Influienta Rusiei In Conflictele Eurasiatice
TEMA: INFLUIENȚA RUSIEI ÎN CONFLICTELE EURASIATICE
CUPRINS
Capitolul I
1. Aspecte introductive
Formarea URSS
Destrămara URSS
Capitolul II
2.1Mișcările separatiste în noi formate URSS
2.1.1.Suveranitatea statului
2.1.2.Principiul nerecurgerii la forță și la amenințarea cu forță
3.2.1C.S.I. – interfața U.R.S.S. sau noul instrument geopolitic al Rusiei
3.2.2.Vectorii de expansiune ai Rusiei
3.3.2.Relațiile cu țările desprinse de URSS
3.4.2Conflictele armate în noi formate URSS
3.5.2Regiunea separatistă Transnistria scopul și consecințele acesteia
3.6.2Relațiile dintre R.Moldova regiunea Transnistreană și Rusia
3.7.2.Georgia și regiunile sale separatiste
3.8.2Cronica conflictului armat din Osetia de sud
3.9.2Anexarea Crimeei și consecințele acesteia
3.10.2Republicile separatiste Lugansk și Donețk
3.11.2Crearea tendințelor și mișcările separatiste ce ar putea fi inspirate în Europa
Capitolul III
3.Asemănări și deosebiri
3.1.Drepturile omului
3.2.Participarea organizațiilor internaționale
3.3.Calea regiunilor separatiste spre independență
Capitolul IV
4.Concluzii
Abrevieri
CEE – Comunitatea Economică Europeană
CSI – Comunitatea Statelor Independente
NATO – Organizația Tratatului Atlanticului de Nord
ONU – Organizația Națiunilor Unite
OSCE – Organizația de securitate și cooperare în Europa
PIB – Produsul Intern Brut
PNB – Produsul Național Brut
RSFS – Republica Sovietică Federativă Socialistă
RSS – Republica Sovietică Socialistă
RSSA – Republica Sovietică Socialistă Autonomă
SUA – Statele Unite ale Americii
UE – Uniunea Europeană
URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialistice
1.Introducere
Prezenta lucrare va fi ananilizată pe baza ansamblului problematicii fostelor țări a fostei URSS, în care Rusia are influență și în prezent prin diverse mijloace politice chiar si militar.
Un rol important în alegera temei acestei lucrari a avut-o probabil și faptul că m-am născut și am crescut în Republica Moldova, și locuind chiar într-o regiune separatistă create de Rusia, Transnistria, la scurt timp după destrămarea URSS, resimțind până în prezent efectele acestui fapt. Prăbușirea unui asemenea colos ca URSS, a fost o adevărată catastrofă socio-economică, a cărei urmări încă mai persistă. Chiar și astăzi un număr considerabil de cetățeni ex-sovietici își pun întrebarea cum a fost așa ceva posibil. Fiecare decizie proastă a guvernelor, precum și tensiunile care periodic apar, reprezintă un teren favorabil pentru creșterea nostalgiei după URSS, dar și la apariția unor mișcări aționaliste, pe alocuri extrimiste, uneori chiar la extremism religios și xenofobie. În acest context faptul că mai există încă conflicte între statele succesoare pentru bunurile fostei URSS, care de principiu, nu prea mai există fizic, dar pentru care nu au fost acordate despăgubiri, nu poate decât să înrăutățească situația. În prezent așa fiindu-mi soarta sa trăiesc chiar în una din zonele separatiste formate de Rusia, mă confrunt cu problemele și consecințele care se rasfrâng asupra oamenilor de rând, în special a oamenilor cu origine româna.
În primul capitol v-oi analiza cum s-a format si cum s-a destrămat URSS consecințele, avantajele si dezavantajele acesteia.
În capitolul doi al lucrării v-oi face o scurtă enumerare imparțială a celor mai importante evenimente în care Rusia și-a demonstrate influiența formând regiuni separatiste, acestea având un rol important în politica dusă de Moscova, cât și pe plan internațional.
În cel de-al treilea capitol v-or fi supuse analizei asemanarile si deoseborile dintre regiunile separatiste. Voi analiza amănunțit toate aspectele care privesc calea lor spre a devein independente și recunoscute international, precum și drepturile oamenilor din aceste regiuni.
Capitolul IV v-a cuprinde o concluzie formulate prin care îmi voi împărtăși gândurile mele asupra lucrării elaborate.
Eu am acceptat această povocare și am pășit pe unul din tărâmurile mai puțin abordate a dreptului internațional – influiența Rusiei în conflictele Euroasiatice. Sper că mi-a reușit să tratez într-un mod științific tema propusă.
1.1.Formarea URSS
URSS a fost formată ca urmare al semnării pe 30 decembrie 1922 de către reprezentanții RSFS Rusă, RSFS Transcaucaziană, RSS Ucraineană și RSS Belarusă la Primul Congres al Sovietelor, convocată la data de 29.12.1922 a Declarației și Tratatului pentru crearea URSS. Ambele documente au fost semnate de șefii delegațiilor: Mihail Kalinin, Mihail Țhakaya, Mihail Frunze, Grigori Petrovski și Aleksandr Cerviakov.
Declarația era îndreptată cu precădere către celelalte subiecte de drept internațional în ea erau prezentate motivele pentru care URSS a luat naștere. Tratatul în schimb, avea ca principal scop, stabilirea organelor de conducere a noului stat format și al atribuțiilor acestora. Pe lîngă aceasta tratatul conținea prevederi referitoare la limbile oficiale , forma cetațenia unică sovietică, impunea simbolurile de stat și capitala . Ultimul articol (Art.26) stabilea dreptul fiecărei republici de a părăsi Uniunea. În ianuarie 1924, Congresul Sovietelor Uniunii Sovietice, convocat în conformitate cu Tratatul unional, a ratificat prima Constituție sovietică. Constituția prelua și dezvolta în cea mai mare parte articolele Tratatului unional.
La momentul semnării tratatului datorita instabilității generate de conflictele sporadice care încă mai aveau loc și al instabilității generale a situației din Asia Centrală, aceste teritorii au fost incluse ca unități autonome în RSFS Rusă . Pentru a face să devina mai mică din tensiunile existente și a întări poziția structurilor de partid în regiune s-a ajuns la un amplu program de separare pe criterii etnice a frontierelor în Asia Centrală. Pe 27 octombrie 1924, Comitetul Executiv Central a emis un decret prin care republicile populare din zonă și Turkestanul autonom din cadrul RSFS Ruse au fost reorganizate în RSS Uzbekă și RSS Turkmenă, care au devenit republici constituente ale URSS-ului pe 13 mai 1925. În cadrul Uzbekistanului a fost cuprinsă pentru o vreme și RSSA Tadjikă, dar din cauza diferenței culturale mari și al urii interetnice RSSA Tadjikă fost transformată în RSS Tadjikă și a devenit republică sovietică cu drepturi depline pe 16 octombrie 1929.
Pe 21 ianuarie 1924 Vladimir I. Lenin moare, lupta pentru preluarea puterii se întețește. Conducerea de partid a ajuns în mîinile lui Stalin, Kamenev și Zinoviev, ei se aflau ideologic pe o poziție de mijloc între extrema stînga reprezentată de Troțkii și extrema dreaptă a activiștilor de partid reprezentată de Buharin . Deși inițial avea o poziție ideologică de centru în partid, la scurt timp Stalin s-a aliniat la ideile lui Buharin și ei împreună au luptat împotriva opoziției formate la acel moment din Troțkii, Kamenev și Zinoviev. În 1928 Stalin câștigase lupta pentru putere și în anul următor principalul său rival Troțkii a fost exilat, ulterior și omorât în Mexic în anul 1940. Cum popularitatea altor lideri era mare, Stalin nu a câștigat puterea absolută până la Marea Epurare din 1936 – 1938.
Anul 1936 a avut o deosebită importanță în istoria URSS. Pe 5 decembrie 1936 a fost adoptată cea de-a doua Constituție sovietică. Adoptarea ei a însemnat o adevărată voctorie propagandistică și politică personală a lui Stalin. Constituția în mare parte a fost contrară spiritului Tratatului unional. URSS s-a transformat din confederație cum prevedea tratatul în federație. Au fost anulate restricțiile privitoare la dreptul la vot și consfințit votul direct, universal și secret . A fost creat un Parlament permanent – Sovietul Suprem, în locul Congresului Sovietelor Uniunii Sovietice. Constituția recunoștea un număr de drepturi colective economice și sociale printre care: dreptul la muncă, odihnă și timp liber, la îngrijirea sănătății, protecție pentru cazurile de îmbolnăvire și pentru vârstă înaintată, drepturile la casă, educație și beneficii culturale. Constituția asigura alegerea directă a tuturor corpurilor conducătoare, pe care le reorganiza într-un sistem unic și uniform.
Drept urmare al adoptării Constituției au avut loc și o serie de schimbări administrativ-teritoriale importante. A fost desființată RSFS Transcaucaziană și create RSS Georgiană, RSS Armeană și RSS Azeră. RSSA Turkestan ca parte componenă a RSFS Ruse și-a încetat și ea existența, ca urmare au fost create RSS Kazahă și RSS Kirghiză, iar RSSA Qaraqalpaqă a trecut în componența RSS Uzbekă.
În vara anului 1939 după tratativele lungi atît cu Germania cît și cu Anglia și Franța, URSS datorită lipsei deschiderii spre dialog constructiv și tergiversarea discuțiilor de către englezi și francezi alege cooperarea cu Germania și semnează cu ageasta o serie întreagă de acorduri economice și politico-militare, printre care și celebrul Pact de neagresiune Ribbentrop – Molotov, care a împărțit sferele de influență în Europa între URSS și Germania. Ca urmare directă a acestor acorduri URSS încearcă să se extindă pînă la linia stabilită în actul adițional secret al pactului. Pe 17 septembrie 1939 trupele sovietice intră în Polonia și anexează la scurt timp o treime din teritoriul acesteia, pămînturi care au revenit RSS Ucrainene și RSS Bielorusă, trei raioane care inițial au revenit RSS Bieloruse, printre care și orașul Vilno, viitoarea capitală a țării au fost cedate Lituaniei după anexarea acesteia. Pe 14 septembrie 1939 a avut loc incidentul cu submarinul „Orzel”, care a servit drept motiv pentru a înainta ultimatumuri statelor baltice. Pe 24 septembrie marina militară sovietică a început să-și forțele armatecă prezentă apariția în largul porturilor estoniene iar aviația militară efectua zboruri de antrenament asupra orașelor statelor baltice. Guvernul Estoniei a aceptat ultimatumul , semnând un acord pe 28 septembrie, au urmat Letonia pe 5 octombrie și Lituania pe 10 octombrie. Acordurile au permis URSS să înființeze baze militare în statele baltice pe toată durata războiului european și să staționeze 25.000 de soldați în Estonia, 30.000 în Letonie și 20.000 în Lituania începând cu octombrie 1939. Aceste forțe erau aproximativ egale numeric cu trupele care se aflau în subordinea guvernelor statelor baltice și au fost ulterior parțial folosite pe parcursul războiului cu Finlanda.
La finele anului 1939 după îndelungate negocieri asupra modificării frontierei care au rămas fără nici un rezultat se ajunge la un amplu conflict armat. Are loc războiul de iarnă sovieto – finlandez (30.11.1939 – 12.03.1940) în urma căruia URSS cu prețul unor mari pierderi reușește să anexeze Karelia, partea de est a peninsulei Rîbacii, insulele Suursaari, Tytärsaari, Lavansaari și Seiskari din Golful Finlandei, raionul Salla și Kuollaiavari, pe lîngă acestea a primit în arendă peninsula Hanko în scooul creării acolo a unei baze militare. Pe 31 martie 1940 a fost întemeiată RSS Karelia, cu capitala la Petrozavodsk.
În toată perioada de timp ce a urmat stabilirii bazelor militare pe teritoriul statelor baltice URSS și-a sporit prezența militară la granițele acestora . Pe 12 iunie 1940 URSS începe blocada militară totală a Estoniei . Două zile mai târziu , două bombardiere sovietice au deschis focul , doborând avionului de pasageri "Kaleva", care zbura pe ruta Tallinn – Helsinki, având la bord trei valize diplomatice ale legățiilor americane din Tallinn, Riga și Helsinki, pe motiv că acesta a încercat sa rupă blocada. Diplomatul american care însoțea documentele a decedat. Pe 15 iunie, Uniunea Sovietică a invadat Lituania și trupele sovietice au atacat grănicerii letoni la punctul de trecere a frontierei Maslenki. Pe 16 iunie 1940, URSS au invadat Estonia și Letonia.
Viaceslav Molotov a acuzat statele baltice de conspirație împotriva Uniunii Sovietice și a emis ultimatumuri: pe 14 iunie Letoniei, pe 16 iunie Estoniei și Lituaniei pentru schimbarea guvernelor cu executive cu atitudini priete40 a fost întemeiată RSS Karelia, cu capitala la Petrozavodsk.
În toată perioada de timp ce a urmat stabilirii bazelor militare pe teritoriul statelor baltice URSS și-a sporit prezența militară la granițele acestora . Pe 12 iunie 1940 URSS începe blocada militară totală a Estoniei . Două zile mai târziu , două bombardiere sovietice au deschis focul , doborând avionului de pasageri "Kaleva", care zbura pe ruta Tallinn – Helsinki, având la bord trei valize diplomatice ale legățiilor americane din Tallinn, Riga și Helsinki, pe motiv că acesta a încercat sa rupă blocada. Diplomatul american care însoțea documentele a decedat. Pe 15 iunie, Uniunea Sovietică a invadat Lituania și trupele sovietice au atacat grănicerii letoni la punctul de trecere a frontierei Maslenki. Pe 16 iunie 1940, URSS au invadat Estonia și Letonia.
Viaceslav Molotov a acuzat statele baltice de conspirație împotriva Uniunii Sovietice și a emis ultimatumuri: pe 14 iunie Letoniei, pe 16 iunie Estoniei și Lituaniei pentru schimbarea guvernelor cu executive cu atitudini prietenoase forțele armateță de URSS, a căror componență să fie aprobată de Moscova. Uniunea Sovietică a prezentat noi cereri, inclusiv acceptarea de către baltici a unor trupe sovietice suplimentare, mai multe sute de mii de soldați sovietici au intrat în Estonia, Letonia și Lituania. Aceste trupe adiționale sovietice depășeau numeric cu mult armatele celor trei state luate la un loc.
Noile guverne ridicat interdicția privin activitatea partidului comunist. Pe 14 iulie 1940 au loc alegeri anticipate în toate cele trei state, în care victoria categorică revine forțelor comuniste. Ca urmare a acestor evenimente în zilele de 21-22 iulie au fost proclamate RSS Estonă, RSS Letonă și RSS Lituaniană. Această anexare nu a fost recunoscută de majoritatea statelor, prin urmare misiunile diplomatice ale țărilor baltice au rămas devotate guvernelor răsturnate, activând până la redobândirea independeței.
Pe 28 iunie 1940, România a primit un ultimatum din partea Uniunii Sovietice, prin care se cerea evacuarea administrației civile și a armatei române de pe teritoriul dintre Prut și Nistru cunoscut ca Basarabia și din partea nordică a regiunii Bucovina. În cazul în care retragerea nu s-ar fi făcut în termenul impus de patru zile, România era amenințată cu războiul. România în cele din urmă a cedat presiuilor, Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța au fost ultimele achiziții ale URSS din acel an.
În anul următor, pe 22 iunie 1941 URSS este atacată de către Germania. URSS devine parte beligeranta în cel de-al doilea război mondial. Ca urmare a înțelegerilor ulterioare cu Marea Britanie și SUA statului sovietic i-au fost recunoscute parțial achizițiile teritoriale din perioada interbelică . URSS fiind principalul stat în lupta cu Germania avea parte de tot sprijinul tehico-militar din partea aliaților. În scopul suplinirii colosalelor pierderi suferite în tehnică și a insuficienței unor materii prime strategice cu care se confrunta URSS, a fost extinsă asupra sa programul guvernului SUA – “lend lease”. În august 1941 URSS de comun acord cu Marea Britanie, având ca temei acordurile bilaterale anterioare au ocupat Iranul.
După înfrângerile din primul an de război și luptele cu rezultate disputabile din anul următor , a venit anul de cotitură 1943 .În acest an URSS a primit și un nou imn de stat . A fost un an început cu spargerea parțială a blocadei orașului Leningrad și succesul de la Stalingrad, a continuat apoi cu cea mai grea lovitură dată Germaniei în război – bătălia de la Kursk, sunt eliberate orașele Harikov și Kiev .În anul următor URSS a avut parte de mari victorii împingând frontul în aforțele armatera granițelor sale și excluzând din sfera de influență germană Finlanda și România. În 1944 în componența URSS a intrat Republica Populară Tuva ca urmare a unei cereri de aderare la Tratatul privind crearea URSS, devenind Regiunea Autonomă Tuva, ulterior în 1961 aceasta devine RSSA Tuva. Anul 1945 a adus nimicirea Germaniei și o scurtă campanie militară în Orientul îndepărtat contra Japoniei.
Ca urmare a victoriei în război URSS și-a extins granițele, anexând: partea de Nord a Prusiei Orientale (actuala Regiune Kaliningrad, Federația Rusă), orașul Memel cu împrejurimile sale (actualul oraș Klaipeda, Lituania); insulile Kurile și partea de Sud a insulei Sahalin (actuala Regiune Sahalin, Federația Rusă). Conferința de la Potsdam a confirmat printre altele și frontierele finale ale URSS în Europa, astfel frontiera sovieto-polonă a fost stabilită pe Linia Curzon A (cu o deviere permisă de 8 km). Demarcarea în fapt a frontierei sovieto-polone s-a realizt mai apoi ca urmare a unor tratative bilterale, URSS a cedat regiunea orașului Bielostok, pe care o ocupase în 1939, în schimbul acceptării frontierei pe Linia Curzon A și nu pe Linia Curzon B cum erau înțelegerile anterioare, ceea ce a însemnat practic anexarea orașului Lvov.
Victoria comună a Națiuilor Unite contra Germaniei și Japoniei nu a adus însă pacea mult așteptată. Imediat după ce au încetat luptele armate au îneput tratative îndelugate și grele. URSS a cerut printre altele stabilirea protectoratului său asupra Libiei și păstrarea unei Germanii unite sub egida ONU, toate aceste propuneri au întâlnit însă o puternică opoziție, mai ales din partea Marii Britanii. Mai mult decât atât, URSS nu se grăbea să aducă la îndeplinire acordurile cu privire la încetarea prezenței militare aliate în Iran după finisarea războiului. În cele din urmă URSS a evacuat trupele din Nordul Iranului, era însă deja prea târziu.
Pe 5 martie 1946 Winston Churchill în orașul Fulton, Missouri, SUA a rostit renumitul său discurs în care vorbea despre instituirea în Europa a „cortinei de fier”, moment care este considerat începutul „ războiului rece”. Discursul de la Fulton a fost considerat de URSS drept un atac direct la adresa sa. Iosif Stalin, drept răspuns la afirmațiile lui W.Churchill dă un interviu care a fost publicat peste o săptămână în ziarul „Pravda” (Adevărul). I.Stalin printre altele a declarat: „… Churchill se află acum pe poziția de susținător al războiului. Și domnul Churchill nu este singur,– el are prieteni, nu doar în Anglia, dar și în SUA.”; “ Trebuie de remarcat faptul că domnul Churchill și prietenii săi aduc aminte leit sub acest aspect de Hitler și prietenii lui.”. Ca urmare a acestor două vociferări, „războiului rece” a devenit o realitate, relațiile internaționale s-au înrăutățit considerabil iar aproape jumătate de secol lumea s-a aflat într-o permanentă confruntare indirectă.
În următoarele decenii URSS nu s-a mai extins ci s-a preocupat mai mult de restabilirea economiei distruse de război și problemele interne, precum și de extinderea influenței la nivel global. Pe 5 ianuarie 1949 a fost creată CAER, ca o alternativă socialistă a Planului Marshal și acordurilor economice a statelor capitaliste. CAER ulterior s-a transformat în principala sursă de pierderi din activitatea economică externă a URSS, de datorii și împrumuturi imposibil de achitat de către celelalte state socialiste, precum și de investiții care chiar și în prezent reprezintă o sursă interminabilă de negocieri neproductive.
Pe 5 martie 1953 decedează în reședința sa Iosif Stalin, cu moartea acestuia s-a terminat o întreagă epocă în istoria URSS și a lumii. Au avut loc mari modificări în stilul de guvernare a uniunii. Ministrul de Interne de la acea vreme – Lavrenti Beria, care la acel moment era considerat favoritul luptei pentru putere a ordonat reexaminarea unui număr mare de dosare politice, pesoanele implicate în aceste cazuri fiind reabilitate într-untimp foarte redus, ulterior pe 27 martie 1953 la propunerea acestuia a fost adoptat unul din cele mai renumite și controversate acte de amnistiere din istorie. Actul de amnistie prevedea eliberarea din penitenciare a 1,203 mln de deținuți și încetarea urmăririi penale forțele armateță de alte 401 mii de persoane. Acțiunile lui Beria au condus însă la creșterea criminalității, pe lângă aceasta el a reprimat dur acțiunile de protest care au apărut în RDG. Ceilalți înalți demnitari s-au coalizat contra lui L.Beria, acesta a fost învinuit și judecat împreună cu cei mai devotați subalterni. Au fost formulate învinuiri de înaltă trădare, șpionaj, atitudine antisocialistă în timpul reprimării acțiunilor de protest din RDG, forțele armatebricarea dosarelor penale, represiuni nedrepte și multe altele. În același dosar au mai fost judecte încă șase persoane. Tribunalul Suprem al URSS a pronunțat pe 24 decembrie 1953 decizia de condamnare. Toți cei șapte implicați au fost condamnați la pedeapsa capitală, confiscarea întregului patrimoniu personal, degradarea și retragerea tuturor decorațiilor. Acesta a fost cel mai de rezonanță și unul din cele mai secrete procese din epoca comunistă. L.Beria a recunoscut majoritate capetelor de acuzare per ansamblu, dar nu și faptul că ar fi făcut aceste lucruri din scop patrimonial. El a zis îainte de a fi executat că toate acțiunile sale au fost întreprinse în interesul statului și că nu a făcut nici un rău cu intenție.
Pe 14 mai 1955 la Varșovi la inițiativa lui N.Hrușciov a fost semnat Tratatul de la Varșovia, prin care se crea OTV.
După îndelungate intrigi, Nikita Hrușciov a preluat controlul politic absolut la Moscova abia în 1958. El poate fi considerat cu adevărat primul reformator a URSS, el a promovat așa-zisa politică a „dezghețului”, represiunile politice au devenit cazuri rare. Sub aspect economic însă acești ani au fost pentru URSS foarte dificili, N.Hrușciov a declarat că URSS trebuie să ajungă și să întreacă SUA în toate sectoarele economiei. Această politică economică a stârnit o adevărată groază în rândul populații, au fost adoptate multe decizii stranii sub aspect economic, ceea ce a condus la apariția în unele regiuni a unor mari probleme cu alimentele. Problemele interne au degenerat în prima revoltă a muncitorilor, înăbușită de către armată la Novocerkask în 1962. Pe plan extern N.Hrușciov a dus o politică distructivă, niciodată lumea nu s-a aflat mai aproape de posibilitatea declanșării unui război nuclear decât în timpul Crizei rachetelor cubaneze (1962). S-a ajuns la incidente armate la frontiera cu China. În cele din urmă reformele și tensiunea în relațiile intrnaționale au condus la înlăturarea lui N.Hrușciov de la putere în 1964.
Următorul conducător a URSS a fost Leonid Brejnev care a fost adeptul unei politici mai cumpănite, atât pe plan intern cât și pe plan extern. În popor această perioadă a fost denumită – „stagnarea”. URSS a avut o creștere economică stabilă, dar mai mică decât anterior, au fost cumpărate numeroase licențe străine, s-au descoperit uriașele rezerve de petrol și gaze naturale din Siberia de Vest, statul devine un mare exportator de combustibil. Pe plan internațional s-a pus pentru prima dată problema neproliferării armelor nucleare, negocierile în acest sens având loc la Helsinki în 1969, ca urmare a acestora au fost semnate tratatele SALT-I (1972) și SALT-II (1979). În 1975 prin Tratatul de la Helsinki este creată OSCE.
În 1979 URSS decide să trimită trupele în Afganistan. Această decizie a avut îndelungate și grave consecințe sociale pe plan intern, pierderi mari economice și înrăutățirea relațiilor internaționale.
Pe 10 noiembrie 1982 L.Brejnev a decedat, perioada de stabilitate a URSS s-a sfârșit. La cârma țării l-a urmat I.Andropov, acesta a dus o luptă acerbă cu corupția în structurile de stat și a încercat să accelereze dezvoltarea economică a țării. Amplele reforme preconizate însă nu s-au înfăptuit, I.Andropov au decedat la scurt timp, pe 9 februarie 1984. La urmat la conducere Konstantin Cernenko, care decedează pe 10 martie 1985, fără a realiza mare lucru.
Mihail Gorbaciov a fost ultimul conducător al URSS. Conștientizând situația socio-economică dificilă în care se afla țara M.Gorbaciov a început realizarea reformelor economice, acestea fiind cunoscute sub denumirea generică – „perestroika”. Printre măsurile de ordin economic adoptate a fost și campania de luptă contra alcoolismului, care contrar așteptărilor a fost un colosal eșec, pierderile sumare a bugetului unional datorat acestei reforme ridicându-se la uriașa cifră de 100 miliarde de ruble. Chiar și în condițiile eșecului majorității reformelor sale economice M.Gorbaciov a mers mai departe, în 1988 el proclamă ca politică oficială – „glasnosti” (o serie de reforme politice, ce prevedeau libera circulație, înlăturarea cenzurii, libertatea presei și încetarea represiunilor politice).
Deși reformele erau vital necesare pentru buna funcționare a URSS, totuși momentul realizării acestora a fost ales unul foarte prost. Pe 26 aprilie 1986 are loc explozia celui de-al patrulea reactor nuclear de la Cernobîl, continua Războiul din Afganistan , trupele sovietice fiind retrase abia în 1989, în decembrie 1988 asupra URSS se abate încă o catastrofă – cutremurul din Spitak, în țară se resimțea lipsa de alimente și alte produse de primă necesitate.
Statul se confrunta cu o criză acută în toate domeniile, crescuse datoria de stat. Toate aceste probleme nu putea să nu afecteze omul de rând, s-au intensificat tendințele separatiste iar pe alocuri chiar au reapărut conflictele interetnice. Pentru prima dată populația a pierdut încrederea în propria conducere. URSS începe să se destrame, în toate republicile unionale apar mișcări de secesiune, sunt proclamate diverse discursuri anti-sovietice. La început armata a reușit să țină situația sub control, dar aceasta nu a durat mult și în cele din urmă dezmembrarea a început să se producă în fapt.
Printre ultimele tentative de a salva URSS a fost referendumul unional la care s-a pus în dezbatere problema reformării uniunii sau desființării acesteia și creării Uniunii Statelor Independente. Referendumul a fost boicotat de Statele Baltice, Moldova, Georgia și Armenia, în aceste state referendumul s-a realizat doar în rândul, militarior și în unele unități administrativ-teritoriale care s-au opus deciziilor luate la nivel republican. Marea majoritate a populației s-a pronunțat în favoarea reformării și păstrării URSS.
1.2.Deztrămarea URSS
Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, ca subiect al dreptului politic internațional și realitate geopolitică, și-a încetat existența. Acest fapt a fost constatat în documentul care are a intrat în istorie sub denumirea de „Acordul de la Belovej”. Acum 20 de ani, pe 8 decembrie 1991, în Belarus, la reședința Visculi, el a fost semnat de liderii a trei republice slave: Boris Elțîn (Rusia), Leonid Kravciuk (Ucraina) și Stanislav Șușkevici (Belarus). Tot în acest document s-a prevăzut crearea Comunității Statelor Independente (CSI). Pentru locuitorii fostelor state sovietice și pentru observatorii străini, dispariția de pe harta lumii a marii puteri a fost o surpriză. Cauzele destrămării sale continuă până în prezent să stârnească controverse. Punctul de referință al destrămării este considerat de istorici a fi 12 iunie 1990, când Congresul Deputaților Populari a adoptat Declarația privind Suveranitatea Federației Ruse. Apoi, în decurs de un an, a avut loc așa-numita paradă a suveranității republicilor din uniune. Pe 17 martie 1991 s-a desfășurat primul și singurul referendum popular din istoria URSS. Cetățenilor din republicile unionale li s-a propus să-și exprime opinia cu privire la păstrarea statului unional „într-o formă actualizată”. Și deși șase țări din URSS nu au vrut să participe la referendum, peste 70% din cetățenii celorlalte nouă țări au votat pentru menținerea URSS. La 19 august 1991, politicieii din anturajul lui Gorbaciov au declarant Comitetului de Stat pentru Situații de Urgență. Ei au cerut președintelui inițierea în țară a stării de urgență sau predarea temporară a puterii vicepreședintelui Ghennadi Ianaev. Aceasta a fost a doua etapă a destrămării URSS, „Comitetul de Stat pentru Situații de Urgență reprezintă într-adevăr unul dintre cele mai neobisnuite evenimente din istoria Rusiei. Oamenii au încercat să salveze URSS. Însă de fapt au condus la destrămarea sa”. Înfrângerea puciului a dus în realitate la destrămarea puterii centrale a URSS. În decurs de o lună după puci și-au declarant independența toți liderii republicilor sovietice. În cele din urmă, rezultatele referendumului popular de păstrare a Uniunii au fost „șterse” de părăsirea de către Gorbaciov a postului de președinte al URSS. De rezultatele referendumului nu s-a ținut cont, acesta având un caracter pur consultativ. Pe 19 august 1991 are loc la Moscova Puciul din august, ultima tentativă a comuniștilor radicali și comandamentului militar superior de a păstra în stare intactă URSS, aceasta însă nu le reușește, către 21 septembrie toate unitățile militare care se aflau pe străzile capitalei sovietice au trecut de partea protestatarilor. Tentativa de lovitură de stat a eșuat. Republicile unionale și-au declarat independența independența, ieșind din componența URSS în următoarea ordine:
1. Lituania – 11 martie 1990;
2. Georgia – 9 aprilie 1991;
3. Estonia – 20 august 1991;
4. Letonia – 21 august 1991;
5. Ucraina – 24 august 1991;
6. Belarus – 25 august 1991;
7. Moldova – 27 august 1991;
8. Azerbaidjan – 30 august 1991;
9. Uzbekistan – 31 august 1991;
10. Kirgistan – 31 august 1991;
11. Tadjikistan – 9 septembrie 1991;
12. Armenia – 21 septembrie 1991;
13. Turkmenistan – 24 octombrie 1991;
14. Federația Rusă – 12 decembrie 1991;
15. Kazahstan – 16 decembrie 1991.
Strict vorbind, pe baza votului popular, el n-a avut dreptul să-și părăsească postul în decembrie. Din punct de vedere juridic, hotărârea referendumului a fost mai importantă decât acordul încheiat de cei trei lideri de state în Pădurea Belovej.
La 25 decembrie, președintele sovietic Mihail Gorbaciov demisionează și drapelul roșu cu secera si ciocanul este retirat de la Kremlin. Astfel se termină imperiul comunist care a avut un rol mare in victoria asupra naziștilor si a trimis primul om în spatiu dar ai cărui lideri au suprimat fară milă milioane de concetățeni.
Acesta este, de asemenea, sfîrșitul Razboiului Rece și al unei lumi bipolare, care face din Statele Unite singura superputere mondială. Cele mai multe dintre cele 15 republici sovietice devin independente pentru prima dată in istorie si se luptă cu provocarea de a-și crea o identitate nașională și o economie solidă, obiective pe care multe dintre ele nu le-au atins nici in prezent.
Integrarea uriașului spațiu euroasiatic la început în Imperiul Rus, apoi în URSS a durat peste 500 de ani. Dezintegrarea marii puteri a durat mai puțin de doi ani.
Capitolul II
2.Mișcările separatiste în noi formate URSS
2.1.Suveranitatea statului
Statul suveran ocupă o poziție dominantă între subiectele de drept internațional public și aceasta, pentru că, mult timp a reprezentat unicul subiect al acestui drept și este singurul care posedă capacitatea de a-și asuma totalitatea drepturilor și obligațiilor cu caracter internațional.
Calitatea de subiect de drept a statului deriva din suveranitatea sa, independent de faptul că, celelalte state le recunosc sau nu această calitate. Suveranitatea este cea care conferă statului personalitate juridică internașională,adică aptitudinea de a acționa în cadru comunității internaționale, prin exercitarea drepturilor și asumarea de obligații. Suveranitatea este un „atribut al puterii de stat”. În virtutea atributului de suveranitate, statul își exercităautoritatea pe două planuri: pe plan intern,el are dreptul de a exercita puterea asupra cetățenilor săi, precum și asupra tuturor persoanelor aflate pe teritoriul și sub jurisdicția sa, adoptînd legi și aplicînd sancțiuni în cazul nerespectării lor, iar pe plan extern, are dreptul de a reprezenta și a o angaja în raporturi cu alte națiuni.
În doctrina internațională prevalează punctul de vedere potrivit căruia pentru ca o entitate să aibă personalitate juridică de tip statal este necesară intrunirea a patru elemente:
a) existența unui teritoriu determinat;
b) o populație permanentă;
c) un guvern, relative stabil;
d) apacitatea de a intra în relații cu alte state.
Principiul efectivității presupune existența primelor trei factori în următoarea corelație : orice subiect al comunității internaționale avînd personalitate juridică de tip statal trebuie să aibă o autoritate guvernamentală independentă care să dispună de atributele puterii pe un anumit teritoriu și asupra unei populații stabilite, organizată în acest teritoriu. Important de menționat că aceasta nu exclude cooperarea între state. Mai mult de atît, în prezent evoluția dreptului internațional este marcată nu doar prin lărgirea domeniului de competență a statelor, ce intervin tot mai mult în reglementarea unor ramuri care în mod obișnuit erau abandonate în seama inițiativei private, ci și prin modificarea concepției generale cu privire la rolul statelor. Tocmai pentru acest caz, unul dintre factorii importanți ce localizează suveranitatea statelor reprezintă nevoia de neînlocuit de a colabora între ele într-un număr crescînd de domenii pentru soluționarea unor probleme majore.
2.2 Principiul nerecurgerii la forță și la amenințarea cu forța
De la sfîrșitul secolului XIX, dreptul international a cunoscut tendința de a micșora și a recurge la război în relațiile între state. Tratatele international încheiate la Conferința păcii de la Haga din 1899 și 1907 dezvoltau mijloacele de reglementare pașnică a diferendelor, cu obiectivul proclamat de a “preveni cît mai mult posibil folosirea forței în relațiile dintre state”
Potrivit acestui principiu, statele sunt obligate de a se reține de la utilizarea forța, atît direct cît și indirectă, fiind interzisă orice ocupație militară a teritoriului unui stat, ca și cîștigarea unui teritoriu prin forța armată. Folosirea forței sau amenințării cu forța pentru rezolvarea diferendelor teritoriale și a problemelor de frontier, ca și a oricăror probleme international este frormal interzisă, iar statele trebuie să se abțină de la replesalii care implică folosirea forței.
Totodată, este interzis încurajarea și organizarea de acte de război civil sau acte de terorism pe teritoiul altui stat, susținerea unor asemenea acte de participare la ele, organizate în vederea comiterii unor asemenea acte, daca acestea ar implica folosirea forței sau amenințarea cu forța. Războiul de agresiune este considerat crimă împotriva păcii, iar statele au obligația de a se abține de la orice propagandă în favoarea unui război de agresiune.
Cazurile în care este legitimă folosirea forței în raporturile internaționale sunt stabilite restrictiv de dreptul internașional. Astfel, potrivit Cartei ONU, statele au dreptul de a recurge la forța armată în exercitarea dreptului lor la autoapărare individuală sau colectivă împotriva unuei agresiuni sau atac armat, recurgerea la forța armată în exercitarea dreptului la autoapărare trebuind să fie proporțională cu atacul și să fie necesară pentru a sili pe dușman să se retragă25. Rezultă totodată că în dreptul internațional nu este permis ceea ce în practică și în doctrină s-a numit “ atacul preventiv” , îndreptat împotriva unei posibile agresiuni sau a unei amenințări.
Recurgerea la dreptul de autoapărare rămîne subordonată deciziei Consiliului de Securitate, căruia trebuie să-i fie adusă la cunoștință imediat și care poate să procedeze oricînd cum consideră necesar pentru restabilirea sau menținerea păcii și securității internaționale. Nu este permisă, de asemenea, folosirea forței, invocînd dreptul de autoapărare, împotriva așa zisei „agresiuni indirecte” , sau pentru protecția propriilor cetățeni în alte țări. Nu poate fi acceptată ca motiv pentru a pune în aplicare dreptul la autoapărare nici în starea de necesitate. În caz de agresiune, de încălacare a păcii sau amenințare a păcii recurgerea la forțele armate ale ONU, Consiliul de Securitate poate să decidă autorizarea unui stat sau a uni grup de state să folosească forța armată contra agresorului, ori măsuri de constrîngere precum întreruperea parțială a relațiilor economice, a comunicațiilor pe căile ferate, pe mare, în aer, ca și a celor poștale, telegrafice și radio, ca și ruperea relațiilor diplomatice. Prin mai multe documente după adoptarea Cartei s-a identificat că un alt mod de folosire legitimă a forței este folosirea armetei de către un popor în exercitarea dreptului sau la autodeterminare, caz în care poporul respectiv este îndreptățit să primească ajutor, inclusiv armat, din partea statelor. Întrucît popoarele au dreptul la independență, în virtutea dreptului lor de a dispune de ele însele, pe parcurs s-a admis de dreptul internațional că recurgerea la forță contra mișcărilor de eliberare națională este ilicită. S-a cerut statelor să influiențeze la terminarea acțiunilor armate și a oricărei măsuri de represiune contra popoarelor care-și exercită dreptul de a accede la independență completă.
Există cazuri în care folosirea forței are loc cu acordul sau consimțămîntul statului pe teritoriul căruia se petrece o astfel de manifestare. Dreptul la autoapărare colectivă nu poate fi exercitat însă decît la cererea sau rugămintea statului care se consideră victimă a unui atac armat. Mai multe probleme ridică acțiunea armată la cererea unui stat în caz de conflict armat intern. Dacă folosirea forței armate se bazează pe cererea liber sonsimțită a statului care se află în asemena situație, provenind de la guvernul legal al acestuia, aceasta este considerată de regulă legitimă.
Un stat nu ar putea însă să fie de acord la o agresiune armată care ar pune în cauză integritatea sa teritorială sau independența sa politică, ori care ar nega poporului său exercitarea dreptului de a decide de propria soartă. Un asemenea acord ar fi contrar unor norme imperative și, deci, nul. Nu a fost recunoscută ca fiind legitimă nici intervenția armată la cererea opozitției.
În legătură cu nerecurgerea la forță și la amenințarea cu forța, oproblemă importantă care s-a pus discuției a fost și problema definirii agresiunii. O primă definiție a agresiunii, enunțată printr-un document internațional, poate fi întîlnită în Convențiile de la Londra din 3 și 4 iulie 1933, semnate de fosta URSS, Afganistan, Turcia, România și alte țări est europene. În cadru ONU agresiunea a fost definită: invazia asupra teritoriul altui stat, acuparea acestuia, bombardarea teritoriului sau a forțelor unui stat, folosirea forțelor armate ale unui stat aflate pe teritoriul altui stat, blocarea porturilor sau coastelor unui stat, atacarea forțelor unui stat, forțe neregulamentare sau mercenari care să comita acte acte de forță armate sau chiar terorism. Agresiunea este forma cea mai gravă și mai periculoasă a folosirii forței armate.
3.2.1C.S.I. – interfața U.R.S.S. sau noul instrument geopolitic al Rusiei
Sfârșitul Războiului Rece a fost evidențiat de două evenimente geopolitice majore, care contrastează prin modul de desfășurare: unul înfăptuit cu repeziciune, așteptând doar momentul prielnic; astfel, divizarea Germaniei s-a încheiat. Celălalt a mai întârziat, parcă amânându-și deznodământul, fără a reuși să evite prăbușirea finală; o prăbușire simultană a sistemului politic și economic, însoțită de temeri și derută, de o delegitimare a statului, de o pierdere a încrederii și speranței. In felul acesta, un imperiu care fusese construit cu metodă timp de trei sute de ani și a cărui ultimă denumire a fost Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste,ultimul imperiu, de fapt, a dispărut.
O transformare a făcut ca harta Eurasiei, așa cum ea a fost cunoscută de multe decenii, să se modifice complet. Un moștenitor legal al fostului imperiu există: Rusia. Judecând după mărimea Federației Ruse, s-ar spune că transformarea nu este atât de accentuată. Rusia cuprinde aproximativ 75% din suprafața fostului teritoriu sovietic și 60% din potențialul economic. Aici trăiește peste jumătate din populația fostei URSS. Rusia deține cea mai mare parte a armamentului sovietic, în special nuclear, cea mai mare parte a bogățiilor naturale ale defunctei uniuni și se întinde de la Marea Neagră la Oceanul Pacific 28.
Destrămarea fostului marelui imperiu poate fi numită, un adevărat cutremur politic. Ea a schimbat contururile statale în regiune și pune Rusia într-o poziție cu totul a parte, având nevoie ca peste noapte să-și revadă preponderețele. Am în vedere nu numai schimbarea ansamblului propriu-zis. S-a schimbat pur și simplu contextul geopolitic în care era pusă Rusia, ceea ce ne obligă să vedem în alți termeni, într-o altă viziune, evoluția sa.
Modificarea internă a Rusiei este procesul cu cele mai mari înțelesuri geopolitice. In toate țările din Europa Centrală și de Est tranziția este un proces dureros. Pe continentul rusesc ea îmbracă o altă complexitate, cere alt preț.. Rusia a reprezentat rădăcina principală a unui imperiu, iar seducția imperială continuă să fie puternică. Rusia a constituit forța principală a unei structuri statale întinse pe o mare suprafață a continentului eurasiatic.
Ea a fost sedusă de întindere, fără a fi preocupată cum se cuvine de propria dezvoltare, mereu subsumată expansiunii. Tocmai întinderea, corelată cu o mare diversitate etnică, reprezintă sfidarea. Evoluția istorică a statului rus a consacrat un mod tradițional, o abordare de tip clasic a dezvoltării, care a avut în vedere cu preponderență factori de ordin cantitativ. Acum Rusia este somată de istorie să se desprindă de propriul ei model de dezvoltare, în care prioritățile au fost reprezentate de semne emblematice ale extensivului: mărime, dimensiune, suprafață, să se întoarcă asupra ei înseși, să-și revadă cadența cu cea a lumii de azi. De aceea, nu este exagerat să spunem că, în prezent, pe teritoriul rus luptă mai multe Rusii, simbolizând modele, strategii și valori deosebite.
Rusia poate fi, deci, privită ca un adevărat poligon de antrenamente pentru principalele teorii ale geopoliticii, ca un laborator unde ele sunt testate. Din perspectivă geopolitică, Rusia reprezintă un teritoriu extrem de instructiv, fascinant chiar.
Evoluând potrivit unor precepte clasice, în care întinderea a reprezentat aproape o obsesie, fiind țara unde niciodată evoluțiile nu au fost încheiate, Rusia este mai puțin pregătită pentru a face față noilor modele de dezvoltare. Ceea ce reprezentau până ieri atuuri pot fi privite, în noul context, ca dezavantaje, poate chiar elemente constitutive ale unei poveri istorice. Faptul că astăzi Rusia are o armată numeroasă și puternică, dar foarte costisitoare, este un atu sau un dezavantaj? Dar mărimea teritoriului? Țară care a întemeiat și simbolizat socialismul, țară în care această orânduire și-a găsit elemente de sprijin într-o întreagă evoluție istorică (conducerea de tip autoritar, supraevaluarea rolului unui stat centralizat), moștenitoare a unei evoluții niciodată încheiate, Rusia este confruntată dintr-o dată cu o sumedenie de sfidări, cea mai importantă fiind reconstrucția internă. Este un proces care are loc sub o teribilă presiune istorică, psihologică, socială, conferind acestei țări rolul de laborator al unui nou experiment istoric.
3.2.2.Vectorii de expansiune ai Rusiei
Există în istoria Rusiei mai multe direcții de înaintare, fiecare concentrând anumite priorități în expansiunea sa teritorială. O asemenea direcție a fost reprezentată de expansiunea spre nord, marcată de cucerirea Novgorodului, apoi a țărilor baltice și chiar a unor teritorii subarctice. In felul acesta, primul istm, cel dintre zona arctică și Marea Baltică, a fost atins. Ocuparea acestei poziții a creat condițiile unei adevărate reorientări geopolitice a Rusiei, inaugurată sub conducerea lui Petru I. Ea se concretizează mai întâi în mutarea capitalei de la Moscova la Sankt Petersburg, în primii ani ai secolului al XVIII-lea.
De ce spunem că această mișcare are conotații geopolitice? Locul pe care se va ridica Petersburgul era situat pe malul mării, chiar în estuarul Nevei, la 600 de kilometri distanță de Moscova. Valoarea lui consta în deschiderea pe care o asigura, în poziția avantajoasă pe care o oferea pentru comerț. Alegerea unei asemenea poziții releva limpede voința de a deschide Rusia pentru comerț, de a-i gândi altfel viitorul, legat de Europa, în strânsă legătură cu evoluția acesteia. Petru I a înțeles foarte bine acest lucru – și judecata sa este cu atât mai valoroasă cu cât ea s-a petrecut în zorii epocii moderne, când orice întârziere în cuplarea Rusiei la evoluția Europei ar fi fost foarte costisitoare. Faptul că viitoarea capitală a fost ridicată pe un loc gol, practic pe o mlaștină nelocuită, și că noua metropolă a fost construită în stil neoclasic, fără vreo legătură semnificativă cu tradiția arhitecturală a Rusiei, arată cât de hotărât a fost Petru cel Mare să deschidă Rusia către Europa, să prefigureze o nouă traiectorie strategică pentru evoluția țării sale.
Petersburgul a apărut de la început ca o umbră a Moscovei. Petersburgul era așezat la margine, pe malul mării. Moscova era simbolul unei puteri exclusiv continentale, Petersburgul simboliza dimensiunea maritimă a acestei puteri; Moscova era tradiționalistă și teocratică, Peters-burgul, modern și secularizat. S-a spus despre Petru că a fost „un rus germanizat"; așa cum despre Ecaterina II s-a afirmat, dimpotrivă, că a fost „o nemțoaică rusificată". Cert este că modernizarea Rusiei s-a declanșat în această perioadă și, după numai un secol, armatele rusești vor ajunge la Paris. Într-un secol Rusia devine putere europeană în sensul deplin al termenului. De acum, nimic important nu se va mai decide în Europa fără cuvântul, fără participarea, într-un fel sau altul, a Rusiei. Iată semnificația unei mișcări strategice inițiate la timp. Nu este vorba atât despre mutarea capitalei, cât despre semnificația ei, despre voința pe care o exprimă, despre procesele pe care le reclamă. Cum remarca și Geoffrey Parker, timp de mai bine de două secole, pe parcursul cărora Petersburgul a fost capitală, conceptul de Rossiiskaia Imperiia a triumfat asupra celui de russki (ceea ce însemna că era mai importantă apartenența la imperiul rus decât calitatea de etnic rus).
Ar fi de folos să amintesc, momentul în care a avut loc revenirea capitalei la Moscova: imediat după încheierea Primului Război Mondial și după victoria Revoluției din Octombrie. A început o nouă perioadă în istoria Rusiei, o perioadă de izolare a țării de procesele europene. Iar mutarea capitalei în interiorul țării exprima acest nou timp, cu noi valori și cu noi orientări politice și culturale.
A doua direcție de expansiune a Moscovei a fost către sud-vest. Ea s-a confruntat cu statul polono-lituanian, pe care l-a învins, apoi cu cazacii din bazinul inferior al Niprului, iar la 1654 Ucraina, până atunci ocupată în mare parte de Polonia, se alătură Rusiei. La sfârșitul secolului al XVIII-lea Rusia participă la cele trei împărțiri succesive ale Poloniei (1772, 1792, 1795) și ocupă după ultima împărțire, când Polonia dispare ca stat, o bună parte a teritoriului acesteia, care nu-i va mai reveni Poloniei decât în 1918. Am dori să insistăm puțin asupra acestor momente dureroase din istoria Poloniei, pentru că ele pun în lumină rolul Rusiei de actor principal și de beneficiar privilegiat al acțiunii, chiar dacă la procesul de împărțire au participat și alte state.
Prima împărțire, din iarna lui 1772-1773, prevedea ca Prusia să ia Pomerania, iar Rusia și Danemarca să împartă partea suedeză a Poloniei. Practic, ea nu a fost dusă până la capăt, datorită reizbucnirii războiului cu turcii. Cea de-a doua, din 1792, a avut loc numai între Rusia și Prusia.
La cea de-a treia împărțire, care a însemnat, de fapt, ștergerea statului polonez de pe hartă, a participat și Austria. Nu a contat datoria istorică a Austriei: atunci când turcii se aflau sub zidurile Vienei împresurate (la 1529), când soarta Imperiului Habsburgic era dramatică, intervenția Poloniei a salvat Viena. Peste nici două secole, Austria participă la desființarea statului polonez. Aceste răsturnări de istorie sunt extrem de instructive. Ele ne arată cât de prudente trebuie să fie statele, pentru că în viața internațională nu acționează decât interesele și puterea proprie pe care o are fiecare țară. La 1610, de pildă, Polonia, aflată la apogeul afirmării sale, învinge Rusia și chiar pătrunde în Moscova. „Fiul regelui polonez a fost ales țar, creându-se chiar posibilitatea unei viitoare uniuni a celor două coroane." O mișcare națională rusească a forțat retragerea polonezilor, pentru ca la 1613 să fie ales primul țar din dinastia Romanovilor. După nici două secole, Polonia urma să fie împărțită de trei ori de către cei pe care, iată, îi învinsese.
Concomitent, Rusia atinge coasta de nord a Mării de Azov, iar pe malul Mării Negre dezvoltă portul Odessa și baza navală Sevastopol. În 1812, ocupă Basarabia, ajungând la Prut. Astfel, Rusia controlează în întregimeistmul care leagă Marea Baltică de Marea Neagră.
Ultima direcția de expansiune a Rusiei este istmul dintre Marea Neagră și Marea Caspică. Caucazul s-a dovedit mult mai greu de ocupat. Zonă preponderent muntoasă, locuită de popoare diferite ca structură etnică și credință religioasă, Caucazul a opus o rezistență puternică și de-abia în secolul al XlX-lea Rusia și-a instalat controlul asupra regiunii.
Cum spuneam, ocuparea acestor istmuri a reprezentat un obiectiv strategic al politicii externe rusești, el fiind motivat prin posibilitățile de apărare în fața diferitelor primejdii externe. Totuși, de câte ori a avut posibilitatea, Rusia a depășit aceste amplasamente. De pildă, atunci când Polonia a fost împărțită, Rusia a ocupat o parte din teritoriul acestei țări, care trecea cu mult de istmul baltico-pontic. De asemenea, după cucerirea Caucazului, Rusia a trecut la ocuparea Transcaucazului, care, de asemenea, depășea istmul pontico-caspic. Toate acestea ilustrează faptul că obiectivul de care am amintit avea mai mult un rol de justificare a expansiunii și cuceririlor teritoriale în fața puterilor străine.
Am arătat mai sus că expansiunea teritorială a Rusiei a fost ușurată de existența unor mari râuri care traversau ținuturi întinse, fără mari variații de relief. Toți cei care s-au ocupat de istoria Rusiei relevă importanța acestui element geografic favorizant. Numai că, înaintând pe cursul acestor ape curgătoare, Rusia a ajuns în cele din urmă să domine sau să încerce să domine mările în care aceste râuri sau fluvii se vărsau. Rușii au înaintat pe Volga și au ajuns să controleze Marea Caspică. Au înaintat pe Don și au inclus Marea de Azov în propriul teritoriu. Au înaintat pe Nipru și Nistru și au ocupat foarte importante poziții la Marea Neagră. Au înaintat pe Neva sau Dvina și au ajuns să considere la un moment dat Marea Baltică drept o mare interioară.
Expansiunea Rusiei a avut, neîndoielnic, motive strategice, dar a fost alimentată și de tentația expansiunii în sine, a unei adevărate mistici a cuceririi teritoriale, care nu mai era neapărat preocupată de fundamentarea acțiunilor de cucerire propriu-zise și, în orice caz, nu mai evalua și șansele de împlinire a scopului. Ca întotdeauna când apar asemenea tentații, măsura dispare, iar visul exercită o seducție căreia greu i se poate face față. Iată cum i se adresa Ecaterina II unuia dintre secretarii săi: „Dacă aș putea trăi două sute de ani, întreaga Europă ar ajunge sub dominație rusească. Până atunci i-aș da afară pe turci din Europa, le-aș da o lecție chinezilor și aș stabili relații comerciale cu India." John LeDonne încearcă să introducă o nuanță care să mai atenueze din visurile de cucerire ale Ecaterinei. Prin „întreaga Europă" ea ar fi înțeles „Europa germanică", mai precis Europa continentală. Motivația era una geopolitică avant la lettre, unificarea Heartland-ului, de la Elba până în Manciuria.
3.3.2.Relațiile cu țările desprinse de URSS
Țările nerusești care au fost parte a Uniunii Sovietice erau numite ca străinătate apropiată de Rusia. Mai apropape de zilele noastre, liderii politici ruși au denumit cele 15 republici apărute după sunt numite în mod colectiv "spațiul postsovietic", Rusia manifestându-și în acest fel interesul special pentru zonă. În tările așa-numitei străinătăți apropiate a rămas o foarte importantă minoritate rusă, această problemă fiind tratată diferit în fiecare țară în parte. Astefel, în țări vecine cu Rusia, așa cum sunt Ucraina sau Kazahstan, reprezentanții minorității ruse au cerut în unele cazuri alipirea teritoriilor locuite de ei la patria mamă. Intervenția activă a Rusiei în apărarea minorității naționale ruse nu este privită cu ochi buni în țările în care acești minoritari trăiesc. Mai mult, țarile baltice (Estonia, Lituania și Letonia), și-au exprimat în mod cât se poate de clar dorința de a se afla în afara oricărei zone de influență pretinsă de Rusia, așa cum a demonstrat atât aderarea la NATO cât și de admiterea în Uniunea Europeană în 2004.
Între Rusia, Belarus și Ucraina există strânse legături etnice, istorice și cultural. Cel puțin din punctul de vedere al Rusiei, cetățenii celor trei țări au fost tratați ca un singur grup etnic, numindu-i pe rușii ca "ruși mari", belarușii ca "ruși albi", iar pe ucrainieni ca "ruși mici". Pe de altă parte, trebuie spus că puțini ucrainieni acceptă statutul de "frați mai mici" ai rușilor, iar eforturile Rusiei de a se amesteca în politica internă a țării, așa cum a fost sprijinul acordat de Vladimir Putin unuia dintre candidații la alegerile prezidențiale de laKiev, sunt privite cu o deosebită rezervă.
Rusia a jucat un rol important în negocierea unor conflicte internaționale, fiind implicată în mod deosebit în eforturile pentru reglementarea procesului de pace din Kosovo. Rusia este cosponsor al procesuilui de pace din Orientul Mijlociu și sprijină activ eforturile ONU în Golful Persic, Cambodgia, Angola, fosta Iugoslavie și Haiti. Rusia este membru fondator al Grupului de Contact și, (de la Summitul de la Denver din 1997), este membru al G8. În noiembrie 1988, Rusia a devenit membră a APEC.
Rusia a contribuit cu trupe la forța de stabilizare (condusă de NATO) din Bosnia și și-a afirmat public ,Tadjikistan, Georgia, Republica Moldova și Kîrgîstan. Sprijinul pentru respectare a dreptului internațional și a principiilor OSCE.
Rusia a acceptat implicarea ONU sau OSCE în zonele de conflict din țările vecine, inclusiv prin plasarea de observatori în Georgia, Republica Moldova, Tadjikistan și Nagorno-Karabah.
Rusia încearcă să întărească legăturile de securitate și apărare cu unele state membre CSI, sau să-și păstreze influența în zonă, păstrând baze militare în Armeniasau pacificatori în Republica Moldova, Georgia, Crimeea, Kîrgîstan. Acești pacificatori au fost amplasați cu scopul de a menține pace între fostele țări URSS și zonelor separatiste create de Rusia în urma desprinderii acestora.
3.4.2.Conflictele armate în noi formate URSS
Orice conflict care are loc în cadrul unei structuri sociale este descrisă în moduri diferite. Și fosta Uniune Sovietică, precum și țările post-sovietice au fost extrem de diferite în etnie. Potrivit unor fosta Uniune Sovietică vizor trait aproximativ 150 de grupuri etnice. Aspect nerusești a format un pic mai mult de jumătate din populația URSS. Toate aceste popoare au fost adunate într-un singur stat, cu toate consecințele includere geografic, cultural, economic și religios al acestui – soi fără precedent. Astfel, cercetatorii sunt de acord țările post-sovietice au experimentat mai multe tipuri diferite de conflicte etnice, multe dintre ele cu radacini istorice adanci. Din acest punct de vedere, se pare că greșit să presupunem că toți problemă națională post-sovietic, unele implicând aceleași consecințe și căi de atac.
O astfel de diversitate de dispute etnice și a cauzelor acestora sunt reprezentate în diferite tipuri de conflicte etnice. . Unul dintre tipologiile, aproape o chestiune de curs, pe baza identificarea naționalismului în «Matrioska" unități etno-teritoriale, care reflectă ierarhia fostei Uniuni Sovietice Potrivit ei, pot fi identificate mai multe domenii-cheie ale conflictelor etnice din URSS:
– Relațiile dintre guvern și Uniunea Centrală a Republicilor Sovietice;
– Relația dintre republicile sovietice;
– Raportul dintre Guvernul autonomiilor etno-teritoriale ale Uniunii și a Republicii Federale și entitățile autonome ca republica20;
– De stat și problemele minorităților etnice care au avut nici o formare teritorialas etno
– Probleme de stat și etnice adresat.
Ca urmare, după prăbușirea URSS conflictelor pot fi dezvoltate și a propus o tipologie pentru alte conflicte etnice din CSI
(CIS):
– Conflicte teritoriale asociate cu reunificarea anumitor grupuri etnice;
– Conflicte cu dorința de a minorităților etnice pretinde dreptul la autodeterminare prin înființarea unui stat independent;
– Reabilitarea a drepturilor teritoriale ale grupurilor etnice care au fost deportați cu forța;
– Conflicte care decurg din modificările teritoriale arbitrare realizate în perioada sovietică;
– Conflicte legate de interesele materiale ale elitelor conducătoare;
– Conflicte legate de factori istorici pretratate cu tradiții martiale
lung pentru eliberare națională;
– Conflicte cauzate de această "popoare deportate" în celelalte republici;
– Conflicte legate de discriminare real sau imaginar împotriva populației rus de state post-sovietice;
– Litigii lingvistice care se îmbracă nemulțumirile și revendicările etno-politic la statut special a grupurilor etnice.
Unii experți consideră că apariția și escaladarea conflictelor etnice, de fapt, rezultatele procesului național autodeterminare a "perestroicai" și își propune să acorde prioritate drepturilor colective ale grupurilor etnice împotriva drepturilor omului. Principalii factori asociate cu conflictul nu are niciun apărut după prăbușirea structurilor de stat vechi, la toate nivelurile, confruntarea dintre elitele centrale și regionale lupta între elitele etnice funcții importante în termeni de putere, conflicte între comunist și forțele naționaliste și neo-comunist, mascare și conservarea regimurilor comuniste, ca suveranitatea de stat (dacă Asia Centrală), consolidarea forțelor politice pro imperiale și lipsa de strategie politică în toate părțile implicate în conflict.
Au fost identificate și principalele tipuri de conflicte etnice care au avut loc pe teritoriul fostelor republici sovietice:
– Noii elite politice ca națiune titular, precum și a drepturilor minorităților, obiectivele lor au fost îndreptate nemulțumirea publică față de alte grupuri etnice, ceea ce le face responsabil pentru problemele;
– Conflictele dintre național și titularul minorității vorbitoare de limbă rusă, care nu a putut sau nu a vrut să îndeplinească noile realități impuse limba majorității;
– Consecințele deportarea popoarelor din perioada comunistă, sau conflictele asupra unor bunuri sau se întorc la casele lor;
– Lupta între elitele politice ale noi și vechi elite care nu doresc să-și piardă influența economică și politică în republicile;
– Conflicte politice peste revendicările de expansiune administrativ-teritorială a statutului etnic, care deține;
– Conflictele apar din cauza teritoriilor disputate istoric.
b) să definească un set de cauze care duc la conflicte etnice
Prăbușirea regimului autoritar a fost posibilă după conflict "capac cazan internaționalist", a fost construit pe site-ul vechi și nemulțumirile etnice și obidele greu conservate în această perioadă au aruncat vigoare.
Unii experți consideră că instituționalizarea compoziției etnice diverse și multi-etnic a unui sistem constituțional de unități etno-teritoriale ale URSS, relația dintre etnicitate și teritorialității, ierarhia de istorie socio-politic și cultural al represiune și grupuri etnice și alte moșteniri nerezolvate ale coșurilor perioadei sovietice delimitare mai precisă a granițelor, în special între conflictul socio-politic și țările post-sovietice cu factor etnic. Dar orice confruntare deschisă cu substratul etnic are o caracteristică definitorie care duce aproape inevitabil spre o transformare a conflictelor etnice. Teoria socială nu explică pe deplin acest fenomen. În științe politice, asistență poate veni pentru a explica politica mobilizare a elitelor etnice și rolul fundamental pe care îl joacă elitele etnice din aceste procese. Mecanisme socio-psihologice joacă un rol important în înțelegerea declanșarea conflictelor etnice. Teoria de psihologie socială și politică, potrivit unor cercetatori, ar putea explica mobilizarea maselor, intensitatea emoțională a părților în conflict, puterea de dorinta sau un alt grup etnic pentru a atinge independența și atașamentul față de violențele etnice militant. Percepția irațională de grup pericol, prejudecățile etnice comun colectiv și lamentări și "nedreptate istorica" oferă oportunități de a mobiliza pentru a face o persoană pentru orice acțiune în numele poporului său. Raportul dintre interpretări sociale, psihologice și întrebarea legitimitatea politică pot fi găsite în grup. Această întrebare, la rândul său, este strâns legată de aspirațiile grupului etnic pentru a construi propriul lor stat. Lupta pentru propria lor stare nu este doar un mijloc de a oferi intereselor economice ale poporului, ci, de asemenea, un scop în sine, precum și necesitatea de a asigura statutul, percepute ca fundamental pentru a se proteja de dominația străină și conservarea mediului și ținând seama de grupul cultural. Am văzut deja că dezvoltarea specifică a relațiilor inter-etnice din fosta Uniune Sovietică se află în coexistența etnică a două sisteme: unul "central" și celălalt.
Caracterul multietnic al populației și moștenirea post-sovietic al politicii naționale sovietice ar trebui să fie considerată ca o capacitate permanentă de a reduce orice conflict social local în fiecare dimensiune etnică. Aceasta este "Etnicizarea" a disputelor între grupuri oferă de multe ori de fond cererile naționaliste necesare și agrava aspectul lor, pentru că este dificil de a negocia.
Pentru alti cercetatori naționalismul a fost singurul mijloc eficient de a obține mobilizarea în masă, iar acest lucru a dus la prăbușirea ireversibilă a regimului totalitar. Se crede că restaurarea Imperiului Rus, Uniunea Sovietică nu a permis – în contrast cu Europa de Vest – trecerea la etapa națională plin de auto-determinare. Acum, fostele republici sovietice au ajuns în etapa de dezvoltare, ca state independente se confruntă, după cum sa menționat cu probleme moștenite. În acest stadiu, conflictele etnice și teritoriale par inevitabile.
c) Republica Moldova
Studiul acestor tipologii provoacă conflicte în naționalismul post-sovietic, arată că speculațiile cu liderii separatiști din Republica Moldova / română sunt nefondate și false. Este evident că, în sine, sistemul comunist, că separatiștii vor să-l salveze, atunci când au declarat independență față de Republica Sovietică Socialistă Moldovenească a fost principalul generator de conflict etnic. O prezentare generală de bază de evolutia circulație națională renaștere sugerează că această mișcare salută obstacole nejustificate și dificultăți chiar au condus ulterior la evenimentele și reacțiile să fie caracter extremist calificat.
Colapsul Uniunii Sovietice a provocat o lovitură de stat 19 august 1991 a fost, se pare, un eveniment brusc și șocant pentru marea majoritate a cetățenilor Republicii Moldova. În perioada înainte de lovitura de stat, autoritățile de la Chișinău au ales să urmeze o politică rezolvatoare fără nici o strategie clară, răspunde numai la impulsurile primite de la exterior. În primul rând, aceste impulsuri au venit doar din centrul uniunii, apoi, după independență, au început să vină și cu organizațiile internaționale. De exemplu, este suficient să se amintească faptul că Declarația de Suveranitate a Republicii Moldova în 1990 a durat mai mult de 2 săptămâni, imediat după ce Rusia a anunțat puterea. Acesta a fost în cazul în care proclamarea independenței în 1991, Republica Moldova a făcut acest lucru trei zile mai târziu decât vecinul apropiat Ucraina.
Și după independență, liderii politici din Moldova se bazează încă pe răspunsurile la provocările și provocări primite de la exterior. Acest lucru este valabil și pentru provocările cazacilor și voluntarilor vin DNI Rusia și Ucraina pentru a susține regimul separatist.
Abia acum, divulgarea de informații, precum și, după prăbușirea Uniunii Sovietice planificat să introducă un nou mecanism pentru a atrage fostele republici sovietice din Rusia. Acest mecanism a fost de a lucra prin intermediul structurilor Statelor Independente (CSI). Dar intenția Rusiei de a restabili influența în fostele provincii sovietice se comporta nivel foarte ridicat de risc asociat cu posibilitatea de climax sângeroase lunecarii. Avusera evenimente organizate la Tbilisi, Vilnius, etc. atunci când au încercat să oprească prăbușirea URSS, confirmă că temerile au fost nefondate.
La o lună după semnarea documentelor de instituire a CSI Alma Ata celebru Secretarul Turneul de stat James Baker, care a vizitat la rândul lor, toate fostele republici sovietice. Ca urmare, aproximativ o lună, în ianuarie 1992 toate noile state independente au aderat la CSCE. În luna martie 1992 și au devenit membri ai Organizației Națiunilor Unite (ONU). Am constatat că a fost o acțiune diplomatică mare, ceea ce a permis desfășurarea unor noi state independente sub protecția dreptului internațional, pentru a preveni, astfel, eventualele atacuri asupra independenței lor față de Rusia. Deși mai târziu, căderea din 1992, Republica Moldova și alte țări CSI s-au alăturat Fondul Monetar Internațional (FMI) și Bancii Mondiale (BM). Acest lucru a fost o altă acțiune de protecție, de data aceasta natura financiar, economic, limita noile state independente ale politicilor financiare promovate de guvernul de Egor Gaidar. Această politică a suferit o lovitură teribilă pentru sistemele financiare ale fostelor republici sovietice, cu introducerea politicii liberalizării prețurilor, fără coordonare cu partenerii comunitari create cu acum câteva săptămâni. Cooperarea Republicii Moldova cu instituțiile financiare internaționale, în noiembrie 1993 a permis introducerea monedei naționale, care a salvat-o, oricum, de la ruina financiară.
După tentativele de reforme liberale mai întâi entuziaste apoi impopulare din timpul președinției lui Boris Elțîn, Rusia privește spre trecut odată cu preluarea puterii de catre Vladimir Putin. Fostul agent KGB a reinstaurat vechiul imn sovietic, a preluat controlul presei si al scenei politice și a strâns in jurul Rusiei toți fosștii săi sateliți. Toate acestea cu riscul de a fi acuzat că vrea să reinstaureze o Uniune Sovietica, a cărei disparitie a calificat-o, în 2005, drept “cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”. Dupa o destindere in anii ’90 și în pofida unei “resetări” anunțate cu președinția lui Barack Obama, Moscova manifestă din nou ambiții de putere mondială, opunandu-se în special NATO și Statele Unite în privința proiectului lor de scut antiracheta in Europa. Dar dupa 20 de ani, nu este posibilă o nouă URSS.
Cele trei tari baltice au aderat la UE si NATO, Georgia intentionează să facă același lucru si chiar Ucraina, tentată de aceeași cale, este reticentă în a se supune Moscovei. Consecintele socio-economice ale destrămării URSS continuă să se facă simtțite în regiune. R.Moldova si Tadjikistan, aflate la extremități, de o parte si de cealaltă a fostului imperiu, sunt subminate de săracie, cu PIB-uri de 1.800 si, respectiv, 800 de dolari pe cap de locuitor, potrivit datelor Bancii Mondiale.
3.5.2.Regiunea separatistă Transnistria scopul și consecințele acesteia
Transnistria – un pământ al nimănui. Ca un orfan de care toți se debarasează. 4 163 km² și 745 000 de locuitori, cu cel mai mare amestec de etnii pe metrul pătrat: români, ruși, ucraineni, găgăuzi, turci, tătari, bulgari, armeni, evrei, țigani și alții.
Un pământ „cedat” de tătuca Stalin Republicii Socialiste Sovietice Moldova, la fel cum „cedase” nordul Bucovinei și ținutul Herței Republicii Socialiste Sovietice Ucraina. În cazul Moldovei, viclenia tătucului a mers până la capăt. Transnistria este singura sursă de energie electrică pentru întreaga Basarabie și tot pe-aici trece și gazoductul rus.
Un pământ colonizat în forță, pentru ca Imperiul Roșu să poată continua să existe. Un pământ de izbeliște care exista până în prezent creând mari probleme Republicii Moldovei cu presiunile sale care vin de la conducerea Moscovei.
Odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, în multe regiuni ale fostului stat comunist multinațional s-au reaprins pasiuni naționaliste mai vechi, menținute sub un control riguros de liderii de pînă atunci de la Kremlin. În alte cazuri, tendințele tot mai manifeste ale Moscovei de a-și menține influența în teritoriile controlate în mod direct pînă nu de mult, au condus la (re)inventarea, în unele foste republici sovietice acum independente, a unor focare separatiste menite să împiedice evoluțiile firești ale noilor state. O cale adesea folosită pentru legitimarea pe plan internațional a tendințelor centrifuge constă în invocarea existenței unor drepturi istorice ale,,popoarelor” din aceste regiuni. Ascunderea unor realități istorice, falsificarea și manipularea altora, pe baza unor argumente pseudoștiințifice modelate în ,,laboratoare” cu o îndelungată practică în domeniu, iată cîteva dintre armele folosite cu predilecție pe acest teren, șansele de succes fiind cu atît mai mari cu cît necunoașterea istorică este mai profundă. Din păcate, Transnistria reprezintă o astfel de rană, deschisă de cîțiva ani pe trupul Republicii Moldova. Dincolo de acțiunile politice menite să rezolve un asemenea ,,conflict înghețat”, și cu siguranță în sprijinul acestora, cunoașterea istoriei acestei regiuni cu un anumit specific în evoluția sa devine o necesitate stringentă, mai ales în condițiile în care istoricii români nu s-au aplecat prea mult asupra acestui subiect, cu cîteva notabile excepții.
În prezent Transnistria este o regiune susținută de Moscova, pentru a mai putea să existe ca așa numită țară independentă. Transnitria nu a fost și nici nu este recunoscută de nici un stat, chiar și nici de Rusia. Această nerecunoaștere face conducerea de la Tiraspol sa acționeze prin mijloace tradiționale regiunilor separatiste, adică să-și întărească armata sa pentru a intimida Chișinăul și să facă haos în regiune. Conducerea de la Tiraspol, încearcă să pună stăpânire totală prin încălcarea drepturilor omului. În 2005, au încercat să închidă toate școlile cu predare în română și care se subordonează Chișinăului, astfel încălcând drepturile românilor care își faceau studiile în aceste școli. Mijloacele de intimidare a separatiștilor cresc pe zi ce trece și creează probleme mari. Deși nu se mai varsă sânge și nu se mai aud explozii, nu trebuie să dăm inamicului voie să facă ce vrea.
3.6.2.Relațiile dintre R.Moldova regiunea Transnistreană și Rusia
Pot spune că Rusia a fost și este una dintre cele mai mari puteri și una dintre cele mai influente țări în toată lumea. Pentru Republica Moldova este un partener important atât pe plan economic cât și politic. Din această cauză în ultimii 20 de ani relațiile moldo-ruse au avut o eveluție nesigură.
Pentru toată această perioadă au existat neânțelegeri și viziuni diferite între Republica Moldova și Federația Rusă,asupra unor probleme ce țin de politica internă și externă, precum: -condamnarea separatismului.
-statutul regiunii Transnistrene.
-retragerea armamentului și a armatei de pa teritoriul Moldovei.
-transformarea misiunii de pacificatori rusi.
-statutul limbii ruse.
-perspectivele de a fi membru CSI și a Uniunii Vamale
Cea mai mare și importantă neânțelegere a Rusiei este aderarea Moldovei la Uniunea Europeană și Alianța Nord Atlantică. Acestea duc la neâncredere dintre cele două state și are un impact negativ asupra constituirii unui parteneriat durabil între Chișinau și Moscova. Ex-președintele Republicii Moldova, Vladimir Voronin, liderul partidului comunist din Moldova a refuzat să semneze în 2003 Memorandumul Kozak, atunci a coborât la cel mai mic nivel încrederea între Moscova și Chișinău.
Rusia și-a arătat nemulțumirea în 2005-2006 când au fost condamnate produsele agricole și vinurile moldovenești,iar negocierele politice în formatul 5+2 au fost trecute în linie moartă până în 2011.
Republica Moldova este membru al Comunității Statelor Independente CSI și are statut de observator în cadrul Comunității Economice Eurasiatice CEE. Pentru Rusia spațiul CSI este zona „intereselor sale privilegiate”. După alegerile prezidențiale din 4 martie 2012, Vladimir Putin, președinte ales al Rusiei, a spus că țările din CSI vor fi pe prim plan absolute, a politicii externe ruse. Pentru R.Moldova, însă, CSI reprezintă, în primul rând, o vitală piață de desfacere pentru produsele sale agricole. Obstacolele parteneriatului strategic cu Federația Rusă
în paralel cu premizele enumerate, există o serie de obstacole de natură internă și externă care fac în prezent foarte dificilă, dacă nu aproape imposibilă, construirea unui parteneriat strategic între Republica Moldova și Rusia. Politica de integrare europeană a Republicii Moldova. Integrarea europeană este principalul scop al politicii interne și externe a Republicii Moldova, prevăzut în programul de activitate al Guvernului și în Strategia Națională de Securitate. În viziunea Chișinăului, integrarea europeană este cea mai corectă modalitate de a realiza modernizarea și dezvoltarea politică, economică și socială a țării. Urmând aceast drum, Republica Moldova a devenit pregătită pentru aderarea la UE. Între timp, datorită Parteneriatului Estic, țara noastră a semant și a ratificat acordul de asociere cu UE. Asocierea politică va aduce cu sine un grad și un ritm mult mai mare de consultări și coordonare politică, pe subiecte de politică internă, regională și internațională. De asemenea, va începe o cooperare mult mai intensă în domeniul politicii comune de securitate și apărare. Integrare economică va însemna înglobarea graduală a Moldovei în piața comună a UE. Crearea Zonei de Comerț Liber Aprofundat și Cuprinzător va fi primul pas semnificativ în această direcție. Acest fapt va dicta țării noastre armonizarea progresivă a legislației sale economice cu Acquis Communautaire al UE. Asocierea politică și integrarea economică cu UE a îndepărtat și mai mult Moldova de formele de integrare politico-economică eurasiatice conduse de Federația Rusă în spațiul CSI: Uniunea Vamala Rusia-Belaru-Kazahstan, Comunitatea Economică Eurasiatică sau viitoarea Uniune Eurasia.
În ceia ce privește relațiile Republicii Moldova cu Transnistria pot spune că nu stau deloc bine. Liderul de la Tiraspol Evghenii Șevciuk pare sa nu fie un om deschis cu Chișinăul. Din 1992, de la conflictul dintre cele doua maluri ale Nistrului situația în zonă nu s-a îmbunătățit,așa cum spuneam că locuiesc acolo știu foarte bine cu ce se confruntă Chișinăul și Tiraspolul.
Atunci când purcedem la abordarea conflictului din estul Moldovei este foarte important sa raportăm la standardele și experiența international în materie. Așadar prima confuzie a liderilor de la Chișinău este legată de înțelegerea greșită a formatului 5+2. Rusia figurează în formatul menționat ca mediator între Republica Moldova și Tiraspol. În cazul în care Chișinăul ajunge să respecte Constituția Moldovei, în care se stipulează că actele emise de organizațiile internationale, la care Republica Moldova face parte, prevalează asupra oricărei legi interne, chiar și asupra Constituției,Moldova trebuie să denunțe actualul format 5+2 și să solicite ONU să negocieze între Rusia și Moldova, Rusia recunoscută ca parte care a participat la conflict în virtutea deciziei CEDO 2004. Conflictul din estul Republicii Moldova a fost rezultatul încălcării de către Rusia a aliniatului 4 din articolul 2 al Cartei ONU, documentul fundamental al dreptului international public ,,toți membrii organizației se vor abține, în relațiile lor internaționale, de a recurge la amenințarea cu forță sau la folosirea ei, fie împotriva integrității teritoriale ori independeței politice a vreunul stat fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite”. Este foarte rău faptul că până în ziua de azi nu există o implicare a ONU în soluționarea conflictului care nu este nicidecum ,, moldo-transnistrean” ci este ruso-moldovenesc.
Este o chestiune fundamentală pentru ca liderii de la Chișinău să se decidă este oare conflictul transnistrean unul internațional între Rusia și Moldova sau unul intern, separatist și atunci s-ar aplica alineatul 7 din articolul 2 al Cartei ONU ,,Nici o dispoziție din prezenta cartă nu va autoriza Națiunile Unite să intervină în chestiuni care aparțin esențial competenței interne a unui stat și nici nu va obliga pe membrii săi să supună asemenea chestiuni spre rezolvare pe baza prevederilor prezentei Carte”. Dacă Moldova ar avea puterea și curajul să recunoască conflictul din est, ar putea apela la Curtea Internațională de Justiție, care este principalul organizm al ONU,care judecă dispute între state, care nu este angajată în soluționarea conflictului din estul Moldovei, numai că pentru autoritățile de la Chișinău nu recunosc sau nu înțeleg natura reală a conflictului.
De multe ori cetățenii Republicii Moldova care își duc traiul în regiunea transnistreană se înâlnesc cu diverse probleme prin care li se încalcă drepturile. Așa a fost în 2007 când cetățenii moldovei nu au putut să-și desfășoare alegerile locale și alte scrutine ulterioare blocate în mai multe rânduri de miliția regimului de la Tiraspol.
3.7.2 Georgia și regiunile sale separatiste
După prăbușirea Uniunii Sovietice și transformarea RSS georgiană în Georgia modernă, ca urmare a unui număr de conflicte armate (războiul din Osetia de Sud (1991-1992), războiul din Abhazia (1992-1993) a fost formată din două în afara controlului guvernului de la Tbilisi state nerecunoscute – Abhazia și Osetia de Sud, susținând teritoriul Abhaziei RSSA și fosta Sud Osetia a Regiunii Autonome, respectiv. Georgia a primit recunoaștere internațională în cele mai multe țări ale lumii în 1992, Abhazia și Osetia de Sud, atâta timp rămas nerecunoscute până acuma. După conflictul armat din 2008 dintre Georgia și Osetia de Sud care de partea Osetiei de Sud și a Abhaziei și-a făcut prezența și Rusia,care a fost și ea implicată în conflict,susținând că apără drepturile fostei URSS. Rusia și alte câteva țări au recunoscut Abhazia și Osetia de Sud ca state independente. Punctul C de vedere al unora (UE, SUA, Canada, Japonia, Australia), reprezentanți ai comunității internaționale, în afara controlului guvernului georgian în Abhazia și Osetia de Sud sunt ocupate de Rusia.
Administrativ, teritoriul Georgiei de jure, include două republici autonome : Abhazia și Adjaria, și 10 muchii. Teritoriul Republicii Autonome Abhazia, precum și o parte din marginile Shida Kartli, Mtskheta-Mtianeti, Racha-Lechkhumi și Kvemo Svaneti și Imereti controlat republici de facto independente din Abhazia și Osetia de Sud, respectiv. Teritoriului și autonome republici sunt împărțite în 55 de municipalități. Războiul din Georgia, Abhazia la începutul anilor 1990 a izbucnit ca urmare a tensiunilor inter-etnice de lungă durată. A fost un conflict extrem de vicios, în care ambele părți efectuate purificare etnică, ucideri în masă și distrugeri inutile de proprietate. Un acord încheiat cu CSI, șefi de stat în luna august 1994 prevedea pentru anumite 2.500-3.000 de pacificatori ruși, preponderent din Rusia, de menținere a păcii să fie staționate în zona de conflict.
Există, de asemenea, o misiune mai mic observator mandatate de ONU, format din observatori militari și poliție internaționale. Georgia nu crede că pacificatorii ruși sunt neutri. În schimb, Tbilisi invocă, ei sunt o parte efectiv la conflict, susținerea separatiștilor abhazi. Situația este complicată de politica Rusiei de a oferi o cale rapidă de a cetățeniei ruse la un număr mare – mai mult de două treimi – din populația Abhaziei. Acest lucru permite, ministrul rus de externe Serghei Lavrov a anunța că Rusia va folosi toate mijloacele necesare pentru a-și apăra cetățenii "săi". Tensiunea dintre Rusia și Georgia nu este nimic nou. Puncte de avion anterioare au inclus Rusia impunerea de sancțiuni comerciale și blocaje energetice. Catalizatorul mare pare să fi fost anuntul de la Moscova că a fost ridicarea sancțiunilor economice și stimularea legăturilor oficiale cu administrația separatistă din Suhumi, capitala Abhaziei.
Atrași de puternicia Rusiei și mai bogată, mulți spun Abhazia este acum irevocabil pe calea de asimilare cu Rusia. Rămâne neclar dacă acest lucru a fost un preludiu la recunoașterea deplină rus a independenței auto-declarate Abhaziei. La urma urmei, Rusia condamnă în mod clar separatism pe teritoriul său, precum și în străinătate, în locuri precum Kosovo și Tibet. Oficialii ruși, de la presedintele Vladimir Putin și mai jos, a avertizat că recunoașterea de către multe țări occidentale de la Kosovo, declarată unilateral, independența ar servi ca model pentru propriile acțiuni pro-ruse regiunile separatiste, ale fostei URSS. Președintele Saakașvili a făcut restabilirea integrității teritoriale a Georgiei o prioritate în proiectul său politic. La doar câteva luni după venirea la birou, a supravegheat întoarcerea altă regiune separatistă anterior – Ajaria – la comandă central. El a promis atunci că întreaga țară va fi "reîntregită". Oameni săi, un grup etnic distinct de georgieni, nu vor să trăiască sub conducerea georgiană, spun ei. Și ar putea fi prea târziu fiind prea mult atrași de un puternicia Rusiei.
3.8.2 Cronica conflictului armat din Osetia de sud
Șapte ani în urmă, în noaptea de 08 august 2008, trupele georgiene au atacat Osetia de Sud și au distrus o parte din capitalul său Thinvali.
Thinvali după distrugere.
După conflictul armat, care a durat până în vara anului 1992, Georgia a pierdut controlul asupra Osetiei de Sud. Deoarece Tskhinvali cerea independeța Osetiei de Sud, în timp ce Tbilisi a continuat să ia în considerare această parte a teritoriului Georgiei, oferind osetiei doar autonomie. Conflictul armat din Osetia de Sud în august2008, în zona conflictului georgian-osetin s-a înrăutățit brusc în seara zilei de 1 august 2008. Foc masiv din partea georgiană au fost orașul Țhinvali și alte câteva așezări din Osetia de Sud. În zona de conflict câteva ore a fost o luptă cu arme de calibru mic, grenade propulsate de rachete și mortiere. Nu sunt primele victime și pagube considerabile. Osetia de Sud a început evacuarea locuitorilor lor la Osetia de Nord, în primele două zile după atacurile de la 2,5 mii de oameni au fugit din casele lor. În data de 2 august a vizitat Osetia de Sud, ministrul de stat georgian pentru Reintegrare Temur Iakobasvili după întâlniri cu reprezentanți ai misiunii de observare a OSCE, cu șeful Statului Major al menținere a păcii din Georgia, Ministerului Apărării General Mamuka Kurashvili și comandant al forțelor de menținere a păcii în comun (MFP), generalul Marat Kulakhmetov. Acesta a declarat că autoritățile georgiene nu văd alternative negocierilor directe între Tbilisi și Țhinvali și-au exprimat dorința de a negocia fără condiții prealabile. Ministru georgian a spus, va lua toate măsurile pentru o soluționare politică. Partea georgiană a continuat să retragă trupele la frontierele din Osetia de Sud. Pe partea de la baza militară din Gori a Țhinvali veniseră o coloană de artilerie, compuse dintr-un divizion de artilerie, două baterii de mortar, care fac parte integrantă din brigada de infanterie mecanizată a Ministerului Apărării a patra din Georgia D-30. Ministerul rus de Externe a declarat că amenințarea a ostilităților pe scară largă între Georgia și Osetia de Sud devine tot mai reală. Potrivit comandantului adjunct al Forței de Menținere a Păcii în comun (MFP), Vladimir Ivanov, soldații de menținere a păcii sunt în alertă maximă, intensificarea supravegherii la forțele de menținere a păcii punctul de control, prezentat de posturi suplimentare de observare. În noaptea din 6 august, pe zona de conflict, au existat 8, avioane jet zburat pe traseul de la sud (Gori) la nord (orașul de Java). Georgia a continuat concentrația sub acoperire de sisteme de artilerie și a sistemelor multiple de lansare de rachete "Grad", în imediata apropiere a granițelor Osetiei de Sud. Din Kutaisi, Gori a început extinderea camioanelor militare care transportă soldați, vehicule de luptă a infanteriei, mai multe lansatoare de rachete și arme de foc de artilerie. Ca urmare, de momentul în care o operațiune militară pe scară largă împotriva Georgiei Țhinvali a fost format grupare a forțelor invadatoare de până la 12.000 de militari.
Thinvali a acționat la 3 brigăzi de infanterie, o brigadă de artilerie, un batalion de tancuri separat și unități cu destinație specială Ministerul Apărării și Ministerul de Interne din Georgia.
În regiune a zburat trimisul special al Ministerului de Externe rus, Iuri Popov. Eforturile sale au pregătit terenul pentru întâlnirea de la Țhinvali între Temur Iakobasvili și viceprim-ministru al Osetiei de Sud Boris Chochiev. Această întâlnire, cu toate acestea, nu a avut loc într-o bombardare reînnoită de Thinvali. Reuniuna a avut loc la Tbilisi Yuri Popov și Temura Iakobachvili au discutat din nou perspectiva de a orlganiza o întâlnire într-un format trilateral. Iakobasvili după întâlnirea cu sătenii din Georgia a revenit la Tbilisi, Popov a rămas în poziția Statului Major comun a pacificatorilor. În după-amiaza și în jurul lui Țhinvali a intrat sub foc de artilerie din satele georgiene din Nikozi și Ergneti de arme grele. La 15.45 observatori militari din Georgia au lăsat pacificatorii ,Sediul combinat și posturi de observare. În seara aceleiași zile, ministru de Stat a declarat că partea georgiană pentru o vreme să înceteze în mod unilateral incendiu în zona de conflict. Potrivit lui, partea georgiană vrea să arate autorităților Tskhinvali, "inutilitatea de conflict armat." Iakobasvili a spus că se duce împreună cu ambasadorul al Ministerului de Externe rus, Iuri Popov misiunea specială de a merge la zona de conflict și să încerce să se așeze la masa negocierilor. Mihail Saakașvili a spus că, joi seara, a ordonat ca toate unitățile armate georgiene să nu deschidă focul "Vreau să fac apel la cei care sunt acum de fotografiere la polițiști georgieni spun cu deplină responsabilitate că de câteva zile în urmă a luat o decizie foarte dificilă -. Nu raspund la foc", – a declarat președintele Georgiei. După trei ore, după declarațiile lui Saakașvili, Georgia a lansat o ofensivă împotriva Osetiei de Sud
În 08 august a intrat tun de artilerie. Cu 1,20 pe fondul de foc de artilerie a început promovarea trupelor georgiene în partea de est a Thinvali. În noaptea din 8 august, comandant al operațiunilor de menținere a păcii ale Statului Major comun al georgian Ministerul Apărării Mamuka Kurashvili spus ,,Rustavi-2", că partea georgiană a decis să restabilească ordinea constituțională în zona de conflict. Dimineața, aviația georgiană a bombardat Osetia de Sud. Cinci Su-25 au bombardat în apropierea satului Tkverneti. În plus, au bombardat convoiul cu ajutoare umanitare din Osetia de Nord. Ca urmare, noaptea trăgând din partea georgiană au fost deteriorate mai multe clădiri, în sediul central al pacificatorilor ruși din Țhinvali. Concediat de Sud clădirea parlamentului Osetiei, a fost distrus de un complex de cladiri guvernamentale, ardere înalte clădiri rezidențiale și alte clădiri din centrul orașului. Spre Tskhinvali a venit o coloană de tancuri georgiene și infanterie. În contextul continuării amenințare directă la viața cetățenilor ruși din Osetia de Sud, în conformitate cu dreptul la auto-apărare, în după-amiaza zilei de 08 august, Rusia a trimis la Osetia de Sud forțe suplimentare pentru a sprijini pacificatorilor ruși și a proteja civilii. Președintele rus a vorbit la televizor de la o declarație în legătură cu situația din Osetia de Sud. Dmitri Medvedev, în special, a subliniat că, în conformitate cu Constituția și legea federală în calitate de președinte al Rusiei, el este obligat să protejeze viața și demnitatea cetățenilor ruși oriunde ar fi. În aceste condiții, Federația Rusă a fost nevoit să efectueze o operație pentru a forța Georgia la pace, și pentru a proteja cetățenii ruși din Osetia de Sud, așa cum a făcut-o de fiecare data,aducând argumentul acesta.
În data de 9 august în zona de conflict sunt unități suplimentare ale Armatei a 58-a și unități de trupe aeropurtate, Georgia a raportat bombardarea pozițiilor lor de avioane din Rusia. Trupele ruse au intrat în lupta pe direcția Zar, deblocarea drumul care duce la Tskhinvali din nord. Comandantul Suprem al Forțelor Armate ale Federației Ruse, în conformitate cu Constituția a navelor Marinei ruse au început să patruleze în zonele maritime în largul coastei de Abhazia, în apropiere de zona de conflict din Osetia de Sud. Corespunzător notă trimisă de partea georgiană. Comandant al Forțelor Terestre, general de armată Vladimir Boldyrev, a declarat că batalioanele și grupurile tactice eliberat complet orașul Țhinvali din forțele armate georgiene și a început să alunge trupele georgiene în zona de responsabilitate a forțelor de menținere a păcii. Președintele georgian a convocat o întâlnire de urgență a Consiliului de Securitate, unde a anunțat că a semnat un decret prin care declară stare de asediu. Președintele a declarat că ,,Georgia este acum în condițiile agresiunii ruse." Ministerul de Externe georgian a predat la nota de Ambasada Rusiei, potrivit căreia președintele Georgiei a fost obligat la 10 august pentru a opri luptele și focul, și, de asemenea, a declarat că forțele armate georgiene sunt derivate din zona de conflict. Într-un interviu pentru CNN, Președintele georgian Mihail Saakașvili a declarat că trupele georgiene au retras complet din zona de conflict. Nave rusești patrulau pe coasta republicii separatiste Abhazia, a fost atacate de patru terenuri de georgieni, dintre care unul a fost scufundat. Președintele rus Dmitri Medvedev, la o întâlnire cu ministrul rus al apărării, Anatoli Serdiukov a declarat că Rusia a finalizat o parte semnificativă a operațiunii pentru a forța Georgia a păcii în Osetia de Sud, Țhinvali este sub menținere a păcii de control. Menținerea a păcii și militari ruși au efectuat măsuri preventive în zona de orașul georgian Senaki, în cazul în care există o bază militară, în scopul de a preveni o nouă agresiune împotriva Osetiei de Sud. Potrivit reprezentantului Ministerului Apărării al Federației Ruse în Osetia de Sud a trimis două companii de batalioane de "Vest" și "Est", staționate permanent în Cecenia. Președintele rus Dmitri Medvedev a anuntat finalizarea operațiunii pentru a forța Georgia la pace. Conducerea Ministerului Apărării rus a decis să suspende înaintarea în continuare a trupelor rusești. Rusia și Franța au convenit asupra șase principii pentru rezolvarea conflictului din Georgia (Medvedev – Sarkozy). Printre care – nu vor folosi forța, încetarea tuturor ostilităților, pentru a oferi acces liber la ajutor umanitar, forțele armate georgiene trebuie să revină la locurile lor de implementare permanent,. În acest caz, înainte de stabilirea unor mecanisme internaționale forțelor de pacificare ruse vor lua măsuri suplimentare de securitate. Al șaselea principiu – o dezbatere internațională cu privire la viitorul statutului al Osetiei de Sud și Abhaziei și modalități de a asigura securitatea lor. Autoritățile georgiene au fost de acord să semneze documentul, dar a fost expulzat cel de la al șaselea paragraf menționarea statutului de a oferi, pentru a discuta probleme de securitate. Liderii republicilor nerecunoscute Abhazia și Osetia de Sud au semnat un principii de decontare. Președintele georgian Mihail Saakașvili a semnat Medvedev – plan de Sarkozy .La șaptesprezece august în republica separatistă de urgență a fost declarant în perioada de o lună pe fost impus teritoriul Thinvali stare de asediu, adică cetățenii au avut interdicția de a fi pe străzi și în alte locuri publice, fără a trece cu documente de identitateore. La 20 august de urgență pe întreg teritoriul Osetiei de Sud și o stare de asediu în orașul Țhinvali a fost anulat ,,din cauza la stabilizarea situației din Osetia de Sud." Abhazia și Osetia de Sud, ca urmare a ,,adunării naționale" Rusia a trimis apeluri de președinții și parlamentele republicilor să recunoască independența statelor separatiste. În data de 22 august Rusia ,,a finalizat retragerea’’ de pe teritoriul Georgiei, părți din armata rusă, atribuit contingentul de menținere a păcii în operațiunea de a forța Georgia la pace. Potrivit autorităților din Osetia de Sud, într-un atac de armata georgiană a ucis mai mult de 1.500 de oameni, dar Comitetul de Investigații al Parchetului rus a documentat moartea a 162 de cetățeni. OIPC găsit mort în conflictul georgian-osetin din august 2008, 67 de soldați ruși.
Rusia și-a lăsat amprenta în acest conflict rezolvăîndu-și interesele sale de viitor. Prin intervenția rusească în Georgia, Rusia motivează că apără interesele cetățenilor ruși aflați pe fost teriitoriu URSS. De fiecare data,în orice conflict de pe teritoriul fostei URSS, Rusia aduce argumente de genul acesta, fiiind ea acea țară care cel mai mult apără drepturile omului, inducînd în eroare oamenii, ei neștiind ca Rusia e acea țară care încalcă mereu normele de drept international.
3.9.2 Anexarea Crimeei și consecințele acesteia
În raporturile dintre Rusia și Ucraina s-au ridicat numeroase probleme în legătură cu Crimeea și împărțirea flotei din Marea Neagră. Situația Crimeei a ridicat interesante probleme Actuala Regiune Autonomă Crimeea este amplasată pe teritoriul peninsulei Crimeea, având o supraforțele armateță de 26 860 km², capitala administrativă fiind orașul Simferopol. Trebuie de mai menționat și faptul că pe lângă aceasta pe teritoriul peninsulei se mai găsește încă o unitate teritorial administrativă și anume – orașul de subordonare republicană Sevastopol.
Peninsula Crimeea are o bogată și lungă istorie. Aceste teritorii și-au schimbat adesea stăpânul: tauriscii, cimerienii, coloniile grecești, sciții, sarmații, Regatul Pontului, Imperiul Roman, goții, Imperiul Bizantin, Hazaria, Genoa, coloniile armenilor. În anul 1239 majoritatea Crimeei este cucerită de Hoarda de Aur sub comanda hanului Batu, în aforțele armatera stăpânirii acestora au rămas unele colonii genoveze. În anul 1441 apare ca stat independent Hanatul Crimeea, dar la 1475 acesta devine vasal al Imperiului Otoman.
Pe la mijlocul secolului XVII se organizează un prim recensământ pe teritoriul Crimeei, conform acestuia populația statului ajungea la 1,12 milioane de locuitori, din care doar 180 mii de tătari și 920 mii de creștini ortodocși (marea majoritate fiind ucraineni și ruși, proveniți de pe urma incursiunilor pe teritoriul țărilor vecine). Această predominare a populației ruse și ucrainene avea să se manifeste ulterior prin preluarea de către aceștia din urmă a conducerii în mâinile lor.
a făcut peste 100 mii de victime dintre care 75 mii erau tătari. Tătarii din Crimeea au fost defavorizați pe întreg parcursul perioadei intrbelice, astfel când trupele germane au pătruns în 1941 prin istmul Perekop în peninsulă aceștia în mare parte i-au sprijinit. După ce pe 9 mai 1944 cade ultimul punct de sprijin al axei în peninsulă – Sevastopolul tătarii încep să fie În secolul XVIII Imperiul Rus a încercat în repetate rânduri să anexeze Crimeea prin forța armată, dar nu a avut mari succese. Prin Tratatul de pace de la Kuciuk-Kainardji care a pus capăt războiului ruso – otoman din 1768-1774, Imperiul Rus reușește să redobândească independența pentru Hanatul Crimeea . După îndelungate lupte politice interne, peste nouă ani de la dobândirea independenței Hanatul Crimeea intră pe cale pașnică în componența Imperiului Rus, Imperiul Otoman recunoscând această anexare doar în 1791 prin Tratatul de pace de la Iași. Trebuie de menționat forțele armateptul că peninsula a devenit cunoscută în lume în special datorită războiului din Crimeea (1853-1856). Crimeea a avut mult de suferit în perioada războiului civil Rus, acest teritoriu trecând din mâini în mîini de câteva ori.
Pe 18 octombrie 1921 a fost creată RSSA Crimeea, în componența RSFS Ruse. După cum am menționat și anterior populația tătatră de aici era minoritară încă în secolul XVII, situația se înrăutățește și mai mult în anii 1921-1923 când foametea persecutați. Pe 18 mai 1944 aceștia sânt deportați în Siberia sau în nordul Kazahstanului, peste opt zile sunt supuși deportărilor armenii, bulgarii și grecii. Deportările și războiul au contribuit la mari modificări demografice, rușii au ajuns să constituie 71,4 % la recensământul din 1959, în condițiile în care la recensământul din 1939 ei reprezentau 49,6%. În anul 1946, în legătură cu faptul că nu mai exista populația minoritară tătară RSSA Crimeea este transformată în Regiunea Crimeea. Anul 1948 a fost marcat de tansformarea Sevastopolului în oraș de subordonare republicană.
Luând în calcul forțele armateptul că în URSS granițele administrative și în special cele între republicile unionale se stabileau de regulă în funcție de componența etnică a populației teritoriului analizat (din această cauză statele din Asia Centrală au un număr relativ mare de enclave), pare ciudată decizia primului secretar al Partidului Comunist al URSS Nikita Hrușciov (printre altele ucrainean și fost prim secretar al Partidului Comunist din RSS Ucraineană) cu ocazia sărbătoririi a 300 de ani de la unirea Ucrainei cu Rusia de a ceda RSS Ucrainene Regiunea Crimeea pe 26 aprilie 1954. Această modificare teritorială de atunci a devenit mărul discordiei între cele două state.
juridice, deoarece partea rusă a susținut că nu au fost respectate, în 1954, formele procedurale de transfer a acestei regiuni de la RSFS Rusă către RSSUcraineană, prevazute de Constituția URSS care era în vigoare la data respectiva. Potrivit punctului de vedere exprimat de partea rusă, ar fi fost necesare o Declarație a Sovietului Suprem al RSS Ucrainene, acordul RSFS Ruse și numai pe acesta bază, o Hotarâre a Sovietului Suprem al URSS. Aici putem aminti prevederile constituționale: „Teritoriul republicii unionale nu poate fi schimbat fără consimțămîntul ei. Granițele dintre republicile unionale pot fi schimbate conform înțelegerii reciproce dintre republicile respective, care urmează să fie aprobată de URSS”.
După ce Mihail Gorbaciov devenit președinte al URSS și tensiunile interetnice au crescut pretutindeni, s-a pus problema unor modificării semnificative a granițelor republicilor unionale în scopul detensionării situației. Cei care au realizat tentativa de lovitură de stat din 1991 de la Moscova printre altele doreau să mădifice și granițele interne. Mai apoi această problemă a fost dezbătută și la întrunirea de la Belavežskaja Pušča, dar propunerile lui Boris Elțin s-au lovit de refuzul categoric a celorlalți participanți la reuniune. Problema delimitării și demarcării granițelor de stat a republicilor ex-sovietice este și în prezent una foarte controversată și dureroasă pentru noile entități. Convențiile de la Viena prevăd că în cazul divizării statelor se merge de regulă, dacă statele implicate nu se înțeleg altfel pe principiul transformării fostelor granițe administrative interne în frontiere între state. Trebuie de remarcat forțele armateptul că atât delimitarea cât și demarcarea frontierelor între statele ex-sovietice s-a realizat într-un ritm foarte redus.
Deși în anul 1997 s-au parafat acordurile privitoare la forțele armate , frontiera de stat și multe alte probleme ce afectau relația ruso-ucraineană și toată lumea se aștepta la un viitor fără nori, totuși s-a dovedit că lucrurile nu au devenit la fel de frumoase precum majoritatea se așteptau.
În anul 2000 Președinte al Federației Ruse devine Vladimir Putin . Rusia către acel moment și-a recăpătat încrederea în propriile forțe pe arena internațională, mai ales după ce a reușit să-și supună Cecenia pe la mijlocul anului 2000, astfel a încetat rezistența armată deschisă contra Moscovei din Caucazul de Nord, grupările extremiste care au mai rămas s-au axat pe războiul de gherilă, pe care îl duc și până în ziua de astăzi.
Anul 2013 a însemnat pentru Ucraina căderea într-o grea criză politică , generată de refuzul guvernului de a semna Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană. La Summitul de la Vilnius (28-29.11.2013) Ucraina a fost atenționată că nu a îndeplinit șase din condițiile impuse de Uniunea Europeană , aceasta a îndeplinit încă una din condiții , dar a cerut în contrapondere compensații și tratament special din partea UE pentru eventualele prejudicii cauzate de scăderea comerțului cu Federația Rusă . UE prin conducerea acesteia a refuzat acordarea unor tratamente preferențiale Ucrainei, prin urmare la Vilnius s-a parafat de către aceasta doar Acordul privind spațiul aerian comun între Ucraina și UE.
Întoarcerea reprezentanților Ucrainei de la Vilnius fără semnarea actelor pentru care au fost delegați a degenerat într-un amplu val de proteste în Vestul țării și în Kiev (care au căpătat denumirea de „Euromaidan”, în analogie cu protestele din 2004, așa-zisa „Revoluție portocalie”), celelalte regiuni însă au primit cu calm știrea, acolo fiind mai populară ideia integrării în spațiul Euro-Asiatic. Inițial protestele decurgeau fără incidente deosebite, dar după ce s-a încercat distrugerea „orășelului de corturi” și au fost emise de către Rada Supremă pe 16 ianuarie 2014 o serie de legi care înăspreau răspunderea pentru participarea la acțiuni violente de stradă situația a început să se înrăutățească în mod progresiv, în cele din urmă scăpând de sub control. Manifestanții deja nu se exprimau doar în sprijinul asocierii cu UE, protestele au căpătat un puternic caracter anti-guvernamental, conducerea era învinuită de corupție, se stipula că Iulia Timoșenko e deținută politică și trebuie eliberată urgent, era ponegrit sistemul represiv al statului, se protesta contra corupției și justiției care nu era imparțială. Datorită faptului că în Kiev protestele începând cu anul 2004 sunt un lucru obișnuit (generând apariția așa-zișilor „protestatari de meserie”, care își câștigă traiul din participarea la proteste) și oamenii au experiență în ce privește acțiunile de stradă, într-un termen foarte scurt au fost organizate miliții ale opoziției care mențineau ordinea pe “Euromaidan”. Ulterior aceste grupări la care s-au alipit și unele grupări extremiste, ultranaționaliste sau paramilitare au ajuns să ducă lupte de stradă cu forțele de ordine.
Ceea ce a avut loc ulterior, după părerea mea este clar o lovitură de stat. Reprezentanții unei părți nu prea mari ai populației, cu susținere aproape exclusivă în Vestul Ucrainei și parțial în unele orașe mari (Kiev și Dnepropetrovsk), au răsturnat pe 21 februarie anul curet conducerea absolut legitimă a țării, formată ca urmare a unor alegeri libere și democratice, în condițiile în care conform înțelegerilor între opoziție și partidul de guvernământ cel târziu la finele anului 2014 urmau să se desfășoare alegeri prezidențiale anticipate. Mai mult decât atât, într-un mod tipic pentru „huntele militare” aceștia au început persecutarea fostei conduceri și reprezentanților forțelor de ordine, au destituit din funcții pe majoritatea persoanelor în care nu aveau încredere. Plus la toate aceștia au abrogat legea prin care puteau fi desemnate limbi regionale,ceea ce a stârnit o mare nemulțumire în regiunile populate preponderent de minoritatea rusă, dar a fost întâlnită cu euforie în Vestul naționalist.
Noua conducere de la Kiev a fost recunoscută doar parțial (de către UE, SUA și partenerii acestora), Federația Rusă nu i-a recunoscut, statele CSI nu au avut o poziție unică asupra problemei, dar preponderent nu au recunoscut sau s-au manifestat destul de sceptic cu privire la cei care au preluat puterea. Acțiunile întreprinse de noua guvernare nu puteau să rămână fără urmări, populația din regiunile sudice, estice și parțial în cele centrale manifestă în mare parte sentimente reci față de guvernare. În aceste condiții au început acțiuni de proteste , care în unele locuri (raioanele cu populație preponderent rusă) au degenerat în mitinguri cu caracter separatist.
Regiunea Autonomă Crimeea și Sevastopolul unde populația este majoritar rusă și conducerea acesteia încă din 1991 avea tendințe de a-și manifesta dorințele de unire cu Rusia și-a declarat independențape 11 martie. În urma unui controversat referendum desfășurat pe 16 martie, la care s-au pus la vot statutul ulterior al Crimeei, pe 18 martie Crimeea și orașul Sevastopol sunt primite în componența Federației Ruse, anexarea recunoscută doar de câteva state.
Această anexare sub aspectul dreptului internațional este controversată. Argumentele pro ar fi:
-referendumul organizat;
-principiul dreptului popoarelor la autodeterminare;
-neregularitățile legislative cu privire la trecerea Regiunii Crimeea în componența RSS Ucrainene;
– periculosul precedent Kosovo.
Argumentele contra ar fi:
-Constituția Ucrainei nu prevede dreptul de a organiza referendumuri locale;
-nerecunoașterea internațională a referendumului;
-boicotarea referendumului de către minoritatea tătară;
-încălcarea principiului neamestecului în treburile interne ale altui stat;
-încălcarea principiului inviolabilității frontierelor de stat.
Indiferent cum se v-or soluționa lucrurile, acestea deja au generat unele probleme de succesiune în dreptul internațional. În zilele ce au urmat proclamării independenței, dar anterior intrării în componența Federației Ruse, noua conducere din Crimeei a luat un șir de decizii, printre care și cele legate de naționalizarea întregului patrimoniu de stat ucrainean și trecerea în subordonarea sa a trupelor dislocate pe teriroriul peninsulei. Dacă sub aspectului proprietății imobile al Ucrainei din Crimeea nu s-ar ridica probleme deosebite, deoarece acestea sunt bunuri care-și schimbă de regulă proprietarul împreună cu terenul pe care sunt amplasate, probleme au apărut iarăși în privința bunurilor mobile , mai ales al tehnicii și echipamentului militar.
Ca urmare a anexării Crimeei și Sevastopolului de către Federația Rusă, aceasta a denunțat unilaterat toate acordurile cu Ucraina care vizau problema flotei, bazelor militare și peninsulei, inclusiv Tratatul de la Harkov, invocând că acestea au devenit caduce, prin pierderea obiectuilui. În practică aceasta a însemnat pierderea de către Ucraina a reducerii de 30% la gazele naturale conform Tratatului de la Harkov din 2010 și a reducerilor oferite la începutul anului 2014, care reprezenta încă 30% din preț. Mai mult decât atât, primul ministru rus D.Medvedev a declarat că veniturile pierdute în valoare de 11 mlrd $ v-or fi cerute înapoi pe calea instanțelor internaționale, însă Rusia încă nu a îndeplinit toate formalitățile prevăzute de Convenția de la Viena pentru a denuța tratatele.
Adjunctul ministrului apărării L.Poleacov a declarat că Ucraina a pierdut tehnică, echipament și muniție în Crimeea în valoare de 1,6 miliarde $. În mare parte bunurile militare care se află în Crimeea sunt destul de vechi. În depozite se află câteva zeci de mii de tone de muniție, o parte mare din care are termen de exploatare depășit. Dacă e să descriem situația în care se află armata Ucrainei într-un singur cuvânt, acesta ar fi – catastrofă. Din cei aproximativ 18 mii de militari care se aflau în Crimeea la începutul lunii martie, au decis să-și păstreze cetățenia doar vre-o două mii. Ucraina a cerut Federației Ruse să-i retrocedeze bunurile cu destinație militară, printre acestea numărându-se: 79 nave și ambarcațiuni militare.
Conflicte mari existau în privința navelor și ambarcațiunilor militare, câteva din acestea au reușit să-și părăsească bazele din Crimea, unele au trecut de partea autorităților autoproclamate, iar celelalte au fost blocate de navele militare rusești în baza navală de la Donuzlav, prin scufundarea la intrarea în aceasta a trei nave vechi, care urmau să fie date la fier uzat.
În prima parte a lunii aprilie între conducerea Ucrainei și cea a Federației Ruse s-a ajuns la o înțelegere, conform căreia ucrainenii v-or primi înapoi toată tehica, navele, ambarcațuinile, echipamentul și muniția militară pe care au lăsat-o în Crimeea, cu excepția acelor bunuri care nu mai prezintă nici un fel de interes militar și urmează a fi distruse. Pe 16 aprilie ministrul rus al apărării a suspendat transmiterea bunurilor cu destinație militară, motivând aceasta prin obligațiile luate de Moscova de a nu transmite armament în zonele de conflict. Până la momentul suspendării , Ucraina a primit 389 de unități de tehnică auto, tancuri , tehnică blindată și tehnică specială, 8 avioane și elicoptere, 3 nave și ambarcațiuni. Oficialii ruși au declarat că transmiterea bunurilor cu caracter militar v-a continua doar după stabilizarea situației din Ucraina de Est, menționând în acela-și timp că această operațiune ar dura sub aspect tehnic aproximativ o lună – o lună și jumătate.
În concluzie putem constata că sub aspectul succederii la bunurile forțelor armate ale fostei URSS s-a creat un precedent unic, o colosală structură militara, care poseda printre altele și muniție nucleară a rămas în coproprietate timp de aproape șase ani. Acest caz demonstrând că nu este obligatoriu ca toate bunurile statului predecesor să fie împărțite între succesor , dar în condițiile economice și sociale de la acea dată nu s-a putut fructifica acest experiment, astfel că el a ajuns într-un final să fie un mare eșec pentru toate părțile implicate și o tragedie pentru miltarii și angajații forțelor armate. Deși eșec clar, acest caz totuși ar putea să fie o dovadă a posibilității rămânerii în indiviziune a unor bunuri specifice, dar cu condiția unor înțelegeri prealabile foarte clare asupra soartei și statutului acestora.
Datorită forțele armateptului că la momentul actual evenimentele din Ucraina încă se află în plină fază de desfășurare și situația încă nu este clară sub toate aspectele ei, consider că nu ar fi de cuviință să pun concluzii pripite. Desfășurarea evenimentelor trebuie monitorizată în permanență și nu trebuie să ne lăsăm induși în eroare de efectele așa-ziselor „războaie mediatice”. Chiar și așa, pentru mine un lucru este cert: Federația Rusă nu va ceda Crimeea, indiferent de presiunile internaționale care v-or fi exercitate. Pentru ruși acesta ar fi probabil echivalentul unei catastrofe naționale, dat fiind încărcătura ideologică pe care o are Crimeea cu orașele Sevastopol și Kerci și nivelul de ridicare în slăvi a acestui fapt în mass-media rusă de la această oră.
3.10.2 Republicile separatiste Lugansk și Donețk
Seara din 21 noiembrie, la scurt timp după publicarea deciziei guvernului de a suspenda procesul care conduce la semnarea Acordului de asociere dintre Ucraina și UE pe rețelele sociale au început să se răspândească apelurile de a merge la protest. Prima acțiune a început la Piata Independentei din Kiev, la aproximativ ora 22:00. S-au adunat pentru un miting la 1 la 2 mii de oameni. Aici vin jurnaliștii, activiștii rețelelor sociale și susținători ai integrării europene. Mai târziu au venit de opoziție liderii politici Vitali Klitschko, Oleg Tyagnibok și Yatsenyuk, Iuri Luțenko , Oles Dony, Vyacheslav Kirilenko, Andriy Shevchenko, Andriy Paruby, Katerinchuk și unii parlamentari. Cu privire la independența au fost făcute de către Wladimir Klitschko, Yuri Levcenco, Valerii Cealîi și alte figuri publice. În aceeași seară, sa născut sloganul: "Ucraina – este Europa!". Protestatarii au mărșăluit la coloana Administratiei Prezidentiale, dar au fost blocați de autobuze cu forțele de securitate. Așa s-a născut ,,Euromaidanul” , care a lăsat în urma sa multe vieți omenești. Victor Ianucovici, fostul președinte al Ucrainei a trădat țara sa și a fugit în Rusia, lasând în urma sa un haos si dezordine.
După Euromaidanul de la Kiev regiunile Donețk și Lugansk au hotarât să-și determine singure drumul. Naționalismul lui Vladimir Putin, ia determinat să facă acest pas. Rusia ca și în celelalte conflicte menționate își spune cuvântul său și încalcă normele de drept international. De multe ori Rusia a destabilizat suveranitatea Ucrainei, timițând armament peste frotiera,separatiștilor de la Donețk și Lugansk. Kievul a acuzat Rusia de o agresiune, însă Moscova a ignorant orice acuzare. Petro Poroșenco actualul președinte al Ucrainei a cerut ajutor international. SUA și UE au avertizat Rusia să nu-și trimită armata și armament separatiștilor, însă Moscova iar a respins toate acuzațiile și a spus ca oamenii de acolo își apără drepturile sale. Este o mare prostie ce spune Putin. Toți cei care luptă în regiunile Donețk și Lugansk sunt teroriști care susțin regimul de la Moscova și încalcă suveranitatea și integritatea Ucrainei.
Occidentul a impus sancțiuni Rusiei, sparând că o să înceteze să-i susțină pe separatiști. Însă liderul de la Moscova este de neoprit, chiar dacă în urma sancțiunilor a fost afectată economia Rusiei în urma căreia suferă mulți oameni.
Petro Poroșenco, Angela Merkel, Fracois Holande și Vladimir Putin au semnat un ,,Protocol de pace” la Minsk cu privire la situația din Ucraina. Acest document prevedea anumite aspecte. El sugerează adoptarea de către Ucraina a legii privind statutul special al regiunilor Donețk și Lugansk și desfășurarea alegerilor anticipate și include douăsprezece puncte:
Încetarea imediată a utilizării bilaterale de arme.
Asigurarea monitorizarea și verificarea de către regimul OSCE non-arme.
Adoptarea Legii Ucrainei ,,Cu privire la comanda temporară a administrației publice locale, în unele regiuni din Donețk și Lugansk " (Legea cu privire la statutul special).
Asigurarea o monitorizare permanentă la frontiera și verificarea ucraineano-rus de OSCE cu crearea unei zone de securitate în regiunile de frontieră ale Ucrainei și Federației Ruse.
Eliberarea imediată a tuturor ostaticilor și persoanele reținute ilegal.
Să se elaboreze o lege care interzice urmărirea și pedepsirea persoanelor în legătură cu evenimentele care au avut loc în unele regiuni din Donețk și Lugansk, regiuni din Ucraina.
Continuarea unui dialog național incluziv.
Să ia măsuri de îmbunătățire a situației umanitare din Donbass.
Asigurarea alegerilor locale anticipate, în conformitate cu Legea Ucrainei "Cu privire la comanda temporară a administrației publice locale în anumite zone ale regiunilor Donețk și Lugansk" (Legea cu privire la statutul special).
Retragerea formațiunile ilegale armate, echipament militar, precum și combatanți și mercenari de pe teritoriul Ucrainei.
Adoptarea unui program de redresare economică și a restabili mijloacelor de trai Donbass regiune.
Asigurarea garanții de siguranță personală pentru participanții la consultări.
Până în prezent toate aceste prevederi nu sunt respectate, sau sunt respectate parțial, atât de Kiev cât și de Moscova. Președintele Poroșenko a declarat că teroriștii doresc să capteze toată Ucraina, și nu numai Donețk și Lugansk.
3.11.2Crearea tendințelor și mișcările separatiste ce ar putea fi inspirate în Europa
Trăim în vremuri când există o "renaștere de etnie" – naționalități împachetate în statele naționale sunt tot mai active în present, susținând autenticitatea lor. În lume, mai multe grupuri etno-culturale susțin că autonomia existența și pretenția autonomă pentru a obține independența deplină de la statele care sunt blocate. Belgia, Spania, Italia, în acele țări în care comunități naționale și regionale sunt diferite, va veni în viitor nu prea îndepărtat, va exista o regiune finală de separare (Belgia, Spania) și au revizuit structura administrativă pe principii federale. Criza economică profundă, precum și creșterea ideologiilor etnocentrice poate fi un catalizator de separare. Se pare că integritatea acestor țări conțin focar a separatismului, care, în anumite circumstanțe socio-economice și geopolitice pot să rupă și să lase separatism teritorial terminal.
Marea Britanie, care are probleme cu Irlanda de Nord și Scoția. Irlanda de Nord va fi mereu aprinsă până când rupe, și să conducă la schimbul de condiții geopolitice favorabile separatiștilor. Scoția, parte din Marea Britanie, cu o lungă istorie de luptă pentru independență din secolul al XVIII-lea, este acum mai aproape de a ajunge la indepenența regat pașnic. Partidul Național Scoțian, care este la putere în Parlamentul Scotian, a declarat că va organiza un referendum privind separarea în 2014 Scoția Regatul Unit. Scoțienii alcătuiesc 88% din populația regiunii, și doar 7% în limba engleză. Naționalismul scoțian ,, a spus separatismului este parte a săracilor ", deoarece în divizia financiară poate duce la declinul economic din regiune, cel puțin în termen scurt și mediu. Primul-ministru a Scotiei Alex Salmond au de gând să organizeze un referendum nu mai devreme decât în toamna anului în 2014, pentru a valorifica pe sentimentele patriotice generate de evenimentul sportiv de prestigiu al Jocurilor Commonwealth și Cupa Ryder, care a avut loc în Scoția în vara 2014. Dar mai presus de toate, încă în 2014, a avut loc 700 de ani de ani de la Bătălia de la Bannockburn, una dintre cele mai importante. Pe de altă parte, ca un act de răzbunare a adus scoțieni, în februarie 2012, liderul Robin Tilbrook, a făcut apel la guvernul britanic cu o petiție care solicită Parlamentului britanic să ia în considerare necesitatea de a crea propriul guvern în Anglia pentru a înregistra oamenilor suveranitate Engleza. În paralel, o inițiativă inspirată de naționaliștii scoțieni în județul Cornwall, situat pe o peninsulă cu același nume, a declarat că doresc să prezinte intervalul în Marea Britanie, pe modelul de Wells și Scoția. Vedem astfel că discuția privind criteriile de identitate va fi unul dintre principalele subiecte de pe agenda politică britanică în următorii ani, ceea ce va crea o divizie în țară și corpul practic va duce la prăbușirea regatului. Ori, după cum arată datele unui sondaj sociologic realizat de Ipsos MORI, 49% dintre britanici cred că în următorii doi decenii Regatul Unit al Marii Britanii va înceta să existe pe harta lumii și se încadrează în afară în câteva țări mici.
O altă țară europeană importantă, Franța, are o problemă cu Corsica, oamenii care sunt considerate decontate și în cazul în care organizațiile radicale și teroriste care acționează în serios. În perioada 1998-2008, în Corsica, prin agresiune au murit aproximativ 3000 de persoane, dintre care majoritatea au fost locuitorii din Corsica. Numai 2001, au existat 15 de crime politice. deși Corsica are un statut de autonomie specială în Franța, corsicani insistă asupra libertăților constituționale mai ample. Aproape la fel de situație dificilă în regiunea Bretagne, a căror rezidenți nu consideră francezii ca acestea sunt de origine celtică, fiind etnice celții din Insulele Britanice. Ei păstrează tradițiile lor originale de Breton și încă mai au doar integrarea Nantes în Bretania, dar este timpul probabil de reactivare și separatiste ambițiile din regiune. Împreună cu Corsica și Bretania, în Franța, există alte regiuni sau departamente care confirmă în mod constant identitatea distinctă (etno-lingvistic și cultural) – Occitania, Savoy, Alsacia. În timp ce în Franța, separatismul nu este la fel de pronunțat ca în Spania sau Italia, pe fondul crizei generale a identității în Uniunea Europeană, precum și în contextul unor posibile modificări ale frontierelor în Europa, mișcării separatiste în această țară poate deveni brusc mai agresiv.
În Grecia, insula Ikaria a spus în 2012 că vrea să se despartă de statul elen și să adere la Austria. Aproape 9.000 de insule și-au revendicat dreptul de a decide soarta lor într-un referendum; a menționat că în 1912, după eliberarea din Imperiul Otoman timp de cinci ani Ikaria a avut statutul de stat independent. Ambițiile Ikarienilor au fost liniștite repede de liderii din Atena. Grecia are o problemă cu regiunea marii Egee ,Macedonia este suficient de mare (26% din teritoriul grec), populației, inclusiv populația slavă – macedonieni, bulgari.
Nici Germania nu poate fi complet sigur de siguranța integrității sale. Germania a fost formată într-o stare federală abia în secolul al XIX-lea. După căderea Zidului Berlinului în 1989, pe fondul entuziasmul general și boom-ul economic European, a creat impresia că reunificarea Germaniei este model de integritatea teritorială și durabilitate. Se pare că lucrurile nu sunt atât de optimiste. Principalele regiuni germane, cum ar fi Bavaria, să păstreze și să cultive brand si identitatea. Criză în zona euro a permis pentru să capete furia în relația dintre provinciile și de capital. În special, terenurile bogate din Bavaria și Hesse, cunoscute sub numele de "vaci de numerar" din Germania, nemulțumite că se bazează pe umerii lor, greul plan de finanțare federală ar trebui să sprijine provincii sărace. Din acest motiv, amendamentele propuse ca un sistem în cadrul UE, să stimuleze regiunile mai puțin dezvoltate. În plus, Danemarca a preluat fostul orașul german Flensburg, cu o populație daneză importantă, iar aceste afirmații rămân valabile. Focare de separatism există în Austria, Slovenia. Finlanda are Insulele Aland, un arhipelag în cazul în care majoritatea populației vorbește suedeză. Regiunea are un parlament, steag, imn, președinte și guvernul său, precum și sistemul fiscal, propriile branduri și o situație economică foarte favorabilă. În Polonia, Silezia, există aproximativ 1 milion de etnici germani desemnate de autoritățile poloneze ,,polonezi germanizați", care au suferit un proces de ,,repolonizare", dar au o mișcare politică care aspiră la statutul de autonomie pentru regiune. În general, dacă ne uităm la lista de mișcările separatiste active în țările europene, vom vedea că acesta este un fenomen politic, este larg răspândit în Europa.
În 2009, semne îngrijorătoare în relațiile dintre Slovacia și Ungaria. În Slovacia, există în prezent aproximativ 520.000 de maghiari (10 la sută din totalul populației). Acestea au fost create în aceste regiuni, ca urmare a mii de ani de apartenență la teritoriul actual al Slovaciei din Ungaria. Maghiarii din Slovacia trăiesc în zonele limitrofe la granița cu Ungaria. Această situație etno-demografică, cum era de așteptat, evoluează încet un conflict etnic. Conflictul dintre Slovacia și Ungaria simțit mai bine în zonele în care maghiarii constituie o majoritate în sud-est, în cazul în care slovacii arată atitudinea șovină și xenofobă față de originea lor maghiară. Este simptomatic faptul că liderul Partidului Național Slovac, Jan Slota este anti-maghiar, folosind ,,limba de igienă", ,,tumoarea maghiară în coasta slovacă, care trebuie să fie eliminată"
Situația este similară și în România Ținutului Secuiesc, o zonă populată în mare parte de etnici maghiari. Ei se luptă în mod constant pentru a atinge cea mai largă autonomie posibilă în ultimii ani și să fie sprijiniți de Budapesta. Este simptomatic al acestei declarații Antal Arpad primar de Sf. Gheorghe, oraș de reședință Transilvania județului Covasna (România), care a declarat că ,,a face dragoste pentru maghiari în România este numit viol". Un alt motiv este federalizarea etnicilor maghiari din România, care ar putea da o tendință de descentralizare promovat recent în Europa . Într-un pas din ce în ce mai îndrăzneți maghiarii, președintele Traian Băsescu a trebuit să declare văzut în august 2013, care Ungaria a devenit un ,,focar de instabilitate" în regiune și că statul român ,,va prelua conducerea "
Există tensiuni etnice cronice, în unele republici foste sovietice, unde populația vorbitoare de limbă rusă reținute semnificativ (în special etnice rusă), care nu absorb. După un val de identitate, ură, în anii 1990 (și conflictele sângeroase au avut loc), iar astăzi este încă animozitate între grupurile etnice. În unele dintre aceste republici nu exclud conflictele viitoare bazate pe identitate. De exemplu, în Letonia (una dintre republicile Pribaltice) tensiunilor dintre Letonia și Rusia, în 2013, a ajuns la fără precedent de la proclamarea independenței. Ministrul a recunoscut că situația din Letonia coexistă între Letonia și Rusia este atât de gravă, care poate degenera cu ușurință în ciocniri entice. Cazul Letoniei nu este unic în acest sens, printre fostele republici sovietice.
În general, Europa este construirea unei tensiuni etnice răzbunătore, care sunt în prezent sub controlul unei Uniuni Europene relativ prospere. Dar orice bunăstare economică este temporară și orice criză financiară majoră și tendințele demografice din țările europene ar putea conduce la o explozie de scandaluri groaznice de identitate pe continent.
Capitolul III
3.Asemănări și deosebiri
3.1.Drepturile omului
Drepturile omului și conflictele înghețate în vecinatatea estică. Conflictele din Abhazia, Osetia de Sud, Nagorno-Karabah și Transnistria subminează potențialul politicii de vecinatate europeană si agravează situația drepturilor omului în vecinatatea imediată a UE. Nefiind sub controlul statelor metropolitane, teritoriile separatiste au devenit inaccesibile pentru drepturile omului. In vreme ce situatia diferă de la o zona la alta, lista problemelor drepturilor omului în aceste regiuni este lungă. Pe lângă numărul mare de refugiați și persoane forțate să își părăsească domiciliile, cetățenii statelor metropolitane sunt discriminați cu regularitate. Acuzațiile de tortură și rele tratamente din închisori, lipsa unor proceduri judiciare corecte si înclăcarea drepturilor proprietății reprezintă probleme serioase în entitățile separatiste. Drepturile cetățenești și libertățile politice sunt și ele încălcate. Măsurile adoptate de Uniunea Europeana în privința promovării rezolvării conflictelor, reabilitării și sprijinirii societății civile nu alcătuiesc o strategie cuprinzatoare si coerentă, apreciind ca, pentru a consolida drepturile omului și statul de drept in vecinatatea europeana, UE trebuie să devină, în primul rând, mult mai activă în procesul de soluționare a conflictelor și apoi să se îndrepte spre o acordare condiționată
În cadrul audierii fară precedent din Parlamentul European, europarlamentarilor și experților europeni au realizat o sinteză a lucrării ,, Amenințările Rusiei la Marea Neagra", realizată de Civic Media și IntelMedia. Parlamentul European, a explicat contextul mai larg al razboiului de la Nistru, declanșând intr-un moment favorabil reunirii Basarabiei cu țara și replica dură a Rusiei, din care a făcut parte și încarcerarea și condamnarea pe nedrept a patrioților români. În cadrul dezbaterilor s-a demonstrat că și acum – ca și atunci – Rusia este cea care controlează de facto entitatea separatistă, un exemplu clar fiind si cetățenia rusă de care se bucură intreaga conducere a Transnistriei, inclusiv persoane din aparatul de Securitate și administrația centrală, căutate de Interpol pentru crime comise în fosta URSS. Statul militarizat de la Nistru reprezintă o provocare majoră la adresa NATO și a întregii Uniuni Europene în contextul avansului Rusiei la Marea Neagra și înspre Europa Occidentală, inclusiv prin metode specifice războiului economic. Una dintre soluțiile europene care ar putea duce la eradicarea acestui conflict rece ar fi declanșarea procedurilor de integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeana în același pachet cu Balcanii de Vest, reântregrând Europa pânî la granița sa răsăriteană firească.
În general, guvernele autoproclamate au respectat drepturile omului de care se bucură cetățenii; totusi, au existat și probleme în anumite domenii, iar respectarea drepturilor omului de către autoritățile transnistrene, abhaze, osetine, au rămas la un nivel redus. Au fost prezentate rapoarte asupra următoarelor probleme în domeniul drepturilor omului:
hărțuire oficială selectivă și intimidare a opoziției politice
• aplicarea violenței de către fortele de securitate, în special, asupra persoanelor aflate în arestul politiei si asupra romilor
detentii izolate pentru perioade extinse
conditii aspre de detentie
arest si detentie arbitrara a romilor
coruptie a organelor judiciare si a politiei
• monitorizare de catre fortele de securitate a figurilor politice prin interceptari telefonice si, uneori, prin perchezitii ilegale
intimidarea jurnalistilor în vederea practicarii auto-cenzurii
restrictii privind libertatea adunarii
obstacole în calea înregistrarii oficiale unor grupuri religioase
violenta si discriminare sociala persistenta împotriva femeilor si copiilor
trafic de femei si fete
discriminare împotriva romilor
anumite restrictii impuse asupra drepturilor lucratorilor ,munca copilului.
3.2.Participarea organizațiilor internaționale
Organizațiile internaționale reprezintă un cadru deosebit de important al cooperării între state în variate domenii și constituie un fenomen relativ nou în procesul de dezvoltare a relațiilor internaționale și dreptului internațional. Comunitatea internațională de după cel de-al Doilea Rãzboi Mondial este formatã din state independente și un număr mare de organizații internaționale guvernamentale și nonguvernamentale, expresia importantelor mutații care s-au produs în viața omenirii, în aceastã perioadă
După unii autori, constituirea organizațiilor internaționale ar decurge din necesitatea organizãrii politice a societãții internaționale ca „ reacție la anarhia care rezultã din conflictele internaționale și la insuficiența doctrinei echilibrului” sau, potrivit gândirii altora, ar fi legată de transpunerea în plan internațional a conceptului și practicii federalismului, ca proces de asociere de state, într-un scop comun, cu respectarea autonomiei fiecăruia.
Organizațiile internaționale au capacitatea de a fi titulare de drepturi și obligații în raporturi de drept intern, pe teritoriul oricăruia dintre statele membre. O asemenea capacitate se impune tocmai pentru că organizația, neavând un teritoriu propriu, își desfãșoarã activitãțile pentru realizarea cărora a fost constituitã pe teritoriul unor state, intrând pentru aceasta în numeroase raporturi juridice cu persoane fizice sau juridice de drept intern dintre aceste state.
„Organizația se va bucura pe teritoriul fiecãruia dintre membrii săi de capacitatea juridicã necesarã pentru îndeplinirea funcțiilor și realizarea scopurilor sale”.
Calitatea de membrii al organizației internaționale o pot avea numai statele, ca entități suverane și independente. Tratatele constitutive ale organizațiilor internaționale sunt deschise statelor, creatoare ale acestor organizații. Cu titlul de excepție, în baza unor împrejurări istorice particulare, s-a admis posibilitatea obținerii calității de membru și de către alte entități, aflate în proces de dobândire a statalității.
Consiliul de Securitate este un alt organ principal al Organizației Națiunilor Unite cu activitate permanentã, având ca obiectiv principal luarea mãsurilor pentru asigurarea pãcii și securitãții internaționale și înlãturarea încãlcãrii acestora. Consiliul de Securitate este un organ cu o competențã restrânsã. La început a fost format din 11 membri, dintre care cinci membri permanenți desemnați prin Cartă, reprezentați prin Anglia, China, Franța, S.U.A., U.R.S.S. și șase membri nepermanenți. Pe baza unui amendament la Cartã, în 1963, numãrul membrilor nepermanenți a fost sporit la zece, numãrul total al membrilor Consiliului de Securitate fiind în prezent de 15. Membrii nepermanenți sunt aleși pe doi ani, în fiecare an câte cinci. Statul al cãrui mandat expirã nu poate fi reales imediat. O modificare în ceea ce privește membrii permanenți este aceea cã dupã desființarea U.R.S.S., Federația Rusă a intrat imediat ca membru permanent în Consiliul de Securitate.
Criteriile care stau la baza membrilor nepermanenți ai Consiliului de Securitate sunt, după cum se specificã în Cartă, în primul rând contribuția acestora la „menținerea păcii și securității internaționale și la înfãptuirea celorlalte scopuri ale organizației și, de asemenea, o repartiție geograficã echilibrată”.
Aici voi prezenta mai departe implicarea organizațiilor în regiunile separatiste, una dintre care este Transnistria. După trecerea a douăzeci și doi de ani de la obținerea independenței, Republica Moldova rămâne încă o țară divizată. Dezintegrarea Uniunii Sovietice a condus la apariția a 15 noi state independente, precum și la crearea câtorva republici autoproclamate, precum Abhazia și Osetia de Sud (Georgia), Karabahul de Munte (Azerbajan), Cecenia (Federația Rusă) și Transnistria – pe teritoriul Republicii Moldova. Cu sprijin străin, unele dintre aceste republici au reușit, aproape cu același succes ca și statele recunoscute, să formeze structuri și instutuții statale și să exercite controlul asupra teritoriului și populației.
Un exemplu elocvent în acest sens este, probabil, supravețuirea așa-zisei “Republici Moldovenești Nistrene” (RMN). Conducerea separatista de la Tiraspol, sprijinită de Armata a 14-a sovietică, iar apoi primind sprijin moral, financiar și politic din Rusia, a zist mai întâi o “Republică Sovietică Socialistă Autonomă Transnistreană”, iar mai târziu, la 2 septembrie 1990, a declarat și independența acesteia.
,,Statele” nerecunoscute de pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice au supravețuit nu doar datorită sprijinului străin. Într-adevăr, deși există mai mulți factori asupra cărora se poate delibera aici, este suficient să menționăm doar unul: interesele indivizilor, care au monopolizat puterea și beneficiază de pe urmele ei or depind de menținerea status quo-ului, constituie una din cele mai importante explicații pentru existența lor continuă. Beneficiile depășesc scopul politic declarat al statalității deoarece, canalizat fiind prin aceste adevărate ,,republici-găuri negre”, profitul obținut din comerțul netaxat și producerea țigărilor, traficul de alcool, petrol, stupefiante și arme este semnificativ. În plus, un alt motiv este eșecul evident al comunității internaționale (de exemplu, Națiunile Unite, OSCE, UE sau NATO) de a soluționa conflictele “înghețate”. Întrebarea care apare aici este dacă respectivele conflicte sunt considerate neimportante sau, mai simplu, prea depărtate, dacă nu chiar o ,,chestiune rusă”. Timpul a demonstrat că atât ONU cât și organizațiile europene de securitate care deliberează la Viena sau Bruxelles nu au produs altceva decât declarații și ,,exprimări de îngrijorare” nesemnificative. Deocamdată, politicile concepute să gestioneze separatismul, excepție făcând șubredele înțelegeri de încetare a focului, au eșuat în mod ciudat. În timp ce scopul declarat al comunității internaționale este menținerea integrității teritoriale, relațiile reale cu separatiștii și interesele economice. Ca rezultat, atitudinea indulgentă și selectivă a comunității internaționale față de violarea drepturilor omului pe teritoriul statelor nerecunoscute, deși nu este cu totul înțeleasa de observatorul experimentat, ramâne a fi de o inconsistență crasă. Recenta decizie de sistare, la insistența Moscovei, a reînnoirii mandatului Grupului de Asistență al OSCE în Cecenia demonstrează că un interes intrusiv deschis față de drepturile omului poate fi ușor echivalat cu amestecul în treburile interne ale statelor suverane. Singura excepție pare a fi recentele sancțiuni ,,direcționate” adoptate de SUA și EU. ,,În aceste condiții, noi declarăm intenția noastră de a adopta, conform procedurilor noastre interne, sancțiuni direcționate, sub formă de restricții de călătorie, împotriva membrilor conducerii Transnistriei, considerați a fi principallii responsabili pentru lipsa de cooperare în promovarea soluționării conflictului. Numai timpul va demonstra dacă efectul dorit se va materializa”.
Ca și pe timpurile Constituției sovietice, protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului este garantată de un document similar al ,,RMN”. În mod previzibil, orice sursă transnistreană ,,oficială” va pretinde că drepturile omului sunt respectate integral și că politicile sunt ,,…orientate spre edificarea unei societăți democratice deschise”. Mai mult, începînd cu 1992, ,,Sovietul Suprem” transnistrean a adoptat o hotărăre care proclamă intenția sa de a respecta o serie de documente internaționale în domeniul drepturilor omului (de exemplu, CEDO, ICCPR, ICESCR). Pe de altă parte a liniei de separare a părților, atunci cînd Republica Moldova a ratificat Convenția Europeană cu privire la drepturile omului, ea a făcut și o declarație importantă potrivit căreia ,,…ea nu va fi capabilă să asigure, pînă la soluționarea conflictului transnistrean, respectarea Convenției în raport cu omisiunile și acțiunile autorităților auto-proclamatei republici transnistrene, teritoriul căreia este controlat, de facto, de către autoritățile respective”. Deși nu se cunoaște dacă “Sovietul Suprem” al Transnistriei ar fi avut reacții în acest sens iar declarația a rămas netestată de-a lungul anilor, în 2001, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a respins obiecțiunea preliminară a Moldovei, argumentând că… Republica Moldova a ratificat Convenția, cu efecte asupra întregului său teritoriu și a declarat că ,,…Curtea consideră că declarația menționată nu poate fi echivalată cu o rezervă, în termenii Convenției, fapt pentru care respectiva trebuie considerată nulă”. Iată, deci, cum o “finețe” juridică eludează, din păcate, esența problemei: autoritatea reală, de facto, continuă șă fie exercitată de către separatiști iar la justiție nu se poate recurge cînd drepturile omului sunt încălcate.
Educația în limba moldovenească /română în “RMN”
Unul din rezultatele “restructurării” gorbacioviste (adică în perioada sovietică, guvernată de Moscova) a fost re-introducerea, în luna august 1989, a “limbii moldovenești”, pe baza grafiei latine, în calitate de limbă de stat. Conform noilor legi adoptate, limba de instruire a fost schimbată pe întreg teritoriul Moldovei, inclusiv în Transnistria. Școlile cu predare în limba rusă au rămas ne-afectate în acest sens și continuă să existe datorită cererii suficiente din partea părinților, care consideră rusa drept limbă maternă.
Declanșarea, în 1992, a conflictului armat între Guvern și forțele separatiste din “RMN” a condus, doar într-un interval de cca. 6 luni, la strămutarea a peste 100.000 de persoane (dintre care 50.000 s-au refugiat în Ucraina) și a modificat fundamental viața celor care au rămas pe teritoriul controlat de separatiști. Una din primele modificări care au fost operate în “RMN”, s-a rezumat la re-introducerea grafiei chirilice în școli, conform practicii din perioada sovietică.
Potrivit datelor statistice oficiale ale “RMN”, în prezent există 183 de școli primare (instituții cu instruire generală), cu un număr total de 92.000 de elevi. În timp ce în 82% din școli limba de instruire este rusa, în 13,5% limba de instruire este “moldoveneasca” în baza grafiei chirilice, în 3,8% – limba română și în 0,7% – limba ucraineană. Există 32 de școli cu predare în limba “moldovenească” și alte 15 școli “mixte” (cu predare și în limba rusă). Adițional, mai există 6 școli “românești” (“limba moldovenescă”, în baza grafiei latine). Ultimele constituie subiectul prezentului articol deoarece problemele lor sunt cele mai acute iar un acord privind funcționarea lor dintre autoritățile separatiste și Guvernul de la Chișinău a fost imposibil de realizat. În termeni mai expliciți, școlile care urmează curriculum-ul aprobat de Ministerul Educației și Științei al Republicii Moldova sunt sortite să devină instituții private. Modul în care acest fapt este transpus în practică și cum aceste școli interacționează cu autoritățile locale constituie esența problemei.
Pentru a înțelege “politica celor trei limbi oficiale” a Transnistriei (rusă, ucraineană și “moldovenească” – în baza grafiei chirilice), este necesar să o examinăm într-un context mai larg. Mandatul OSCE orientat spre promovarea respectului pentru drepturile omului în general și redresarea situațiilor de tensiune care ar putea declanșa violență, în particular, a contribuit la menținerea păcii în regiune. Negocierea, nu fără succes, cu autoritățile de facto pe marginea acordării unor școli a dreptului, fie și limitat, de a preda în baza grafiei latine, a implicat atingerea unui compromis ce a permis unor astfel de școli “alternative” (private) să fie finanțate de la bugetul Republicii Moldova. Această binecuvântare internațională a unei situații anormale a generat, totuși, fără a se dori așa ceva, efecte nedorite. Primul dintre acestea se rezumă la faptul că în timp ce cele 6 școli luptă pentru supravețuire, autoritățile transnistrene au obținut o carte blanche în ignorarea restului școlilor de acest gen. De asemenea, neliniștește faptul că chiar și emisarii OSCE sunt tratați cu rezerve tot mai mari iar eforturile lor de mediere devin, astfel, tot mai puțin rezultative. În concluzie, soarta acestor școli depinde de capriciile conducerii transnistrene. “RMN” se opune educației în baza grafiei latine și oricine încearcă să promoveze această opțiune este perceput ca adversar al sistemului. Un ordin al Ministerului Educației al “RMN” din 18 august 1994, interzice în mod expres predarea în școlile transnistrene a limbii moldovenești pe baza grafiei latine.
Încercările de a spori numărul unor astfel de școli au fost reprimate cu duritate. Într-adevăr, în timp ce sondajele neoficiale de opinie indică că mulți părinți ar opta în favoarea predării limbii “moldovenești” în baza grafiei latine, apelurile de a se efectua un sondaj transparent au fost ignorate. Singura încercare cunoscută de a preda clandestin limba română într-o școală finanțată de ,,statul RMN” a eșuat. În Grigoriopol, corpul profesoral și părinții au fost calomniați gălăgios de organele mediatice locale, fiind etichetați drept “dușmani ai statului”. Unul cîte unul, ei au fost invitați să-și ,,reconsidere” opțiunea, fiind amenințați cu pierderea serviciului, locuinței, etc. Copiii și învățătorii au fost intimidați în timpul prezentării explicațiilor privind motivele folosirii grafiei latine iar oficialii locali au efectuat controale de rutină a claselor pentru a se asigura că instruirea se face în modul potrivit. Asociația părinților și învățătorilor a fost abolită iar președintele ei a fost arestat. Sporind în continuare presiunea, la începutul anului 2003, Colegiul Ministerului Educației a decis să ,,…oblige conducătorii școlilor românești șă introducă curriculumul transnistrean pînă la data de 1 martie or să clarifice statutul lor pînă la data de 1 aprilie”.
Autorizate sau nu, școlile rămân hărțuite și obstrucționate în continuare.În condițiile în care statutul lor legal este neclar, se exercită o presiune continuă cu scopul de a le închide și aceasta în pofida faptului că părinții sunt locuitori ai Transnistriei și plătesc impozite, fiind astfel îndreptățiți să aștepte un tratament egal în ce privește educația primară a copiilor lor. Școlile sunt discriminate de către administrațiile locale ostile și lipsite de facilitățile de strictă necesitate, îndeosebi de spațiu. Deoarece aceste școli sunt calificate drept private, se așteaptă ca ele să solicite licențe speciale și să plătească pentru chirie și alte utlități la rate mai înalte decît alte instituții. Mai mult, asigurările anterioare date OSCE-ului de către autoritățile transnistrene sunt ignorate iar încercările de a reînnoi licențele sunt, de regulă, respinse sau obstrucționate. Electricitatea, liniile telefonice și încălzirea sunt stopate cu regularitate iar reparațiile de strictă necesitate a clădirilor municipale nu se efectuiază. Copii nu au acces la facilitățile de sport și sunt privați de drepturile de care beneficiază alți copii. Deseori, ei învață în trei schimburi și suferă din cauza facilităților sanitare nesatisfăcătoare. În lipsă de alte opțiuni, mulți dintre ei sunt nevoiți să învețe în încăperi provizorii, inadecvate pentru studii, localizate în clădiri avariate de război, în timp ce ,,colegii loiali”, care frecventează școlile de “stat”, beneficiază de condiții și standarde normale (ex. subsidii pentru prînzurile școlare or mici plăceri precum sunt cantinele și laboratoarele). În loc să le ofere spații adecvate de studii, autoritățile locale amenință școlile cu închiderea pe motivul nerespectării regulamentelor sanitar și anti-incendiar. De asemenea, este cunoscut că autoritățile “RMN” au confiscat materialele necesare pentru instruire (care au trebuit să fie aduse de pe teritoriul controlat de Guvern) și au creat obstacole serioase pentru acordarea asistenței internaționale, încercînd să perceapă taxe, să nu acorde permise de construcție or, mai simplu, să închidă frontiera pentru transporturile de acest gen.
Trebuie să se ia în calcul și faptul că această situație patetică are rădăcini adânci și este o consecință a unei confruntări prelungite și emoționale dintre părinții (și învățătorii) moldoveni și autoritățile transnistrene ,,pro-ruse”. Ultimii consideră româna drept o limbă străină care, după părerea lor, nu-și are locul în școlile de “stat”, exceptînd eventual cazul când, alături de alte limbi străine precum engleza și franceza, poate fi studiată opțional.Situația este agravată și de alți factori complicați, precum curriculum-urile diferite, ceea ce presupune predarea istoriei și geografiei din perspective diametral opuse, acestea fiind chestiuni de mare sensibilitate politică. Aparte de convingerile “naționaliste”, părinții conștientizează faptul că este puțin probabil ca un absolvent al unei școli din “RMN” să însușească suficient de bine româna și va fi dezavantajat în cazul admiterii într-o universitate din Moldova. Singura opțiune este de a continua studiile la Moscova sau Kiev – alternativă neatractivă sau prohibitivă sub aspect financiar pentru o bună parte dintre absolvenți. Probleme apar și în virtutea incompatibilității sistemului de notare și examinare și mulți realizează că ei vor primi la absolvire diplome de valoare îndoielnică (diplomele Universității transnistrene nu sunt recunoscute în străinătate). În concluzie, chestiunea școlară a devenit ostatecă a bătăliilor politice, unde neîncrederea guvernează iar loialitatea poate fi măsurată în funcție de opțiunea părinților pentru o școală controlată de separatiști sau Guvern.
Întru susținerea poziției lor, autoritățile transnistrene continuă să promoveze vechea teorie sovietică cu privire la românii din Basarabia și Transnistria, și anume că ei ar fi un popor distinct – „moldovenii” și că ar vorbi o limbă deosebită de cea română – ,,moldoveneasca”. De aici derivă logica conform căreia limba “moldovenească” trebuie șă fie predată exclusiv în baza grafiei chirilice (grafia latină, conform liderilor separatiști, potrivindu-se doar limbii române). Autoritățile transnistrene se erijează în postura de ultim bastion al unei națiuni moldovenești distincte împotriva “românizării”. În această privință, la 12 martie 1991, “Sovietul Suprem al RMN” a adoptat o decizie, în care printre altele, se spunea:
În ultimul timp, în RSSM (Republica Sovietică Socialistă Moldovenească) procesul românizării poporului moldovenesc s-a accelerat. Mass-media, organizațiile civice, naționaliste și politizate, precum și instituțiile oficiale de stat promovează o politică anti-națională, de negare a specificului poporului moldovenesc, culturii, limbii și tradițiilor sale. Aceste forțe anti-naționale prezintă ca find românesc tot ce este moldovenesc: pămîntul, poporul, limba, grafia, tradițiile….
. Intervențiile OSCE au fost ignorate, personalului internațional i s-a interzis accesul în Transnistria și, în final, în pofida apelurilor reprezentanților statelor garante (Rusia și Ucraina), predarea limbii române a fost interzisă. Învățătorii au fost concediați iar copii au fost nevoiți să părăsescă școala, astfel încât două sute dintre ei frecventează, în prezent, o școală a Guvernului, dintr-un sat situat la 17 km depărtare.
Nu toți părinții au opus deschis rezistență. Unii și-au trimis copii la cea mai ,,apropiată” școală, situată dincolo de linia de separare a partilor. Cei care nu rezistă presiunilor sunt tentați să părăsească definitiv regiunea, fapt care a alarmat Oficiul din Moldova al Înaltului Comisariat ONU pentru Refugiați. Prevenirea strămutării interne, ca rezultat al violării drepturilor omului în Transnistria, inclusiv dreptul la educație, rămâne până în prezent o preocupare a comunității internaționale.
Dreptul la educație a copiilor reflectat în dreptul internațional
Cel puțin în teorie, drepturile lingvistice ale persoanelor care aparțin minorităților naționale și etnice, sau persoanelor aflate în situații similare, sunt garantate de o serie de instrumente în domeniul drepturilor omului. Dreptul de a folosi propria limbă încorporează dreptul de a o folosi, în mod privat sau public, liber și fără amestec or discriminare. Articolul 27 al Pactului internațional al ONU cu privire la drepturile civile și politice (1969) și Articolul 30 al Convenției ONU cu privire la drepturile copilului (1989) specifică explicit că un copil aparținând unei minorități etnice sau lingvistice ,,…are dreptul, în comuniune cu alți membri ai grupului său, să beneficieze de cultura sa, să profeseze și să practice propria religie, or să folosească propria limbă”. Documentul CSCE de la Copenhaga din 1990 conține angajamentul statelor participante de a depune eforturi pentru a asigura ca persoanele care aparțin minorităților naționale șă poată studia limba sau limbile oficiale ale statului respectiv și să aibă oportunități adecvate de educație în limba lor maternă.
Autoritățile ,,RMN” neagă cu vehemență faptul că unele drepturi sunt violate iar la un moment dat au declarat chiar că oricum nu sunt obligați să le respecte atâta timp cât nu există un acord general asupra a ceea ce constituie o minoritate națională: iată o mostra clasică de apărare ce ține de arsenalul multor infractori.
Este evident, cel puțin pentru autori, că populația vorbitoare de ,,limbă moldovenească” din Transnistria este un grup care încearcă să-și păstreze identitatea și să confere expresie acestei identități.
Hotărârea “Sovietului Suprem” din 1992 menționată mai sus, atestă că “RMN”, indiferent de relația sa formală cu unele organizații sau documente internaționale, subscrie la câteva documente internaționale în domeniul drepturilor omului (inclusiv Pactul internațional al ONU cu privire la drepturile civile și politice).
OSCE și școlile moldovenești în Transnistria
Misiunea OSCE din Moldova este principalul organism al OSCE care are în responsabiltate chestiunea școlilor din Transnistria. Conform mandatului său, Misiunea a acordat din start o atenție sporită situației școlilor moldovenești din Transnistria. Misiunea primește continuu petiții de la învățători și părinți, efectuiază vizite în școli, participă la întrevederi cu autoritățile locale și apelează, cu regularitate, la ,,Ministerul Educației”, la liderii ,,RMN”, inclusiv ,,Președintele” de pe atunci Smirnov, pentru a-i determina să manifeste moderație. În particular, Misiunea a sesizat conducerea ,,RMN” asupra faptului că ,,…este dreptul părinților să aleagă limba și grafia educației copiilor lor iar autoritățile au datoria să asigure, de o manieră nediscriminatorie, condițiile adecvate pentru părinți și copii”. Deși Misiunea s-a străduit să asiste părinții, elevii și învățătorii în soluționarea problemelor lor, acesteia îi lipsesc, evident, mijloacele de a impune respectarea standardelor internaționale.
Ambasadorul William Hill, fostul și actualul șef al Misiunii OSCE, a comentat deceniul trecut în modul cel mai elocvent cu putință:
Noi, cei din Misiunea OSCE din Moldova, suntem profund îngrijorați vis-à-vis de școlile și elevii din Transnistria, în particular în ce privește copiii care doresc să fie instruiți în limba moldovenească or română în baza grafiei latine și care nu pot primi o astfel de educație or a căror educație în baza acestei grafii este ilmitată. Am abordat personal, de mai multe ori, această chestiune în discuțiile avute cu conducerea transnistreană și vom face acest lucru în continuare. Noi credem că, copiii au acest drept și părinții, de asemenea, au dreptul să aleagă limba și grafia de instruire a copiilor lor iar statul nu trebuie să impună nici un fel de restricții arbitrare sau injuste referitor la educația copiilor. Noi vom continua să acționăm în vederea asigurării unui sprijin adecvat pentru educarea copiilor de pe malul stâng în limba dorită de părinții lor. Noi activăm în cooperare strânsă cu UNHCR și alte organizații internaționale în vederea găsirii mijloacelor financiare pentru a sprijini școlile de pe malul stâng care predau limba română în baza grafiei latine. Acesta este un proces continuu și credem că am avut succes pe planul ameliorării condițiilor pentru educație, dar rămâne încă mult de făcut și noi vom continua să îndemnăm și să exercităm presiuni asupra personelor oficiale de pe malul stâng ca să permită copiilor să fie educați în limba pentru care ei optează și să prevină or să nu admită discriminarea, amenințarea, violența împotriva acestor copii și școli.
Începând cu anul 1994, chestiunea școlilor moldovenești din Ttransnistria a ocupat un loc important și pe agenda Înaltului Comisar al OSCE pentru minoritățile maționale. Înaltul Comisar Max Van der Stoel a cercetat situația lor în cadrul primei sale vizite în Moldova din decembrie 1994. Atunci el s-a întâlnit la Tiraspol, precum și în orașul învecinat, Bender (Tighina) cu autoritățile locale și liderii minorităților. Înaltul Comisar a identificat unele soluții pentru “criza școlilor” și a vizitat școlile de “limbă moldovenească” din regiune “unde a vorbit cu învățătorii și părinții, care erau nerăbdători ca copiii lor să studieze în baza grafiei latine și nu în grafia chirilică, impusă de autoritățile transnistrene”. El a chemat autoritățile “să demonstreze mai multă flexibilitate în această chestiune controversată și să asigure că problema existenta va fi soluționată spre beneficiul tuturor persoanelor implicate și în concordanță deplină cu normele internaționale”.
Nefiind înregistrate ameliorări în sensul de mai sus, domnul Max Van der Stoel a revenit asupra acestei chestiuni in timpul altor două vizite efectuate ulterior în Moldova – in mai și septembrie anul 2000. În cadrul vizitei din mai, el a reiterat “îngrijorarea sa în legătură cu dificultățile cu care se confruntă copii moldoveni din Transnistria pentru a învăța limba moldovenească în baza grafiei latină ” și a cerut autorităților transnistrene să înceteze aceste practici (discriminatorii). Cu referire la hărțuiala la care sunt supuse câteva școli din estul Moldovei care predau “limba moldovenească”, el a avertizat că “…autoritățile nu trebuie să împiedice exercitarea de către cetățeni a dreptului la educație în limba lor maternă prin impunerea unor exigențe de ordin legal și administrativ, nejustificate și împovărătoare, care reglementează stabilirea și gestionarea instituțiilor în domeniul educației, indiferent dacă sunt private sau publice,,. În cadrul vizitei sale din septembrie, Înaltul Comisar s-a întâlnit, între alții, cu “Președintele” Smirnov și l-a îndemnat “să adopte o atitudine mai înțelegătoare față de cele șapte școli care predau în baza grafiei latine”.
Această chestiune nesoluționată a fost preluată de actualul Înalt Comisar al OSCE pentru minoritățile naționale, Rolf Ekeus, desemnat în post la data de 1 iulie 2001. În contextul vizitei sale în Moldova din aprilie 2002, domnul Ekeus și-a exprimat solidaritatea cu învățătorii și părinții care sunt intimidați, a dat o apreciere înaltă activității umanitare desfășurată de UNHCR în vederea sprijinirii școlilor și a apelat la autoritățile transnistrene ,,să nu obstrucționeze activitatea școlilor”. “Drepturile și bunăstarea copiilor nu trebuie să devină victime ale agendelor politice. Trebuie să existe soluții practice pentru problemele imediate și solvabile, de natură să prevină înrăutățirea situației” a avertizat el.
3.3.Calea regiunilor separatiste spre independență
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Influienta Rusiei In Conflictele Eurasiatice (ID: 107122)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.