce privește scopul, decât democrația antică; aceasta, cu condiția ca deputatul, odată ales, să se comporte nu ca un om de încredere al alegătorilor care l-au ajutat să ajungă în parlament, ci ca un reprezentant al întregii națiuni. Pentru ca democrația să fie într-adevăr reprezentativă, era necesară interzicerea mandatului imperativ al alegătorului către cel ales, mandat care fusese caracteristic statului de caste, în care păturile sociale, corporațiile, colectivitățile transmiteau suveranului, prin delegațiile lor, cererile particulare.

Dacă prin democrația modernă se înțelege democrația reprezentativă, și dacă democrației reprezentative îi este inerentă eliberarea reprezentantului națiunii de individul particular reprezentat și de interesele particulare ale acestuia, atunci democrația modernă presupune atomizarea națiunii și reconstruirea ei la un nivel mai înalt și mai restrâns, care este acela al adunărilor parlamentare.

Primele state democratice moderne sunt Marea Britanie și S.U.A., unde s-a trecut la separarea puterilor în stat și la alegerea conducătorilor. În Anglia, în 1689, conform Declarației drepturilor, puterea a fost încredințată unui parlament ales în mod liber de cetățenii cu drept de vot, iar în S.U.A., în 1787, a fost adoptată prima constituție modernă. În secolele următoare, sistemul democratic s-a extins în numeroase țări, indiferent de forma lor de guvernământ.

2.2. Liberalism și democrație în secolul al XIX-lea

Pe continentul european, istoria statului liberal și a continuării sale în statul democratic are ca început legitim epoca Restaurației. După Montesquieu și mai apoi după Hegel, teoria și praxisul moderne ale statului liberal și-au avut originea în Anglia secolului al XIX – lea , care a rămas câteva secole un model ideal pentru Europa și Statele Unite ale Americii. În acel creuzet de idei, în acel furnicar de secte religioase și de mișcări politice care a fost revoluția puritană, și-au deschis drum toate ideile de libertate personală, libertate religioasă, libertate de opinie și de presă, destinate să devină patrimoniul durabil al gândirii liberale.

Trecerea de la monarhia constituțională la monarhia parlamentară, de la democrația limitată la democrația lărgită, a avut loc prin evoluție internă, fără ciocniri violente, printr-un proces treptat și pașnic numai în Anglia.

În Franța, care a reprezentat în multe privințe o călăuză pentru Europa continentală, procesul de democratizare a fost cu mult mai accidentat: tentativa de a o impune cu forța în revoluția din ’48, repede eșuată, a condus la instaurarea unui nou regim dictatorial (al doilea Imperiu al lui Napoleon al III-lea). Astfel, în Franța, trecerea într-un timp foarte scurt de la republica iacobină la imperiul napoleonian a dat naștere unor puternice sentimente liberale antidemocratice, care vor lăsa urme adânci în dezbaterea privind posibila trecere de la statul liberal la statul democratic.

Până la începutul veacului al XIX-lea, noile idei și concepții politice, care combat monarhia absolută, susținând un regim monarhic constituțional, în care să funcționeze separarea puterilor în stat și să se asigure protejarea vieții, libertății și proprietății indivizilor, nu au o nominație proprie, care să le confere o identitate distinctă în peisajul gândirii politice.

La începutul secolului XIX pe fondul trecerii de la faza preindustrială la cea industrială, în care rolul capitalului este în ascendență și, evident, și a burgheziei, ca agent al schimbării socio-politice se naște gândirea liberală.

Adepții liberalismului înfruntă doi adversari puternici, pe care trebuie să-i învingă dacă aspiră la recunoaștere publică și deopotrivă la rezultate în planul demersurilor politice: conformismul religios (prin proclamarea libertății religioase și a separării bisericii de stat) și concepția medievală despre originea socială (prin acordarea de șanse egale tuturor indivizilor).

În această perioadă ia naștere ceea ce se numește liberalismul clasic proclamă și susține:

libertatea individului, ca valoare supremă a ființei umane și egalitatea:

• omul este liber să gândească și să-și exprime prin viu grai sau în scris părerile, pozițiile, aprecierile;

• omul este liber să se asocieze și să desfășoare activitate politică sau orice alt tip de activitate cu respectarea legii;

• nici un om nu poate fi acuzat, arestat sau condamnat decât în baza legii; prezumția de nevinovăție trebuie să funcționeze până la stabilirea vinovăției;

• omul este liber să promoveze propriile interese, fără a leza însă drepturile și interesele altui individ;

• omul este liber să producă și să acumuleze bogăție într-o economie bazată pe concurență și libera circulație a capitalului, a mărfurilor și a forței de muncă; sistemul concurențial este un factor de prosperitate individuală și de progres general;

• libertatea ca și drepturile de care se bucură omul sunt garantate și apărate de stat, inclusiv libertatea religioasă, orice încălcare sau limitare a libertății individului se sancționează potrivit legii.

• oamenii se nasc și rămân egali în drepturi; deosebirile sociale, etnice sau religioase nu mai constituie elemente de frustrare a individului, egalitatea șanselor fiind proclamată ca principiu suveran;

• toți oamenii sunt egali în fața legii, au acces egal la demnități, posturi și funcții publice; criteriul de selecție și ierarhizare îl consti tuie propriile lor capacități, valori, abilități, cunoștințe, virtuți, talente etc.

Secolul al XIX-lea consacră, astfel, doctrina liberală atât ca rezultantă a reflexiei politice, cât și ca model nou de organizare politică a societății. Ordinea liberală nu se poate concepe fără drepturi și libertăți individuale, fără economie liberă și sistem concurențial, fără recunoașterea și apărarea proprietății private ș.a.m.d. Doctrinarii liberali redescoperă noțiunea de democrație, căreia îi dau însă sensuri, interpretări și mai ales aplicații politice noi, moderne, în conformitate cu cerințele raționalității sociale și politice reclamată de clasa burgheză în consolidare în unele spații europene și extra-europene.

Democrația este noua ordine. Funcționalitatea sistemului politic democrat este conferită de: alegerile libere, reprezentativitate parlamentară, reguli constituționale, pluralism politic și separarea puterilor în stat.

Liberalismul și democrația sunt compatibile în sensul că poate exista un stat democratic și liberal fără a se exclude însă, în acest fel, un stat liberal și nedemocratic sau un stat democratic neliberal (cel dintâi este statul liberalilor conservatori, cel de-al doilea, statul democraților radicali). De asemenea, liberalismul și democrația sunt legate în mod necesar, în sensul că numai democrația este în măsură să realizeze pe deplin idealurile liberale și numai statul liberal poate fi condiția actualizării democrației.

Opoziția dintre ele constă în faptul că democrația dusă până la consecințele sale extreme sfârșește prin a distruge statul liberal sau se poate realiza pe deplin numai într-un stat social care a abandonat idealul statului minimal.

2.3.Democrație și liberalism în România după 1989.

2.3.1. Statul de drept și evoluția statului politic

După abolirea regimului dictatorial comunist a lui Nicolae Ceaușescu. România a facut primii pași spre constituirea unui sistem politic democratic. Procesul de democratizare a fost însă întârziat și fragilizat de violențele primului deceniu al tranziției, minineriadele în primul rând. Instituțiile formale ale unui sistem politic democratic s-au creat încă din primii ani, însă funcționalitatea lor este îngreunată de practici informale.

Echivocul în legatură cu statutul proprietății a fost înlăturat la nivel constituțional abia în 2003, în urma modificării Constituției. Justiția nu s-a constituit decât în parte ca un mecanism funcțional, acționând mai degrabă după regula celui mai puternic financiar și relațional, decât după normele juridice și dovezile prezentate.

Pe parcursul acestui capitol am analizat derularea și seminificația unora din principalele evenimente politice care au întârziat constituirea statului de drept, precum și rolul justiției, problema corupției, însă ceea ce a rămas neexplorat sunt trăsăturile esențiale ale culturilor politice ale populației românești, care accelerează sau, dimpotrivă, impiedică edificarea statului de drept.

Potrivit unui studiu sociologic clasa politică este, in genere, mai deschisă și pro-europeană decât media populației. Acest argument ar putea fi invocat pentru plasarea responsabilității pentru funcționalitatea statului de drept nu numai la nivelul elitei politice, ci și la cel al administrației, mergând până la comportamentul simplilor cetățeni. Nu se poate imagina un stat de drept pe deplin funcțional fără cetățeni cu valori democratice, care să poată respinge utilizarea unor practici netransparente pentru obținerea unor servicii publice, dar și să fie în măsură să sancționeze, prin vot, încălcările valorilor statului de drept de către politicieni.

Întrebarea cheie este dacă România la sfârșitul anului 2004 are trăsăturile esențiale ale unui stat de drept. Dacă luăm criteriile internaționale care măsoară statul de drept, România se apropie de îndeplinirea majorității acestor caracteristici, dar societatea românească nu a acumulat încă suficiente deprinderi democratice, astfel încât statul de drept să fie pe deplin funcțional. (vezi tabel 1).

Analiza măsurătorilor internaționale asupra statului de drept indică o consolidare treptată a statului de drept în România, rolul esențial în acest proces avându-l integrarea europeană. Potrivit indicelui de dezvoltare a societății civile, România se înscrie în aceeași dinamică regională cu Bulgaria, existând diferențe față de statele integrate în Uniunea Europeană la 1 mai 2004. România se înscrie într-o zonă intermediară, procentaje mai scăzute la dezvoltarea statului de drept fiind înregistrate în Balcanii de Vest și spațial ex-sovietic.

Tabel 1: indicele de dezvoltare a statului de drept 1999-2004

Sursa: Freedom House Report, www.freedomhouse.org

* Pentru 2004 a fost introdus un nou indice – „noua democrație”, calculat ca un compus din indicele democrației și indicele statului de drept.

** Pe o scala de la 1 la 7, 1 reprezintă cel mai înalt nivel, iar 7 cel mai scăzut nivel de dezvoltare al statului de drept.

Faptul că România nu este încă un stat de drept consolidat se datorează, în mare parte, existenței unei corupții larg răspândite, care încătușează libertățile individului și drepturile lui sociale. Sistemul politic funcționează prin mecanisme informale, corupte. Cetățenii nu au deprins încă suficiente abilități democratice pentru a fi în măsură să sancționeze încălcările flagrante ale principiiilor statului de drept.

Accelerarea creării unui stat de drept funcțional trebuie pusă în bună măsură pe seama presiunilor externe, în primul rând din partea Uniunii Europene. Societatea românească nu a atins maturitatea necesară pentru a realiza un echilibru între instituții, populația nu a deprins reflexele de a cenzura comportamentele nedemocratice ale partidelor politice, aflate la putere sau în opoziție, sau de a respinge practicile netransparente din administrație și justitie. Constituirea statului de drept trebuie văzută ca un proces gradual, de acumulare a unor tradiții democratice, a unor instituții complexe care să functioneze după principiul controlului și echilibrului. De asemenea, funcționalitatea statului de drept este legată de construirea unei culturi civice a cetățenilor, care să-i determine să lupte pentru conservarea primatului cuvântului în politică. Din această perspectivă, statul de drept este un proces dinamic, care este mai mult decât respectarea formalismului juridic. Statul de drept este esența sistemului politic democratic.

2.3.2. Președenția, parlamentul, guvernul și sistemul partidist în România după 1989.

Democrațiile moderne se bazează pe: (a) domnia majorității limitate; (b) proceduri electorale; și (c) transmiterea reprezentațională a puterii. Aceasta presupune că, în cadrul poporului ca întreg, anumiți indivizi contează mai mult, iar altii mai putin; că pană și acei indivizi care constitute majoritatea votantă victorioasă nu exercită cu adevărat puterea. Odată ce am recunoscut această realitate, discuția noastră este transferată de la democrație etimologică și de la contextul voinței poporului la tehnicile democrației constituționale. Pentru a realiza o democrație, atribuirea nominală a puterii și exercitarea concretă a acesteia nu rămân în aceleași mâini și nici unul dintre mijloacele procedurale și instrumentale pentru realizarea democrației ca amplu sistem politic nu sunt sugerate și nici nu sunt presupuse de către sensurile acestui termen.

Unde formula este completată, ea sună astfel: democrația este puterea poporului asupra poporului. Însă problema este atunci o cu totul altă turnură; ea nu constă numai din ascensiunea puterii ci, mai mult, din coborarea acesteia. Dacă, în acest proces în dublu sens, poporul își pierde controlul, atunci guvernarea asupra poporului riscă să nu mai aibă nimic de a face cu guvernarea de către popor.

Președenția României

Unul din principalele puncte programatice ale revoluției a fost realizarea de alegeri libere, încă din Comunicatul FSN din 22 decembrie acestea fiind stabilite pentru aprilie 1990. O importantă trasătură a alegerilor prezidențiale din perioada 1990-2004 este aceea că ale s-au desfășurat simultan cu cele parlamentare, datorită mandatului de patru ani atât pentru președinte cât și pentru parlament. Simultaneitatea alegerilor prezidențiale cu cele parlamentare a avut importante consecințe politice: dependența partidelor de imaginea și performantele electorale ale liderilor lor, aceștia acționând, adesea, ca locomotive electorale; accentul foarte mare pus pe calitățile și imaginea candidatului la președinție în dauna dezbaterii pe programe; personalizarea excesivă a vieții politice și transformarea partidelor după personalitatea liderului lor.

Primele alegeri libere: 20 mai 1990

Campania electorală din anul 1990 a avut durata de 60 de zile, fiind deschisă oficial în 19 martie. În cursa prezidențială s-au înscris trei candidați: Ion Iliescu din partea Frontului Salvării Naționale (FSN), președintele Partidului Național Liberal, Radu Câmpeanu și reprezentantul Partidului Național Tărănesc-Creștin și Democrat, Ion Rațiu. Rezultatul votului din 20 mai 1990 a fost următorul: Ion Iliescu — 85,3%, Radu Câmpeanu — 10,6% și Ion Rațiu — 4,1%. Cum se explică aceste rezultate, prin prisma contextului politic și a mesajelor emise în campanie?

Prima experiență electorală de tip democratic a fost puternic marcată de mentalitatea post-totalitară și de modul în care a rezultat distribuția de putere din revoluție. Electoratul nu avea o percepție precisă nici asupra raporturilor dintre putere și opoziție, nici asupra formei pe care ar trebui să o aibă sistemul democratic. Democratic în această primă fază însemnă un nivel elementar, cel al alegerilor libere și corecte. Pentru că în România comunistă nu a existat o formă de opoziție semnificantă, chiar și sub forma unor curente alternative în interiorul partidului comunist, pluralismul real s-a dezvoltat greu și cu specificități față de celelalte state post-comuniste.

În percepție publică Ion Iliescu era cel care se identifica cu revoluție, un lider politic care a fost în fruntea miscării revoluționare, dovedind capacitate de conducere și spirit de orientare politică. De cealaltă parte, liderii opoziției au fost candidați fără șanse reale din mai multe motive: 1) partidele care îi sustineau, PNL și PNȚ-CD, nu aveau capacitatea organizatorică și de mobilizare pe care o avea FSN, formațiune care a moștenit o bună parte din infrastructura vechiului regim (avea cele mai numeroase sedii și salariați, cea mai largă rețea de filiale în teritoriu, sprijinul mass-media; 2) opoziție a mers pe o singură temă majoră, asigurarea democrației și îndepărtarea rapidă a comuniștilor din viața politică. Principala acuzație la adresa lui Ion Iliescu era că a fost comunist, prim-secretar, iar acest lucru reprezenta, pentru majoritatea românilor, un atu, o dovadă a competenței; 3) atât Ion Rațiu cât și Radu Câmpeanu nu aveau capacitățile oratorice și persuasive ale lui Ion Iliescu, iar candidații opoziției nu au demonstrat electoratului că ar avea o foarte bună cunoaștere a realităților românești (erau acuzați de membri ai FSN ca „nu au mâncat salam cu soia”, adică nu au împărtașit în comun experiența traumatică a comunismului, precum și că ar intenționa să aduca „moșierii” în țară, cărora să le restituie proprietățile; Ion Rațiu purta papion, un element vestimentar de distincție, puțin concordant cu aspirațiile egalitariste ale majorității românilor); 4) dacă în presa scrisă există un pluralism, în domeniul audio-vizual FSN avea controlul, pe care i-a folosit atât pentru denigrarea liderilor opoziției cât și pentru promovarea prioritară a mesajelor pro-FSN; 5) tipurile de legitimitate erau diferite: în timp ce Ion Iliescu apărea ca un om al faptelor, un lider al revoluției, Ion Rațiu și Radu Câmpeanu aveau o legitimitate de tip „istoric” reprezentând partide importante în perioada interbelică; 6) modelul de societate promovat de FSN și Ion Iliescu era unul bazat pe consens, stabilitate, liniște, chiar dacă acest lucru însemna imobilism și un ritm lent de transformare democratică. De cealaltă parte, mesajul violent în forma împotriva comuniștilor și cerințele de îndepărtare a acestora din viața publică (în Proclamația de la Timisoara din 11 martie 1990, la punctul 8 se cerea excluderea activiștilor de partid din viața publică pentru mai bine de un deceniu) au lăsat impresia electoratului că ar putea izbucni noi conflicte politice. Or, electoratul, epuizat după revoluția violentă din decembrie, dorea liniște; 7) timpul scurs de la revoluție până la alegeri, aproximativ 5 luni, nu a generat o masă substanțială de nemulțumiți față de putere, astfel încât nu a apărut un electorat masiv care să o penalizeze. Dimpotrivă, anul 1990 a adus săptămâna de lucru de 5 zile, creșterea reală a salariilor și aparitia produselor occidentale pe piață.

În urma alegerilor din 20 mai 1990 a rezultat o puternică majoritate parlamentară a FSN (66,4%) și un președinte cu o legitimitate politică dobândită prin vot universal. Opoziția a contestat rezultatele votului, acuzând FSN de fraudarea acestora, rapoartele observatorilor internaționali au indicat faptul ca acestea au fost „libere și corecte”, chiar dacă au existat numeroase nereguli și carențe organizatorice semnificative (calitatea tușului și a hârtiei buletinelor de vot). Alegerile din 20 mai 1990 au avut o rata de participare foarte ridicată, de 86%, procentul evidențiind atât speranțele pe care românii și le puneau în politica, precum Și un comportament electoral remanent de tip comunist, care se baza pe o prezența obligatorie la vot.

B. 27 septembrie 1992 — alegeri în baza Constituției

Noile alegeri prezidențiale au avut loc într-un context politic și constituțional radical schimbat față de 1990. Din punct de vedere legal, alegerile din 27 septembrie 1992 s-au desfășurat după adoptarea unei noi Constituții, care reglementa durata și competențele prezidențiale, raporturile sefului statului cu celelalte instituții. Legislația electorală stabilea condiții mai severe pentru înscrierea în cursa electorală, fiind necesare 100.000 de semnături (cf. Art. 3, alin.2). Au îndeplinit condițiile necesare participării în Campania prezidențiale 6 candidați: Ion Iliescu (Frontul Democrat al Salvării Naționale — FDSN), Emil Constantinescu (Convenția Democrată din România — CDR), Caius Traian Dragomir (Frontul Salvării Naționale — FSN), Gheorghe Funar (Partidul Unității Naționale Române — PUNR), Ion Mânzatu (Partidul Republican), Mircea Druc (Independent).

Dar cele mai importante schimbări au fort cele din cadrul vieții politice: ruptura FSN în martie 1992 și apariția unei coaliții a partidelor de opoziție, Convenția Democratică, cu un nou candidat, Emil Constantinescu.

După alegerile din 20 mai 1990 a urmat sfârșitul demonstrației din Piața Universității și intervenția brutală, ilegală și ilegitimă a minerilor în 14-15 iunie. Acest eveniment a determinat polarizarea societății românești și apariția unor relății foarte tensionate între putere și opoziție. După diminuarea ecourilor negative, interne și internaționale ale mineriadei din iunie au urmat tensiunile tot mai vizibile din interiorul FSN, care au avut un prim vârf de sarcină în septembrie 1991, când Guvernul Roman a căzut în urma unei noi intervenții violente și ilegale a minerilor conduși de Miron Cozma. După acest eveniment „războiul rozelor” din interiorul FSN a devenit mai vizibil, culminând cu ruptura din martie 1992. În urma acesteia au rezultat două partide: FSN, condus de Petre Roman și FDSN, condus în mod formal de Oliviu Gherman și Adrian Năstase, dar care era un partid construit pentru sprijinirea lui Ion Iliescu, bazat pe popularitatea acestuia.

De cealaltă parte a spectrului politic s-au realizat eforturi pentru coagularea unei opoziții democratice, bazate pe partidele istorice și asociațiile civice care le sprijineau, la care s-a adăugat formațiunea etnicilor maghiari, UDMR. La 27 iunie 1992 un colegiu compus din 67 de electori (câte cinci din formațiunile membre ale Comitetului Executiv și câte doi din celelalte) alege dupe 4 tururi de scrutin pe Emil Constantinescu drept candidat unic al CDR pentru alegerile prezidențiale (ceilalți candidați au fost, în ordinea descrescătoare a voturilor, Ion Rațiu, Nicolae Manolescu, Sergiu Cunescu și Nicu Stăncescu).

Al treilea bloc politic este cel naționalist-paseist, din care se remarcă PUNR și președintele său, Gheorghe Funar, cu o susținere electorală regională, în Transilvania. Prin structura votanților, PUNR era însă diferită atât de PRM cât și de Partidul Socialist al Muncii: în timp ce Vadim Tudor și Ilie Verdeț atrageau voturi din exteriorul arcului carpatic, din Oltenia în principal, oameni cu venituri mici, marginalizați social, Gheorghe Funar avea un electorat preponderent educat, cu o concepție liberală față de rolul statului în economie dar care se împotrivea radicalilor maghiari.

După schimbarea Guvernului Român s-a format Cabinetul Stolojan, cu largă susținere parlamentară dar cu un mandat limitat la gestionarea treburilor curente și pregatirea alegerilor. Acesta trebuia să organizeze alegerile în primăvara lui 1992, însă spargerea FSN a determinat, la presiunea ambelor formațiuni rezultate în urma sciziumi, programarea scrutinului pentru 27 septembrie, chiar dacă opoziția a încercat să provoace alegeri în cel mai scurt timp posibil.

Față de alegerile din mai 1990 imaginea publică a lui Ion Iliescu a suferit serioase lovituri: acuzațiile de a fi unul din autorii morale al mineriadei din 13-15 iunie și a îndepărtării guvernului reformist condus de Petre Roman. De acum nu mai trebuia să facă față doar atacurilor, devenite tradiționale, ale partidelor din Convenția Democratiă dar și a organizațiilor civice care le sprijineau, ci și unui important lider cu legitimitate revoluționară, Petre Roman. Ion Iliescu și-a anunțat participarea la competiția electorală în 5 iunie 1992 în localitatea Jibou, județul Sălaj, cu prilejul unei aduăari publice24. Programul electoral, intitulat „Cred în schimbarea în bine a României” propunea, în esență, continuarea democratizării și a reformei economice, realizate însă cu „moderație și echilibru”, depășind „criza rupturilor, a rafuielilor și a abordărilor pătimașe”. Acest program electoral era concordant cu imaginea lui Ion Iliescu în rândul electoratului său: un om echilibrat, care dorește o reforma graduală, oferind liniște, convergent cu sloganul folosit în campanie „Un președinte pentru liniștea dumneavoastră!”. Acest manifest electoral avea o adresabilitate maximă pentru electoratul din mediul rural, cu atitudini mai degrabă negative față de statul minimal și economia de piață, erau cetățeni cu un capital cultural și relational redus, care doreau o tranziție fară mari șocuri sociale și culturale.

Candidatul Convenției Democratice a devenit Emil Constantinescu, rectorul Universității București, care provenea din afara partidelor membre ale coaliției, fiind propus public pentru candidatură de Ana Blandiana la 25 mai 1992 în Cluj Oferta electorală a fost cuprinsă în „Platforma-program a Convenției Democratice din România pentru scoaterea țării din criza prin Lege, Adevăr, Reconciliere și Reforme”. Obiectivul central al programului CDR era „desprinderea totală a țării de comunism”, propunând o viziune profund moralizatoare asupra politicii și societății, cu o reformă radicală economică, sub forma unei terapii de sot. O temă esențială a campaniei CDR era combaterea corupției și acuzațiile aduse puternic pe această temă.

În dezbaterile directe dintre candidații principali au fost lansate mai multe teme electorale: 1) Ion Iliescu împotriva lui Emil Constantinescu: Convenția este extremistă iar candidatul său la președinție are opțiuni promonarhice, pe care și le neagă din rațiuni electorale; CDR înseamnă venirea unor „moșnegi sclerozați în Parlament și guvern”; program politic nerealist; sugerează (la mitingul de la Cluj din 6 octombrie 1992) că au avut loc „negocieri” cu privire la problema Transilvaniei, etc. 2) Emil Constantinescu împotriva lui Ion Iliescu: fost activist de vârf al PCR; revoluția, mineriadele și evenimentele de la Târgu Mureș nu au fost lămurite; blocarea reformei economice; caracterul criptocomunist al FDSN; tratatul cu URSS din aprilie 1991; creșterea somajului, etc.

Rezultatele votului au fost primite cu uimire de partidele de opoziție, chiar dacă Emil Constantinescu și-a recunoscut, cu corectitudine, înfrângerea după al doilea tur de scrutin. Prezența la vot a fost mai scăzută decât la alegerile din 1990, 76,01% în primul tur și 75,9% în turul al II-lea. Îngrijorător pentru acuratețea desfășurării alegerilor au fost numărul mare de voturi anulate precum și cel al voturilor pe listele speciale, peste un milion.

Eșecul Convenției, căci este vorba de un esec, pierderea a aproape 20 de procente între alegerile locale și cele generale, poate fi explicat prin mai mulți factori: 1) Ion Iliescu și FDSN au reușit să-și mobilizeze electoratul Tăcut”. Tema stabilită a avut o relevanță ridicată în efectele crizei iugoslave și a înrăutățirii situației materiale a multor cetățeni ca urmare a reformelor radicale luate de Guvernul Român; 2) ambiguitatea CDR în privința chestiunii monarhice. Utilizarea unui discurs violent nu au reușit să mobilizeze electoratul în măsura așteptării, pentru ca aceste probleme nu se aflau pe agenda reală a cetățenilor; 3) imaginea de unitate a CDR a fost puternic afectată de ieșirea liberalilor din Convenția și participarea pe liste proprii; 4) inabilități de strategie electorala, Emil Constantinescu intrând în conflict cu Gheorghe Funar, în loc să se focalizeze doar asupra lui Ion Iliescu; 5) atitudinea intransigentă a Convenției împotriva FSN a împiedicat coagularea tuturor fortelor opoziției pentru susținerea în turul al II-lea a unui singur candidat; 6) divizarea FSN a devenit utilă campaniei lui Ion Iliescu, deoarece acesta se putea delimite de cei care erau văzuți în acel moment ca fiind prea radicali și suspectați de corupție.

Cu aceasta legitimitate politică dobândită prin scrutin popular Ion Iliescu a funcționat ca un garant al stabilității politice în perioada 1992-1996, pregătindu-se însă pentru cucerirea unui al doilea mandat constituțional.

C. Noiembrie 1996 —alternanța democratică la putere

După 1992 ideea de alternanță în cadrul vieții politice din România a dobândit tot mai multă consistență. Emil Constantinescu și Convenția Democratică au pierdut alegerile din 1992, dar s-au impus ca actori semnificativi ai spectrului politic, revendicând cu tot mai multe șanse obținerea puterii.

Pluralismul mediatic a facut un pas important față de anul 1992, în anul 1995 fiind lansat postul ProTV, care a acționat ca un agent important al schimbării.

Formațiunea politică de guvernământ, PDSR a fost privit tot mai mult ca un „partid al corupților” iar aceasta etichetă nu putea să nu-1 afecteze și pe Ion Iliescu, care, în ciuda numeroaselor sale apeluri împotriva fenomenului corupției, nu a reușit să prezinte nici un caz semnificativ al eficienței luptei împotriva acestui flagel. De asemenea, în pofida insistențelor unor consilieri politici ai lui Ion Iliescu (Iosif Boda, Paul Dobrescu), președintele se încăpățana să-l mentină la putere pe premierul Nicolae Văcăroiu, devenit unul din simbolurile stagnării.

De cealaltă parte a spectrului politic, Convenția Democratică a părut a fi tot mai pregătită pentru a prelua puterea, iar mesajele sale politice erau tot mai radicale și mai larg impărtășite de către electoratul urban și cel tanăr, dornic să se producă o schimbare radicală a politicii în România. Moartea lui Corneliu Coposu în 1995, președintele PNȚCD, a fost transformată de mass-media, politicienii CDR și ceea ce se autodenumea „societate civilă” într-un simbol al renașterii naționale, ideea politică a unei societăți democratice fiind construită într-o dimensiune mitologică. În această viziune Emil Constantinescu urma să ducă la îndeplinire proiectele politice ale „Seniorului”, după cum era denumit fostul președinte al PNȚCD.

PDSR a intrat în anul electoral 1996 izolat pe scena politică, ca urmare a ruperii relațiilor cu partenerii din „patrulaterul roșu”, PRM, PSM, PUNR. De cealaltă parte, UDMR, PSDR, apoi PAC și PL’93 ies din Convenție, dar în aceasta intră PNL. Partidul Democrat a realizat o alianță politico-electorală cu PSDR, formând Uniunea Social Democrată (USD).

Alegerile locale din 1996 au transmis un semnal important în legătură cu direcția votului, candidații opoziției reușind să câstige toate marile orașe, iar bătălia cea mai spectaculoasă a fost la București, unde celebrul tenisman Ilie Năstase, proaspat înregimentat politic în PDSR, nu a reușit să-1 învingă pe mult mai puțin carismaticul Victor Ciorbea din partea CDR.

Președintele Ion Iliescu a adoptat în prima parte a anului 1996 tactica tergiversării, cerând un control asupra listelor parlamentare ale PDSR, dar pe acestea s-au regăsit numeroși politicieni asupra cărora planau acuzațiile de corupție. Ion Iliescu a acceptat să fie candidatul partidului de guvernământ la alegerile prezidențiale, dar a avut un staff de campanie separat de cel al partidului.

Pentru a cuceri puterea, opoziția s-a focalizat asupra câtorva teme: Ion Iliescu nu ar avea dreptul constituțional de a mai candida pentru un alt mandat; oricine va învinge, important este să nu mai fie Ion Iliescu; corupția sistemica „protejată și patronată” de Ion Iliescu; stagnarea, îndepărtarea de Occident/lipsa șanselor de integrare în instituțiile euro-atlantice etc.

Oferta politică a lui Emil Constantinescu a fost cuprinsă în „Contractul cu România” și focalizată în documentele programatice „Proclamatia de la Ruginoasa” și „Apelul Reconcilierii Naționale de la Alba Iulia”, care semnala urgența unui nou climat moral și social în societatea românească. Emil Constantinescu a fost untul din vectorii de mesaj care au utilizat un discurs politic plin de promisiuni, cuprinse în documentele amintite mai sus, efectuate prin moralitate (om curajos, ferm, cinstit, bun creștin) și competent. Mesajul cheie al lui Emil Constantinescu a fost cel al “schimbării”, definite în termeni pozitivi.

Al treilea candidat important în alegerile din 1996 a fost Petre Roman, reprezentantul USD. Acesta se afla în competiție atât cu Ion Iliescu cât și cu Emil Constantinescu și, deși o tactică simplă de campanie i-ar fi indicat că trebuie să-1 atace pe candidatul CDR, pentru a intra în turul al II-lea, alături de Ion Iliescu, ținta sa predilectă a fost președintele în functie la acel moment. Ideea subiacentă a campaniei electorale a lui Petre Roman a fost „oricine altcineva, decât Ion Iliescu”. În plan ideatic, Petre Roman a căutat să se efectueze prin ideea unui nou tip de președinte, interesat de problemele fiecărui cetățean. Petre Ronan s-a definit drept politicianul care poate efectua tot ceea ce Ion Iliescu consideră a fi imposibil de realizat. Familia politică social-democrată a constituit o resursă electorală majoră: „Cu USD, siguranța unei vieți normale; cu USD, viitorul este aproape; USD dorea să obțină ceea ce pentru fiecare; cu USD ziua de mâine este mai sigura. USD: mai întâi”

Soarta competiției electorale a fost decisă însă de faptul că PDSR a fost învins de CDR. Petre Roman și-a oferit susținerea pentru turul al II-lea lui Emil Constantinescu, CDR și USD urmând să participe împreună la guvernare. Nici chiar fostii aliați ai PDSR nu mai erau solidari cu candidatul acestuia: Gheorghe Funar și-a îndemnat susținătorii sa-1 voteze pe Emil Constantinescu, iar Vadim Tudor a lasat alegătorilor săi opțiunea de a vota după cum vor. Chiar și un om politic din stânga tradițională, socialistul Tudor Mohora, le-a cerut simpatizanților săi să-l voteze pe candidatul CDR. Astfel, rezultatul votului din 17 noiembrie 1996 a devenit previzibil, candidatul opoziției adunând cu peste un milion de voturi mai mut decât Ion Iliescu, realizând astfel prima alternanță prin vot la putere în România sau, după cum se spunea în acele zile, o a doua „revoluție democratică”.

D. 2000 — pericolul extremismului vadimist

Euforia cîștigării alegerilor de către Emil Constantinescu și de coalițiile care 1-au adus la putere (CDR si USD) a fost repede spulberată de impactul cu realitatea economică și politică internă și internațională. Erodarea credibilității lui Emil Constantinescu pe fondul certurilor din coaliția de guvernământ a fost însoțit de o refacere a credibilității lui Ion Iliescu și a PDSR, consecutiv cu o fragmentare a opțiunilor politice, ca urmare a dispersării forțelor politice.

Anunțul retragerii din competiția prezidențiale a lui Emil Constantinescu, în 17 iulie 2000 pe motiv că a fost învins de forțele fostei Securități a bulversat scena politică. Coaliția care a câștigat. S-au înscris în competiția electorală 11 candidați, toate partidele sperând că vor fi ajutate de candidatură la președinție a reprezentanților lor. Mize bătăliei pentru primul tur al alegerilor prezidențiale, din 26 noiembrie 2000, era ocuparea celui de al doilea loc din finale cu Ion Iliescu, deoarece președintele PDSR era creditat de sondajele de opine cu șanse mari de a câștiga competiția electorală.

Structura votului pentru Vadim Tudor explică dramatismul situației politice din anul 2000. Liderul PRM a obținut voturi foarte multe din partea electoratului tânar, din zonele cele mai bogate ale țării, Transilvania și București. Potrivit cercetărilor sociologice efectuate la ieșirea de la vot, 29% din votanții lui Emil Constantinescu din 1996 1-au votat pe Vadim Tudor.

Rezultatele primului tur al alegerilor prezidențiale au produs un adevărat șoc în viața politică românească și au trezit reacția îngrijorată o comunității internaționale. Mobilizarea societății împotriva pericolului extremist a decis soarta celui de al doilea tur de scrutin, din postura de „salvator al democrației”, care trebuia să realizeze schimbări importante în conduita politică față de precedentele mandate. Iar acest mesaj politic din partea electoratului a influențat activitatea prezidențială în perioada 2000-2004 în rol de al treilea mandat prezidențial al lui Ion Iliescu.

E. 2004 — alegeri cu final neașteptat, victoria lui Traian Băsescu

Alegerile din 28 noiembrie-12 decembrie 2004 au fost primele scrutine electorale la care Ion Iliescu nu mai putea candida pentru cea mai înaltă funcție în stat.

Campania electorală prezidențială a avut un format de 12 candidați, care au trebuit să strângă, fiecare, cel puțin 200.000 de semnături pentru a se putea înscrie în competiție. Creșterea numarului de semnături necesare nu a avut un impact relevant, opt nu au reușit nici macar sa atingă un procentaj egal cu numărul de semnături.

Rezultatele finale ale scrutinului din 28 noiembrie 2004 au fost: Adrian Năstase — 40,94%, Traian Basescu — 33,92%, Corneliu Vadim Tudor — 12,57%. Turul al doilea al alegerilor prezidențiale s-a desfășurat sub imperiul contestării rezultatelor de către Alianța D.A. și cererea de organizare a unor noi alegeri. În urma scrutinului din 12 decembrie, cu o prezență la vot de 55,21% din totalul alegătorilor, s-au obtinut următoarele rezultate: Traian Basescu — 51,23% și Adrian Năstase — 48,77% .

Parlamentul

Parlamentarismul românesc a renăscut într-un context istoric favorabil afirmării valorilor și instituțiilor democratice. Șansa constituirii unui sistem politic efficient și reprezentativ nu a fost decât parțial valorificată, prin faptul că parlamentul românesc este de tip repetitiv, prin bicameralismul său simetric, până la modificarea Constituției din 2003. Reprezentativitatea formală a Parlamentului a fost dusă la limitele sale maximale, numărul de parlamentari fiind superiori mediei europene, raportate la numărul de cetăteni reprezentați.

Acestor condiții structurale inițiate li s-au adăugat, rând pe rând, metehnele clasei politice, rezultatul pentru democrație fiind acela că Parlamentul este considerat, în mare parte, nereprezentativ. Există o fracture socială între guvernanți și guvernați, care se manifestă prin absenteism, dezinteres pentru problemele publice, care pun în discuție eficiența guvernării democratice.

Instituția parlamentului a avut un rol pozitiv în instituirea și consolidarea democrației, jucând rolul unui mecanism de control al conflictelor, specifice unor societăți în tranziție. Crizele au fost rezolvate, o parte din ele, prin intermerdiul negocierilor parlamentare, nu prin violența străzii. Parlamentul a jucat rolul unei instituții de socializare politică pentru elitele politice emergente, fiind locul în care s-au consacrat cariere politice. De asemenea, Instituția parlamentului a îndeplinit funcția de legitimare a elitelor politice și partidelor, mai ales în prima fază a tranziției, când exista un vid de legitimitate.

Analiza activității parlamentare indică o preeminență a puterii executive ca agent al inițierii legilor. Situația din România nu este însă o excepție, putând fi încadrată în procesul istoric al declinului puterii parlamentare. Acest proses este o extensie logică a democratizării parlamentarismului. Puterea parlamentelor este diminuată de specializarea procesului politic, în paralel cu cea a societății. Totuși, Parlamentul în ciuda erodării puterii sale, rămâne în inima procesului politic din multe democrații.

Guvernul, justiția, președenția și partidele politice sunt principalele instituții a căror perceptție influentează evaluarea socială a României. Un nivel sporit al încrederii în aceste instituții atrage după sine o percepție pozitivă asupra gradului de consolidare a democrației. Scăderea încrederii în instituțiile centrale ale sistemului politic (parlament, președinție, guvern) determină proiectarea speranțelor electoratului spre instituții tradiționale de autoritate în spațiul public, biserica și armata. A doua formă de manifestare a frustrărilor sociale față de realitatea democrației este orientarea spre liderii cu mesaje de tip autoritar-populist. Mesajul populist în România are funcția de a compensa în plan psihologic, pentru o parte a cetățenilor, slabiciunile sistemului democratic, promițând înlocuirea dezbaterilor cu decizia autoritarității, a instituțiilor și mecanismelor deliberative cu cele executive, a relativismului democratic cu omnisciența dictatorială.

Situația din România nu constitute o excepție, iar modelul credibilității în instituțiile politice poste fi regăsit în restul statelor post-comuniste și, în anumite forme, în Occident. În urma cercetărilor sociologice sistematice din Europa occidentală din anii 70 s-a descoperit existența unei neîncrederi accentuate în instituțiile politice, în primul rând în parlament, precum și fluctuația sa pe parcursul unui ciclu electoral. Ulterior, cercetările sociologice extinse de tipul eurobarometrelor nu au făcut decât să argumenteze și să nuanțeze concluziile studiilor din anii `70. Potrivit lui Mattei Dogan, descoperirea cea mai semnificativă este că absența încrederii nu este mai frecventă în straturile sociale inferioare. Dimpotrivă, spiritul critic privind insuficiențele și scăderile instituțiilor se dezvoltă în straturile cu un bun nivel de educație. Explicația acestei situații ține de mecanismele psihologiei sociale, elitele intelectuale și profesionale dezvoltând o atitudine critică față de clasele politice, considerându-se superioare acesteia în plan moral și profesional.

Reacția de apărare a sistemului democratic față de scăderea încrederii în instituțiile politice a fost apariția unei teme publice importante: reformarea sistemului parlamentar. S-au făcut numeroase cercetări sociologice care să determine atitudinea opiniei publice față de diverse variante de reorganizare a sistemului politic. Folosim concluziile Barometrului de opine publice din noiembrie 2001 pentru a sintetiza evaluările opiniei publice față de această problemă: numărul parlamentarilor este considerat prea mare de aproape 70% din respondenți și doar 38% sunt pentru menținerea sistemului bicameral; peste 54% din subiecții anchetei se pronunță pentru un scrutin de tip uninominal în raport cu doar 20% care au preferat sistemul pe liste.

Abilitatea politicienilor din România a făcut să apară un populism al votului uninominal, considerat a fi soluția salvatoare pentru toate racilele clasei politice. În fapt, sistemul electoral majoritarist, bazat pe votul uninominal, nu este decât un mecanism dintr-un ansamblu mai amplu de instituții ale sistemului politic care trebuie modificate pentru a îmbunătăți performanțele si reprezentativitatea democrației. Pericolul votului uninominal într-o societate polarizată, care secretă frustrări adânci, sensibilă la mesajele populiste, este „manelizarea politicii”, în sensul în care personaje publice având o notorietate ridicată datorită expunerii publice sau mediatice încep să aibă ambiții de reprezentare politice. Dacă este vorba de schimbarea sistemului electoral, atunci soluția ar fi echilibrarea cerințelor de stabilitate cu cele de reprezentativitate. Or, acest lucru nu îl poate oferi decât un sistem electoral mixt, care să combine reprezentarea cât mai fidelă a opțiunilor politice existente la un moment dat în societate, cu necesitatea constituirii unor majorități democratice stabile.

Problema esențială este dacă erodarea încrederii în instituții, în special în ceea ce privește parlamentul ca instituție centrală, pune în pericol legitimitatea sistemelor politice de tip democratic. Întrebarea este cu atât mai semnificativă prin prisma succeselor mișcărilor extremiste, xenofobe din Europa. Documentația existentă la ora actuala nu permite pronunțarea unei concluzii tranșante în legătură cu iminentul pericolelor pentru democrație, amenințări venite din partea unor lideri carismatici cu mesaj radical și orientare etnocentrică

Întrebarea cheie este cât de mult poate scădea nivelul încrederii fară a submina bazele democrației? Experiența occidentală din anii `90, dar și cea românească, au arătat că problemele corupției, a lipsei de transparență în luarea deciziilor, a sărăciei au afectat puternic încrederea în instituțiile politice centrale. Iar Parlamentul este cel mai vulnerabil deoarece este o instituție vizibilă, dar considerată a fi ineficientă.

Guvernul

Guvernele românești au parcurs la fel ca și cele din estul Europei post-comuniste, un proces gradual de transformare, adesea anevoios, de la instituții cu rol strict tehnic- administrativ, aflate sub controlul riguros al birocrației de partid, la cabinete care exercită puterea executivă, aflată în raport de control și echilibru cu puterea democratică reprezentată de Parlament.

Un al doilea proces important pe care au trebuit să-1 parcurgă guvernele statelor în tranziție este acela al transformării dintr-o înaltă birocrație cu rol tehnic în servicii publice, adică aflate în serviciul și sub controlul cetățenilor. Transparentizarea activității guvernelor României este un proces relativ recent, aflat încă în plina desfășurare. Aceasta se referă la procedurile numirii și revocările, la model de acțiune cotidian, la sursele și dimensiunea averilor miniștrilor la începutul și sfârșitul mandatului, la combaterea conflictului de interese. Drumul de la obscuritate la transparență a fost destul de greu de parcurs, presiunile cele mai importante venind dinspre exteriorul sistemului politic național: Uniunea Europeană și societatea civilă.

Cea mai importantă problemă a guvernărilor post-comuniste este lipsa de transparență în gestionarea și controlul resurselor. Desigur, cheltuielile bugetare sunt publice și sunt aflate sub control parlamentar prin Legea bugetului. Problema nu este numai tehnică, ci ține de filosofia construcției statului în tranziție. Or, administrația s-a focalizat asupra obiectivului colectării resurselor și menținerii controlului asupra populației, adică a stabilității și liniștii sociale. Resursele publice au fost folosite, adesea, în scopul perpetuării și îmbogățirii elitelor ajunse la putere, criteriile de alocare a avuției naționale fiind obscure. Guvernele României au fost dominate de fluiditate organizațională, cele mai supuse schlinbărilor fiind ministerele de coordonare economică și privatizare. Au existat ministere ale Privatizării, Reformei, Economiei, Dezvoltării și Prognozei, înființtate, desființate și reînființate înainte ca angajații lor să se lămurească prea bine care le sunt atribuțiile. De asemenea, în anumite domenii există suprapuneri de atribuții care fac răspunderea neclară și duc la o păguboasă concurență între instituții pentru „stăpânirea” unui domeniu. Deoarece memoria instituțională a respectivelor instituții a fost destul de fragilă, crearea fluxurilor de informații și coordonare între instituții a fost dificil de realizat.

O caracteristică importantă a guvernelor României în perioada 1990-2004 este dorința acestora de a domina majoritățile parlamentare. Instrumentul cel mai important au fost ordonanțele de urgentă, tendința accentuându-se între 1997 și 2003, până la reglementarea mai precisă în Constituția revizuită a modului de utilizare a acestora. în relațiile cu Președinția, gradul de independenta a cunoscut schimbări destul de importante, de la cabinetul prezidențializat condus Nicolae Văcăroiu, la premierii Petre Roman, Radu Vasile și Adrian Năstase care au dorit să-și afirme independența.

Demnitatea ministerială este preponderent masculină, România neavând un prim-ministru femeie. Cabinetele tranziției sunt „mature”, media de vârstă la intrare în cele opt guverne fiind de 50 de ani. Cel mai tânăr a fost Guvernul Isărescu (48,31 ani), iar cel mai în varstă guvernul provizoriu (56 ani).

Cel mai important partid guvernamental a lost FSN, care a guvernat România direct în perioada 1990-1992 sau prin partidele rezultate în urma sciziumi: PDSR, 1992-1996; PD, 1996-2000; PSD, 2000-2004. Un alt partid important prezent în mod direct la guvernare a fost PNL, cu miniștri atât în cabinetul Stolojan cât și în guvernarea Convenției Democratice. Restul partidelor parlamentare au fost prezente la guvernare doar într-un singur ciclu electoral.

Prezența UDMR la guvernare a dat sistemului politic o mai mare stabilitate, în măsura în care un clivaj existent în societatea românească putea deveni sursă de conflict. Formațiunea politică reprezentativă a etnicilor maghiari s-a manifestat la guvernare (1996-2000) într-un mod aproape identic cu partidele doctrinare din interiorul coalitiei de guvernământ, în sensul exercitării de două ori a potentialului de șantaj. Nuanța apare din faptul ca UDMR s-a manifestat ca un actor gradualist- moderat într-un dublu sens: atât în interiorul coaliției de guvernământ, cât și în raport cu radical-conservatori maghiari. Această moderație a taberei pro-guvernamentaliste din UDMR poate fi explicată prin teama de a nu fi transformată în „țap ispăsștor” de restul partidelor. Consecința politică a prezenței la guvernare a UDMR a fost cresterea nemultumirii maghiarilor fată de conducerea Uniunii, deoarece s-a vazut că participarea la exercitarea puterii centrale nu a determinat creșterea calității vieții pentru întreaga comunitate. Prezența indirectă la guvernare după anul 2000 prin susținerea guvernului minoritar al PSD a meritat predictibilitatea acțiunilor Uniunii, aceasta dorind să fie cat mai aproape de exercitarea puterii. în condițiile manifestării tendințelor de concentrare a sistemului partidist, imporțanta UDMR a crescut, devenind un actor cheie în constituirea unor majorități guvernamentale.

Sistemul partidist

Constituirea sistemului pluripartidist a fost un eveniment important al primei etape din drumul societății românești spre democrație. Și sistemul partidist din România a fost lovit de „bolile copilăriei” care afectează democrațiile emergente. Dintre simptomele acestei boli, întâlnite în majoritatea statelor post-comuniste, trei s-au manifestat cu acutitate. În primul rând, sistemul partidist a cunoscut în perioada 1990-1991 o mare expansiune în sens numeric, ajungându-se la înregistrarea a peste 150 de partide politice, cu denumiri dintre cele mai diverse și exotice. Era normal să se întâmple acest lucru după cinci decenii de dictatură în care libertatea de asociere politică a fost suspendată. Fenomenul s-a manifestat și în alte state, de exemplu Polonia avea înregistrate peste 200 de formațiuni politice. în baza Legii partidelor politice nr. 27 din 1996 a avut loc o „a doua naștere” a sistemului pluripartidist, numărul partidelor înscrise în mod legal fiind redus la 50, ca urmare a condițiilor pe care trebuiau să le îndeplinească. Acest aspect cantitativ nu este până la urmă important decât în măsura în care el ne furnizează indicii importante despre geneza sistemului partidist. Mai multe constatări cu titlu rezumativ cred că sunt importante: 1) sistemul partidist românesc s-a dezvoltat având la bază două rădăcini, pe de-o parte FSN, din care s-au născut partidele de stânga, iar pe de alta partidismul interbelic, din care au apărut “partidele istorice”; 2) factorul personal, ambițiile și orgoliile unor persoane, au determinat multiplicarea sistemului partidist până la dimensiunile evocate anterior. Expansiunea pluripartidismului s-a datorat și sciziunilor frecvente; 3) după 1996 sistemul partidist a urmat o tendință de concentrare, fuziunile prin absorbție fiind foarte numeroase în spațiul extraparlamentar, partidele încercând să-și unească fortele pentru a putea intra în parlament. Electoratul a devenit însă tot mai selectiv, astfel încât soluția partidelor extraparlamentare a fost să accepte disoluția în partidele cu reprezentare în parlament.

A doua „boală a copilăriei” pluripartidismului românesc este lipsa relevanței orientărilor doctrinar-ideologice. Procesul de cristalizare a sistemului partidist în jurul unor doctrine clasice a fost dinamizat de factori exogeni partidelor politice: presiunea societății civile, a mass-media în special, și nevoia de afiliere la familiile politice europene. Treptat, s-au cristalizat familiile politice care aveau corespondență în Occident: social democrație, liberalism, naționalism, creștin democratie, ecologism. Partidele nu sunt însă doar ele responsabile pentru eclectismul lor ideologic. Societatea nu a fost suficient de exigentă, pentru a determina prin votul cetățenilor limpezirea opțiunilor.

O altă caracteristică a vieții politice în tranziția, pe care analiștii au considerat-o ca boală a copilăriei democrației, dar care ulterior s-a dovedit a fi una dintre trăsăturile marcante ale sistemului politic în democrațiile consolidate, a fost rolul de locomotive al liderului politic al partidului. Partidele s-au structurat în jurul unui lider puternic, cu mare personalitate și carismă. Dependența partidelor de liderii lor, candidații la Președinția României, a determinat un dezinteres față de dezbaterile cu caracter doctrinar, ceea ce a contat, în final, fiind capacitatea de a aduce voturi de care respectivii lideri și mobilizarea organizatorică în Campania electorală. Această componență, a personalizării acțiunii politice, a favorizat, cu precădere, formațiumle politice social democrate constituite în jurul liderului Ion Iliescu (FSN, PDSR), dar și PRM, dependent de prestația politică a lui Corneliu Vadim Tudor. Excesiva personalizare a vieții publice a determinat un grad sporit de impredictibilitate a scenei publice, alianțele sau fuziunile dintre partide fiind realizate, în prima parte a tranziției, nu atât pe criterii doctrinare, cât în funcție de antipatiile sau rivalitățile dintre diverși lideri. Personalizarea vieții politice a avut ceea ce este o calitate foarte importantă, dar alegerile pe liste au mărit puterea înaltei birocrații de partid, care avea ultimul cuvânt în aranjarea listelor electorale.

Manifestarea partidocratică cea mai blamabilă este clientelismul politic, exprimat într-un dublu sens: polițizarea sistemului administrației publice cu oameni impuși după criterii politice, de „algoritm” sau de simpla apartenență politică la un partid și promovarea cu predilecție a acelor membri de partid care se află în relatii de patron-client cu birocratia de partid. Evident, o astfel de organizare a sistemului public, prin parazitarea politică, nu putea să nu determine o reacție de adversitate a societății împotriva establishment-ului politic, acuzat pe bună dreptate de corupție. Preeminența apartenenței la diferite grupuri politice în față criteriilor profesionale este una din cauzele importante ale încrederii scăzute a cetățenilor în partidele politice. Clientelismul politic a însemnat și mărirea dimensiumlor aparatului de stat, fiind necesare cât mai multe posturi pentru a răspunde „obligațiilor” sau presiunilor politice. În condițiile în care responsabilitatea, de la cea a simplului funcționar, până la cea ministerială, trece „pe la partid”, ideea de serviciu public, în folosul cetățeanului, a prins cu greutate rădăcini. De aceea, reforma sistemului administrației publice nu poate fi durabilă dacă nu se schimbă relațiile dintre partide și societate, pentru a deveni cu adevărat mai transparente.

Într-un sens mai larg, sistemic, stabilizarea sistemului partidist însemnând trecerea de la factionalism și fluiditate către maturitatea poliarhică' care este caracterizată de predictibilitatea reprezentării intereselor din societate și de modul în care acestea se constituie.

2.4.Rolul liberalismului în modernizarea României postdecembriste

În România postcomunistă, consolidarea democrației, democrația liberală, integrarea europeană și dezvoltarea capitalismului sunt proiecte ale liberalismului.

Perioada postdecembristă a constituit o etapă importantă în afirmarea valorilor liberale și în punerea în practică a unor proiecte liberale. Deși privite cu reticență și respinse de forțele conservatoare și antireformiste, principiile care au călăuzit acțiunea politică și discursul Partidului Național Liberal de 18 ani încoace sunt astăzi repere ale societății românești.

PNL a fost prima formațiune care a avut curajul și viziunea politică, necesare în contextul prăbușirii comunismului, pentru a vorbi despre privatizare, garantarea proprietății private, liberalizare, restrângerea rolului statului în economie, libertăți individuale protejate constituțional, inițiativă individuală, concurență, capitalism, prosperitate, integrare europeană, globalizare, descentralizare.

Guvernarile postdecembriste au actionat in lumina unui liberalism asistential, respectiv a restrangerii participarii statului in managementul economic, corelat cu masuri semipopuliste de protectie sociala. Aceste masuri sunt solicitate de o covarsitoare majoritate a populatiei ce reproseaza statului ca nu mai indeplineste toate functiile paternaliste ale statului comunist. Tineretul in schimb a gasit in libertate o valoare fundamentala si a depasit barierele paternaliste ale generatiilor precedente, nepreferand insa pana acum o participare politica activa.

Liberalismul se redefinește în România, ca urmare a schimbărilor din politica internă și din cea europeană. Lungile perioade ale experimentelor radical-totalitare ale nazismului și comunismului au reprezentat o paranteză istorică. Prin urmare, revoluției liberale nu i s-a pus capăt, ci ea a fost doar întreruptă. Ideea continuării revoluției liberale are în context românesc o semnificație specială, deoarece proiectul pașoptist de creare a României moderne nu a fost dus până la capăt. El a fost întrerupt fie de proiectele interbelice ale „țărănismului de stânga" și legionarismului de dreapta, fie de regimul totalitar comunist. În mod natural, proiectul pașoptist trebuie continuat, dar mai ales adus la zi, prin raportare la modernitatea globalizării, integrării europene și decomunizării.

Datorită prăbușirii regimului totalitar comunist din România, care reprezenta varianta radicală, monolitică a stângii, precum și a venirii la putere a FSN (PDSR, PSD), forță hegemonică de stânga, care a oscilat între moștenirea comunistă și redefinirea ca partid social-democrat, PNL și-a afirmat identitatea și programele politico-doctrinare pe partea dreaptă.

Așa cum marile proiecte universale ale modernității sunt de sorginte liberală, marile proiecte ale României moderne au fost înfăptuite de liberali. PNL este purtătorul unei tradiții ce face parte din moștenirea istorică a României. Partidul Național Liberal își recunoaște și păstrează tradiția ca pe un dat istoric, însă nu se definește astăzi raportându-se la ea, ci la realitățile secolului XXI și la provocările pe care le presupune noul statut european al României.

În capitolul următorul vom evidenția pe larg proiectele Partidului Național Liberal în vederea modernizării societății românești.

CAPITOLUL III

Partidul Național Liberal-reprezentant al liberalismului

3.1 Scurt istoric

PNL a fost oficial fondat la 24 mai 1875, când un grup de liberali, printre care Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, A.G. Golescu, Gh. Vernescu, Tache Anastasiu, au pus bazele formațiunii politice care avea să marcheze istoria României moderne. Originile mișcării liberale trebuie însă căutate cu mult mai devreme, în perioada pașoptistă, momentul 1875 constituind doar instituționalizarea și coagularea unor grupări care existau deja pe scena politică.

După 1866 liberalii au jucat practic rolul principal în procesul de modernizare a României. Primul președinte al Partidului Național Liberal a fost Ion C. Brătianu. În 1877, în timpul guvernării liberale, România și-a proclamat Independența. PNL a contribuit semnificativ la dezvoltarea și reformarea societății românești, fiind primul partid care a pledat, în 1892, pentru introducerea sufragiului universal. În toată această perioadă, liberallismul a devenit fundamentul ideologic pe care s-a construit România modernă, iar liberalii au acționat sub principiul „Prin noi înșine!" care este și astăzi deviza Partidului Național Liberal.

 La finele Primului Război Mondial România și-a împlinit obiectivul național al Marii Uniri, în timp ce la putere se afla tot un cabinet liberal. De altfel, PNL s-a aflat la guvernare aproape neîntrerupt între 1914 și 1919 (cu excepția perioadei martie – noiembrie 1918). Perioada interbelică a fost una prolifică pentru România și pentru liberali, care au promovat reforma agrară, organizarea administrativă unitară, o nouă legislație electorală și măsuri de refacere a economiei. Liberalii s-au aflat la putere în perioada 1922-1928 (cu o mică întrerupere între martie 1926 și iunie 1927) și apoi în intervalul 1933-1937. Activitatea PNL a fost suspendată între 1938 și 1944, când a fost reluată doar pentru o scurtă etapă.

 După cel de-al Doilea Război Mondial regimul comunist a stopat progresul României în termeni de construcție democratică. Instaurarea unui sistem totalitar a însemnat abolirea pluralismului politic și dizolvarea partidelor politice democratice, inclusiv a PNL, care și-a încetat activitatea în noiembrie 1947. Mulți dintre fruntașii liberali au murit în închisorile comuniste, plătind cu viața credința în principiile democratice și valorile liberale, în vreme ce alții au fost fortați să ia calea exilului. Timp de aproape 50 de ani, liberalii din exil, mulți dintre ei foști lideri ai studenților și tineretului PNL, au continuat să-și promoveze ideile și crezurile și au păstrat viu spiritul PNL.

 În 1989, după căderea comunismului, o parte dintre aceștia s-au întors în țară pentru a reorganiza și reconstrui Partidul Național Liberal, cărora li s-au alăturat personalități din țară. Printre cei care au repus bazele formațiunii liberale s-au numărat Dan Amedeo Lăzărescu, Nicolae Enescu, I.V.Săndulescu, precum și Radu Câmpeanu, primul președinte postcomunist al PNL. În primele zile ale anului 1990, PNL s-a reînregistrat ca partid politic și a început o nouă etapă din existența sa politică.

 În anii ‘90 mișcarea liberală a experimentat o perioadă relativ tumultoasă, caracterizată prin sciziuni succesive, fragmentări și tentative de unificare. Toate au făcut parte din procesul de construcție instituțională a PNL, care a reușit să aducă sub sigla sa nu doar grupările care se revendicau din zona liberalismului, ci s-a impus ca pol de centru-dreapta pe scena politică din România. Procesul reunificării liberale a început sub președinția lui Mircea Ionescu – Quintus. Ca parte a Convenției Democratice, alianța opoziției unite, PNL a participat la coaliția de guvernare din perioada 1996-2000, deținând portofolii importante în cabinet, precum finanțele și economia pentru o perioadă sau cel al justiției.

 După 2001 PNL și-a întărit poziția absorbind și alte partide considerate compatibile ideologic și și-a continuat procesul de consolidare organizatorică internă, extinzându-și baza locală și sporindu-și forța filialelor din teritoriu. În 2003 PNL a devenit parte a Alianței Dreptate și Adevăr – Alianța DA PNL-PD, iar după alegerile parlamentare din 2004, președintele PNL de atunci, Călin Popescu-Tăriceanu, a devenit primul premier liberal al României după căderea comunismului. În timpul guvernării PNL, România a atins un nivel de dezvoltare economică fără precedent, sub impulsul unor politici liberale, incluzând reducerea fiscalității, încurajarea inițiativei private și a investițiilor. Din punct de vedere politic, forța electorală a PNL l-a transformat într-unul dintre cele 3 partide mari din România.

În 2009, senatorul Crin Antonescu a devenit președintele PNL și a adus formațiunea politică la cel mai mare scor din ultimele două decenii. De asemenea, Crin Antonescu a fost, după Radu Câmpeanu în 1990, primul liberal care a intrat în competiția prezidențială, în 2009. Programul lui Crin Antonescu din 2009 s-a intitulat „România bunului-simț." În 2010, ca recunoaștere a performanței politice, Crin Antonescu a fost reconfirmat în funcția de președinte, iar moțiunea pe care a prezentat-o Congresului PNL – „Prin noi înșine, acum!" – a devenit documentul programatic al PNL.

 În 2011, Partidul Național Liberal a format alături de Partidul Conservator (PC) Alianța de Centru Dreapta (ACD). Aceasta și-a unit mai departe forțele cu Partidul Social Democrat, punându-se astfel bazele Uniunii Social Liberale (USL), proiectul politic al opoziției unite.

3.2 Opțiuni ideologico-doctrinare și programatice ale Partidului Național Liberal

Partidul Național Liberal din România a apărut ca și o formațiune politică în 1864, condus fiind de Dumitru și Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti și frații Golescu, participanți activi la Revoluția de la 1848 din Țara Românească. Privind lucrurile din optică oarecum partizană putem remarca fără a greși că a face un istoric al Partidului Național Liberal este echivalent cu a face istoria dezvoltării politice, sociale și economice a României de la apariția acestui partid până la sfârșitul perioadei interbelice și aceasta deoarece trebuie sa avem în vedere faptul că nu există vreun act mai important care să se fi săvârșit pentru organizarea statului român fără ca P.N.L. să fi luat parte la înfăptuirea lui.

Curentul care a dus la apariția Partidului Național Liberal pe scena politică din țara noastră este liberalismul, care poate fi definit, foarte “pe larg” ca fiind un mod de gândire politică apărut în epoca de descompunere a instituțiilor feudale si de ascensiune a burgheziei.

Liberalismul punea în centrul societății individul, teorie care a fost susținută până la primul război mondial.

În Europa occidentală, liberalismul s-a dezvoltat concomitent cu ascensiunea orașelor și a burgheziei, cu lupta acesteia, inclusiv a profesiunilor liberale, împotriva privilegiilor nobiliare și a restricțiilor din calea comerțului și industriei.

În cadrul acestei realități social-economice ia naștere o nouă ideologie politică specifică apărută în rândul intelectualității și al unor exponenți ai mișcărilor contestatare, ai revoltelor și ai revoluțiilor din Europa occidentală.

Principatele Române și Transilvania, deși aflate într-un spațiu de dominație externă a unor imperii absolutiste: Austria, Turcia și Rusia, sunt și ele prinse de unda de șoc a seismului politic și ideologic al Europei occidentale. Deși aici burghezia și locuitorii orașelor în general, purtători ai liberalismului erau dezorganizați marile schimbări europene nici aici nu rămân fără ecou.

Acesta se resimt în rândul unor cărturari, dar și al unei părți a boierimii care receptează îndeosebi idei luministe și raționaliste, aparținând lui Rousseau, Voltaire, Klopstock, Leibniz, Fénelon, Descartes, Locke etc. Influența filozofiei luminilor survenea în cele doua principate și prin intermediul Școlii Ardelene.

Revoluția din Țara Românească constituie un apogeu al înfăptuirilor românești din 1848. “Constituția” – cum era intitulat programul în 22 de puncte proclamat la Islaz și consacrat la București la 9 si 11 iunie – preconiza un regim liberal-democrat bazat pe un șir de libertăți individuale și de grup, precum și pe abolirea unor privilegii social-economice, asigurând emanciparea și împroprietărirea clăcașilor.

Prin instituțiile concepute se tindea spre o forma de stat republicană, cu o riguroasă separație a atribuțiilor politice, dar cu un corp legiuitor rezultat din votul universal.

Prin propaganda politica erau răspândite o serie de noțiuni liberale chiar în rândul maselor populare.

Următoarea schimbare în conduita liberală survine în etapa următoare a luptei pentru unire, declanșată efectiv după ce Poarta și Puterile Garante, prin Convenția din 7/19 august 1858, elaborau un așezământ constituțional pentru Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei. Liberalismul politic, în ciuda principiilor generale formulate prin Convenție, era atenuat de o lege electorală cenzitară în care accentul era pus pe marea proprietate, favorizându-se astfel conservatorismul.

Liberalismul radical promovat de Ion C. Brătianu și C.A. Rosetti se izbea de o puternică contestație conservatoare. Dar, susținuți de presa și de manifestații publice, liberalii atacau puternic autoritarismul și reacționarismul, difuzând, totodată, concomitent cu ideile liberal-constituționale, pe acelea de reformă socială.

Sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, liberalismul parcurge două etape distincte de afirmare. Între anii 1859–1864 el se definește și se întregește în toate direcțiile de acțiune. După 2 mai 1864, când se înfăptuia o domnie personală, Cuza impunea un fel de tutelă politico-instituțională, suprimând presa autonomă, grupurile și reuniunile politice. Dar dacă liberalismul politic se cantonează în cercuri relativ restrânse, cel intelectual și cultural se dezvoltă fără nici o restricție. Tot astfel, sub raport economic, societatea românească se află sub impactul liberei inițiative și al concurenței, acestea împingând-o într-un accelerat proces de dezvoltare. Situația aceasta permitea cristalizarea și aprofundarea unor concepte specifice economiei de piață.

Dezvoltarea și, într-o oarecare măsură, geneza liberalismului românesc ar trebui privită în funcție de această tensionare tot mai accentuată a raportului dintre organizarea de stat și aspirațiile care existau la începutul epocii moderne. Liberalismul nu poate fi privit doar ca ideologie sau politică “de clasă”, ci ca principal curent de gândire și acțiune al celei mai dinamice părți a elitei românești.

Factorul care dădea unitate liberalilor era doctrina politică. Ea era inspirată din principiile revoluției franceze dar cu deosebire din practica liberalismului occidental. Aceeași doctrină se întemeia pe tradițiile național – culturale și politice.

O trăsătură caracteristică a liberalismului este naționalismul. Cei mai avântați liberali, radicalii, se numesc ei înșiși partid național. Ca atare, ei se identifică cu interesele majore ale poporului român în raport cu dominația străină sub forma suzeranității otomane și protectoratului rusesc, dar și cu aceea a impunerii numeroșilor străini din economie sub jurisdicția românească. Deși apare drept prima trăsătură specifică încă de la finele secolului al XVIII-lea, naționalismul dobândea noi întregiri. Printre acestea, în prim plan se află ideea dobândirii suveranității depline a statului român, sub raport politic și economic, precum și desăvârșirea unității în spațiul etnic.

Promovând naționalismul, constituționalismul și pluralismul politic, doctrina liberală se interferează în aceste aspecte cu cea conservatoare. Însă în timp ce liberalii vor să extindă principiile de libertate și egalitate până la baza societății, conservatorii se limitează la vârful acesteia, inclusiv al elitelor intelectuale.

Liberalii își propuneau să emancipeze masele populare de orice servitute, înzestrându-le totodată cu drepturi politice. De aici ideea lor de extindere a drepturilor electorale. Curentul liberal sub Cuza este un tot doar ca tendință politică, sub forma unor idei relativ similare în unele probleme fundamentale, dar neomogen din cauza coexistenței diferitelor nuanțe, unele chiar opuse.

Ceea ce le dădea liberalilor o deplină unitate consta în admirația față de modelul occidental de organizare instituțional-politică. Semn de unitate era și hotărârea de a imprima procesului de dezvoltare politică un ritm rapid, considerat singura modalitate de sincronizare europeană. Promovarea liberalilor la guvernare până la 24 ianuarie 1862 a fost sporadică și neconcludentă din cauza incapacității de a alcătui majorități datorită nu numai legii electorale restrictive și dezbinărilor dintre ei, ci și lui Cuza care concepea a conduce țara în afara partidelor politice.

După abdicarea silită a lui Cuza din 11 februarie 1866, radicalii lui Ion C. Brătianu și moderații lui Ion Ghica, precum și o parte a conservatorilor se dedică unei febrile activități de făurire a unui regim politic monarhic – constituțional. Ca un rezultat al acestei activități, 18 noiembrie 1868 a apărut pe scena politică românească un guvern de centru, format din conservatori moderați și liberali moderați.

Conducătorii acestui guvern erau Dimitrie Ghica (care deținea externele și Lucrările publice) și Mihail Kogălniceanu (ministru de Interne). Ei trebuiau sa constituie axul unui guvern alcătuit din oameni moderați, luați atât din stânga cât și din dreapta spectrului politic , ambii având menirea de a liniști temerile Puterilor Garante privitoare la o eventuală politică externă de întregire a suveranității statale.

Se convenise inițial cu domnitorul Carol I ca respectiva schimbarea guvernului să fie doar o schimbare de personalități, noilor miniștri promițându-li-se sprijinul corpurilor legiuitoare cu majorități radicale.

Acest guvern nu avea o bază parlamentară proprie, corpurile legiuitoare fiind dominate de elementele radicale. Din acest motiv, președintele camerei devenea I.C. Brătianu, fostul ministru “principal” înlăturat. Acesta promisese guvernului sprijin parlamentar cu condiția să îi fie urmată politica. În cameră, la finele lui dec. 1868 survenise un conflict între minoritatea aflată la putere și majoritatea îndepărtată din guvern.

Contradicțiile dintre corpurile legiuitoare și guvern provoacă dizolvarea Camerei și organizarea de alegeri în martie 1869, conduse de ministrul de interne, Mihail Kogălniceanu. El a considerat că acest prilej era favorabil concretizării unui plan al său, anume acela de a întemeia un partid politic care să ralieze toate elementele moderate din țară, organizându-le ca o forță politică importantă menită să neutralizeze atât liberalismul radical cât și conservatorismul retrograd. Kogălniceanu reușise să-și asigure o majoritate în cameră, dar nu a zdrobit complet opoziția, lăsându-i și acesteia un anume rol de jucat.

Poziția importantă dobândită în Cameră de acești moderați părea să indice că M. Kogălniceanu va folosi împrejurările pentru a constitui în jurul lui un mare partid liberal. El încerca să realizeze o alianță cu “roșii”, să-și extindă baza politică, constituind astfel un veritabil partid liberal cu care să guverneze țara. Carol I însuși îl considera pe Kogălniceanu omul capabil să aducă unitate în tabăra liberală prin excluderea radicalismului și înclinațiilor revoluționare dovedite de fruntași ca I.C. Brătianu și C.A. Rosetti, fapt pentru care sprijinea eforturile lui de a constitui un partid care să guverneze cu prudență și moderație.

Având în vedere ponderea foarte mică din cadrul Camerei, liberalii radicali au recurs la organizarea unei vii opoziții extraparlamentară, demonstrând că reprezentau o forță politică greu disociabilă. I.C. Brătianu și C.A. Rosetti, folosind reuniunile politice și presa, raliază în jurul lor nu numai partizani politici, dar creează o stare de spirit de nemulțumire în cercuri largi ale opiniei publice, inclusiv în cadrul armatei.

Observând acest lucru, Kogălniceanu încercă să și-l apropie pe Ion Ghica în vederea eliminării elementelor conservatoare din guvern. De data aceasta însă, Ghica refuză o colaborare care să nu îi aibă în vedere și pe radicali.

În ianuarie 1870, prin revenirea în cameră a lui I.C. Brătianu și C.A. Rosetti se părea că și radicalii aspirau spre o fuziune liberală, într-un moment când contradicțiile dintre elementele conservatoare din guvern și cele liberale atingeau apogeul. Aceste neînțelegeri au dus la schimbarea guvernului, în fruntea celui nou format fiind numit A.G. Golescu, guvern care a rezistat doar de la 3 februarie până la 20 aprilie 1870, fiind înlocuit de unul compus dintr-o formațiune de tineri conservatori avându-l în frunte pe moderatul M.E. Epureanu.

Exceptând Senatul, unde se asigurase o majoritate conservatoare, noua Cameră era dominată din punct de vedere numeric de liberali. Numai că ambițiile și rivalitățile fruntașilor liberali din principalul corp legiuitor al țării erau atât de puternice încât au exclus o platformă comună de guvernare.

Deoarece guvernul Epureanu nu reușise să-și găsească o majoritate în Cameră, la 14 decembrie 1870 își prezintă demisia. A urmat formațiunea guvernamentală condusă de Ion Ghica, impusă domnitorului de corpurile legiuitoare și reprezentând o coaliție a tuturor tendințelor din Cameră. Ion Ghica a părăsit puterea în martie 1871, urmându-i un guvern conservator care va guverna țara până în 1876, aruncându-i pe liberali în opoziție.

Roșii, fracționiștii, adepții lui M. Kogălniceanu și partizanii lui Ion Ghica – cele patru grupări distincte aparținând curentului liberal – dovediră atunci că erau animate de aceeași dorință. Deși reduși la neputință în corpurile legiuitoare, liberalii radicali mai ales își făceau simțită prezența în instituții sau în eșaloane inferioare ale puterii. Alungați din corpurile legiuitoare, din consiliile comunale și din unele instituții, liberalii își intensificau activitatea în direcția constituirii de structuri organizatorice în diverse centre importante ale țării. I.C. Brătianu, M. Kogălniceanu, Ion Ghica și N. Ionescu, fruntașii celor patru grupări politice liberale, manifestau o voință ardentă de fuziune organizatorică.

Momentul constituirii partidului

Un moment decisiv de raliere liberală l-a constituit campania pentru alegerile parlamentare din aprilie 1875. Încă de la 4 ianuarie 1875, liberalii alcătuiseră un Comitet Central Electoral, cu scopul de coordona activitatea politică în întreaga Românie. Campania politică a liberalilor coalizați nu le-a adus rezultatele scontate în Parlament. Rămași în opoziție, liderii lor s-au convins că, pentru succesul politic, trebuia să se mai facă un pas înainte spre a se ajunge la fuziune. La 24 mai 1875, Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, A.G. Golescu, Gh. Vernescu, Tache Anastasiu, C. Fusea, Al. Candiano-Popescu, Anastase Stolojan, Gh. Chițu, C.G. Peșacov și N.C. Furculescu, printr-un program întărit de semnături puneau bazele Partidului Național Liberal.

Programul menționat, publicat la 4 iunie 1875 în “Alegătorul liber”, nu era o expunere de principii doctrinare, ci o consemnare a unor obiective concrete din perspectiva unei succesiuni guvernamentale. Se accentua astfel dezvoltarea “bunei stări a claselor muncitoare” prin ocrotirea muncii și avutului acestora, combaterea legii tocmelilor agricole spoliatore pentru țărănime, împroprietărirea însurățeilor de la sate și a “mahalagiilor” din orașe, dezvoltarea învățământului public, autonomie comunală.

Reuniunile de la Mazar Pașa depășeau cadrul unor contacte dintre parlamentarii liberali, aceștia vizând crearea unei atmosfere favorabile în opinia publică pentru ca, prin presiune, să se forțeze îndepărtarea conservatorilor de la putere.

Liderii liberalismului român deschiseseră, între timp, în coloanele “Românului” o listă de adeziune la partidul constituit. La 5 iunie se insera numele a 25 de membri care alcătuiau Comitetul director. În ordine alfabetică aceștia erau: V. Arvanezu, D. Berindei, Pană Buescu, Ion C. Brătianu, Dumitru Brătianu, dr. Nae Calinderu, Dimitrie Cariagdi, Ion Câmpineanu, M.C. Epureanu, Nicolae Fleva, Mihail Pherekyde, Ion Ghica, Dimitrie Gianni, A.G. Golescu, C. Grădișteanu, M. Kogălniceanu, Al. Lupescu, C. Nacu, Remus Opran, Pache Protopopescu, C.A.Rosetti, Eugeniu Stătescu, Dimitrie A. Sturdza, George Vernescu.

Numele menționate reprezintă principalele nuanțe liberale care sub raport organizatoric se bazau îndeosebi pe structurile partidului radical al lui I.C. Brătianu și C.A. Rosetti. În lunile iunie și iulie 1875 rețeaua de organizații liberale se diversifica și întindea în întreaga țară, afiliindu-se grupului central inclusiv fracționiștii lui Nicolae Ionescu.

În titulatura partidului se îngemănau două concepte, național și liberal, care expuneau însuși sensul dezvoltării societății și statului român. Termenul “național” semnifica continuarea procesului de recuperare identitară nu numai sub raportul întregirii statului în atributele suveranității și independenței depline, ci și sub acela al dezvoltării economice, culturale, intelectuale și educaționale. Cuvântul “liberal” exprima natura regimului social – economic și politic instituțional bazat pe proprietate și libertate, prin căutarea permanentă a unui echilibru între diferitele clase ale societății.

Denumirea partidului reprezintă deci o chintesență istorică a două curente de gândire politică românească din care s-a întrupat statul român modern, ele contopindu-se și regăsindu-se in ideologia și practica unui partid care, după 1866, a devenit vehiculul politic al procesului de modernizare a României. S-a ajuns la promovarea la cârma țării a guvernului M.C. Epureanu, cu Kogălniceanu la externe, Gh. Vernescu la interne, I.C. Brătianu la Finanțe, Gh. Chițu la Culte și instrucțiune Publică, colonelul Slăniceanu la Război.

Guvernul liberal era o expresie a coaliției de la Mazar Pașa, în care președintele de Consiliu, Manolache Costache Epureanu, un conservator moderat, avea rolul de garant al unei tranziții line dinspre conservatorismul cu multe înfăptuiri restaurator-regulamentare spre un liberalism ponderat. Prin acest guvern România intra într-o fază decisivă a dezvoltării sale social-economice și politic-instituționale.

Perioada interbelică

Liberalii au continuat, în schimb, să joace un important rol politic, reprezentând în practică cel mai puternic partid politic al perioadei interbelice. Ei au condus neîntrerupt din 1914 și până în 1919 (cu o scurtă întrerupere între martie-noiembrie 1918), când, asemenea altor partide liberale europene, au pierdut alegerile organizate de ei pe baza votului universal. După o scurtă perioadă de organizare și de extindere în teritoriile nou alipite, liberalii s-au reîntors la putere, cârmuind cu autoritate între 1922-1928 (cu o întrerupere între martie 1926 și iunie 1927) și 1933-1937. Perioada 1922-1926 a fost probabil epoca celor mai mari succese liberale, guvernul lui Ion I. C. Brătianu rezolvând cu pricepere problemele dificile ale organizarii noului stat întregit, ale unificării celor 4 regiuni, atât din punct de vedere administrativ cât și cel legislativ; au fost de asemenea anii refacerii economice și ai aplicării reformelor; s-a adoptat o nouă constituție. Se poate socoti că, în 1926, Partidul Liberal se află în culmea puterii și influenței sale, încheindu-și o misiune istorică începută în 1848.

Perioada comunistă

Activitatea PNL a fost suspendată între 1938 și 1944, an în care și-a reluat activitatea, doar până la dizolvarea de către comuniști în noiembrie 1947. Membrii partidului au urmat să fie închiși la Sighet, Aiud, Jilava, Gherla, Botoșani, Râmnicu Sărat, sau în lagărele de muncă propagandistă de la Bicaz sau Canalul Dunăre-Marea Neagră.

PNL s-a implicat în istoria sa în mai multe evenimente ce aveau să devină semnificative pentru România, în special obținerea independenței în 1877, construirea Regatului României în 1881, războiul de reîntregire națională (crearea României Mari) în 1918, reforma agrară în 1921 și relansarea economică după criza mondiala din 1929 – 1933.

3.3 Rolul Partidului Național Liberal în sistemul de guvernare și administrare a țării

Îndelungata istorie a Partidul Național Liberal se confundă exceptând perioada comunistă cu destinele României moderne. De numele „dinastiei“ Brătienilor se leagă și nașterea României Mari. De numele PNL rămân, de asemenea, legate momentele ulterioare actului unic de la 1 Decembrie 1918, perioadă în care noul stat național cunoaște profunde transformări sociale și economice.

Curentul care a dus la apariția acestui partid pe scena politică din țara noastră este liberalismul, care poate fi definit, foarte “pe larg” ca fiind un mod de gândire politica apărut în epoca de descompunere a instituțiilor feudale si de ascensiune a burgheziei. În Europa occidentală, liberalismul se dezvoltă concomitent cu ascensiunea orașelor si a burgheziei, cu lupta acesteia, inclusiv a profesiunilor liberale, împotriva privilegiilor nobiliare și a restricțiilor din calea comerțului și industriei. Acestui fundal social-economic al începuturilor lui i se asociază o ideologie politică specifică apărută în rândul intelectualității și al unor exponenți ai mișcărilor contestatare, ai revoltelor și ai revoluțiilor din Europa occidentală. Începute în secolele al XVI-lea și al XVII-lea în Țările de Jos și Anglia, schimbările revoluționare atingeau apogeul în Franța care, la 1789, deschidea o întreaga epocă de abolire a vechiului regim feudal la scara continentului, un proces care include și războaiele napoleoniene, transformate în instrument de expansiune a noilor idei.

Marea guvernare liberală (iulie 1876 – martie 1888)

Marea guvernare liberală (1876-1888) reprezintă o perioadă sinonimă cu punerea în practică a programului de modernizare a societății românești. Au fost adoptate  măsuri importante de natură economică și legi precum cea privind responsabilitatea ministerială, organizarea camerelor rurale, organizarea învățământului și a armatei.

Tot în acea perioadă, diplomația românească a reusit sa obțină recunoașterea internationala a noului stat independent român. S-a proclamat regatul, s-a reglementat succesiunea la tron, s-a votat legea domeniilor regale. În 1884, liberalii au reușit să modifice Constituția și să impunî reducerea numărului de colegii electorale de la 4 la 3. În anul urmator, Biserica Ortodoxă Română s-a proclamat autocefala, adica independentă în raport cu Patriarhia de la Constantinopol.

Cea mai mare realizare din timpul marii guvernări liberale a fost proclamarea și cucerirea Independenței de Stat a României, în cursul anilor 1877-1878. Acest fapt deosebit i-a permis guvernării liberale să desfășoare în anii următori o politică externă mai dinamică și mai apropiată intereselor sale. Recunoașterea internațională a independenței oferea noi perspective României pentru afirmarea drepturilor ei politice în Europa.

În anul 1881 Ion C. Crătianu și guvernul său au hotărât proclamarea României ca regat, act înfăptuit în luna martie, fără un prealabil consimțământ al puterilor europene, iar în 1883 România adera la Tripla Alianță.

Lunga guvernare liberală (1876-1888) a impus o politică economică adecvată, exprimată în primul rând prin protecția și încurajarea industriei, dezvoltarea tuturor ramurilor sale, o participare condiționată a capitalurilor străine, un tarif vamal protecționist, o politică financiară echilibrată și prudentă. Sintetizată în cunoscuta lozincă “Prin noi înșine”, exprimată și înainte de 1877, aceasta devine, după cucerirea independenței de stat, deviza partidului, dar și o armă de luptă împotriva conservatorilor. I. G. Duca, în perioada interbelică, definea deviza “Prin noi înșine” din perioada interbelică ca o politică economică națională, care nu este o politică de exclusivism și de șovinism, care nu este o politică care să îndepărteze participarea capitalurilor străine, dar care este o politică care vrea, în primul rând, să dezvolte forțele economice ale țării prin propriile noastre mijloace.

“Prin noi înșine” s-a concretizat în timpul marii guvernări liberale printr-o politică vamală protecționistă, prin încurajarea industriei naționale –acțiune în care un rol deosebit de important revine legii din 1887 – prin stabilirea unor condiții restrictive pentru capitalurile străine, prin înființarea Băncii Naționale (1880), prin răscumpărarea căilor ferate și organizarea apoi a Direcției Generale a C. F. R. (1883), prin

Legea organizării Monetăriei Statului (1885).

Statul român avusese în Ion C. Brătianu, “Vizirul”, cum era numit în epocă atât de prieteni cât și de adversarii politici, un cetățean devotat intereselor sale. În decursul acestor 12 ani de guvernare, instituții fundamentale moderne fuseseră așezate ca puncte de sprijin pentru viața financiară și economică a României.

Epoca marilor succese liberale.

Partidul National Liberal in primul deceniu interbelic 1918-1928 P.N.L. era, în esență, exponentul burgheziei industriale și bancare a cărei putere economică s-a întărit considerabil după primul război mondial.

El stăpânea, în fapt, Banca Națională a României și alte instituții financiare, avea puternice poziții în majoritatea marilor întreprinderi industriale. Președintele partidului a continuat să rămână I.I.C. Brătianu, iar dintre fruntași se distingeau Vintilă Brătianu, Al. Constantinescu, Gheorghe Mârzescu, dr. C. Anghelescu, I.G. Duca, Ion Th. Florescu. Organul central de presă era „Viitorul”.

Acest partid, cu o puternică bază economică, dispunând de un mănunchi de cadre temeinic pregătite, exercitând o influență covârșitoare asupra regelui Ferdinand, a reușit să se adapteze cu ușurință realităților postbelice, să fie promotorul unității statale și al reformelor agrară și electorală. Până la sfârșitul anului 1926 – când este întemeiat Partidul Național Țărănesc –, P.N.L. nu a avut un rival pe măsură, dominând cu autoritate scena politică a României în primul deceniu interbelic. Nu întâmplător perioada 1918-1928 a intrat în istorie sub denumirea de „decada brătienistă”.

În primii ani de după război, P.N.L. a lansat un Manifest-program în care se pronunța pentru aplicarea reformei agrare și a celei electorale, descentralizarea administrativă, impozit progresiv pe venit, dezvoltarea învățământului, largi drepturi pentru muncitori (ziua de lucru de 8 ore, minimum de salariu, contracte colective de muncă, ocrotirea muncii femeilor, asigurări sociale), îmbunătățirea situației funcționarilor ș.a.

Cetățenii îi priveau însă cu neîncredere pe liberali, deoarece nu puteau uita reticențele lor în realizarea reformelor, precum și greșelile de guvernare din timpul războiului. Criza de popularitate va fi reflectată în alegerile parlamentare din noiembrie 1919, când, deși a beneficiat de sprijinul aparatului de stat, n-a obținut decât 103 din cele 568 mandate în Adunarea Deputaților, iar în cele din mai-iunie 1920 doar 16 mandate din 383.

Importante categorii sociale cu orientare de stânga, care înainte de război urmaseră P.N.L., s-au îndreptat spre noile partide, în special spre Liga Poporului și spre Partidul Țărănesc. Atenția electoratului, dornic de ceva nou, s-a îndreptat spre cei care promiteau o nouă politică, un nou curs. Lumea era sătulă de vechile partide și de vechii politicieni. Criza prin care trecea P.N.L. îl determină pe un fruntaș liberal să declare, în martie 1920, că: „Trebuie să schimbăm totul: și obiceiul, și tactica, și programele electorale de până acum. Să organizăm partidul cu comitete de acțiune pe sate, pe comune, circumscripții și județe dacă vrem să mai obținem ceva”.

Dificultatea de adaptare la noile realități politice a fost depășită de P.N.L. începând cu anul 1922, moment în care conducerea acestuia a trecut la refacerea și înființarea de noi organizații locale și județene în conformitate cu cerințele votului universal.

În acest fel, P.N.L. va deveni cel mai bine organizat dintre partidele politice, fapt ce a permis liberalilor ca la alegerile parlamentare din 1926 să depună candidaturi pe tot cuprinsul țării. De asemenea, acțiunea de reorganizare a partidului a fost dublată de revizuirea în bună parte a ideologiei și a programului.

În noiembrie 1921, Congresul P.N.L. a adoptat un nou program politic care preconiza: elaborarea unei noi Constituții, unificarea administrativă și legislativă, refacerea și dezvoltarea economică a țării, stabilizarea financiară, limitarea penetrației capitalului străin în economia României și aplicarea doctrinei „prin noi înșine”, înlăturarea abuzurilor comise cu prilejul aplicării reformei agrare, dreptul țăranilor de a folosi pădurile pentru lemne de foc și construcții ușoare, impozit progresiv pe venit, îmbunătățirea situației clasei muncitoare, dezvoltarea învățământului, lichidarea analfabetismului, egalitatea în drepturi a tuturor cetățenilor, indiferent de naționalitate. În același timp, P.N.L. se pronunța pentru „înfrățirea socială”, declarându-se adversar hotărât al mișcărilor revoluționare.

Revenind la putere în ianuarie 1922, P.N.L. a urmărit constant ridicarea economică și politică a țării. În scopul extinderii organizației la scara întregii țări, P.N.L. a fuzionat în ianuarie 1923 cu Partidul Țărănesc din Basarabia, condus de Ion Inculeț și cu Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, prezidat de Ion Nistor.

De asemenea, a reușit să atragă în rândurile sale o serie de oameni politici din Transilvania și Banat, între care Alexandru Lapedatu, Aurel Cosma și Avram Imbroane. În timpul guvernării 1922-1926, premierul Ionel Brătianu a insistat în mod special asupra organizării și unificării statului național român, a principiilor care trebuiau să stea la temelia noii Constituții a țării, a necesității de a se aplica doctrina economică „prin noi înșine”, a căilor de dezvoltare a regimului democratic, a mijloacelor de apărare a păcii și integrității teritoriale a României.

Astfel, P.N.L. a contribuit decisiv la crearea cadrului legal de desfășurare a vieții economice și social-politice a țării în perioada interbelică prin adoptarea mai multor măsuri, printre care: decretul-lege pentru reforma agrară (decembrie 1918), Constituția din 1923, legea minelor din 1924, legea pentru unificarea administrativă din 1925, legea electorală din 1926 etc. De asemenea, guvernul liberal a acționat pentru recunoașterea actelor de unire din 1918 și a avut un rol important în consolidarea sistemului de alianțe care s-a aflat la baza politicii externe a României în perioada interbelică.

Guvernarea Tăriceanu

Așa cum am arătat în cuprinsul lucrării partidul național liberal și-a încetat activitatea în era comunistă revenind pe scena politică din România după revoluția din 1989.Guvernările postdecembriste au cuprins și partdul național liberal însă până în prezent doar guvernul condus de Călin Popescu Tăriceanu poate fi considerat drept unul liberal

În 2007, România a avut o creștere economică de 6% (în condițiile unui an foarte dificil marcat de secetă), iar în 2008 creșterea economică a fost de 7,9%.

Guvernarea liberală a fost o guvernare a investițiilor. Atragerea investițiilor a fost rezultatul creării unui climat economic stabil, deschis și competițional, prin limitarea intervenției statului în economie și încurajarea inițiativei private. În perioada 2005 – 2008 România a înregistrat cea mai mare rata de creștere a investițiilor străine din întreaga Uniune Europeană.

În această perioadă s-a realizat un volum de investiții străine de peste 2 ori mai mare decât în întreaga perioadă 1991 – 2004. În 2008, volumul investițiilor străine a fost de 8,5 miliarde de euro, de peste 4 ori mai mare decât în anul 2010 (aproximativ 2 miliarde de euro).

Este evident că in timpul guvernării Tăriceanu investitorii aveau încredere în economia românească, lucru care nu se mai întamplă în guvernarea următoare. Guvernul liberal a convins mari companii precum Nokia sau Ford să investească în România.

Pentru guvernul liberal, creșterea calități vieții și eradicarea sărăciei a fost o prioritate. Rata sărăciei severe înregistrată în România s-a redus de la 5,9% în 2004 la 3,5% în 2008.

Această reducere s-a datorat preocupării guvernului Tăriceanu pentru creșterea veniturilor și sprijinirea persoanelor aflate în dificultate. În perioada 2004 – 2008, câștigul salarial mediu brut a crescut cu 116,3%, de la 818 lei în 2004 la 1769 lei în 2008. 

Pensiile au crescut în timpul guvernării Tăriceanu. În 4 ani, valoarea punctului de pensie a crescut de la 286,9 lei la 732,8 lei (creștere de peste 2,4 ori). În același interval de timp, puterea de cumpărare a pensiilor a crescut cu 110%.

Guvernul liberal a creat locuri de munca, în perioada 2005 – 2008, numărul mediu de salariați a crescut cu 585.000 de persoane. Rata șomajului era în anul 2008 printre cele mai mici din Europa. La sfârșitul guvernării liberale erau 376.000 de șomeri, rata somajului fiind 4,1%.

În timpul guvernului Tăriceanu, din ce in ce mai mulți români au dobândit o proprietate și și-au dotat-o corespunzător. În anul 2008, au fost înmatriculate de 3 ori mai multe autoturisme decât în 2010.

Guvernarea liberală a acordat o atenție deosebită satului românesc. În perioada 2005 – 2008, multe dintre satele românești și-au schimbat înfățisarea. Au fost realibitate, modernizate sau asfaltate drumuri de interes local și drumuri județene. Au fost puse în practică programe pentru alimentarea satelor cu apă și pentru canalizare. În jur de 2500 de sate au beneficiat de pe urma acestor programe. În această perioadă au fost construite zeci de școli noi și au fost modernizate câteva sute.

A fost modernizate și echipate dispensare medicale în zonele rurale si au fost încurajați și sprijiniți medicii pentru a veni să trăiască în zonele rurale, astfel încât populația satelor românești să beneficieze de asistență medicală corespunzatoare.

Guvernarea Uniunii Social Liberale

Vom prezenta în continuare realizările U.S.L. în scurta perioadă de guvernare dar mai ales principalele obiective ale acesteia, referindu-ne îndeosebi la rolul Partidului Național Liberal în cadrul acestei alianțe.

Venirea la guvernare a U.S.L. și implicit a P.N.L. se întâmplă într-un moment dificil din punct de vedere economic atât național cât și internațional. Criza mondială, problemele cu care se confruntă Grecia, împrumutul acordat de Fondul Monetar Internațional României, precum și recesiunea națională sunt numai câteva probleme la care trebuiesăse gasească soluții.

Strategia fiscal-bugetară ține seama de constrângerile care decurg din manifestarea crizei economice dar, în același timp, nu sacrifică obiectivele pe termen mediu și lung ale societății și economiei românești. 

În perioada imediat următoare este necesară asigurarea stabilității macroeconomice și sustenabilitatea datoriei publice. Acestea se vor realiza potrivit planului de guvernare prin administrarea eficientă a sistemului de venituri, ajustareara rațională și prioritizarea transparentă a cheltuielilor și prin schimbarea comportamentului administrației publice.

Fiscalitatea este subordonată principalului obiectiv, respectiv dezvoltarea economică. Viziunea fiscală trebuie să fie calitativă, să stimuleze initiațiva și să răsplătească spiritul antreprenorial.Politica fiscală trebuie să fie stabilă și predictibilă. Stabilitatea politicii fiscale înseamnă păstrarea aceleiași tendințe în ce privește politica fiscală.

Se va urmări decătre guvernanți simplificarea șireducerea fiscalității. Pentru a realiza acest lucru, politica fiscală va fi completată de un set cuprinzator de politici care se adresează următoarelor aspecte:

a) arhitectura instituțională trebuie să tindă către statul minimal, destinat furnizării de servicii  publice de calitate pentru cetățeni

b) supunerea voluntară la impozitare – creșterea ponderii economiei fiscalizate în dauna economiei naturale și a economiei subterane;

c) fluxurile financiare administrarea lor se va informatiza integral astfel încât să permită creșterea eficienței politicilor publice.

Astfel din punct de vedere fiscal-bugetar obiectivele guvernării sunt următoarele:

1. Stoparea declinului economic și reluarea creșterii economice astfel încât în anul 2012 Produsul Intern Brut real să-l depășeasca pe cel al anului 2008

2. Crearea unui cadru favorabil mediului economic.

3. Reforma fiscală va urmări:- raționalizarea/simplificarea sistemului de taxe și impozite, urmărindu-se reducerea treptată a presiunii fiscale (în special a impozitarii directe) și lărgirea bazei de impozitare;- creșterea colectării veniturilor bugetare;- reducerea evaziunii fiscale.

4. Crearea de noi locuri de muncă .

5. Consolidarea fiscală, astfel încât deficitul bugetar să coboare la 3% din PIB.

6. Reforma bugetului public se va realiza prin: prioritizarea transparentă a cheltuielilor publice,redimensionarea rolului statului prin restructurarea administrației publice și eliminarea risipeiși creșterea eficienței în utilizarea banilor publici.

7. Bugetarea multianuală și prioritizarea investițiilor publice la nivel national.

8. Eficientizarea sistemului de management și control pentru absorbția rapidă a fondurilor europene.

9. Managementul responsabil al datoriei publice.

O altă problemă pe care guvernarea U.S.L. promite că o rezolvă este cea a justiției, domeniu în care reforma este necesară.

Programul politic în domeniul justiției vizează respectarea efectivă a drepturilor și libertăților individuale, reluarea dialogului și cooperării reale între puterile statului, între autorități și partenerii sociali/profesionali și, poate cel mai important din perspectiva garantării domniei legii, restabilirea prestigiului și autorității magistraților, și a puterii judecătorești în ansamblul său.

Principalele direcții arătate de către Partidul Național Liberal în reformarea justiției sunt:

1. Reașezarea în normalitate a raporturilor dintre autoritatea judecătorească și celelalte autoritățiale statului.

Președintele trebuie să redevină un mediator în raport de autoritatea judecătorească,respectând autonomia acestei puteri a statului.

Guvernul trebuie să redevină un partener al autorității  judecătorești, care să asigure în principal finanțarea corespunzătoare a sistemului judiciar , să nu obstrucționeze punerea în aplicare a hotărârilor judecătorești prin Ordonanțe de Urgență, să adopte actele normative privind organizarea și funcționarea autorității judecătorești după consultarea efectivă a magistraților și altor profesii implicate în actul de justiție. Consiliul Superior al Magistraturii trebuie să fie consultat în cadrul procedurii de elaborare și adoptare a proiectelor de acte normative în relația cu puterea judecătorească de către puterea executivă și cea legislativă, pe baza unui aviz în privința proiectelor de acte normative care interesează activitatea sistemului judiciar.

2. Independența justiției.

Aceasta trebuie să reprezinte o garanție pentru justițiabil cu privirela calitatea și corectitudinea actului de justiție și trebuie să se traducă în garanții efective de naturăadministrativă și financiară, în respect și tratament egal din partea celorlalte puteri în stat. ConsiliuluiSuperior al Magistraturii trebuie să i se acorde mijloacele instituționale și materiale prin care să fiegarantul independenței reale a magistraților. Desigur, independența puterii judecătorești nu trebuie săreprezinte un privilegiu al magistraților și nu se traduce doar prin prerogative, ci și prin responsabilitatecorelativă, ceea ce înseamnă că trebuie studiate mijloacele prin care magistrații vor fi reponsabilizați profesional și pecuniar în exercițiul activității lor.

3. Resursele umane – principalul mijloc de îmbunătățire a funcționării jutiției.

Justiția estefăcută de oameni, prin oameni. In primul rând, trebuie urmărită aducerea tuturor profesiilor juridiceimplicate în actul de justiție, la statutul, condiția și valoarea care le este intrinsecă într-o democrație ca formă de guvernământ a statului de drept, prin raportare la cele mai bune practici internaționaleși la standardele europene. Buna funcționare a justiție presupune respect reciproc între reprezentanțiiprofesiilor juridice și respect al societății întoate aceste profesii deopotrivă. Calitatea actului de justițieeste direct proporțională cu calitatea pregătirii tuturor celor care exercită profesii juridice reglementate.

Compatibilizarea și chiar posibilitatea unificării formelor de pregătire profesională amagistraților și avocaților constituie o premisă pentru asigurarea unei practici unitare și va reducecosturile presupuse de desfășurarea acestor activități separat.

În al doilea rând, este evidentănevoie de personal în justiție, ceea ce implică nu doar creștereanumărului de magistrați, notoriu încărcați cu un număr de cauze ce răpește inevitabil din calitateasoluțiilor pronunțate, ci și punerea la dispoziția magistraților a unui personal auxiliar suficient, constând în grefieri, dactilografi, consultanți, consilieri și experți. Pentru eficientizarea gestionării bugetelorinstanțelor, instituirea funcției de manager de instanță ar putea fi o soluție.In anul 2009 au fost aproximativ 4.000.000 de dosare pe rolul instanțelor, gestionate cu oschemă de personal nesemnificativ modificată față de nivelul anului 1989. Schemele de personal pentruinstanțe și parchete vor fi dimensionate în funcție de volumul de activitatea al magistraților și pe bazanormării activității personalului auxiliar din instanțe și parchete.

4. Finanțarea sistemului judiciar – principala responsabilitate a Ministerului Justiției.

 Independența justitiei și asigurarea resursei umane de calitate nu se pot realiza în absența unei finanțări corespunzătoare. Rolul fundamental al ministerului fiind buna organizare și administrare a puterii judiciare ca serviciu public, este clar că principala sarcină a ministrului trebuie să constea în asigurareafondurilor pentru exercitarea adecvată a acestui rol.Guvernul, prin Ministerul Justiției, trebuie să se transforme în veritabil partener al justiției, iarfinanțarea este principala cale. Taxele judiciare de timbru plătite de justițiabili sunt astăzi orientate înspre primari, înspre autoritățile publice locale. Această situație este nu doar inoportună, ci profund nelegală.

5. Continuarea procesului de reformă legislativă, pentru ca legea în România să fie modernă, stabilă și predictibilă.

In exercitarea atribuțiilor ministerului privind politica și reforma legislativă, prinpromovarea și avizarea proiectelor de acte normative relevante pentru domeniul justiției în sens larg,ministerul joacă un rol cheie în crearea și primenirea cadrului normativ intern.Modificările legislative trebuie să fie predictibile, sustenabile, iar ordinea normativă trebuie să fie durabilă .

6.Descentralizarea deciziilor administrativ-financiare și raționalizarea cheltuielilor în justiție.

 Puterea Judecătorească are nevoie, complementar față de reașezarea profundă ce va fi generată prinadoptarea noilor coduri și de sustenabilitatea financiară, de o gestionare eficientă a resurselor materiale, în contextul în care acesta este un aspectele criticat constant de Comisia Europeană în rapoartele demonitorizare periodice. În prezent, deciziile administrative și financiare sunt luate la nivel central,rolul decizional al entităților vizate – instanțele – fiind minim. Deciziile de gestiune la nivel central îngreunează îmbunătățirea administrării resurselor, cel puțin, dar nu numai cu privire la suficiențanumărului de judecători și personal auxiliar, a dotării adevate a sediilor, a asigurării de echipamentfuncțional care să permită ca audierile să aibă loc și ca hotărârile să fie înregistrate, publicate etc.

7. Increderea în justiție și îmbunătățirea imaginii acesteia.

Toate sondajele arată, de ani buni,o pondere extrem de scăzută a încrederii cetățenilor în justiție. Accesul la justiție este destul de scump,durata proceselor lungă, lumea justiției este una diferită, caracterizată prin limbaj juridic inaccesibil justițiabililor și, nu în ultimul rând, prin faptul că actorii justiției au un numitor comun – roba neagră.Toate aceste realități stau la baza perceperii justiției ca un lung cortegiu al insatisfacțiilor.

O altă problemă esențială a României este sistemul educațional.Subfinanțarea acestuia, slaba pregătire a cadrelor didactice precum și numeroasele schimbări de ordin structural făcute într-un timp foarte scurt au dus educația din România în prag de colaps.

Guvernarea U.S.L. nu a debutat chiar cu dreptul în acest domeniu fiind deja la a treia nominalizare a ministrului educației.

Politica educațională promovată de către PNL pleacă de la faptele existente și de la evaluările făcutede cetățeni – cadre didactice, elevi, studenți, părinți, beneficiari ai educației, sindicate, organizații – șiconstă în promovarea unei abordări sistematice, sincronizată cu experiența și nevoile țarii noastre și cupracticile unor țări de referință.

 Axul politicii educaționale a PNL este garantarea demnității cadrului didactic. Valoarea și demnitateacadrului didactic pot deveni și în România centrul de coagulare al unei reforme cuprinzătoare șicompetente a educației.

Astfel principalele obiective ale actualei guvernări sunt:

1. Recunoașterea valorii și redarea demnității cadrului didactic prin reorganizarea pregătiriipentru profesia de dascăl; asigurarea juridică și consolidarea socială a autonomiei profesionale aeducatorului; aplicarea recunoașterii salariale a formării continue; fluidizarea mobilității personalului didactic; refacerea succesiunii naturale a generațiilor în posturi didactice și de cercetare științifică;sprijinirea, prin politici distincte, a personalului didactic din zonele rurale; refacerea interesului noilor generații pentru profesia de cadru didactic; folosirea personalului didactic și a cercetătorilor științifici, în afara oricărei discriminări de vârstă, conform valorii profesionale a fiecăruia și reperelor, europene actuale. Acestea vor fi posibile prin garantarea unui parcurs de carieră pentru corpulprofesoral prin coroborarea legislației specifice cu cea a muncii, cea a salarizării în scopul asigurăriipredictibilității pe parcursul activității profesorilor. Această necesitate este primul pas pentrupăstrarea profesorilor performanți în școli și repoziționarea socială a acestora;

2. Asigurarea egalității de șanse și modernizarea adecvată a infrastructurii sistemului educațional.

Egalitatea de șanse reprezintă o prioritate și de aceea trebuie eliminat decalajul care diferențiază înmod dramatic mediul rural de cel urban; de asemenea trebuie clarificat cadrul de educație specificăpentru copiii cu nevoi de educație speciale; o necesitate specială este și flexibilizarea curriculumului în scopul asigurării de noi oportunități pentru elevii supradotați. În ceea ce privește infrastructuraeste nevoie de modernizare pentru asigurarea compatibilității între noile informații și mijloacelede transmitere a acestora. Deși problema infrastructurii de bază a școlii rămâne o prioritate publică,scopul final este acela de a aduce și păstra elevii cât mai mult timp în contact cu școala și noilecunoștințe;

3.Educația ca premisă a dezvoltării prin extinderea serviciilor educaționale; sporirea suporturilorsocietății pentru educație; relansarea educației pentru valori morale, civice, estetice; sporireaimpactului educației în economie, administrație, cultură.

4.O societate a învățării prin conceperea și organizarea școlarizării, studiilor, educației, a formăriicontinue ca sistem de cuprindere pe scară mare a populației în forme și niveluri diversificate de învățare; dezvoltarea structurii didactice corespunzătoare; aplicarea unei educații timpurii la nivelulexperienței internaționale; aplicarea unei noi politici a tineretului; aplicarea unei politici a sportuluisincronizată cu secolul actual. Un element esențial pentru dezvoltarea durabilă a societății va fieducația permanentă, ca program prioritar de educație a adulților pe toată durata vieții

5. Funcționarea pe principiul subsidiarității.

Efectuarea descentralizărilor chibzuite și reale; profilareaautonomiei instituționale a școlilor, a liceelor și consolidarea autonomiei universităților, conformpracticilor europene; extinderea posibilităților de inițiativă și de decizie la fiecare nivel; creareacadrului răspunderii pentru performanțe conform practicilor din sistemele subsidiarității.

O altă problemă cu care se confruntă guvernarea social liberală este sistemul de sănătate

Viziunea liberală asupra sistemul românesc de sănătate rămâne în continuare orientată către:

– Realizarea unui sistem integrat pentru îmbunătățirea indicatorilor sanitari: sănătate, sport,protecția consumatorului, siguranța alimentului, factori care contribuie la o abordare integrată a sănătății publice;

– Restructurarea modului de finanțare prin renunțarea la forma actuală a asigurărilor sociale desănătate, la birocrația Casei Naționale de Asigurări Sociale de Sănătate și introducerea finanțării pentru pachetul de bază de servicii medicale din bugetul național, a unei contribuții de solidaritateși dezvoltarea asigurărilor private sub forma de conturi personale de sănătate;

– Organizarea și funcționarea unui sistem sanitar cu efect social pentru cetățean și liberal pentrupersonalul medical.

Principalele ținte pentru atingerea efectelor preconizate ale reformei sunt: îmbunătățirea indicatorilorsanitari, creșterea finanțării la un nivel care să asigure sustenabilitatea sistemului și la nivelul medieieuropene , asigurarea demnității cetățeanului și a medicului, reformarea consecventă, corectă, eficacea elementelor sistemului de sănătate.

Urmare a schimbării de abordare sistemică se preconizează asigurarea următoarelor efecte:

– Servicii medicale de bază în mod permanent, la nivel calitativ satisfăcător pentru toți cetățenii;

– Prevenție la orice vârstă și programe naționale de sănătate eficiente;

-Medicamente compensate și gratuite pentru toți cei care au nevoie potrivit prescripțiilor medicaleși bugetului sănătății;

-Administrarea în regim de acumulare a fondurilor de asigurări private de sănătate;

-Infrastructură medicală modernă și performantă, atât în spitale cât și în ambulatoriu;

-Salarii și condiții de munca decente pentru personal în vederea descurajării emigrării și fenomenuluiplăților informale;

– Servicii medicale complementare și suplimentare prin dezvoltarea sistemului de asigurări private de sănătate.

Am evidențiat unele obiective ale actualei guvernări. Acestea pe lângă altele din domeniile agriculturii, protecției sociale , culturii, transporturilor, turismului etc., ar trebui puse în aplicare în guvernarea U.S.L.

Însă experiențele guvernărilor trecute ne fac inevitabil să ne gândim că obiectivele teoretice vor suporta mai multe modificări până a fi puse în practică. Totodată se ridică întrebarea câte din obiectivele prezentate de către Partidul Național Liberal vor fi îmbrățisate și de către partenerii de guvernare social democrați.

CONCLUZII

Așa cum am arătat principiile clasice ale liberalismului sunt: respectarea tuturor libertăților naturale ale indivizilor, egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii, proprietatea privată, supremația interesului individual asupra interesului colectiv, antietatismul, libera circulație a mărfurilor și oamenilor ș.a. Unele dintre aceste principii au fost adaptate la realitățile românești, astfel liberalismul românesc va avea câteva particularități: protecționismul comercial, ponderea și importanța burgheziei financiare în detrimentul celei industriale, intervenționismul protecționist, etatismul și, în fine, naționalismul.

Ponderea burgheziei financiare în raport cu cea industrială reprezintă o primă caracteristică a liberalismului românesc, în sensul că numeroși membri ai conducerii liberale erau legați de sistemul financiar-bancar și în special de Banca Națională, considerată o întreprindere privată a Brătienilor. De altfel, aproape toate instituțiile financiar-bancare din țară erau conduse sau aveau în consiliile de administrație membri liberali (Banca Românească, Banca Viticolă, Creditul Financiar Rural ș.a.).

Faptul că burghezia industrială era slab reprezentată în P.N.L. se datora în principal modului cum s-au dezvoltat relațiile capitaliste în Principatele Române. Începuturile formării burgheziei române îl reprezintă anul 1829 când, prin Tratatul de la Adrianopole, Principatele Române au ieșit de sub monopolul economic otoman, favorizându-se astfel apariția noilor relații comercial-burgheze și racordarea acestora la relațiile comerciale europene. În consecință, burghezia română a fost legată de capitalul mobil, financiar, iar perioada scursă de la 1829 până la începutul secolului XX a fost insuficientă pentru a se pune bazele unei industrii reale.

A doua caracteristică o reprezintă protecționismul comercial. Liberalismul clasic presupune libertatea comerțului. Totuși, în România, datorită unor realități specifice, acest principiu a fost eludat, aplicându-se un protecționism economic sever. Politica protecționistă este adoptată după legiferarea Constituției din 1866 și a devenit evidentă în 1886 prin Convenția comercială semnată cu Austro-Ungaria.

Până în 1866 România nu avea nici un fel de tarif vamal, Capitulațiile Porții și apoi convențiile comerciale semnate cu Austro-Ungaria, Germania și Anglia permițând acestor țări să își exporte produsele fără nici un fel de restricții, pe o piață în care produsele naționale erau foarte slab prezente.

În aceste condiții, burghezia română, lipsită de resursele necesare unei clase politice puternice, apelează la stat pentru a promova o politică mercantilă. Această burghezie tânără a înțeles necesitatea trecerii rapide de la faza capitalismului comercial la un capitalism industrial-național, lucru posibil doar printr-o politică mercantilistă, de acumulare, și de aici necesitatea aplicării protecționismului.

De altfel, protecționismul a fost aplicat în majoritatea țărilor din Europa Occidentală la începutul liberalismului și a precedat faza liberului schimb.

După căderea regimului comunist în România, liberalismul prin Partidul Național Liberal a reprezentat singura opțiune politică în vederea parcurgerii etapelor de la un stat conservator către un stat modern deschis către discuții și parteneriate europene, capabil să ofere cetățenilor siguranță și mai ales bunăstare.

Reformele liberale adoptate în diferitele guvernări postdecembriste au dus la modernizarea și europenizarea României transformându-ne astfel dintr-un stat comunist întru-un stat membru al Uniunii Europene și NATO

Pentru PNL, afirmarea ca partid modern și dinamic, reformator și capabil să răspundă provocărilor viitorului, a fost și este un imperativ pragmatic, nu doar o chestiune de identitate ideologică și doctrinară. Marea problemă a României postcomuniste este blocarea ei în dilema celor “două conservatorisme”: conservatorismul

Vechiului Regim comunist, pe care l-au reduplicat partidele din zona stângii feseniste; conservatorismul de tip popular și populist, care joacă și pe dreapta și pe stânga, care vrea să afirme blocarea în atașamente identitare dogmatice, mai înainte ca România să fi parcurs pașii indispensabili modernizării, democratizării, europenizării, tranziției către capitalism și prosperitate generală.

Liberalismul trebuie să lupte cu blocajul trecutului și blocajul viitorului. Ambele conservatorisme sunt antiliberale.

Sistemul politic actual românesc a demonstrat că există foarte mulți conducători politici legitimați în mod distinct după anumite criterii: apartenența la fostul regim comunist, detenția politică sau prezența în precedentele legislaturi.

De menționat merită și faptul că activarea în jurul puterii, după 1989, a unei părti din elita neguvernamentală a avut drept cauză lipsa de competență în noua situație politică a acelor elite intermediare menționate anterior (eșaloanele 3-4 ale fostului regim comunist).

În plus, era și o chestiune de „omologare” și întărire a credibilitații la momentul respectiv. Din păcate însă, competența politică a fost substituită cu prestigiul și autoritatea dobandite într-un alt domeniu decat cel politic. Acest transfer de competență din planul profesional în cel politic a generat o situație confuză.

Organizații cu rol în procesul de consolidare democratică (partide, parlamente, puterea judecatorească s.a.), puternic fragmentate și slăbite, incoerente în strategii și neconvergente vizavi de discursuri și practici vor întreține o slabă responsabilitate socială de participare și implicit o slabă prezență la vot.

În prima instanță, viabilitatea regulilor și procedurilor democratice ar trebui să fie accesate și facilitate de partidele politice. În prima parte a tranzitiei, în spațiul politic activează un PNL ce întreține conflictele partizane semnificativ de intense. Este vorba de dilema pluralismului polarizat caracteristic scenei politice românesti până în 2001 și care afectează democrația în termeni de calitate.

Dupa 2001, alinierile electorale inițiale iau acum o formă moderată. În lumina aderării la U.E., sistemul de partide românesc aderă la un set de idei și principii comune, ceea ce îi permite să se dezvolte alături de democrație. Așa cum am sugerat anterior în acest studiu, nu putem afirma însă că partidele politice sunt creatori ai consolidării democratice, ci mai degrabă un tip de suport.

În alt plan, transformarea treptată a raporturilor dintre guvernanți din perioada 1990–1996 nu s-a produs prin tranzacții încheiate între elită și opoziție, ci prin convergența elitelor din opoziție. Finalizarea acestui proces reprezintă un semn al consolidării democrației, chiar dacă limitată și instabilă.

Astfel că nu putem vorbi în prezent de Partidul Național Liberal folosind aceleași cuvinte cu care am caracteriza acest partid în perioada anterioara celui de-al doilea război mondial.

În concluzie, liberalismul prin reformele sale au transformat România într-un stat european modern, un stat de drept bazat pe principiul separației puterilor în stat. Nu putem vorbi de modernizarea României fără să aducem în discuție principiile liberale și mai ales aplicarea acestora în vederea „schimbării la față” a României.

BIBLIOGRAFIE

Norberto Bobbio, Liberalism și democrație, Editura Nemira, București, 2007;

Calin Vâlsan, Politologie, Editura didactică și pedagogică, București 1992;

Virgil Madgearu, Doctrină țărănistă, în volumul Doctrinele partidelor, Editura Garamond, București, 1995;

Ion Mitran, Politologia in fata secolului XXI , Editura Fundației România de Mâine, București 1997;

Florian Tănăsescu, Doctrine și instituții politice, Edititura Fundației România de mâine, București, 2006;

Alina Muangiu Pippidi, Politica după comunism: structură, cultură și psihologie politică, Editura Humanitas, București, 2002;

Florin Abraham, Romania de la comunism la capitalism, Editura Tritonic, 2006;

Giovanni Sartori, Teoria democrației reinterpretată, Editura Polirom;

Petra Datculescu, Klaus Liepelt, Renasterea unei democratii: alegerile din Romdnia de la 20 mai 1990, Editura Coresi, Bucuresti, 1991;

Alina Mungiu, Romanii dupa '89. Istoria unei neintelegeri, Editura Humanitas, Bucuresti, 1995;

Alfred Bulai, Mecanismele electorale ale societătii romanesti, Editura Paideia, Bucuresti, 1999;

Ion Iliescu, Încotro societatea romanesca?, Editura Mondo Media, București, 1999;

Dan Pavel, Iulia Huiu, Nu putem reusi decât împreună. O istorie analitică a Convenției democratice, 1989 – 2000, Editura Polirom, Iași, 2003;

Ion Iliescu, Momente de istorie III. Documente, interviuri, comentarii – septembrie 1991- octombrie 1992, Editura Enciclopedică, București, 1996;

Pavel Campeanu, De patru ori în fața urnelor, Editura All, București, 1993;

Ion Drăgan, Construcția simbolică a campului electoral, Institutul European, Iași, 1998;

Attila Agh., Experiences of the first democratic parliaments in Est Central Europe in Communist Studies, vol. 28, nr. 2, 1995;

Matei Dogan, Sociologie politică, Editura Alternative, București, 1995;

Robert Putnam, Cum funcționează democrația, Editura Polirom, Iași, 2001;

Tudor Marius Gavrilescu, Democrația la pachet, Elita politică în România postcomunistă, Editura Compania, București, 2002;

Alexandru Radu, Gheorghe Radu, Ioana Porumb, Sistemul politic romanesc, un sistem entropic, Editura Tehnică, Bucuresti,1995;

Robert Dahl, Poliarhide: participare si opozitie, Editura Institutul European, Iasi, 2000;

Cristian Tudor Popescu, Fiul călugărului Vasile, în Adevarul – www.adrevărul.kappa.ro;

www.biblioteca-digitala.ase.ro, Rodica Tantau, Itroducere în știința politică;

www.pnl.ro;

www. mișcarea.com/tara-exilul-proclamatia-dela-timisoara1;

www.aliantacivica.ro/istoric/1992;

www. ro.wikipedia.org;

www.scritube.com;

www.bec2004.ro.