Interviul In Presa Sportiva, Prezentare Si Autoreprezentare. Studiu de Caz Interviu cu Ilie Nastase

INTRODUCERE

Presa înseamnă text informativ despre oameni. În orice material jurnalistic sunt prezenți oamenii pentru că nu ne putem reprezenta presa în afara umanității, chiar a umanismului ei. Presa este formată din totalitatea elementelor mass-mediei al căror scop este furnizarea informațiilor. Din această totalitate face parte și interviul, genul jurnalistic asupra căruia ne vom opri atenția în lucrarea de față.

Importanța și relevanța științifică a lucrării reiese din conținut, iar obiectivul său general este să prezinte principalele trăsături ale interviului în presa sportivă. Încercăm, deci, prin paginile care urmează, să creăm o imagine reală și de ansamblu a interviului sportiv în presa românească și internațională.

Lucrarea cuprinde patru capitole: „Jurnalismul sportiv”, „Interviul sportiv”, „Etapele realizării unui interviu” și studiul de caz, în care ne propunem să realizăm un interviu cu fostul tenismen Ilie Năstase.

În primul capitol vom încerca să aflăm ce înseamnă și ce cuprinde jurnalismul sportiv. Vom încerca să definim sintagma „jurnalist sportiv”, să descoperim profilul unui jurnalist de succes din acest domeniu, să vedem care a fost evoluția sportului în presă de-a lungul timpului și prin ce se deosebește sportul de alte domenii. Tot în primul capitol vom defini și exemplifica știrea sportivă, relatarea unui eveniment sportiv, reportajul sportiv, editorialul, comentariul, cronica și feature-ul sportiv.

În cazul știrii, vom arăta cum este structurată, ce întrebări se regăsesc în cuprinsul ei și care este scopul său. Referitor la relatarea unui eveniment sportiv, vom încerca să aflăm de ce calități are nevoie un reporter ca să descrie evenimentele sportive și să ofere conținutul de bază al acestora. În ceea ce privește reportajul, vom căuta să aflăm dacă și în presa sportivă reportajul rămâne regele presei și, de asemenea, prin ce se deosebește el de celelalte genuri jurnalistice.

Având în vedere editorialul, ne propunem să aflăm care este locul său într-o publicație sportivă, ce impact are asupra cititorilor iubitori de sport și ce fel de teme tratează. Cât despre comentariu, cronică și feature, ne propunem să vedem ce înseamnă fiecare dintre ele și cât de des se realizează în presa sportivă de astăzi. Tot în primul capitol, vom arăta cu ce alte domenii se îmbină jurnalismul sportiv și vom încerca să aflăm de ce oamenii din lumea sportului aleg să intre, spre exemplu, în politică.

Ce este interviul sportiv, cu cine trebuie făcut, când și de ce, ne propunem să descoperim în cel de-al doilea capitol. Dorim să aflăm, totodată, de câte tipuri este interviul în presa sporitvă și care sunt pașii pe care un jurnalist trebuie să-i urmeze ca să realizeze un interviu de succes. De asemenea, ne vom axa și asupra compartamentului jurnalistului. Vom arăta care este comportamentul adecvat atunci când vine vorba despre intervievarea surselor incomode și ostile și care este atitudinea potrivită atunci când în loc de surse incomode sunt personalități. Vom defini, de asemenea, interviul sportiv în presa scrisă, în televiziune și în radio și vom arăta care este diferența dintre cele trei mijloace de informare. Vom vedea ce presupune realizarea unui interviu în presa scrisă și prin ce se aseamănă sau se deosebește el de cel de radio sau de televiziune. Vom încerca să descoperim elementele specifice fiecărui canal de comunicare dintre cele trei și vom susține fiecare aspect teoretic printr-un exemplu concret.

În cel de-al treilea capitol ne propunem să arătăm etapele realizării unui interviu și ce presupune fiecare dintre ele. Mai exact, vom vedea în funcție de ce criteriu este ales interlocutorul, adică ce oameni devin subiect de interviu și din ce motive, ce este predocumentarea, ce presupune documentarea sau cum se pregătește planul de întrebări în presa sportivă.

Este important să știm ce vrem să spunem prin interviul pe care-l facem. Tocmai de aceea, vom încerca să stabilim care este scopul unui interviu. Vrem să adunăm fapte, să strângem anecdote, să caracterizăm o situație, să confirmăm ceea ce știm sau să demonstrăm că am fost acolo? Pentru că, în realizarea unui interviu, un alt aspect important îl reprezintă pregătirea întrebărilor, vom mai arăta cum calitatea întrebărilor determină calitatea răspunsurilor.

O atenție sporită o vom îndrepta către exprimarea corectă pe care trebuie să o aibă un jurnalist, indiferent pe ce domeniu este, și către planul de întrebări al reporterului. Vom arăta de câte feluri sunt întrebările și cum trebuie să sune, astfel încât să se creeze o atmosferă prietenoasă între jurnalist și intervievat. Vom mai scrie și despre stilul specific unui interviu și despre etapele pe care un jurnalist trebuie să le bifeze după ce a terminat de luat interviul. Cu alte cuvinte, când îi revine rolul să devină regizor și să dea o formă cât mai atractivă interviului și ce presupune editarea unui interviu. Vom mai vedea cum se realizează lead-ul, ce sunt intertitlurile, de câte feluri sunt și cum putem avea cele mai originale titluri.

În cel de-al patrulea capitol al lucrării, numit și studiu de caz, ne propunem să realizăm un interviu cu primul număr unu mondial din istoria tenisului profesionist, Ilie Năstase. Despre Năstase știm că s-a născut în 19 iulie 1946, la București. A fost al șaselea fiu al soților Gheorghe și Elena. Mai știm că este un fost jucător român de tenis și actual senator, că și-a început cariera de tenismen profesionist în 1969 și și-a încheiat-o în 1985. A intrat în politica din România imediat după Revoluție, iar în 1996 a candidat la Primăria Capitalei. A trecut de primul tur, dar a pierdut în cel de-al doilea în fața lui Victor Ciorbea. În mai 1997 a fost ales președinte al Federației Române de Tenis. A condus Federația timp de 11 ani, iar în 2008 a demisionat. A revenit în politică în primavara lui 2014 și a câștigat un mandat de senator.

Dorim, însă, să realizăm un interviu complex cu Ilie Năstase, din care să descoperim în detaliu copilăria acestuia, adolescența, viața profesională și persoanlă. Un interviu specific presei scrise în care să vedem o altă latură a lui Năstase, în afară de cea pe care a afișat-o de-a lungul timpului în presă. Totodată, vrem să punem în practică aspectele teoretice legate de interviul sportiv. Vrem să respectăm pas cu pas criteriile de care trebuie să ținem cont ca să realizăm un bun interviu.

Capitolul I. JURNALISMUL SPORTIV

Sintagma „jurnalist sportiv” este formată din cuvintele „sportiv” și „jurnalist” și traduce o zonă de interferențe. Ca să reușim în acest domeniu trebuie „să ne placă enorm ambele preocupări”, adică trebuie stăpânite ambele domenii. Sportul reprezintă un domeniu cu o dezvoltare dintre cele mai rapide în mass-media. Acest lucru este valabil în majoritatea țărilor. În zilele noastre, sportivii sunt unele dintre cele mai cunoscute și mai bine plătite persoane de pe planetă. Oamenii vor să citească și să audă despre ei, iar numărul celor care sunt plătiți să le satisfacă această cerere crește într-un ritm alert: „Nu este un lucru neobișnuit să vedem o sută de jurnaliști care discută despre un singur meci de fotbal din Premier League”.

Dacă suntem reporteri pe sport, nu este suficient să ne placă fotbalul, tenisul sau atletismul. Trebuie să avem capacitatea să oferim și altora din cunoștințele și entuziasmul nostru într-un mod atractiv și antrenant, să fim dispuși să ne dedicăm exersării abilităților de a scrie la fel de mult ca sportivii despre care relatăm. Să fim la curent cu evoluțiile recente dintr-un sport este o slujbă cu normă întreagă. Sunt puțini jurnaliști care își aleg sporturile și evenimentele despre care să scrie. În general, aceștia sunt cei mai străluciți, spirituali și incisivi reporteri care au un stil propriu, care dau culoare momentelor-cheie din lumea sportului.

Acoperirea subiectelor sportive este vitală pentru sănătatea și prosperitatea presei. Spre exemplu, „piața ziarelor britanice este cea mai competitivă din lume, iar acest lucru se vede în paginile dedicate sportului. De la ultimele două-trei pagini ale unui ziar de acum câțiva ani, numeroase publicații și-au extins spațiul acordat subiectelor sportive în secțiuni separate de până la 28 de pagini”. Lucrurile s-au schimbat și în radio, și în televiziune. Au apărut multe televiziuni și radiouri care difuzează numai știri despre sport. Internetul, la rândul lui, a dus la apariția a numeroase tipuri de pagini web dedicate sportului. Aceste pagini web, care conțin știri despre sporturi și sportivi, nu sunt administrate numai de organizații mass-media, ci și de cluburi, organizații sportive sau chiar de fani. „Pe lângă site-uri, cele mai mari cluburi sportive dețin acum propriile lor canale de televiziune, tendință ce pare să se extindă”. Spre exemplu, cele două cluburi de fotbal britanice, Manchester United și Chelsea Londra au propriile televiziuni, MUTV, respectiv Chelsea TV.

Nu este greu să observăm motivele pentru care sportul este așa de captivant pentru presă. Sportul este popular, conține dramatism, o doză mare de libertate, o doză de ludic. Sportul este previzibil deoarece, din competitivitate, există mereu un învins și un învingător și de aceea există orizonturi de așteptare. Oamenii se poziționează de partea învingătorului preconizat. De asemenea, reporterii știu înainte cu câteva luni data la care au loc marile evenimente. Calendarul internațional cuprinde, pe rând, Campionatul Mondial de Fotbal, Jocurile Olimpice, Turul Franței, turnee de tenis Grand Slam, concursuri de canotaj etc. „Sportul are propria agitație și propriul lui dramatism. Și Hollywood-ul ar vrea să aibă norocul ăsta!”, iar majoritatea oamenilor preferă această agitație și acest dramatism.

Creșterea interesului pentru sport a fost posibilă în mare parte presei, în special televiziunilor care au cumpărat drepturile de difuzare ale evenimentelor sportive majore. Sportul este atât de important prentru mass-media, încât „chiar și cele mai mici redacții își creează propriile departamente de sport”. Majoritatea departamentelor sportive au o echipă relativ strânsă de jurnaliști angajați. Redactorul-șef trebuie să realizeze un reportaj de atmosferă despre cel mai important eveniment. Mai sunt doi sau trei reporteri care se ocupă de evenimentele zilnice și care acoperă anumite zone prin relațiile cu sportivii sau cu angajații cluburilor sportive.

Cu ani în urmă, „articolul sportiv era considerat o simplă poză-clișeu scoasă pe bandă rulantă de către niște jurnaliști delăsători.” Dacă au existat vreodată asemenea jurnaliști, astăzi le-ar fi greu să își găsească un loc de muncă. Calitatea reporterilor sportivi care fac parte din echipa unui ziar înseamnă un factor important în menținerea cotei de audiență pe o piață competitivă. În ultimii ani, standardele de redactare au crescut considerabil, astfel încât astăzi presa sportivă este comparată cu cele mai bune forme de jurnalism. Jurnalismul sportiv, la fel ca oricare alt tip de jurnalism, cuprinde mai multe genuri:

I.1 Știrea sportivă

Atunci când vine vorba despre știrea sportivă, reporterul trebuie să dea dovadă de aptitudini jurnalistice fundamentale precum: cercetarea și redactarea materialelor. Acțiunea din afara terenului este aproape la fel de importantă ca cea de pe teren, mereu există un șir constant de știri care așteaptă să acapareze atenția jurnalistului sportiv. În acest caz, ne referim la transferul jucătorilor de la un club la altul, angajarea și concedierea antrenorilor, la modificările unor regulamente sportive, la dificultățile financiare cu care se confruntă un club, la activitățile zilnice ale sportivilor și nu numai. „Acoperirea acestor știri necesită același simț și aceeași tenacitate de care are nevoie orice alt reporter al unui ziar, post de radio sau de televiziune”.

Intro-ul, lead-ul sau primul paragraf reprezintă esențialul unei știri bine făcute. Practic, această parte de început conține cea mai importantă informație. Cea mai simplă modalitate să înțelegem cum trebuie scrisă o introducere este să ne imaginăm că îi dăm unui prieten o veste importantă. Instinctiv, în momentul în care avem vești importante, întâi dezvăluim cea mai de impact informație. Așa trebuie să se întâmple și în cazul știrilor. Spre exemplu, îi spunem unui prieten: Știai că Angel Di Maria a plecat de la Real Madrid? În locul lui va veni James Rodriguez. Dacă facem mici modificări, obținem introducerea știrii: Angel Di Maria a părăsit ieri Real Madrid. În locul acestuia, la echipa galacticilor, va veni mijlocașul James Rodriguez.

Într-o știre, trebuie să avem propoziții clare și scurte din care să înțelegem esența. De asemenea, este important să nu uităm de regula celor cinci W+H. O știre, indiferent că este sau nu din sport, trebuie să răspundă la următoarele întrebări: cine? (who), ce? (what), când? (when), unde? (where), de ce? (why). La acestea, de cele mai multe ori, se adaugă și răspunsul la întrebarea suplimentară cum (how)?. Astfel, putem corela toate informațiile de care avem nevoie ca să înțelegem evenimentul despre care am scris. Însă, nu trebuie să răspundem mereu la toate întrebările în introducere.

Începutul știrii nu trebuie să conțină întrebări sau citate. Oamenii vor să știe ce s-a întâmplat, nu să fie interograți. Citatele, puse la început, încetinesc procesul de înțelegere. Totodată, trebuie să fim prudenți la cuvinte. Spre exemplu, să fim atenți când răspundem la întrebarea când?. Putem folosi cuvântul „ieri” într-o ediție matinală. În acest caz, cititorii își dau seama sigur că evenimentul s-a produs cu o zi în urmă. Însă, dacă vorbim despre un articol care va fi publicat seara, ar fi bine să nu-l folosim pe „ieri”, întrucât atragem atenția că întâmplarea s-a petrecut în urmă cu 24 de ore și, astfel, știrea noastră este privată de caracteristica numită noutate.

Jurnalismul sportiv este unul de proximitate, iar în știrile sportive predomină proximitatea afectivă și socială. Cititorii, ascultătorii sau telespectatorii știrilor sportive, spre deosebire de cei ai știrilor din alte domenii, se implică sentimental. Publicul sportiv, format în mare parte din microbiști, se conectează emoțional la materialele scrise de jurnalist. Râd, plâng, țipă de bucurie sau ocărăsc din cauza furiei odată cu citirea, ascultarea sau privirea unei știri. Spre exemplu, unul dintre articolele de pe internet, despre finala de la Roland Garros, unde Simona Halep a pierdut în fața rusoaicei Maria Sharapova, are un feedback covârșitor. Mai exact, are sute de comentarii lăsate de cei care iubesc tenisul și, mai ales, de cei care o îndrăgesc pe Simona Halep. Spre exemplu, Andi, unul dintre cititori spune că „Simona merită repect”. Pentru Dani, Halep este o campioană, iar pentru Andrei sportiva româncă a devenit „un model de urmat”. Toate aceste gânduri au fost transpuse în lumea virtuală după ce jurnalistul sportiv a anunțat că „din păcate, după un joc de excepție, Simona Halep a pierdut ultimul și cel mai important meci al acestei ediții de la Roland Garros. Cea mai bună jucătoare din România a început excelent finala cu Maria Sharapova, a condus cu 2-0 după 6 minute, însă apoi a comis câteva greșeli și i-a permis adversarei sale să revină.”

I.2 Relatarea unui eveniment sportiv

Una dintre principalele calități ale reporterului de pe sport este să descrie evenimentele sportive și să ofere conținutul de bază al paginilor sportive din ziar. Capacitatea de a prezenta în mod clar și coerent reprezintă un instrument esențial pentru orice reporter sau redactor sportiv. A scrie despre o competiție pentru un ziar cotidian este una dintre cele mai solicitante activități căreia trebuie să îi facă față un jurnalist. În primul rând pentru că trebuie să scrie un anumit număr de cuvinte, destul de repede și fără greșeli. Se cere, de asemenea, o cunoaștere în totalitate a sportului despre care scrie, a regulilor, a istoriei, a sportivilor. Pe scurt, trebuie să scrie corect și captivant într-un termen-limită strict.

Înainte de a analiza cum sunt relatate evenimentele sportive, merită să vedem de ce sunt povestite. Dacă știm deja rezultatul unui meci, ce rost mai are să relatăm respectivul meci? „În primul rând, o relatare oferă posibilitatea unei experiențe imaginare a cititorilor care nu au putut participa sau urmări competiția.” Tocmai de aceea, trebuie să conțină descrieri vii ale momentelor-cheie din timpul evenimentului sportiv. Totodată, prin intermediul povestirii, cei care au văzut competiția au posibilitatea să retrăiască experiența. Relatările sunt primite cu o mai mare curiozitate de către cei care au participat la eveniment. O persoană care a fost la un meci de fotbal, a doua zi, va căuta în ziare tocmai relatarea meciului la care a fost. De aceea, relatările trebuie să fie corecte, să conțină informații reale, mai ales dacă se vrea impresionarea cititorului care a fost martor la eveniment. Unii oameni receptează relatările și pentru a obține informații despre fotbalistul preferat, despre atletul care și-a depășit recordul, despre echipa care abia a promovat în Liga I etc. Alții citesc doar ca să se delecteze, citesc pentru calitatea scriiturii, pentru inteligența și umorul autorului.

În general, se așteaptă ca jurnaliștii sportivi să abordeze materialul ca oricare alt jurnalist, din perspectiva imparțialității și obiectivității. Însă, există cazuri în care „li se permite sau chiar li se cere să nu fie complet neutri”. De cele mai multe ori, cititorii ziarelor locale își susțin echipele favorite cu multă fervoare și se așteaptă, așadar, ca preferințele lor să se regăsească în presă. La fel procedează și jurnaliștii care scriu pentru ziarele naționale. Dacă, spre exemplu, echipa națională de fotbal a României joacă împotriva echipei Bulgariei, reporterii vor relata dintr-o perspectivă națională.

Textele sportive sunt construite pe o stilistică aparte. Una dintre exigențele relatării jurnalistice este autenticitatea. În presa normală, aceasta înseamnă atestarea prezenței la fața locului a jurnalistului și selectarea câtorva elemente de atmosferă. În presa sportivă, însă, am putea spune că miza supremă a textului este chiar crearea atmosferei. De aceea, semnătura unui jurnalist se construiește de multe ori nu doar pe calitatea informației, ci și pe flerul lingvistic. Limbajul presei sportive este unul aparte. Dincolo de termenii tehnici, textul sportiv presupune chiar o virtuozitate stilistică. Putem spune, astfel, că miza relatării este autenticitatea.

În relatarea Meci de "B". Arbitraj de "C". Gazon de "D" » Partida CSU Craiova – Steaua a oferit o imagine jalnică a fotbalului românesc, se regăsesc numeroase elemente de autenticitate, cum ar fi: „spectacol fotbalistic cu pipeta”, „șut necalibrat”, „gazonul, dușman ghebos al tuturor”, „mult pămînt, puțină iarbă autentică”, „Popa a adus săgeți de gheață în inimile focoase ale oltenilor”, „reduta alb-albastră a arătat că a fost beton”. De asemenea, antrenorul echipei Steaua București este numit „Costelinho”, terminație preluată de la numele brazilienilor, recunoscuți ca fiind foarte buni fotbaliști.

I.3 Reportajul sportiv

Reportajul este o specie care informează opinia publică, real și nepărtinitor, în baza unor date culese de la fața locului. „Reportajul ilustrează cea mai frumoasă atribuție a scrisului de presă: prezentarea vieții sub toate formele ei, în toată amploarea și în toate circumstanțele”. Adevăratul ziarist este cel care face reportaj. Reportajul este regele presei și genul celor talentați, cu un bun și inspirat condei. Vine dinspre literatură și îmbină munca de teren cu forța evocării și travaliul scriitoricesc, observația cu povestea, subiectivismul unor gânduri cu autenticitatea de trăire a unui personaj.

Unii cercetători numesc reportajul felie de viață. „Alții îl asociază oricărei mărturii de la fața locului, așa cum face audiovizualul francez, când orice știre transmisă de un corespondent este numită reportaj semnat de…”. În Dicționarul Explicativ al Limbii Române, definiția subliniază importanța documentării directe, la sursă: specie publicistică, apelând adesea la modalități literare de expresie, care informează asupra unor situații, evenimente de interes general sau ocazional, realități geografice, etnografice, economie etc., culese de obicei de la fața locului.

Pentru Michel Voirol, reportajul înseamnă un „text menit să-l facă pe cititor să vadă, să audă, să simtă ceea ce ziaristul a văzut, a auzit, a simțit”. Jean-Paul Sartre dă reportajului o definiție mai puțin metaforică: capacitatea de a sesiza intuitiv și instantaneu semnificațiile și abilitatea de a le regrupa apoi, pentru a oferi cititorului ansambluri sintetice ce pot fi descifrate imediat. După Jean-Dominique Boucher, reportajul este o istorie povestită, arta de a povesti și de a construi povești cu care suntem contemporani, un mod de a atribui semnificații unei povești reale, o formă în care este reprodus un eveniment, o stare de spirit, o atitudine, un reflex al reporterului. Reportajul necesită o documentare, o analiză și o evaluare atentă. Abordarea sa începe cu o schiță și se finalizează cu un scenariu. Înainte de toate, reportajul trebuie să informeze.

Sportivii și evenimentele sportive au fost întotdeauna subiecte potrivite pentru realizarea unor reportaje profesioniste. Există mereu un șir constant de reportaje care așteaptă să acapareze atenția jurnalistului sportiv. Spre exemplu, putem transforma activitățile zilnice ale sportivilor, problemele de comportament ale jucătorilor sau ale fanilor sau semnarea contractelor de sponsorizare în reportaje vii și de interes.

În sport și nu numai, reportajul începe cu o concluzie sau cu o declarație despre lucrurile esențiale pe care cititorul simte nevoia să le afle. Apoi, continuă să furnizeze informații suplimentare, ca să justifice și să explice ce s-a spus în primele paragrafe. Ca să realizeze un reportaj de succes, reporterul sportiv trebuie să facă față unor exigențe specifice muncii de teren. Trebuie să se documenteze foarte bine, indiferent dacă este vorba despre un meci de fotbal din Liga a IV-a sau unul din Liga Campionilor, trebuie să verifice sursele de informații într-un mod riguros, să fie cât mai obiectiv, să ajute cititorii să înțeleagă cât mai bine evenimentul. Reporterul are roluri multiple în construcția unui reportaj. El este martorul privilegiat al evenimentului („ochii și urechile” publicului), își activează receptorii personalității sale pentru a intra cât mai bine în atmosferă și pentru a comunica cu sportivii, cu fanii. Astfel, jurnalistul sportiv are suficiente motive ca să aducă în fața cititorilor texte cât mai simple și coerente.

Un bun reportaj este fundamentat pe o gamă largă de surse și cuprinde detalii generale și analize. Într-un reportaj, elementele trebuie să fie structurate în mod logic, astfel încât să curgă totul ușor. Este bine, pentru a evita trunchierea reportajului cu elemente de context, să intercalăm aceste elemente pe parcursul reportajului, acolo unde este posibil. Spre exemplu, fraza: „Internaționalul portughez al echipei Real Madrid, Cristiano Ronaldo, a câștigat, pentru a doua oară consecutiv și a treia oară în carieră, Balonul de Aur, în cadrul unei gale desfășurate la Zürich.” Această frază oferă două elemente de context (Cristiano Ronaldo joacă la Real Madrid, a câștigat Balonul de Aur a doua oară consecutiv și a treia oară în carieră). „Această intercalare a informațiilor din context în structura reportajului nu lasă impresia unei atitudini de superioritate față de cititor”. De cele mai multe ori, mai ales în cazul reportajelor sportive, este dificil să apreciem volumul de cunoștințe pe care cititorii îl au. Spre exemplu, suporterii echipei Real Madrid știu deja multe detalii de context din reportajul despre câștigarea balonului de aur de către Cristiano Ronaldo. Însă, în aceeași măsură, este posibil și ca mulți oameni să nu cunoască anumite detalii. Așadar, este bine să strecurăm astfel de detalii într-un reportaj. În timp ce unora le spunem informații noi, altora le facem lectura mai ușoară citind lucruri pe care le știu deja. Având în vedere citatele, în cazul celor directe nu ar trebui să intervenim deloc, cu excepția cazurilor în care este nevoie să corectăm o greșeală sau să explicăm mai pe larg pentru o mai bună înțelegere a textului.

Scrierea reportajelor sportive ridică inevitabil întrebări și despre etica jurnalistică. „Unui ziarist i se permite foarte rar, dacă se întâmplă vreodată așa ceva, să apeleze la minciuni ori la înșelăciuni pentru a-și putea continua reportajul sau să-și înregistreze intervievații pe casetă audio sau video fără știrea acestora”. De multe ori, jurnaliștii preferă să abordeze într-un reportaj subiecte legate de initimitatea sportivilor. Sportivii sunt în vizorul publicului pentru că sunt premiați, talentați, iar mulți dintre ei primesc statutul de celebritate datorită presei. Așadar, interesul publicului pentru ei este mult mai mare în comparație cu interesul pentru un cetățean obișnuit. Chiar dacă activitățile lor sunt urmărite de jurnaliști îndeaproape, asta nu înseamnă că ei nu au dreptul la intimitate. „Indiscrețiile legate de băutură, droguri sau sex, care ar putea trece neobservate în cazul persoanelor obișnuite, pot deveni subiecte mari, deoarece organizațiile media concurează între ele pentru a obține noi dezvăluiri”. Observăm că linia care delimitează dreptul la intimitate de dreptul publicului de a cunoaște este foarte subțire, iar numeroase discuții despre etica jurnalistică se referă la punctul în care ea ar trebui trasată.

I.4 Editorialul sportiv

Editorialul este coloana vertebrală a unei publicații și reprezintă punctul de vedere al patronatului. Într-un editorial este tratată o temă foarte importantă pentru comunitate. Editorialul presupune asumarea unei opțiuni, exprimarea unei atitudini clare, indiferent că vorbim de un punct de vedere pro sau contra. Cel care scrie un editorial trebuie să fie o persoană îndreptățită profesional. Există câteva principii de bază ale editorialistului: editorialele nu trebuie să cuprindă jumătate din adevăr; editorialistul nu trebuie să își înșele niciodata, conștient, cititorul; nu trebuie să distorsioneze o situație și nici să pună o persoană într-o lumină falsă; editorialistul trebuie să exprime concluzii obiective bazate pe fapte; nu trebuie să scrie motivat de interesul personal; trebuie să știe că nu este perfect; trebuie să dea cuvântul și celor care nu sunt de acord cu el; editorialistul trebuie să își revizuiască cu regularitate concluziile; nu trebuie să ezite să își corecteze informațiile atunci când este nevoie; ar trebui să aibă curajul convingerii bine fundamentate și o filozofie democratică asupra vieții; nu trebuie să scrie și să publice ceva ce contravine conștiinței sale; editorialistul trebuie să își sprijine colegii în parcursul lor profesional. Reputația lui este și a lor, și invers.

Editorialul este un text argumentativ și, astfel, cea mai frecventă formă a sa este cea demonstrativă. Editorialistul trebuie să respecte cele trei tipuri de unitate a textului: unitatea de subiect (știre, eveniment, detaliu) unitatea de reacție (pro sau contra) unitatea de argumente (în ce măsură faptele susțin punctul de vedere, mesajul și concluzia).

Unul dintre cei mai cunoscuți editorialiști sportivi din România este Ovidiu Ioanițoaia. Zilnic, acesta scrie editoriale în publicația Gazeta Sporturilor. În editorialele sale, Ioanițoaia își prezintă punctul de vedere despre subiectele de actualitate, în special despre evenimentele din fotbal. „Craiova încă nu, Steaua în jos!”, „Ghencea, politica pumnului în gură”, „Steaua buimacă”, „Arbitrul, inamicul public!?” sunt doar câteva dintre editorialele sale. Fotbalul românesc este principalul subiect pe care Ovidiu Ioanițoaia îl abordează în editoriale.

I.5 Comentariul sportiv

Dacă editorialul exprimă punctul de vedere al unei publicații față de o problemă, în comentariu autorul își asumă în totalitate mesajul. Comentariul aparține unui autor bine informat, chiar specialist în domeniul pe care îl abordează. Comentatorul emite judecăți de valoare, creează direcții de interpretare a unui eveniment, contextualizează, explică și oferă mai multe informații despre subiectul pe care îl abordează. Decebal Rădulescu este unul dintre jurnaliștii care adesea comentează anumite subiecte. Unul dintre cele mai citite comentarii ale sale are ca titlu: „Ponta a vrut să se folosească de imaginea lui Halep în campanie, dar ea l-a refuzat”. În comentariul său, Decebal Rădulescu oferă un context: „În perioada 2-16 noiembrie, premierul Victor Ponta i-a făcut presiuni Simonei Halep pentru un meci de imagine. Schimbul de mingi ar fi urmat să aibă loc la clubul Stejarii, club care aparține omului de afaceri Ion Țiriac. Refuzat la început, Victor Ponta și cei din staff-ul său au insistat până când Simona le-a explicat că este accidentată și că în perioada aceea nu are voie să facă mișcare. Ultimul care a încercat s-o convingă să-l ajute în campania electorală a fost chiar premierul.” După ce contextualizează informația, Decebal Rădulescu o comentează: „Ghinion însă! Fata de 23 de ani a înțeles că familia ei trebuie să trăiască într-o altă lume. Doar ea și Gheorghe Hagi nu și-au vândut iubirea pe care românii le-au dăruit-o doar lor. Nu vreunui politician. Știți ce a cîștigat Duckadam care a votat Ponta? Sau Szabo? Sau Iordănescu sau Năstase Ilie sau toți cei de la cor care au organizat vineri, înainte de alegeri o șușă la care l-au invitat și pe Ponta? Au câștigat dispreț (…) BRAVO, SIMONA! Am înțeles de ce faci parte dintr-o altă galaxie!”.

I.6 Cronica sportivă

În viziunea lui Michel Voirol cronica este „un articol de comentariu personalizat, redactat de un condei cunoscut și a cărui apariție este constantă”. Structura unei cronici sportive trebuie să atingă următoarele puncte: fixarea evenimentului (cine?, unde?, când?), prezentarea succintă a subiectului (cine cu cine joacă și în ce competiție), evidențierea elementelor pe care se întemeiază viziunea (scene, replici etc.), noutatea viziunii și prezentarea sistemului de referință (în raport cu ce alte viziuni sau spectacole, prin ce idei este nouă viziunea) , aprecierea generală (subiectivă sau întemeiată pe alte opinii) , atitudinea publicului (număr de spectatori, modul lor de manifestare, comentarii). Eduard Apostol (Gazeta Sporturilor), Remus Răureanu (Gazeta Sporturilor) sau Florin Caramavrov (Prosport) sunt doar câțiva dintre jurnaliștii din presa românească care scriu cronici sportive.

I.7 Feature-ul sportiv

„Features sunt specii jurnalistice de mai mare amploare, care le permite autorilor să trateze un subiect sau să analizeze o persoană în profunzime, de mai multe ori, cu stil și inteligență”. Un feature permite alocarea unui spațiu mai mare pentru informații generale și, totodată, mai multe comentarii și o analiză amănunțită. Având în vedere că un feature trebuie să mențină interesul cititorilor mai mult timp, el trebuie scris într-un stil cât mai atrăgător. Practic, trebuie să fie scris într-un stil mai colorat decât știrile. Această specie jurnalistică poate avea mai multe tipuri de introduceri: intro în cădere (în acest caz, punctul culminant întârzie, iar cititorul se întreabă care este subiectul, subiectul urmând să fie dezvăluit în text: „La 5-2 și 15-40, când Serena avea două mingi de 3-5 și apoi serviciul, ceea ce putea complica meciul considerabil, Simona a gestionat punctele cu o maturitate fenomenală, conducând cu calm schimburile și silind-o pe Serena să greșească.”), intro cu citate („Too strong for me Simona, today!” O să mai auzim asta în lunile următoare. Timea Bacsinszky, adversara Simonei în finala de la Shenzhen, nici măcar n-a avut timp să se supere în ora și ceva în care Simona a spulberat-o.), intro istoric („Toți cei care își amintesc de ultima dată când Giants au câștigat Cupa vor beneficia de un bilet la finala de mâine pentru că se împlinesc șaptezeci de ani de când au ridicat trofeul.”), intro prin contrast („Deși sunt cei mai buni doi fotbaliști ai lumii și cei care au monopolizat Balonul de Aur în ultimii șapte ani, Cristiano Ronaldo și Leo Messi nu s-au votat niciodată unul pe celălalt.”) și intro cu întrebare („Cum arată fiul lui Cristiano Ronaldo și cât de tare pare să îi calce pe urme? Au trecut trei ani de când unul dintre cei mai cunoscuți fotbaliști ai planetei, Cristiano Ronaldo, a devenit tată și se pare că acesta face tot posibilul să rămână modelul fiului său.”).

În corpul unui feature, jurnalistul sportiv trebuie să ofere detalii, să creioneze imaginea celor implicați, să analizeze consecințele unui anumit eveniment, să prevadă ce se va întâmpla în viitor. Într-un feature, ultimul paragraf este cel mai puțin important, acest paragraf trebuie să lase o impresie plăcută de circularitate, asemenea ultimului paragraf dintr-un roman.

Deși complex, jurnalismul sportiv se îmbină și cu alte domenii. Din ce în ce mai des se vorbește despre combinația dintre politică și sport. Finanțatorii echipelor sportive sunt, de cele mai multe ori, și oameni politici. Gheorghe Pinalti (fost primar și președinte de club la echipa de fotbal Ceahlăul Piatra-Neamț), George Becali (fost parlamentar european, fost președinte Partidul Național General și patronul echipei Steaua București), Silvio Berlusconi (fost prim-ministru al Italiei, actual conducător al partidului politic Forza Italia, proprietar al unui imperiu media, deținător al echipei AC Milan) sunt doar câțiva dintre cei care au îmbinat politica cu sportul. Și asta pentru că sportul înseamnă faimă. Această faimă s-a văzut în cariera politică pe care fiecare dintre cei enumarați mai sus au urmat-o. În principal, toți dintre ei au ajuns în funcții politice cu ajutorul cetățenilor care i-au votat la anumite alegeri doar pentru că îi cunoșteau din lumea sportului.

Sunt cazuri în care jurnalismul sportiv se îmbină și cu mondenul. Așa cum spuneam la început, sportivii sunt unele dintre cele mai cunoscute și mai bine plătite persoane din lume. De altfel, sunt foarte cunoscute situațiile în care anumiți suporteri s-au transformat în fani ai anumitor sportivi. Nu este un lucru ieșit din comun să vedem tineri care se îmbracă la fel ca Adrian Mutu sau ca David Beckham, care se tund precum Cristiano Ronaldo sau care driblează mingea la fel ca Zlatan Ibrahimovic. Așa că este ceva normal ca fanii să le urmărească sportivilor orice mișcare. Spre exemplu, Cristian Tănase este unul dintre cei mai iubiți fotbaliști din echipa de fotbal Steaua București. Pe lângă performanțele sale, în presă sunt și informații legate de viața sa personală. Dintr-o știre de pe site-ul gsp.ro, aflăm că Tănase „a ales să-și petreacă sărbătorile finalului de an într-o locație exotică. A luat-o cu el și pe fotomodelul Alexandra Damaschin, iubita sa de aproape patru ani de zile. Aceasta a făcut senzație pe plaja din Maldive, când a apărut în costumul de plajă sexy”.

În urma celor arătate mai sus, jurnalismul sportiv a cunoscut o dezvoltare rapidă în mass-media. În prezent, nu mai este scris doar în ultimele pagini ale ziarelor. Este dorit și căutat de către cititori, telespectatori sau ascultătri. În presa de astăzi, de cele mai multe ori, jurnalismul sportiv este atractiv și oferă o imagine de ansamblu, dar mai ales detaliată, a evenimentelor sportive.

Capitolul II. INTERVIUL SPORTIV

„În 1990, la puțin timp după ce am obținut banii necesari înființării unui săptămânal de informații, am organizat un concurs pentru ocuparea posturilor de redactori. Au venit destui candidați cu care am avut o discuție înaintea probelor propriu-zise. Majoritatea, în clipa în care li s-a spus că aveau de făcut un interviu și un reportaj până a doua zi, au întrebat: Cu cine TREBUIE să facem interviul?”. Această întrebare presupune două lucruri importante: un reporter bun nu așteaptă să i se spună pe cine să intervieveze; un interviu nu se face din capriciul unei redacții, el este rezultatul mai multor condiții, dintre care contextul contează foarte mult.

De pe internet aflăm că interviul este specia care informează și elucidează prin intermediul unui dialog și că a apărut ca urmare a neastâmpăratei curiozități a omului, a dorinței sale de cunoaștere. Primul dicționar mediatic în limba română definește interviul drept cea mai importantă tehnică prin care se culege informația, iar apoi fixează interviul ca gen: un dialog în care jurnalistul propune întrebări, iar interlocutorul său răspunde.

Ken Metzler dă o definiție conform căreia „interviul este o conversație, de obicei între două persoane, pentru a obține informație în beneficiul unei audiențe nevăzute”. El mai scrie că, adesea, interviul este un schimb informațional care poate da naștere unui nivel de înțelegere la care, singură, niciuna dintre părți, nu ar putea ajunge. Henri Montant spune că interviul este demersul unui ziarist care pune întrebări unei persoane competente într-un anumit domeniu pentru a-l face să-și exprime opiniile despre un subiect anume, totul fiind destinat publicării în stil direct. La rândul lui, Ronald Barthes definește interviul drept „agresiunea omului de către om” și precizează că nimeni nu acceptă ca un alt om să îi pătrundă cu ușurință în intimitatea gândurilor, a sentimentelor sau a amintirilor. Această pătrundere este posibilă numai prin provocare sau enervare.

Cercetătorii americani sunt de părere că interviul este un dialog cu scop premeditat, iar în final obținem nu doar un schimb de păreri, ci și de comportamente. Tot din literatura de specialitate americană mai aflăm că interviul este o comunicare în care niciunul dintre interlocutori nu deține controlul exclusiv asupra comportamentului celuilat, iar unul dintre ei, dacă vrea, poate să blocheze comunicarea. „Uneori, interviul poate semăna cu o conversație, dar nu este; uneori poate fi amuzant să îl ascultați, ori să participați la el, dar nu acesta este rostul lui. Interviul are un singur scop: obținerea unor informații.” Interviul trebuie să aibă un scop clar, cu specific jurnalistic.

Atât ca gen, cât și ca mijloc de documentare, interviul este esențial în presă. Jurnalistul intervievează, cere lămuriri, discută oriunde și oricând. Este important de punctat că nu oricine are talentul de a face un interviu. Nu toți oamenii pot fi plăcuți de la prima vedere, nu toți pot câștiga încrederea celorlalți. De cele mai multe ori, atunci când jurnalistul realizează un interviu se confruntă cu două situații: „logoreea interlocutorului sau, dimpotrivă, ostilitatea sa.” Sunt rare cazurile în care interviurile decurg ca la carte, fără incidente, fără refuzuri. Însă, cu talent și pricepere, reporterul va reuși să iasă cu bine din orice situație.

II.1 Tipologia interviului

La fel ca alte genuri jurnalistice, interviul este de mai multe feluri. Dacă accentul cade pe informația obiectivă livrată de interlocutor, avem un interviu de informare. Dacă urmărim să punem în prim-plan personalitatea interlocutorului, avem un interviu portret. Dacă miza cade pe mărturiile celui intervievat, avem interviu-mărturie sau evocare. Având în vedere aceste situații, școala jurnalistică franceză identifică cinci feluri de interviu: interviul-relatare, interviul-mărturie, interviul de opinie, interviul de analiză, interviul portret. Henry Montant vorbește despre: interviul-declarație, povestirea, explicația, documentarea, indignarea, interviul imaginar, portretul. În linii mari, interviurile nu se deosebesc prea mult între ele. Eventualele clasificări sunt strâns legate de amploarea convorbirii, de tematică și de unghiul de atac (ce urmărești să obții în final de la interlocutor). În niciun caz nu putem să numim interviu orice declarație, orice discuție de pe coridor.

Interviul prin telefon, interviul cu întrebări separate, amuzant sau umoristic sunt alte tipuri de interviu, sunt forme mai puțin întâlnite. Cel prin telefon este recomandat numai în situații urgente, se justifică doar în momente de criză. Michel Voirol crede că, în realizarea unui interviu, contactul direct este cel mai important. Cu interlocutorul în față, altfel ne vin ideile, altfel reținem și, mai ales, este important că vedem ticurile verbale și gestica. Nu este nevoie să ni le imaginăm. În toamna lui 2013, un jurnalist de la Adevărul a realizat un interviu cu și despre fostul jucător de tenis Ilie Năstase. În partea de început a interviului, în rândurile în care este prezentat interlocutorul, reporterul scrie: „În timp ce acordă acest interviu, Ilie Năstase învârte tot timpul pe masă, de colo-colo, o minge de tenis roasă, vai de capul ei.”

Recomandat rareori sau niciodată este și interviul cu întrebări separate. Practic, acesta presupune ca intelocutorul să creeze întrebările. Dintr-un asemenea interviu va dispărea spontanietatea și prospețimea, se va simți lipsa de reacție a jurnalistului. Sunt mulți oameni, în general personalitățile, care impun o asemenea regulă. Chiar și așa, trebuie să negociem anumite lucruri: să avem dreptul să reformulăm întrebările, să intervenim pe text, să tăiem anumite răspunsuri (detalii pe care noi, ziariștii, le consideram irelevante).

Chiar dacă oamenii le citesc cu plăcere, interviurile amuzante sau umoristice se realizează rar. În acest caz, datoria reporterilor este să-l provoace pe interlocutor, să îi pună întrebări inteligente, neașteptate sau chiar absurde (Vă numiți Marian Popescu. De ce?). Productive sunt și întrebările care încep cu „dacă”. În toamna lui 2014, am luat și eu un interviu unui mare sportiv. Prima întrebare care mi-a trecut prin minte în momentul în care l-am avut în față pe fostul fotbalist Rodion Gorun Cămătaru a fost următoarea: „Cămătaru a fost vreodată mic?”. Nu numai că l-am făcut să râdă, dar mi-a dat și un răspuns demn de a-i face și pe alții să se amuze: „Bineînțeles, altfel n-aș fi fost aici (râde).” De altfel, Ilie Năstase își aduce și el aminte că uneori jurnaliștii mai pun și întrebări stupide: „După altă ceremonie de premiere dureroasă, am ieșit de pe teren pentru a înfrunta presa. Este groaznic să fii obligat s-o faci, dar acela era sistemul. Din anumite puncte de vedere, e mai bine să dai interviurile de după meci imediat ce ieși de pe teren, așa cum se procedează în prezent, decât după ce ai făcut duș și ai avut timp să te gândești la partidă, ca în cazul meu. Îmi amintesc că la conferința de presă cineva m-a întrebat dacă eram dezamăgit. Nu, am răspuns, sunt foarte fericit. Următoarea întrebare stupidă, vă rog!”.

Intervievarea surselor incomode, intervievarea surselor evazive și ostile, conferințele de presă și interviurile cu personalități este clasificarea pe care o face David Randall. Sursele incomode sunt cei intimidați de jurnaliști. În general, oamenii nu sunt obișnuiți să aibă de-a face cu presa. Uneori, chiar și cei care sunt obișnuiți cu reporterii, refuză să vorbească de teamă să nu își piardă slujbele sau din cauza altor repercusiuni. Primul lucru pe care trebuie să îl facă jurnalistul când întâlnește o sursă incomodă este să o convingă să accepte realizarea interviului. Apoi, este de ajuns, să fim prietenoși, joviali, să aducem în discuție dreptul oamenilor de a ști și cât de importantă este informația pe care respectiva sursă o știe. Este important să alegem cu atenție locul în care vom intervieva sursa incomodă. Trebuie să ne gândim ce loc este potrivit, astfel încât să se simtă, dacă nu în largul ei, cât de cât bine. În momentul în care stabilim locul interviului, ar fi bine să ne treacă prin cap următoarele întrebări: Într-un bar?, În redacție?, La restaurant?, În parc?, Pe terenul de fotbal? etc, iar după o temeinică documentare să găsim răspunsul. După ce am stabilit locul întâlnirii, este bine de știut că nu este recomandat să scoatem carnetul de notițe imediat cum am dat ochii cu sursa. „Nimic nu-l va neliniști mai mult pe un subiect dificil decât un reporter care dă buzna în cameră, cu carnețelul deschis, pregătit să noteze fiecare cuvințel.” Dacă vom scoate ușor carnetul din buzunar sau din geantă, în momentul în care interlocutorul este relaxat, cu siguranță interviul va decurge așa cum ne dorim. „Puteți chiar să spuneți ceva de genul: Știți, am o memorie groaznică, vă deranjează dacă iau câteva notițe?”

În interviurile care relatează anumite fapte este bine să reconstituim cronologia întâmplărilor. Când vorbim cu oameni care cunosc în detaliu ce s-a întâmplat, este indicat să orientăm discuția către începutul evenimentului sau chiar către momentul anterior. Nu trebuie să ne jenăm să repetăm întrebarea Și apoi ce s-a întâmplat?. Secvențele unei întâmplări trebuie să fie foarte clare. Acest sfat este esențial în cazul unor subiecte precum accidentele. Dacă noi, reporterii, nu suntem capabili, la sfârșitul intervievării, să avem în minte filmul unei întâmplări minut cu minut, detaliu cu detaliu, înseamnă că există goluri de informare. De asemenea, este bine să cerem ca anumite pasaje să fie povestite mai rar. Anumiți oameni pot să devină agitați atunci când vorbesc despre un accident sau o întâmplare care i-a marcat. În acest caz, este indicat să le cerem cât mai multe amănunte. Îi putem întreba ce au văzut, ce au simțit, ce au auzit, unde stăteau, cu ce erau îmbrăcați, cum era vremea, despre culori, mirosuri, zgomote. Însă, nu trebuie să îi lăsăm să ne poarte cu vorba. De multe ori, avem tendița să povestim mai mult decât a fost sau să intrăm în detalii care nu au nicio legătură cu subiectul.

Jurnaliștii stau de vorbă cu oameni din toate domeniile. De aceea este important să îi rugăm pe interlocutorii noștri să ne explice termenii de jargon. Mulți dintre ei folosesc un limbaj tehnic. „Fiecare industrie, companie sau birocrație își dezvoltă fraze care să camufleze realitatea. O linie aeriană va vorbi despre un flux scăzut de călători când realitatea este că lumea nu prea vrea să zboare cu avioanele sale”. Un jucător de baschet va spune că a reușit un double-double când, de fapt, vrea să zică că a dat zece puncte și a recuperat mingea de zece ori. Într-un interviu pentru prosport.ro, Irina Spîrlea i-a povestit jurnalistului cea mai frumoasă amintire a ei din tenis:„un moment apropiat sufletului meu rămâne victoria împotriva Gabrielei Sabatini de la Roma, din 1994. Ea avusese bye în runda inaugurală și victoria obținută în fața ei mi-a dat aripi.” În această situație, reporterul trebuie să le explice oamenilor că a avea bye în runda inaugurală la tenis înseamnă a începe un turneu din runda a doua, fără să joci în prima, datorită unei facilități oferite de organizatorii competiției. Așadar, trebuie să explicăm cuvintele, să întrebăm care este semnificația termenilor.

II.2 Interviul sportiv în presa scrisă

În presa scrisă trebuie să avem în vedere că cititorii nu-l aud și nu-l văd pe cel intervievat. Astfel că imaginația este un factor important de care trebuie să ținem cont, este cea prin intermediul căreia oamenii intervievați ajung la cititori. De cele mai multe ori, imaginației îi sare în ajutor fotografia reprezentativă, însă, nu mereu, aceasta spune totul despre viața personală și profesională a personajului, despre subiectul de discuție dintre interlocutor și jurnalist. Aici, intervine talentul reporterului de a reda în scris cele mărturisite de intervievat.

În presa scrisă, interviul este format din titlu, șapou, întrebările reporterului, răspunsurile interlocutorului și intertitluri. „Titlul constituie partea cea mai grea a meseriei de jurnalist. Nicăieri altundeva nu se concentrează laolaltă atât de multe probleme în atât de puține cuvinte.” Mai exact, titlul trebuie să conțină un mesaj clar, să aibă o strânsă legătură cu textul, să fie corect formulat și ușor de înțeles, să fie atractiv, incitant, să dea cititorului un imbold spre lectură. Un interviu, în presa scrisă, poate avea mai multe tipuri de titlu: titlu-cuvânt (este format dintr-un substantiv articulat sau nearticulat sau din alte părți de vorbire), titlu-sintagmă („Idolul Raul”), titlu-enunț („Craioveanul care câștigă bani din jucat FIFA”), titlu-citat (este format dintr-o replică a intervievatului: „În copilărie visam să fiu polițist, dar este mai bine fotbalist”).

Un alt element specific important este lead-ul sau șapoul. Acesta diferă în funcție de tipul de interviu. În presa scrisă, „între titlu și articol, este eficace prezența unei etape intermediare, respectiv șapoul. Acesta are o funcție dublă: informativă și incitativă. Șapoul nu este primul paragraf al articolului. Este un text autonom, specific, redactat în anumite limite, uneori prezentat pe un alt format pentru a echilibra vizual pagina. Nu este nici un simplu rezumat”. Principalul rol al lead-ului este acela de a spune cititorului de ce acest interviu cu această persoană, acum. Șapoul poate cuprinde răspunsurile la întrebările cine?, ce?, unde?, când?, iar interviul propriu-zis să arate de ce?, cum?în ce circumstanțe? s-a petrecut evenimentul. Spre exemplu lead-ul „Cristi Ganea este un ardelean ușor atipic de 21 de ani. Molcom în viața de zi cu zi, dar aprig și fâșneț pe teren. Cea mai mare parte din perioada junioratului și-a petrecut-o în străinătate, iar din vara anului trecut joacă la Universitatea Craiova. Are puțin peste 1,70 înălțime, vorbește calm, este „moale”, așa cum îi place lui să spună, iar unul dintre visurile sale este să promoveze în prima ligă cu Știința”, oferă atât informații esențiale despre jucător, cât și determină cititorul să lectureze întreg interviul. Un alt exemplu de lead incitativ este: „Nu prea mai are sens să-i facem prezentări lui Sorin Cârțu. Fie că a fost jucător sau antrenor, numele său se confundă nu doar cu Universitatea Craiova, ci cu cele mai mari performanțe ale acesteia. Membru de bază al Craiova Maxima și principal artizan al eventului în ’91, Cârțu a revenit pe banca Științei, alături de Săndoi, și, aproape imediat, a și bifat noi recorduri: 17 meciuri fără înfrângere în campionat. Cu Cârțu și Săndoi, Universitatea e de nebătut. Care sunt explicațiile acestei forțe? Încercăm să le găsim în interviul de mai jos.”

În cazul în care vorbim de un interviu de dimensiuni mari, două-trei pagini, textul poate fi spart în fragmente numite blocuri de text. Practic, textul este spart cu ajutorul unor intertitluri. Intertitlurile trebuie să cuprindă fie o frază atractivă rostită de interlocutor („Mă văd la Craiova la anul, și la anul, și la anul), fie o frază care să exprime o concluzie la care a ajuns jurnalistul în urma discuției cu intervievatul. Este bine de știut că, în textul publicat, ultimul cuvânt trebuie să-i revină intervievatului.

În presa scrisă, așa cum spuneam mai devreme, fiecare material jurnalistic, este însoțit de o fotografie reprezentativă. În cazul interviului, vorbim de una sau mai multe fotografii, în funcție de mărimea textului, cu cel pe care îl intervievăm. Este recomandat ca într-una dintre imagini, interlocutorul să fie singur, iar fotografia să fie clară. În restul imaginilor, intervievatul poate să apară alături de prieteni, familie, alături de obiectele pe care le prețuiește etc. Practic, prin intermediul imaginilor și al textului, trebuie să conturăm viața interlocutorului nostru, astfel încât cititorii să-i înțeleagă pe deplin povestea.

De asemenea, în presa scrisă, spre deosebire de televiziune sau de radio, cititorii se pot întoarce oricând asupra textului pentru a reciti pasajele preferate sau pentru a înțelege mai bine informația dacă anumite detalii nu le sunt clare.

II.3 Interviul sportiv în televiziune

Și în televiziune, la fel ca în presa scrisă sau în radio, interviul este o sursă majoră de informații. „Pe lângă principiile comune celor trei medii, audiovizualul adaugă acestui gen o serie de particularități ce privesc deopotrivă conceperea interviului, forma în care va fi prezentat, precum și modul concret de realizare.” Unele dintre particularitățile pe care le oferă mediul audiovizual interviului constituie o șansă în plus, altele fac mai dificilă munca jurnalistului. Este important ca reporterul să le folosească pe unele și să le atenueze pe altele. Cele mai importante elemente de noutate pe care le auduce interviul de televiziune în raport cu cel din presa scrisă sau din radio sunt:

Informația vizuală – în primul rând persoana intervievată este văzută. Telespectatorii îi văd gesturile, expresia chipului, văd cum este îmbrăcată. Toate aceste elemente reprezintă un discurs care se suprapune celui verbal și care, pe acesta din urmă, fie îl întărește, fie îl contrazice. La televizor, foarte important este și locul în care se realizează interviul. Oamenii văd dacă locul pe care l-a ales jurnalistul este adecvat sau nu temei de discuție. Bine ales, el mărește gradul de interes și oferă un plus de autenticitate. Spre exemplu, un jurnalist a realizat un interviu cu fostul jucător de tenis și actual om de afaceri Ion Țiriac. Locul ales? Muzeul de mașini Țiriac Collection. După cum bine știm, Țiriac este pasionat de mașini, astfel că i-a fost ușor să se destăinuie într-un loc familiar, creat de el însuși. Interviul a stârnit reacții pozitive atât datorită personajului, cât și locului ales de câtre reporter. Spre exemplu, o persoană mărturisește că „l-am privit cu mare plăcere” pentru că este „un interviu bine realizat”, cu „muzică frumoasă, imagini foarte inspirate și un Ion Țiriac dispus să povestească”. Un alt om scrie că interviul este „frumos amplasat, frumos filmat, frumos montat… ca pentru un mare om! Bravo!”.

Informația auditivă nonverbală – afirmațiile interlocutorului sunt nuanțate de intonație, de ritmul în care vorbește, de forța pe care o transmite vocea sa, de eventualele ezitări și pauze.

Tehnica de televiziune – echipa de filmare, camera și toate elementele care țin de tehnică creează un cadru artificial pentru dialog. Acest cadru, într-o oarecare măsură, afectează firescul comunicării. Practic, cei intervievați vor fi mai puțin naturali. Excepție fac, însă, persoanele publice. Spre exemplu,căpitanul echipei Real Madrid, Iker Casillas, și-a sărutat iubita, jurnalista Sara Carbonero, în direct, în timp ce aceasta îi lua un interviu după finala Cupei Mondiale, câștigată de spanioli, scor 1-0, în fața Olandei.

Prelucrarea limitată a înregistrării – „spre deosebire de presa scrisă, interviul de televiziune nu poate fi redactat decât printr-o mică măsură, prin fonotecare, adică prin scurtarea lui.” Este imposibil ca intervievatul să vadă forma finală a interviului și să facă eventuale modificări ca să completeze, să corecteze sau să nuanțeze o informație. La televizor, nu sunt posibile reformulări ale unei idei.

Interviul de televiziune se poate lua fie când jurnalistul dorește să afle informații și astfel caută un intelocutor, fie când are ocazia să stea de vorbă cu o personalitate și atunci caută o temă potrivită. În primul caz, reporterul pornește de la o problemă importantă pentru comunitate, în al doilea de la o persoană cunoscută de către oamenii obișnuiți. Dacă ne aflăm în prima situație și avem tema, trebuie să avem în vedere mai multe criterii atunci când alegem persoana pe care vrem să o intervievăm. Trebuie să ținem cont dacă este implicată în subiectul pe care dorim să-l abordăm, dacă are competența necesară să discute despre un anumit domeniu, dacă reprezintă o instituție sau face parte dintr-o anumită categorie de oameni, dacă are charismă, vorbește bine și este un intelocutor plăcut. Dacă ne aflăm în cea de-a doua situație, avem persoana și căutăm tema, să nu uităm că tema trebuie să prezinte interes atât pentru interlocutor, cât și pentru telespectatori. Indiferent dacă vorbim despre un interviu pe care îl pregătim din timp, fie dacă vorbim despre unul care se decide pe moment, trebuie să înțelegem subiectul și să știm clar ce vrem să obținem de la intervievat.

În funcție de modul în care are loc întâlnirea dintre echipa de televiziune și persoana intervievată, interviul de televiziune se ia în următoarele situații: interviul planificat – se desfășoară fie în studio, fie pe teren, în urma unei înțelegeri prealabile între jurnalist și interlocutor; interviul în așteptare – presupune intervievarea persoanelor publice pe care jurnaliștii le-au așteptat, de exemplu, la sfârșitul unui eveniment important pentru a-i întreba în legătura cu ce s-a discutat sau s-a întâmplat la respectivul eveniment. Astfel de interviuri au loc pe hol, pe scări, sub presiunea timpului și a celorlalți reporteri. În general, la astfel de interviuri, se pun două-trei întrebări, direct la subiect; interviul neplanificat – se realizează pe loc cu ocazia unor evenimente precum: premiere, vernisaje, expoziții, greve, proteste etc.; interviul întâmplător – se ia atunci când are loc un accident, un incendiu. Se pun întrebări celor implicați direct sau martorilor; interviul smuls – reporterul împreună cu operatorul abordează direct persoana pe care dorește să o intervieveze și despre care presupune sau știe că nu vrea să răspundă la întrebări. Spre exemplu, dacă un om iese dintr-o clădire și nu se oprește, reporterul îl va urma și va încerca să-l forțeze să răspundă la întrebări. Uneori, chiar și tăcerea poate fi un răspuns, iar secvența filmată va fi prezentată telespectatorilor ca atare; interviul cu camera ascunsă – este o variantă a celui anterior, doar că, de data aceasta, nu se filmează la vedere. Camera fie este ascunsă, de exemplu în haină sau în sacoșă, fie se folosesc minicamere speciale.

Tipologia interviului de televiziune

Având în vedere scopul și funcția interviului, se conturează mai multe tipuri de interviu.

Interviul de informație – este interviul care oferă date, informații, relatări, precizări sau descrieri de la persoane implicate în anumite eveneminte. Un exemplu concret ar fi interviul luat lui Gheorghe Hagi, fost fotbalist și antrenor al propriei echipei de fotbal FC Viitorul, după ce echipa sa a câștigat împotriva celei din Piatra-Neamț. Acesta a mărturisit că meciul cu Ceahlăul Piatra-Neamț a fost unul greu, că din cauza acestei partide a existat o presiune pentru echipa sa. Hagi a mai vorbit și despre următorul meci, cu Mediaș. Fostul fotbalist a declarat că, înainte de fiecare meci, analizează echipa adversă și creează o strategie. De asemenea, a anunțat că la meciul de la Mediaș va reveni în calitate de antrenor, după o perioadă în care a fost suspendat.

Interviul de interpretare – în acest caz, un specialist sau un comentator specializat analizează, explică și interpretează un fapt pe care îl încadrează în context. Respectivul specialist sau comentator nu își expune propriile opinii, ci oferă doar informația pe care ar prezenta-o oricare alt specialist în domeniu, astfel încât publicul să înțeleagă despre ce este vorba și să-și formeze singur o părere. Specialistul trebuie să fie imparțial și să nu influențeze telespectatorii. „Acolo unde există puncte de vedere diferite, el le va prezenta corect pe toate, fără să-și exprime propria opțiune”. Deseori, fostul arbitru Ion Crăciunescu comentează fazele controversate ale meciurilor. Acesta fie este prezent în studiouri, fie este intervievat prin telefon. Spre exemplu, după ce, în urma unei lovituri de la 11 metri, Steaua a ieșit victorioasă în meciul cu Universitatea Craiova, Ion Crăciunescu a spus într-o emisiune de televiziune că, de fapt, nu a fost penalty pentru steliști. „Eu, în seara asta, nu aș fi dat penalty. Depinde ce contact a fost și depinde când s-a produs. Oricum un contact ca ăla nu ar fi putut produce căderea jucătorului”, a declarat Crăciunescu în direct, prin telefon, într-o emisiune de televiziune.

Interviul de opinie și comentariul – în acest caz este evidențiată opinia personală a interlocutorului. Spre exemplu, într-un interviu, editorialistul Cristian Tudor Popescu a fost întrebat dacă tenismena Serena Williams este un robot. Acesta a spus că sportiva este o ființă umană pentru cine a avut curiozitatea să se uite mai atent la ea în timpul meciurilor și după meciuri. Totodată, CTP a punctat că în meciuri Serena este foarte impulsivă. „Am văzut-o făcând chestii îngrozitoare”, a spus editorialistul în timp ce povestea ce i-a făcut tenismena unei arbitre chinezoaice care a avut îndrăzneala să strige footfault. Pe de altă parte, a spus comentatorul, Serena poate să fie și extrem de caldă, foarte umană, inclusiv cu adversarele față de care nu afișează o atitudine disprețuitoare.

Interviul emoțional – scoate în evidență starea de spirit a persoanei intervievate. Prin acest tip de interviu ne propunem să arătăm bucuria celui care a câștigat un concurs, spaima celui care a supraviețuit unui accident, furia sau revolta celui care a trecut printr-un conflict. Spre exemplu, pugilistul Lucian Bute a fost intervievat de mai mulți jurnaliști după prima sa înfrângere din carieră. Acesta a vorbit despre meci cu pomeții umflați și ochii negri. Bute le-a spus reporterilor că adeversarul său, Carl Froch, „lovește, lovește destul de puternic”.

Interviul de atmosferă – un loc sau un eveniment este descris prin felul în care vorbește cel intervievat, prin felul în care este îmbrăcat, prin mimica sa. În acest tip de interviu ceea ce se spune este mai puțin important. Este un interviu de culoare.

Interviul de promovare – scopul acestui tip de interviu este atragerea atenției telespectatorilor cu privire la un eveniment cultural (premiera unui spectacol, lansarea unei cărți, vernisajul unei expoziții etc.), la un eveniment sportiv (un concurs internațional), social (inaugurarea unei instituții de caritate). Un exemplu concret ar fi organizarea competiției Centura de aur la Craiova. Ca oamenii să afle mai multe detalii despre acest eveniment a fost intervievat președintele Federației Române de Box, Leonard Doroftei. După ce a povestit cât va dura evenimentul, ce sportivi se vor bate în ring și de ce a fost organizat la Craiova, Doroftei a mărturisit, în glumă, că se va face o tombolă, iar câștigătorii se vor lupta chiar cu el.

Interviul portret – are ca scop cunoașterea vieții persoanei intervievate, se urmărește conturarea personalității (sunt vizate copilăria, școala, activitatea, viața personală și profesională etc.). Un exemplu de interviu portret este cel făcut de criticul de film și realizatorul TV Eugenia Vodă, cu fostul fotbalist Gheorghe Hagi, în emisiunea Profesioniștii, difuzată pe TVR1. În debutul emisiunii, printre altele, Eugenia Vodă i-a spus lui Hagi: „Chiar mă gândeam să facem emisiunea noastră, dialogul nostru, nu pentru milioanele de fani, ci pentru cei care nu iubesc sportul, care ar vrea să vă cunoscă pentru că figurați în tot felul de topuri”.

Numărul participanților la interviu reprezintă un alt criteriu de clasificare. Având în vedere acest criteriu, se disting următoarele tipuri de interviu: un jurnalist, un intervievat – este forma obișnuită a interviului de televiziune, cea mai des întâlnită; un jurnalist, mai mulți intervievați – această variantă este folosită mai ales în studio, dar, uneori, și pe teren. Atunci când aceleași întrebări sunt adresate pe rând tuturor invitaților, se creează impresia de artificialitate. Acest tip de interviu se folosește cu succes în cazurile particulare, cum ar fi intervievarea membrilor echipajului care a câștigat un concurs de canotaj; mai mulți jurnaliști, un singur intervievat – în această categorie intră conferințele de presă televizate; mai mulți jurnaliști, mai mulți intervievați – această variantă se folosește rar din cauza caracterului ei formal. De obicei, se folosește pentru organizarea unor confruntări televizate între susținătorii unor poziții diferite.

Un alt criteriu de clasificare este lungimea interviului. Astfel, se disting: interviuri foarte scurte (inserturi de câteva secunde); scurte (două-trei minute); medii (5-14 minute) și lungi (26 de minute și peste).

În televiziune, există și categorii speciale de interviuri. Vox-ul (vox populi, vox pop) sau interviul stradal este una dintre variantele speciale. Vox-ul reprezintă o succesiune de interviuri foarte scurte, făcute pe stradă cu trecători aleși la întâmplare, iar scopul este ilustrarea atitudinii opiniei publice sau nivelul ei de cunoaștere cu privire la o anumite chestiune. Într-un un astfel de interviu nu se precizează numele și ocupația celor intervievați. De asemenea, ca să se evite monotonia vizuală, persoanele intervievate sunt plasate alternativ în stânga și în dreapta ecranului. Forma de interviu numită vox pop se utilizează în cadrul emisiunilor de știri (pentru a consemna reacția oamenilor sau doar a unei anumite categorii cu privire la un eveniment de actualitate), în talk-show-uri (pentru inițierea sau relansarea dezbaterii, prin prezentarea unor puncte de vedere diferite), în documentare și în anchete sau în unele emisiuni de divertisment. Această formă prezintă atât avantaje, cât și dezavantaje. Faptul că este o formă ieftină, rapidă, relativ ușor de filmat și faptul că permite unor persoane anonime să își exprime în mod public opiniile constituie avantajele acestui tip de interviu. Prezintă și dezavantaje întrucât nu reflectă realitatea, „nu reușește decât întâmplător să ofere o imagine exactă, nuanțată a opiniei publice”. De asemenea, un vox pop nu poate fi niciodată luat drept argument în favoarea unei idei.

Întrebările reprezintă o etapă foarte importantă în realizarea unui interviu de televiziune. Atunci când formulăm întrebările trebuie să avem în vedere să fie clare, precise, să conțină o singură problemă. Nu trebuie să fie prea lungi pentru că oamenii care se uită la televizor sunt mai interesați de răspunsuri decât de întrebări. Trebuie să avem grijă să nu punem două sau mai multe întrebări în același timp. Astfel, este posibil să nu primim un răspuns complet. De asemenea, atunci când realizăm un interviu lung, trebuie să ținem cont că întrebările cele mai importante nu se pun la început, dar nici la sfârșit. Ar fi bine să nu riscăm ca timpul rezervat emisiunii să se termine înainte ca noi să fi discutat cu interlocutorul întreaga problemă. Întrebările trebuie să fie ordonate, astfel încât trecerea de la o chestiune la alta să se facă logic, firesc și să ducă la atingerea scopului.

În televiziune, postprocesarea interviurilor reprezintă un element important. Cu excepția interviurilor în direct, rareori un interviu se difuzează în forma în care a fost înregistrat. În funcție de genul emisiunii, au loc mai multe categorii de intervenții. Spre exemplu, „cosmetizarea înregistrării prin îndepărtarea unor deficiențe formale minore, fără a modifica interviul propriu-zis”, adică sunt eliminate „ă-uri” sau anumite zgomote care s-au produs accidental. Uneori, se elimină fragmente din interviu. Aceste scurtări se fac fie din cauza timpului, materialul trebuie să aibă o anumită durată, fie din dorința de a îmbunătăți interviul. Practic, se renunță la repetiții, la frazele care nu sunt pe înțeles. Sunt și cazuri în care dintr-o înregistrare amplă se extrage un scurt fragment, fragment care are câteva zeci de secunde și care conține cea mai importantă afirmație. Acest procedeu se utilizează mai ales la știri. În cazul interviurilor mai lungi, acestea pot fi acoperite parțial cu imagini care ilustrează tema de discuție sau care prezintă aspecte din viața persoanală sau profesională a intervievatului. De cele mai multe ori, „pe sub” interviu, se adaugă și muzică.

Ilustrarea cu imagini, folosirea sunetului natural sau a muzicii constituie elemente specifice televiziunii. „Pentru a da mai multă viață unui interviu, pentru a-l face mai explicit sau pentru a-i adăuga elemente emoționale se pot folosi imagini cu sau fără sunet natural, respectiv muzică.” Subtitrarea este și ea specifică televiziunii. Folosim subtitrarea atunci când interviul este realizat într-o limbă străină. De asemenea, recurgem la subtitrare și când calitatea sunetului este slabă. Mai exact, atunci când interviul are loc la un meci sau la un concert, când nu se înțelege prea bine ce spune intervievatul.

Pentru că în televiziune imaginea este cel mai important element, trebuie să avem grijă ca un interviu care cuprinde o informație interesantă să nu fie compromis de o imagine proastă, adică de o imagine neclară, tremurată, rău încadrată, cu mișcări greșite de cameră. Trebuie, însă, să avem în vedere că nici o imagine bună nu poate salva un dialog anost, neinteresant.

„Există o mare varietate de interviuri în televiziune, fiecare având elementele sale specifice. Jurnalistul, ținând seama de mijloacele și bugetul avute la dispoziție, va alege varianta cea mai potrivită intențiilor sale. Un jurnalist care nu știe ce vrea, nu s-a documentat, nu știe să colaboreze cu operatorul și cu ceilalți membri ai echipei de televiziune are toate șansele să rateze interviul.”

II.4 Interviul sportiv în radio

„În radio, o voce nouă pe undeva înseamnă un element sonor nou, mai multă culoare, îmbunătățindu-se astfel calitatea unei emisiuni”. La fel ca în presa scrisă sau în televiziune, și în radio scopul interviului este să ofere, prin intermediul cuvintelor unui interlocutor, fapte sau opinii referitoare la o anumită temă, astfel încât ascultătorii să poată trage o concluzie. În general, interviul este unul dintre cele mai folosite genuri jurnalistice, atât ca modalitate de colectare a informației, cât și ca element de sine stătător în conținutul unei emisiuni. Acesta este și unul dintre motivele pentru care există atât de multe tipuri de interviu. În radio, din punctul de vedere al modului de realizare, se deosebesc următoarele variante: interviul instantaneu – se folosește mai ales ca ilustrație audio în buletinele de știri deoarece oferă credibilitate prin introducerea oamenilor în comunicarea directă cu ascultătorii; interviul pregătit – se folosește atât ca material de sine stătător, cât și pentru obținerea unor informații, unor opinii sau explicații. Se folosește în emisiuni precum: reportaje, buletine de știri, anchete, comentarii, emisiuni complexe.

În funcție de circumstanțele realizării, avem următoarele tipuri de interviu radio: interviul prin întâlnire directă – reporterul și interlocutorul se află față în față într-un loc pe care l-au ales de comun acord, în cazul în care este vorba despre un interviu pregătit, sau la locul întâmplării, în cazul situațiilor neprevăzute; interviul la fața locului – este realizat în timp ce are loc un anumit eveniment sau imediat după ce ia sfârșit; interviul la o conferință de presă – în radio este recomandat ca, în cazul conferințelor de presă, interviul să se ia la sfârșit. „De cele mai multe ori, ritmul cuiva care vorbește la o conferință de presă este lent și poate fi iritant pentru radio.” Totuși, sunt situații când „cuvintele înregistrate în prima variantă a rostirii lor fac știrea mai interesantă”; interviul în direct – inserturile de interviuri live dau senzația de participare directă a ascultătorului la emisiune; interviul prin telefon – reporterii care lucrează la radio folosesc frecvent acest tip de interviu pentru că este cel mai rapid și cel mai simplu mod de a lua un interviu pentru acest canal.

După conținut, interviurile se încadrează în trei categorii: informative, interpretative și afective. Cel informativ prezintă informația sub forma răspunsurilor directe. Practic, vorbim despre o mărturie a persoanei care aduce știrea, care trăiește sau a trăit o întâmplare deosebită. Ordinea întrebărilor este importantă deoarece detaliile trebuie să fie clare. La acest tip de interviu, o discuție preliminară este utilă. Tot în această categorie intră și interviul-descriere care presupune o mărturie, nu din partea actorului însuși, ci din partea unui martor, a celui care asistă sau a asistat la întâmplare. Interviul interpretativ este „cel în care reporterul furnizează faptele și îi cere interlocutorului să le comenteze sau să le explice. Scopul este de a expune raționamentul acestuia și de a permite ascultătorului să judece prin prisma valorilor sau priorităților lor”. Scopul interviului afectiv este să ofere o viziune generală asupra interlocutorului, astfel încât ascultătorul să înțeleagă, în termeni umani, situația în care este implicat intervievatul. În acest caz, „puterea sentimentului prezent este mai importantă decât rațiunea, iar reporterul trebuie să se afle la nivelul să maxim de sensibilitate pentru a realiza un astfel de material”. O altă dificultate căreia jurnalistul trebuie să îi facă față atunci când realizează un interviu afectiv este „necesitatea de a rămâne un observator imparțial, fără a părea indiferent”.

Pe lângă aceste trei variante, Mihai Coman vorbește și despre interviul de personalitate și interviul documentar. Cel de personalitate presupune ca jurnalistul să intervieveze „un individ remarcabil sau celebru, o vedetă a lumii artistice sau un sportiv devenit stea care își povestește drumul în viață”. La rândul lui, interviul documentar, spre deosebire de celelalte tipuri, cere timp, se face în luni, poate chiar ani. Trebuie, de asemenea, să fie la fel de captivant pentru jurnalist, cât și pentru ascultător.

Nici în radio, nu orice temă poate fi tratată într-un interviu. Tema aleasă „poate răspunde unei problematici la zi sau poate urmări un obiectiv de durată, poate căuta o explicație sau o motivație, poate urmări evoluția unui personaj”. Însă, indiferent de scop, trebuie să găsim un interlocutor care să aibă informația corectă și să fie dispus să o divulge. În radio, pentru alegerea interlocutorului, profesorul De Maeseneer crede că reporterul trebuie să se ghideze după următoarele criterii: celebritatea, personalitatea individului, importanța informației deținute, realizările deosebite, implicarea într-un eveniment inedit, simțul umorului sau capacitatea de a crea atmoseferă.Totuși, interlocutorul poate fi oricine: analist, martor, expert, vedetă, funcționar public, om de pe stradă. Cel mai important lucru este ca jurnalistul să-și cunoască cât de cât interlocutorul, să aibă idee despre stilul său. Dacă este timid, să-i pună întrebări ajutătoare ca să-l determine să dezvăluie informația pe care jurnalistul vrea să o afle, să-l scoată din dificultate când se oprește și nu-și găsește cuvintele.

Așadar, indiferent că vorbim de presa scrisă, de radio sau de televiziune, interviul este unul dintre cele mai importante instrumente de care dispune un jurnalist. Elementele vitale în realizarea unui interviu sunt: adresarea întrebărilor în maniera corectă și, de asemena, notarea răspunsurilor corect. Indiferent de modul în care un jurnalist obține informațiile, este important să le folosească cu integritate și să citeze subiectul cu acuratețe.

Capitolul III. ETAPELE REALIZĂRII UNUI INTERVIU

Alegerea interlocutorului, predocumentarea și documentarea, pregătirea planului de întrebări sunt elemente caracteristice atât interviului de presă scrisă, cât și interviului de televiziune sau de radio.

Interviul trebuie luat unei anumite persoane într-un anumit moment. Este important să subliniem că nu orice discuție cu o persoanlitate a vieții publice este un interviu. Altfel spus, nu orice conversație cu un asemenea interlocutor trebuie să fie neapărat mediatizată doar pentru că respectiva persoană este importantă. „Dacă ar fi atât de simplu, rolul reporterului s-ar rezuma la cel de simplu înregistrator, iar întrebările sale nu și-ar mai avea rostul.”

Sorin Preda în Tehnici de redactare în presa scrisă ne dă câteva sfaturi de care trebuie să ținem cont atunci când vrem să realizăm un interviu. Este bine să conștientizăm că avem nevoie de câteva calități esențiale ca să facem un interviu bun: gândire rapidă, politețe, empatie, capacitate de formulare clară a întrebărilor. Niciodată nu trebuie să începem discuția agresiv. La început este indicat să punem o întrebare ușoară. Mereu trebuie să avem pregătit un plan de întrebări. Asta nu înseamnă că respectivul plan trebuie respectat ca la carte. În funcție de răspunsurile interlocutorului, putem pune și alte întrebări.

Înainte să mergem să luăm un interviu, trebuie să facem o predocumentare serioasă asupra personalității intervievatului (biografie, sensibilități, hobby-uri). De asemenea, trebuie să stabilim clar subiectul despre care vrem să vorbim. Este penibil să ezităm atunci când intervievatul întreabă primul: „Despre ce vreți să discutăm?”.

III.1 Documentarea

Documentarea este una dintre cele mai importante etape ale interviului. „Dacă nu este documentat, rolul reporterului într-un interviu va fi de… secretar stenograf.” În general, jurnalistul trebuie să fie documentat. Altfel, ar fi un oarecare ins rătăcit cu acces ilicit la comunicarea mediatică. Să fim documentat este o condiție necesară ca să luăm un interviu. Dacă ingnorăm subiectul, vom avea o discuție încâlcită din care nu vom înțelege mare lucru. Trebuie să reținem că majoritatea oamenilor reacționează pozitiv la întrebările documentate. Fred Zimmerman, fost reporter la Wall Street Journal, este de părere că documentarea ne ajută nu doar să punem întrebări bune sau să înțelegem răspunsurile, ci și să le demonstrăm interlocutorilor că nu putem fi ușor de păcălit.

Jurnalistul trebuie să cunoască pe cât posibil tot ce are legătură cu cel pe care urmează să îl intervieveze. Doar așa își poate formula corect întrebările. „Există o relație directă între cât de multe știe reporterul înainte de interviu și cât va afla în timpul acestuia.” Un reporter care nu știe ce sport practică sportivul cu care urmează să discute nu poate persuada persoana respectivă pentru a-i da alte informații. Este bine că jurnalistul să știe dinainte contextul istoric al temei, de la evenimentele anterioare importante până la actuala situație.

Prin documentare se înțelege o abordare obiectivă (date, cifre, nume, rapoarte) și o abordare subiectivă, „personalizată” (mărturii ale celor apropiați despre pasiunile, ticurile, obiceiurile, opiniile intervievatului). Documentarea nu este un scop în sine. Reporterul nu trebuie să se documenteze ca oamenii să remarce cât de multe știe el. Publicul este interesat de informațiile pe care el le transmite, nu de cunoștințele lui. Cu toate acestea, nu trebuie să uităm că reporterul nu este și nici nu are cum să fie un specialist. Interviul nu este o discuție între doi experți. Jurnalistul trebuie să traducă, pe înțelesul tuturor persoanelor, mesajul interlocutorului său. De foarte multe ori, acesta joacă rolul unui om obișnuit, căruia trebuie să i se explice simplu și clar, ca și cum nu ar ști nimic.

Cititorii, ascultărorii sau telespectatorii îi creditează numai pe reporterii care sunt în temă și știu să conducă discuția în așa fel încât să reiasă din ea ceva nou, ceva care, în alte condiții, ar fi rămas necunoscut. Un asemenea rezultat presupune o examinare atentă a informațiilor care au legătura cu tema. Ele nu trebuie preluate sub formă de inventar, ci trebuie comparate, interpelate, înțelese în context. Un reporter lucrează cu informația, iar informația nu reprezintă numai ce este ca atare, ci și rezultatul unor comparații, contextualizări. Faptul că suntem documentați se vede în lead (șapou) și în întrebările pe care le punem.

III.2 Scopul interviului

Oamenii devin subiect de știre și de interviu din varii motive: dețin funcții importante (președinți, premieri, senatori, deputați), au realizat ceva important (celebrități și sportivi de performanță), sunt acuzați de fapte grave (criminali, hoți, violatori), cunosc ceva sau pe cineva important, sunt martori ai unui eveniment important (prieteni ai unui sportiv cunoscut, oameni care au văzut un accident grav), sunt persoane cărora li s-a întâmplat ceva important (câștigător la loterie, supraviețuitor al unui accident aviatic). Indiferent că luăm interviu unui persoane publice sau private, în primul rând trebuie să stabilim scopul interviului. Este important să știm ce vrem să spunem. Vrem să adunăm fapte, să strângem anecdote, să caracterizăm o situație, să confirmăm ceea ce știm sau să demonstrăm că am fost acolo?

Să adunăm fapte – Ca să realizăm un interviu despre un lucru important trebuie să găsim o sursă credibilă, care poate fi verificată și care deține informații precise. Dacă cerem opinia unui jucător de fotbal cu privire la faptul că un club sportiv a intrat în insolvență, vom obține o părere neavizată. Un economist va fi cu siguranță mai credibil. Spre exemplu, despre faptul că echipa de fotbal Real Madrid are probleme financiare și-a dat cu părerea, într-un interviu, un economistul Jose Maria Gay de Liebana. Acesta „susține că Florentino Perez ascunde adevăratele dimensiuni ale datoriilor echipei Real Madrid și că partenerii acesteia ar putea să piardă controlul clubului dacă situația nu se va îmbunătăți. Jose Maria Gay, considerat de mulți drept cel mai important expert financiar al fotbalului spaniol, a spus că datoria echipei din Madrid este de 541 milioane de euro”.

Să strângem anecdote – În presa românească întâlnim des ideea că un interviu trebuie să aibă un ton general. De multe ori, reporterii se concentrează asupra inventarierii evenimentelor și ratează „culoarea” confesiunii. Adesea, o anecdotă, o vorbă de duh dau interviului un caracter memorabil. Un exemplu ar fi cazul baschetbalistului american care a venit la Craiova și și-a pierdut portofelul într-un taxi. Acesta, în timp ce povestea întâmplarea pentru o publicație locală, a spus: „Oh, man, I left my wallet!” (Oh, omule, mi-am uitat portofelul).

Să caracterizăm o situație – În acest caz, poziția unui reporter, fie ea explicată într-o strălucită analiză, nu are un impact mare. Transmiterea în direct a unui concurs de curling (sport în care jucătorii lansează pe gheață o piatră din granit) este pentru majoritatea oamenilor un mister, nu este un sport foarte cunoscut. Un interviu cu un actual sau fost jucător de curling va ajuta publicul să aibă o altă percepție. Spre exemplu, în 2011, a fost realizat un interviu cu jucătoarea româncă de curling Crina Novac. Aceasta a fost întrebată de reporter „Ce este, de fapt, curling-ul? Cum ai descrie – pentru publicul român, care nu prea știe despre ce este vorba – acest sport?”. Astfel, sportiva a explicat pe înțelesul tuturor „I se spune șah pe gheață, golf pe gheață sau biliard pe gheață. Eu aș spune altfel: curling-ul este un sport pe care îl poate face oricine bine. Serios! Asta m-a făcut să mă îndrăgostesc de curling: să te apuci de sport la 30 de ani și să descoperi, uluită, că ești în stare de performanță, că poți să câștigi meciuri oficiale, că poți să reprezinți România face din curling un sport pe care oricine trebuie să îl încerce. Și i-aș mai spune publicului român să vină neapărat să încerce să lanseze o piatră de curling, să vadă că reușește să îi facă pe coechipieri să îi strige bravo și să trăiască o senzație nemaiîntîlnită”.

Să confirmăm ceea ce știm – Interviul pentru confirmare înseamnă că noi deja cunoaștem răspunsul la întrebare înainte să o punem. Într-un astfel de interviu, jurnalistul a întrebat un kinetoterapeut dacă „este adevărat că sportivii sunt mai predispuși la afecțiunile aparatului locomotor?”. După ce a confirmat, kinetoterapeutul Gelu Cosma a venit și cu o explicație: „Sunt mai predispuși la afecțiunile aparatului locomotor, întrucât sunt mai solicitați din punct de vedere fizic și de aceea prezintă și riscuri mai mari de accidentare. Pe de altă parte, sportivii au capacitatea de a se reface mult mai rapid decât persoanele care nu practică exerciții fizice în mod regulat. Persoanele sedentare constituie, însă, un segment aparte in cadrul pacienților noștri, chiar dacă nu sunt solicitați din punct de vedere fizic. Aceștia prezintă, de asemenea, riscul de a dezvolta diferite afecțiuni ale aparatului locomotor, din cauza lipsei de antrenament ei putând fi predispuși să se accidenteze la unele eforturi fizice foarte mici.”

Să demonstrăm că am fost acolo – În general, printre alte evenimente, reporterii participă la conferințe de presă, vernisaje, lansări. De obicei, se cunoaște deznodământul acestor evenimente. Este important ca jurnaliștii să vină cu ceva în plus, cu o declarație care să dea culoare relatării. Ideal este să fim reporterii care găsesc informațiile ce fac să merite deplasarea. Spre exemplu, la conferința de presă în care Constantin Gâlcă a devenit oficial noul antrenor al echipei de fotbal Steaua, un jurnalist a observat un detaliu care s-a transformat în știrea zilei: „Gâlcă a semnat astăzi oficial cu Steaua, dar la conferința de presă a fentat semnătura oficială de pe contract.Prezentat într-o conferință de presă, Costel Gâlcă a fost pus de Valeriu Argăseala să semneze contractul și în fața presei. Acolo, semnatura a fost fictivă. Pixul lui Gâlcă nu a atins în nicio clipă contractul oficial.”

III.3 Întrebările, stilul, editarea

Un alt aspect important îl reprezintă pregătirea întrebărilor. „Calitatea întrebărilor determină calitatea răspunsurilor. De aceea, exprimarea concisă a ideilor, simplitatea, formularea la obiect sunt calități esențiale pentru construirea unor întrebări eficiente.”

După rolul lor, întrebările pot fi de: de atac – printr-o astfel de întrebare, interlocutorul trebuie să transmită esențialul din informația sa; de sprijin – asemenea întrebări se pun atunci când vrem să ajutăm interlocutorul să ne dea mai multe detalii despre un anumit eveniment, să povestească clar, pe înțeles; de relansare – dacă interlocutorul se abate de la discuția propriu-zisă, el trebuie readus la subiectul de discuție stabilit; de punctare – într-un interviu mai lung, jurnalistul trebuie, din când în când, să puncteze subiectul; de insistență – uneori apare necesitatea de a sprijini declarațiile interlocutorului, subliniindu-le importanța. Acest lucru fie îl face jurnalistul, care, prin întrebările sale, arată că un anumit lucru trebuie subliniat, fie interlocutorul care aprobă des declarațiile făcute anterior; de nominalizare – aceste întrebări se folosesc mai ales în interviul de televiziune sau în cel radio. De multe ori se întâmplă ca oamenii să aprindă televizorul sau să deschidă radioul la mijlocul interviului și astfel ratează numele și funcția interlocutorului; de obiecție – dacă, intenționat sau nu, intervievatul devine evaziv, reporterul nu trebuie să lase să se strecoare incertitudini, ci să-i ceară explicații; de controversă – uneori poate că este necesar ca interlocutorul să fie contrazis. Întrebarea de controversă îl poate forța pe acesta să spună ceva ce nu ar fi vrut să dezvăluie.

Trebuie să evităm întrebările închise („Sunteți sau nu de acord cu…?”, „Nu-i așa că vă place…?”), cele complicate („Ce aveți de declarat în privința…?”), psihologizante („Cum vă simțiți când știți că sunteți cel mai bun fotbalist din lume?”) sau pasive („Cum comentați…?”). Este bine să evităm și elementele de oralitate în exces. Folosite prea des, acestea nu fac decât să dea impresia de neglijență și dezarticulare gramaticală. Cea mai folosită întrebare-clișeu este „Cum vă simțiți?”. Dacă punem această întrebare unei persoane care a fost implicată într-o tragedie este ca și cum i-am sugera un răspuns clișeu sau un refuz de a mai răspunde la alte întrebări. Dacă respectiva persoană și-a pierdut singurul fiu într-un accident aerian, cum ar trebui să se simtă? Încântată? La fel se întâmplă și dacă adresăm aceeași întrebare unui sportiv care tocmai a câștigat cel mai important turneu din cariera sa. Cu siguranță nu se simte trist.

Pe lângă întrebările pregătite, putem pune și altele în funcție de răspunsuri. Spre exemplu, este bine să folosim întrebările-filtru („Cum așa?”, „Ce exemplu aveți?”). Acestea ne ajută să înțelegem mai bine subiectul și, totodată, îi arătăm intervievatului că într-adevăr ne interesează povestea lui. Întrebările simple sunt cele mai bune. „Niciodată nu s-a întâmplat în jurnalism ca așa-numitele întrebări capcană sau întrebări viclene să dea rezultate.” Acest gen de întrebări este un semn al lipsei de experiență sau al preocupării de a face o bună impresie. De regulă, întrebările simple sunt: Cine? (cere un subiect, o persoană), Ce? (cere un fapt, un moment), Unde? (cere un fapt, un loc), Când?, (cere un fapt sau o interpretare a faptului, o succesiune de evenimente), Cum? (cere un fapt sau o interpretare a faptului, o succesiune de evenimnete), Care? (cere o alegere dintr-o serie de opțiuni), De ce? (cere o opinie sau un motiv pentru cursul unei acțiuni).

Este important să nu folosim un stil abstract, științific, greu de înțeles. De asemenea, nu este recomandat să ne lungim asupra unei idei sau să reluăm inutil o anumită idee. Interviul nu este o dezbatere. Dăm dovadă de profesionalism dacă suntem curioși și arătăm acest lucru. Este bine să încercăm să pătrundem în secretele meseriei ca să aflăm părțile nevăzute ale vieții celui intervievat. „Secretul unui bun interviu stă în alegerea unui unghi de atac clar și, pe cât se poate, inedit. Al doilea secret îl reprezintă abilitatea ziaristului de a provoca interlocutorul să ofere niște răspunsuri concrete, anecdote, întâmplări, amintiri, detalii.”

Ascultarea întrebărilor este un alt punct pe care trebuie să îl respectăm atunci când facem un interviu. Este ușor să fim preocupați de formularea următoarei întrebări sau de notarea răspunsului și să nu înțelegem semnificația lucrurilor pe care le auzim. Este târziu dacă realizăm importanța sau absurditatea lucrurilor pe care le-am auzit la zece minute după ce interlocutorul a povestit. Spre exemplu, romancierul francez George Simenon i-a spus unui reporter de la ziarul elvețian Die Tat că a făcut dragoste cu 10.000 de femei. Reporterul a reprodus întocmai. Totuși, putem calcula. Ca să ajungă la acest număr, Simenon ar fi trebuit să facă o nouă cucerire o dată la două zile timp de aproximativ 65 de ani, ceea ce nu este puțin lucru pentru un bărbat de 75 de ani, care a mai avut timp să scrie și 100 de cărți. Numărul real a fost dezvăluit mai târziu, într-un alt interviu, de soția romancierului, respectiv 1200. Este bine, așadar, după ce terminăm de intervievat, este bine să recapitulăm răspunsurile. Dacă se poate, ar fi bine să ne uităm încă o dată peste notițe împreună cu interlocutorul. În acest fel, verificăm cifrele și toate lucrurile de care nu suntem siguri. De asemenea, tot după terminarea intervievării, nu trebuie să le promitem oamenilor că subiectul va fi tratat într-un anumit fel. Numai noi și editorul știm cum va fi tratat un anumit subiect și care va fi forma lui finală.

Este, de asemenea, recomandat să știm să ne adaptăm. „Scopul dumneavoastră, când intervievați pe cineva, este să faceți persoana respectivă să se simtă relaxată și utilă. Aceasta presupune să nu o intimidați sau enervați. Nu este nevoie să suportați o modificare de comportament pentru fiecare interviu, dar nu pierdeți din vedere caracteristicile subiectului. Atunci când intervievăm o sursă incomodă, îmbrăcămintea noastră contează. Dacă vorbim cu un cerșetor sau cu un fotbalist care tocmai ce a ieșit de pe teren, costumul nu este, categoric, cea mai indicată ținută. Dacă îl intervievăm pe premierul unei țări, de asemenea, blugii și tricoul nu sunt cea mai înțeleaptă alegere.

Momentul transcrierii interviului este momentulîn care jurnalistul devine un pic regizor. Reporterul trebuie să decidă ce este și ce nu este publicabil și, de asemenea, să dea o formă cât mai atractivă materialului. În transcrierea interviului trebuie urmărite cu fidelitate declarațiile intervievatului, dar nu tot ceea ce acesta a povestit este și de interes public. Ține de inteligența, flerul și profesionalismul jurnalistului să decidă ce îi interesează și ce nu pe cititori.

După transcrierea interviului, urmează editarea lui. Prin editare se înțelege procesul prin care discuția înregistrată va fi publicată ținându-se cont de anumite criterii: caracteristicile canalului mediatic, spațiul tipografic, gradul de interes, politica redacției etc. „Articolul publicat plecând de la interviu nu va putea fi o relatare a tot ceea ce s-a spus, cuvânt cu cuvânt. Un interviu de o oră ar reprezenta două pagini ale unui cotidian de format mare. Interviul este deci o selecție, o ierarhizare și o reconstrucție a răspunsurilor date de intervievat.” De asemenea, reporterii pot face și alte modificări pe text, pot să scurteze frazele prea lungi sau pot să corecteze greșelile gramaticale, astfel încât lectura cititorilor să fie mai ușoară. Este bine ca reporterul să evite consemnarea în exces a elementelor de oralitate. Deseori, oralitatea scapă de sub controlul emițătorului și, în scris, trimite la neglijență și incompetență.

Astfel, putem spune că fără să respectam etapele care presupun predocumentarea, documentarea, crearea unui plan de întrebări, transcrierea atentă a interviului, editarea și verificarea cu acuratețe, riscăm să realizăm un interviu greoi, fără un scop precis, din care nimeni nu va înțelege nimic.

Capitolul IV. STUDIU DE CAZ: INTERVIU CU ILIE NĂSTASE

„Ilie a fost ultimul mare jucător de tenis care nu numai a jucat, dar și s-a jucat tenis (…) Ilie avea momente în care uita de adversar, juca cu sine însuși încercînd o lovitură care-l obseda, răsturnînd toate regulile tenisului profesionist. Îi plăcea pur și simplu să lovească sau să mîngîie mingea de tenis… Și totuși, chiar și așa, sau tocmai așa, reușea să câștige…”, scrie jurnalistul Cristian Tudor Popescu într-un fragment intitulat „Povestea lui Ilie”. Tot CTP ne spune despre Năstase că „se mișca natural pe teren, ca o antilopă în savană. Nu s-a antrenat niciodată pînă la chin, ceea ce nu-l împiedica să facă față unor epuizante meciuri best of five. Roy Emerson, un atlet al tenisului, l-a întrebat odată dacă poate să sară de 30 de ori fileul. Ilie l-a sărit de 100 de ori și pe urmă a zis că s-a plictisit.”

Ilie Năstase este un fost jucător român de tenis și actual senator. Și-a început cariera de tenismen profesionist în 1969 și și-a încheiat-o în 1985. Era cunoscut pentru stările sale de pe terenul de tenis. Pus pe șotii mai tot timpul, Năstase trecea rapid de la o stare la alta și intra în conflicte cu arbitrii, drept pentru care a fost poreclit Nasty (Răutăciosul).

A intrat în politica din România imediat după Revoluție, iar în 1996 a candidat la Primăria Capitalei. A trecut de primul tur, dar a pierdut în cel de-al doilea în fața lui Victor Ciorbea. În mai 1997 a fost ales președinte al Federației Române de Tenis. A condus Federația timp de 11 ani, apoi, în 2008, a demisionat. A revenit în politică în primavara lui 2014 și a câștigat un mandat de senator.

Năstase s-a născut în 19 iulie 1946, la București. A fost al șaselea fiu al soților Gheorghe și Elena. Gheorghe era din Râmnicu Sărat, iar Elena din Republica Moldova. Cei doi și-au petrecut primii ani ai mariajului în Republica Moldova, apoi în Râmnicu Sărat, după care s-au stabilit în București. Cum a ajuns în Capitală, Gheorghe a primit un post de gardian la Banca Națională, în curtea căreia se aflau un teren de tenis și unul de fotbal. Cele două terenuri au devenit rapid locuri de joacă pentru Ilie. Până la 14 ani, a jucat și tenis, și fotbal. Acesta povestea într-un interviu pentru Adevărul că a ales tenisul datorită antrenorului său, care l-a convins cu ciocolată și cu remarci negative. Îi spunea că avea picioarele pline de vânătăi de la fotbal, vânătăi pe care nu le-ar fi avut dacă juca doar tenis. Tot la 14 ani, după ce a câștigat Campionatul Național de tenis pentru juniori, antrenorul l-a premiat cu o rachetă nouă Slazenger.

La 17 ani a jucat pentru prima dată la un turneu internațional, iar la 20, în 1966, și-a făcut debutul în echipa de Cupă Davis a României. La aceeași vârstă, a jucat primele meciuri la Roland Garros și la Wimbledon. La aceste turnee a fost finalist de patru ori. Mai exact, în 1971 și 1973 a jucat finala Openului Francez Roland Garos, iar în 1972 și 1976 finala de la Wimbledon. Cu succes, însă, doar în 1973, în finala contra lui Nikola Pilic. În celelalte finale, Năstase a fost învins de Jan Kodes la Roland Garros, respectiv Stan Smith și Bjorn Borg la Wimbledon. Roland Garros n-a fost singurul turneu de Mare Șlem câștigat de Năstase. Acesta a jucat și o finală la US Open, turneu organizat în Statele Unite ale Americii, pe care a câștigat-o împotriva tenismenului Arthur Ashe.

La simplu, Năstase a câștigat 777 de meciuri și a pierdut 303. A fost campion de 57 de ori, dintre care de patru ori la Turneul Masters, în 1971, 1972, 1973 și 1975. În ’74, a pierdut finala aceluiași turneu împotriva tenismenului argentinian Guillermo Vilas. La dublu, Ilie Năstase a fost campion la trei turnee de Mare Șlem. Împreună cu Țiriac, în 1970, i-a învins pe americanii Arthur Ashe și Charles Passarell la Roland Garros, iar cu Jimmy Connors a cucerit Wimbledon-ul în ’73 și US Open-ul în ’75. Ilie Năstase a jucat și la dublu mixt, iar împreună cu americanca Rosemary Casals a câștigat Wimbledon-ul, în 1970 și 1972.

În echipa de Cupă Davis a României, Năstase a jucat 146 de meciuri, atât la simplu, cât și la dublu, dintre care a câștigat 109. Împreună cu Ion Țiriac a jucat finala Cupei Davis de trei ori, în ’69, ’71 și ’72. Tot cu Țiriac partener, Năstase a triumfat și la Wimbledon.

Într-un sondaj realizat în 2005 de revista franțuzească Tennis Magazine, Ilie Năstase a fost ales al douăzeci și optulea în topul celor mai buni 40 de jucători de tenis din ultimii 40 de ani. „Cel mai bun sportiv al anului” în România a fost desemnat în patru rânduri: 1969, 1972, 1973, 1974.

Năstase este cunoscut și ca primul număr unu din istoria tenisului profesionist. În 1972, când rezultatele de pe terenurile de tenis au început să fie contorizate, s-a stabilit un clasament mondial, în fruntea căruia Năstase a fost primul și a stat timp de 40 de săptămâni.

De-a lungul timpului, Ilie Năstase a avut patru soții. Din 1972 și până în 1982 a fost căsătorit cu belgianca Dominique Grazia. Împreună cu aceasta, are o fată, Nathalie, care s-a născut în 1975. Între 1984 și 1998 i-a fost soț americancăi Alexandra King, alături de care a înfiat doi copii, pe Nicky și pe Charlotte. La cinci ani după despărțirea oficială de Alexandra, în 2003, Ilie Năstase s-a căsătorit pentru a treia oară, cu Amalia Teodorescu. Cei doi au două fete, pe Alessia și pe Emma, născute în 2003, respectiv 2006. Din 2013, este căsătorit cu Briggite Sfăt.

Pentru a afla mai multe detalii despre viața personală și profesională, dar și în încercarea de a realiza un interviu complex, ținând cont de rigorile impuse de jurnalismul sportiv, l-am intervievat pe fostul tenismen Ilie Năstase. Mai jos, interviul cu acesta și relatarea momentelor trăite înainte de realizarea propriu-zisă a interviului.

Joi, 14 mai. Urmează să fac un interviu cu primul număr unu din istoria tenisului, cu Ilie Năstase. Am stabilit să-l sun după ora prânzului, să vedem când și unde ne vom întâlni. La 12:56 scot telefonul și-l apelez. Convorbirea durează 42 de secunde:

Bună ziua, sunt Denis, băia…

Da, da, știu cine ești.

A rămas să vă sun astăzi, să-mi spuneți unde ne întâlnim.

Așa-i. Unde ești acum?

Sunt la AFI Palace Cotroceni.

Ce-i aia?

Sunt la mall-ul din Cotroceni.

Nu știu ce-i aia. Eu până la patru am treabă.

Să vă sun atunci?

Da, sună-mă pe la trei și jumătate și îți zic atunci unde să vii.

De acord. O zi bună, la revedere!

La revedere!

Tocmai bine, am timp să-mi pun întrebările la punct, îmi zic în gând. La 15:32 îl sun din nou. Se duce în Herăstrău, iar eu sunt în celălalt colț al Capitalei, așa că îmi dă strada și numărul casei sale și mă invită la el, la ora 18.00. M-a întrebat cu ce vin și după ce i-am răspuns că iau metroul, mi-a zis că trebuie să cobor la stația Aviatorilor „de unde mai faci două-trei minute”.

La 18:00, ajung la destinație. Casa lui Năstase nu-i nici pe departe cea mai mare din zonă, așa cum mă așteptam. Este o casă bătrânească, la poarta căreia stă un gardian. „Intră! Domnul Năstase este plecat și ajunge în câteva minute. Mi-a transmis că o să vii”, îmi zice gardianul, un bărbat de aproximativ 50 de ani, cu început de chelie. Mă conduce în living și mă lasă acolo.

Timp de aproximativ zece minute – atât a durat până când a ajuns Ilie Năstase – m-am uitat la fotografiile sale. În camera de zi, are în jur de o sută de poze făcute numai cu oameni cunoscuți, dar și cu Brigitte Sfăt, actuala sa soție. De la Zinedine Zidane, unul dintre cei mai buni foști fotbaliști ai lumii, până la fostul pugilist Muhamad Ali sau actorul Robin Williams. Bunul său prieten și fostul coleg din echipa de Cupa Davis a României, Ion Țiriac, este, desigur, nelipsit din fotografii.

În sfârșit îl întâlnesc pe Ilie Năstase, dăm mână unul cu celălalt, apoi mă prezint. Ne așezăm la masă, față în față, și începem să stăm de vorbă, în timp ce el mestecă gumă și își răsucește în sus, cu grijă, mânecile de la cămașă, scoțând la iveală ceasul scump Hublot și câteva brățări, printre care una albă pe care scrie La mulți ani, Ilie Năstase!. Ceasul este negru, iar în dreptul orei trei are imprimată o minge de tenis. Poartă o cămașă de un roz aprins, deschisă la primul nasture de sus, iar la gât are legat un pulover roz închis. În jos poartă jeanși strâmți și este încălțat cu pantofi sport Adidas, firmă de care, din 1972, este sponsorizat pe viață. Cu excepția lui Ilie Năstase, doar fostul mare fotbalist german Franz Beckenbauer mai are o astfel de înțelegere cu firma de articole sportive. În cameră intră Brigitte Năstase, soția lui. Năstase mă prezintă astfel: El este un viitor jurnalist care își face lucrarea de licență cu mine. Îi dau interviu ca să îl ajut, iar Brigitte Năstase răspunde: Ca să facem cunoștință, eu sunt soția lui, secretara lui, asistenta lui… Iar Năstase completează: Și amanta. Continuă:

Cum te-ai gândit să faci treaba asta cu mine? m-a întrebat.

Păi, după cum v-am spus, sunt student la Jurnalism, termin facultatea anul acesta și trebuie să fac lucrarea de licență. Licența o am despre interviul în presa sportivă, așa că la studiul de caz am hotărât să fac un interviu cu dumneavoastră. M-am gândit că o să dau lovitura.

Nu știu dacă o să dai lovitura, asta rămâne de văzut după interviu. Spune, dacă tot am ajuns la sport, ia să vedem!

Năstase: „Am fost cel mai bun în perioada mea și asta o să rămână pentru totdeauna”

Actual senator și primul număr unu din istoria tenisului profesionist. În două cuvinte, Ilie Năstase. Năstase sau Nasty, așa cum este poreclit, rămâne cel mai bun tenismen român din toate timpurile. Are șapte trofee de Mare Șlem, a jucat peste 1000 de meciuri, și, în total, a câștigat 102 titluri. A reprezentat România, împreună cu Țiriac, în două finale de Cupa Davis. A fost căsătorit de patru ori și are cinci copii, dintre care doi înfiați.

Cel mai frumos meci al lui Ilie Năstase a fost unul pierdut. Cel mai bun prieten al său a fost și va rămâne Ion Țiriac. Cu Țiriac, Năstase a dormit mai mult decât cu toate nevestele sale la un loc. Pe larg, viața personală și profesională a fostului tenismen, în interviul de mai jos.

Ilie Năstase a fost vreodată mic?

Foarte mic, chiar. Păi, am început cum încep toți marii campioni din tenis, ca băiat de mingi. Cred că ăsta este cel mai bun mod de a te lansa în tenis. La fel și în golf, ălora care duc crosele de golf li se spune caddy. Dintre toți marii campioni ai sportului, cred că 99% au fost ori băieți de mingi, ori caddy. Meseria acolo o vezi, sub fileu.

Cum a fost copilăria?

Am avut noroc că m-am născut chiar acolo la Progresul, unde se jucau meciuri de Cupa Davis. De pe la trei, patru ani, am început să dispar de acasă – casa noastră era lângă terenurile de tenis și de fotbal – și când dispăream, toată lumea știa că sunt ori la fotbal, ori la tenis. Mă duceam gol, fără nimic pe mine. Taică-meu îi mai întreba pe oameni: Unde-i ăla micu’?, iar ei răspundeau: Acolo, sus, în colțul tribunei. Acolo mă găsea. Stăteam până se terminau meciurile. A fost ceva natural. Asta spun și acum, când sunt întrebat ce trebuie să faci când ești mic ca să înveți repede tenis. Să privești. Copilul, când e mic, prinde repede orice, fie că vorbim de sport sau de orice altă meserie. Prinde foarte bine privitul.

Este adevărat că vă făceați nevoile pe spectatorii de la meciurile din Cupa Davis?

Da. Păi, stăteam în colț. Tribuna, din păcate, nu era ca acum, din ciment, era din scânduri de lemn, cu niște găuri. Eu ajungeam la arenă înaintea tuturor spectatorilor, eram primul. Erau zile frumoase, cu soare, și nu mă mai duceam acasă când îmi veneau nevoile. Îmi dădeam drumul de sus și mai trecea câte un om care zicea: Ia uite, bă, ce zi frumoasă, cu soare, și plouă!.

În copilărie, în afară de tenis, ați jucat și fotbal. De ce ați ales tenisul și nu fotbalul?

Le-am făcut pe amândouă, că așa e când ești mic, poți să le faci pe toate. La 14 ani am decis să fac numai tenis. Și asta a fost.

Cum, cu ciocolata pe care v-a oferit-o antrenorul de la tenis?

Și cu ciocolată, și cu multă bunăvoință, și cu amabilitate din partea antrenorului. Antrenorul meu era foarte bun și nu mă forța, că dacă mă forța probabil că nu aș fi continuat cu tenisul. Îmi spunea: Fă ce-ți place ție.Și atunci am ales tenisul, tocmai bine.

Cum vă împărțeați timpul între tenis și școală?

Bă, era greu să le fac pe amândouă bine. La un moment dat, cineva s-a supărat pe mine și mi-a spus că nu am cei șapte ani de acasă. Păi n-aveam cum să-i am pentru că primii șapte ani de acasă i-am petrecut pe terenul de tenis. Sigur, era greu să le faci pe amândouă bine. Mai bine m-am descurcat cu tenisul decât cu școala. Asta a fost și nu regret pentru că, după cum spuneam, n-ai timp de amândouă și trebuie să-i dai uneia mai mult timp decât celeilalte. Și eu i-am dat mai mult tenisului.

Eu în copilărie când am practicat fotbalul aveam idoli de la care mă inspiram. Dumneavoastră de la cine ați învățat să jucați?

N-am avut idoli dintre cei mai buni, pentru că, atunci, în România meciurile nu erau televizate, nici măcar cele de la Wimbledon. Mă inspiram de la jucătorii români și, în plus, acolo unde stăteam noi, la Progresul, era Banca Națională a României unde oamenii veneau și jucau din plăcere. Unii erau cu burtă mai mare, alții mai așa… Chiar și de la aceia am învățat. N-am avut idoli, în România nu existau astfel de jucători. Avantajul copiilor de acum este că, indiferent de sport, fie fotbal, fie tenis, pot să-i vadă la televizor pe cei mai buni jucători ai lumii și se pot inspira de la ei. Sigur, s-a întâmplat și invers, fără idoli, cum a fost cazul meu.

„Dacă mă nășteam în altă țară poate nu aveam aceeași ambiție sau aceeași foame de a deveni cineva”

Ați jucat pentru prima dată la un turneu internațional abia la 20 ani. De ce atât de târziu? De pildă, la 20 de ani, Rafael Nadal câștigase deja de două ori Roland Garros-ul.

Păi, să-i întrebăm p-ăia care nu mă trimiteau. Așa era situația atunci, nu puteam să plecăm din România. Deși primeam invitații, nu erau bani, așa erau posibilitățile pe atunci. M-am mulțumit să ies și la 20 de ani pentru că puteam să nu ies deloc. În ’66, foarte târziu, a fost primul meu meci de Cupa Davis, la Paris, și Roland Garros-ul. Până să câștige Roland Garros, Nadal jucase și la juniori la multe turnee internaționale, multe câștigate. Acolo te lansezi, la juniori, iar eu am fost nevoit să recuperez tot ce restul jucătorilor de vârsta mea jucaseră, și la Wimbledon, și la Roland Garros la juniori. Aveau o experiență care i-a ajutat mult.

Să presupunem că v-ați fi născut în altă țară, credeți că ați fi fost un tenismen mai bun?

Asta nu știu, dar sigur aș fi avut posibilitatea să joc mai mult tenis, să călătoresc mai mult, să fiu mai liber, dar faptul că m-am născut în România nu a schimbat nimic. Degeaba spun eu acum lucrurile astea, că dacă mă nășteam în altă țară poate nu aveam aceeași ambiție sau aceeași foame de a deveni cineva. Asta a fost foarte bine, dar mult timp nu am putut să ies din țară. Asta m-a deranjat și regret foarte mult. Odată ce ajungi numărul 1 mondial, toate se uită. Dacă aveam acei 4-5 ani de juniorat, deveneam mai repede numărul unu, asta sigur. Așa cum restul colegilor mei au jucat. Era o experiență în plus, una bună.

Chiar și așa, ați câștigat US Open, Roland Garros, patru turnee Masters. Care dintre aceste victorii vă este cea mai dragă?

Mi-e puțin greu să aleg, dar dacă, totuși, trebuie să iau, aș lua Roland Garros-ul.

De ce?

Am fost crescut pe zgură și Roland Garros-ul este Campionatul Mondial de Tenis pe zgură. Dar, din moment ce ai luat Roland Garros-ul, vrei să iei și US Open-ul, pe iarbă, vrei să iei șiWimbledon, care e tot pe iarbă și am avut două finale acolo. Nu este de ajuns, dar dacă m-aș opri la ceva, aș face-o la Roland Garros.

Vă mai visați noaptea campion, la simplu, la Wimbledon?

Nu.Wimbledon-ul este un turneu foarte dificil, un turneu care îi avantajează pe cei care au astfel de terenuri: australienii, americanii, indienii. Noi nu suntem obișnuiți, cum ei nu sunt obișnuiți pe zgură. Cu timpul, cu turneele multe jucate, sigur că îți dorești să câștigi un turneu și pe iarbă. N-a fost să fie, am pierdut o finală în cinci seturi și una cu Borg. Deci, pentru cât am jucat eu pe iarbă, este un miracol să câștigi un turneu. Totuși am câștigat US Open, care era pe iarbă, nu pe ciment cum e acum. Zic că le-am făcut pe amândouă. Regret Wimbledon-ul, dar dacă iei Roland Garros-ul pe zgură și US Open pe iarbă, înseamnă, totuși, ceva. Până la 20 de ani, n-am văzut niciun teren cu iarbă. Credeam că iarba e de mers pe ea. La noi nici măcar nu se mergea pe iarbă, n-aveai voie. Când câștigi turnee de Grand Slam, sigur îl vrei și pe al doilea, și pe al treilea, și pe al patrulea.

„Cel mai frumos meci al meu a fost un meci pierdut”

A fost dificilă acomodarea pe iarbă?

A fost greu, pentru că toate lumea spunea că iarba-i pentru vaci, s-o mănânce. Sigur, nu era așa, dar e un joc și de noroc, pentru că nu știi cum sare mingea. Meciul meu cu Smith a fost la limită, în cinci seturi. Putea fiecare să-l câștige, diferența a fost, probabil, de câteva mingi. Eu nu mă gândesc. Sunt oameni ca tine, ca alții, care mă întreabă de Wimbledon și le zic că cel mai frumos meci al meu a fost un meci pierdut. Și toată lumea se uită la mine (deschide ochii în semn de mirare) pentru că niciodată nu-mi închipuiam să ajung la Wimbledon în finală după ce am început să joc la 20 de ani.

Ați jucat chiar trei finale în aceeași zi, la Wimbledon. Care este povestea celor trei finale?

Am jucat la simplu, dublu și dublu mixt. Am început la ora două și am încheiat seara, la nouă. Am câștigat la dublu și la dublu mixt, la simplu nu. Nu putem să le avem pe toate. De exemplu, tot în ’72, în finala cu Arthur Ashe de la US Open am fost condus cu 2-1 și 5-2 în al treilea set. Și am câștigat. Aici, la Wimbledon, am condus cu 2-1 și m-a bătut Smith. S-a compensat într-un fel și asta a fost. Nu mai putem să dăm înapoi, astea sunt turneele mele: 58 la simplu, 50 sau 47 la dublu. Dacă îmi spunea cineva înainte să mă apuc de tenis că o să iau atâtea, imediat acceptam.

Cine v-a zis prima dată Nasty?

Nasty mi-a zis o americancă. Eram prin Columbia și am crezut că e prescurtarea de la Năstase, dar Nasty venea, de fapt, de la răutăcios, iar eu habar n-aveam. Și așa mi-a rămas.

Chiar era un titlu de ziar Nasty’s Nastiest Moment. Ce ați făcut de s-a scris asta?

Nu știu. O să-ți arăt toate titlurile alea, le am aici. Probabil au băgat-o de la ei, că eu mai înjuram, mai dădeam cu racheta de pământ, dar asta o făceam și la antrenamente, nu numai la meciuri. Eram nasty în joc, nu cu persoane. Asta m-a ajutat foarte mult. În momente în care conduceam deveneam delăsător, iar când eram condus, atunci deveneam mai al dracu și jucam cel mai bun tenis, mă ambiționam mai mult. Așa era și McEnroe, poate și Connorspuțin.

Uneori ați primit amenzi din cauza comportamentului. Câți bani ați irosit astfel?

Mulți, nu mai știu. Nici nu-mi păsa dacă eram amendat.

Până la urmă, ați adunat peste două milioane de euro din tenis. Regretați că nu ați prins vremurile de astăzi, când se câștigă înzecit?

La început nici nu aveam habar că o să câștig atâția bani din tenis. Jucam pentru performanțe, pentru titluri și dacă ulterior au venit și banii, cu atât mai bine. Cine știa că tenisul o să devină atât de popular și cu atâtea premii cum sunt acum?! Se juca alt tenis, hai să câștigi Grand Slam-uri, și atât. Nu era presiunea aia, domne, pierd atâta și câștig atâta. Eu n-am cum să mă compar cu Djokovic sau câte ghemuri i-aș lua eu lui Djokovic. Peste 20 de ani nu o să se spună câte ghemuri o să-i ia Djokovic ăluia care-i cel mai bun. N-au sens comparațiile și rămânem la ce a fost atunci. A fost perioada mea cea mai bună, m-am simțit cel mai bine, nu vreau să mă compar cu nimeni, am fost cel mai bun în perioada mea și asta o să rămână pentru totdeauna. Că am câștigat mai puțin, nu mă interesează. Poate că cei care au fost înaintea mea n-au câștigat mai nimic, iar față de ei am câștigat mult. Cei de acum câștigă mult față de ce am câștigat eu. Cei de peste 20 de ani, și mai mult. Nu trebuie să te gândești pentru că altfel nu mai dormi noaptea. Ăla nu merită să câștige cât am câștigat eu sau mai mult.

Care a fost cel mai dificil adversar cu care ați jucat?

Atunci erau mulți. Acum sunt doi-trei. Erau vreo zece jucători de top, australieni, americani, mai puțin europeni. Pe timpul meu, australienii dominau tenisul și aveau campioni mari, plus americanii care erau trei sau patru. Se ajungea la zece inși cu care te băteai. Erau zece jucători la un nivel asemănător și restul jucătorilor. Acum sunt doi sau trei foarte puternici, dar următorii sunt mult mai tari decât erau ai noștri atunci. La noi puteai să-ți faci niște socoteli, domne, îl bat pe ăla în primul tur, după îl bat pe celălalt. Acum nu mai poți să faci astfel de socoteli, nici măcar în primul tur.

În cartea autobiografică Mr. Năstase spuneați că ați fost cu 2.500 de femei. Este adevărat?

Este o invenție a fetei care a scris cartea despre mine, a lui Debbie Beckerman, cea care i-a scris și lui Beckham cartea. Tot îmi spunea că trebuie să băgăm mai multe fete, că nu se vinde cartea altfel. Totuși, cartea mea nu este una de ficțiuni, ci o autobiografie care trebuie să fie adevărată. Tot a insistat și atunci i-am: Bine, acum nu te mint, fie de la mine, au fost 2.500. I-a plăcut și așa a rămas. Mai contează câte au fost? Contează cu cine ești azi, că au fost 2.500 sau 800, nu mai contează.

„Știam că e rău în România, dar abia când am candidat la primărie mi-am dat seama cât e de rău”

Cum a fost în comunism?

Era o perioadă în care, totuși, noi ne simțeam bine față de alții. Mă gândesc la Coreea de Nord. Am avut o perioadă foarte bună atunci, ne-am simțit bine, ne-au lăsat să jucăm oriunde în lume. Acum este altă generație, cu altă mentalitate, iar peste 20 de ani o să vină alții.

Cum v-ați înțeles cu Nicolae Ceaușescu?

Pe Nicu nu l-am cunoscut atât de bine. În schimb, îl știu pe Valentin, unul dintre băieții săi. Mă înțelegeam bine cu el. Valentin Ceaușescu era cam de vârsta mea, stătea mult în Anglia și venea să mă vadă când jucam la Wimbledon. Un băiat la locul lui, educat, care a rămas același om simplu și respectuos față de toată lumea. Eu nu l-am auzit pe Valentin să înjure vreodată pe cineva. Când am pierdut Cupa Davis împotriva Statelor Unite ale Americii, la București, el a fost singurul care m-a apărat de toate declarațiile urâte cum că aș fi vândut meciul sau alte prostii dintr-astea, românisme le-aș spune.

Și totuși, atunci veneați după finala câștigată la US Open. Ce i-a făcut pe români să se întoarcă împotriva dumneavoastră?

Jucasem pe iarbă la US Open, după aceea au urmat două turnee pe ciment și am venit puțin obosit, e adevărat. Dar ca să ajungi să spui că i-am vândut meciul lui Smith (Stan Smith – unul dintre jucătorii de Cupă Davis ai SUA) e cale lungă. După o săptămână de la finala Cupei Davis de la București, l-am bătut pe Smith la Barcelona, iar acest lucru i-a întărâtat și mai mult pe oameni, care ziceau că eu i-am dat meciul aici și el mie acolo. Gândiri idioate. Când ești sportiv, nu dai meciul nici la antrenament.

Ce ați făcut la Revoluție?

De sărbători, în fiecare an veneam înainte de Crăciun să stau cu părinții mei. Am venit pe 18 sau 19 decembrie, iar pe 21 decembrie m-am întors la Paris. Am plecat prin Ambasada Franței. Se auzise că eram prieten cu Valentin și am zis: hai să plec.

Ce v-a determinat să candidați la Primăria Capitalei, în 1996?

Atunci am decis să mă întorc în România, îmi era dor. Văzând cine candida, am zis că am și eu o șansă. Printre candidați era și domnul Ciorbea. Am zis că aș putea să aduc ceva nou, nu mă gândeam că există vreo facultate să ajungi primar. Am crezut că orice om gospodar poate să încerce să facă ceva și am încercat. Atunci, m-am separat foarte mult de PSD și poate de asta nu am avut susținerea pe care trebuia să o am. În același timp, au fost și alegerile prezidențiale și toate lumea era concentrată asupra lui Iliescu, iar pe mine m-au lăsat mai deoparte.

Campania cum a fost?

În campanie mă duceam prin piețe, prin fabrici, între lume. Știam că e rău în România, dar abia când am candidat la primărie mi-am dat seama cât e de rău. Oamenii spuneau ce se întâmplă. Mi-au aruncat cu salata în față: Mănânc-o tu p-aia, că noi n-avem ce mânca!. Bine, că oamenii nici nu știau la ce candidez eu. Vorbeau de pensii, de treburi care nu aveau de-a face cu primăria, dar i-am înțeles. În România, lucrurile erau mult mai grave decât auzisem. Oamenii mă vedeau altfel, nu mă vedeau atât de român ca pe Ciorbea. Nici el nu avea experiență în ale primăriei, era un fost procuror. Mai era și Dinu Patriciu. În total eram vreo nouă candidați. În primul tur, 40% dintre voturi au fost în favoarea mea, dar după aceea au început jocurile cu acuzații că aș fi fost nu știu ce, care în România prind foarte bine. Au fost și dezbateri la televiziune care au jucat un rol important. Nu regret că am candidat, ci doar că mi s-au adus niște acuze nefondate. Dacă intri în politică, te fac cum vrei. Eu am intrat ca un sportiv, ori câștigi, ori pierzi. Mi s-a zis să promit și eu ca Ciorbea, care spunea că în 260 de zile va face ca Bucureștiul să arate precum Parisul. Eu n-am făcut asta și atunci am pierdut.

Pe durata campaniei, sondajele vă erau favorabile. Cum de ați pierdut alegerile?

Au fost la început. Apoi am făcut o declarație cum că pe mine nu mă îndoaie nici PSD, nici Iliescu, nimeni. Și probabil că aia a fost declarația care m-a tras în jos față de PSD, dar poate m-a tras în sus față de oamenii care au înțeles că vreau să fiu independent.

Senator cum ați ajuns?

Am reintrat în politică pentru că un prieten de-al meu, Dan Voiculescu, a intrat la pușcărie. Mi-a zis că iese din politică și m-a rugat pe mine să-i țin locul. Mai stau în politică până la următoarele alegeri parlamentare, după care nu mai candidez. I-am promis omului că o să-l ajut ca Partidul Conservator să aibă un post de senator și asta a fost, mai mult de atât, nu.

Ce propuneri legislative ați avut până acum?

Nu am avut și nici nu îmi doresc. În prezent mă ocup de Legea Sportului și de Legea Sponsorizării. Trebuie să schimbăm Legea Sportului complet pentru că este una veche și îi dezavantajează pe sportivi.

Ați zis că ați renunțat la președinția Federației Române de Tenis din cauza presei. Ce s-a întâmplat, mai exact?

Am fost acuzat de cei de la Evenimentul Zilei că am furat bani de la Federație când am făcut un teren la Sibiu. Am zis că mai bine îmi dau demisia dacă nu sunt bun și asta a fost.

„Presa din țara noastră este influențată de patron”

De-a lungul timpului ați avut mai multe altercații cu jurnaliștii din România. De ce?

Mă deranjează foarte mult când nu se spune adevărul despre mine, iar atunci când se întâmplă asta răbufnesc. Domne, când se spun lucruri adevărate despre mine accept. Am făcut lucrul acela, am plătit amenda respectivă, dar dacă se fac acuzații cum că am furat bani de la Federație, când eu mi-am pierdut din timpul meu, am adus și bani de acasă, ni s-au dat burse pentru fetele din România datorită mie. Am adus bani de la BRD. Mai mult de atât ce aș fi putut face? Și atunci mi-am dat seama că în România orice ai face ești criticat. Mai bine stau acasă cu copiii mei și îmi văd de treaba mea. Soția mi-a zis: Dacă mai continui, eu divorțez, iar atunci am hotărât să nu mai continui.

Ce așteptări aveți de la un jurnalist?

Domne, știi ce se-ntâmplă? Că e jurnalist de sport sau de orice altceva și află o știre sau îi dă cineva ceva, trebuie să o dea și cu virgulă, cu tot cum e ea. Ei bine, la noi se schimbă știrea cum vrem noi. Este un fel de vaccin care se transmite și celorlalți. P-asta nu poți s-o schimbi. Că vine din Statele Unite, din Franța, aia așa rămâne acolo, dar dacă la noi o schimbăm în favoarea noastră, nu mai înseamnă jurnalism, înseamnă minciună. Asta se întâmpla în timpul comunismului în România și se întâmplă și acum. Televiziunile dau știrile cum vor, în favoarea celor de care sunt susținute. Este o mare greșeală. Dacă te uiți la trei televiziuni diferite, fiecare dă știrea în felul său. Dacă spui adevărul, n-ai cum să greșești. La noi, însă, nu se vrea adevărul, la noi se trăiește pe minciună, pe relații și acum, mai nou, și pe bani.

Cum vedeți presa din România comparativ cu cea din străinătate?

Presa din țara noastră este influențată de patron. În străinătate, patronul nu are nimic de zis. Patronul doar plătește ziaristul, iar ziaristul își face treaba. Și dacă nu și-o face, plătește. La noi, nu. Patronul îți spune: Bă, tu scrii cum spun eu, că eu sunt șeful sau băi, vezi că ăla e prieten cu Iohannis sau cu Ponta și nu ai voie să scrii așa ceva.

„Cu Țiriac, plecam din România cu sacoșele pline de conserve ca să nu cheltuim bani în străinătate”

Federer sau Nadal?

Mi-e greu să compar. Federer e campion în felul lui, Nadal e în felul lui. I-am văzut pe toți, și pe cei tineri și pe cei din timpul meu, și pot să fac un clasament al tuturor timpurilor, dar nu vreau. În clasament se iau în calcul performanțele, cine a câștigat cele mai multe Grand Slam-uri și așa se stabilește. Performanța lui Nadal, cu nouă titluri câștigate la Roland Garros n-o s-o mai facă nimeni niciodată. Nadal e un băiat ambițios, vrea să câștige cu toată lumea, chiar și la antrenamente. Fiecare punct, dacă ar putea, l-ar câștiga. Federer e mai artist, mai și riscă. Nadal, nu. Au două stiluri diferite și de asta ies meciuri extraordinare când se întâlnesc. Când mă uit la Djokovic cu Nadal nu prea îmi place, că au stiluri asemănătoare.

Real Madrid sau Barcelona?

Barcelona, și pentru culori.

Pentru că are aceleași culori ca ale Stelei?

Da.

Cartea sau filmul?

Când eram mai tânar și mergeam cu Țiriac la turnee, vedeam câte două filme pe zi. Mergeam la filme ca nebunii. Deci, filmul.

Care este filmul dumneavoastră preferat?

Doctor Jivago, dar ăsta s-a făcut acum o sută de ani (râde). Sunt multe filme frumoase. Eu sunt nebun după Charlie Chaplin. Gesturile și mimica lui m-au impresionat incredibil. Parcă vorbea, domnule. Nu trebuia să mai traduci ce făcea, când îi dădea un șut în fund la polițist, totul avea umor. Îmi pare rău că nu l-am cunoscut. Și acum când mă uit la Charlie Chaplin râd ca fraierul singur. Chiar și acum, după 70 sau 100 de ani de când a făcut filmele, Charlie Chaplin îi face să râdă atât pe copii, cât și pe bătrâni.

Dar cartea preferată?

Nu am citit atât de mult încât să am o carte preferată. N-am avut răbdare. Mergeam cu Țiriac, iar el citea foarte mult în avion. Mie îmi era frică de avion, lui nu. Iar atunci când zburam câte șapte-opt ore, el citea, iar eu mă zvârcoleam că îmi era frică să nu cadă avionul. Cum se mișca puțin, cum mă țineam de Țiriac.

Ion Țiriac spunea că ați dormit cu el mai mult decât cu toate nevestele la un loc. Este adevărat?

Așa este. Dormeam împreună ca să facem economii. Așa era situația. Nu mi-e rușine, dormeam și pe plajă. Cu Țiriac, plecam din România cu sacoșele pline de conserve ca să nu cheltuim bani în străinătate. N-a fost așa rău pentru că, uite, am ajuns unde am ajuns, am făcut și performanță. Ne-am și distrat, ce-i drept mai puțin decât ar fi trebuit, dar uite că ne distrăm și acum.

O perioadă ați fost certat cu Ion Țiriac. Regretați timpul în care nu ați vorbit cu el?

Nu. Asta se întâmplă și în familie, să nu vorbești cu nevasta. Chiar dacă nu vorbeam, jucam împreună la dublu în echipa de Cupă Davis a României. Jucam pentru că trebuia să câștigăm pentru România. De asta am intrat acum cu jurnaliștii într-o polemică. M-a întrebat cineva, înainte de meciul din Cupa Federeației la fete, ce aș fi făcut în locul lui Halep și am răspuns că aș fi jucat. Ei, au ieșit niște discuții că am criticat-o eu pe Halep. M-ați întrebat ce aș fi făcut, eu am spus. N-am spus că a făcut rău că nu s-a dus. Am răspuns că da. Eu cu Țiriac ne făceam programul în funcție Cupa Davis. Atunci era singura dată când puteam să jucăm în echipă pentru România.

Dar atunci nu erați obligat de sistem să jucați în Cupa Davis?

Nu, nu-i adevărat. Nu numai că nu jucăm o săptămână în timpul turneului, nu jucam nici cu o săptămână înainte, când ne antrenam. Ne făceam planul în funcție de Cupa Davis. Eram fixați pe Cupa Davis, care era pentru România.

„Nu mai joc tenis din plăcere”

Cu cine ați avut contracte de sponsorizare în ceea ce privește echipamentul sportiv?

Întâi cu Lacoste. Apoi, din ’72 până în ’73 Tachinni, iar de atunci și până azi, Adidas.

Cât contează echipamentul sportiv pentru randamentul unui tenismen? De pildă, despre rachetă povesteați în autobiografie că, înaintea unei finale pe care urma s-o disputați, ați vopsit cele trei dungi specifice Adidas pe o rachetă Dunlop Maxply.

Racheta contează foarte mult. Și tenișii. Șortul și tricoul nu prea mai contează pentru că toate firmele se copiază între ele. Racheta este cea mai importantă, cu aia câștigi. 25 de ani jucasem cu o rachetă și mi-a fost greu apoi să o schimb de la un an la altul. Le-am și zis celor de la Adidas că o să vopsesc o altă rachetă cu dungile lor și au fost de acord. N-aș fi riscat să pierd în primul tur din cauza unei rachete.

Cât de des mai folosiți racheta de tenis?

Chiar săptămâna trecută am jucat cu Bjorn Borg în Corsica. Acum joc mai mult la dublu. Am jucat și la BRD Năstase Țiriac Trophy. În prezent nu mai joc tenis din plăcere, o fac doar dacă e nevoie, mai mult nu.

Ce sfaturi i-ați da unui copil care tocmai s-a apucat de tenis?

În primul rând, copilului trebuie să-i placă tenisul, să nu fie împins de la spate de părinți, de prieteni sau de soră. Este important să fii pasionat și să privești foarte mult acest sport înainte să te apuci de el. Ca să ai idee despre ce vrei să faci. Este foarte important că acum, în toate domeniile, ai un model. Mulți copii stau și se uită la televizor, îi văd pe Ronaldo, pe Djokovic, pe Nadal. Eu nu aveam de la cine să mă inspir. Venea o revistă din Franța pe nume Tennis de France și erau poze cu toți jucătorii din acea perioadă și încercam și eu să iau pozițiile lor, să fac aceleași gesturi. Însă era puțin, acum îi vezi pe viu cum joacă.

De ce un interviu cu Ilie Năstase? Pentru că Năstase se încadrează la categoria celor care, în prezent, dețin funcții importante (este senator) și, mai ales, la categoria celor care au realizat ceva (fost sportiv de performanță, cel mai bun tenismen român al tuturor timpurilor).

Interviul pe care l-am realizat cu Ilie Năstase are patruzeci și șase de întrebări care vizează copilăria, cariera și preferințele sale. Inițial, planul de întrebări pe care l-am pregătit a cuprins patruzeci de întrebări. Însă, așa cum am arătat în cel de-al treilea capitol, planul de întrebări nu trebuie respectat ca la carte. În funcție de răspunsurile interlocutorului, am pus și altele. Spre exemplu, după ce ne-a mărturisit că victoria de la Ronald Garros îi este cea mai dragă dintre toate, am simțit nevoia să-l întrebăm de ce. Și așa am aflat că Năstase s-a simțit și descurcat cel mai bine pe suprafața numită zgură.

Înainte de realizarea interviului prezentat mai sus, a fost nevoie de o predocumentare. Practic, ne-am conturat ideile esențiale despre Ilie Năstase. Astfel, din ziare și de pe internet, am aflat că Năstase s-a născut în 19 iulie 1946, la București, că este cunoscut și ca primul număr unu din istoria tenisului profesionist, că în 1972, când rezultatele de pe terenurile de tenis au început să fie contorizate, s-a stabilit un clasament mondial, în fruntea căruia Năstase a fost primul. Tot din predocumntare am mai aflat că a câștigat 777 de meciuri și a pierdut 303, că a intrat în politică imediat după Revoluție, că a candidat la Primăria Capitalei și că a avut patru soții.

După predocumentare, a urmat o documentare amplă, în care am lecturat autobiografia lui Ilie Năstase, numită „Mr. Nastase”. Am mai citit articole din presa națională și internațională și am vizionat materiale de televiziune, toate cu și despre el. De asemenea, am urmărit meciuri înregistrate în care acesta joacă. Un exemplu concret este finala de la Wimbledon, din 1972, când americanul Stan Smith l-a fost învins pe Ilie Năstase, scor 4-6, 6-3, 6-3, 4-6, 7-5. Înregistrarea meciului se găsește pe internet și durează două ore și douăzeci și opt de minute. Despre această partidă, Năstase spunea, în interviul pe care ni l-a acordat, că a fost cea mai frumoasă dintre toate pe care le-a jucat.

Referitor la întrebările pe care i le-am adresat lui Năstase, avem întrebări documentate (O perioadă ați fost certat cu Ion Țiriac. Regretați timpul în care nu ați vorbit cu el?, Ion Țiriac spunea că ați dormit cu el mai mult decât cu toate nevestele la un loc. Este adevărat?, Vă mai visați noaptea campion, la simplu, la Wimbledon?), întrebări scurte (Cum a fost în comunism?, Cartea sau filmul?, Real Madrid sau Barcelona?) sau de sprijin (Cum, cu ciocolata pe care v-a oferit-o antrenorul de la tenis?). Am încercat să evităm întrebările clișeu, închise, complicate și pasive.

Înainte de toate, însă, înainte de predocumentare, documentare și realizare a planului de întrebări, am încercat să stabilim scopul interviului. Ne-am propus, așadar, să punem în practică toate aspectele teoretice cu privire la interviul în presa sportivă. Ne-am propus să demonstrăm că putem realiza un interviu care, oricâd, poate fi publicat în presa sportivă din România. Un interviu pe înțelesul tuturor, cu un scop precis, nici prea mare, nici prea mic, cu întrebări scurte sau lungi și cu răspunsuri captivante.

CONCLUZII

În primul capitol al lucrării, intitulat „Jurnalismul sportiv”, am arătat că sintagma „jurnalist sportiv” traduce o zonă de intereferențe și că sportul reprezintă un domeniu cu o dezvoltare dintre cele mai rapide în mass-media. Prin exemple concrete, am arătat că în zilele noastre sportivii sunt unele dintre cele mai cunoscute și mai bine plătite persoane de pe planetă, iar oamenii vor să citească și să audă despre ei. Am deslușit, totodată, motivele pentru care sportul este așa de captivant pentru presă. Sportul este popular, conține dramatism, o doză mare de libertate, o doză de ludic.

Tot în primul capitol am aflat că jurnalismul sportiv cuprinde știrea sportivă, relatarea unui eveniment sportiv, reportajul sportiv, editorialul, comentariul, cronica și feature-ul sportiv. Atunci când vine vorba despre știrea sportivă, reporterul trebuie să dea dovadă de aptitudini jurnalistice fundamentale precum: cercetarea și redactarea materialelor. Intro-ul, lead-ul sau primul paragraf reprezintă esențialul unei știri bine făcute. Practic, această parte de început conține cea mai importantă informație. Am aflat că cea mai simplă modalitate să înțelegem cum trebuie scrisă o introducere este să ne imaginăm că îi dăm unui prieten o veste importantă. Am mai arătat că într-o știre trebuie să avem propoziții clare și scurte din care să înțelegem esența știrii. De asemenea, este important să nu uităm de regula celor cinci W+H. O știre, indiferent că este sau nu din sport, trebuie să răspundă la următoarele întrebări: cine? (who), ce? (what), când? (when), unde? (where), de ce? (why). La acestea, de cele mai multe ori, se adaugă și răspunsul la întrebarea suplimentară cum (how)?.

Având în vedere relatarea unui eveniment, am văzut că, înainte de a analiza cum sunt povestite evenimentele sportive, merită să vedem de ce sunt povestite și că una dintre exigențele relatării jurnalistice este autenticitatea. Despre reportaj, am aflat, că indiferent de domeniu, rămâne specia care informează opinia publică, real și nepărtinitor, în baza unor date culese de la fața locului. Prin exemple concrete, am arătat că sportivii și evenimentele sportive au fost întotdeauna subiecte potrivite pentru realizarea unor reportaje profesioniste.

Referitor la editorial, am evidențiat că acesta presupune asumarea unei opțiuni, exprimarea unei atitudini clare, indiferent că vorbim de un punct de vedere pro sau contra. Cel care scrie un editorial trebuie să fie o persoană îndreptățită profesional. Dacă editorialul exprimă punctul de vedere al unei publicații față de o problemă, în comentariu autorul își asumă în totalitate mesajul. Comentatorul emite judecăți de valoare, creează direcții de interpretare a unui eveniment, contextualizează, explică și oferă mai multe informații despre subiectul pe care îl abordează.

În cel de-al doilea capitol, am descoperit că interviul este specia care informează și elucidează prin intermediul unui dialog și că a apărut ca urmare a neastâmpăratei curiozității a omului, a dorinței sale de cunoaștere. Atât ca gen, cât și ca mijloc de documentare, interviul este esențial în presă. Jurnalistul intervievează, cere lămuriri, discută oriunde și oricând. Tot în acest capitol, am mai aflat de câte feluri este interviul și ce presupune ce de presă scrisă, de radio sau de televiziune. Mai exact, am văzut că în presa scrisă jurnaliștii trebuie să aibă în vedere că cititorii nu-l aud și nu-l văd pe cel intervievat. Astfel că, imaginația este un factor important de care trebuie să țină cont, este cea prin intermediul căreia oamenii intervievați ajung la cititori.

Am mai arătat că cele mai importante elemente de noutate pe care le auduce interviul de televiziune în raport cu cel din presa scrisă sau din radio sunt: informația vizuală, informația auditivă neverbală, tehinicile de televiziune. În radio, însă, scopul interviului este să ofere, prin intermediul cuvintelor unui interlocutor, fapte sau opinii referitoare la o anumită temă, astfel încât ascultătorii să poată trage o concluzie.

Capitolul al treilea definește și explică etapele realizării unui interviu. Practic, în acest capitol, am precizat că alegerea interlocutorului, predocumentarea și documentarea, pregătirea planului de întrebări sunt elemente caracteristice atât interviului de presă scrisă, cât și interviului de televiziune sau de radio. Înainte să mergem să luăm un interviu, trebuie să facem o predocumentare serioasă asupra personalității intervievatului. De asemenea, trebuie să stabilim clar subiectul despre care vrem să vorbim. Documentarea este una dintre cele mai importante etape ale interviului. Dacă ingnorăm subiectul, vom avea o discuție încâlcită din care nu vom înțelege mare lucru. Trebuie să reținem că majoritatea oamenilor reacționează pozitiv la întrebările documentate. Indiferent că luăm interviu unui persoane publice sau private, în primul rând trebuie să stabilim scopul interviului. Un alt aspect important îl reprezintă pregătirea întrebărilor. Exprimarea concisă a ideilor, simplitatea, formularea la obiect sunt calități esențiale pentru construirea unor întrebări eficiente. Am mai aflat că trebuie să evităm întrebările închise, complicate, psihologizantesau pasive. Este bine să evităm și elementele de oralitate în exces. Folosite prea des, acestea nu fac decât să dea impresia de neglijență și dezarticulare gramaticală. Tot în partea a treia a lucrării, am arătat, prin exemple, că momentul transcrierii interviuluieste momentul în care jurnalistul devine un pic regizor. După transcrierea interviului, urmează editarea lui. Prin editare se înțelege procesul prin care discuția înregistrată va fi publicată ținându-se cont de anumite criterii: caracteristicile canalului mediatic, spațiul tipografic, gradul de interes, politica redacției etc.

În ultima parte a lucrării, în studiul de caz, am realizat, așa cum ne-am propus, interviu cu fostul tenismen Ilie Năstase. Astfel, am aflat că cel mai frumos meci al său a fost unul pierdut și că Ion Țiriac a fost și va rămâne cel mai bun prieten al său. De asemenea, Năstase ne-a mărturisit că dacă se năștea în altă țară poate nu avea aceeași ambiție sau aceeași foame de a deveni cineva. Am mai aflat că a candidat pentru funcția de senator ca să-și ajute un bun prieten, pe fondatorul Partidului Conservator, Dan Voiculescu.

Înainte de a realiza interviul cu Ilie Năstase a fost nevoie de o documentare amplă. Cartea autobiografică „Mr. Năstase” și articolele apărute în presă de-a lungul timpului despre el, au constituit principalele surse pentru a putea crea un plan de întrebări concis, concret, cu un scop precis.

BIBLIOGRAFIE

Cărți

Phil Andrews, Jurnalismul Sportiv, Editura Polirom, Iași, 2006

Yves Agnés, Introducere în jurnalism, Editura Polirom, Iași 2011

Sorin Preda, Tehnici de redactare în presa scrisă, Editura Polirom, Iași, 2006

Ilie Năstase, Debbie Beckerman, Mr. Năstase, Editura Rao, București, 2006

Mihai Coman, Manual de jurnalism, Editura Polirom, Iași, 2009

David Randall, Jurnalistul universal, Editura Polirom, Iași, 2007

Site-uri

http://m.digisport.ro/Sport/TENIS/Halep+finala+ora+16+00

http://www.gsp.ro/fotbal/liga-1/video-meci-de-b-arbitraj-de-c-gazon-de-d-partida-csu-craiova-steaua-a-oferit-o-imagine-jalnica-a-fotbalului-romanesc-445044.html

http://m.mediafax.ro/sport/ronaldo-ovationat-pe-santiago-bernabeu-pentru-castigarea-balonului-de-aur-foto-13768730

Ghencea: politica pumnului în gură!

http://blogsport.gsp.ro/decebal/2014/11/20/ponta-a-vrut-sa-se-foloseasca-de-imaginea-lui-halep-in-campanie-dar-ea-l-a-refuzat

http://blogsport.gsp.ro/decebal/2014/11/20/ponta-a-vrut-sa-se-foloseasca-de-imaginea-lui-halep-in-campanie-dar-ea-l-a-refuzat/

http://www.gandul.info/puterea-gandului/cu-simona-spre-al-noualea-cer-13440373,

http://www.gandul.info/puterea-gandului/si-tenisul-o-iubeste-pe-simona-13758249,

http://www.digisport.ro/Sport/FOTBAL/Competitii/Fotbal+International/Doar+rivalitate+Messi+si+CR7+se+elogiaza+reciproc+dar+niciodata+

http://www.perfecte.ro/international/asa-tata-asa-fiu-cum-arata-fiul-lui-cristiano-ronaldo-si-cat-de-tare-pare-sa-ii-calce-pe-urme.html

http://www.gsp.ro/fotbal/liga-1/foto-dodel-isi-rasfata-iubita-in-maldive-imagini-hot-de-la-plaja-cu-jumatatea-capitanului-stelei-441185.html

http://adevarul.ro/news/sport/interviu-copilaria-ilie-nastase-distrusa-marele-jaf-bnr-1959-1_5228a687c7b855ff564cecb9/index.html

http://maximasport.ro/camataru-cu-exceptia-mainii-am-dat-gol-cu-toate-partile-corpului/

Interviu eveniment cu Irina Spîrlea, unica româncă învingătoare în fața surorilor Williams: „Halep urcă rapid în top 10!”

http://maximasport.ro/cristian-ganea-cand-va-incepe-play-off-ul-jocul-o-sa-arate-altfel/

http://maximasport.ro/cartu-nu-am-jucat-defensiv-deloc-echipa-a-dat-gol-aproape-in-fiecare-meci/

http://www.prosport.ro/fotbal-extern/cm-2010-africa-de-sud/video-casillas-si-a-sarutat-pasional-iubita-in-timpul-interviului-6541118?cp=4

http://www.digisport.ro/Sport/FOTBAL/Competitii/Cupa+Romaniei/VIDEO+Craciunescu+si+Porumboiu+sunt+de+acord+n-a+fost+penalty+la

http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Sport/Stiri/Serena+Williams+e+un+robot+Ce+raspunde+Cristian+Tudor+Popescu,

https://www.youtube.com/watch?v=jf9Sfwd195k

http://www.eugeniavoda.ro/ro/emisiuni/diverse/gica-hagi

http://www.espnfc.com/spanish-primera-divisi%C3%B3n/story/1577556/real-madrid-have-debt-problem-economist-gay-de-liebana

http://maximasport.ro/kam-belin-cineva-a-vazut-filmuletele-cu-mine-de-pe-youtube-si-mi-a-oferit-sansa-sa-vin-la-craiova/

http://tiuk.reea.net/index.php?option=com_content&view=article&id=1616

http://www.kinetic-sm.ro/index.php/presa-kinetic/1-interviu-cu-kinetoterapeutul-gelu-cosma

http://www.sport.ro/liga-1/detaliul-pe-care-nimeni-nu-l-a-vazut-la-conferinta-lui-galca-cum-a-fentat-ca-semneaza-cu-steaua-live-la.html,

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ilie_N%C4%83stase

Ziare

Gazeta Sporturilor, Redacția București, 16 ianuarie 2015, numărul 11, p. 14