Institutiile Publice Si Dezvoltarea Durabila

Institutiile publice si dezvoltarea durabila

CUPRINS

INTRODUCERE

LISTA NOTAȚIILOR (ABREVIERILOR)

LISTA FIGURILOR

LISTA TABELELOR

CAPITOLUL 1. DEZVOLTAREA DURABILĂ

1.1. Scurt istoric al dezvoltării durabile

1.2. Concepte privind dezvoltarea durabilă

1.3. Dezvoltarea durabilă la nivel macro și micro economic

CAPITOLUL 2. DEZVOLTAREA DURABILĂ PRIORITATE A UNIUNII EUROPENE

2.1. Programele de Acțiune în domeniul mediului înconjurător

2.2. Politica integrală a produsului

2.3. Principalele domenii de impact asupra protecției mediului

CAPITOLUL 3. DEZVOLTAREA INDUSTRIALĂ DURABILĂ ÎN CONTEXTUL DEZVOLTĂRII ECONOMICE, SOCIALE ȘI AL PROTECTIEI MEDIULU I

3.1. Oportunitatea abordării dezvoltării industriale durabile în România

3.2. Relația resurselor naturale-dezvoltare industrială durabilă

3.3. Rolul industriilor în progresul social

3.4. Analiza situației forței de muncă din industrie

3.5. Situația protecției mediului în România și poluarea produsă de industrie

CAPITOLUL 4. RESPONSABLILITĂȚILE DEZVOLTĂRII DURABILE ÎN ROMÂNIA

4.1. Administrația publică în România

4.2. Dezvoltarea regională si locală în România

CAPITOLUL 5. STUDIU DE CAZ PRIVIND DEZVOLTAREA DURABILĂ A COMUNEI DOGNECEA (JUDEȚUL CARAS-SEVERIN)

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Cuvântul durabil (de susținere) are rădăcini în limba latină, subtenir însemnând "a stăvili/reține" sau "a sprijini de jos".Astfel, dezvoltarea durabilă reprezintă:” o nouă cale de dezvoltare care să susțină progresul uman pentru întreaga planetă și pentru un viitor îndelungat".

Există trei abordări cu privire la dezvoltarea durabilă și anume: neoliberală, populară, intervenționistă.

În abordarea neo-liberală (contabilitatea mediului), mediul este văzut ca fiind un "capital natural": serviciile ce derivă din aer, apă, sol și așa mai departe, depind de menținerea intactă a acestor "bunuri", sau de posibilitatea de a le reînnoi, pentru că altfel acest "capital" ar scădea.

Abordarea populară (comunități durabile) presupune producția și comerțul pentru nevoi locale, și este adesea opusă modelelor de dezvoltare urbană și industrială pe scară largă. Dificultățile ce derivă din această abordare constau în faptul că folosirea în mod "durabil" a resurselor naturale poate afecta supraviețuirea comunităților locale la integrarea în economia mondială.

În cazul abordării intervenționiste accentul cade pe cooperarea la nivel internațional. În acest caz, problemele sunt legate de faptul că țările industrializate au posibilitatea de a influența acordurile internaționale în favoarea lor.

Una dintre cele mai importante strategii în vederea atingerii obiectivelor unei dezvoltări durabile este promovarea unui sistem legislativ coerent la nivelul Uniunii Europene. Tendințele și prioritățile sunt trasate și monitorizate în baza Programelor de Acțiune în domeniul mediului înconjurător.

Până în prezent, în România problemele legate de protecția mediului nu au

fost abordate de o manieră eficace. Nivelul investițiilor este foarte scăzut în comparație cu U.E., iar situația este agravată din cauza absenței unor instrumente de finanțare pentru protecția mediului. În anul 1995 a fost adoptată o lege cadru, legea nr. 137/1995, care acordă prioritate gestiunii deșeurilor dar aplicarea ei lasă de dorit, din cauza unor motivații, existenței unor tehnologii vechi și poluante, lipsei finanțării și resurselor umane, precum și nivelul slab de participare publică.

În România, în Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă, se apreciază că, deși nu constituie un criteriu limitativ pentru dezvoltarea industrială, potențialul natural de resurse industrializabile constituie un factor de avantaj comparativ, care trebuie luat în considerare în evaluarea structurii dezirabile a industriei și a creșterii economice durabile.

Între dezvoltarea industrială și cea socială este o relație strânsă, interactivă, în general, țările care au atins un grad avansat în dezvoltarea industriei au reușit să-și realinieze obiectivele sociale la un nivel înalt, cum sunt cererea de locuri de muncă, reducerea fenomenului de sărăcie, un acces mai larg la educație și îngrijirea sănătății.

Pe de altă parte, statele care nu au investit suficient în dezvoltarea socială au înregistrat o tendință de scădere a activității și profitabilității industriei.

Potrivit Convenției nr.102 (1952) sunt urmărite mai multe tipuri de beneficii (îngrijire medicală, asigurări sociale în caz de îmbolnăvire, șomaj, accidente de muncă, de maternitate, invaliditate, în caz de vârstă înaintată, ajutoare familiale și cele acordate asupra veniturilor). Convenția dă indicații generale și asupra finanțării (mai ales prin contribuțiile salariaților și ale întreprinzătorilor), dar acordă clar, statului responsabilitatea de a asigura aceste beneficii.

Dezvoltarea industrială durabilă trebuie să aibă o componentă socială care să se încadreze armonios în evoluția viitoare a societății românești. Politicile privind resursele umane la nivelul industriei naționale trebuie să urmărească realizarea unui echilibru real între politicile active și cele pasive privind piața muncii și completarea cadrului legislativ.

Fiecare industrie are particularitățile ei, ceea ce face necesară realizarea unor politici specifice în domeniul forței de muncă, politici a căror aplicare să ducă în final la realizarea obiectivului strategic de includere a capitalului social și uman în "strategia globală de dezvoltare economică durabilă a României”.

Conștientizarea la nivel planetar a gravelor probleme ecologice și desfășurarea primei Conferințe Mondiale a O.N.U. asupra Mediului (Stockholm, iunie 1972) au impus și în România o nouă concepție referitoare la conservarea și protecția mediului ambiant, sub raport legislativ. În anul 1973 s-a adoptat legea privind protecția mediului înconjurător (legea nr.9/1973), ca o reglementare cadru, autocuprinzătoare care a consacrat, pe de o parte regimul juridic general al ocrotirii mediului, iar pe de altă parte a stabilit o serie de reguli aplicabile principalilor factori naturali.

In concluzie, se poate înțelege că situația calității factorilor de mediu în România este departe de standardele U.E. Dar această constatare este dublată de o alta mai puțin gravă: acțiunile guvernamentale sunt minime în domeniul protecției mediului și nu se întrevăd modificări în reacția decidenților pe termen scurt, a ceea se va mai îndepărta momentul în care România va reuși să îndeplinească acquis-ul impus de Uniunea Europeană.

In Romania, sistemul economico-administrativ de dezvoltare locală este constituit din două subsisteme principale, administrativ și economic.Acestea relationează prin mecanisme complexe ce decurg din cadrul legislativ, transferul de resurse și informații.

Guvernul este prima instituție cu rol direct în domeniul dezvoltării locale.Dintre autoritățile administrației publice centrale un rol important în dezvoltarea locală îl au: Ministerul Administrației și Internelor, Ministerul Dezvoltarii Regionale si Turismului, Ministerul Mediului si Padurilor și Ministerul Agriculturii si Dezvoltarii Rurale. Consiliul Județean este autoritatea administrației publice locale, constituită la nivel județean, cu rol în coordonarea activităților consiliilor locale pentru realizarea serviciilor publice de interes județean, servicii ce au un aport ridicat în procesul de dezvoltare locală.

LISTA NOTAȚIILOR (ABREVIERILOR)

O.N.U. – Organizatia Natiunilor Unite

C02 – dioxidul de carbon

CH4 – gaz metan

N20 – oxid de azot

HFCs – hidrofluorocarburi

(PFCs – perflourcarburi

SF6 – hexaflourura de sulf

RRR – recuperare, refolosire și reciclare

ISO (International Organization for Standardization) – Organizația Internaționala de Standardizare

EEA (European Environmental Agency) – Agenția Europeana pentru Mediu

WTO (World Trade Organisation) – Organizația Mondiala pentru Comerț

O.C.D.E. – Organizația pentru Cooperare si Dezvoltare Economica

O.I.M. – Organizația Internațională a Muncii

CSI – Comunitatea Statelor Independente

FPS – Fondul Proprietatii de Stat

SIF – Societate de Investitii Financiare

FIMAN – Fundația Internațională de Management

UNIRMET – Uniunea Naționala de Reconversie în Metalurgie

CRPM – Centre de reconversie a personalului de metalurgie

FEOGA – Fondul European de Orientare și Garantare Agricolă

FEDR-Fondul European de Dezvoltare Regională

ATV – All Terrain Vehicle

ANALIZA SWOT (Strong, Weakneses, Opportunities, Threats) – pune în lumină punctele tari și slabe ale subiectului analizat

PUG – Plan de Urbanism General

PUZ – Plan de Urbanism Zonal

LISTA FIGURILOR

Fig. 1.1. Obiectivele dezvoltării înainte și după introducerea conceptului de durabilitate…………………………………………………………………………………………………16

Fig. 1.2. Factorii care controlează dezvoltarea durabilă…………………………………..17

Fig. 2.1. Strategia decizională pentru o dezvoltare durabilă…………………………….31

LISTA TABELELOR

Tab.2.1. Principiile de acțiune în cadrul politicii de mediu a Uniunii Europene ..27

Tab. 2.2. Cele mai importante evenimente cu privire la protecția mediului………..34

Tab. 5.1. Stuctura etnică a populației din comuna DOGNECEA, anul 2002……..89

Tab. 5.2. Structura religioasă a populației…………………………………………90

Tab. 5. 3.Structura populației pe grupe mari de vârstă……………………………90

Tab. 5.4. Analiza swot…………………………………………………………….96

CAPITOLUL I

DEZVOLTAREA DURABILĂ

1.1. Scurt istoric al dezvoltarii durabile

În anii 60, un prim semn de exclamare apare odată cu apariția unor cărți precum "Primăvara liniștită" ("Silent Spring") a autorului Rachel Carson (1962), care descrie o catastrofă ecologică imaginară. Raportul „Limitele pentru creștere" ("Limits to Growth") publicat de către Clubul Romei în 1972 a prezis că dacă dezvoltarea economică continuă în același ritm ca până atunci, omenirea va folosi toate resursele negenerabile până în 2072 și cel mai probabil rezultat fiind "un declin brusc și necontrolabil al capacității populației și capacității industriale ".

În anii 70 apar primele organizații non guvernamentale ecologice puternice ca Prietenii Pământului (1971) și Greenpeace (1971).

În 1972, la Stockholm ne loc Conferința Națiunilor Unite, în care cele 113 națiuni prezente iși manifestă îngrijorarea cu privire la modul în care activitatea umană influențează mediul. Sunt subliniate problemele poluării, distrugerii resurselor, deteriorării mediului, pericolul disparițiilor unor specii și nevoia de a crește nivelul de trai al oamenilor, și se accepta legătura indisolubilă între calitatea vieții și calitatea mediului pentru generațiile actuale și viitoare.

În 1986, Națiunile Unite înființează Comisia mondială de mediu și dezvoltare, având ca scop studierea dinamicii deteriorării mediului și oferirea de soluții cu privire la viabilitatea pe termen lung a societății umane. Comisia a fost prezidată de Gro Harlem Brundtland, Primul Ministru al Norvegiei, la acea dată. Raportul comisiei Brundtland, "Viitorul nostru comun" (our common future), a devenit un document de referință, primul ce a folosit termenul de dezvoltare globală ("sustainable development").

El atrage atenția că, adesea, creșterea economică duce la o deteriorare, nu o îmbunătățire a calității vieții oamenilor, și de aceea consideră că a devenit impetuos necesară "o formă de dezvoltare durabilă care să îndeplinească nevoile prezente fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și îndeplini propriile nevoi".

Comisia a subliniat existența a două probleme majore:

dezvoltarea nu înseamnă doar profituri mai mari și standarde mai înalte de trai pentru un mic procent din populație, ci creșterea nivelului de trai al tuturor;

dezvoltarea nu ar trebui să implice distrugerea sau folosirea nesăbuită a resurselor noastre naturale, nici poluarea mediului ambiant.

Mesaj între calitatea vieții și calitatea mediului pentru generațiile actuale și viitoare.

În 1986, Națiunile Unite înființează Comisia mondială de mediu și dezvoltare, având ca scop studierea dinamicii deteriorării mediului și oferirea de soluții cu privire la viabilitatea pe termen lung a societății umane. Comisia a fost prezidată de Gro Harlem Brundtland, Primul Ministru al Norvegiei, la acea dată. Raportul comisiei Brundtland, "Viitorul nostru comun" (our common future), a devenit un document de referință, primul ce a folosit termenul de dezvoltare globală ("sustainable development").

El atrage atenția că, adesea, creșterea economică duce la o deteriorare, nu o îmbunătățire a calității vieții oamenilor, și de aceea consideră că a devenit impetuos necesară "o formă de dezvoltare durabilă care să îndeplinească nevoile prezente fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și îndeplini propriile nevoi".

Comisia a subliniat existența a două probleme majore:

dezvoltarea nu înseamnă doar profituri mai mari și standarde mai înalte de trai pentru un mic procent din populație, ci creșterea nivelului de trai al tuturor;

dezvoltarea nu ar trebui să implice distrugerea sau folosirea nesăbuită a resurselor noastre naturale, nici poluarea mediului ambiant.

Mesajul acestui raport se regăsește în " Principiul 3" al Declarației de la Rio" cu privire la Mediu si Dezvoltare (3-14 iunie 1992) potrivit căruia "dreptul de dezvoltare trebuie exercitat astfel încăt să fie satisfăcute, în mod echitabil, nevoile de dezvoltare si de mediu ale generațiilor prezente și viitoare".

Dezvoltarea durabilă reprezintă:” o nouă cale de dezvoltare care să susțină progresul uman pentru întreaga planetă și pentru un viitor îndelungat".

La Summitul de la Rio în 1992, la care participă 120 de șefi de stat sunt din nou aduse in centrul atenției problemele privind mediul și dezvoltarea.

Cu această ocazie sunt realizate o serie de documente ce oferă cadrul pentru viitoare cooperări internaționale. Națiunile prezente au fost de acord asupra unui plan de dezvoltare durabilă cuprinzător numit Agenda 21, și asupra a două seturi de principii: Declarația de la Rio cu privire la mediu și dezvoltare și Principiile pădurii.

Agenda 21 arată că omenirea se află într-un moment crucial al istoriei, confruntându-se cu o înrăutățire a problemelor sărăciei, foametei, îmbolnăvirilor, și cu o continuă deteriorare a mediului de care depinde bunul nostru trai, și pentru a putea depăși acest moment e nevoie de o unire a forțelor la nivel global, printr-un parteneriat pentru dezvoltare durabilă.

Agenda 21 oferă îndrumări cu privire la politicile guvernamentale și de afaceri, dar și în plan personal și este compusă din patru secțiuni:

1. Dimensiunea socială și economică (combaterea sărăciei, schimbarea obiceiurilor de consum, protejarea și promovarea sănătății oamenilor, etc.)

2. Conservarea și managementul resurselor pentru dezvoltare (protejarea atmosferei, combaterea defrișărilor, managementul ecosistemelor, conversarea biodiversitatii, protejarea oceanelor, mărilor, apelor dulci, traficul ilegal cu substanțe toxice sau periculoase, etc.)

În 1972, la Stockholm are loc Conferința Națiunilor Unite, în care cele națiuni prezente își manifestă îngrijorarea cu privire la modul în care activitatea umană influențează mediul.

Întărirea rolului marilor grupări ( copiii și tinerii în dezvoltarea durabilă, întărirea rolului organizațiilor non-guvernamentale, suportul Agendei 21 din partea autorităților locale, întărirea rolului muncitorilor și organizațiilor sindicale, întărirea rolului fermierilor, comunitatea științifică și tehnologică, etc.)

Mijloace de aplicare (resurse și mecanisme financiare, promovarea educării și conștientizării publicului, etc.)

Declarația de la Rio cu privire la mediu și dezvoltare include 27 de principii ce enunță drepturile și obligațiile națiunilor în tendința lor spre dezvoltare și creșterea nivelului de trai. Printre principalele idei enunțate sunt: "oamenii au dreptul la o viață sănătoasă și productivă în armonie cu natura; națiunile au dreptul suveran de a exploata resursele proprii, fără însă a cauza distrugeri ale mediului în afara granițelor proprii”.

"Principiile Pădurii" este un ghid cu privire la managementul, conservarea și dezvoltarea durabilă a pădurilor de toate tipurile, recunoscând că pădurile sunt de o importanță vitală pentru dezvoltarea economică și menținerea tuturor formelor vieții.În acest scop toate țările ar trebui să acționeze către reîmpădurire, împiedicarea defrișărilor și conservarea pădurilor existente.

Scopul declarat al Conferinței secolului a fost stabilirea unei noi strategii a dezvoltării economice, industriale și sociale în lume, cuprinsă sub numele de dezvoltare durabilă (sustainable development).

In 1997 la Kyoto, Japonia, se dezbate problema încălzirii globale și se semnează un protocol în care se trasează un set de obiective cu privire la reducerea principalelor șase gaze ce crează efectul de seră astfel încât nivelul să se situeze sub cel al anilor 1990. Perioada vizată este 2008-2012, iar cele șase gaze sunt: dioxidul de carbon (C02), gaz metan (CH4), oxid de azot (N20), hidrofluorocarburi (HFCs), perflourcarburi (PFCs), hexaflourura de sulf (SF6). În acest protocol România s-a angajat să reducă aceste gaze la 92% din anul sau perioada de bază.

La 10 ani de la adoptarea Agendei 21, în 2002 are loc Summitul de la Johannesburg, Africa de Sud, în care se studiază progresul făcut spre dezvoltarea durabilă și se reafirmă angajamentul țărilor participante. Printre principalele probleme discutate au fost: sărăcia, accesul la apă potabilă, salubritatea.

S-a căzut de acord asupra câtorva obiective și anume:

Reducerea numărului celor care nu au acces la rezerve de apă potabilă, de la peste 1 bilion la 500 milioane până în anul 2015.

înjumătățirea numărului celor ce nu au condiții de salubritate corespunzătoare, la 1,2 bilioane.

Creșterea folosirii surselor durabile de energie și refacerea efectivelor de pește secătuite.

1.2 Concepte privind dezvoltarea durabilă

Definiția dezvoltării durabile apărută în Raportul comisiei Brundtland ("o

formă de dezvoltare durabilă care să îndeplinească nevoile prezente fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și îndeplini propriile nevoi") deși cea mai utilizată, nu este singulară:

"Durabilitatea este doctrina de urgență prin care dezvoltarea și progresul economic trebuie să aibă loc și să se mențină de-a lungul timpului, în limitele stabilite de ecologie, în sensul cel mai larg – prin interdependența ființelor umane și slujbelor lor, biosferei și legilor fizicii și chimiei care o guvernează. Rezultă că protecția mediului și dezvoltarea economică sunt într-adevăr procese antagonice"

"Cuvântul durabil (de susținere) are rădăcini în limba latină, subtenir însemnând "a stăvili/reține" sau "a sprijini de jos". O comunitate trebuie să fie sprijinită de jos de către locuitorii actuali și viitori.

In 1995, Basiago declara că, dezvoltarea durabilă trebuie să fie baza unei noi filosofii în care principii privind: viitorul, egalitatea, politica globală de mediu și biodiversitatea să stea la baza luării deciziilor. Conceptul de durabilitate are diferite înțelesuri în discipline diferite astfel:

În biologie, durabilitatea a devenit similară cu protejarea biodiversității și se referă la nevoia de a salva capitalul natural în numele viitoarelor generații.

În economie este un concept vehiculat de cei ce concep mediul ca fiind un "capital natural", o resursă ce poate fi cuantificată și se arată modul în care mediul de piață convențional eșuează în a proteja mediul.

În sociologie implică judecarea celor ce iau decizii asupra folosirii resurselor naturale ce influențează viața de zi cu zi a altora.

În strategie reprezintă procesul de revitalizare urbană acolo unde se urmărește integrarea urbanizării cu conservarea mediului înconjurător.

În etica de mediu înseamnă păstrarea, conservarea, folosirea "durabilă" a resurselor naturale.

Gestiunea unei resurse se definește drept durabilă dacă, fiind cunoscută capacitatea sa de refacere nu se exagerează în exploatarea sa peste un anumit prag. În acest sens, gestiunea durabilă înseamnă, de exemplu, a folosi marea pentru pescuit respectând ciclul natural de reproducere al peștilor și asigurând, prin urmare, altora și nouă înșine, posibilitatea de a continua această activitate.

Privite în ansamblu, resursele naturale – parte componentă a resurselor economice – sunt un factor primar de producție, în această categorie fiind incluse aerul, apa sub toate formele, razele solare, biomasa, aflată pe sol, ca și resursele minerale ale subsolului.

Solow considera resursele o prăjitură ce trebuie împărțită între generații ("cake-eating"). Dacă succesorii noștrii vor avea același comportament economic înseamnă că am făcut un lucru rezonabil. Dacă le vom lăsa un stoc mai mic, atunci ei vor trebui să compenseze cu un stoc mai mare de cunoștințe științifice.

Pentru a vorbi despre dezvoltarea durabilă trebuie mai întâi definită noțiunea de mediu. Conform legii 137/1995, mediul este ansamblul de condiții și elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul și subsolul, toate straturile atmosferice, toate materiile organice și anorganice, precum și ființele vii, sistemele naturale în interacțiune cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv velorile materiale și spirituale. Există trei abordări cu privire la dezvoltarea durabilă și anume: neoliberală, populară, intervenționistă.

În abordarea neo-liberală (contabilitatea mediului), mediul este văzut ca fiind un "capital natural": serviciile ce derivă din aer, apă, sol și așa mai departe, depind de menținerea intactă a acestor "bunuri", sau de posibilitatea de a le reînnoi, pentru că altfel acest "capital" ar scădea. Prin atribuirea unei valori și folosind clasicul criteriu economic se poate măsura rezultatul unui anumit mod de dezvoltare în raport cu folosirea capitalului natural, pentru asigurarea dezvoltării durabile.

Limitările acestei abordări se datorează dificultăților de a evalua "capitalul natural", datorită faptului că trebuie luată în considerare valoarea pe care acesta o va avea pentru generațiile următoare, ale căror tipare de consum sunt necunoscute.

Abordarea populară (comunități durabile) presupune producția și comerțul pentru nevoi locale, și este adesea opusă modelelor de dezvoltare urbană și industrială pe scară largă. Dificultățile ce derivă din această abordare constau în faptul că folosirea în mod "durabil" a resurselor naturale poate afecta supraviețuirea comunităților locale la integrarea în economia mondială.

Definind dezvoltarea durabilă, Sustainable Community Roundtable spune: "o comunitate este nedurabilă dacă își consumă resursele mai repede decât acestea pot fi regenerate, produce mai multe deșeuri decât pot transforma sistemele naturale sau se bazează pe resurse situate la mare depărtare pentru satisfacerea necesităților de bază."

În cazul abordării intervenționiste accentul cade pe cooperarea la nivel internațional. Comisia Brundtland a anticipat apariția unor tratate internaționale cu privire la mediu. Problemele în cazul acestei abordări sunt legate de faptul că țările industrializate au posibilitatea de a influența acordurile internaționale în favoarea lor.

Nevoia de durabilitate a activității economice este totuși sprijinită de câteva argumente: economice, sociale și ecologice.Într-o primă etapă cele trei categorii de obiective au fost considerate independente unul față de celelalte, abia din anii 80 începând să se accentueze necesitatea realizării unei interdependențe între domeniile respective.

Fig.1.1 Obiectivele dezvoltării înainte și după introducerea conceptului de durabilitate

Abordarea economică se bazează pe principiul generării unui venit maxim în condițiile menținerii capitalului (natural, uman, economic).

Abordarea ecologică se bazează pe susținerea stabilității sistemelor biologice naturale și antropizate. în tendința de a oferi cât mai multe oportunități generațiilor viitoare se înscrie și conservarea biodiversității globale indiferent de avantajele cunoscute în prezent pentru câteva specii.

Abordarea socio-culturală se bazează pe menținerea stabilității sistemelor sociale și culturale jentru determinarea unei echități intra- și intergeneraționale prin păstrarea diversității culturale și încurajarea pluralismului de idei.

Moral pentru că generația prezentă nu trebuie să prejudicieze șansele generațiilor viitoare nici sub aspectul volumului resurselor, al procesului de producție și nici al bunăstării.

Programele guvernamentale de mediu trebuie să includă soluții ce pot fi utilizate în planurile manageriale prin: reglementări, cercetare, realizarea de noi infrastructuri, planificare, etc. Cunoașterea stocurilor de resurse naturale reprezintă o cerință majoră pentru gospodărirea adecvată a acesteia.

Dezvoltarea durabilă este controlată de trei laturi ale activității umane: societatea civilă, administrația locală și centrală, sectorul industrial.

Fig. 1.2. Factorii care controlează dezvoltarea durabilă

In același timp, pentru a defini dezvoltarea durabilă trebuie evidențiat modul în care interecționeaza domeniile economic, politic, cultural, între ele și cu domeniul social, natura și populația umană.

Domeniul economic condiționează aspectele sociale prin producția și distribuția bunurilor și serviciilor, venind în întâmpinarea necesităților populațiilor umane. Autoritățile sunt chemate să asigure o politică în centrul căreia este plasat omul și drepturile sale.

Dezvoltarea durabilă poate fi o soluție de conciliere a tuturor conflictelor cu condiția că interesele unanime să conveargă spre dezvoltarea umană.

Asigurând mai mult și mai bine educația, asistența medicală și serviciile sociale, se asigură de fapt realizarea întregii strategii a dezvoltării durabile. Progresul depinde din ce în ce mai mult de capacitatea de cercetare, inovare, adaptare a noilor generații. Accesul la educație este condiția sine qua non a participării tinerilor la viață social-economică și culturală de la toate nivelurile societății.

În mod evident educația nu se limitează la instrucția școlară, adică la aspectele sale formale. Educația cuprinde laturi non-formale și infórmale, fără să fie neglijat rolul familiei și al comunității locale. Vasta comunitate a educatorilor constituie o resursă umană extrem de importantă, dar care este puțin folosită pentru nevoile dezvoltării durabile și al cărei aport se poate dovedi prețios în toate comunitățiîe locale.

În domeniul educației trebuie să se aibă în vedere:

Publicarea de articole și cărți care să explice publicului larg în termini facili, domeniile ecologiei și cim poate aceasta contribui la soluționarea problemelor celor mai importante;

Să asiste autoritățile școlare la toate nivelele de educație în scopul creării unor programe de învățământ orientate ecologic în mod convenabil;

Să contribuie la desfășurarea unor cursuri postuniversitare interdisciplinare pentru, ingineri, economiști și oameni de afaceri;

Să stimuleze apariția de noi domenii în cercetarea ecologică, care să includă nu numai științele naturale, ci și pe cele sociale.

Creșterea receptivității față de mediu și problematica dezvoltării durabile asigură sprijinul și înțelegerea publicului. Este necesară diseminarea noilor informații și concepte nu numai pentru a mobiliza suportul populației, ci și pentru a folosi metode de lucru bazate pe consultarea publicului în toate domeniile.

Un public conștient și informat asupra necesității dezvoltării durabile, va insista pentru introducerea în planurile de învățământ a acelor curăuri/materii care facilitează participarea tinerilor la realizarea dezideratului dezvoltării durabile.

În ceea ce privește înțelesurile definiției date de Comisia Brundtland care, chiar dacă nu a creat acesta noțiune, are meritul de a fi popularizat-o, acestea pot fi sintetizate astfel:

Stare durabilă este aceea în care utilitatea nu scade în timp;

Economie sustenabilă este cea în care consumul nu se reduce în timp;

Economie viabilă este aceea în care resursele sunt alocate astfel încât să fie menținute aceleași șanse de a produce în viitor;

O activitate economică durabilă este aceea în care stocul de resurse naturale nu scade în timp;

O dezvoltare sustenabilă este una în care resursele sunt folosite în așa fel încât să mențină an beneficiu durabil al exploatării lor;

O stare durabilă este aceea în care sunt satisfăcute condițiile minime ale stabilității ecosistemului și ale refacerii sale în timp.

România este parte semnatară a întrunirilor internaționale de la Strasburg, Rio de Janeiro, Helsinki, însă punerea în practică și rezultatele sunt destul de timide. Utilizarea durabilă a resurselor naturale și managemetul deșeurilor reprezintă și unul din cele patru domenii prioritare de acțiune stabilite în cadrul celei de a Vl-lea Program de Acțiune de Mediu pentru Comunitatea Europeană (ianuarie 2001).

Se dorește un consum de resurse naturale fără depășirea capacității de suport al mediului. Direcțiile de acțiune în acest sens vor fi următoarele:

• îmbunătățirea implementării legislației de mediu existente;

• Integrarea preocuparilor de mediu în ansamblul celorlalte politici;

• Implicarea mecanismelor de piață pentru a atrage interesul pentru mediu al agenților economici și al consumatorilor;

• Implicarea directă sau indirectă a cetățenilor în problematica protecției mediului;

• Planificarea teritoriului, precum și deciziile manageriale trebuie să țină cont de impactul asupra mediului în vederea promovării celor mai bune practici de mediu.

1.3. Dezvoltarea durabilă la nivel macro și micro economic

Raportul Brundtland definește cerințele dezvoltării durabile și se menționează că. pot fi realizate de:

un sistem politic care asigură participarea efectivă a fiecărui cetățean la luarea deciziilor;

un sistem economic capabil să genereze surplus și cunoștințe tehnice de pe o bază de sine stătătoare;

un sistem social capabil să găsească soluții la aplanarea tensiunilor cauzate de o dezvoltare dezarmonioasă;

un sistem de producție ce respectă obligația prezervării bazei ecologice pentru dezvoltare;

un sistem de relații internaționale care sprijină și asigură resursele financiare necesare dezvoltării durabile;

un sistem administrativ flexibil cu capacitate de autocorecție.

Prin urmare scopul dezvoltării durabile la nivelul macroeconomic privește următoarele aspecte:

redimensionarea creșterii economice având în vedere o distribuție mai echitabilă a resurselor și accentuarea laturilor calitative ale producției;

conservarea și sporirea resurselor naturale, întreținerea diversității ecosistemelor, supravegherea impactului dezvoltării economice asupra mediului ambiant;

reorientarea tehnologiilor și punerea sub control a acestora;

eliminarea sărăciei în condițiile satisfacerii nevoilor esențiale pentru locuri de muncă, hrană, energie, apă, locuință și sănătate;

asigurarea creșterii populației la un nivel acceptabil;

descentralizarea formelor de guvernare, creșterea gradului de participare la luarea deciziilor privind mediul ambiant și economia.

Edificator este exemplul țărilor Uniunii Europene de a adopta o strategie pe termen lung de a transpune în practică cerințele dezvoltării durabile, cu stabilirea scopului, obiectivelor, termenelor și mijloacelor de realizare.

Aceasta a făcut posibilă trecerea conceptelor dezvoltării durabile, din sfera macroeconomicului în sfera microeconomicului.

In țări dezvoltate ca: Olanda, Suedia, Danemarca, Norvegia, Germania, Franța, Anglia, presiunea legislativă cu caracter ecologic, apariția ecotaxelor, a normelor și standardelor tehnice cu limitări ecologice pentru produse, au dus la modificarea comportamentului firmelor producătoare de bunuri și servicii în sensul ecologizării acestora.

Astfel, produsele și serviciile nu sunt acceptate pe piață dacă nu îndeplinesc condițiile impuse de standardele de mediu și mai mult, aceasta se manifestă și în relațiile dintre state de a nu accepta pe piețele lor de desfacere produse sau servicii ce nu respectă standardele ecologice.

Țările dezvoltate își valorifică experiența, spiritul inovator, cheltuielile -masive efectuate, promovând produse compatibile cu mediul înconjurător, tehnologii " blânde", curate și, pe această bază, acumularea de atuuri pe piața produselor și tehnologiilor mai puțin sau nepoluante. Legislația referitoare la un " protecționism verde" a fost elaborată deja, în țări puternic dezvoltate: în Germania – programul "îngerul albastru", în Franța – programul "N.F.Environment", Anglia – " Produsele verzi".

In țările Comunității Europene, atitudinea civico-ecologică este un fenomen de masă, atitudine promovată nu numai de stat prin instituțiile sale (școli, universități, municipalități etc), dar chiar și de întreprinderile publice sau private. Acestea au înțeles că este preferabil să acorde o importanță sporită calificării ecologice a angajaților, să stimuleze creativitatea angajaților în vederea găsirii de soluții la probleme cum ar fi eficienta utilizare a consumului de energie și materii prime, reciclarea deșeurilor, minimalizarea poluării la sursă, să facă educația celor trei RRR – recuperare, refolosire și reciclare, decât să plătească ecotaxe majorate (impozite ecologice).

Pentru a îndeplini acest deziderat este necesară urmarea unor strategii precise, din punct de vedere economic, politic, cultural, tehnologic, științific, ecologic, social, instituțional.

Există două nivele ale durabilității: slab și puternic.

Durabilitatea slabă susține ideea că, putem folosi capitalul natural cât mai mult transformându-1 în capital de producție de valoare egală. Cu alte cuvinte, putem defini durabilitatea slabă ca fiind conceptul conform căruia capitalul de producție are valoare egală cu cel natural.

Problema durabilității puternice este că, dacă pentru bunurile și capitalul de producție putem stabili o valoare monetară, pentru capitalul natural și servicii, este foarte greu de stabilit aceasta. Durabilitatea puternică pornește de la ideea că funcțiile pe care mediul înconjurător le are, nu pot fi înlocuite de om. Stratul de ozon este un exemplu al serviciilor ecosistemului pe care omul nu-l poate crea.Până nu demult se acorda prioritate creșterii economice, problemele de protecție a mediului fiind excluse. Formele grave de manifestare a deteriorării

componentelor mediului înconjurător impun schimbarea opticii.

Perspectiva creșterii economice înaintea protecției mediului este posibilă, deoarece o economie stabilă generează fonduri și permite abordarea problemelor de protecție a mediului. Astfel de strategii sunt aplicate mai ales în țările în curs de dezvoltare, dar o astfel de abordare nu permite acestor țări să se dezvolte susținut.

În general, cerințele minime pentru realizarea dezvoltării durabile includ următoarele:

Redimensionarea creșterii economice, având în vedere o distribuție mai echitabilă a resurselor și accentuarea laturilor calitative ale producției;

Eliminarea sărăciei în condițiile satisfacerii nevoilor esențiale pentru loc de muncă, hrană, energie, apa, locuință și sănătate;

• Asigurarea creșterii populației la un nivel acceptabil (creștere demografică controlată);

Conservarea și sporirea resurselor naturale, întreținerea diversității ecosistemelor, supravegherea impactului activităților economice asupra mediului;

Reorientarea tehnologiilor și punerea sub control a riscurilor;

Descentralizarea formelor de guvernare, creșterea gradului de participare la luarea deciziilor și uniformizarea deciziilor privind mediul și dezvoltarea pe plan internațional.

Calamitățile naturale sunt un exemplu dramatic, de influență nefastă a mediului înconjurător atât la nivel macroeconomic (impactul asupra terenurilor, construcțiilor, transporturilor, etc) cât și la nivel microeconomic unde comunitățile, oamenii, se află în mijlocul calamității.

Actele naturii nu sunt în mod inerent dezastruoase. Uraganele, tornadele, incendiile, inundațiile sunt asemeni unor simple fenomene naturale. Ele devin calamități doar când intră în conflict cu oamenii și cu pământul. Cu cât este mai extinsă zona periculoasă, cu atât mai dezastruoase sunt consecințele.

Dezvoltarea durabilă oferă un lucru extraordinar. Pentru unele comunități, singura soluție este re-localizarea, mutarea definitivă din văile inundabile, plecarea din fața avariilor.Pentru alții, dezvoltarea durabilă înseamnă limitarea construcțiilor noi în special în zonele vulnerabile, înălțarea structurilor pentru îndepărtarea pericolului de inundații, sau construirea altora -mai ingenioase, construcții mai rezistente care sunt mult mai rezistente la expunerea la riscuri.

Dezvoltarea durabilă implică nu numai rezistență în fața dezastrelor dar, de asemenea, și eficientizarea resurselor – folosirea chibzuită a energiei, ape si materialelor pentru asigurarea rezervelor pentru generațiile viitoare.

In timp ce la prima vedere acest aspect al dezvoltării durabile poate părea ca irelevarit pentru prevenirea calamităților, în realitate, ele sunt unite.

O mulțime de dovezi demonstrează folosirea energiei umane – în special arderea fosilelor – ca factor al schimbării climatului global. Schimbarea climatului global, la rândul lui, poate fi cel puțin parțial responsabil pentru numărul mare și gravitatea furtunilor.

Lupta pentru durabilitate este o misiune descurajatoare, chiar și pentru acele comunități care nu sunt predispuse la dezastre. Schimbarea modului în care folosim resursele și dezvoltarea este încetinită și deseori împiedicată.

Resursele, producția, amplasarea structurilor economice de prelucrare, depozitarea, transportul, rămân principalul obiect al activității economice în procesele sale de obținere a bunurilor destinate existenței omului și societății umane, în general.

CAPITOLUL II

DEZVOLTAREA DURABILĂ-PRIORITATE A UNIUNII EUROPENE

2.1. Programele de Acțiune în domeniul mediului înconjurător

Una dintre cele mai importante strategii în vederea atingerii obiectivelor unei dezvoltări durabile este promovarea unui sistem legislativ coerent la nivelul Uniunii Europene. Tendințele și prioritățile sunt trasate și monitorizate în baza Programelor de Acțiune în domeniul mediului înconjurător.

Programele de Actiune pentru mediu sunt documentele care stau la baza politicii de mediu a Uniunii Europene.Primul dintre aceste programe in 1972 si a fost urmat de alte cinci.Aceste Programe de Actiune sunt,de fapt ,o combinatie de programe pe termen mediu corelate printr-o abordare strategica si se caracterizeaza printr-o tratare verticala si sectoriala a problemelor ecologice.Incepand din 1973,aceste programe de actiune ale Comunitatii Europene in domeniu mediului inconjurator au capatat un rol mai important.

Tratatul Comunitatii Europene din 1986 constituie baza legala a politicii de mediu a Uniunii Europene.

Articolul 174 trasează obiectivele politicii de mediu și definește scopul acesteia – asigurarea unui înalt nivel de protecție a mediului ținând cont de diversitatea situațiilor existente în diferite regiuni ale Uniunii Europene.

Obiectivele care stau la baza politicii de mediu a Uniunii Europene conform Articolului 174 sunt:

conservarea, protecția și îmbunătățirea calității mediului;

protecția sănătății umane;

utilizarea rațională a resurselor naturale;

promovarea unor măsuri la nivel internațional în vederea tratării problemelor regionale de mediu.

Articolul 175 identifică procedurile legislative corespunzătoare atingerii acestui scop și stabilește modul de luare a deciziilor în domeniul politicii de mediu.

Articolul 176 permite statelor membre să adopte și standarde mai stricte, dacă acest lucru este considerat important și dacă este justificat. Astfel:

• deciziile se iau prin votul majorității în Consiliu și prin cooperare cu Parlamentul European;

• pentru Programele de Acțiune, se respectă decizia majorității în Consiliu și în co-decizie cu Parlamentul European;

• deciziile se iau în unanimitate în Consiliu și la consultarea cu Parlamentul European pentru aspectele fiscale, pentru măsurile cu privire la planificarea teritorială, pentru managementul resurselor de apă și pentru politicile energetice.

„Dezvoltarea durabilă" apare menționată încă de la începutul Art. 2 al Tratatului de la Amsterdam, tratat care stă la baza formării Comunității Europene.

Articolul 95 al Tratatului de la Amsterdam are în vedere armonizarea legislației referitoare la sănătate, protecția mediului și protecția consumatorului în statele membre, permițând în același timp și includerea de prevederi legislative naționale în scopul unei mai bune protejări a mediului.

Cel de al 5-lea Program de Acțiune: Către Dezvoltarea Durabilă

Îmbunătățirea calității mediului înconjurător reprezintă unul dintre obiectivele cheie ale societății la nivel mondial și, de asemenea, și la nivelul Uniunii Europene. Deși în anii din urmă s-au înregistrat unele progrese în domeniul protecției mediului înconjurător, rămân numeroase obiective de atins în vederea realizării acestui deziderat. Pentru a putea stabili corect țintele care trebuie îndeplinite, Agenția Europeană de Mediu a realizat în cadrul Celui de „al 5-lea Program de Acțiune în domeniul mediului înconjurător (1993-2000), o evaluare globală' a impactului asupra mediului pe care l-au avut acțiunile din ultimii ani.

Rezultatele acestei evaluări au arătat îmbunătățiri ale calității aerului urban prin reducerea degradării stratului de ozon. Acest lucru demonstrează printre altele și faptul că directiva cu privire la limitarea emisiilor mijloacelor de transport începe să-și arate roadele.De asemenea, s-au remarcai îmbunătățirea calității apelor de suprafață ca o consecință a unui mai bun control al apelor reziduale și creșterea ratei de reciclare a deșeurilor.

Pe de altă parte, în alte sectoare, cum ar fi emisia de poluanți, de exemplu, nu s-a reușit reducerea cu 8% conform Protocolului de la Kyoto din 1997. Treizeci și patru de state puternic industrializate vor fi nevoite să reducă sau să-și limiteze emisiile de gaze cu efect de seră, până la nivelul acceptat în cadrul Protocolului de la Kyoto .

Tab.2.1. Principiile de acțiune în cadrul politicii de mediu a Uniunii Europene

O altă problemă este faptul că avantajele așa-numitelor „tehnologii curate" sau „ecologice" sunt contrabalansate de necesitatea creșterii consumului de energie și a folosirii de resurse naturale. Managementul deșeurilor și managementul substanțelor chimice periculoase rămân, de asemenea, subiecte importante cu care societatea se confruntă.

Unul dintre cele mai importante rezultate ale celui de al 5-lea Program de Acțiune în domeniul mediului înconjurător a fost contribuția sa la întărirea prevederilor menționate în Tratatul de la Amsterdam referitor la dezvoltarea durabilă și integrarea problemelor de mediu în celelalte politici economice și sociale.

O evaluare globală a scos în evidență și necesitatea ca și cetățenii să se implice și să sprijine mai mult procesul de aderare la principiile dezvoltării durabile.

La nivelul Uniunii Europene, cel de al 5-lea Program de Acțiune în domeniul mediului înconjurător (1993-2000) intitulat „Către Dezvoltarea Durabilă" a reprezentat și adoptarea prevederilor „Agendei 21", trasând politicile cadru care să fie implementate în legislația fiecărui stat membru. Principiile sale au la bază „abordarea preventivă" (precautionary approach) conceptul responsabilității împărțite și principiul „poluatorul plătește" .

Cel de al 5-lea Program de Acțiune în domeniul mediului înconjurător a identificat câteva arii prioritare ale politicii de mediu printre care:

managementul pe termen lung al resurselor Comunității Europene;

abordarea integrată pentru combaterea poluării și reducerea cantităților de deșeuri generate;

reducerea consumului de energie din surse care nu pot fi reînnoite; dezvoltarea unor mijloace de transport eficiente, cu tehnologii ecologice;

îmbunătățirea calității mediului urban;

îmbunătățirea sănătății și securității în special în relație cu managementul industriilor periculoase, siguranța nucleară și protecția împotriva radiațiilor.

Un alt element de noutate adus de cel de al 5-lea Program de Acțiune în domeniul mediului înconjurător este și schimbarea direcției politicii de mediu către o politică bazată pe consens, prin consultarea părților interesate în cadrul procesului de luare a deciziei, precum și trecerea de la o abordare bazată pe control la una bazată pe prevenire și operaționalizată prin utilizarea de instrumente economice și fiscale.

Acest Program adoptă o abordare orizontală privitor la acele sectoare din industrie cu impact semnificativ asupra mediului: energie, turism, transport și agricultură.Pentru îndeplinirea acestor deziderate trebuie folosite toate instrumentele disponibile, de la cele ale pieței (instrumente economice, fiscale și acorduri voluntare ale industriei), până la instrumentele care sprijină abordarea orizontală (cercetare, educație) și cele financiare, cum ar fi programul LIFE .

Cel de al 6-lea Program de Acțiune: Alegerea noastră, viitorul nostru

Cel de al 6-lea Program de Acțiune în domeniul mediului înconjurător (2001-2010), numit și alegerea noastră, viitorul nostru" s-a concretizat ca rezultat al procesului de evaluare globală în cadrul Programului de Acțiune anterior. Cel de-al 6-lea Program de Acțiune a stabilit, de asemenea, o gamă largă de politici și instrumente economice care să promoveze protecția mediului. Printre acestea au fost identificate și patru domenii prioritare ce definesc direcțiile de acțiune ale politicii de mediu:

• schimbarea climaterică și încălzirea globală — are ca obiectiv reducerea emisiilor ce conduc la efectul de seră cu 8% față de nivelul anului 1990 (conform Protocolului de la Kyoto);

protecția naturii și biodiversitatea – are ca obiectiv protejarea speciilor pe cale de dispariție și a mediilor lor de viață în Europa:

sănătatea in raport cu mediul înconjurător – are ca obiectiv asigurarea unui mediu sigur, fără riscuri pentru sănătatea umană și astfel o îmbunătățire a calității vieții:

conservarea resurselor naturale și gestionarea deșeurilor își propune creșterea gradului de reciclare a deșeurilor și prevenirea producerii acestora.

Acest program pune accent pe importanța conceptului de politică integrată a produsului care promovează produsele ecologice, rezultate ale unor procese tehnologice „prietenoase pentru mediu".

Politica integrată a produsului este unul dintre cele mai inovative elemente ale celui de al 6-lea Program de Acțiune. Scopul său este acela de a întruni cerințele și nevoile consumatorilor cu cât mai puține resurse și riscuri pentru mediu, prevenind în același timp generarea de deșeuri direct de la sursă.

Cel de al 6-lea Program de Acțiune în domeniul mediului înconjurător consideră, de asemenea, că standardele de mediu joacă și ele un rol important pentru implementarea tehnică a legislației de mediu.Acestea pot fi definite sub forma unor procese formale, așa cum sunt standardele ISO sau sub forma acordurilor voluntare încheiate între industrie și autorități.

Cele șapte strategii tematice propuse prin cel de al 6-lea Program de Acțiune corespund unor aspecte importante ale protecției mediului: protecția solului, protecția și conservarea mediului marin, utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile, poluarea aerului, mediul urban, reciclarea deșeurilor, gestionarea și utilizarea resurselor în perspectiva dezvoltării durabile.

Fig. 2.1. Strategia decizională pentru o dezvoltare durabilă

Aceste strategii propuse de către cel de al 6-lea Program de Acțiune sunt abordate gradual, fiind structurate în două faze. Prima fază descrie starea de fapt și identifică problemele, iar cea de a doua, prezintă măsurile propuse pentru rezolvarea acestor probleme. Până în momentul de față au fost inițiate primele șapte strategii, astfel:

Calitatea aerului – programul „Aer curat pentru Europa" („Clean Air for Europe" – CAFE) a fost lansat în 2001 și are în vedere dezvoltarea unui set de recomandări în vederea combaterii efectelor negative ale poluării aerului. Aceste recomandări, care urmează a fi definitivate, vor sta la baza strategiei de combatere a poluării aerului.

Protecția solului – primul pas în această direcție a fost făcut în aprilie 2002, prin comunicarea Comisiei Europene – „Către o strategie tematică pentru protecția solului" – în care problema protecției solului este pentru prima dată tratată independent și care prezintă problemele existente distinctive ale politicii de mediu în această direcție.

• Pesticidele în contextul dezvoltării durabile – strategia a demarat în 2002, prin comunicarea Comisiei Europene: ”Către o strategie tematică pentru utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile" – stabilește următoarele obiective:

minimizarea riscurilor la adresa sănătății și mediului rezultate din utilizarea pesticidelor;

îmbunătățirea controlului asupra utilizării și distribuției pesticidelor;

reducerea nivelului substanțelor dăunătoare active prin înlocuirea lor cu alternative mai sigure;

încurajarea obținerii de recolte fără utilizarea pesticidelor;

stabilirea unui sistem transparent de raportare și monitorizare a progresului, inclusiv dezvoltarea de indicatori adecvați.

Protecția și conservarea mediului marin – această strategie inițiată în anul 2002 are ca scop promovarea utilizării mărilor în contextul durabilității și conservarea ecosistemelor marine, inclusiv a fundurilor oceanelor, estuarelor și zonelor de coastă, acordând o atenție specială ariilor cu un grad mare de biodiversitate.

Reciclarea și prevenirea deșeurilor – lansată în mai 2003, această strategie abordează separat aspectele reciclării și prevenirii producerii de deșeuri, investigând modalități de promovare a reciclării produselor și opțiunile cele mai potrivite din punct de vedere al raportului cost-eficacitate.

Utilizarea resurselor naturale în contextul dezvoltării durabile -are ca scop conservarea resurselor naturale.

• Mediul urban – această strategie are deja identificate patru teme prioritare în sensul dezvoltării durabile: transportul urban, gestionarea urbană durabilă, domeniul construcțiilor și urbanismul.

Mediul înconjurător nu poate fi salvat doar de lege sau de Curtea de Justiție. „Protectorii" lui trebuie să fie chiar cetățenii printr-un comportament responsabil care să prevină deteriorarea mediului.

Prin adoptarea Tratatului de la Maastricht, acțiunile în sprijinul protecției mediului au căpătat statut de politică a Uniunii Europene și, totodată, principiul dezvoltării durabile a fost clar exprimat. Acest concept a fost susținut cu tărie, prima dată în 1987, în Raportul Comisiei Mondiale de Mediu și Dezvoltare și apoi la Conferința Mondială de la Rio de Janeiro din 1992. Politica de mediu a Uniunii Europene a fost impulsionată în anul 1972, prin Conferința Organizației Națiunilor Unite asupra mediului înconjurător, de la Stockholm.

Agenda 21 rezulta in urma summit-ului de la Rio a trasat strategia generala pentru implementarea unei dezvoltari durabile la nivel international,national,regional si local. Aceasta strategie globala de actiune a Organizatiei Nationale Unite(ONU),a fost adoptata in 1992 pentru diminuarea efectelor impactului uman asupra meduilui si pentru implementarea principiilor dezvoltarii durabile la nivel locxal si a fost semnata de 178 de state,printre care si Romania „Agenda 21” are la baza principiile dezvoltarii durabile, se axeaza pe participarea comunitatii locale si integreaza problemele sociale, economice, culturale si de protectie a mediului.Accentuand in acelasi timp rolul educatiei in dezvoltarea unei atitudini pozitive fata de mediu.

Tab. 2.2. Cele mai importante evenimente cu privire la protecția mediului

Prioritatea principală a celui de al 6-lea Program de Acțiune în domeniul mediului înconjurător, în baza principiilor menționate în cel anterior, este implementarea și asigurarea respectării legislației cu privire la mediu în toate statele membre ale Uniunii Europene. În plus, trebuie pus un accent mai serios pe problemele apărute în ultimii ani cum ar fi, de exemplu, modificarea climatului. Implementarea acquis-ului comunitar în țările aplicante este, de asemenea, o prioritate împreună cu dificultățile cu care se confruntă aceste țări.

Tratatul de la Amsterdam – criticat uneori, pentru a nu fi adresat probleme importante referitoare la instituțiile necesare pentru lărgirea Uniunii Europene – a introdus de fapt reforme importante referitoare la protecția mediului pentru care a fost apreciat.

Dacă înainte de mai 1999, Comisia Europeană intervenea ocazional în unele cazuri, când statele membre adoptau legislații de mediu stricte care contraveneau regulilor pieței interne comunitare, prin Articolul 95 al Tratatului de la Amsterdam, statelor membre li se permite să adopte reguli de mediu mai stricte decât reglementările stipulate în directivele europene, atunci când există „dovezi științifice noi” care să justifice aceste măsuri.

De asemenea, statele membre trebuie să notifice Comisia Europeană în vederea aprobării acestor măsuri cu șase luni înainte de intrarea lor în vigoare.

Există aproximativ 200 de acte legislative (directive, regulamente și decizii), care constituie legislația orizontală și legislația verticală în domeniul protecției mediului la nivelul Uniunii Europene. Legislația orizontală cuprinde acele reglementări ce au în vedere transparența și circulația informației, facilitarea procesului de luare a deciziei, dezvoltarea activității și implicarea societății civile în protecția mediului (de exemplu: Directiva 90/313/CEE privind accesul liber la informația de mediu, Regulamentul 1210/90/CEE privind înființarea Agenției Europene de Mediu etc.).

Spre deosebire de aceasta, legislația verticală (sectorială) se referă la sectoarele ce fac obiectul politiciide mediu și care sunt: gestionarea deșeurilor, poluarea sonoră, poluarea apei, poluarea aerului, conservarea naturii (a biodiversității naturale), protecția solului și protecția civilă (care se regăsesc în planurile de acțiune și în strategiile elaborate).

În vederea evitării creării unei poveri birocratice s-au revizuit reglementările existente în ansamblul lor și s-au identificat articolele care necesită îmbunătățiri.

Una dintre concluziile care s-au tras pentru o mai bună abordare, în viitor, este aceea de a se încerca extinderea aplicării „principiului riscului" prezent în legislația substanțelor și preparatelor chimice, și în legislația de mediu referitoare la Principiul reducerii riscului pentru om și mediu determină crearea unor niveluri de securitate calitatea aerului, a apei sau a managementului deșeurilor.

În consecință, este necesară identificarea unor măsuri de cuantificare a riscului și găsirea unor soluții de a minimiza acest risc. Scopul este acela de a găsi cele mai eficiente moduri de alocare a resurselor pentru protecția omului și a mediului.

Cele mai importante inițiative orizontale cu impact asupra diverselor sectoare ale politicilor de mediu pot fi considerate:

politica integrată a produsului, (integrated product policy) care ia în considerare impactul asupra mediului de-a lungul întregului ciclu de viață al unui produs ;

standardele de mediu, care joacă un rol important în implementarea legislației de mediu. Aceste standarde pot fi formale, definite de organisme internaționale, așa cum este Organizația Internațională de Standardizare sau pot avea caracter voluntar, ca rezultat al acordurilor dintre industrie și autorități;

eco-etichetarea – este un mod de etichetare care oferă consumatorilor informații despre produsele ecologice și le dă posibilitatea, în același timp, să aleagă în cunoștință de cauză. Această etichetă ecologică se acordă doar acelor produse care îndeplinesc criteriile generale și specifice stabilite pentru fiecare categorie de produse;

acordurile voluntare care se încheie între industrie și autoritățile publice pot oferi mijloace eficiente pentru atingerea unor obiective specifice. Prin aplicarea principiului responsabilității împărțite se urmărește aplicarea unor soluții de mediu locale, temporare pentru unele probleme specifice, mai rapid decât prin intermediul legislației. De aceea, Comisia de Mediu a Uniunii Europene sprijină acordurile voluntare ori de câte ori are ocazia

2.2. Politica Integrată a Produsului

Politica integrată a produsului reprezintă unul dintre pilonii Programelor de Acțiune pentru mediu. In mod tradițional, politicile de mediu se concentrau pe impactul de mediu specific unei anumite activități industriale, existând astfel posibilitatea de a muta problemele de mediu de la un stagiu al ciclului de viață al produsului la un altul.

De aceea, politica integrată a produsului urmărește îmbunătățirea performanțelor din punct de vedere al mediului în toate etapele ciclului de viață al produsului .

Sprijinirea implementării unei politici integrate a produsului reprezintă principala prioritate a celui de al 6-lea Program de Acțiune. Politica integrată a produsului are la bază o abordare care începe prin a examina cum poate fi îmbunătățită performanța unui produs din punct de vedere al impactului sau asupra mediului, într-un mod eficient din punct de vedere al costului.

Politica integrată a produsului există ca strategie începând din iunie 2003 și este considerată, de asemenea, ca fiind și una dintre cele mai inovative elemente ale celui de al 6-lea Program de Acțiune.

Prima definiție a politicii integrate a produsului a fost propusă la sesiunea specială a Consiliului de Mediu al Uniunii Europene de la Weimar, în mai 1999, și anume: „politica integrată a produsului este o politică de mediu care urmărește îmbunătățirea constantă a caracteristicilor de mediu ale produselor și serviciilor pe întregul circuit de viață al acestora".

Ca rezultat, în urma sesiunii de la Weimar s-au propus măsuri de politică de mediu integrată, cum ar fi:

scăderea consumului de resurse naturale;

scăderea graduală a folosirii de substanțe nocive;

acorduri voluntare cu industria;

sprijinirea promovării managementului de produs și a eco-eficienței;

• informarea consumatorilor.

Industria consideră ca elemente de importanță majoră (The EU Committee, EU Environment Guide, 2001, Bruxelles, (pag. 101-105)):

realizarea unei forme coerente, clare și stabile a cadrului legislativ care să asigure o poziție competitivă pe piața globală:

precizarea unor obiective specifice și cuantificabile pentru industrie și consumatori care să nu distorsioneze dinamica funcționării pieței la nivel regional sau internațional;

oferirea pentru consumatori a unui cadru informațional pentru a putea alege în cunoștință de cauză produse care să întrunească cel mai bine nevoile lor;

asigurarea unor instrumente disponibile care să stimuleze în mod continuu îmbunătățirea și inovația în vederea obținerii de produse cu impact cât mai redus asupra mediului înconjurător;

împărțirea responsabilității între toate părțile implicate, în așa fel încât să se maximizeze avantajele pentru mediu și să se minimizeze costurile.

După ce în 2001 Comisia Uniunii Europene a publicat „Cartea Verde a politicii integrate a produsului”, au apărut critici care susțineau despre cadrul general al politicii integrate a produsului că nu va conduce la rezultatele scontate. In urma consultărilor publice, Comisia a adoptat la 18 iunie 2003 o nouă strategie, pledând mai mult pentru o abordare voluntară și o colaborare mai strânsă cu industria. Pentru implementarea acestei strategii, Comisia se axează pe:

• stabilirea unor condiții cadru: promovarea acordurilor voluntare, a produselor ecologice prin intermediul eco-etichetării și a evaluării întregului ciclu de viață al unui produs etc;

• o abordare specifică a produsului: identificarea celor mai dăunătoare produse pentru mediu și dezvoltarea de proiecte pilot pentru aceste produse, după consultări cu industria și cu acționarii. Politica integrată a produsului urmărește să minimizeze degradarea pe care unele produse o cauzează mediului pe durata ciclului lor de viață și propune o abordare voluntară în vederea promovării „produselor verzi", precum și o strânsă cooperare cu părțile interesate.

2.3. Principalele domenii de impact asupra protecției mediului

Pe parcursul îndelungatei sale istorii, omul a reușit să-și dezvolte capacități mentale și organizaționale care să-1 ajute să capete un control gradual asupra forțelor naturii și să aibă un impact semnificativ asupra mediului înconjurător.

O schimbare treptată a mediului a avut loc de-a lungul tuturor epocilor, dar, în ultimele două secole, revoluția industrială a condus la accelerarea schimbărilor de mediu datorită exploatării fără precedent a resurselor naturale.

Din fericire, conștientizarea problemelor de mediu este tot "mai mare în aproape toate țările lumii.Tot mai multe state implementează reglementări legislative în vederea reducerii impactului negativ asupra mediului. Evoluția politicii de mediu și schimbările înregistrate de aceasta de-a lungul timpului sunt reflectate nu numai de obiectivele și prioritățile acesteia, ci și de instrumentele sale de implementare. În acest sens putem vorbi de trei tipuri principale de instrumente: legislative, tehnice și económico-financiare.

A. Instrumentele legislative creează cadrul legal al politicii comunitare de protecție a mediului și sunt reprezentate de legislația existentă în acest domeniu care constituie acquis-ul comunitar.

B. Instrumentele tehnice asigură respectarea standardelor de calitate

privind mediul și utilizarea celor mai bune tehnologii disponibile. Printre aceste instrumente tehnice se numără:

standardele și limitele de emisii care reglementează nivelul poluării mediului;

utilizarea celor mai bune tehnologii disponibile (Best Available Technologies – BAT) pentru prevenirea și controlul poluării industriale;

eco-etichetarea – pentru promovarea produselor cu un impact de mediu redus.

C. Principalul instrument financiar al politicii de mediu este Programul LIFE, care a fost lansat în 1992 cu scopul de a co-finanța proiectele de protecție a mediului în statele membre și în țările în curs de aderare .

LIFE este structurat în trei componente tematice: LIFE – Natură, LIFE – Mediu și LIFE – Țări terțe, toate trei urmărind îmbunătățirea situației mediului înconjurător, dar fiecare dintre ele având bugete separate și priorități specifice. Proiectele finanțate prin programul LIFE trebuie să îndeplinească un set de criterii ce reflectă relevanța și seriozitatea acestora:

să fie de interes comunitar și să contribuie la realizarea obiectivelor LIFE;

să fie implementate de parteneri serioși din punct de vedere financiar și tehnic;

să fie fezabile din punct de vedere al propunerilor tehnice și din punct de vedere al eficacității costului; să promoveze dezvoltarea durabilă la nivel internațional, național sau regional;

• să propună soluții de rezolvare a problemelor majore de mediu. Exigențele Uniunii Europene cu privire la impactul calității produselor chimice asupra protecției mediului cresc tot mai mult. Cea mai avansată abordare in vederea reducerii impactului negativ asupra mediului, utilizată în Uniunea Europeană, este astăzi controlul și prevenirea integrată a poluării.

Controlul și prevenirea integrată a poluării, concept introdus prin Directiva 96/61/EC, se referă în același timp la cele trei elemente ale mediului: calitatea aerului, calitatea apei și managementul deșeurilor. Această directivă stabilește valorile limitelor emisiilor în baza celor mai performante tehnologii disponibile și pune accent pe importanța poziției geografice a instalațiilor industriale și condițiile de mediu locale. Cu alte cuvinte, capacitatea mediului înconjurător dintr-un anumit loc de a tolera anumite concentrații ale emisiilor este crucială.

În acest sens a fost înființat un Forum de Schimb de Informații, care are ca scop atingerea și menținerea unui grad cât mai bun de armonizare a legislațiilor în acest domeniu în statele membre. Acest Forum este compus din reprezentanți ai Comisiei Uniunii Europene, delegați ai statelor membre și reprezentanți ai industriei și ai organizațiilor nonguvernamentale care activează în domeniul protecției mediului.

Implementarea Directivei 96/61/EC cu privire la controlul și prevenirea Integrată a poluării necesită anumite costuri de investiții pentru tehnologii mai curate. Toate activitățile acoperite de directivă necesită autorizații pentru emisii și evacuarea de deșeuri în aer și apă. Statele membre trebuie să se asigure că autorizațiile acordate impun limite de emisii și conțin toate măsurile preventive adecvate pentru evitarea poluării. Prevederile acestei directive se referă printre altele la:

identificarea siturilor care cad sub incidența directivei;

dezvoltarea infrastructurii instituționale adecvate care să elibereze autorizații pentru operatorii industriali și să facă cunoscute datele științifice necesare administrării, controlului și managementului mediului;

• punerea la dispoziția publicului a informațiilor privind modul de acordare

a autorizațiilor.

Directiva reglementează, de asemenea, și caracteristicile instalațiilor industriale pe baza unui sistem de autorizații pe care operatorii industriali trebuie să le obțină de la autoritățile locale. Aceste autorizații stabilesc valorile limită ale emisiilor în scopul asigurării unui anumit nivel de protecție a mediului.

Avantajele directivei cu privire la controlul și prevenirea integrată a poluării se răsfrâng în numeroase domenii:

în domeniul sănătății – avantajele sunt proporționale cu nivelul de reducere al emisiilor;

în domeniul economic — îmbunătățirea calității mediului va avea un impact pozitiv asupra industriilor afectate de poluarea din zonele respective (de exemplu pescuitul etc);

la nivel social – reducerea poluării aerului, apei și solului printr-o industrie mai curată, va aduce numeroase beneficii sociale, în primul rând prin îmbunătățirea calității vieții.

În plus, există și o legislație orizontală care prin Directiva 85/337/EEC amendată prin Directiva 97/11/EEC privind evaluarea impactului de mediu stabilește cerințele pentru evaluarea impactului asupra mediului înainte ca un proiect de dezvoltare, public sau privat, cu impact semnificativ asupra mediului să primească acordul de realizare. Directiva 90/313/EEC privind liberul acces la informațiile de mediu cere, de asemenea, autorităților publice să asigure accesul publicului la aceste informații.

CAPITOLUL III

DEZVOLTAREA INDUSTRIALĂ DURABILĂ ÎN CONTEXTUL DEZVOLTĂRII ECONOMICE, SOCIALE ȘI AL PROTECȚIEI MEDIULUI

3.1. Oportunitatea abordării dezvoltării industriale durabile în România

După 1989, economia României a cunoascut un declin accentuat, dublat de un proces de dezindustrializare, proiectat pe un regim tranzitoriu al proprietății. In aceste condiții, a discuta despre dezvoltare durabilă ar putea părea inoportun, vor trebui parcurse etape precum: stoparea declinului economiei și a industriei; revitalizarea industriei și creșterea economică; dezvoltarea care să aibă loc după criteriile dezvoltării durabile.

Pentru aceasta trebuie stopat declinul producției industriale și stabilizarea volumului producției. Trebuie găsite și realizate condițiile necesare care să ducă la o deplină utilizare a potențialului țării, să fie stimulate acele modificări structurale care să permită țării să se încadreze condițiilor economiei de piață.

În favoarea abordării principalelor criterii ale dezvoltării industriale durabile încă din această perioadă a involuției economice, pot fi prezentate câteva argumente cum ar fi, necesitatea respectării prevederilor tratatelor internaționale la care România a aderat. Pot fi amintite câteva din acestea, ca: punerea sub control a efectului de seră al Terrei , împiedicarea deteriorării stratului de ozon (renunțarea la fabricarea și utilizarea de clorofluorocarburilor), poluarea transfrontalieră și protecția marilor bazine acvatice a apelor de graniță. Fiecare din aceste tratate cuprinde prevederi, care sunt convergente conceptului de dezvoltare durabilă.

Asocierea României la Uniunea Europeană presupune și alinierea legislației românești la cea din U.E.

Consiliul Uniunii Europene a adoptat o poziție comună, relativ la un plan de acțiune destinat să dea un elan politic nou celui de-al cincilea program de acțiune pentru protecția mediului. Obiectivul principal al acestui program îl constituie promovarea principiului dezvoltării durabile în întreaga economie.

Planul de acțiune identifică domenii prioritare de acțiune, și anume:

integrare mai bună a aspectelor de protecție a mediului în politici ca cele ale agriculturii, transportului, energiei, industriei și turismului;

continuarea dezvoltării instrumentelor de bază ce acționează asupra pieței și în special a instrumentelor orizontale;

ameliorarea executării și punerii în practică a legislației protecției mediului;

• sensibilizarea opiniei publice în scopul protecției mediului.

Sunt considerate teme prioritare următoarele:

controlul schimbărilor climatice;

protecția stratului de ozon;

controlul ploilor acide, îmbunătățirea calității aerului;

gestiunea resurselor de apă;

gestiunea deșeurilor;

protecția împotriva zgomotului;

protecția naturii și a biodiversității.

Procesul de privatizare a întreprinderilor industriale este și un prilej de a evalua daunele aduse de aceste unități, mediului înconjurător și a găsi soluții pentru remedierea acestor daune. Legislația existentă obligă la aceste acțiuni care netezesc terenul pentru o abordare a dezvoltării industriei durabile.

Funcționează o piață a produselor ecologice sau oportunități pentru:

produse agricole și alimentare. marcate ecologic;

tehnologii și utilaje pentru procedee „curate" de fabricație;

produse cu potențial poluant redus (combustibili cu conținut redus de sulf,

benzină fără plumb, autovehicule cu emisii controlate catalitic, etc);

valorificarea surselor regenerabile de energie și de materii prime cu formarea piețelor corespunzătoare.

3.2. Relația resurselor naturale-dezvoltare industrială durabilă

Consumul de resurse naturale în industriile statelor avansate este unanim apreciat drept enorm. Astfel, se consumă în medie pe persoană tone de materii prime, din care trebuie extrase, procesate și în final, depozitate deșeurile, ceea ce afectează zestrea naturală a fiecărui stat și în același timp mediul ambiant.

Studii detaliate arată că, în țările industrializate, volumul total de resurse naturale se ridică la valori cuprinse între 45 și 85 tone de materiale pe persoană.

Acest aspect devine tot mai preocupant deoarece procesul de industrializare se extinde rapid și în alte economii naționale și se pare că va deține un rol foarte important în creșterea economiei mondiale, de 4-5 ori, după cum este prevăzut pentru perioada următorilor 50 de ani. In ce măsură această creștere economică, respectiv industrială, este și durabilă, rămâne o întrebare serioasă, deoarece experții estimează că producția material-intensivă din țările avansate nu poate să se desfășoare în aceleași condiții, sensul fiind de accentuare a fenomenului de epuizare a resurselor celorlalte state și de deteriorare gravă a ambientului.

În Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă în România se apreciază că, deși nu constituie un criteriu limitativ pentru dezvoltarea industrială, potențialul natural de resurse industrializabile constituie un factor de avantaj comparativ, care trebuie luat în considerare în evaluarea structurii dezirabile a industriei și a creșterii economice durabile.

Critici la adresa consumului masiv de resurse naturale se fac tot mai des auzite și în țările dezvoltate. Astfel s-a constatat că acest tip de producție solicită extracția și prelucrarea de cantități importante de materii prime, dar care nu ajung să fie utilizate pentru obținerea produsului final.

În acest mod s-au constatat anumite fluxuri materiale ascunse din domeniul minier al eroziunii solurilor și ale surselor, care reprezintă în total aproximativ 75% din consumul global de materiale ale țărilor industrializate.

Aceste cantități scapă evidenței contabile deoarece ele nu intră în economie ca mărfuri cumpărate sau vândute și deci nu sunt cuprinse în produsul intern brut național.

Fluxurile materiale ascunse, sunt solul și rocile, piețele, chiar dacă nu sunt toxice sau dăunătoare ambientului, sunt foarte importante atât sub forma pierderii de avuție națională, cât și de afectare a mediului.

Este semnificativ faptul că, impactul acestor fluxuri ascunse, inclusiv poluarea apelor și deteriorarea peisajului, sunt resimțite departe de economiile care beneficiază de pe urma lor, deoarece multe țări industrializate importă "cantități importante de materii prime.

În România, crearea și dezvoltarea unei industrii durabile presupune menționarea patrimoniului național de resurse naturale la standardele europene atât prin eliminarea degradărilor provenite din propria activitate, cât și prin acționare ca factor de reducere și anulare a efectelor dăunătoare produse de alte activități economice.

Resursele miniere și energetice

În țara noastră au fost identificate și conturate resurse geologice la peste 120 substanțe ce pot constitui obiectul activității industriale. După volumul rezervelor existente și de perspectivă, acestea pot fi grupate pe mai multe categorii.

Rezerve ce pot asigura timp îndelungat activitatea industrială, dacă cererile pieței și evoluția tehnologiilor de extracție și prelucrare vor permite valorificarea la prețuri competitive, în contextul respectării riguroase a protecției mediului. În această categorie pot fi încadrate rezervele de cărbune energetic, minereuri cuprifere, de plumb, zinc și molibden sau calcar, ape minerale, unele materiale pentru industria sticlei, a ceramicii și a materialelor de construcții.

Conținutul redus de substanțe utile ale minereurilor neferoase, cheltuielile ridicate pentru protecția mediului, atât la extracție cât și la prelucrare, precum și puterea calorică redusă a cărbunilor energetici, reprezintă dezavantaje care, cel puțin pe termen scurt și mediu vor duce la restrângerea sau cel mult la menținerea actualului nivel de producție în sectoarele respective.

Rezerve care nu se pot asigura decât pe termen limitat (circa 30 ani), producții apropiate de cele actuale, așa cum este cazul petrolului și al gazelor naturale.

Având în vedere că pentru acoperirea consumului industrial și energetic (inclusiv pentru populație) se apelează și în prezent la import, iar România dispune de o rețea de transport și depozitare, precum și de capacități importante de prelucrare primară și secundară, rezultă că majorarea, la nevoie a cantităților importate, este fezabilă.

Pentru industrie, ca principal utilizator de energie este important faptul că România depinde in proporție de 36% de importul acestor resurse. Dependența ridicată de importurile de țiței, de gaze naturale și produse petroliere (reprezentând peste 80% din totalul importurilor) în 2001. Subliniază necesitatea diversificării surselor, mai ales în privința gazelor naturale. în prezent depindem de un singur furnizor de gaze. ceea ce este nerecomandabil din punct de vedere strategic și economic.

Industria reprezintă cel mai mare consumator de energie, cu toate că în ultima perioadă consumul industrial a scăzut continuu, ca urmare a recesiunii

economice și a punerii în aplicare a unor game de restructurare.

Dezvoltarea durabilă a industriei presupune și creșterea eficienței la consumatori prin:

promovarea tehnologiilor electrice acolo unde se dovedește economic (tehnologii de încălzire, de uscare, pentru acționări electrice, etc);

utilizarea pompelor de căldură (deci, utilizarea resurselor energetice secundare);

extinderea automatizării și monitorizării proceselor.

De asemenea, se preconizează promovarea de reglementări și standarde, care pot asigura eliminarea de pe piață a echipamentelor și a tehnologiilor ineficiente. în principal, acestea se referă la:

standardizarea aparatelor electrocasnice;

standardizarea unor procese utilizatoare de energie;

norme energetice pentru clădiri.

Resurse hidroenergetice

Potențialul hidroenergetic, tehnic, amenajabil este utilizabil în prezent în proporție de cea. 40% și a asigurat în ultimii ani peste o treime din producția de energie electrică.

Finalizarea lucrărilor de investiții în curs de execuție ar putea majora cu 20% producția de energie hidroelectrică, putând ajunge la 19500 Kwh / an, în condițiile unei hidraulicități normale.

Având în vedere avantajele evidente ale hidroenergiei, din punct de vedere al dezvoltării durabile (resursă regenerabilă și poluantă), precum și celelalte utilizări și facilități potențiale ale amenajărilor hidroenergetice (alimentarea cu apă a localităților rurale și urbane, regularizarea unor cursuri de apă pentru reducerea efectelor inundațiilor, amenajări turistice și sportive), este necesară și oportună reconsiderarea politicii de investiții în acest domeniu, care presupune reducerea intensivității materiale și energetice, recuperarea și reintroducerea în circuitul productiv a deșeurilor și materialelor reciclabile.

În economiile avansate se acționează, în prezent în direcția reducerii volumului fluxurilor de materii ascunse, care precedă procesele industriale. De asemenea, se acordă o importanță majoră reciclării, în ideea că metalul reciclat nu numai că înlocuiește o cantitate apreciabilă de minereu extras dar evită poluarea prin apele uzate și alte deșeuri provenite din activitățile de extracție ca și poluarea din procesul de prelucrare a acestor minereuri.

Pe de altă parte, există și resurse nereciclabile, cum sunt de exemplu "cărbunii și petrolul, iar acestea împreună cu fluxurile ascunse pe care le implică reprezintă o pondere importantă în totalul materiilor folosite, pe plan mondial, de exemplu între 26% și 46% în țările industrializate.

În general, se fac eforturi pentru reducerea material – și energointensivității, dar nu s-au obținut, încă rezultate satisfăcătoare. Astfel, în prezent, pentru obținerea unui venit de 100 dolari (U.S.A.) este necesar un consum de 300 kg de resurse naturale, inclusiv fluxuri materiale ascunse.

Referitor la acest aspect, țările membre O.C.D.E. și-au propus să reducă acest consum la 10, până la 30 kg resurse naturale pe 100 dolari (U.S.A.) pe termen mediu și lung.

Spre deosebire de tendințele din alte sectoare industriale, consumul de hârtie nu arată semne de decuplare față de creșterea economică. Astfel, pe plan mondial consumul de hârtie a crescut de 20 de ori în acest secol și s-a triplat in ultimele decenii.Eforturile de economisire a acestui material s-au concretizat in rate de recuperare de la 23% până la 37% , între anii 1970 și 1994.

În domeniul energiei, potențialul de economisire în țările U.E. a fost estimat la 30%. în contextul unor consumuri specifice cu 10-50% mai mici decât cele existente în diferite activități din industria noastră.

Situația este asemănătoare și la consumurile specifice de materii prime și materiale pe unitatea de valoare adăugată. Această rezervă, care nu este pusă încă în valoare, ar putea contribui, prin optimizarea macrostructurii, alături de reciclarea materialelor recuperabile, la asigurarea unei părți considerabile din resursele materiale necesare creșterii economice în următorii 15-20 ani.

Randamentul de producere a energiei electrice în termocentralele românești se situează în jurul valorii de 33%, sub valorile curente pe plan internațional pentru centrale cu cărbune.Performanțele scăzute realizate de ELECTRICA S.A. se datorează, în principal vârstei instalațiilor, calității scăzute a combustibililor folosiți și a activităților de întreținere și reparații precum și scăderii consumului de energie electrică și termică.

3.3. Rolul industriilor în progresul social

În societatea română, dezvoltarea socială a suferit influențele involuțiilor economiei, în general și scăderii performanțelor industriei, în special.

Astfel, ocuparea forței de muncă s-a deteriorat, șomajul a atins cote alarmante, devenind un flagel social. Alături de acestea, a scăzut puterea de cumpărare a populației și nivelul consumului de bunuri și servicii, iar asigurarea cu locuințe tinde să ocupe unul din primele locuri ale problematicii sociale.

De asemenea, inegalitatea socială s-a adâncit, fiind foarte accentuată polarizarea socială, sărăcia și excluziunea socială. Accesul la serviciile de sănătate și învățământ este din ce în ce mai restricționat, fiind afectată egalitatea șanselor de participare la o viață economică și socială pentru un număr crescând de cetățeni.

Între dezvoltarea industrială și cea socială este o relație strânsă, interactivă, în general, țările care au atins un grad avansat în dezvoltarea industriei au reușit să-și realinieze obiectivele sociale la un nivel înalt, cum sunt cererea de locuri de muncă, reducerea fenomenului de sărăcie, un acces mai larg la educație și îngrijirea sănătății.

Pe de altă parte, statele care nu au investit suficient în dezvoltarea socială au înregistrat o tendință de scădere a activității și profitabilității industriei.

Asigurarea unui minimum decent de protecție socială reprezintă un criteriu de bază în stabilirea acceptabilității reformelor propuse. Această problemă se impune nu numai logic, dar și prin prevederile impuse de organismele internaționale, cum este Organizația Internațională a Muncii (O.I.M.) care în ultimii ani și-a extins aria de preocupări asupra țărilor europene în tranziție.

Potrivit Convenției nr.102 (1952) sunt urmărite mai multe tipuri de beneficii (îngrijire medicală, asigurări sociale în caz de îmbolnăvire, șomaj, accidente de muncă, de maternitate, invaliditate, în caz de vârstă înaintată, ajutoare familiale și cele acordate asupra veniturilor). Convenția dă indicații generale și asupra finanțării (mai ales prin contribuțiile salariaților și ale întreprinzătorilor), dar acordă clar, statului responsabilitatea de a asigura aceste beneficii.

Politica socială, protecția socială trebuia să răspundă, în perioada de tranziție, unor priorități și anume, pe de o parte, de soluționare a problemelor sociale specifice acestei perioade, iar pe de altă parte, de minimalizare, chiar resorbție, a costurilor sociale ale reformei economice.

Problemele și costurile sociale se referă mai ales la acele efecte negative ale diferitelor procese ce se reflectă asupra dezvoltării sociale și economice. Acestea dau naștere, atât imediat cât și pe termen mediu sau lung. unor distorsiuni sociale greu de corectat, amplificând costurile viitoare asociate dezvoltării durabile.

Aceste costuri sociale sunt:

procesul de sărăcire a unor segmente din ce în ce mai largi ale populației;

accentuarea polarizării sociale, cu afectarea negativă a capitalului uman;

creșterea economiei sociale (criminalitate ridicată).

Pentru ilustrarea orientării globale a politicii sociale, a eforturilor de protecție socială, este semnificativă dinamica cheltuielilor publice sociale. In această privință, situația s-a degradat continuu, ponderea acestora în PIB scăzând în condițiile în care și PIB – ul s-a diminuat rapid.

În termeni reali cheltuielile publice sociale nu s-au menținut nici măcar la nivelul anului 1989. Este de reținut că deja în 1989, cheltuielile bugetare pentru protecție socială erau foarte reduse. Serviciile sociale fundamentale -învățământul și sănătatea – ajunseseră în 1989, la un grad ridicat de degradare, iar serviciile de asistență socială erau practic inexistente.

De asemenea, cheltuielile publice sociale ale României, ca procent din PIB, la începutul perioadei de tranziție, erau cu mult mai mici decât ale celorlalte țări în tranziție. In plus majoritatea acestor state, inclusiv țările din CSI, mențin după 1992 o tendință de creștere a cheltuielilor de protecție socială, spre deosebire de România.

În domeniul educației, incâ inainte de 1989 se poate observa o degradare continuă a calității învățământului, la toate nivelurile, constatându-se unele integralități de acces în învățământul superior, dar și în cel mediu, în funcție de veniturile familiilor.În plus, după 1989 se manifestă o accentuare a acestei polarizări educaționale. Datorită costurilor din ce în ce mai ridicate asociate frecventării tuturor fenomenelor de învățământ (manuale, costuri de hrană), rata de cuprindere școlară scade în primii ani ai tranziției, în special la nivelul învățământului secundar, dar cu excepția învățământului superior, unde se înregistrează o creștere constantă a ratei brute de cuprindere. Această tendință de scădere a participării școlare la nivelurile inferioare va determina o diminuare importantă, pe ansamblu, a capitalului educațional al viitoarelor generații. De asemenea, în Raportul Băncii Mondiale asupra sărăciei și politicilor sociale din România în 1996, se menționează inegalitatea șanselor copiilor proveniți din diferite medii sociale, ca expresie a regresivității serviciilor educaționale.

Serviciile de sănătate au continuat să se degradeze continuu după 1989, atât din punct de vedere al datorărilor și cheltuielilor curente alocate acestora, cat și din punct de vedere al calității serviciilor oferite. Cheltuielile destinate sănătății s-au micșorat în anii 1990-1997, ponderea în PIB, chiar mai accentuat decât în cazul educației.

Calitatea și nivelul asistenței medicale s-au îmbunătățit (s-au diminuat numărul de paturi în spitale la 1000 locuri și numărul consultațiilor în dispensare, etc.) constatându-se și o creștere a polarizării tipurilor de servicii de sănătate cât și a cheltuielilor per cap de locuitor, legate de aceasta în funcție de veniturile populației.

Aceste procese au fost însoțite și de accentuarea dezechilibrului între serviciile sanitare prestate în domeniul rural și cele oferite în mediul urban.

Sistemul de securitate socială a înregistrat unele schimbări, după 1989, datorită necesității adaptării la noile realități sociale, prin includerea unor noi componente, cum este sistemul de protecție al șomerilor. Pe ansamblu, se poate aprecia că și eficiența acestui sistem s-a dovedit modestă, ponderea cheltuielilor aferente in PIB înregistrând un declin la aproape toate capitolele (cu excepția șomajului). Interferențele dintre politica industrială și cea socială sunt relevate într-un grad înalt de dinamica principalilor indicatori ai producției de bunuri și servicii de consum pentru populație.

Pentru a avea o imagine mai completă a îngustării ofertei, în afara producției industriale de bunuri alimentare, textile, încălțăminte, etc. am evidențiat și producția agricolă, serviciile comerciale pentru populație și locuințe terminate.

Se remarcă scăderea dramatică a producției industriale, la aproximativ jumătate, în perioada 1990-1997, cu excepția confecțiilor. Din celelalte activități menționate, numai producția agricolă și-a menținut nivelul, locuințele terminate având cam același teren ca și producțiile industriale prezente, iar serviciile comerciale pentru populație s-au diminuat foarte mult, la 37%, ceea ce este

semnificativ pentru stadiul de sărăcie al populației.

Evoluțiile industriilor de bunuri pentru populație se înscriu în nota generală de declin al producției industriale în ansamblu, ceea ce a determinat și o deteriorare a evoluției PIB și a valorii adăugate, deci posibilități mai restrânse de colectare a fondurilor cu destinație socială și totodată, a afectat direct nivelul și calitatea vieții populației.

Analiza consecințelor majore, în plan social, a evoluției situației industriei naționale trebuie să facă în primul rând, prin cele două procese importante petrecute în ultimii ani, structurarea activităților și privatizarea întreprinderilor industriale. Dimensiunea restructurării în România a industriei a fost marcată prin evoluția numărului persoanelor ocupate, în primul rând pe ansamblul sectorului, care indică reducerea continuă a acestui indicator de la 3450 la 3301 mii persoane, respectiv la 31,2% la 27,1% în totalul forței de muncă ocupate, in perioada 2001.

Sectoarele cele mai afectate au fost industria prelucrătoare și în mai mică măsură industria extractivă. De altfel, din datele prezentate se pot deosebi două mari categorii de activități și anume:

activități cu pierderi nete de locuri de muncă;

activități cu câștiguri nete de locuri de muncă.

Se poate aprecia că depășirile în structura populației ocupate pe activități industriale reflectă, într-o măsură redusă, o adaptare a capacităților de producție la cerințele pieței interne și externe, și în general, a cerinței de amplificare și inițiere de activități industriale performante, întârzierea reformelor structurale, structura învechită a ofertei de produse industriale, au determinat eliberarea unei părți a forței de muncă ocupate în industrie, care datorită menținerii și accentuării unor disfuncționalități din economie, nu a putut fi absorbită în alte sectoare și a determinat accentuarea șomajului.

Pentru a asigura protecția și integrarea șomerilor pe piața muncii, în urma restructurării unor mari întreprinderi sau ramuri industriale, s-a prevăzut plata unei compensații de 6- 12 salarii medii din ramura respectivă, în cazul disponibilizărilor în masă.

Trebuie menționat că această măsură care, inițial a fost menită să susțină inițiativa antiprenorială, deci o dezvoltare și poate chiar o restructurare a unor activități industriale, nu și-a atins scopul decât într-o măsură nesemnificativă.

Astfel, în lipsa unor programe de sprijin efectiv de reorientare profesională sau de dezvoltare a inițiativei private, fondurile respective au fost destinate consumului individual, pierzându-se astfel ocazia și beneficiile ulterioare din posibilele investiții.

Pe lângă suportul financiar acordat șomerilor, la nivelul Ministerului Muncii și Protecției Sociale s-a încercat extinderea cadrului legislativ în vederea promovării unor programe de combatere a șomajului care cuprindeau o serie de măsuri active, cum suit: sprijin financiar pentru crearea de noi locuri de muncă în domeniul public, consilierea întreprinderilor mici și mijlocii pentru întocmirea unui plan de afaceri, servicii pentru amplificarea și dezvoltarea economiei locale, incubatoare de afaceri, job-cluburi. centrele de informare și documentare privind piața muncii.

Pe lângă prevederea unor programe active, de reconversie. respectiv calitatea profesională, a fost stipulată și acordarea unor credite pentru întreprinderile mici și mijlocii în vederea stimulării angajării șomerilor.

În România, acest deziderat este realizat doar în mică măsură datorită mediului economic adecvat, a politicilor financiare de creditare care nu încurajează îndeajuns acest proces, ca și unor blocaje funcționale ale întregii economii.

S-a dezvoltat în schimb economia ascunsă, tocmai ca expresie a defazării dintre procesul de reglementare a insuficiențelor sau inconsecvențelor unor acte normative, ca și ale unor instituții ale pieței.

Structura forței de muncă, pe grupe de vârstă, în industrie este mai echilibrată decât în celelalte ramuri ale economiei, respectiv personalul cu vârste până la 50 ani reprezintă peste 90% din total, iar prevederea celor cu vârste până la 35 ani este de aproape 32%.

Nivelul de pregătire școlară și profesională este comparabil cu cel din țările dezvoltate, cvasitotalitatea salariaților fiind cel puțin absolvenți de școli profesionale și licee.

Politica de macrostabilizare promovată pentru echilibrarea cererii de consum cu oferta și ca instrument de menținere a deficitului bugetar în limitele impuse de frânarea inflației, a determinat și o micșorare generală a veniturilor populației. Această situație s-a simțit și in industrie, deși, relativ raportul între câștigurile salariale medii nete și câștigul mediu net pe economie a înregistrat un trent ușor crescând pe ansamblul industriei față de celelalte sectoare economice.

Trebuie să se țină seama de faptul că această dinamică s-a datorat sporirii mai însemnate a câștigurilor salariale în industria extractivă și în activitatea de producere a energiei electrice, termice și de distribuție a gazelor și apei. De fapt, puterea de cumpărare a veniturilor a scăzut, ceea ce a determinat reducerea consumului în cele mai importante componente ale sale.

Procesul de privatizare, prin aplicarea diferitelor metode (PAS sau MEBO, prin negocieri directe sau licitații cu un investitor privat strategic), se află într-o strânsă relație cu echitatea socială, elemente de protecție socială și coeziune socială.

Până în 1997, cea mai mare parte a privatizărilor s-a realizat prin programul acționarial al salariaților și managerilor cărora li se acordau facilități la cumpărare sau prin transfer gratuit – procedeul privatizării în masă – pe baza transformării titlurilor de privatizare în acțiuni la societățile comerciale de stat.

La închiderea acestui proces, în 1996, F.P.S. mai deținea majoritatea în structura acționariatului (peste 50%) la un număr de 800 de unități.

Inițial, părerea că această metodă satisfăcea în cel mai mare grad cerința echității sociale, oferind un acces larg al populației la activele privatizabile ale statului. Deși privatizarea prin PAS a fost aplicată mai ales în celelalte sectoare de activitate (comerț, turism, agricultură și construcții), totuși a avut o răspândire destul de largă și în industrie, unde s-au și observat anumite neajunsuri în ceea ce privește eficiența economică în perioada de post-privatizare, cauzate de lipsa de capital a salariaților, imposibilitatea acestora de a rambursa creditele, incapacitatea de a capitaliza întreprinderile din surse proprii sau atrase prin credite bancare, care au în general dobânzi împovârătoare.

Deoarece o mare parte din acționari au urmărit numai încasarea dividendelor, fără a-și manifesta și alte atribute de proprietari, nu au putut fi mobilizate fonduri suficiente pentru investiții.

Se poate aprecia că această metodă, care avea o conotație pozitivă, in sensul promovării principiului echității, nu a oferit cele mai bune condiții de utilizare eficientă a resurselor devenite private, prin incapacitatea de găsire a celor mai potrivite instrumente în aplicarea ei și desfășurarea ulterioară a activității. În consecință, începând cu anul 1997, s-a acordat preferință privatizării prin negocieri directe sau licitații cu un investitor privat strategic, cu posibilități pentru plata integrală a acțiunilor și realizarea unor programe de restructurare și investiții post privatizare, menite să reabiliteze societatea și să-i îmbunătățească performanțele economică-financiară.

Astfel prin legea nr. 44/1998 se acordă prioritate metodelor de privatizare cu investitor strategic și plata integrală la prețul pieței. Aceasta nu exclude participarea salariaților și managerilor întreprinderilor, în condiții de concurență, dar și cu anumite înlesniri.

Trebuie menționat că indiferent de metoda de privatizare aplicată au fost prevăzute mai multe măsuri de protecție socială, în contractul de vânzare – cumpărare, cum sunt : menținerea personalului angajat o anumită perioadă de timp; ridicarea nivelului de calificare; trimiteri la specializare; asigurarea condițiilor de locuit, cantine, case de odihnă; îmbunătățirea condițiilor de muncă; protecția mediului; păstrarea, o anumită perioadă de timp, a profitului principal de fabricație.

Experiența înregistrată în domeniul privatizării întreprinderilor industriale a arătat diverse contradicții de interese și mentalități între inseid-eri (manageri, sindicate, acționari, consiliul de administrație), precum și dintre aceștia și outseid-eri (FPS, SIF, bănci, fonduri de investiții, ministere economice).

Relevant in acest sens este un sondaj pe un eșantion reprezentativ desfășurat in 1997 de către Fundația Internațională de Management (FIMAN) din care a rezultat că, in general românii se pronunță, în proporție de peste 70% pentru privatizare, dar atunci când este vorba de forma de proprietate în cazul întreprinderii în care lucrează, preferă ca aceasta să fie de stat sau proprietatea activelor să fie deținute de salariați.

Salariații în proporție de 50-57% doresc ca întreprinderea să fie în proprietatea de stat sau de grup în locul celei private. Aceste preferințe reflectă atât reținerea salariaților față de alți proprietari privați, precum și insuficienta pregătire a managerilor de a-și asuma răspunderea. De cele mai multe ori, această situație a fost corelată cu slabele performanțe ale managementului, în unele cazuri înregistrându-se o interpretare greșită a democrației, unii directori rămânând sub presiunea sindicatelor ca și o continuare a mentalității de "proprietar -producător -beneficiar", care a dominat în perioada anterioară.

Totuși se poate face observația că tocmai aceasta este problema cheie a realității economice și sociale a României de astăzi, și anume de a găsi instrumentele specifice, originale de a realiza această implicare, acest compromis în sensul bun al cuvântului între realizarea privatizării cu perspectiva obținerii unor câștiguri economice dar și a unor condiții reale, clare și asigurătorii de echitate socială.

În industrie, procesul de privatizare a fost mai accentuat în industria prelucrătoare. Pe viitor se apreciază că un proces benefic va reprezenta spargerea monopolului regiilor autonome de interes național și local în domeniul energiei, petrolului, ceea ce va asigura întărirea procesului concurențial, inclusiv înființarea de autorități autonome de reglementare și supraveghere a piețelor.

In prezent, programele guvernamentale vizează accelerarea privatizării, punând accent nu atât pe criteriile cantitative, cât mai ales pe cele calitative (adecvarea metodei de privatizare cât mai ridicată în condițiile pieței; asigurarea unei competiții sporite între potențialii investitori; dezvoltarea pieței de capital; performanțe economico-sociale sporite și efecte de programe benefice în perioada post-privatizare etc).

În ceea ce privește realitatea socială, problemele organizării muncii pe plan internațional, mai ales în țările dezvoltate, se semnalizează dileme, opinii diferite referitoare la situațiile efective de politica muncii.

Astfel s-a impus părerea că strategiile de creștere economică axate pe salarii scăzute nu influențează favorabil dezvoltarea forței de muncă de înaltă calificare, care conduce de fapt, la creșterea economică.

Ca modalitate de creștere economică, economia de piață susține ideea salariilor mici și costuri de asigurări sociale reduse, ce revin întreprinzătorilor.

Totuși alți economiști sunt de părere că dezvoltarea capitalului uman, a investițiilor în dezvoltarea experienței și calificării profesionale este calea cea mai sigură de dezvoltare economică.

A doua dilemă este omisiunea așa-numitor costuri de producție sowft. Astfel, neluarea în considerare a insecurității fiecărei meserii sau profesiuni, a intensității muncii și a riscurilor de accidentare poate duce la deteriorarea întregii calități a vieții, cu toate că în același timp, aspectele cantitative ale producției se îmbunătățesc. De asemenea, nu sunt luate în considerare efectele asupra calității forței de muncă a unei cantități prea mici sau prea mari de mancă.

Alte costuri, care sunt omise din tributul plății cauzat de stresul creșterii intensității producției, sunt și cele aferente exigențelor mai mari fizice și psihologice de participare în procesele productive tot mai competitive, performante. Aceste fenomene își pun amprenta asupra stării mintale și a calității vieții în general.

A treia dilemă este omisiunea beneficiilor sowft ale producției, beneficiile relațiilor sociale sunt inseparabile de producția efectivă în sectorul serviciilor, dar nu sunt vizibile în economia de mărfuri care ia în considerare necesitatea existenței serviciilor numai pentru a menține stabilitatea ocupării forței de muncă.

Scopul echității distributive în societate este considerat atins numai prin oferirea de așa-numite locuri de muncă decente tuturor membrilor societății, în țările avansate fiind vizați, în special femeile și membrii grupurilor minoritare.

Sursa acestor locuri de muncă este deseori sectorul serviciilor, a cărui activitate este reflectată destul de neadecvat de economiile de mărfuri. Astfel, nu se face o evaluare corectă, plenară a serviciilor de îngrijire a sănătății, educației, de îngrijire a copiilor și bătrânilor pentru că nu sunt comensurate relațiile sociale benefice aferente și ca urmare aceste servicii sunt produse într-un volum insuficient.

Transformările istorice din ultimele decade au determinat includerea tuturor activităților inclusiv a serviciilor de sănătate, de îngrijire a bătrânilor și copiilor în sfera pieței și astfel le-au integrat și competiției industriale, pentru creșterea eficienței lor.

O a patra dilemă constă în faptul că democrația este amenințată de însuși succesul structurilor producției de mărfuri pe care le-a generat chiar procesul democratic.

Este de reținut că democrația este amenințată atunci când se înregistrează o pasivitate, o retragere a cetățenilor din procesele politice și o amplificare a dezechilibrelor între instituțiile economice, care subliniază platformele de securitate socială ale trecutului, fără să le înlocuiască cu altele noi.

Munca organizată potrivit unui model economic convențional, pentru a oferi

producție – marfă la preț scăzut, poate determina, pe termen lung rezultate negative.

Activitățile care îi fac pe oameni să devină pasivi în timp pot distruge posibilitățile unor relații sociale pentru cea mai mare parte a populației, îi pot determina pe mulți salariați să se retragă de la participări sociale, extraprofesionale. Această pasivitate diminuează capacitatea inovativă și de adaptare profesională.

Exemplele mai recente de coordonare a muncii în multe industrii prezintă un potențial crescând de relații sociale, de dezvoltare a specializării și a calității forței de muncă. Ele sunt în contrast cu concepția socială de valoare care se bazează numai pe profitul privat și pe posesiunea de bunuri materiale.

3.4. Analiza situației forței de muncă din industrie

Problemele deosebite care sunt luate în considerare în strategia de dezvoltare durabilă se referă le conceperea și aplicarea efectivă a unui sistem organizat privind perfecționarea pregătirii profesionale și manageriale în concordanță cu evoluția tehnică și tehnologică mondială, reabilitarea activității de cercetare dezvoltare și oprirea exodului de specialiști cu înaltă calificare în alte țări și reconversia forței de muncă disponibilizate, îndeosebi pentru dezvoltarea și specializarea serviciilor.

Dezvoltarea industrială durabilă trebuie să aibă o componentă socială care să se încadreze armonios în evoluția viitoare a societății românești. Politicile privind resursele umane la nivelul industriei naționale trebuie să urmărească realizarea unui echilibru real între politicile active și cele pasive privind piața muncii și completarea cadrului legislativ.

Fiecare industrie are particularitățile ei, ceea ce face necesară realizarea unor politici specifice în domeniul forței de muncă, politici a căror aplicare să ducă în final la realizarea obiectivului strategic de includere a capitalului social și uman în "strategia globală de dezvoltare economică durabilă a României”.În prezent, problema principală cu care se confruntă societatea românească este situația personalului care va fi disponibilizat în urma restructurării marilor combinate industriale, restructurarea impusă de scăderea continuă în ultimii 11 ani a producției industriale, închiderea a numeroase capacități de producție uzate fizic și moral, precum și necesitatea stringentă de creștere a productivității muncii.

Procesul de restructurare a personalului din marile platforme industriale nu poate fi demarat fără realizarea unor condiții prealabile minimale, condiții care să asigure posibilitățile reale de reconversie a forței de muncă. Principalele probleme incluse în strategia națională privind restructurarea forței de muncă vizează:

elaborarea unui program cadru care să întrunească adeziunea tuturor implicațiilor;

existența unui pachet legislativ coerent care să permită o abordare corectă, simplă.și eficientă a problemelor ridicate de procesul de restructurare a personalului din industrie;

crearea de facilități fiscale, financiare etc. pentru investițiile realizate în zonele mono-industriale, zone cu un puternic risc social;

asigurarea unor condiții de finanțare care să permită includerea în aceste programe a tuturor fondurilor provenite din multiple surse;

demararea activității efective a instituțiilor abilitate să acționeze în acest domeniu.

Problemele sociale care vor apărea în urma restructurării personalului din industrie, ca urmare a restrângerii locurilor de muncă disponibile, vor fi soluționate

prin unele măsuri specifice care vizează în principal următoarele aspecte majore:

formarea și reorientarea profesională în cadrul întreprinderii;

utilizarea temporară a forței de muncă pentru lucrări de utilitate socială;

stimularea mobilității interregionale a forței de muncă;

stimularea plecărilor voluntare etc.

Datorită multiplelor probleme specifice pe care le au unele industrii în cadrul acestora, organizațiile patronale și sindicatele de ramură și-au creat propriile strategii de programare și de reconversie socială.

Astfel, în siderurgie, patronatul și sindicatele au încheiat Convenția de Acompaniament Social al Restructurării Metalurgice Românești care urmărește cu prioritate dezvoltarea durabilă a zonelor sidérurgiste și trecerea forței de muncă dintr-o activitate aflată în declin în activitățile sigure. Conform acestei convenții, aplicarea măsurilor de acompaniament social a patronatului care părăsește industria siderurgică intră în atribuțiile Uniunii Naționale de Reconversie în Metalurgie ("UNIRMET) și ale Centrelor de reconversie a personalului de metalurgie (CRPM) – agențiile teritoriale ale UNIRMET. UNIRMETși CRPM funcționează ca interfață intre factorii implicați în procesul de acompaniere social, respectiv sindicate, societate comercială, administrație locală, administrație centrală, Agenția Națională de Ocupare și Formare Profesională, Guvern, organisme internaționale.

Industria extractivă ridică și ea, din punct de vedere al restructurării forței de muncă, o serie de aspecte majore :

contextul economico – social a zonelor miniere are ca specific dezvoltarea mono-industrială;

posibilitățile de recalificare a forței de muncă din minerit sunt minime datorită, în principal, nivelului scăzut al pregătirii socio -profesionale a unei mari părți din personal;

productivitatea redusă și costurile mari de exploatare, datorate în mare

măsură unor cauze obiective, conținuturi mari de cenușă în cărbune, conținuturi scăzute la metal în minereuri, fiabilitate redusă a utilajelor etc., determină în mod clar necesitatea restructurării personalului.

Pentru reducerea impactului social al restructurării prin crearea de noi locuri de muncă în zonele miniere, s-a înființat Agenția Națională pentru Dezvoltare și Implementare a Programelor de Reconstrucție a Zonelor Miniere și s-a dat ordonanța de urgență a Guvernului, nr.24/1998 privind stimularea investițiilor în zonele miniere prin reducerea fiscalității, prin acordarea de credite nerambursabile sau cu dobândă redusă etc.

La nivelul altor industrii (prelucrarea lemnului, pielărie, încălțăminte, etc.) problemele care apar legate de restructurarea personalului sunt mai puțin ample. Programele existente se orientează cu prioritate spre restructurarea managerială și organizatorică.Politicile aplicate în domeniul resurselor umane se ocupă foarte puțin de reconversia forței de muncă, această problemă fiind lăsată în totalitate în sarcina statului prin Agenția de Dezvoltare a Resurselor Umane.

Programe speciale in domeniul resurselor umane există și la nivelul Companiilor Naționale – Electricitate, Gaze și Petrol. Aceste programe se ocupă cu prioritate de restructurarea managerială și organizatorică.

O problemă specifică industriei lemnului o constituie forța de muncă utilizată în exploatarea lemnului, forță de muncă cu caracter sezonier care va trebui parțial permanentizată prin îmbinarea activităților silvice cu cele de recoltare a materialului lemnos.

Principalele măsuri ce urmează a fi luate în industria lemnului în vederea dezvoltării resurselor umane în scopul asigurării unei forțe de muncă competitive sunt următoarele:

menținerea la un nivel optim a structurii de vârstă a personalului;

creșterea nivelului de pregătire profesională concomitent cu crearea unei

noi concepții asupra muncii prin promovarea unor tehnici moderne de management în politica de personal.

Analiza succintă a componentei sociale, a programelor de restructurare existente la nivelul industriei prelucrătoare în general, precum și a programelor existente la nivelul unor corporații naționale, scoate în evidență necesitatea promovării și a dezvoltării aspectelor pozitive conținute în aceste programe. Dintre acestea amintim:

existența în cadrul programelor de restructurare a unor capitole specifice dedicate problemei restructurării personalului;

stimularea motivației personalului pentru calitate și performanță;

ameliorarea calității capitalului uman prin măsuri de susținere a serviciilor de sănătate și învățământ;

îmbunătățirea managementului uman la toate nivelele de decizie;

aplicarea unor politici și măsuri active de gestionare a pieței muncii

care să ducă la un echilibru real intre politicile active și cele pasive ale pieței muncii, crearea unui sistem informațional viabil în domeniul cererii și ofertei forței de muncă;

promovarea unor programe speciale de integrare a politicii economice cu cea de protecție a mediului;

salarizarea pe criterii de performanță;

realizarea unor politici coerente de salarii și venituri care să stimuleze performanța și calitatea muncii, precum și realizarea unui echilibru real între diferite categorii de venituri și în special între sectorul public și cel privat;

• corelarea costurilor cu utilitatea angajaților și a funcțiilor deținute, în scopul îmbunătățirii semnificative a programelor ce vizează forța de muncă, considerăm oportune următoarele măsuri:

realizarea unor corelații directe între dezvoltarea industrială durabilă și dezvoltare socială;

reducerea numărului foarte mare de structuri organizatorice cu atribuții în domeniul protecției sociale a personalului disponibilizat, ceea ce ar putea face posibilă aplicarea unitară a programului guvernamental în domeniu;

promovarea unui pachet legislativ coerent care să permită o abordare unitară, simplă și eficientă a problemelor ridicate de procesul de restructurare a personalului din industrie;

extinderea temporară a facilităților acordate investitorilor din zonele cele mai defavorizate, din zonele mono-industriale;

îmbunătățirea programelor de reconversie a forței de muncă.

3.5. Situația protecției mediului în România și poluarea produsă de industrie

Activitatea industrială este una din cauzele principale pentru deteriorarea mediului înconjurător. Se modifică ireversibil mediul prin valorificarea resurselor naturale neregenerabile: acumularea sterilului depus pe sol, realizarea infrastructurii în exploatare, valorificarea și transportul materiilor prime etc, prin exploatarea dincolo de limitele de echilibru a resurselor naturale regenerabile, prin emisii de substanțe poluante în aer, descărcarea unor afluenți poluanți în apele de suprafață și freatice etc.

Cauzele poluării mediului înconjurător, în cadrul legislativ existent până în anul 1989, a fost corect conceput, cuprinzător și modern pentru acea etapă; au lipsit instrumentele corespunzătoare ca acest cadru legislativ să devină efectiv, să fie realizat.

Instalațiile industriale puse în funcțiune în ultimii 20 – 30 ani aveau în general prevăzute tehnologiile, asupra echipamentelor capabile să trateze emisiile poluante până la nivelul standardelor naționale. A existat și există o atenție minoră, acordată instalațiilor de poluare, acestea fiind primele decuplate în cazul restricțiilor la energia electrică și termică, fiind operate cu personal de calificare redusă.

Structura industriei este poluantă, detașându-se petrochimia și chimia,

industria extractivă, energetică, fiecare predominând poluarea unui factor de mediu; energetica – 70% a aerului; chimia/petrochimia – 73% a apei; industria minieră – 94% a solului etc.

Resursele naturale au un potențial ridicat de poluare ca: minereuri cu conținut redus în substanțe utile; lignit cu material inert în structură și cu conținut de sulf, steril de la extracția uraniului etc.

Tehnologiile „curate", biotehnologiile nu sunt uzuale în industria românească, marea majoritate a tehnologiilor reprezintă nivelul anilor 1960 -1980, perioada maximei industrializări a țării.

Deșeurile de fabricație nu au devenit surse de materii prime pentru alte tehnologii și nici produse finite, după ce acestea și-au încheiat ciclul de viață economică și au fost luate în considerare de către industrie. Ecoindustria, ecobusiness-ul, serviciile ecologice nu sunt semnificativ reprezentate în activitatea industrială din România.

Gradul de poluare s-a redus nu ca urmare a unor măsuri manageriale, ci ca urmare a involuției industriei; responsabilitatea pentru daunele aduse mediului nu au generat reacții la nivelul instituțiilor guvernamentale sau a conducerii unităților industriale, respectarea prevederilor legislației de mediu a rămas facultativă.

Automonitoringul (urmărirea emisiei cantităților de poluanți, prelucrarea și transmiterea datelor) ar trebui să se realizeze de către ministerele și agenții economici implicați în afectarea factorilor de mediu. Acestea se realizează parțial, pe bază de bilanț nedispunându-se de echipamente și aparatură necesară.

Conștientizarea la nivel planetar a gravelor probleme ecologice și desfășurarea primei Conferințe Mondiale a O.N.U. asupra Mediului (Stockholm, iunie 1972) au impus și în România o nouă concepție referitoare la conservarea și protecția mediului ambiant, sub raport legislativ. În anul 1973 s-a adoptat legea privind protecția mediului înconjurător (legea nr.9/1973), ca o reglementare cadru, autocuprinzătoare care a consacrat, pe de o parte regimul juridic general al ocrotirii mediului, iar pe de altă parte a stabilit o serie de reguli aplicabile principalilor factori naturali.

Pe această bază juridică generală s-au adoptat in vederea, dezvoltării și particularizării reglementărilor de principiu, unele acte normative vizând protecția unor factori de mediu ca :

APA – legea apelor nr. 8/1974 și legea nr. 5/1989 privind gospodărirea rațională, protecția și asigurarea calității apelor;

SOLUL – legea privind fondul funciar nr.58/1974; legea privind sistematizarea teritoriului și localităților urbane și rurale nr. 59/1974;

PĂDURILE – legea nr.2/1987 privind conservarea, protejarea și dezvoltarea pădurilor, exploatarea lor rațională, economică și menținerea echilibrului biologic.

Ca expresie a dominației strategice dezvoltării planificate, au fost elaborate și investite cu putere de lege și o serie de programe privind protecția unor importanți factori de mediu, cum ar fi:

programul național de perspectivă pentru amenajarea bazinelor hidrografice legea nr. 1/1976;

programul național pentru conservarea și dezvoltarea fondului forestier în perioada 1976-2010, legea nr.2/1976.

După 1989, numeroase acte normative sau programe au fost abrogate expres și total, în asemenea condiții au rămas în situația de "vid juridic", până la adoptarea unor noi reglementări importante sectoare ale ocrotirii juridice a mediului. Procesul de legiferare în domeniu s-a dovedit a fi deosebit de avantajos. Astfel, în anul 1993, a fost adoptată legea nr.82 privind Constituirea Rezervației biosfera "Delta Dunării", apoi în anul 1995, după o adevărată obsesie parlamentară începută în 1992, Parlamentul României a adoptat legea protecției mediului Această nouă lege cadru în materie a intrat in vigoare la dala de 30.12.1995.

Ulterior au fost adoptate alte acte normative, precum Codul silvic legea nr.

26 1996. noua lege a apelor legea nr. 170/1996 sau unele Hotărâri Guvernamentale care reglementau o serie de probleme precum stabilirea și sancționarea unor contravenții la normele pentru protecția mediului (Hotărârea de Guvern nr. 127/1994). a apelor (Hotărârea de Guvern nr. 138/1994), regimul importului deșeurilor (Hotărârea de Guvern nr. 340/1992 etc).

De asemenea, în această perioadă, România a ratificat ori a aderat la numeroase convenții, tratate ori alte documente internaționale. Constituția României acordă tratatelor internaționale o atenție sporită, din examinarea dispozițiilor acesteia, urmărind a fi reținute unele reguli și anume:

obligația statului de a respecta tratatele internaționale, indiferent de caracterul lor bilateral sau multilateral, întocmai și cu o bună credință;

tratatele internaționale ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern și au pe teritoriul României putere de lege.

Cu incidență asupra industriei, dintre convențiile și acordurile referitoare la protecția mediului, ratificate de România se menționează:

– convenția privind folosirea substanțelor aditive periculoase, Geneva adoptat la 21.10.1991;

– convenția asupra poluării atmosferice transfrontaliere pe distanțe lungi, Geneva, 31.11.1979 ratificată prin legea nr. 8/1991;

– convenția – cadru de la Viena privind protecția stratului de ozon, Viena 20.03.1985, ratificată prin legea nr.84/1993;

– protocolul de la Montreal relativ la substanțele ce epuizează stratul de ozon, Montreal, 16.09.1987;

– convenția de la Basel privind controlul transportului trans frontal ier al deșeurilor periculoase și al eliminării acestora, Basel, 22.03.1984;

– convenția privind protecția Mării Negre împotriva poluării București 01.04.1992:

– convenția – cadru privind schimbările climatice. Rio de Janeiro -05.06.1992.

În evoluarea modului cum România îndeplinește acquis-ul comunitar se menționează că aceasta este alcătuit din cea. 200 de acte juridice care acoperă un evantai larg de domenii. Se recunoaște că România este confruntată cu probleme ecologice grave în toate domeniile cheie: calitatea apei, gestiunea deșeurilor, poluarea solului și aerului.

Până în prezent, în România problemele legate de protecția mediului nu au fost abordate de o manieră eficace. Nivelul investițiilor este foarte scăzut în comparație cu U.E., iar situația este agravată din cauza absenței unor instrumente de finanțare pentru protecția mediului, în anul 1995 a fost adoptată o lege cadru, legea nr. 137/1995, care acordă prioritate gestiunii deșeurilor dar aplicarea ei lasă de dorit, din cauza unor motivații, existenței unor tehnologii vechi și poluante, lipsei finanțării și resurselor umane, precum și nivelul slab de participare publică.

În ansamblu, până în prezent au fost întreprinse prea puține măsuri pentru propria legislație românească de mediu de cea din U.E. Nu există nici un plan specific pentru adoptarea și aplicarea restului legislației conținute în acqis-ului de mediu.

Aplicarea practică și consolidarea acquis-ului privind protecția mediului este o perspectivă îndepărtată, necesitând investiții masive din partea Guvernului și a întreprinderilor, ca și punerea la punct a unor structuri adecvate de aplicare și consolidare.

In concluzie, se poate înțelege că situația calității factorilor de mediu în România este departe de standardele U.E. Dar această constatare este dublată de o alta mai puțin gravă: acțiunile guvernamentale sunt minime în domeniul protecției mediului și nu se întrevăd modificări în reacția decidenților pe termen scurt, a ceea se va mai îndepărta momentul în care România va reuși să îndeplinească acquis-ul impus de Uniunea Europeană.

CAPITOLUL IV

RESPONSABLILITATILE DEZVOLTARII DURABILE IN ROMANIA

4.1.Administrația Publică în România

În România administrația publică este împarțită în doua categorii: administrația publică de stat ( guvernul, administrația de specialitate și prefectul) și administrația publică locală (consiliul județean, consiliul local, primarul și serviciile publice locale).

Administrația Publică Centrala

Guvernul este alcătuit din instituțiile administrației publice, instituții care au particularități de organizare, natură juridică, având în comun punerea în aplicare a legii.Guvernul asigură funcționarea și dezvoltarea sistemului economic și social pe plan național și promovează interesele țării pe plan mondial.Aparatul de lucru al guvernului este alcătuit din Cancelaria primului-ministru,Secretariatul General al Guvernului, Departamentul pentru Afaceri Europene, Departamentul pentru relația cu Parlamentul, Departamentul pentru Relații Interetnice, Departamentul pentru control al Guvernului, ultimele două neavând personalitate juridică.Membrii guvernului sunt: primul-ministru (cea mai înalta funcție din guvern), miniștrii de stat, miniștrii delegați, miniștrii. Atribuțiile guvernului sunt de natură politică, economică,administrativă cât și de natură normativă.

În ceea ce privește administrația de specialitate, în România, în decursul anilor numărul ministerelor a variat în funcție de partidul aflat la guvernare.”Ministerele sunt organe de specialitate ale administrației publice centrale care realizează politica guvernamentală în domeniul de activitate al acestora”,acestea funcționând conform articolului 16 din Constituția României, în subordinea guvernului.

Astăzi în România funcționează un număr de 16 ministere: Ministerul Administrației și Internelor, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale, Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Ministerul Economiei,Comerțului și Mediului de Afaceri, Ministerul Educației,Cercetarii,Tineretului și Sportului,Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției, Ministerul Mediului și Pădurilor, Ministerul Sănătătii, Ministerul Transportului și Infrastructurii, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale si Ministerul Afacerilor Europene.

Administrația Publică Locală 

  Administrația publică locală în unitățile administrativ-teritoriale se organizează și funcționează în temeiul principiilor autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilității autorităților administrației publice locale, legalității și al consultării cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit.

Actuala structură administrativă este caracterizată prin prezența a două nivele:

1. Nivelul de bază, format din unități administrative locale, care este format din comune, orașe și municipii.Includerea unei categorii administrative într-o unitate sau alta depinde de îndeplinirea a11 criterii diferite (populație, economie, infrastructură, etc.).Toate aceste unitați administrative au câte un consiliu și un primar.

2. Al doilea nivel este format din 41 de județe (care au existat ca număr și dimensiune și înainte de 1990). Spre deosebire de sistemul centralizat existent înainte de 1990, județele îmbina elemente specifice auto-guvernării cu cele specifice administrației de stat de-concentrate. Instituțiile administrașiei publice la nivelul județului sunt: consiliul județean și instituția prefectului.

Consiliul Județean este autoritatea administraței publice locale, constituită la nivelul județean, pentru coordonarea activității consiliilor comunale și orășenești în vedera realizării serviciilor publice de interes județean.

Toate instituțiile guvernamentale dintr-un județ (dependente de un anumit minister) sunt subordonate prefecturii.Legea administrației publice 215/2001 a balansat puterea de decizie în favoarea autorităților caracteristice auto-guvernării (consiliul județean și președintele acestuia), marcând astfel pași importanți în direcția descentralizării.

4.2. Dezvoltarea regională și locală în România

În România politicile de dezvoltare regională și locală implică patru niveluri:

– european, pentru stabilirea normelor și obiectivelor generale;

– național, pentru adaptarea normelor mentionate la contextul național, precum și pentru monitorizarea implementării lor și furnizarea aistenței tehnice;

– regional, cu rol fundamental în selectarea proiectelor, alocarea resurselor pentru acestea și monitorizarea implementării lor;

– local, cu rol în antrenarea actorilor locali, elaborarea de proiecte și promovarea implementării acestora.

Din acestă ierarhizare a politicii de dezvoltare rezultă două concluzii si anume:

– eficiența procesului luării deciziei publice locale nu poate fi atinsă decât în contextul unei capacități ridicate de interacțiune a instituțiilor și autorităților locale;

– scopurile generale sunt stabilite de un nivel superior, prin consultarea tehnică și politică cu nivelurile inferioare.

Astfel putem vorbi de un sistem europen al dezvoltării regionale, în care găsim subsisteme ale dezvoltării locale.”Sistemul european al dezvoltarii regionale este un sistem cu o arhitectură mixtă, care încorporează mecanisme proprii de feedback și ale căror evoluții au finalități bine definite în cadrul normativ, european și național.”

Varietatea modelelor sistemice ale acțiunilor publice materializate fie prin politici guvernamentale, afaceri publice sau politici de dezvoltare locală poate fi îmbunătățită.În acest sens, ne putem referi la ipotezele modelului sistemic economico-administrativ al dezvoltării locale:

• „existența a trei niveluri ale organizării sistemice: selector, transductor, realizator.”

În dezvoltarea locală, activitățile corespunzătoare nivelului selector aparțin instituțiilor sau autorităților publice (consilii județene, municipale) sau unor structuri asociative ale acestora și au ca scop fundamentarea strategiilor de dezvoltare locală, accesarea fondurilor structurale.

  Nivelul intermediar ce cuprinde activitățile desfășurate în operaționalizarea deciziilor, monitorizarea politicilor, evaluarea rezultataului și ipactul ecomomic și social.Atât nivelul selector cât și nivelul intermediar (transductor) sunt specifice administrației publice locale asigurând rolul de procesor public al acestuia, și anume: nivelul de bază – realizator- se suprapune peste activitățile actorilor economici ai dezvoltării locale.

În concluzie, putem vorbi despre ipoteza conform căreia sistemul economico-administrativ de dezvoltare locală este constituit din două subsisteme principale, administrativ și economic.Acestea relationează prin mecanisme complexe ce decurg din cadrul legislativ, transferul de resurse și informații.

Guvernul este prima instituție cu rol direct în domeniul dezvoltării locale.Dintre autoritățile administrației publice centrale un rol important în dezvoltarea locală îl au: Ministerul Administrației și Internelor, Ministerul Dezvoltarii Regionale si Turismului, Ministerul Mediului si Padurilor și Ministerul Agriculturii si Dezvoltarii Rurale.

Ministerul Administrațiilor și Internelor în domeniul dezvoltării locale are

următoarele atribuții:

• reglementarea și monitorizarea asociațiilor de dezvoltare care au ca obiect de activitate serviciile comunitare de utilități publice, parteneriatul și dialogul cu societatea civilă;

• constituirea unei baze de date privind infrastructura tehnico-edilitară aferentă serviciilor de utilități publice și evoluția indicatorilor de performanță ai acestora;

• perfecționarea cadrului legislativ și instituțional necesar întăririi capacității decizionale și manageriale a autorităților administrației publice locale;

• crearea și perfecționarea cadrului instituțional și a instrumentelor necesare gestionării eficiente a fondurilor de investiții publice, inclusiv a fondurilor comunitare, destinate modernizării, dezvoltării și eficientizării serviciilor comunitare de utilități publice și a infrastructurii tehnico-edilitare;

• îmbunătățirea capacității autorităților publice locale de a iniția, promova și implementa proiecte de investiții publice de interes local.

În vederea îndeplinirii atribuțiilor enumerate mai sus, Ministerul Administrațiilor și Internelor cooperează cu celelalte ministere și organe de specialitate, atât ale administrației publice centrale cât și locale.

Ministerul Dezvoltarii Regionale și Turismului își desfășoară activitatea în următoarele domenii: planificare strategică, cooperare transfrontalieră, transnațională și interregională, amenajarea teritoriului, dezvoltare regională, coeziune și dezvoltare teritorială, amenajarea teritoriului, dezvoltare imobiliară – edilitară. În ceea ce privește dezvoltarea locală Ministerul Dezvoltării Regionale urmărește:

– elaborarea strategiilor, politicilor, programelor și reglementărilor specifice domeniului dezvoltării locale;

– armonizarea implementării politicilor și programelor sectoriale;

– asigurarea corelării politicilor și strategiilor sectoriale de dezvoltare, pentru asigurarea unei strategii guvernamentale durabile de dezvoltare la nivel național, regional, local.Funcțiile pe care le exercită Ministerul Dezvoltării Regionale în vederea atingerii obiectivelor în domeniul dezvoltării locale sunt: de strategie, reglementare și avizare, reprezentare,autoritate de stat, administrare, implementare a programelor finanțate din fonduri structurale,monitorizare și control.

În exercitarea acestor funcții, ministerul are ca principale atribuții:

– participă la sprijinirea dezvoltării capacității administrative a structurilor implicate în programele din domeniile sale de activitate,precum și la consolidarea parteneriatelor existente;

– susține și mediază constituirea de parteneriate atât la nivel cantral cât și local;

– asigură coordonarea metodologică a elaborării planurilor de dezvoltare teritorială națională și teritorială națională și regională;

– asigură managementul fondurilor publice și comunitare alocate domeniului său;

– elaborează sau avizează documentația de achiziție publică aferentă proiectelor finanțate dinsfera sa de activitate;

– inițiază împreună cu instituțiile de profil programe care sa sprijine pregătirea profesională a funcționarilor publici, din domeniul dezvoltării locale.

În concluzie, ministerul,susține și mediază constituirea de parteneriate în domeniul dezvoltării locale și în acelasi timp programează, coordonează, monitorizează și controleazăutilizarea asistenței financiare nerambursabile acordate României de U.E. pentru programele de dezvoltare locală și regională.

Ministerul Mediului și Pădurilor funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale și aplică strategia și programul Guvernului în vederea promovării politicilor îndomeniul mediului și dezvoltării durabile. În vederea exercitării funcțiilor ministerul are urmatoarele atribuții:

– elavorează strategii în domeniul mediului și asigură implementarea acestora;

– stabilește măsuri care să asigure conformarea politicilor și programelor de dezvoltare regională și locală cu strategia națională de dezvoltare durabilă;

– asigură controlul respectării de către toate persoanele reglementările din domeniul mediului ;

– întreprinde acțiuni și inițiative pentru participarea României la acțiunile de cooperare bilaterală și multilaterală, la nivel regional și global pentru valorificarea facilităților de asistență financiară;

– coordonează elaborarea poziției României în promovarea noului acquis de mediu la nivelul U.E.

Ministerul Agriculturii și Dezvoltarii Rurale este organul responsabil cu elaborarea, reglementarea și implementarea politicilor agricole comunitare și naționale .Acesta elaborează și adoptă politici sectoriale în domeniul agriculturii, dezvoltării rurale, silvicultură și acvacultură.Principalele obiective în aceste domenii vizează:

– absorbția fondurilor comunitare destinate finanțării acestor domenii;

– accelerarea procesului de dezvoltare rurală;

– susținerea financiară și fiscală a agriculturii prin programe multianuale.

Pentru a susține aceste obiective ministerul îndeplinește simultan funcțiile de strategie, reglementare, administrare, gestionare, autoritate de stat, autoritate de management. MinisterulAgriculturii și dezvoltării rurale asigură fluxul financiar al fondurilor destinate cofinanțării contribuției financiare a Comunității Europene pentru plata cheltuielilor aferente F.E.O.G.A., F.E.D.R.,la termenele prevăzute și asigură controlul privind operațiunile care fac parte din sistemul de finanțare prin F.E.O.G.A.. 

În ceea ce privește dezvoltarea economico-socială și de mediu în unitățile administrativ-teritoriale, consiliile locale aprobă documentațiile tehnico-economice pentru lucrările de investiții de interes local, strategiile de dezvoltare economico-socială și de mediu, documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism. De asemenea, consiliile lcoale iau masurile necesare implementării și conformării cu prevederile angajamentelor asumate în procesul de integrare

europeană din domeniul mediului.

Consiliul Județean este autoritatea administrației publice locale, constituită la nivel județean, cu rol în coordonarea activităților consiliilor locale pentru realizarea serviciilor publice de interes județean, servicii ce au un aport ridicat în procesul de dezvoltare locală. În vederea participării la realizarea dezvoltării locale, acesta are atribuții în ceea ce privește organizarea și funcționarea aparatului de specialitate, dezvoltarea economico-socială a județului, gestionarea patrimoniului, județului, gestionarea serviciilor publice din subordine, cooperarea interinstituțională. Referitor la dezvoltarea economico-socială a județului, Consiliul județean aprobă strategii, prognoze și programe de dezvoltare economico-socială și de mediu a județului (urmăreșteîn cooperare cu celelalte autorități ale administrației publice locale măsurile necesare de realizare aacestora), proiectele de organizare și de amenajare a teritoriului județului, proiectele de dezvoltare urbanistică generală a unităților administrativ-teritoriale componente, documentațiile tehnico-economice pentru lucrările de investiții de interes județean.Consiliul Județean are și o seri de de atribuții cu privire la gestionarea serviciilor publice subordonate, atribuții ce contribuie la procesul de dezvoltare locală:

• asigurarea cadrului necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes județean privind:protecția și refacerea mediului; podurile și drumurile publice; serviciile comunitare de utilitate publică de interes județean;

• acordarea de consultanță în domeniile dezvoltării locale, unităților administrativ-teritoriale din județ.

O pondere deosebită în procesul dezvoltării locale o are Consiliul județean prin acțiunile de cooperare interinstituțională.Consiliul poate adopta hotărâri cu privire la cooperarea sau asocierea cu alte unități administrativ-teritoriale din țară sau străinătate, înfrățirea județului cu unități administrativ-teritoriale din alte țări, cooperarea sau socierea Consiliului județean cu persoane juridice române ori străine, în vederea finanțării și rașizării în comun a acțiuni, lucrări, servicii sau proiecte de interes public județean.O contribuție destul de importantă la procesul de dezvoltare locală este adusă și de asociațiile de dezvoltare intercomunitară , precum și de zonele metropolitane și de aglomerări urbane.

  Asociațiile de dezvoltare intercomunitare „sunt structuri de cooperare cu personalitate juridică, de drept privat și de utilitate publică, înființate în condițiile legii, de unitățile administrativ-teritoriale pentru realizarea în comun a unor proiecte de dezvoltare de interes zonal sau regional.”

Scopul acestora este de a pregăti și promova proiectele de dezvoltare locală în transport, mediu, mediu de afaceri, turism și de a obține finanțări interne și externe pentru derularea proiectelor.În realizarea obiectivelor sale, asociațiile de dezvoltare intercomunitare colaborează cu instituții de specialitate cu persoane juridice de drept public sau privat, precum și cu persoane fizice, fără a exprima în vreun fel anume interese de grup.

  Zonele metropolitane și aglomerațiile urbane „sunt constituite cu acordul expres al autorităților deliberative de la nivelul unităților administrativ – teritoriale” având ca scop principal dezvoltarea infrastructurilor de interes comun.

Pe langă instituțiile și autoritățile administrației publice în dezvoltarea locală, au fost create o serie de structuri funcționale care, susțin procesul dezvoltării locale.Astfel de structuri sunt:

Uniunea Națională a Consiliilor Județene din România – este o organizație neguvernamentală care reunește consiliile județene ca autorități ale administrației publice locale. Scopul pentru care a fost creată această structură este acela de a participa la procesul de dezvoltare locală, de a promova cooperarea regională și interregională,de a colabora cu celelalte structuri asociative ale organelor administrației publice locale existente.

Asociația Municipiilor din România – are rolul de a promova și proteja

interesele comuneale administrației publice locale în vederea soluționării și gestionării nevoilor publice în interesul colectivităților locale. 

Asociația orașelor din România – este o organizație care participă la realizarea unei autonomii locale în conformitate cu Carta Europeană a Autonomiei Locale, prin formarea și perfecționarea profesională a aleșilor locali și a funcționarilor publici, inițierea unor structuri de mediere cu autoritățile centrale în scopul soluționării probelemelor de interes general ale colectivității locale, promovarea unor forme de colaborare și întrajutorare reciprocă. 

Asociația comunelor din România – este tot o organizație neguvernamentală, creată în scopul reprezentării unitare a comunelor, în relațiile cu autoritățile administrației publice centrale, instituțiile U.E.. 

Federația Autorităților Locale din România – este o organizație neguverna- mentală și apolitică care reprezintă interesele celor trei asociații menționate mai sus.Reprezintă interesele autorităților locale, în contextul sistemului politic național și acordă asistență profesională autorităților locale.

Societatea civilă – relația dintre autoritățile locale și cetățenii pe care acestea îi deservesc reprezintă cel mai important factor în evaluarea democrației locale.

ONG-urile – se caracterizează printr-o mare mobilitate în ceea ce privește direcțiile de acțiune. ONG-urile joacă un rol important în identificarea unor probleme, care pe moment sunt trecute cu vederea de către autoritățile locale.Pot acoperi anumite necesități ale comunității, oferind servicii mai calitative și mai ieftine in comparație cu sectorul public. Dar ele nicidecum nu pot fi privite ca "alternative" ale administrațiilor publice.ONG-urile niciodată nu vor substitui administrațiile locale și nu vor realiza sarcinile acestora, ci completează activitatea administrativă și oferă soluții comple- mentare, deschizând calea spre colaborare cu administrația publică locală.

CAPITOLUL V

STUDIU DE CAZ PRIVIND DEZVOLTAREA DURABILA A COMUNEI DOGNECEA (JUDETUL CARAS-SEVERIN)

Dognecea este așezată în centrul Banatului, la vest de municipiul Reșița.Coordonatele sale geografice sunt 21.752991° longitudine estică și 45.267399° latitudine nordică.

Comuna DOGNECEA este situată în judetul Caras Severin, la circa 23 kilometri, spre est de municipiul Resita si la circa 120 de kilometri, spre sud-vest de Timisoara. Se poate ajunge aici fie din Reșița, pe drumul care duce spre Oravița, iar după 4-5 km, dupa ce s-a ajuns pe culmea unui deal, se face o ramificație la dreapta, drumul nefiind asfaltat, dar este accesibil fiind de piatră și serpuind mai întâi pe coamele dealurilor iar apoi prin pădure. Distanța din Reșița este de aproximativ 23 km, iarna parcurgându-se în cam 45-60 de minute. Drumul se bifurcă la aproximativ 7 km de Dognecea, la punctual „Crucea de Fier”, unul dintre drumuri luând-o la stânga spre Dognecea iar celălalt la dreapta spre Ocna de Fier și Bocșa. Dinspre Bocșa prin Ocna de Fier este al doilea drum de acces spre Dognecea.Punctul Crucea de Fier este cel mai înalt punct, de aici coborându-se fie spre Dognecea fie spre Bocșa.

Localitățile aflate în imediata învecinătate sunt Ocna de fier, spre nord, Lupac, spre vest, Goruia spre sud-vest, Ticvaniu Mare, spre sud-est, Forotic, spre est si Doclin, spre nord-est.

DOGNECEA este constituită din 2 părti. La intrarea in sat se afla cartierul romanesc al asezării, numit de către locuitorii celeilalte părti “la zid“, zona unde inainte au locuit etnicii germani si zona unde locuiesc etnicii romi din sat numita de catre sateni “la vale” sau “pe izvor”. Din punct de vedere administrativ, DOGNECEA este o localitate administrative de rangul II, fiind compusa din urmatoarele unităti administrative:

DOGNECEA – satul de resedintă

Calina – sat apartinator

Relieful:

Din punct de vedere geografic, teritoriul comunei DOGNECEA se înscrie în treapta dealurilor si a muntilor, fiind asezata in zona muntilor care poarta acelasi

nume.În ceea ce priveste pozitionarea geografica, este deosebit de important sa avem o imagine de ansamblu a reliefului judetean, cu principalele sale puncte de referinta. Astfel, sub aspect fizico-geografic, Judetul Caras-Severin este un judet unde predomina relieful muntos.

Imagine Muntii Dognecei

Munții Dognecei, situați în partea de NV a Munților Banatului sunt alcătuiți din șisturi cristaline străpunse de banatite. De la Ezeriș, pe direcția NE – SV, se dezvoltă un sinclinal de calcare și gresii. Munții au o direcție NE – SV, fiind tăiați în partea centrală de râul Bârzava în sudul căruia se găsesc două culmi paralele separate de Valea Dognecei. În vestul văii se atinge înălțimea maximă de 617 m în Vf. Culmea Mare. La nord de valea Bârzavei se găsesc Munții Areniș, fragmentați de văi adânci, cu înălțimea maximă în Vf. Cula Arenișului (549 m).

Clima:

Sub raport climateric se respectă legile generale precum si cele determinate de pozitia geografică. Clima este continental moderata, încadrându-se subtipului banatean, cu influente submediteraneene. Temperatura medie anuala ajunge în zona de deal si câmpie de 10-11ºC iar in zona montana de 4-9ºC.

Regimul hidrografic:

Lungimea totală a râurilor cadastrate pe teritoriul comunei DOGNECEA este de 13560 m. Corpurile de apă de suprafată (râuri) de pe teritoriul comunei sunt:

Râul Dognecea

Perimetrul total al suprafetei ocupată de lacuri cadastrate de pe teritoriul comunei DOGNECEA este de 9.608 m. In Dognecea au fost construite doua lacuri de acumulare pentru alimentarea cu apă a exploatărilor miniere. Lacurile sunt astăzi colmatate și prezintă suprafețe de 5,8 ha (Lacul Mare) și 3,1 ha (Lacul Mic) și volume de cca. 450.000 mc și respectiv 156.400 mc, fiind folosite în prezent pentru piscicultură. Lacul Mic, cunoscut și sub numele de „Lacul cu nuferi”, constituie un plăcut loc de agrement. Ar mai fi de amintit faptul ca pe raza comunei Dognecea se afla importante izvoare de apa plata.

Solurile:

Solurile din zona cuprind o gama de soluri cu diferite clase de fertilitate. Principalele tipuri de sol întâlnite pe teritoriul comunei DOGNECEA sunt:

Soluri brune

Soluri brune acide

Flora si fauna:

Lacul cu nuferi

Flora indică prezenta a patru elemente caracteristice: elemental european, forme cosmopolite, forme de vegetatie caracteristice

altor continente si alte forme. Pe raza comunei DOGNECEA se desfăsoară pe o suprafată de aproximativ 3,1 ha Lacul cu nuferi – declarată monument al naturii. Flora întâlnită în cadrul acestei rezervatii este formată din: nuferi albi. Fauna este influentată de relief, climă si hidrografie. Varietatea faunei respectă dispunerea dintre regiunile de deal si munte, predominand padurile defoioase.

Situatia economică

Agricultura:

Activitătile specifice zonei sunt: cresterea animalelor, albinaritul si agricultura. Situatia terenurilor din comuna Dognecea este următoarea:

Suprafată totală a terenurilor din comuna Dognecea: 7543 ha.

Suprafată arabilă – 4536 ha

Suprafată pasuni – 1116 ha

Suprafată finete – 1178 ha

Suprafete păduri si alte terenuri forestiere: 1505 ha

Suprafete de terenuri cu ape si ape cu stuf: 207 ha

Suprafata agricolă privată însumează peste 2730 hectare. Culturile vegetale cele mai importante care se regăsesc pe teritoriul comunei sunt: cerealele, cartofii, plantele tehnice si furajere. Zootehnia este reprezentată de creșterea porcilor, creșterea bovinelor în ferme mici si individual, precum si creșterea ovinelor.

În ceea ce priveste creșterea animalelor, întâlnim la nivelul comunei Dognecea

următoarea situatie:

porcine: pe teritoriul comunei Dognecea numarul porcinelor din gospodăriile

individuale ale populatiei este de 544

ovine: numărul de ovine din gospodăriile populației este de 321

păsări: numărul de păsări din gospodăriile populației este de1423

cabaline: numarul de cai de pe raza comunei este de 61

bovine: numarul de bovine de pe raza comunei este de 321

O alta activitate agricola foarte importanta este reprezentata de albinarit, care este practicat de un numar mare de persoane pe raza comunei.

Agenti economici:

Industria comunei Dognecea are la bază unităti de prelucrare a lemnului, o unitate de imbuteliere a apei plate si cateva mici ateliere mestesugaresti. Pe raza comunei functioneaza 7 unitati economice a caror activitate principala o reprezinta comertul de produse alimentare si de inbracaminte.

De asemenea, la nivelul comunei functionează pensiunea turistica de 3 margarete Colt de Rai. Aceasta este situată la intrare in comuna Dognecea pe DJ 586 A pe malul Lacului Mare in imediata vecinatate a Lacului Mic sau a Lacului cu nuferi cum este cunoscut de localnici, dispunând de o capacitate de cazare de 10 camere.

Populația

Populatia comunei Dognecea a suferit o serie de modificari de-a lungul timpului incepand cu perioada de pe vremea Mariei Tereza cand odata cu inaugurarea primului Furnal din Dognecea aici au fost adus un grup de populatie pentru a lucra in minele din localitate.

Aceste modificari in ceea ce priveste modificarea componentei populatiei au continuat ultima modificare notabila avand loc la sfarsitul secolului XX in perioada anilor 1980-2000 cand majoritatea populatiei de etnie germana din localitate a migrat in Germania. Procesul de mobilitate in ceea ce priveste populatia localitatii este continuu, in ultimii ani un numar semnificativ de persoane achizitionandu-si gospodarii pe raza comunei. Acest fenomen se datoreaza in mare parte peisajului montan pitoresc in care se afla acesta localitate.

Structura populației:

La recensământul populației din anul 2002 comuna Dognecea avea o populatie stabilă de 2044 de locuitori. În ceea ce priveste distributia pe sex, înregistrăm o situatie extrem de echilibrată, numărul de femei si bărbati fiind aproape egal:

1039 populatie de sex feminin;

1005 populatie de sex masculin.

Structura etnică a populației:

După cum prezentam la începutul acestui sub-capitol, structura etnică a populației din comună a cunoscut semnificative modificări de-a lungul timpului.

În prezent, populația majoritară este formată din români.

Tab. 5.1. Stuctura etnică a populației din comuna DOGNECEA, anul 2002

Desi din cifrele prezentate mai sus nu reiese, la nivelul comunei populatia de etnie roma numara, conform datelor biroului de asistenta sociala din cadrul primariei, un numar de 720 romi. Acest decalaj intre cifrele oficiale, de la recensamantul din 2002 si cele pe care biroul de asistenta sociala din cadrul primariei le declara se datoreaza neasumarii identitatii de romi a acestui grup de populatie. Conform Directiei Judetene de Statistică, rromii din judetul Caras Severin sunt cel

mai mult răspânditi în localităti precum Ticvaniu Mare, localitate invecinata, Bocsa, Berzovia, Caransebes.

Tab. 5.2. Structura religioasă a populației

Din punct de vedere a religiei, cea mai raspandită religie este în prezent religia ortodoxă (cu un număr de 1527 de locuitori declarati).

Tab. 5. 3. Structura populației pe grupe mari de vârstă

Populația ocupată pe domenii de activitate:

Rata somajului la nivelul populatiei active de pe raza comunei Dognecea

este de 40%. Din totalul populației active, în agricultură procentul de ocupare este de 60%, în industrie este de 2 % iar restul în circulatia marfurilor, învățământ, sănătate si alte sectoare. Un procent semnificativ al populatiei active din localitate sunt beneficiari ai legii 416(ajutorul minim garantat).

De remarcat ar mai fi faptul ca odata cu inchiderea minelor de pe raza comunei majoritatea celora care au ramas fara un loc de munca nu si-au gasit o alta sursa de venit, traind din munci sezoniere, ajutorul minim garantat sau din vanzarea diferitelor produse maturale (fructe, ciuperci, melci, etc) culese din padurile comunei.

Sănătate

Infrastructura de sănătate este compusă din: 1 dispensar uman.

Populația este deservită de un personal medical constituit din: 1 medic specialist medic de familie, 1 asistentă medicală. Cel mai apropiat spital se afla la o distanta de 18 Km in orasul Bocsa unde se afla si cea mai apropiata farmacie.

Educatie

La nivelul comunei Dognecea există 3 gradinite si 3 scoli primare (nu există nici o formă de învățământ liceal). Situatia copiilor înscrisi la unitătile de învățământ este următoarea:

copii înscrisi la gradinite – 49;

elevi înscrisi în învățământul primar si gimnazial- 280.

Rata de abandon înregistrată este de aproximativ 1% pentru elevii de la clasele I-IV si pana la 5% pentru cei de la clasele V-VIII. Procentul elevilor care dupa terminarea invatamantului primar obligatoriu (primele 8 clase primare) continua o forma de invatamant este de aproximativ 65%, datorita situatiei financiare precare a familiilor din care provin acesti copii. Numărul de cadre didactice care activează la nivelul comunei este de 21 de persoane, toti fiind calificati.

La nivelul comunei functionează 2 biblioteci: biblioteca comunală si biblioteca scolară.

În prezent, în localitatea Dognecea există un modern centru de zi, central “Casa noastra” realizat in 2007 prin programul Pin VI. Elevii Scolii Generale din localitate cu posibilitati financiare reduse pot acum să desfăsoare activitati de tipul scoala dupa scoala cu servirea unei mese calde. Acest centru este finantat din bugetul local si al Consiliului Judetean si deserveste un numar de 20 de copii.

Cultură

Cu o istorie care îsi intinde vestigiile până în preistorie, pe raza comunei se află mai multe monumente de mare însemnătate: fosta puscarie a Mariei Tereza, furnalul din Dognecea, resedinta Mariei Tereza. In ceea ce privește infrastructura culturală, în Comuna Dognecea există un camin cultural, acesta fiind reabilitat recent (in anul 2005).

Dintre sărbătorile si traditiile cu specific local, amintim în special următoarele:

Ruga din Dognecea

Ruga comunitatii Izvor din Dognecea

Ruga din Calina

De asemenea, în Comuna DOGNECEA s-a păstrat obiceiul organizării de târguri în diferite perioade ale anului.

Infrastructura de transport si dotări tehnico-edilitare

Lungimea totală a drumurilor din comuna Dognecea este de 22,575 km, cale ferată nu exista pe raza comunei.În localitatea Dognecea există două statii de autobuz pentru cursele regulate.

În localitățile ce apartin de comuna Dognecea nu există retea de alimentare cu apă retea de canalizare si nici alimentarea cu gaz. În ceea ce priveste alimentarea cu energie electrică, toate cele doua localităti sunt racordate la sistemul național de energie electrică. În ceea ce priveste accesul la retele de comunicare, în comuna DOGNECEA există un număr de 263 de abonati telefonici. Pe raza comunei nu exista acoperire din partea nici uneia dintre companiile nationale de telefonie mobila. Primaria a demarat discutii in acest sens cu doua dintre cele mai importante companii de genul din tara.

Institutii de interes public

Primăria Comunei DOGNECEA are un număr de 16 angajati La nivel local s-a obtinut finantare prin guvernamentale( centrul de zi din dognecea prin programul PIN 6, reabilitarea podului si a strazii din comunitatea Izvor prin Fondul Roman de Dezvoltare sociala, Infiintare retea de canalizare si statie de epurare prin OG7).

Comuna DOGNECEA nu face parte ca membru sau partener in nici o forma de organizare asociativa.

Alte institutii de interes public:

De asemenea, la nivelul Comunei DOGNECEA există:

ocolul silvic,

forumul german,

1 post de politie

formatiune de pompieri

oficiu postal

Investii locale:

La nivelul anului 2009 există o serie de investiții aflate în curs de derulare, după cum urmează:

poduri si podete DJ 131C Dognecea- Calina;

reprofilare cu piatră spartă străzi interioare;

sistem de colectare si transport a deseurilor menajere.

De asemenea, sunt avute în vedere următoarele proiecte investitionale:

Apă, canalizare, sistematizare interioară;

Executare lucrări la drumurile comunale care fac legătura între satele apartinătoare comunei Dognecea si localitățile învecinate;

Extinderea centrului de zi;

Construirea unui numar de 14 locuinte sociale pentru etnicii romi;

Realizarea unui traseu turistic pentru biciclisti si ATV-uri;

Infiintarea unei asociatii de dezvoltare intercomunitara impreuna cu alte

primarii ale localitatilor invecinate;

Reabilitarea stadionului;

Realizarea unor locuri de joaca pentru copii;

Constructia unei gradinite noi langa scoala Corp B din Dognecea;

Construirea unui centru de zi pentru batrani.

Studii de fezabilitate existente

In momentul de fata primaria dispune de un singur studio de fezabilitate care a fost realizat pentru infiintare retea de canalizare si statie de epurare.

Studii de fezabilitate necesare în viitor

Pentru proiectele de investitii propuse sa se realizeze in perioada urmatoare se are in vedere realizarea urmatoarelor studii de fezabilitate:

Reabilitare strazi comunale

Infiintare retea de apa potabila si forare puturi

Modernizare baza sportive Dognecea

Constructie gradinita in zona Izvor

Extindere Casa de Cultura

Infiintare pista biciclisti si ATV prin padure

Amenajarea unui Camping in zona lacului cu nuferi

Analiza swot

În urma analizei socio-economice realizate pentru Comuna Șercaia si a conditiilor externe (oportunităti, amenintări, prevederi legislative), am retinut un set de informatii pe baza cărora am realizat analiza SWOT (pentru facilitarea întelegerii, acestea au fost grupate sub formă de tabel):

Tab. 5.4. Analiza swot

Strategia de dezvoltare locală a comunei dognecea

Viziunea de dezvoltare durabilă a Comunei Dognecea:

“Dognecea – o comuna pentru oamenii sai”

Obiectivul general al strategiei:

„Imbunatatirea nivelului de trai pentru toti locuitorii Comunei Dognecea”.

Obiective strategice de dezvoltare pentru Comuna Dognecea:

Dezvoltarea infrastructurii;

Dezvoltarea economiei si a turismului rural;

Dezvoltarea unui sistem social integrat si a resurselor umane.

Priorități de dezvoltare durabilă a Comunei Dognecea (14 priorități):

Dezvoltarea infrastructurii de transport;

Amenajarea teritorială si dezvoltarea sistemului de utilități edilitare;

Marketing teritorial si creșterea atractivității comunei Dognecea;

Imbunatatirea infrastructurii serviciilor sociale, educationale, culturale si sportive din comuna;

Dezvoltarea infrastructurii de comunicare.

Atragere de investiții noi în comunitate;

Inovare si competitivitate pentru toate sectoarele economice;

Servicii de calitate oferite agenților economici si cetatenilor;

Cresterea mobilitatii cetatenilor comunei Dognecea;

Promovarea resurselor umane si valorificarea potentialului uman;

Creșterea calității vietii membrilor comunitatii;

Accesul la locuri de muncă decente;

Imbunatatirea serviciilor de asistenta sociala si protectia copilului;

Cresterea calitatii serviciilor educationale din localitate.

Măsurile din cadrul tuturor priorităților au în vedere crearea capacității de absorbție pentru Fondurile Structurale, care vor putea finanța multe proiecte de dezvoltare, o dată ce se vor deschide liniile de finanțare pentru acestea.

România se confruntă cu o importantă provocare, care vizează atingerea convergenței cu Statele Membre ale UE. Reducerea acestor decalaje se va realiza, desigur, în urma unui proces pe termen lung, însă mici îmbunătățiri ale ratei de creștere economică pot influența în mod semnificativ viteza cu care se realizează convergența cu UE. Acest lucru presupune creșterea productivității, înlăturarea obstacolelor ridicate de infrastructură și folosirea adecvată a resurselor umane.

Ținând seama de obiectivele specifice ale strategiei, principalele criterii pe baza cărora au fost identificate prioritățile au fost obiectivele privind creșterea economică și creșterea ocupării și factorii de coeziune economică și socială. Prioritățile identificate se corelează și se completează reciproc.

Creșterea competitivității micilor producători locali se va realiza prin diverse tipuri de măsuri, acordându-se sprijin financiar și de consultanță întreprinderilor nou create și IMM-urilor, având în vedere că acestea reprezintă sectorul economic cu creșterea cea mai dinamică și principalul\ furnizor de locuri de muncă. De asemenea, se vor depune eforturi în vederea îmbunătățirii infrastructurii de afaceri oferită investitorilor străini, care este încă deficitară în România și constituie o barieră importantă în calea dezvoltării economice.

Investițiile în infrastructura de transport sunt de maximă necesitate pentru creșterea competitivității, asigurarea creșterii economice și asigurarea durabilității din punct de vedere al protecției mediului.

Se va promova o mai bună utilizare a resurselor umane prin întărirea măsurilor active de ocupare adresate în principal șomerilor pe termen lung și tinerilor. Se va pune accentul pe măsuri de calificare în vederea îmbunătățirii gradului de ocupare.

Îmbunătățirea infrastructurii va contribui la corelarea cererii și ofertei de forță de muncă, precum și la creșterea mobilității acesteia, permițându-le să accepte oferte de muncă în alte sectoare de activitate și în alte regiuni. Modernizarea serviciilor de ocupare reprezintă o condiție preliminară pentru o mai bună utilizare a resurselor umane și se va realiza în contextul mai larg al asigurării coerenței și legăturilor dintre serviciile descentralizate, pentru a evita fragmentarea pieței muncii.

Măsurile de sprijinire a sectorului educațional vizează învățământul de bază si sistemul educational pe tot parcursul vieții, atât pentru șomeri, cât și pentru persoanele ocupate.

Îmbunătățirea infrastructurii fizice va crea condițiile pentru diminuarea disparităților între localităti și pentru stimularea dezvoltării locale. Creșterea nivelului educațional și îmbunătățirea instruirii profesionale va mări gradul de ocupare al populației din zonă.

O infrastructură mai bună și un nivel educațional mai ridicat vor mări posibilitatea atragerii întreprinzătorilor în aceste zone, actualmente rămase în urmă, creând noi locuri de muncă.

Este important de avut în vedere faptul că zonele rurale se confruntă cu un nivel ridicat al șomajului ascuns sau înregistrat, cu o infrastructură slab dezvoltată și cu necesități importante în ceea ce privește restructurarea exploatațiilor agricole.

Strategia pentru dezvoltarea agriculturii și a mediului rural și dezvoltarea regional integrată se vor axa pe crearea condițiilor necesare atragerii investițiilor private generatoare de locuri de muncă, și diversificarea activităților economice în mediul rural. Se vor crea astfel condițiile pentru apariția unor noi oportunități de ocupare, în special pentru cei care părăsesc sectorul agricol și se va permite implementarea graduală a unei strategii menite să crească productivitatea în agricultură.

CONCLUZII

Lucrarea de față se vrea o pledoarie privind importanța dezvoltării durabile, ce are efecte majore la nivel macro și microeconomic, și modul în care se pot planifica, organiza și controla elementele strategice necesare dezvoltării durabile, un semn de exclamare cu privire la necesitatea de a lua în considerare nu doar efectele pe termen scurt a acțiunilor noastre, ci efectele pe termen mediu și lung.

Deși "DEZVOLTAREA DURABILĂ" a devenit o sintagmă extrem de cunoscută și vehiculată, lipsește însă acea parte care să o transforme într-un mod de viață, într-o politică economică și socială practicată cu succes. Aici rolul educației este hotărâtor, pentru a ne asigura că generațiile viitoare vor considera ca fiind un lucru de la sine înțeles că protejarea mediului nu face decât să ne asigure o viață mai bună. Educația nu se referă doar la mediul școlar ci și la rolul familiei și comunității locale.

Creșterea receptivității față de mediu și problematica dezvoltării durabile asigură sprijinul și înțelegerea publicului.

Dacă e să definim simplu dezvoltarea durabilă am spune că se referă la o cât mai bună calitate a vieții pentru noi și pentru generațiile următoare. Acesta se poate atinge doar prin realizarea simultană a unor obiective economice, sociale și de mediu, care implică asumarea responsabilităților pentru acțiunile noastre și planurile pe termen lung, respectul pentru oameni și mediu, și folosirea cu prudență a resurselor naturale. De aceea, este esențial ca în această etapă de dezvoltare a omenirii, obiectivele economice și cele ecologice să fie integrate de la început, cu scopul de a minimiza pagubele ecologico-economice.

România este parte semnatară a întrunirilor internaționale de la Strasburg, Rio de Janeiro, Helsinki, însă punerea în practică și rezultatele sunt destul de timide.

Pentru România, acceptarea doctrinei dezvoltării durabile nu este o opțiune benevolă, posibilă printre multe altele, ci reprezintă singura cale responsabilă de proiectare a dezvoltării pe termen mediu și lung în concordanță cu interesul național și cu cerințele colaborării internaționale.

Corelarea obiectivelor dezvoltării naționale cu experiența deja dobândită în Occident, în privința calității vieții umane și cu grija față de generațiile viitoare, face parte integrantă din acest proces.

Inițial, România a înregistrat mici progrese în direcția armonizării legislative în domeniul protecției mediului, așa cum observa Delegația Comisiei Europene în România. Primul progres important a fost înregistrat în decembrie 1995, prin adoptarea Legii cadru pentru protecția mediului, care a introdus principii importante în ceea ce privește legislația și politica de protecție a mediului, ca de exemplu principiul "poluatorul plătește" .

În următorii ani, s-au înregistrat progrese importante în domeniul legislativ prin: adoptarea legislației referitoare la evaluarea impactului asupra mediului înconjurător al anumitor programe cu efecte transfrontaliere, a legislației privind deșeurile periculoase, gropile de gunoi pentru deșeuri, deșeurile rezultate din ambalaje, transportul deșeurilor, apa potabilă, apa menajeră, poluarea cauzată de substanțele periculoase, identificarea spațiilor și a domeniilor care necesită protecție specială, controlul poluării industriale, măsuri pentru siguranța câmpurilor nucleare, etc.

În teoria economică se consideră că mediul natural, în cadrul căreia se desfășoară activitatea, a fost primul izvor al resurselor atrase și utilizate în procesele productive, sub forma resurselor naturale și a resurselor de muncă, care în circuitul economic se transformă în factori de producție. Decurge clar din acestea că mediul, ca sursă a factorilor de producție trebuie protejat, de el depinzând atât calitatea actuală a vieții cât și disponibilul de resurse pentru generațiile următoare.

Cu alte cuvinte, dezvoltarea durabilă este o condiție absolut necesară pentru a putea menține pe termen lung curba crescătoare a creșterii economice. Conservarea și ocrotirea naturii a devenit nu doar o problemă de etică, ci o problemă de supraviețuire, lucru demonstrat din plin de schimbările climatice, problema inundațiilor, deteriorarea stratului de ozon, etc.

Păstrarea echilibrului ecologic, menținerea și ameliorarea factorilor naturali, dezvoltarea valorilor naturale ale țării, asigurarea unor condiții de viață și de muncă tot mai bune generațiilor actuale și viitoare, protecția mediului înconjurător, realizate prin utilizarea rațională a resurselor naturale, prevenirea și combaterea poluării de toate felurile și efectelor dăunătoare a fenomenelor naturale, toate acestea sunt principalele țeluri ale managementului resurselor naturale pentru asigurarea dezvoltării durabile.

Internetul este una din cele mai importante surse de informare la ora actuală, și mă refer aici nu numai la informarea persoanelor interesate de problemele de mediu, ce caută în mod expres pagini ce conțin subiecte pe acesta temă, ci și la publicul larg care trebuie să fie informat și educat. Informat cu privire la marile schimbări climaterice ce au loc datorită dezvoltării haotice și cu consum nejustificat de resurse naturale, și educat să folosească în mod responsabil resursele disponibile și să conștientizeze că, la ora actuală, calitatea mediului înseamnă un nivel de viață mai bun pentru noi și generațiile următoare.

De aceea salutăm prezența și între siturile românești a unor portaluri pe probleme de mediu cum este www. greenmedia.info , care este așa cum se declară pe sit, o sursă de informație de mediu în limba română care reflectă cele mai relevante evenimente din domeniul ecologiei, tineretului și voluntariatului.Site-ul Agenției Naționale pentru Protecția Mediului http://www.anpm.ro/, agenție înființată în anul 2004, într-o perioadă de reforme instituționale majore în domeniul protecției mediului.

Trebuie menționat faptul că prin trecerea agențiilor regionale și județene pentru protecția mediului din subordinea Ministerului Mediului și Dezvoltării Durabile în subordinea Agenției Naționale pentru Protecția Mediului s-a creat cadrul necesar implementării legislației și reglementărilor comunitare la termenele stabilite.

Concluzionăm că, deși primii pași au fost făcuți, există legislație internatională, există organe abilitate să controleze și să amendeze pe cei ce aduc prejudicii mediului, în media și pe internet, articolele ce au ca subiect protecția mediului încep să devină o constantă, iar publicul începe să devină receptiv la problemele de mediu, de la teorie până la practica este cale lungă și încă nestrăbătută. Suntem însă convinși că o continuare tenace în această direcție va da rezultate în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat.

BIBLIOGRAFIE:

Academia Română 1999, Programul ONU pentru dezvoltare, Editura Nova, București;

Brownr R., 1994, Problemele globale ale omenirii, Editura Tehnică;

Cămașoiu C., 1995, Economia și sfidarea naturii", Editura Economică, București;

Constantinescu N. N. , 1976, Economia protecției mediului înconjurător, Editura Politică;

Daly H. , 1994, Problemele globale ale omenirii, Editura tehnică, București;

Georgescu G., 1995, Reforma economică și dezvoltarea durabilă, Editura Economică, București;

7. Institutul de Economie Industrială, 1997,Dezvoltarea durabilă a industriei în România, București;

Manea Gheorghe, 1997, Industria și datoria de mediu, ecologia industrială, București;

Manea Gheorghe, 1995, Cerințele dezvoltării durabile și politicile de protecție a mediului înconjurător, Vol. III;

MAPPM, 1996, Strategia politicii mediulu, București;

Meadows D., 1973, Limitele creșterii , Editura Politică, București;

Toffler A., 1993, Al treilea val , Editura Politică, București;

Trebici V. , 1991 , Populația Terrei , Editura Științifică, București;

Văideanu A.,1998, Dezvoltarea durabilă , Editura Universității București;

Legea protecției mediului nr. 137/1995;

Produsele software Anuar 1997 și Anuar 1996 , elaborate de Comisia Națională pentru Statistica;

Dobrota N., Ciucur D. , Cosea M., s.a., 1995, Economie politică, Ed. Economica;

w.w.w.protectiamediului.org;

http://www.comunitatiminiere.ro/Sites/cm/Files/Planul_Strategic_Dognecea.pdf.

BIBLIOGRAFIE:

Academia Română 1999, Programul ONU pentru dezvoltare, Editura Nova, București;

Brownr R., 1994, Problemele globale ale omenirii, Editura Tehnică;

Cămașoiu C., 1995, Economia și sfidarea naturii", Editura Economică, București;

Constantinescu N. N. , 1976, Economia protecției mediului înconjurător, Editura Politică;

Daly H. , 1994, Problemele globale ale omenirii, Editura tehnică, București;

Georgescu G., 1995, Reforma economică și dezvoltarea durabilă, Editura Economică, București;

7. Institutul de Economie Industrială, 1997,Dezvoltarea durabilă a industriei în România, București;

Manea Gheorghe, 1997, Industria și datoria de mediu, ecologia industrială, București;

Manea Gheorghe, 1995, Cerințele dezvoltării durabile și politicile de protecție a mediului înconjurător, Vol. III;

MAPPM, 1996, Strategia politicii mediulu, București;

Meadows D., 1973, Limitele creșterii , Editura Politică, București;

Toffler A., 1993, Al treilea val , Editura Politică, București;

Trebici V. , 1991 , Populația Terrei , Editura Științifică, București;

Văideanu A.,1998, Dezvoltarea durabilă , Editura Universității București;

Legea protecției mediului nr. 137/1995;

Produsele software Anuar 1997 și Anuar 1996 , elaborate de Comisia Națională pentru Statistica;

Dobrota N., Ciucur D. , Cosea M., s.a., 1995, Economie politică, Ed. Economica;

w.w.w.protectiamediului.org;

http://www.comunitatiminiere.ro/Sites/cm/Files/Planul_Strategic_Dognecea.pdf.