Institutiile Componente ale Sistemului National de Aparare. Raporturile Existente Intre Acestea Si Mass Media
LUCRARE DE DISERTAȚIE
INSTITUȚIILE COMPONENTE
ALE SISTEMULUI NAȚIONAL DE APĂRARE.
RAPORTURILE EXISTENTE ÎNTRE ACESTEA ȘI
MASS-MEDIA.
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I – CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND
SECURITATEA ȘI SISTEMUL NAȚIONAL DE APĂRARE
1.1. Securitatea și apărarea națională
1.2. Aspecte privind principalele amenințări la adresa securității mondiale și naționale
1.3. Procesul decizional în politica de securitate a României
1.4. Instituțiile componente ale sistemului național de apărare
1.4.1. Ministerul Apărării Naționale
1.4.2. Ministerul Afacerilor Interne
1.4.3. Serviciul Român de Informații
1.4.4. Serviciul de Informații Externe
1.4.5. Serviciul de Telecomunicații Speciale
1.4.6. Serviciul de Protecție și Pază
CAPITOLUL II –MASS-MEDIA ȘI ROLUL ACESTORA ÎN APĂRAREA NAȚIONALĂ
2.1. Comunicarea – un fenomen complex. Funcțiile comunicării
2.2. Formele comunicării
2.3. Abordarea comunicării in organizațiile militare
2.4. Rolul și funcțiile mass-media în societate
2.5. Mass-media și apărarea națională
2.6. Etica în mass-media
CAPITOLUL III – RAPORTURILE EXISTENTE ÎNTRE INSTITUȚIILE COMPONENTE ALE SISTEMULUI NAȚIONAL DE APĂRARE ȘI MASS-MEDIA
3.1. Relația dintre instituțiile componente ale sistemului național de apărare și mass-media
3.2. Rolul mass-media pe timpul desfășurării acțiunilor militare
3.3. Mass-media și terorismul
3.4. Opinia publică și mass-media
3.5. Strategii în domeniul de comunicare al Armatei Române
3.6. Propuneri de îmbunătățire a relației dintre mass-media și instituțiile sistemului național de apărare
CONCLUZII
BIBILOGRAFIE
INTRODUCERE
Rolul mass-media în societate a devenit foarte important. Informațiile reprezintă o sursă vitală pentru orice tip de decizie, iar mass-media este principalul mediu de difuzare a acestora. Dincolo de rolul de informare, prin intermediul mass-media se conturează opinii, idei și se formează atitudini.
Relația unei instituții sau persoane publice cu presa trebuie în așa fel construită încât corpusul de informații ce devin publice în legatură cu acea instituție să provină într-o cât mai mare măsură, direct sau indirect, din interiorul instituției. Este vorba de controlul instituției într-o mai mică sau mai mare măsură asupra informației, iar o relație bună cu presa este indispensabilă pentru realizarea acestui scop.
Nu se pune problema de a deține monopolul informării publicului asupra evenimentelor legate de instituție; tot timpul vor exista și alte căi prin care informația poate ajunge în atenția publicului. O relație bună cu mass-media duce la câștigarea bunăvoinței societății asupra unei instituții.
În virtutea influenței pe care o are asupra publicului larg, presa poate genera o criză mediatică, de multe ori fără suport real într-o companie. O acuzație sau o știre transmisă de o sursă credibilă poate dăuna companiei, chiar dacă această informație nu este adevărată, cu atât mai mult cu cât pare credibilă.
Nu trebuie neglijat faptul că reprezentanții presei adoră crizele întrucât acestea sunt surse de știri. Mass-media încearca să elucideze motivele, cauzele care au contribuit la generarea crizei. Jurnaliștii influențează mersul investigațiilor prin blocarea procesului, prin accelerarea cercetărilor sau prin deturnarea investigațiilor pe piste false. Întrucât presa este principalul formator al opiniei publice, în situațiile de criză, mass-media devine principalul evaluator al evenimentelor: controlează și dirijează percepțiile publicului.
Rolul principal în activitatea de relații publice ale oricărei oganizații trebuie să-i revină purtătorului de cuvânt, a cărui sarcină esențială este aceea de a acționa în direcția satisfacerii nevoii de informare în continuă creștere a oamenilor din perimetrul instituției pe care o reprezintă, dar mai ales a celor din afara ei. În acest scop, firmele de succes angajează purtători de cuvânt capabili să transmită corect și cu profesionalism mesajele și informațiile publice, prin care instituțiile, organizațiile sau companiile încearcă să câștige încrederea și bunăvoința celor cu care intră în contact direct sau mediat.
Pentru a putea intra în contact cu purtătorul de cuvânt, persoana care “trebuie să stea 24 de ore din 24” la dispoziția jurnaliștilor, este necesar să poți face rost cât mai ușor de datele de contact ale acestuia. Este de presupus că pe pagina Web a fiecărei instituții vom găsi cât se poate de lesne datele purtătorului de cuvânt, inclusiv telefonul mobil, care este plătit din bani publici.
În realitate, unele instituții fac cunoscut telefonul mobil, altele numai fixul. Altele ne comunică e-mail și faxul, altele nu. Sunt și situații în care nu avem deloc telefoanele precizate. O situație foarte bună întâlnim la Ministerul Apărării Naționale, unde ni se comunică cine este purtătorul de cuvânt și ni se pun la dispoziție toate datele sale de contact, inclusiv telefonul mobil. O situație de asemenea foarte bună întâlnim și la Poliția Română, unde, pe site-ul oficial, ni se pun la dispoziție toate datele, inclusiv CV-urile purtătorilor de cuvânt din întreaga țară.
I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND
SECURITATEA ȘI SISTEMUL NAȚIONAL DE APĂRARE
I.1. SECURITATEA ȘI APĂRAREA NAȚIONALĂ
Securitatea constituie una dintre cele mai vechi trebuințe și nevoi ale organizărilor sociale si omului, ca ființă socială. Noțiunea „securitate” este utilizată din timpuri imemoriale, dovadă proveniența sa din limba latină (lat. securitas-atis), semnificând „pace, calm, lipsă de primejdii”. În limba română este atestată documentar în „Hronicul” lui Gheorghe Șincai, cu înțelesul de „a fi la adăpost de orice pericol”, „a fi în siguranță”, „a avea sentimentul de încredere si liniște datorate absenței oricărui pericol.
Conceptul de securitate rămâne nebulos și este deseori utilizat ca pretext, justificare sau scuză pentru diferite măsuri strategice sau politice, mai mult sau mai puțin îndreptățite.
Dezbaterile privind securitatea, pacea și războiul s-au corelat cu discuțiile despre monopolul de către stat asupra violenței, în legătură cu percepția folosirii forței armate la nivelurile societății și în plan global.
De-a lungul Războiului Rece, cel mai mare pericol cu privire la securitate era considerat ca fiind un potențial dezastru militar, umanitar provocat de o mare confruntare nucleară. După s-a precizat că problematica securității și-a redus din interes.
Dimensiunea militară a securității a fost din nou adusă în atenția analiștilor prin lupta împotriva terorismului și a fost recunoscută caracteristica de multidimensionalitate a pericolelor și amenințărilor.
Redefinirea conceptului de securitate se desfășoară într-un context în care actorii statali și non-statali au viziuni diferite asupra provocărilor la adresa securității, în conformitate cu tradiționala distincție dintre Nord și Sud din relațiile internaționale și anume Nordul și-a centrat atenția pe terorism și armele de distrugere în masă, în timp ce Sudul este preocupat de sărăcie și subdezvoltare.
Elaborarea unei viziuni comune asupra securității este posibilă numai prin conștientizarea faptului că multe dintre actualele provocări sunt de fapt rezultatul existenței unor vulnerabilități și amenințări comune ce necesită soluții de aceeași natură.
Din această cauză au apărut concepte precum securitate colectivă, securitate sau securitate prin cooperare. Cele trei concepte prezintă o dimensiune militară predominantă.
În prezent, dintre preocupările în domeniul studiului securității se remarcă cea a lui James N. Rosenau, care realizează o interesantă corelație între teoria complexității, a haosului și conceptul de securitate.
De asemenea James Rosenau s-a preocupat de evoluția mediului internațional de securitate, înainte și după Războiul Rece având la bază teoria complexității. Concluzia principală este că după Războiul Rece ia naștere o nouă epocă, a multiplelor contradicții: sistemul internațional este nu mai puțin dominant, dar mai puternic, statele se transformă nu dispar, suveranitatea statului este erodată, dar puternic erodată și puternic valorizată.
În noul context geopolitic, conceptul securitate a fost regândit în urma unor analize pertinente ale dinamicii schimbării reprezentărilor despre existența socială, precum si despre gestionarii mediului de securitate (organizații și instituții). În noile condiții geopolitice, acesta a fost lărgit, prin luarea în considerare a proceselor sociale specifice domeniilor economic, ecologic, demografic, tehnologic, precum si a altor aspecte ale interacțiunii sociale și internațional.
Securitatea reprezintă o condiție prealabilă pentru dezvoltare. Conflictele nu numai că distrug infrastructura, inclusiv infrastructura socială; acestea încurajează, de asemenea, criminalitatea, deteriorează investițiile și conduc la imposibilitatea derulării unei activități economice normale.
Foarte multe țări sunt prinse într-un circuit de conflicte, cuprinse de sărăcie și de foarte multă insecuritate.
Un cutremur care a avut o amploare planetară a deschis secolul trecut, vorbim bineînțeles de atacurile din 11 septembrie 2001, evenimente care au fost urmate de foarte multe acțiuni criminale în mai multe țări ale lumii. Acestea au declanșat o transformare de substanță a mediului de securitate și au generat consecințe care afectează, pe termen lung, comunitatea internațională.
Astfel, putem spune că într-o astfel de împrejurare, într-un mediu foarte tensionat, securitatea fiecărei țări, ca și securitatea comunității internaționale trebuie să se bazeze pe capacitatea de a anticipa de a acționa pro-activ, și nu numai pe cea de reacție și adaptare.
După cum putem vedea, globalizarea a atins toate sectoarele de activitate, toată lumea, o lume care a devenit complexă și mai ales conflictuală. Într-un astfel de context, cunoașterea și mai ales înțelegerea profunda a tendințelor de evoluție a securității internaționale și a modului în care fiecare țară are posibilitatea să devină parte a acestui proces constituie o condiție esențială a dezvoltării și mai ales a și prosperității.
În prezent, Uniunea Europeană este unul dintre cei mai importanți parteneri ai NATO. Tranziția NATO în ceea ce privește responsabilitățile și sarcinile îndeplinite inițiată la începutul ultimului deceniu al secolului trecut a condus la o cooperare extinsă cu Organizația Națiunilor Unite (ONU), Uniunea Europeană (UE), Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) și multe alte organizații internaționale. Deși au fost obținute multe realizări, diferiți factori – inclusiv rivalitățile la nivel național și inter-instituțional – au complicat din când în când derularea unor relații mai bune.
Securitatea națională este definită ca fiind apărarea țării prin utilizarea în totalitate a disponibilităților de ordin militar, civil, economic și psihologic, în scopul asigurării rezistenței în fața unei primejdii.
Securitatea națională este acel proces socio-politic complex întreținut prin demersuri de natură politică, economică, socială, informațională, juridică, ecologică, socială, militară, care are drept finalitate starea de securitate fundamentată pe ordinea de drept.
Prin obținerea securității naționale se încearcă oferirea integrității teritoriale, a suveranității și a independenții statului.
Diplomatul Henry Kissinger menționa că politica externă începe cu securitatea, astfel prerogativa de bază a politicii a statului este securitatea națională. Securitatea națională conține două elemente esențiale: protejarea statului-națiune, a integrității teritoriale; și, apărarea suveranității naționale a statului. Securitatea denotă capacitatea statului de apărare atât a teritoriului cât și a populației de pe acest teritoriu.
Dacă urmărim părerea lui Hans Morgenthau despre securitatea națională aflăm că aceasta este minimul irecuzabil pe care diplomația trebuie să-l apere cu o putere adecvată fără compromis”.
Ceea ce este foarte clar referitor la concepția Securiși au fost obținute multe realizări, diferiți factori – inclusiv rivalitățile la nivel național și inter-instituțional – au complicat din când în când derularea unor relații mai bune.
Securitatea națională este definită ca fiind apărarea țării prin utilizarea în totalitate a disponibilităților de ordin militar, civil, economic și psihologic, în scopul asigurării rezistenței în fața unei primejdii.
Securitatea națională este acel proces socio-politic complex întreținut prin demersuri de natură politică, economică, socială, informațională, juridică, ecologică, socială, militară, care are drept finalitate starea de securitate fundamentată pe ordinea de drept.
Prin obținerea securității naționale se încearcă oferirea integrității teritoriale, a suveranității și a independenții statului.
Diplomatul Henry Kissinger menționa că politica externă începe cu securitatea, astfel prerogativa de bază a politicii a statului este securitatea națională. Securitatea națională conține două elemente esențiale: protejarea statului-națiune, a integrității teritoriale; și, apărarea suveranității naționale a statului. Securitatea denotă capacitatea statului de apărare atât a teritoriului cât și a populației de pe acest teritoriu.
Dacă urmărim părerea lui Hans Morgenthau despre securitatea națională aflăm că aceasta este minimul irecuzabil pe care diplomația trebuie să-l apere cu o putere adecvată fără compromis”.
Ceea ce este foarte clar referitor la concepția Securității Naționale a oricărui stat este aceea că securitatea trebuie să ofere răspuns tuturor întrebărilor care au în vedere poziția politică și geostrategică a statului în lume, interesele naționale, aliații și partenerii, vulnerabilitățile, riscurile și amenințările la adresa statului și alte probleme de securitate.
I.2. ASPECTE PRIVIND PRINCIPALELE AMENINȚĂRI LA ADRESA SECURITĂȚII MONDIALE ȘI NAȚIONALE
În evoluția procesului de realizare a securității se constată în ultimii ani o amplificare a eforturilor pentru edificarea stabilității la nivel regional, ca o etapă intermediară a acestuia.
Eforturile depuse de comunitatea internațională pentru instaurarea păcii în Balcani, Orientul Mijlociu și Africa sunt concludente. Evidentă a fost și extinderea sistemului de apărare și securitate al NATO, prin primirea de noi membri, precum și eforturile Uniunii Europene de a dezvolta un model de gestionare a dinamicii de securitate la scara întregului continent.
În acest context, multitudinea problemelor de securitate pe care statele și le-au propus să le rezolve a condus la creșterea numărului și volumului organismelor internaționale. Rezultatele activității lor au fost relevante: s-au diminuat pericolele și amenințările, deși nu au fost eradicate conflictele armate. Principalele zone de insecuritate au fost incluse în procesele de stabilizare, dar nu întotdeauna rezultatele au fost cele scontate.
Sursele actuale de amenințare la adresa securității diferă în mod fundamental de cele de la sfârșitul mileniului trecut. Discursul și acțiunea comunității internaționale se adaptează în mod continuu noilor realități. Provocările nu se rezumă numai la conflictele militare dintre state, ci sunt de natură mult mai complexă. Și-au făcut apariția alături de actorii statali, actorii non-statali sau parastatali.
Pericolele deși sunt latente, scăpând de multe ori de sub atenția noastră ele pot genera stări de insecuritate cu urmări grave asupra scoarței Terrei și locuitorilor ei. Chiar dacă nu sunt explicite ele generează amenințări mult mai difuze și deci mai dificile de localizat și combătut cu mijloace tradiționale. Astfel amenințările nu mai pot fi analizate numai din perspectivă geografică ci în primul rând, din perspectivă funcțională. Fiind îndeobște de natură trans-națională nu pot fi gestionate de o singură țară, sau numai de un grup restrâns de țări.
Evenimentele sunt clare în a prezenta locuri pe glob în care criminalitatea transfrontalieră asigură controlul la nivel politic, prin intermediul finanțării campaniilor electorale și prin corupție.
Specialiștii evidențiază ca pe o principală amenințare la adresa securității actuale unificarea a trei piloni la nivel mondial:
a) traficul ilicit de orice fel (ființe umane, arme, materiale strategice, droguri, țigări, ș.a.m.d.);
b) criminalitatea și spălarea de bani în economia subterană;
c) terorismul.
Prezența și acțiunea concentrată a celor trei elemente amenință să preia controlul în multe locuri din lume.
Privită la scară planetară infracționalitatea transfrontalieră ar putea deveni instrument politic și vector de dominație și control pe areale importante. Combaterea unei astfel de amenințări reprezintă o adevărată provocare.
Deși este greu de acceptat într-o lume civilizată, fenomenul terorist a devenit o realitate cu implicații globale care este din ce în ce mai greu de prevenit și gestionat. Terorismul nu se mai prezintă doar ca un gest criminal produs în disperare de cauză într-o anumită evoluție a sistemului social. El s-a consacrat ca o acțiune îndreptată de regulă împotriva ordinii de drept, deosebit de violentă, desfășurată în afara și contra tuturor normelor internaționale.
Reacția comunității internaționale împotriva terorismului cuprinde toată gama de acțiuni (diplomatice, politice, economice și militare) îndreptate atât asupra cauzelor, cât și asupra efectelor.
După data de 11 septembrie 2001, comunitatea internațională a format în jurul SUA coaliția antiteroristă al cărei scop declarat este eliminarea terorismului ca fenomen social. Prima mare reuniune de forțe din istoria omenirii poate fi însușită ca o reacție de autoapărare a tuturor și o exprimare a statului de drept aflat în situații dificile.
Securitatea mondială este un concept generat de relația dintre condițiile de mediu și interesele de securitate.
Aceasta a devenit un catalizator al stabilității sociopolitice cu valențe internaționale. El intervine în ecuația securității în special în momentele critice ale dezvoltării sociale. Astfel, când degradarea mediului coincide cu prezența unei stări de insecuritate a unei regiuni sau țări, amenințarea de natură ecologică își face simțită prezența.
Apar animozități, inexistente până atunci, dintre locuitorii unor zone diferite sau între grupuri (etnice, religioase), generate de poluare, insuficiența resurselor naturale etc.
Până nu demult amenințările militare au fost percepute ca principalul tip de amenințare la adresa securității.
Situația este ușor de înțeles deoarece acțiunea de forță era singura care putea determina pierderi ireparabile atât pentru baza organizațională a statelor vizate, cât și pentru existența populației acestora. Folosirea forței rupe relațiile pașnice dintre actorii internaționali și pune capăt recunoașterii diplomatice. Modernizarea forțelor armate poate genera angoase pentru panicarzi.
Generațiile noi de arme au invariabil performanțe mai ridicate decât ale celor înlocuite.
Observatorii din afară, folosind instrumente de măsură generate de propriile responsabilități, de multe ori le vine greu să facă deosebirea dintre perfecționările menite să aducă „la zi” forța militară și cele să o amplifice.
Percepția reală, precum și reacția la amenințările existente la adresa securității reprezintă doar un demers al acestei activități cu o importanță majoră în întărirea încrederii dintre state.
Aceasta este o condiție sine-qua-non a realizării spiritului de echipă în lupta împotriva problemelor secolului XXI și construirea unui sistem de securitate internațională stabil.
I.3. PROCESUL DECIZIONAL ÎN POLITICA DE SECURITATE A ROMÂNIEI
De-a lungul timpului dezbaterile privind securitatea, pacea și războiul au fost corelate cu discuțiile despre monopolul de către stat asupra violenței, în legătură cu percepția folosirii forței armate la nivelurile societății și în plan global. Astfel, dimensiunea militară a securități este una dintre cele mai importante forțe care luptă împotriva terorismului, a diferitelor pericolele și amenințări.
Astfel, printre obiectivele fundamentale ale societății românești se numără și acela de asigurare a ordinii și liniștii țării prin intermediul sistemului național de apărare.
Pornind de la acest deziderat organele legislative ale țării au adoptat o serie de acte normative care reglementează activitățile în acest domeniu.
În statele democratice, stabilirea politicii obiectivelor de politică externă și de securitate precum și a strategiilor de implementare, sunt realizate de autoritățile publice ale căror atribuții sunt stabilite de Constituție și legi specifice.
Fiecare decizie a politicii de securitate trebuie analizată în contextul ei specific, urmărind actorii participanți la proces, rolurile și responsabilitățile acestora și cele derivate din poziția de putere reală pa care o ocupă în sistem.
Instituțiile implicate în mecanismul de decizie în domeniul politicii externe și de securitate a României, sunt:
– președintele țării – este garantul independenței naționale și al integrității teritoriale a României; este comandant al forțelor armate și președinte al Consiliului de Apărare a Țării. Poate declara mobilizarea parțială sau totală a forțelor armate, cu aprobarea Parlamentului.
– guvernul – stabilește obiectivele politicii de apărare națională prin programul de guvernare; primul ministru este și vicepreședinte al CSAT;
– parlamentul – aprobă strategia de apărare națională; analizează rapoartele CSAT; prin comisii de specialitate monitorizează activitatea ministerelor și a altor agenții din domeniul securității naționale.
Principalele documente care orientează politica de securitate și apărare a țării sunt:
– Programul de Guvernare: cuprinde capitole distincte referitoare la politica de apărare și celelalte domenii relevante pentru securitatea națională. Documentul reflectă în mare parte programul electoral al partidului care a câștigat alegerile;
– Strategia de Securitate Națională a României: reprezintă documentul fundamental al planificării apărării. Are o valabilitate de patru ani, cu o perspectivă de încă opt ani;
– Carta Albă a Guvernului: detaliază implementarea prevederilor strategiei de securitate națională a României, stabilește obiectivele privind reforma sistemului de securitate națională precum și măsurile ce vor fi realizate de instituțiile implicate în domeniul apărării;
– Strategiile sectoriale ale principalelor instituții și agenții cu responsabilități în domeniul politicii de securitate și apărare:
– Ministerul Apărării Naționale;
– Ministerul Afacerilor Interne;
– Serviciul Român de Informații;
– Serviciul de Informații Externe;
– Serviciul de Telecomunicații Speciale;
– Serviciul de Protecție și Pază.
Evoluția mediului de securitate în etapa actuală duce la schimbări fundamentale ale misiunilor pe care trebuie să le îndeplinească forțele armate: de la apărarea teritorială la proiecția forțelor pentru operații de impunere și menținere a păcii în teatre de operații în cadrul structurilor multinaționale.
I.4.INSTITUȚIILE COMPONENTE ALE SISTEMULUI NAȚIONAL DE APĂRARE
I.4.1. Ministerul Apărării Naționale
Ministerul Apărării Naționale este organul de specialitate al administrației publice centrale, care conduce și desfășoară, potrivit legii, activitățile în domeniul apărării țării. Ministerul Apărării are personalitate juridică și reprezintă în justiție structurile armatei care nu au personalitate juridică. Structurile ministerului care au personalitate juridică, potrivit legii, pot fi reprezentate în justiție de organele de specialitate ale Ministerului Apărării, în condițiile stabilite prin ordin al ministrului apărării. Ministerul Apărării are sediul în municipiul București, strada Izvor nr. 3-5, sectorul 5.
Ministerul Apărării Naționale răspunde în fața Parlamentului, a Guvernului și a Consiliului Suprem de Apărare a Țării pentru modul de aplicare a prevederilor Constituției, a celorlalte acte normative în vigoare, a hotărârilor Guvernului și ale Consiliului Suprem de Apărare a Țării, precum și ale tratatelor internaționale la care România este parte, în domeniul său de activitate.
Ministerul Apărării Naționale a României are o serie de atribuții și responsabilități, o parte dintre acestea sunt enumerate în Legea 364/2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării:
a) constituirea structurii de forte si realizarea capacității de lupta a armatei pentru îndeplinirea misiunilor specifice ce revin acesteia;
b) înființarea, desființarea, dislocarea și redislocarea de unități și formațiuni;
c) elaborarea proiectelor de acte normative privind apărarea țării;
d) apărarea drepturilor și intereselor legitime proprii în raporturile cu autoritățile publice, instituțiile de orice natură, precum și cu orice persoană fizică sau juridică, română ori străină, prin structuri proprii;
e) încheierea tratatelor la nivel departamental și a înțelegerilor tehnice în domeniul cooperării cu armatele altor state;
f) coordonarea politicii și activitățile de integrare în organizațiile internaționale la care România este parte, pentru structurile proprii, întreținerea și dezvoltarea relațiilor de cooperare politico-militara cu celelalte state și asigurarea reprezentării armatei în raporturile cu armatele altor state;
g) managementul informațiilor pentru apărare, al activității de informații, contrainformații și securitate militare, precum si colaborarea cu serviciile/structurile de informații, contrainformații si securitate ale altor state sau organizații internaționale la care România este parte;
h) realizarea planificării integrate a apărării;
i) finanțarea și asigurarea execuției bugetului propriu;
j) instruirea comandamentelor și trupelor, pregătirea de specialitate a personalului în activitate și în rezerva;
k) informatizarea tuturor domeniilor sale de activitate;
Strategia națională de apărare a țării a fost elaborată pe baza prevederilor Legii nr. 473/2004 privind planificarea apărării naționale.
Strategia națională de apărare a țării se fundamentează pe prevederile Constituției României și ale legislației naționale în domeniul apărării și securității și este armonizată cu Strategia Europeană de Securitate, Conceptul strategic al NATO, precum și cu documentele relevante în domeniul apărării ale celor două organizații.
Ministerul Apărării Naționale are în componența sa structuri centrale și structuri subordonate acestora, cele mai reprezentative fiind:
a) Departamentul pentru politica de apărare și planificare
Departamentul pentru politica de apărare și planificare (DPAP) este structura centrală a Ministerului Apărării Naționale care coordonează îndeplinirea obligațiilor asumate și care decurg din calitatea de membru NATO și a Uniunii Europene, asigură aplicarea politicii de apărare și planificarea integrată a apărării, precum și coordonarea cooperării politico-militare internaționale. Acest departament este condus de un secretar de stat.
Acest departament are următoarele domenii de care răspunde:
– politica de apărare
– planificarea integrată a apărării
– cooperare internațională în domeniul apărării
– cercetarea științifică în domeniul politicii de apărare și istoriei militare
– expertiză documente, activități internaționale, de stat major și resurse umane
Are ca obiectiv principal acela de a descuraja orice încercare de agresiune contra țării, precum și apărarea intereselor naționale fundamentale, dacă este nevoie chiar prin mijloace militare.
b) Departamentul pentru relația cu Parlamentul și informare publică
Departamentul pentru relația cu Parlamentul și informare publică coordonează relația cu Parlamentul și activitatea legislativă, asigură asistența juridică și reprezintă interesele Ministerului Apărării Naționale în fața instanțelor de judecată și a altor organe cu activitate jurisdicțională, asigură relațiile cu alte autorități publice, precum și cu organizațiile neguvernamentale, îndrumă activitatea de armonizare a actelor normative și asigură asistența juridică pentru încheierea înțelegerilor tehnice în vederea cooperării cu forțele armate străine, conduce activitățile care privesc informarea publică și mass-media militare, regimul juridic al patrimoniului imobiliar al Ministerului Apărării Naționale și coordonează activitatea de soluționare a problemelor sociale ale personalului.
Direcția informare și relații publice își desfășoară activitatea în cadrul Departamentului pentru relația cu Parlamentul și informare publică și reprezintă structura specializată în conducerea, organizarea și gestionarea domeniului informării și relațiilor publice în Ministerul Apărării Naționale, atât în timp de pace cât și în situații de criză și la război. Are următoarele atribuții:
– planifică, desfășoară, coordonează și evaluează activitățile de informare și relații publice în Ministerul Apărării Naționale;
– conduce activitatea mass-mediei militare centrale;
– organizează și desfășoară instruiri în domeniul informării și relațiilor publice pentru personalul armatei;
– monitorizează mass-media interne și internaționale;
– întreține și actualizează site-ul central de internet al M.Ap.N.;
– asigură accesul la informațiile de interes public conform prevederilor L 544 din 2001 privind liberul acces la informațiile de interes public;
Purtătorul de cuvânt al Ministerului Apărării Naționale este cel care răspunde de organizarea și gestionarea relațiilor cu mass-media la nivelul ministrului. El îndeplinește în principal următoarele atribuții:
– asigurarea comunicării cu mass-media referitor la activitatea ministerului și a ministrului apărării naționale;
– coordonarea redactării declarațiilor și interviurilor pentru presă ale ministrului apărării naționale;
– informarea despre activitățile desfășurate de statele majore ale categoriilor de forțe ale armatei pentru a fi în măsură să răspundă solicitărilor jurnaliștilor;
– coordonarea activității cu cea a Direcției de informare și relații publice.
c) Departamentul pentru armamente
Departamentul pentru Armamente a fost înființat în anul 1917, iar în prezent acesta este o structură modernă care se adaptează permanent la necesitățile Armatei României, generate de procesul de reorganizare și restructurare pe care îl parcurge aceasta în integrarea sa în structurile NATO, având responsabilități clare și precise pe linia dezvoltării de tehnică și înzestrării armatei.
Pentru realizarea misiunii sale, departamentul urmărește, totodată, întărirea relațiilor bilaterale pe domenii tehnico-militare cu țări membre NATO, partenere, precum și cu alte state, contribuind astfel la întărirea cooperării internaționale în domeniul armamentelor.
Principalele atribuții ale departamentului pentru armamente sunt:
– Coordonează politicile de achiziții în cadrul Ministerului Apărării Naționale, în calitate de autoritate de reglementare în domeniu;
– Gestionează relațiile cu industria națională de apărare;
– Asigură managementul programelor de achiziții pentru sisteme de armamente și echipamente majore și al contractelor aferente, precum și al activităților de cercetare-dezvoltare;
– Planifică și desfășoară activitatea de cooperare internațională în domeniul armamentelor,
– Realizează supravegherea calității la furnizorii de echipamente și tehnică militară;
– Coordonează activitatea de formare, specializare și perfecționare a ofițerilor de logistică în domeniul tehnico-ingineresc și a altor specialiști necesari armatei;
– Coordonează activitatea de metrologie și standardizare tehnică;
– Asigură controlul specific al domeniului de competență pentru importurile și exporturile de produse speciale;
– Realizează evaluarea și certificarea furnizorilor de sisteme și echipamente pentru apărare
d) Statul Major General
Statul Major General este structura militară de specialitate, prin care șeful Statului Major General exercită conducerea întregii structuri de forțe a Armatei României și este investită cu competențe specifice în domeniul militar.
Responsabilitățile Statului Major General sunt:
– planificarea, organizarea, conducerea și operaționalizarea structurii de forțe;
– ridicarea capacității operaționale și mobilizarea armatei;
– planificarea și conducerea operațiilor;
– instruirea și evaluarea comandamentelor și a forțelor;
– pregătirea de bază și de specialitate a personalului militar în activitate și în rezervă;
– standardizarea în domeniul militar;
– implementarea sistemului comandă, control, comunicații, computere, informații, informatică, supraveghere și recunoaștere – C4I2SR;
– sprijinul logistic necesar îndeplinirii misiunilor de către structurile Armatei României la pace, în caz de agresiune armată, la instituirea stării de asediu, declararea stării de mobilizare sau a stării de război, pe teritoriul național și în afara acestuia;
– coordonarea unitară a programelor majore aferente Statului Major General și structurii de forțe a Armatei României;
– pregătirea și conducerea structurilor militare care participă la misiuni militare în afara teritoriului statului național.
Șefului Statului Major General i se subordonează nemijlocit categoriile de forțe al armatei:
Forțele Terestre, formate din: Statul Major al Forțelor Terestre, comandamente operaționale de nivel operativ și tactic, structuri luptătoare și de sprijin de luptă, structuri logistice și pentru operații speciale, unități de instrucție și instituții militare de învățământ, alte structuri stabilite conform legii;
Forțele Aeriene, compuse din: Statul Major al Forțelor Aeriene, comandamente operaționale și structuri luptătoare, structuri de sprijin de luptă și logistice, structuri pentru operații speciale, unități de instrucție și instituții militare de învățământ, alte structuri stabilite conform legii;
Forțele Navale, formate din: Statul Major al Forțelor Navale, comandamente de flotă, structuri luptătoare și de sprijin de luptă, structuri logistice și pentru operații speciale, unități de instrucție și instituții militare de învățământ, alte structuri stabilite conform legii;
e) Secretariatul general
Serviciul Secretariatului General a fost înființat în data de 25 februarie 1900 prin promulgarea Legii asupra administrației armatei și organizării Ministerului de Război.
Secretariatul general al Ministerului Apărării Naționale asigură realizarea și coordonarea lucrărilor de secretariat, gestionează ansamblul relațiilor și circulația documentelor la nivelul structurilor centrale, între minister și autoritățile și instituțiile publice, organizațiile neguvernamentale, persoanele juridice și fizice, monitorizează elaborarea și transmiterea principalelor raportări periodice prevăzute de reglementările în vigoare.
Odată cu intrarea în vigoare la, 1 august 2006, a Legii nr. 346/2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării Naționale, Secretariatul general al Ministerului Apărării Naționale este investit cu atribuții și responsabilități sporite. Astfel, potrivit art. 14 al legii sus-menționate, acesta:
1) asigură implementarea, monitorizarea și evaluarea, la nivelul Ministerului Apărării Naționale, a prevederilor cuprinse în strategiile și programele de reformă ale administrației publice, elaborate pe baza Programului de guvernare, precum și a sistemului de control managerial;
2) asigură gestionarea și diseminarea documentelor clasificate în domeniul apărării, emise de NATO, Uniunea Europeană, statele membre ale acestora și alte state, la nivelul Ministerului Apărării Naționale.
Secretariatul general al Ministerului Apărării Naționale are următoarele domenii de activitate:
– coordonează activitățile privind rezolvarea sarcinilor ce revin Ministerului Apărării Naționale din Programul de guvernare și din Programul de activitate al Consiliului Suprem de Apărare a Țării.
– monitorizarea modului de îndeplinire a sarcinilor rezultate din ședințele și hotărârile Consiliului Suprem de Apărare a Țării și ale Guvernului, actele normative, ordinele și rezoluțiile ministrului apărării naționale.
– documentarea, expertizarea, pregătirea și promovarea documentelor ce se prezintă ministrului apărării naționale, pentru informare, analiză, avizare, semnare sau aprobare, precum și evidența actelor normative și actelor normative specifice.
– evidența, analizarea și soluționarea rapoartelor și petițiilor personalului Armatei și ale altor categorii de cetățeni adresate ministrului, Ministerului Apărării Naționale sau secretarului general, precum și ale cererilor de primire la raport sau în audiență la ministrul apărării naționale și secretarul general.
– gestionarea, controlul și diseminarea documentelor NATO, UE, precum și documentele naționale transmise acestora
– monitorizarea, coordonarea și îndrumarea metodologică a elaborării și dezvoltării sistemului de control intern/managerial al Ministerului Apărării Naționale
– administrarea sistemului informatic și managementul fluxurilor de documente la nivelul Secretariatului general al Ministerului Apărării Naționale
f) Direcția generală de informații a apărării
Direcția generală de informații a apărării se ocupă cu obținerea, prelucrarea, verificarea, stocarea și valorificarea informațiilor și datelor referitoare la factorii de risc și amenințările interne și externe, militare și non-militare, care pot afecta securitatea naționala în domeniul militar .
De asemenea, aceste departament coordonează aplicarea masurilor contrainformative și cooperarea atât cu serviciile/structurile departamentale naționale și de informații, cât și cu cele ale statelor membre ale alianțelor, coalițiilor și organizațiilor internaționale la care România este parte și asigură securitatea informațiilor clasificate naționale, NATO și Uniunea Europeana la nivelul Ministerului Apărării.
Angajații acestor direcții își desfășoară activitatea atât în mod deschis cat și acoperit, în funcție de nevoile existente la un moment dat. Această direcție este condusă de un director general care este cadru militar în activitate.
Ministerul Apărării Naționale are în componența sa și alte direcții, de exemplu: direcția management resurse umane, direcția financiar-contabilă, direcția instanțelor militare, corpul de control și inspecție, direcția audit intern și direcția medicală, etc.
I.4.2. Ministerul Afacerilor Interne
Răspunde de asigurarea respectării ordinii publice , apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, prevenirea infracțiunilor, apărarea avutului public și privat, contribuie la apărarea independenței, suveranității naționale și integrității teritoriale.
Pe timp de pace, Ministerul Afacerilor Interne exercită atribuțiuni cu privire la apărarea drepturilor fundamentale ale omului, asigurarea ordinii publice, apărarea împotriva incendiilor, protecția civilă a populației și bunurilor, respectarea regimului frontierei de stat, evidența informatizată a persoanelor, etc.
În situația instituirii stării de asediu, efectivele ministerului participă la efortul general de apărare a țării sub coordonarea Marelui Cartier General, avându-se în vedere următoarele;
– asigurarea efectivelor și unităților necesare îndeplinirii misiunilor specifice în prima fază a războiului;
– participarea cu efectivele proprii la efortul colectiv de apărare a țării în conformitate cu atribuțiile ce le revin precum și cu organizarea și dotarea acestora;
– participarea cu efectivele de jandarmi la la acțiunile desfășurate în dispozitivele de apărare sau ofensive ale armatei;
– respectarea drepturilor omului conform prevederilor legislației internaționale.
Misiunile Ministerului Afacerilor Interne în cazul unei agresiuni declanșate din exterior implică în principal asigurarea acțiunilor de luptă și de protecție a efectivelor, apărarea obiectivelor de importanță deosebită și a transporturilor speciale, participarea efectivă la acțiuni specifice de luptă pentru blocarea trupelor aeromobile și neutralizarea desantului aerian inamic.
I.4.3. Serviciul Român de Informații
Este autoritatea administrativă care derulează activități specifice de informații de securitate națională, cu competențe generale pe teritoriul național.
Serviciul Român de Informații acționează pentru prevenirea și contracararea tuturor genurilor de amenințări și riscuri la adresa securității naționale având ca obiective principale, următoarele:
– apărarea statului român, independent și suveran, unitar și indivizibil;
– garantarea drepturilor precum și libertăților fundamentale ale oamenilor;
– consolidarea instituțiilor democratice și a ordinii de drept.
Pentru îndeplinirea acestor obiective, Serviciul Român de Informații culege și analizează date și informații relevante pentru secutatea națională a României ce se valorifică ulterior prin informarea factorilor de decizie în sensul prevenirii și contracarării riscurilor identificate sau prin transmiterea informațiilor la organele de urmărire penală.
Ca instituție componență a sistemului național de apărare, pentru creșterea capacității de apărare a țării, SRI execută acțiuni specifice de sprijin informativ al sistemului militar, de regulă pe următoarele dimensiuni:
– monitorizarea și evaluarea mediului de securitate;
– identificarea și contracararea acțiunilor de spionaj ale altor entități externe ;
– identificarea și evaluarea unor posibile acțiuni ce pot aduce atingere potențialului militar al Țării;
– desfășurarea în cooperare cu structuri similare din alte ministere, de activități informative cu scop de prevenire și combatere a acțiunilor de tip terorist, a criminalității transfrontaliere sau a altor riscuri nonmilitare.
La nevoie unitățile SRI susțin eforturile sistemului național de apărare pentru respingerea grupărilor agresoare, menținerea controlului unor zone de importanță strategică precum și pentru eliberarea unor părți din teritoriul național ocupate temporar de către inamic.
I.4.4. Serviciul de Informații Externe
Este autoritatea administrativă care derulează activități specifice de informații de securitate națională, cu competențe generale în afara frontierelor.
Serviciul de Informații Externe are ca direcții principale de acțiune apărarea României împotriva acțiunilor externe sau inițiate în alte state care pot afecta siguranța națională precum și sprijinirea intereselor țării în relațiile cu alte state.
Sarcinile principale ale acestei instituții sunt:
– culegerea de date privind intenția și poziția autorităților din alte țări față de perspecțiva relațiilor cu țara noastră;
– analiza implicațiilor ce le pot avea unele evenimente politice asupra raporturilor țării noastre cu alte state sau organisme internaționale;
– furnizarea către factorii de decizie, a datelor care să contribuie la elaborarea programelor guvernamentale;
– evaluarea tendințelor și evoluțiilor ce se înregistrează pe piețele financiare precum și a implicațiilor asupra economiei țării noastre;
– culegerea de date cu referire la tendințele în activitatea grupărilor teroriste și a structurilor de crimă organizată;
– modalitățile cele mai eficiente folosite de alte țări în scopul contracarării amenințărilor transnaționale;
– obținerea de date cu rol de a preîntâmpina acțiuni inițiate în străinătatece contravin obiectivelor politicii externe a României;
– culegerea de informații pentru prevenirea traficului ilicit de tehnologii strategice;
– cooperarea și colaborarea cu alte servicii de informare partenere (în special cu cele din statele membre NATO).
I.4.5. Serviciul de Telecomunicații Speciale
Este organul central de specialitate care asigură și organizează telecomunicațiile speciale pentru autoritățile publice din România. Astfel, rețelele specifice de administrare se asigură demnitarilor și funcționarilor principali din Sistemul Național de Apărare pentru susținerea actului de conducere precum și celorlalte instituții și organe de conducere ce desfășoară activități în domeniul apărării, siguranței naționale și ordinii publice.
Telecomunicațiile speciale sunt definite ca alternativă la comunicațiile publice cu care se pot interconecta în scopul realizării sistemelor de comunicații necesare în actul guvernării.
Este unicul operator al statului ce asigură servicii integrate pentru susținerea funcțiilor statului, în special de guvernare și securitate. Rețelele de comunicații speciale au menirea de a oferii servicii într-o infrastructură complexă (inclusiv criptarea comunicațiilor) abonaților guvernamentali și celor din structurile Sistemului Național de Apărare.
Instituția este militarizată, face parte din Sistemul Național de Apărare și în situații de criză și război asigură comunicațiile speciale și de cooperare la nivel strategic pentru Marele Cartier General și celelalte componente ale sistemului, la nivel central și teritorial.
Enumăr mai jos cîteva din misiunile serviciului:
– pune la dispoziție activități de telecomunicații speciale beneficiarilor legali;
– exploatează, administrează și modernizează rețelele de telecomunicații speciale din patrimoniul său;
– gestionează și asigură protecția benzilor de frecvență cu alocare guvernamentală;
– desfășoară activități specifice ca operator al sistemului național unic pentru apeluri de urgență;
– îndeplinește atribuțiuni specifice prevăzute în protocoalele interministeriale.
I.4.6. Serviciul de Protecție și Pază
Serviciul de Protecție și Pază este organul de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale care în limitele competențelor legale asigură protecția demnitarilor români, a celor străini și familiilor acestora pe timpul șederii în România precum și paza sediilor de lucru și a reședințelor demnitarilor.
Iată câteva din principalele misiuni și atribuții ale acestei instituții:
– desfășoară activități specifice în scopul prevenirii și anihilării acțiunilor prin care s-ar atenta la integritatea fizică sau sănătatea persoanelor a căror protecție trebuie să le asigure;
– independent sau în cooperare cu alte organe specializate, execută activități de căutare, identificare și neutralizare a obiectelor suspecte ce pot prezenta pericol pentru persoanele protejate sau pentru obiectivele păzite;
– coordonează activitatea forțelor participante din celelalte instituții pe timpul misiunilor de pază;
– asigură protecția transporturilor auto pentru demnitari, escortă auto-moto;
– evaluează și valorifică informațiile necesare pentru misiunile de protecție și pază;
– organizează accesul în obiectivele de competență;
– evaluează riscurile, amenințările și vulnerabilitățile la adresa demnitarilor și obiectivelor din competență;
– execută efectiv intervenția antiteroristă pentru blocarea eventualelor acțiuni îndreptate împotriva persoanelor protejate sau obiectivelor din competență.
II. MASS-MEDIA ȘI ROLUL ACESTEIA
ÎN APĂRAREA NAȚIONALĂ
II.1. COMUNICAREA – UN FENOMEN COMPLEX. FUNCȚIILE COMUNICĂRII
Comunicarea este una dintre nevoile fundamentale, la fel ca cea de a manca, de a bea, devenind atât de importantă pentru noi încât nu ne putem imagina cum ar decurge viața fără comunicare.
Unele formele de tortură din trecut constau în izolarea unui individ într-o celulă, fără a i se permite vreo comunicare cu mediul.
Comunicarea a fost percepută ca element fundamental al existenței umane încă din antichitate. Comunicarea, afirmă Ioan Drăgan, “a devenit un concept universal și atotcuprinzător pentru că “totul comunică”.
După cum spuneau Vasile Tran și Irina Stanciugelu în lucrarea "Teoria comunicării" însăși etimologia termenului sugerează acest lucru; cuvântul „comunicare“ provine din limba latină; communis înseamnă „a pune de acord“, „a fi în legătură cu“ sau „a fi în relație“, deși termenul circulă în vocabularul anticilor cu sensul de „a transmite ceva și celorlalți“, „a împărtăși ceva celorlalți“.
În zilele noastre comunicarea a devenit un factor indispensabil vieții, fără comunicare nu putem practic trăi alături de ceilalți.
Comunicarea – schimbul de informații, idei și sentimente – a fost definit ca un proces interpersonal de transmitere și recepție de simboluri care au atașate înțelesuri.
Comunicarea este o legătură între oameni, între instituții și între instituții și oameni. Este un proces de o complexitate mare, o punte de legătură între oameni fără de care nu se poate trăi. Specia umana a înțeles tot timpul importanța comunicării în ansamblul vieții sociale. Putem spune că nu există viață socială fără comunicare.
Comunicarea este o caracteristică fundamentală a existenței fiind socotită ca o dimensiune esențială, atât în viața personală cât și cea profesională.
Nici un fel de activitate din rutina cotidiană, activitate pe care o trăim fiecare dintre noi zilnic, de la banalele schimburi și amabilități și până la diversele și complexele activități ale organizațiilor, societăților, nu poate fi concepută în afara unui proces de comunicare.
Funcțiile comunicării sunt foarte importante pentru buna funcționare a oricărei organizații, pentru stabilirea în cadrul acesteia a unor relații interpersonale viabile și mai ales eficiente.
Funcția de bază a comunicării este informarea.
Cu ajutorul comunicării conducerea organizației primește și selectează informațiile pe care le interpretează și le transformă in decizii, si pe care le trimit mai departe. Comunicarea este o caracteristică fundamentală a existenței fiind socotită ca o dimensiune esențială, atât în viața personală cât și cea profesională.
Nici un fel de activitate din rutina cotidiană, activitate pe care o trăim fiecare dintre noi zilnic, de la banalele schimburi și amabilități și până la diversele și complexele activități ale organizațiilor, societăților, nu poate fi concepută în afara unui proces de comunicare.
II.2 FORMELE COMUNICĂRII
Pentru modalitatea de realizare a comunicării în orice organizație, importantă este structura instituției în care se realizează acest proces. La nivelul fiecărei structuri din cadrul organizațiilor, se realizează o distribuire a activităților care atrage după sine dependența dintre compartimentele acestora.
A. Comunicarea orală
În cadrul lucrării Managementul instituțiilor publice, Paul Marinescu spune despre comunicarea față în față cu o persoană, că este directă și că permite folosirea tuturor mijloacelor verbale și nonverbale de comunicare. De asemenea poate fi interactivă, permițând ajustarea mesajelor pe parcurs, pe baza feed-back-ului verbal și nonverbal.
Comunicarea interpersonală este axată pe situații de evaluare a performanței și motivare, de dare de instrucțiuni, de rezolvare de conflicte, de negociere de relații interpersonale și este necesară în procesul de îndrumare și sfătuire. Este de asemenea importantă în situații de evaluare a performanței și motivare
Comunicarea în grup are următoarele caracteristici: ajută la definirea grupului, sprijină procesul de implementare a deciziilor și al schimbării.
O formă a comunicării în grup este comunicarea în fața unui auditoriu. Ea are ca scop formarea unei imagini proprii, a grupului sau a organizației respective și trebuie să țină cont de mai mulți factori: cultura organizațională, experiențele avute de a lungul comunicării anterioare, diverse motive care stau la baza relațiilor personale, sociale și profesionale. Aceasta este un mod de comunicare a managerului.
Adresarea orală are ca forme specifice mai importante prezentarea, briefingul, raportul de situație și raportul final. În continuare voi prezenta fiecare formă în parte.
Prezentările pot avea loc în interiorul organizației sau în exteriorul ei.
În cazul prezentărilor în interiorul organizației se presupune, în general, că auditoriul are caracteristici comune.
În legătură cu prezentările în fața unui auditoriu extern organizației, pot apărea două probleme importante:
dificultatea adaptării prezentării și a vorbitorului, la auditoriul și cadrul extern, mai puțin cunoscute;
faza dificilă a întrebărilor și răspunsurilor.
Câteva din neajunsurile frecvente, în legătură cu prezentările atât interne cât și externe, pot fi:
prezentările sunt confuze (informația trebuie astfel organizată încât să poată fi urmată și înțeleasă)
prezentările sunt prea lungi (concizia, alături de claritate, este întotdeauna apreciată pozitiv)
prezentările sunt neconvingătoare (auditoriul trebuie convins că informația este importantă și că argumentele sunt corecte)
stilul de prezentare a informațiilor este deficitar.
În activitatea de comunicare apar frecvent situații neprevăzute. Calitatea acestei forme de comunicare poate crește daca luam in considerare faptul că perioada dintre întrebare și răspuns reprezintă un interval care ne furnizează timpul necesar pentru a decide asupra ideilor ce se vor emite și pentru a lua decizii legate de mesaj
Un alt tip de comunicare orală este cea prin telefon. Aspectul distinctiv al acestei comunicări este lipsa din mesaj a elementelor de natură nonverbală. Aceasta generează o distanță psihologică față de interlocutor care duce în mod firesc la un conținut depersonalizat al mesajului.
Comunicarea cu mass-media poate îmbrăca forme diferite:
interviurile exclusive și spontane;
comunicatele de presă;
conferințele de presă.
Planurile strategice ale organizației trebuie să includă și un plan în legătură cu relațiile de comunicare cu mass-media.
B. Comunicarea în scris
Caracteristicile pe care trebuie să le posede un mesaj scris pentru a fi eficient sunt următoarele:
trebuie să fie ușor de citit;
trebuie să fie corect;
trebuie să fie adecvat direcției de transmitere;
trebuie să fie bine gândit.
Înainte de a comunica ceva trebuie să stabilim scopul pentru care vrem să transmitem un mesaj. Trebuie să clarificăm dacă:
este oportună transmiterea acelui mesajului;
reacția de răspuns este favorabilă;
mesajul transmis are șanse să-și atingă scopul.
Pasul următor în procesul de scriere este clarificarea și sistematizarea gândurilor în legătură cu materialul pe care am decis că este oportun să-l scriem.
Acest proces cuprinde următoarele trei faze:
generarea;
sistematizarea;
organizarea materialului.
Ultimul pas constă în scrierea propriu-zisă a mesajului, începând cu redactarea lui și continuând cu editarea și punerea lui în forma adecvată.
Cele două procese de a gândi și de a scrie sunt două procese extrem de importante în cadrul comunicării. Însa este important să conștientizăm faptul ca sunt două procese diferite, etapa de gândire reprezintă aproximativ 40 %, iar cea de-a doua etapa e scriere restul.
Comunicarea în scris ajută oamenii să devină mai sistematici în gândire. Studierea atentă a semnificației, pentru a cunoaște nuanțele, este o condiție a calității mesajului.
C. Comunicarea non-verbală
Comunicarea non-verbală constituie o formă specială de comunicare in care transmiterea mesajului se face fără a apela la cuvintele scrise sau rostite. Misiunea revine, in acest caz, uneia dintre cele două forme ce definesc comunicarea non-verbală:
comunicarea simbolică
comunicarea trupului
În comunicarea orală: față în față oamenii transmit mesaje prin intermediul expresiilor faciale, tonului vocii, dar și a gesturilor și a posturii corpului.
Adesea nu suntem conștienți de gesturile noastre și de efectele pe care le au acestea asupra interlocutorului. În cadrul comunicării non-verbale putem să analizăm și mediul în care are loc comunicarea. Este foarte important să știm în ce mediu poate avea loc un dialog sau altul. Ambientul contribuie mult la o bună desfășurare a ședințelor sau întrevederilor de orice fel.
Cu toate acestea, nici unul din modelele de comunicare nu poate fi socotit ca un șablon, ci el este adaptabil de la manager la manager în funcție de celelalte trăsături și calități ale acestuia.
II.3. ABORDAREA COMUNICĂRII ÎN ORGANIZAȚIILE MILITARE
Pentru sistemul militar comunicarea este o formă esențială de adaptare a organizației militare la schimbările rapide din mediul extern. Procesul de modernizare a armatei a determinat nevoia îmbunătățirii procesului de comunicare. Îmbunătățirea acestuia este necesară atât în interior cât și între acesta și societatea civilă.
Instituția armatei nu există intr-un mediu izolat, ci face parte din societatea pe care o servește.
Instituția militară ca organizație, se confruntă în prezent cu un mediu dinamic, deoarece societatea civilă cunoaște o perpetuă schimbare. Această evoluție a mediului are repercursiuni imediate și directe asupra armatei, obligând-o să se adapteze.
Legătura dintre organizația militară și societatea civilă implică foarte mult comunicarea.
În ansamblul vast al cazurilor de socializare secundară, socializarea militară ocupă un loc aparte, datorat specificului domeniului militar, în care „individul îndeplinește (își asumă) un rol instituțional definit prin accesul la informații (și manipularea reglementată) a instrumentelor de violență“. Caracterizarea socializării militare, necesară analizei asumării/atribuirii de roluri în cadrul organizației, precum și evidențierea specificității sale în raport cu alte tipuri de socializare secundară implică cu necesitate analizarea trăsăturilor mediului și ale ethosului militar.
În cadrul relațiilor formale și informale care apar și se constituie într-o microstructură militară, cunoașterea problemelor legate de specificul vieții și activității militare nu se realizează static ci, mai mult, dinamic.
O bună cunoaștere a oamenilor nu se poate realiza corect decât prin implicarea acestora în acțiune.
Participarea de zi cu zi la toate activitățile grupului, implicarea în rezolvarea și soluționarea problemelor care apar, realizează la nivelul fiecărui individ din cadrul grupului militar, o cunoaștere detaliată a mediului în care își desfășoară acesta activitatea, a scopului acțiunilor sale precum și a personalității colegilor din grup.
Toate acestea nu pot căpăta viață fără implicarea procesului de comunicare, fără schimbul de opinii, de informații sau fără coordonarea acțiunilor subordonaților prin intermediul ordinelor și dispozițiilor de către comandanții lor.
Caracteristici ale comunicării în organizația militară
Procesul de comunicare în organizația militară are aceleași componente ca procesul de comunicare din orice altă organizație. Cu toate acestea există caracteristici specifice domeniului militar.
Comunicarea verticală este una din aceste caracteristici. Ea se realizează între diferite niveluri de conducere și între comandanți și subordonații lor.
După cum descrie in lucrarea sa "Gestionarea comunicării organizaționale" Alexandru Rizescu comunicarea verticală, orizontală, dar și cea oblică prezintă deosebiri diverse. Comunicarea verticală trebuie să se concentreze asupra motivației primitorului de mesaje (a subordonatului), având în vedere de la început valorile, convingerile și aspirațiile acestuia. În acest caz subalternul are acces la experiență, ceea ce îi dă posibilitatea să înțeleagă ce are de făcut în continuare. Este posibil ca acesta să aibă altă viziune decât șeful lui, însă va înțelege ca situația respectivă nu este creația șefului său ci realitatea mediului militar. Acest tip de comunicare se întâlnește în special în rețeaua de comunicare în stea.
Figura nr. 2.1 – Rețea în stea
conform Nicolescu Ovidiu, Verboncu Ioan – Fundamentele managementului organizațional.
Comunicarea orizontală se realizează între comandanții și executanții aflați pe același nivel ierarhic. Este o rețea de tip cerc, asigurând interdependența acțiunilor membrilor organizației militare, stabilirea unor relații de bună colaborare si a unui climat plăcut.
Figura nr. 2.2 – Rețea în cerc
conform Nicolescu Ovidiu, Verboncu Ioan – Fundamentele managementului organizațional.
Comunicarea oblică se realizează între cadre care se situează pe niveluri diferite și operează cu diferite activități (de exemplu biroul pregătirii pentru luptă cu biroul logistic). Este o rețea în"y".
Figura nr. 2.3 – Rețea în Y
conform Nicolescu Ovidiu, Verboncu Ioan – Fundamentele managementului organizațional
În activitatea practică a organizațiilor militare rețelele prezentate mai sus nu se întâlnesc ca atare, dar servesc analizei rețelelor de comunicare complexe, făcute în următoarele scopuri:
evidențierea atmosferei existente în diferite structuri militare, concretizată în modul în care membrii acestora comunică între ei;
evidențierea modului de organizare și funcționare a grupurilor militare din diverse structuri ale organizației militare;
stabilirea corespondenței logice dintre tipurile de rețele și natura activității desfășurate în organizația militară;
pentru activitățile de rezolvare a situațiilor tactice de ordin strategic, operativ și tactic sunt indicate rețelele de tip cerc;
pentru activitățile operative în care trebuie să se desfășoare acțiuni energice sunt adecvate rețelele tip stea sau în "y".
Rețeaua de comunicare are caracter formal în organizația militară și este pusă la dispoziție de către eșaloanele superioare, cunoscând o mare varietate de modele. În activitatea curentă apare o structură de comunicare, care cuprinde ansamblul comunicărilor efectiv schimbate în organizația militară bazate pe alte canale decât cele din dotare, aceasta fiind formal-informală.
Comunicarea, precum și tehnicile de comunicare sunt extrem de utile în interiorul unei organizației militare. Comunicarea internă este un domeniu complex și dificil. Oamenii doresc să știe sigur, nu din zvonuri care sunt problemele organizației din care fac parte.
Procedeele comunicării au o evoluție ascendentă atât în armată cât și în întreaga societate.
Într-o lume care este dominată de interese, când dialogul și știrea întinde tot felul de capcane, arta comunicării trebuie stăpânita foarte bine, pentru a putea face față și a le descifra înțelesul.
Comunicarea este prin excelență o dimensiune fundamentală a existenței umane din cele mai vechi timpuri pană în zilele noastre.
Cu ajutorul comunicării fiecare interacționează cu toți și toți interacționează între ei, iar acest proces de interacțiuni continue creează realitatea socială care este una socio-comunicațională. Realitatea este produsul interacțiunii umane și de asemenea al comunicării
Nici un fel de activitate, de la banalele activități ale rutinei cotidiene și până la cele mai complexe activități desfășurate la nivelul organizațiilor și societăților, nu mai pot fi imaginate în afara procesului de comunicare.
II.4. ROLUL ȘI FUNCȚIILE MASS-MEDIA ÎN SOCIETATE
Într-o lume ce nu mai poate fi concepută fără comunicare rapidă și largă și care, ca atare, a devenit mai unitară prin receptarea aproape concomitentă a acelorași evenimente, mass-media joacă un rol deosebit în transmiterea informațiilor și chiar valorificarea lor.
Putem spune fără a greși că mass-media joacă un rol esențial în educația cetățenilor. Această afirmație este întărită de faptul că mass-media prescrie și indică regulile, structurează și mediază înțelegerea proceselor decizionale și coordonează mișcările actorilor pe scena politică, socială și militară.
Mass-media au rolul de a difuza informații despre probleme publice și politice, de a informa la timp și corect cetățenii, care, având libertatea de expresie și acces la sursele media, pot influența procesul decizional la nivelul societății.
Comunicarea se realizează atât prin mijloace de comunicare tradițională: prin presă, prin radio și prin televiziune, dar și prin mijloace moderne, prin internet. Din acest punct de vedere presa reprezintă un canal de vehiculare a mesajelor atât în interiorul grupului cât și în afara acestuia.
Presa a apărut ca o necesitate obiectivă, iar sub numele de presă scrisă stau toate publicațiile cotidiene și periodice. Ziarele moderne aparțin erei industriale, care întrunește condițiile tehnice, economice, sociale și culturale pentru presa de mare tiraj.
Presa scrisă joacă un rol deosebit în difuzarea informațiilor, astfel ziarele sunt considerate mijloace foarte importante pentru a transmite informații generale.
Comunicarea realizată prin scris este avantajată atât de progresele tehnicilor de imprimare, de avântul instrucției publice, cât și de faptul că ea se adresează mai ales posibilităților de analiză și de judecată ale populației.
Un alt mediu de difuzare a mesajelor îl reprezintă radioul, dar în acest caz transmiterea semnalelor se face pe calea undelor hertziene. La baza apariției radioului au stat numeroase invenții și descoperiri: descoperirea undelor electrice, a telegrafului, a telefoniei fără fir, a fonografului, a kinetoscopului, a discului microsin (cu riduri de ordinul micronilor), a tranzistorului, iar în anul 1953 a procedeului HI – FI (înaltă fidelitate).
În societățile dezvoltate, radio-ul este considerat un fel de “armă absolută” în viața socială deoarece permite însumarea relativ ușoară a unei mari varietăți de mesaje. Propaganda prin radio a devenit, de asemenea, mai ales datorită tranzistorului, mult mai comodă și mai ieftină decât prin intermediul altor canale moderne de comunicare.
În timp, concurența și într-o oarecare măsură rivala radioului devine televiziunea, ansamblul de procedee tehnice pentru transmiterea la distanță a imaginilor animate și sonorizate.
Televiziunea s-a născut din conjugarea a trei serii de descoperiri: fotoelectricitatea; analiza și reproducerea imaginii; transmiterea prin unde hertziene a semnalelor electrice corespunzătoare fiecărui punct analizat.
Bineînțeles că de-a lungul timpului și în televiziune se fac pași uriași: depășirea frontierelor naționale prin sateliți de teledistribuție directă, diversificarea programelor, canalelor în cadrul televiziunii tradiționale – canale și programe locale, specializate (culturale, sportive, informative), diversificarea suporturilor, a tehnologiilor de transmitere și receptare a mesajelor și a programelor relative la aceste suporturi (cabluri, videocasete, videodiscuri).
În scurt timp televiziunea a devenit principala sursă de informație în dauna presei și chiar a radioului. Mai mult decât atât televiziunea este cea care dictează legea sa în spațiul public, fiind privită ca cel mai agreabil mod de informare, cel mai ușor de înțeles.
Mass-media este mijloc de expresie și, concomitent, mijloc de influențare și posibil mijloc de presiune. Pentru unii cercetători, ea acționează în sensul uniformizării și conformismului, pentru alții, în cel al diversității și contestării. Explozia mass-media a condus la dezvoltarea și împământenirea unor tehnici de persuasiune, prin intermediul cărora ea poate deveni instrument de manipulare.
Puterea de influență a mass–media rezidă în faptul că ele sunt percepute ca surse mai atrăgătoare și mai credibile, fiind totodată și mai accesibile decât alte surse.
II.5. MASS-MEDIA ȘI APĂRAREA NAȚIONALĂ
Începând cu anul 1990, mass-media din Romania a început să prezinte un interes foarte mare pentru securitatea națională – respectiv apărarea națională.
Armata, prin rolul pe care îl are, prin relațiile pe care le întreține atât în țară cat și în afara acesteia, precum și prin oamenii de care dispune, a reprezentat dintotdeauna un punct de atracție pentru mass-media.
Armata este interesată să dezvolte raporturi de cunoaștere, comunicare și colaborare cu mass-media, aceasta din urmă fiind percepută ca reprezentând o forță în statul de drept. În prezent, se încearcă crearea de condiții necesare care să permită o bună colaborare între mass-media și armată. Este vorba de înființarea Direcției de Relații Publice la Ministerul Apărării și a structurilor similare la celelalte niveluri ierarhice din armată.
Colaborarea dintre mass-media și armată este foarte importantă și pentru populație, deoarece prin intermediul mass-mediei populația cunoaște eforturile instituției militare de a: înfăptui exigențele NATO, în ceea ce privește conceperea, organizarea, planificarea și desfășurarea pregătirii efectivelor potrivit standardelor sale; îndeplini diverse misiuni peste hotare (umanitare, de menținere/impunere a păcii etc.); participa la acțiunile de combatere a terorismului internațional; realiza reforma în armată.
De asemenea, mass-media poate să ajute armata prin aflarea părerilor oamenilor cu privire la îmbunătățirea legilor referitoare la securitatea și apărarea națională.
Un aspect foarte important al acestei relații este dat de controlul indirect pe care mass-media îl are asupra instituției militare. Astfel, aceasta amendează orice eveniment negativ produs în instituția militară în ceea ce privește drepturile omului (practici neregulamentare ale șefilor în relațiile cu subordonații) sau fapte ce aduc atingere onoarei și demnității militare (dezertare, absență nejustificată de la program, abuz în serviciu, acte de corupție) .
Această legătură este benefică atât pentru instituția militară, cat și pentru populație, deoarece mass-media reprezintă liantul dintre aceste două componente.
Astfel, este foarte importantă legătura dintre armată și mass-media. Aceasta pentru că:
1. ambele dispun de forța necesară pentru a-și crea „greutăți” serioase, în mod reciproc, în ceea ce privește înfăptuirea activităților specifice. În acest caz, pierderea ar fi considerabilă nu numai din partea lor (armata și mass-media), ci a societății în întregul său. Pe de o parte, opinia publică, de fapt, contribuabilii nu ar avea informații oportune și corecte din armată, adică din instituția în care se cheltuiesc o parte din banii lor, și, pe de altă parte, s-ar afecta caracterul democratic al societății românești, prin existența unei mass-media cu acces limitat într-un domeniu important de activitate socială;
2. limitând accesul mass-media la informația corectă din punct de vedere legal din armată, aceasta din urmă s-ar rupe complet de realitatea socială în care ea există. Pe de altă parte, în timp, imaginea publică a armatei, în prezent puternic pozitivă, ar avea de suferit; practic, imaginea instituției militare s-ar deteriora, din lipsă de informații oportune și venind din partea unei surse credibile;
3. asimilarea și integrarea de către armata noastră a valorilor euro-atlantice implică raporturi normale cu mass-media, adică similare celor existente între armatele statelor membre NATO;
4. mass-media are forța necesară, datorită profesionalismului membrilor săi, a accesului la informații diverse, a puterii sale de penetrație să contribuie la modernizarea structurilor armatei, la formarea personalului acesteia în spiritul valorilor democratice, unanim recunoscute în lumea civilizată;
5. existența unor raporturi de influență normale permite atât armatei, cât și mass-media să-și modeleze reciproc comportamentul, spre binele ambelor instituții și, implicit, al societății românești.
Situația în care oricare dintre cele două părți se află pe poziții de forță este una nedorită și contraproductivă pentru ambele părți. Cele două instituții trebuie să se respecte reciproc și să coopereze pentru a crea un mediu de normalitate și securitate în cadrul societății romanești.
II.6. ETICA ÎN MASS-MEDIA
Într-o societate deschisă, pluralistă, oamenii pot să-și enunțe clar poziția față de o problemă morală și să acționeze în consecință.
Etica studiază standardele generale care se aplică celor mai mulți oameni, în cea mai mare parte din viața lor.
Diversitatea suporturilor de difuzare, ca și pluralitatea profesiilor angajate în serviciile media, fac problematică existența unei etici comune, a unui cod unic în care să se regăsească norme valide pentru toate domeniile care compun serviciile media. Interesul nostru se va concentra asupra eticii profesiunii de jurnalist, ca fiind cea mai reprezentativă pentru ansamblul profesiilor din spațiul media.
Publicitatea ocupă din bugetul de timp și spațiu al mass-mediei un volum care rivalizează spre a ocupa un loc de lider în competiția cu zonele de știri sau divertisment.
Publicitatea exercită un impact indirect dar puternic asupra societății. Multe publicații sau producții mass-media depind de venituri publicitare.
Publicitatea nu este reflexul comportamentelor și valorilor unei culturi, deoarece serviciile publicitatea sunt selective în privința valorilor și a comportamentelor pe care le favorizează și încurajează; pe unele explicându-le pe altele ignorându-le.
Acolo unde inițiativa publicitară stimulează publicul să opteze sau să reacționeze în mod rezonabil și benefic din punct de vedere moral pentru sine și pentru ceilalți, autorii sunt angajați pe calea binelui.
Dacă, din contră, publicitatea incită la acțiuni rele, autodistructive și dăunătoare comunității autentice, autorii săi acționează rău.
În sensul larg al funcționării media, principalele sarcini etice ale acestui domeniu vizează, în primul rând, două aspecte ale aceluiași obiectiv, respectiv ale libertății de comunicare. Primul aspect se referă la comunicarea interpersonală, cel de al doilea la comunicarea mediatică.
În cel dintâi, fundamentele etice sunt reprezentate de drepturile și libertățile individului, în cel de al doilea se pune problema legitimării unei comunicări în care autonomia instituțiilor trebuie corelată cu libertatea de expresie și responsabilitățile celor angajați în funcționarea dreptului la informare.
Principiile morale care se aplică în mod specific publicității sunt:
– Veridicitatea. Există uneori anunțuri publicitare clare și deliberat mincinoase. Dar în general, problema adevărului în publicitate este mai subtilă: publicitatea nu afirmă ceea ce este vizibil fals; ea poate deforma adevărul subînțelegând anumite elemente iluzorii sau trecând sub tăcere date pertinente.
Principiul fundamental este cel prin care publicitatea nu are voie ca în mod deliberat să încerce a păcăli implicit, explicit sau prin omisiune.
– Demnitatea persoanei umane. Exigența imperativă este ca publicitatea să respecte persoana umană. Problema devine delicată în cazul persoanelor sau claselor sociale vulnerabile.
– Responsabilitatea socială în publicitate. Publicitatea care încurajează un stil de viață dereglat, care risipește resursele și devastează ambientul cauzează grave daune ecologice.
În afara obligațiilor care incumbă jurnaliștilor, trebuie atrasă atenția asupra presiunilor la care ei sunt expuși de către cei care au interese vădite în relatarea într-o anumită manieră a informațiilor.
Jurnaliștii sunt deseori tentați, fie cu promisiuni implicite sau explicite că vor fi răsplătiți, fie sunt terorizați cu amenințări dintre cele mai grave.
Dacă de ignoranța în descifrarea corectă a unui subiect este responsabil doar jurnalistul, în pericolul pierderii independenței sale trebuie luate în considerare și presiunile la care el este expus.
De aceea, pentru a încuraja integritatea și onestitatea unui jurnalist trebuie conceput și un sistem care să îl protejeze față de presiunile celor interesați să le fie servite propriile interese.
Corupția jurnaliștilor nu ar fi posibilă fără concursul celor care corup.
În concluzie, etica în publicitate presupune ca firmele sau instituțiile care se folosesc de publicitate, sa utilizeze orice mijloace posibile pentru a determina potențialii clienți să le cumpere produsele/serviciile, mijloace care însă nu trebuie să dăuneze intereselor consumatorilor și să nu facă obiectul unei concurente neloiale.
III. RAPORTURILE EXISTENTE ÎNTRE INSTITUȚIILE COMPONENTE ALE SISTEMULUI NAȚIONAL DE APĂRARE ȘI MASS-MEDIA
III.1. RELAȚIA DINTRE INSTITUȚIILE COMPONENTE ALE SISTEMULUI NAȚIONAL DE APĂRERE ȘI MASS-MEDIA
Machiavelli spunea că temeliile cele mai trainice ale statelor, fie cele noi, cât și cele vechi sau mixte, sunt legile bune și armatele bune. Și, deoarece nu pot fi legi bune acolo unde nu sunt armate bune, iar acolo unde sunt armate bune e nevoie să fie și legi bune, voi lăsa deoparte tratarea chestiunii legilor și voi vorbi despre armate.
Apărarea militară este de competența armatei, de fapt, a tuturor categoriilor de forțe ale armatei (forțe terestre, forțe aeriene și forțe navale)5. Ea are obiective strategice de descurajare, de protecție a populației, a teritoriului etc., de prevenire a pericolelor pentru a garanta interesele fundamental ale țării.
Dintotdeauna, forțele armate au ocupat o poziție distinctă în cadrul societății, deoarece acestea reprezintă un factor de stabilitate, de ordine și de siguranță.
Ministerul Apărării Naționale răspunde de înfăptuirea concepției fundamentale de apărare a țării în domeniul militar. La pace, conducerea este exercitată de către Statul Major General (prin Centrul Operațional de Conducere Militară), Comandamentul Operațional Întrunit (având în subordine Comandamentele Operaționale ale Categoriilor de Forte – Terestre, Aeriene, Navale); în situații de criza: conducerea este exercitata de Statul Major General (prin Centrul National de Conducere Militara) si de Comandamentele Operaționale care pot trece si la structuri de conducere strategica. Pentru conducerea activităților militare la nivel strategic se înființează, pe timp de război, Marele Cartier General, subordonat direct Consiliului Suprem de Apărare a Tarii. Potrivit Legii privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării Naționale, acesta este autoritatea administrației centrale de specialitate care exercita atribuțiile prevăzute de lege în domeniul apărării, pentru garantarea suveranității naționale, independenței și unității statului, integrității teritoriale a țării și democrației constituționale.
Instituțiile care fac parte din sistemul național de apărare sunt subordonate ministerului apărării, acestea sunt: Departamentul pentru politica de apărare și planificare, Departamentul pentru relația cu Parlamentul și informare publică, Departamentul pentru armamente, Statul Major General, Secretariatul general, Direcția generală de informații a apărării, Direcția management resurse umane, Direcția financiar-contabila, Direcția instanțelor militare, Corpul de control și inspecție, Direcția audit intern și Direcția medicală.
Comunicarea însoțește activitatea instituțiilor publice, contribuind la realizarea în bune condiții a acesteia. Ea răspunde, totodată, nevoii organizațiilor din sectorul public de a-și afirma rolul specific, aducând la cunoștința cetățenilor obligațiile de asumat și prerogativele de care dispun.
Comunicarea publică se referă atât la schimbul și împărtășirea de informații de utilitate publică, cât și la menținerea liantului social.
Departamentul pentru relația cu Parlamentul și informare publică se ocupă de conducerea activităților care privesc informarea publică și mass-media militare.
Acest compartiment coordonează transmiterea prin intermediul mass-media a datelor publice.
Departamentul pentru relația cu Parlamentul și informare publică și-a propus o serie de obiective principale cu privire la gestionarea imaginii Armatei României prin:
– transmiterea unui flux de informații constant, obiectiv și conform principiului transparenței,
– îmbunătățirea legislației referitoare la domeniul apărării și dezvoltarea de parteneriate, pe linia problematicii sociale, cu alte instituții publice și cu structuri neguvernamentale de profil pentru îmbunătățirea sistemului de asistență a personalului în activitate sau rezervă/retragere.
III.2. ROLUL MASS-MEDIA PE TIMPUL DESFĂȘURĂRII ACȚIUNILOR MILITARE
Mass-media au rolul de a difuza informații despre probleme publice și politice, de a informa la timp și corect cetățenii, care, având libertatea de expresie și acces la sursele media, pot influența procesul decizional la nivelul societății.
Comunicarea acțiunilor militare se realizează atât prin mijloace de comunicare tradițională: prin presă, prin radio și prin televiziune, dar și prin mijloace moderne, prin internet.
Din acest punct de vedere presa reprezintă un canal de vehiculare a mesajelor atât în interiorul grupului cât și în afara acestuia.
Presa a apărut ca o necesitate obiectivă, iar sub numele de presă scrisă stau toate publicațiile cotidiene și periodice. Ziarele moderne aparțin erei industriale, care întrunește condițiile tehnice, economice, sociale și culturale pentru presa de mare tiraj.
Exceptând publicații specializate într-un domeniu (economic, tehnic) majoritatea celorlalte conțin rubrici despre politică.
Presa scrisă joacă un rol deosebit în difuzarea principalelor preocupări ale partidelor în largi sectoare al populației. Ziarele sunt considerate mijloace foarte importante pentru a transmite informații generale, pentru a ține anumite categorii sociale sub un anumit “control” politic, pentru a insera periodic ceea ce se întâmplă la un moment dat.
Comunicarea prin scris este avantajată atât de progresele tehnicilor de imprimare, de avântul instrucției publice, cât și de faptul că ea se adresează mai ales posibilităților de analiză și de judecată ale populației.
Presa scrisă pune accentul pe idei, pe aspecte programatice, nu pe persoane sau personalități.
Presa joacă un rol de prim plan în comunicarea acțiunilor militare, în promovarea activității acestora, în medierea relației dintre cetățeni și puterea militară.
Un alt mediu de difuzare a mesajelor îl reprezintă radioul, dar în acest caz transmiterea semnalelor se face pe calea undelor hertziene. Și la baza apariției radioului au stat numeroase invenții și descoperiri: descoperirea undelor electrice, a telegrafului, a telefoniei fără fir, a fonografului, a kinetoscopului, a discului microsin (cu riduri de ordinul micronilor), a tranzistorului, iar în anul 1953 a procedeului HI – FI (înaltă fidelitate).
În societățile dezvoltate, radio-ul este considerat un fel de “armă absolută” în viața politică și militară deoarece permite însumarea relativ ușoară a unei mari varietăți de mesaje, precum și confruntarea diferitelor puncte de vedere.
Propaganda prin radio a devenit, de asemenea, mai ales datorită tranzistorului, mult mai comodă și mai ieftină decât prin intermediul altor canale moderne de comunicare.
Radio-ul favorizează cultivarea interesului pentru armată în rândul unor categorii ale populației ce sunt mai puțin atrase de preocupările acestora de a-și difuza obiectivele prin tipărituri sau prin mijloace vizuale.
Radioreceptorul stabilește raporturi directe, de la persoană la persoană, vocea reprezintă unul dintre primele elemente care stau la baza reacțiilor de simpatie sau de adversitate față de un necunoscut.
În timp, concurența și într-o oarecare măsură rivala radioului devine televiziunea, ansamblul de procedee tehnice pentru transmiterea la distanță a imaginilor animate și sonorizate.
Televiziunea s-a născut din conjugarea a trei serii de descoperiri: fotoelectricitatea; analiza și reproducerea imaginii; transmiterea prin unde hertziene a semnalelor electrice corespunzătoare fiecărui punct analizat.
Bineînțeles că de-a lungul timpului și în televiziune se fac pași uriași: depășirea frontierelor naționale prin sateliți de teledistribuție directă, diversificarea programelor, canalelor în cadrul televiziunii tradiționale – canale și programe locale, specializate (culturale, sportive, informative), diversificarea suporturilor, a tehnologiilor de transmitere și receptare a mesajelor și a programelor relative la aceste suporturi (cabluri, videocasete, videodiscuri).
În scurt timp televiziunea a devenit principala sursă de informație în dauna presei și chiar a radioului. Mai mult decât atât televiziunea este cea care dictează legea sa în spațiul militar.
Televiziunea este privită drept cel mai agreabil mod de informare, cel mai ușor de înțeles.
Mass-media este mijloc de expresie și, concomitent, mijloc de influențare și posibil mijloc de presiune.
Pentru unii cercetători, ea acționează în sensul uniformizării și conformismului, pentru alții, în cel al diversității și contestării.
Explozia mass-media a condus la dezvoltarea și împământenirea unor tehnici de persuasiune, prin intermediul cărora ea poate deveni instrument de manipulare.
Rolul militar al mediilor contemporane cunoaște manifestări complexe și variate. Ca purtătoare de cuvânt ale diferitelor grupuri de interese ele constituie o sursă de informație pe baza căreia îți definesc opțiunile și iau decizii atât politicienii cât și diversele categorii ale electoratului.
Puterea de influență a mass–media rezidă în faptul că ele sunt percepute ca surse mai atrăgătoare și mai credibile, fiind totodată și mai accesibile decât alte surse.
Dintre consecințele comunicării prin mass–media mai importante sunt: valorizarea mediatică a personalității reprezentanților militari; apropierea și chiar convergența obiective militare diferite.
Mass media tradiționale au fost pentru mult timp principalele canale de comunicare folosite, mai nou, ele au fost detronate de noi mijloace de comunicare.
III.3. MASS-MEDIA ȘI TERORISMUL
Reacția comunității internaționale împotriva terorismului cuprinde întreaga gamă de acțiuni (politice, diplomatice, economice și militare) fiind îndreptate atât asupra cauzelor, cât mai ales asupra efectelor.
Alianța Nord-Atlantică și-a constituit primul și propriul Plan de Acțiune împotriva Terorismului, pe care l-a aprobat la Summit-ul de la Praga (21 noiembrie 2002) pe care l-a îmbunătățit și adaptat continuu până în prezent.
Terorismul reprezintă un risc pentru viață; acesta presupune costuri semnificative; terorismul are drept scop subminarea deschiderii și a toleranței societăților noastre și reprezintă a amenințare strategică crescândă pentru întreaga Europă. Din ce în ce mai mult, mișcările teroriste dispun de resurse importante, sunt conectate prin rețele electronice și sunt gata să recurgă la o violență nelimitată pentru a produce daune masive.
Cel mai recent val de terorism este global ca arie de acoperire și este legat de un extremism religios violent.
Acesta este rezultatul unor cauze complexe. Acestea includ presiunea modernizării, crizele culturale, sociale și politice, precum și alienarea tinerilor care trăiesc în societăți străine. Acest fenomen face parte, de asemenea, din propria noastră societate.
Terorismul și mass-media se află într-o relație foarte strânsă și completă. Cele două colaborează și totuși sunt urmărite de neîncredere reciprocă: terorismul are nevoie de publicitate, iar media au nevoie de audiență.
Mass-media și lucrările de specialitate prezintă cu lux de amănunte și uneori analizează sursele de instabilitate de natură politică existente în lume. Instabilitatea economică din ultimii ani a generat o serie de conflicte mondiale la nivel politic și economic. Din unele evaluări prezentate la recentele congrese de specialitate desfășurate la nivel mondial a reieșit faptul că economia interlopă este a doua afacere la nivel mondial.
Terorismul a devenit (prin folosirea sistematică a terorii în dorința atingerii unui scop politic), un act camuflat de comunicare, ecoul mediatic al acestor acte fiind astfel factorul esențial în înclinarea raportului de forță între atacatori și puterea politica.
Michel Wieviorka a identificat patru categorii de legături între actul terorist și mass-media, acestea fiind:
– indiferența totală: scopul teroristului este savârșirea atentatului, el nu pune deloc accent pe mediatizarea actiunii sale;
– indiferența relativă: canalele de comunicare și le alege teroristul, însa mediatizarea actiunii teroriste are un rol secund, atenția bazându-se totdeauna pe reușita actului terorist;
– orientarea catre mass-media: atentatorul se bazează în principal pe mediatizarea evenimentului, iar reușita acțiunii sale trece în plan second;
– starea de control total: teroriștii preiau deja controlul asupra instituțiilor media.
Publicitatea actelor teroriste reprezintă motorul de instalare al terorii. Cu cât un act terorist este mai violent, cu atat publicitatea sa va fi mai mare. Ora, locul și modalitatea actului terorist sunt stabilite în primul rând pentru atragerea atenției publice.
Se poate afirma că între terorism, flagel al violenței, și mass-media există un acord mutual, datorat relației direct proporționale între publicitate si violență.
Astfel, “cele mai de succes organizații teroriste au fost cele care au beneficiat de publicitate, cele experte în manipularea mijloacelor de informare în masa, în vederea unei expuneri publice cât mai importante”.
Această situație însă se poate transforma într-un efect de boomerang. Atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 au reprezentat o importantă producție mediatică. Fluxul de informații, fotografii și productii video au invadat toate canalele media din toate colțurile lumii. În urma unui asemenea atac terorist, mass-media trebuie să producă un discurs raționalizat despre violența, fiind pusă astfel în dificila situație de a prezenta actul terorist și impactul său fară însă să propage în același timp teama si frica.
11/9 a produs însa efectul psihologic mult asteptat. În comparație cu atacul japonezilor de la Pearl Harbor, gruparea Al Qaeda a lovit în inima si simbolurile societății americane. Agresorul era mult prea aproape, iar fluxul de imagini și resurse video împrăștia teama în rândul cetățenilor, făcându-l să creadă că el însuși ar putea deveni oricând o victimă. Pentru prima dată în istoria SUA, puterea politică era discreditată într-o asemenea manieră, căci nu reușea să asigure securitatea propriilor cetățeni.
Însă canalele media nu sunt folosite numai pentru resortul psihologic asupra cetățenilor prin transmiterea sentimentului de frică și nesiguranță. Internetul a facut din gruparea Al Qaeda un brand. Gruparea condusă de catre Ossama BinLaden dispune de mii de canale web prin intermediul cărora transmite mesaje lumii islamice și, prin intermediul cărora, recruteaza noi adepți.
Mass-media, produs al globalizarii, este iată una din principalele arme ale terorismului, fiind folosită atât pentru a arăta vulnerabilitatea sistemului politic atacat, cât și pentru a propaga teroarea și frica în rândul cetățenilor. Totdată, mass-media devine și canalul prin care teroriștii recruteaza noi adepți, comunică între ei (datorită în special noilor medii-internetul), dar și transmit mesaje lumii întregi, prin care încearcă a-și legitima acțiunile.
III.4. OPINIA PUBLICĂ ȘI MASS-MEDIA
Ca instituție publică, armata are ca responsabilitate comunicarea corectă și în timp util a informațiilor relevante pentru opinia publică. Prin procesul de comunicare se urmărește ca publicul să fie informat cu prioritate asupra:
– rolul, misiunile și planurile de reformă ale armatei;
– gradul de pregătire și instruire a personalului;
– resursele alocate pentru diferite programe în domeniul apărării;
– nevoilor de înzestrare și modernizare;
– cooperării cu alte instituții ale statului și cu diferite organizații internaționale.
Din punctul de vedere al relațiilor publice, obținerea și menținerea încrederii și sprijinului cetățenilor, a opiniei publice pentru acțiunile armatei reprezintă un obiectiv strategic. Imaginea publică a armatei este o componentă a capacității sale de luptă, ținând cont de faptul că sprijinul populației se materializează în susținerea, la nivel public și politic, a alocării resurselor necesare armatei pentru îndeplinirea misiunilor sale.
Opinia publică reflectată în mass-media reprezintă unul din canalele de feed back în reforma militară. Încrederea acordată armatei ca instituție se menține la un nivel ridicat, de peste 70%, favorizând evoluția și modernizarea organismului militar. Această încredere se datorează în mare măsură și comunicării oficiale stabilite între armată și opinia publică prin intermediul structurilor de relații publice.
Ca interfață între instituția militară și societate, DIRP a amplificat și diversificat dialogul public, contribuind la menținerea unei imagini credibile a armatei. Anual, această direcție elaborează Strategia de Comunicare a Ministerului Apărării Naționale, care în principiu cuprinde:
– analiza imaginii instituției militare în anul precedent;
– prognoza pentru anul în curs;
– profilul imaginii dezirabile a instituției militare;
– obiectivele de comunicare;
– temele și mesajele de bază pentru comunicarea internă și externă;
– responsabilități în domeniul comunicării și relațiilor publice.
Modalitățile prin care este realizată informarea publică cuprind:
– comunicate;
– buletine și conferințe de presă;
– interviuri cu personalități dn conducerea armatei;
– declarații de presă;
– briefing-uri de presă;
– campanii de presă;
– călătorii de presă;
– simpozioane și seminarii pe problematică militară și de comunicare;
– reviste și pliante;
– filme pe casete video;
– internet;
– intranet.
În cadrul instituției militare, menținerea legăturii cu mass-media se desfășoară prin intermediul sistemului de relații publice. Relația de parteneriat dintre armată și mass- media se bazează pe principiul beneficiului reciproc.
Jurnaliștii civili sunt invitați și acreditați la toate activitățile cu caracter public desfășurate cu armată, atât în țară cât și în străinătate. Prin Biroul de Presă al ministerului se asigură documentarea acestora în legătură cu participarea militarilor români în teatrele de operații, intervenția armatei în cazuri de dezastre și calamități sau poziția Ministerului Apărării Naționale în cazul unor incidente sau accidente.
Informarea publică are la bază următoarele principii:
– prevederile Constituției României referitoare la dreptul la informație al tuturor cetățenilor vor fi respectate atât în litera cât și în spiritul lor;
– informațiile solicitate de mass-media , diferite organizații sau simpli cetățeni vor fi puse la dispoziție în mod rapid și complet, în măsura în care acestea nu intră sub incidența legilor și reglementărilor referitoare la protecția informațiilor clasificate;
– întregul personal al armatei și membri familiilor acestuia, vor beneficia de un flux permanent de informații generale și militare publice;
– informațiile nu vor fi declarate secrete sau ascunse opiniei publice numai pentru a proteja organismul militar de atitudini critice;
– difuzarea informațiilor poate fi refuzată numai în cazurile când acest fapt ar afecta negativ securitatea și apărarea națională, siguranța sau aspecte private ale vieții militarilor și civililor din cadrul armatei;
– politica de informare publică a Ministerului Apărări Naționale exclude categoric propaganda de orice fel.
Din punct de vedere organizatoric se vor urmări dinamizarea sistemului de relații publice din armată și pregătirea personalului implicat. Pentru îmbunătățirea eficacității informării publice sunt prevăzute o serie de acțiuni care vizează:
– reorganizarea structurilor de programe la emisiunile militare de radio și televiziune, precum și a conținutului informativ al publicațiilor militare pentru creșterea impactului și a audienței în rândurile publicului;
– proiectarea și realizarea de pliante cu rol de prezentare a armatei pe categorii de forțe, arme și specialități, anunțuri și spoturi publicitare la radio și televiziune pentru atragerea tinerilor spre cariera militară;
– dezvoltarea cooperării cu structurile de relații publice ale altor instituții ale statului și instituții neguvernamentale relevante;
– armonizarea prevederilor regulamentare, instrucțiunilor și metodologiilor din domeniul relațiilor publice în scopul redefinirii structurii și elementelor sistemului de relații publice.
Pentru îmbunătățrea relațiilor cu mass-media se are în vedere continuarea acțiunilor privind reglementarea și facilitarea accesului jurnaliștilor la informații din domeniul militar, precum și la modalitățile de pregătire a jurnaliștilor civili nîn structurile de relații publice din armată.
Deasemenea se va pune accent pe coordonarea și cooperarea cu structurile NATO, în contextul corelării la nivel de mesaje și informații transmise, în special în probleme derivând din participarea la misiuni internațuionale sau procese interaliate.
III.5. STRATEGII ÎN DOMENIUL SISTEMULUI DE COMUNICARE AL ARMATEI ROMÂNE
La nivelul NATO, atât Diplomația Publică (activitate de relații publice practicată la nivelul Secretarului General și al structurilor din subordinea acestuia) cât și Informarea publică (organizație multinațională practicată la nivelul comenzilor militare) se supun procesului general de transformare și modernizare al Alianței. Prin urmare și Armata României și-a redefinit principalele obiective ale transformării și modernizării în domeniul informării și relațiilor publice:
– creșterea sprijinului public pentru NATO;
– dezvoltarea capacității de desfășurare și susținere în teatrele de operații a modulelor de informare și relații publice;
– creșterea efectelor acțiunilor de informare și relații publice prin coordonarea cu operațiile informaționale;
– îmbunătățirea sistemului doctrinar și de pregătire pe linie de specialitate.
Obiectivul general al modernizării îl constituie realizarea unor module de informare și relații publice flexibile, cu capabilități mobile (dislocabile), interoperabile cu structurile similare din NATO și având capacitatea de a desfășura operații mass-media la nivel întrunit. Într-o primă etapă efortul se va concentra pe crearea cadrului normativ necesar pentru realizarea deplină a interoperabilității doctrinare cu structurile similare din NATO și Uniunea Europeană.
Etapa a doua implică finalizarea organizării la nivelul DIRP a unui Grup Mobil de Informare Publică capabil să acționaze împreună cu structurile de informare și relații publice în cadrul operațiilor mass-media la nivel întrunit. Acest lucru va realiza interoperabilitatea deplină în domeniile doctrinar, tehnic și acțional cu structurile similare din cadrul UE și NATO.
Sistemul de pregătire a personalului din compunerea structurilor dislocabile pentru desfășurarea de operații mass-media va fi reorganizat pentru a permite implementarea noilor concepte organizaționale și operaționale.
După terminarea procesului de transformare, Direcția Informare și Relații Publice împreună cu structurile subordonate vor constitui un sistem de informare și relații publice modern, unitar, flexibil, capabil să planifice și să participe la operații mass-media și acțiuni de informare și relații publice în sprijinul activităților și oerațiilor desfășurate de Ministerul Apărării Naționale, de la lupta de mare inrtensitate la acțiuni militare de stabilitate.
Implementarea acestor obiective va permite:
– integrarea activităților de comunicare într-o concepție unitară, într-o manieră mai flexibilă și mai ușor adaptabilă la schimbările operaționale;
– realizarea capabilităților și statuarea instituției militare ca nod de rețea principal în generarea informațiilor și știrilor referotoare la securitatea națională și participarea la operații NATO, UE, ONU, OSCE, etc.;
– schimbarea convingerilor – prin informare internă –, a atitudinilor și valorilor de grup ca și fundament al implementării transformării tehnologice;
– valorificarea eficientă a potențelor operațiilor mass-media în cadrul operațiilor multinaționale;
– includerea componentelor activităților de comunicare în ciclul de planificare și conducere al tuturor operațiilor întrunite;
– implementarea tuturor conceptelor operaționale noi generate de procesul de transformare al NATO;
– gestionarea corectă a amenințărilor ce provin din domeniul imagologic și mediatic;
– crearea modulelor flexibile și ușor adaptabile la shimbările operaționale care să acționeze împreună cu cele de informare și relații publice în cadrul acțiunilor mass-media desfășurate la nivel întrunit;
– capacitatea de a răspunde eficient la sistemul informațional care acum este extins la nivel global, de a se adapta la noul ritm de transmiterea a știrilor ce pot determina schimbarea deciziilor strategice, pierderea, diminuarea sau câștigarea sprijinului opiniei publice precum și gestinarea situațiilor de criză.
III.6. PROPUNERI DE ÎMBUNĂTĂȚIRE A RELAȚIEI DINTRE MASS-MEDIA ȘI INSITUȚIILE SISTEMULUI NAȚIONAL DE APĂRARE
Mass-media se situează în spațiul public național sau european ca o organizație cu o identitate proprie, fiind creatoare de identități. Astfel, mass-media are o conduită proprie față de ceea ce se întâmplă în realitatea contemporană.
Între mass-media și instituțiile sistemului național de apărare ar trebui să existe o permanentă colaborare, o legătură de cooperare și de ajutor reciproc.
Pentru realizarea comunicării acestor instituții cu societatea civilă și mass-media și perfecționarea continuă a acesteia ar trebui acordarea unei atenții mai ample acestei probleme.
Astfel pentru îmbunătățirea relației dintre cele două entități voi încerca să propun o serie de recomandări:
– crearea unui echilibru între activitățile pe care le desfășoară și expunerea lor percepției publice, armonizarea dreptului cetățeanului de a fi informat în condiții de transparență cu necesitatea de a se păstra secretul asupra unor categorii de date care nu pot fi făcute publice sau se află sub incidența Legii siguranței naționale.
Înțelegerea corectă a acestor trăsături specifice va duce, cu siguranță, la crearea, în timp, a unui climat de stimă și respect reciproc între societatea civilă și mass-media, pe de o parte, și cei aflați în aceste instituții specializate, pe de altă parte.
Aceasta este, fără îndoială, rezultatul evoluțiilor democratice din societatea românească, iar creșterea transparenței și asigurarea comunicării apar pentru sistemul național de apărare ca lucruri absolut firești, menite să asigure, totodată, alinierea mai rapidă a armatei la standardele NATO și UE în domeniu.
– Nu trebuie omis însă caracterul secret al anumitor activității și de aici o serie de restricții inevitabile care se regăsesc, de altfel, în toate statele cu democrație avansată, ceea ce impune găsirea, așa cum am mai menționat, a unui raport optim între ceea ce poate deveni public și ceea ce trebuie să rămână secret.
– În ceea ce privește formele concrete de comunicare ale sistemului național de apărare cu societatea civilă și mass-media, consider ca fiind adecvate folosirea eficientă a comunicatelor de presă, interviurilor cu persoane autorizate din cadrul armatei, participărilor la mese rotunde, dezbateri, seminarii etc., la care se adaugă posibilitățile oferite de site-ul instituțiilor de apărare.
Consider că, prin acest dialog, Sistemul Național de Apărare va veni în întâmpinarea așteptărilor și preocupărilor opiniei publice pe linia cunoașterii rolului, orientărilor actuale și obiectivelor majore ale Serviciului.
Prezentând adecvat modul în care Sistemul Național de Apărare sprijină activitatea de zi cu zi a instituțiilor și protejează interesele cetățeanului, vom dobândi credibilitatea adecvată pentru activitatea specifică.
– este necesar să se stabilească un echilibru bine definit între transparență și secretizare;
– publicul și mass-media trebuie considerați parteneri în cooperarea la nivel național pe problematica securității și, în consecință, se impune a fi informați cu aspecte din domeniu;
– transmiterea informațiilor să se bazeze pe transparență, echidistanță și obiectivitate;
– să nu fie furnizate deliberat, în nici o împrejurare, informații false;
– gestionarea comunicării în baza unor programe proiectate, susținute și conduse de managementul superior al armatei;
– asigurarea unui tratament egal pentru întreaga mass-media.
– dezvoltarea canalelor de informare și comunicare cu segmente extinse ale societății românești, în vederea construirii și dezvoltării unui suport public adecvat pentru Sistemul Național de Apărare, care să poată fi valorificat în managementul unor eventuale situații de criză.
CONCLUZII
Schimbările profunde petrecute în mediul de securitate, la sfârșit și început de mileniu, au eliberat gândirea de constrângeri ideologice și de fidelități impuse, marcând, practic, începutul unei noi ere.
Mediul de securitate a devenit fluid, flexibil, în care sunt posibile tot felul de construcții, de organizări și reorganizări, în funcție de predominația, de impactul unor tendințe, dar și în raport cu dinamica intereselor și schimbărilor fizionomice la nivelul polilor de putere.
Evenimentele politice majore recente, declanșarea „războiului împotriva terorismului” constituirea Consiliului NATO – Rusia, lărgirea organizațiilor internaționale de securitate și a Uniunii Europene, demonstrează dinamismul fără precedent al mediului actual de securitate.
În evoluția de realizare a securității internaționale se constată în ultimii ani o amplificare a eforturilor pentru edificarea stabilității la nivel regional, ca o etapă intermediară a procesului de stabilitate la nivel global.
Aceste organisme trebuie să facă uz de instrumentele avute la dispoziție (politice, economice și militare), pentru realizarea și dezvoltarea stabilității europene, pentru dezvoltarea relațiilor interstatale, conlucrarea și cooperarea în cadrul acestora și, nu în ultimul rând, în impunerea unor decizii și hotărâri la nivel global. Din această perspectivă, alianțele și înțelegerile regionale vor rămâne trăsături ale politicii internaționale viitoare, chiar dacă ele se vor adapta noilor circumstanțe și vor contribui la dezamorsarea situațiilor de criză.
Pe baza acestor tendințe pot fi evidențiate o serie de evoluții și reconfigurări posibile ale mediului actual de securitate:
– Națiunile, chiar și marile puteri, nu pot contracara singure amenințările transnaționale. Alături de coalițiile instituționale – NATO sau UE, coalițiile ad-hoc de voință de tip zonal sau regional vor fi, în continuare, posibile și de actualitate.
– Marile puteri vor reitera permanent dreptul de a decide în problemele majore ale lumii contemporane, fie ele politice, economice sau militare.
– Creșterea și diversificarea rolului structurilor de securitate (ONU, OSCE, NATO, UE), în prevenirea și gestionarea situațiilor de instabilitate implică noi orientări privind: realizarea coalițiilor militare, folosirea mijloacelor de intervenție în forță în diferite teatre de operații, strategia operațiilor și modalitatea de realizare a acestora (impunere, menținere, stabilitate post conflict).
– Migrația, cu efecte destabilizatoare, se poate constitui într-o amenințare în condițiile liberalizării circulației persoanelor, amplificării stărilor conflictuale și perpetuării crizelor economice în țările din centrul și sud-estul Europei.
– Disputele teritoriale reprezintă, în continuare, o sursă generală de instabilitate și de creștere permanentă a situațiilor de risc.
– Încă se mai mențin tensiunile acumulate de secole, prejudecăți, traume și dorințe de revanșă, care perpetuează stări conflictuale de tip zonal sau regional (conflictele din Bosnia și Kosovo, acțiunile teroriste din Spania, Federația Rusă, Turcia și spațiul ex-sovietic).
– Terorismul va continua să fie o amenințare permanentă, manifestându-se atât ca instrument al clanurilor mafiote și lumii interlope, cât și ca factor de presiune politică violentă (Madrid, Kosovo, Cecenia).
– Proliferarea armelor de distrugere în masă și traficul de armament și materiale radioactive.
Tendințele menționate reclamă, în mod firesc, necesitatea realizării unui climat de stabilitate care să permită combaterea riscurilor și amenințărilor specifice etapei actuale. Prin urmare, este imperios necesar ca ambele organizații să gestioneze crizele și să prevină conflictele, pentru și să încerce să combată terorismul care a prins amploare în ultimii ani. În fața spectrului larg al amenințărilor actuale și viitoare, aceasta trebuie să îndemne însă la un alt ritm al activității instituțiilor interne de securitate, la amplificarea continuă a cooperării, sporirea exigențelor de strategie politică, tehnică, militară, a calității forței.
Armata s-a bucurat în permanență de sprijinul și încrederea populației fiind alături de biserică înstituția cea mai apreciată. Este greu să fie detronată de pe această poziție atâta timp cât structurile sale dislocabile își dovedesc profesionalismul în teatrele de operații sau în cadrul exercițiilor multinaționale.
Din modul cum sunt gestionate situațiile de criză putem concluziona că există o colaborare bună între conducerea M.Ap.N. și Direcție de Informare și Relații Publice care este esențială pe timp de criză.
Nu au existat erori majore de comunicare, ceea ce dovedește clar că instituția are în permanență un plan de criză și, deși cu unele limitări, posedă competențele necesare comunicării cu presa.
În urma unor tragedii precum accidentul aviatic de la Tuzla sau cel din Munții Apuseni, publicul nu și-a pierdut încrederea în instituție ci mai degrabă este compătimită: din cauza restrângerilor bugetare hotărâte de guvernanți, militarii sunt nevoiți să se antreneze de cele mai multe ori cu tehnică depășită moral și fizic, reparată la nesfărșit și care ar trebui să fie expusă mai degrabă în muzee.
Într-un stat de drept, armata poate să-și îndeplinescă cu succes misiunile numai cu sprijinul opiniei publice. Pentru a-i obține sprijinul, simpatia și încrederea, opinia publică trebuie să fie permanent și corect informată iar aici intervine structura specializată în gestionarea imaginii armatei.
BIBILOGRAFIE
1. Amstutz, Mark R., International Conflict and Cooperation. An introduction to world politics. – New York, 1995;
2. Burduș, E., Fundamentele managementului organizației, Editura Economică, București, 2007;
3. Cifu, Iulian, Lungul drum de la dialog la cooperare, Ocasional Papers, nr. 2/2003, Casa NATO;
4. David, Aurel, Doctrine, politici și strategii de securitate – Curs, Editura Fundația Romania de Maine, București, 2010;
5. Drăgan, Ioan, Comunicarea, vol.1 și 2, Paradigme si teorii, Editura RAO, București, 2007;
6. Malița, Mircea, Jocuri pe scena lumii. Conflicte, negocieri, diplomație, Editura CH Beck, Bucuresti, 2007;
7. Morgenthau, Hans J., Politics among nations: The struggle form power and peace, New York, 1978;
8. Ministerul Apărării Naționale – Centrul de studii strategice de apărare și securitate, Amenințări la adresa securității, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2004;
9. Mostoflei, Constantin, Popa, Vasile, Rolul UE în asigurarea securității global, Centrul de Studii Strategice de Apărare si Securitate, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, Bucuresti, 2008;
10. Marinescu, Paul, Managementul instituțiilor publice, Editura ASE, București, 2000;
11. Managementul resurselor umane în Armata României, buletin editat de către Direcția Management Resurse Umane, anul IV, nr.10 (15);
12. Nicolescu, Ovidiu, Verboncu, Ioan, Fundamentele managementului organizațional, Editura Universitară, București, 2008;
13. Nicolescu, Ovidiu, Managerii și managementul resurselor umane, Editura Economică, București, 2004
14. Niccolò MACHIAVELLI, Principele, Editura MINERVA, Bucuresti, 1995;
15. Nastase Gabriel I., Mihai Micador Nicolae, Decebal Ilina, Provocari ale mileniului III – elemente ale reformei armatei și ale reconversiei industriei de aparare, Editura Societatea Scriitorilor Militari, Bucuresti, 2006;
16. Cf. UNAp, CSSAS, Terorismul contemporan – factor de risc la adresa securității și apărării naționale în condițiile statutului României de membru NATO, Editura UNAp, București, 2004;
17. NATO, The Prague Summit and NATO’s transformation, Bruxelles, 2003.
18. Onișor Constantin, Teoria strategiei militare, Editura AISM, București, 1999;
19. Puscas, Vasile, Relații internaționale contemporane, Cluj Napoca, Editura Sincron, 1999;
20. Popescu Luminița Gabriela, Comunicarea în administrația publică, Ediția a 2 – a, revizuită, București, Editura Economică, 2007;
21. Rizescu, Alexandru, Gestionarea comunicării organizaționale în Revista Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu“, Anul IX,Nr. 3 (39), Trimestrul III, 2005, Sibiu;
22. Rosenau, James N., Manz Damn, Things Simultaneously: Complexity Theory and World Affairs, Conference on complexity, Global politics, and National Security, RAND Corporation, 1996;
23. Șerb Stancu, Relații publice și comunicare, Editura Teora, București, 2005;
26. Tihan, Eusebiu, Dimensiunea pregătirii psihologice in serviciile militare, Editura Institutului de Ecologie Socială și Protecție Umană Fosus, București, 2002,
27. Tran Vasile, Stanciugelu Irina, Teoria comunicării, Editura Comunicare. ro, București, 2003;
28. Văduva, Gheorghe, Terorismul, Centrul de Studii Strategice de Securitate, Bucuresti, 2002;
29. Wieviorka, Michel, The making of terrorism. Chicago .,University of Chicago Press, 2004;
28. Nedelea A., Nedelea O., Comunicarea în instituțiile publice, Editura Alma Mater, București, 2006;
29. Lege 346/2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării, cu modificările și completările ulterioare
WEBGRAFIE
***http://www.nato.int/docu/review/2007/issue3/romanian/analysis2.html
***http://www.mapn.ro/despre_mapn/informatii_generale/documente/
***http://www.mapn.ro/despre_mapn/informatii_generale/
***http://www.mapn.ro/diepa/
***http://www.mapn.ro/structuri/drpip/prezentare/index.php
***http://www.dpa.ro/despre/prezentare/istoric
***http://www.dpa.ro/despre/prezentare/responsabilitati
***http://www.mapn.ro/smg/
***http://www.mapn.ro/structuri/secretariat_general/storage/Istoric%20SG.pdf
***http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/raporturile_dintre_armata_si_societate_in%20contextul_integrarii_ro_in_nato_si_aderarii_la_ue.pdf, p.76
*** http://www.mapn.ro/structuri/drpip/prezentare/index.php
***http://www.amosnews.ro/principalele-obiective-pentru-2013-ale-departamentului-pentru-relatia-cu-parlamentul-si-informare-pu,
***http://www.sferapoliticii.ro/sfera/171/art11-Lungu.php#_ftn1
BIBILOGRAFIE
1. Amstutz, Mark R., International Conflict and Cooperation. An introduction to world politics. – New York, 1995;
2. Burduș, E., Fundamentele managementului organizației, Editura Economică, București, 2007;
3. Cifu, Iulian, Lungul drum de la dialog la cooperare, Ocasional Papers, nr. 2/2003, Casa NATO;
4. David, Aurel, Doctrine, politici și strategii de securitate – Curs, Editura Fundația Romania de Maine, București, 2010;
5. Drăgan, Ioan, Comunicarea, vol.1 și 2, Paradigme si teorii, Editura RAO, București, 2007;
6. Malița, Mircea, Jocuri pe scena lumii. Conflicte, negocieri, diplomație, Editura CH Beck, Bucuresti, 2007;
7. Morgenthau, Hans J., Politics among nations: The struggle form power and peace, New York, 1978;
8. Ministerul Apărării Naționale – Centrul de studii strategice de apărare și securitate, Amenințări la adresa securității, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2004;
9. Mostoflei, Constantin, Popa, Vasile, Rolul UE în asigurarea securității global, Centrul de Studii Strategice de Apărare si Securitate, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, Bucuresti, 2008;
10. Marinescu, Paul, Managementul instituțiilor publice, Editura ASE, București, 2000;
11. Managementul resurselor umane în Armata României, buletin editat de către Direcția Management Resurse Umane, anul IV, nr.10 (15);
12. Nicolescu, Ovidiu, Verboncu, Ioan, Fundamentele managementului organizațional, Editura Universitară, București, 2008;
13. Nicolescu, Ovidiu, Managerii și managementul resurselor umane, Editura Economică, București, 2004
14. Niccolò MACHIAVELLI, Principele, Editura MINERVA, Bucuresti, 1995;
15. Nastase Gabriel I., Mihai Micador Nicolae, Decebal Ilina, Provocari ale mileniului III – elemente ale reformei armatei și ale reconversiei industriei de aparare, Editura Societatea Scriitorilor Militari, Bucuresti, 2006;
16. Cf. UNAp, CSSAS, Terorismul contemporan – factor de risc la adresa securității și apărării naționale în condițiile statutului României de membru NATO, Editura UNAp, București, 2004;
17. NATO, The Prague Summit and NATO’s transformation, Bruxelles, 2003.
18. Onișor Constantin, Teoria strategiei militare, Editura AISM, București, 1999;
19. Puscas, Vasile, Relații internaționale contemporane, Cluj Napoca, Editura Sincron, 1999;
20. Popescu Luminița Gabriela, Comunicarea în administrația publică, Ediția a 2 – a, revizuită, București, Editura Economică, 2007;
21. Rizescu, Alexandru, Gestionarea comunicării organizaționale în Revista Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu“, Anul IX,Nr. 3 (39), Trimestrul III, 2005, Sibiu;
22. Rosenau, James N., Manz Damn, Things Simultaneously: Complexity Theory and World Affairs, Conference on complexity, Global politics, and National Security, RAND Corporation, 1996;
23. Șerb Stancu, Relații publice și comunicare, Editura Teora, București, 2005;
26. Tihan, Eusebiu, Dimensiunea pregătirii psihologice in serviciile militare, Editura Institutului de Ecologie Socială și Protecție Umană Fosus, București, 2002,
27. Tran Vasile, Stanciugelu Irina, Teoria comunicării, Editura Comunicare. ro, București, 2003;
28. Văduva, Gheorghe, Terorismul, Centrul de Studii Strategice de Securitate, Bucuresti, 2002;
29. Wieviorka, Michel, The making of terrorism. Chicago .,University of Chicago Press, 2004;
28. Nedelea A., Nedelea O., Comunicarea în instituțiile publice, Editura Alma Mater, București, 2006;
29. Lege 346/2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării, cu modificările și completările ulterioare
WEBGRAFIE
***http://www.nato.int/docu/review/2007/issue3/romanian/analysis2.html
***http://www.mapn.ro/despre_mapn/informatii_generale/documente/
***http://www.mapn.ro/despre_mapn/informatii_generale/
***http://www.mapn.ro/diepa/
***http://www.mapn.ro/structuri/drpip/prezentare/index.php
***http://www.dpa.ro/despre/prezentare/istoric
***http://www.dpa.ro/despre/prezentare/responsabilitati
***http://www.mapn.ro/smg/
***http://www.mapn.ro/structuri/secretariat_general/storage/Istoric%20SG.pdf
***http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/raporturile_dintre_armata_si_societate_in%20contextul_integrarii_ro_in_nato_si_aderarii_la_ue.pdf, p.76
*** http://www.mapn.ro/structuri/drpip/prezentare/index.php
***http://www.amosnews.ro/principalele-obiective-pentru-2013-ale-departamentului-pentru-relatia-cu-parlamentul-si-informare-pu,
***http://www.sferapoliticii.ro/sfera/171/art11-Lungu.php#_ftn1
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Institutiile Componente ale Sistemului National de Aparare. Raporturile Existente Intre Acestea Si Mass Media (ID: 107133)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.