Influenta Mass Media Asupra Adolescentilor

Influența mass-media asupra adolescenților

Cuprins

Capitolul I. Mass-media………………………………………………………………………………..

I.1. Mijloace mass-media-prezentare generală……………………………………….

I.1.1. Televiziunea……………………………………………………………………

I.1.2. Mediile electronice sau new media…………………………………….

Capitolul II. Efectele mass-media……………………………………………………………………

II.1. Teoriile efectelor puternice……………………………………………………………

II.1.1. Modelul „stimul-răspuns”………………………………………………..

II.1.2. Modelul „hegemonic”……………………………………………………..

II.1.3. Modelul „dependenței”……………………………………………………

II.1.4. Modelul „spirala tăcerii”………………………………………………….

II.2. Teoriile efctelor limitate……………………………………………………………….

II.2.1. Modelul „fluxului în doi pași”………………………………………….

II.2.2. Modelul cultivării……………………………………………………………

II.2.3. Modelul agendei……………………………………………………………..

II.3. Teoriile efectelor slabe………………………………………………………………….

II.3.1. Modelul „uses and gratifications”……………………………………..

II.4. Violența – efect al mass-media……………………………………………………….

II.4.1. Etiologia violenței……………………………………………………………

II.4.2. Tipologia violenței…………………………………………………………..

II.4.3. Violența în rândul adolescenților…………………………………………….

Capitolul III. Adolescența…………………………………………………………………………………….

III.1. Adolescența ca un construct social……………………………………………………..

III.2.Stadialitatea adolescenței……………………………………………………………………

III.3.Globalizarea adolescenței…………………………………………………………………….

Capitolul I. Mass-media

„Comunicarea de masă este practica și produsul care furnizează informații și divertisment pentru timpul liber unei audiențe necunoscute, prin intermediul unor bunuri, care sunt produse pe scară industrială, în corporații, și care presupun tehnologii înalte, sunt reglementate de către stat și consumate în mod individual. Aceste bunuri țin de presa scrisă, cinematograf și de audiovizual„ (Dinu, M., 2007, pp. 45).

Sintagma, consacrată mai întâi în limba engleză și atât de des întrebuințată în limbajul curent, reunește un cuvânt englez: mass, prin care se înțelege „o cantitate mare de entități agregate” și altul de origine latină: mediu, plural media (Coman, M., 2004, pp.61) – cuvânt de origine latină – „mijloc de transmitere a ceva”, se referă la „mijloacele de comunicare în masă”, înțelese ca „seturi de tehnici și metode de transmitere, de către furnizori centralizați, a unor mesaje unei audiențe largi, eterogene și dispersate geografic”. Mijloacele de comunicare în masă sunt: presa scrisă, radio, televiziune, internet, cinema, publicitate prin afișe etc. Primul astfel de mijloc de comunicare, ordinea istorică, este tiparul, inventat în anul 1455 de Johann Gutenberg (Coman, M., 1997, pp.48).

Dezvoltarea semnificativă a mijloacelor de comunicare în masă s-a produs însă, în acest secol prin apariția mass-mediei electronice: prima jumătate de secol a fost marcată de apariția cinematografului și a radioului, iar a doua de extinderea la nivel de masă a televiziunii. În sfârșit, perioada pe care o traversăm este prin intermediul diferitelor mijloace ca și un sistem de control al comunicării. De la începuturi și până astăzi oamenii au comunicat între ei și și-au transmis gânduri, idei, cuvinte etc., influențându-se reciproc. De aceea și comunicarea a fost înțeleasă și definită diferit de-a lungul timpului. Astăzi, în viața cotidiană a omului, comunicarea capătă o dimensiune și o semnificație cum n-a avut-o vreodată în istoria umanității. S-a afirmat de multe ori că în zilele noastre comunicarea ia proporții neobișnuite, ea fiind o caracteristică esențială a civilizației și a devenit incontestabil o instituție.

I.1. Mijloacele mass-media – prezentare generală

În primele decenii ale acestui secol, mass-media era abia în etapa copilăriei. Încă de atunci, publicul era alarmat de efectele pe care aceste noi forme de comunicare, ziare, filme și emisiuni radio, le aveau asupra lor și a persoanelor din jurul lor (DeFleur, Melvin L., Ball-Rokeach, Sandra, 1999, pp. 153). Mass-media este un termen generic, de origine engleză, definit de Micul dicționar enciclopedic (1972, pp. 585) ca „ansamblul mijloacelor și modalităților tehnice moderne de informare a maselor”.

Ioan Drăgan (2007) spune că mass-media pot influența publicul prin mesajele pe care i le transmite acestuia. Oamenii tind să respingă informațiile care nu se potrivesc cu sistemul de valori împărtășit.

Când vorbim despre mass-media trebuie să avem în vedere două aspecte esențiale: tehnologia specifică de comunicare și limbajul specific de comunicare. În ceea ce privește tehnologia, instituțiile mass-media propriu-zise și cu impact mare sunt: radioul, televiziunea, ziarele și filmul, iar cele cu impact redus, dar cu obiective specifice sunt: afișul, broșura publicitară, plaintul sau dezbaterea publică. Pe plan mondial, mijloacele de comunicare în masă au cunoscut o dezvoltarea și o răspândire remarcabilă în secolul nostru odată cu crearea posobilităților tehnice pentru transmiterea și accesul relativ ușor la informația scrisă, vorbită (radio) și televizată. În zilele noastre, un nou instrument mass-media ia o amploare tot mai mare. Este vorba despre Internet.

I.1.1 Televiziunea

Televizorul este un mare devorator de timp, el devenind o prezență constantă în viața noastră. Îl întâlnim în majoritatea caselor din mediul urban sau rural, achiziționarea lui fiind una dintre primele griji ale unei familii. Televizorul a ajuns un lucru atît de comun încât, pentru mulți, pare cel puțin ciudată ridicarea problemei oportunității prezenței acestuia în casă și a urmăririi programelor sale.

Televiziunea, ca mijloc de comunicare, beneficiază de anumite particularități în ceea ce privește transmiterea, prelucrarea și receparea informațiilor. De altfel, diferențele în modul de transmitere a unui text influențează direct modul său de receptare. Spre exemplu, de multe ori, conferințe importante au devenit plictisitoare pentru simplul fapt că ele nu au fost adaptate audierii sau vizionării, ci lecturii. O caracteristică a mesajelor televizate este determinată de faptul că acestea sunt transmise în flux continuu. Telespectatorul poate pierde informația dacă aceasta nu este prezentată cu atenție. La fel ca și radioul, televiziunea este „un mediu al momentului, un mediu instantaneu”. (Coman, Mihai, 1997, pp.105)

Pierre Bourdieu (1998) consideră că televiziunea este un instrument de comunicare foarte puțin autonom, asupra căruia apasă o serie întreagă de constrângeri ce derivă din relațiile sociale existente între jurnaliști.

În ceea ce privește modul de captare a atenției telespectatorilor, este nevoie ca materialul televizat să atragă atenția de la bun început, în caz contrar, îl va pierde pe telespectator. Așa cum scopul comunicării este de a ne face înțeleși și de a transmite cât mai clar ceea ce dorim, televiziunea, prin mesajele pe care le comunică, trebuie să permită telespectatorului o înțelegere imediată a evenimentelor, a sensului mesajului, astfel încât acestea să devină ușor accesibile tuturor. Spun tuturor deoarece publicul țintă este eterogen, având în componență indivizi cu pregătire minimă, medie și superioară. Din acest motiv, consider că principiile care ar trebui să stea la baza construirii mesajului de televiziune ar fi: utilizarea unui text simplu, clar, concis și direct, a unui limbaj obișnuit și accesibil, a unor propoziții și fraze scurte. Cel mai important este ca mesajul să fie logic, firesc și ușor de urmărit, iar relația text-imagine să fie armonizată. În concluzie, televiziunea, alături de radio și presa scrisă, rămâne în continuare un mijloc important de comunicare în masă.

I.1.2. Mediile electronice sau new media

Noile media electronice sau așa numitele media telematice se constituie drept elemente cheie ale ultimei revoluții comunicaționale, care tinde să înlocuiască televiziunea. Termenul „telematic” a rezultat din combinația telecomunicații – informatică. Sintagma „media telematice” se referă la o multitudine de descoperiri ce aveau la bază o unitate de prezentare vizuală (ecranul televizorului) legată la o rețea computerizată. Principalele caracteristici ale noilor media, în opoziție cu „vechile media” ar fi: descentralizare (transmiterea și alegerea nu mai sunt de competența furnizorului de informații), capacitate mare, interactivitate (receptorul poate selecta și răspunde, poate face schimb de informații și se poate conecta direct la alți receptori) și flexibilitate de formă, conținut și utilizare (McQuail, Denis, 1994, pp. 20).

Chiar dacă la început noile media erau considerate ca fiind o extensie a mediilor sau media audiovizuale, astăzi ele constituie o reală provocare pentru producția, distribuirea și formele de bază ale celor din urmă. Denis McQuail (1994, pp. 20) identifică următoarele trăsături fundamentale ale mediilor telematice: tehnologii computerizate; caracterul flexibil, hibrid; potențial interactiv; funcție publică și privată în același timp; grad scăzut de reglementări; interconexiune.

Noțiunea de „societate informațională” încearcă să descrie unele trăsături cheie ale societăților moderne cu referire la dezvoltarea serviciilor și a locurilor de muncă computerizate, la creșterea cantității de informații, la dezvoltarea cunoașterii – ca sursă de bogăție și putere – la puternica dependență față de sistemele politice și economice puternice și față de tehnologiile de comunicare (McQuail, Denis, 1994, pp. 26-27). Comunicarea de masă este, deci, doar una dintre componentele societății informaționale, însă una importantă, care contribuie din plin la schimbările informaționale din societate.

Capitolul II. Efectele mass-media

L. Bogart (1995) spune că mass-media ne afectează profund, deoarece este o prezență permanentă în viața noastră. Alte instituții precum școala, biserica pot avea un impact puternic, dar nu unul atât de adânc și persistent. Mass-media este în antiteză, deoarece fac parte din viața noastră în fiecare zi și ne însoțesc pe tot parcursul vieții (Coman, M., 2004, pp. 119).

Efectele mass-media se pot resimți în diferite zone ale societății. Mass-media pot acționa asupra indivizilor, grupurilor, instituțiilor și asupra întregii societăți după Denis McQuail. În același timp, mass-media pot afecta personalitatea oamenilor în dimensiunea cognitivă, ceea ce presupune schimbarea imaginii despre lume, în dimensiunea afectivă care se referă la crearea sau modificarea unor atitudini și sentimente sau în dimensiunea comportamentală, presupunând schimbări ale modului de acțiune al indivizilor și fenomene de mobilizare socială (Coman, M., 2004, pp. 120-121).

Efect al comunicării mediatice se consideră a fi orice transformare, chiar dacă parțială sau obținută prin interacțiunea cu alți factori, care are ca și cauză comunicarea mediatică (Balaban, D., 2009, pp. 93)

II.1. Teoriile efectelor puternice

II.1.1. Modelul „stimul-răspuns”

Acest model presupune stabilirea unei legături directe între mass-media și indivizi. Mass-media apare ca fiind stimuli atotputernici, iar indivizii sunt văzuți ca receptori slabi și necritici. Mesajele pot induce și modifica direct comportamentele indivizilor. Efectele obținute sunt cele intenționate, voite și anticipate. Comunicarea de masă se identifică în mare măsură cu manipularea și mai puțin cu informarea și convingerea. Consecințele acestui model sunt, în primul rând că a inspirat și încă inspiră practicile comunicaționale care vizează nemijlocit orientarea și direcționarea comportamentului, de tipul propagandă electorală sau publicitară și în al doilea rând că a furnizat reguli și tehnici de influențare în învățare: repetarea mesajelor, tehnica asocierilor repetitive, cumularea și unidirecționalizarea comunicărilor, stimuli multipli, dozarea crescândă a stimulilor (Coman, M., 2004, pp. 124).

Teoria glonțului magic considera mass-media un mecanism atotputernic, având la bază un model stimul-răspuns. Publicul este considerat o țintă amorfă care se supune acestui model. Conform acestei interpretări, de îndată ce mesajul atinge receptorul el declanșează o reacție uniformă – la fel cum un stimul extern declanșează, în corpul omenesc, reacții senzoriale spontane. (DeFleur, Melvin L., Ball-Rokeach, Sandra, 1999, pp. 166)

Melvin L. DeFleur și Sandra Ball-Rokeach spun că trecerea de la teoria glonțului magic la teoriile influenței selective a fost o tranziție de la o conceptualizare relativ simplă la conceptualizări foarte complexe. Toți factorii, atât sociologici, cât și psihologici, care făceau diferența dintre oameni apăreau dintr-odată ca potențiale variabile care interveneau în procesul influenței. Acestea operau între stimul – mesajul transmis prin mass-media – și răspuns – schimbări în sentimente, mod de gândire sau de acțiune provocate la membrii publicului care erau influențați de acel mesaj. În locul situației stimul-răspuns din cadrul teoriei glonțului magic, fără factori care să intervină între mase și mijloacele de comunicare, existau acum mai multe seturi de variabile care interveneau și care modificau relația dintre ele. Aceste seturi distincte de variabile influențau modul selectiv în care publicul urmărea mass-media, interpreta mesajele, reținea acel mesaj și era influențat de acțiunile sale. Deci, acestea interveneau și individualizau membrii pubicului, influențele lor fiind oarecum similare în procesul de comunicare de masă. (DeFleur, Melvin L., Ball-Rokeach, Sandra, 1999, pp. 197)

Melvin L. DeFleur și Sandra Ball-Rokeach (1999) vorbesc despre cele patru principii care guvernează acțiunile membrilor publicului ce sunt influențați de seturile de variabile (diferențe individuale, categorii sociale cu subculturi și relații sociale). Aceste principii fac referire la atenția selectivă, percepția selectivă, reamintirea selectivă și acțiunea selectivă. (DeFleur, Melvin L., Ball-Rokeach, Sandra, 1999, pp. 198)

Primul principiu este cel al atenției selective. În primul rând, oamenii nu pot fi atenți, nu receptează tot ce se îndreapă spre ei, deoarece mass-media sunt atât de saturate de mesaje concurente. Atenția oamenilor se limitează la o mică parte din mesajele pe care le au astăzi la dispoziție. Aceștia urmăresc doar ce le place, așa cum se întâmplă și atunci când primim corespondența, păstrăm doar scrisorile importante, iar pe celelalte le aruncăm. In al doilea rând, apartenența la o categorie socială influențează atenția. De exemplu, programele religioase sunt urmărite cu mai mult interes de către persoanele religioase, decât de publicul laic. În al treilea rând, relațiile sociale pot influența puternic oamenii în preferințele acestora de vizionare și audiere, putând chiar să îi determine pe aceștia să-și canalizeze atenția asupra unui conținut informațional care le depășește sfera de interes. De exemplu, multe dintre femei vizionează meciurile împreună cu partenerii lor, pentru a-i mulțumi pe aceștia. Al doilea principiu este cel al percepției selective. Indivizii percep diferențiat datorită diferenței dintre interese, cunoștințe anterioare, convingeri, orice stimul complex față de persoanele cu alte structuri cognitive. De exemplu, o anumită emisiune sau un anumit articol din ziar pot fi receptate și interpretate diferit de fiecare individ. Melvin L. DeFleur și Sandra Ball-Rokeach (1999) spun că „percepția se referă la activitatea psihologică prin care indivizii dau interpretări sugestive stimulilor senzoriali pe care-i receptează din mediul înconjurător”. Al treilea principiu este cel al reamintirii selective. Anumite informații vor fi reținute mai multe timp, de către anumite categorii de oameni. Acest principiu esste paralel cu principiul atenției și cu cel al percepției. Ultimul principiu, cel de-al patrulea, este principiul acțiunii selective. Înainte ca acțiunea să aibă loc, membrul unui public trebuie să urmărească prezentarea în mass-media, să perceapă semnificația și să rețină conținutul (DeFleur, Melvin L., Ball-Rokeach, Sandra, 1999, pp. 198-199).

II.1.2. Modelul „hegemonic”

Modelul „hegemonic” este fundamentat pe teoriile sociale marxiste și pe diviziunea claselor sociale. Conform acestui model, clasele dominante își exprimă puterea, în momente de stabilitate socială și economică, nu atât prin măsuri represive, cât prin mijloace persuasive de tip cultural-simbolic. Acestea își impun ideologia, de exemplu imaginea lor despre lume, imagine ce este în concordanță cu interesele lor de clasă, folosindu-se de sistemul educativ și de canalele de informare în masă, în forma unor adevăruri generale, neutre, universal valabile (Coman, M., 2004, pp. 124).

II.1.3. Modelul „dependenței”

În anul 1976, M. DeFleur și S. Ball-Rokeach au propus o nouă versiune a teoriilor efectelor puternice ale mass-media. Aceștia susțin că indivizii depind în mod diferit de mesajele mass-media. Oamenii au nevoie de mass-media pentru că sunt angrenați și trăiesc în diferite sisteme, ca de exemplu instituții, fabrici, educație, viață politică etc., care, la rândul lor, nu pot să funcționeze fără date oferite prin ansamblul comunicării de masă. Relația este trilaterală: mass-media – instituții sociale – individ. În momente de criză, oamenii au diferite stări de teamă, neliniște și dezorientare, iar în aceste momente apelul la mass-media este mai intens (Coman, M., 2004, pp. 128-129).

II.1.4. Modelul „spirala tăcerii”

Această model a fost lansat de către cercetătoarea germană Elisabeth Noelle-Neumann, care din anul 1965 s-a consacrat studierii felului în care opinia publică modelează reacțiile și concepțiile membrilor colectivității și modului în care opinia publică este modelată de anumiți factori. Elisabeth Noelle-Neumann susține că mass-media influențează cu o putere deosebită opiniile oamenilor. Teoria „spirala tăcerii” se bazează pe cinci premise de natură sociopsihologică. Prima premisă este că oamenii se tem de izolare, doresc să fie primiți și integrați în colectivitățile care-i înconjoară. Cea de-a doua premisă este aceea că societatea are tendința de a marginaliza indivizii care au un comportament deviant sau care au valori diferite de cele acceptate de majoritatea membrilor ei. A treia premisă este că frica de izolare îi îndeamnă pe oameni să evalueze permanent starea, direcțiile opiniilor comune. Cea de-a patra premisă este că aceste evaluări afectează reacțiile în public ale indivizilor, care încearcă constant să se conformeze liniei generale de gândire și de comportament a colectivității. Ultima premisă presupune că pe baza acestor procese de adecvare și renunțare la elementele disonante se creează și se menține opinia publică majoritară (Coman, M., 2004, pp. 130-131).

II.2. Teoriile efectelor limitate

II.2.1. Modelul „fluxului în doi pași”

Acest model presupune că mesajul mass-media este filtrat de un factor intermediar, numit în literatura de specialitate, lider de opinie. Sursa transmite un mesaj liderului de opinie care retransmite mesajul prelucrat către grupul său. Mass-media exercită o influență indirectă (fluxul în doi pași), în care rolul principal îi revine relației interpersonale care unește membrii grupului și o personalitate cu statut de lider de opinie. Modelul „fluxului în doi pași” aduce în prim-plan capacitatea publicului de a adopta reacții de apărare în fața mesajelor receptate prin mass-media (Coman, M., 2004, pp. 132-135).

II.2.2. Modelul cultivării

Sociologul american Georg Gerbner a lansat teoria cultivării, ce are un loc aparte în sfera largă a teoriilor efectelor limitate. Sociologul a ajuns la concluzia, după o anchetă amplă, că mass-media, și în special televiziunea, au devenit un așa zis membru al familiei, fie subsumând alte surse de informare, fie monopolizând comunicarea cu lumea externă. Datorită expunerii permanente la mesajele mass-media, oamenii ajung să depindă de acestea atât în asimilarea unui anumit mod de a gândi lumea înconjurătoare, cât și în cunoașterea mediului în care trăiesc (Coman, M., 2004, pp. 135).

Gerbner a numit „cultivare” efectul rezultat dintr-o asemenea expunere intensă. Acesta a constatat că influența mass-media este foarte vizibilă în cazul persoanelor care petrec peste patru ore pe zi în fața televizorului, în opoziție cu cele care rămân mai puțin timp în fața ecranului. Expunerea la mesajele televiziunii, în corelație cu alți factori, precum vârsta, sexul, poziția socială, cultura etc., conduce la obținerea unor efecte diferite, sugerând faptul că diferitele grupuri suportă diferit acțiunea cultivării, mai exact: formarea, în urma acestui proces, a unei reprezentări, mediatic definite, asupra realității și receptarea sistematică prin mass-media a informațiilor, simbolurilor, ideilor sau valorilor (Coman, M., 2004, pp. 136).

II.2.3. Modelul „agendei”

Cercetătorii americani Maxwell McCombs și Donald Shaw au lansat în anul 1972 acest model al agendei („agenda setting”). Agenda este un set de probleme care sunt comunicate ierarhic în funcție de importanța lor la un anumit moment în timp. În societatea modernă, mass-media reprezintă mijlocul de comunicare socială dominant, revărsând asupra colectivităților și indivizilor un flux permanent de fapte, date și idei. O dată cu informațiile transmise sunt propuse și semnificații, configurându-se o anumită imagine despre lume. Se poate deduce de aici că valorile, normele și ierarhiile pe care mass-media le promovează, înțelesurile pe care ele le sugerează ar putea influența modul de gândire a indivizilor. Aceasta ar însemna că mass-media funcționează în calitate de creatoare de agendă, de priorități și clasificări pentru indivizi. Prezentându-se sub masca informațiilor, funcția de agendă este mai puțin susceptibilă de a trezi mecanismele de apărare descrisă de paradigma efectelor limitate, fiind specifică teoriei „fluxului în doi pași”. Indivizii sunt din nou considerați supușii mass-media, însă această supunere se face în termeni de achiziție de cunoștințe și nu de persuasiune și manipulare (Coman, M., 2004, pp. 137).

Teoria agendei are următoarele caracteristici: atenția acordată de mass-media unui subiect mărește importanța lui în fața publicului; evaluarea făcută de opinia publică sub impactul mass-media nu coincide neapărat cu importanța reală a evenimentului măsurat prin date statistice; modelul cuprinde trei seturi de agendă: media, publică, politică, precum și interacțiunea dintre acestea. Modelul agenda setting este unul foarte important deoarece atribuie mass-mediei funcțiile de ierarhizare, de alegere, de ordonare și prezentare a informațiilor și prin acestea de construire a imaginii actualității. Mass-media sunt creditate cu o putere mare în spațiul public: ele definesc și construiesc realitatea și actualitatea (Coman, M., 2004, pp. 139-141).

II.3. Teoriile efectelor slabe

II.3.1. Modelul „uses and gratifications” („utilizării și graticațiilor”)

Bazele acestui model au fost sugerate încă din anul 1940 de Paul Lazarsfeld și H. Hertzog, care studiau satisfacțiile produse ascultătorilor de radio de diversele tipuri de jocuri sau teatru radiofonic. Ulterior, J. Blumler și E. Katz în anul 1974 au sintetizat diverse cercetări consacrate mecanismelor sociale și psihologice care conduc la utilizarea și selectarea produselor mass-media, conform aspirațiilor și nevoilor publicului, punând bazele acestui model. Acesta se întemeiază pe două premise. Prima premisă presupune că în dialog cu mass-media, mai exact cu presa, reprezentanții publicului caută să-și rezolve anumite nevoi, obținând astfel anumite satisfacții. A doua premisă este aceea că publicul este activ, mai exact atunci când acesta face apel la sistemul comunicării de masă, el urmărește niște obiective clare (Coman, M., 2004, pp. 143-144).

II.4. Violența – efect al mass-media

Violența este prezentă peste tot, în toate domeniile vieții individuale și sociale. Aceasta se întâlnește, în forme și intensități diferite, în toate societățile de până acum. Violența este asociată nu numai omului ca ființă socială și rațională, ci și tuturor instituțiilor din societate. Hegel a integrat violența în geneza conștiinței, deoarece o consideră „un dat prealabil” pentru umanizarea relațiilor interpersonale. Problema violenței este recentă. Abia în secolul al XIX-lea incepe să se contureze conceptul și să fie analizate formele și rădăcinile violenței, deoarece pentru civilizațiile anterioare violența era ceva natural. Dintre cercetările sociologice, puncte de vedere interesante propun cele ale lui Knud Larsen (1973) asupra teoriei frustrării-agresiunii, ale lui Westley (1966) asupra aprobării sociale ca factor de escaladă a violenței, ale lui Lutzker (1968) asupra izolaționismului, ale lui Deutsch (1960) asupra autoritarismului (Mihăilescu, I., 2003, pp.123-125).

II.4.1. Etiologia violenței

Nu există o teorie etiologică generală din cauza diversității formelor de violență. Explicațiile ce sunt date până în prezent se pot grupa în trei teorii principale: teoria violenței înnăscute, teoria violenței-frustrare și teoria violenței-învățare sau teoria culturală. Conform Teoriei violenței înnăscute, violență este considerată intrinsecă naturii umane. Individul se naște cu predispoziții violente, agresive, iar societatea inhibă aceste porniri instinctive prin procesul de socializare. Această teorie nu a fost niciodată confirmată prin cercetări științifice, chiar dimpotrivă cercetările biologice, psihologice și sociologice au stabilit că violența apare pe parcursul socializării indivizilor, nu este înnăscută, fiind determinată de condițiile în care trăiesc indivizii (Mihăilescu, I., 2003, pp.130-131).

Teoria violență-frustrare consideră că violența este rezultatul frustrării individuale, al privării indivizilor de plăcerea satisfacerii anumitor nevoi și dorințe. Această teorie susține că atât timp cât indivizii pot să-și satisfacă trebuințele, ei sunt neagresivi, iar când nu mai pot să-și satisfacă nevoile și pot lupta, devin agresivi (Mihăilescu, I., 2003, pp.131-132).

Cea de-a treia teorie, cea culturală, explică violența prin procesele de socializare și prin influența pe care o exercită modul de organizare și funcționare a societății asupra socializării și comportamentelor indivizilor. Extinderea violenței în societățile contemporane este generată de disfuncțiile sociale și stările critice apărute în ultimele decenii (Mihăilescu, I., 2003, pp.131-132).

Cercetările panel din SUA, Canada și Regatul Unit au constat că mijloacele de comunicare de masă, în mod deosebit televiziunea, pot acționa în sensuri opuse asupra violenței. Pe de o parte, acestea pot favoriza violența personală prin faptul că, printr-o serie de mesaje, ca de exemplu publicitatea, accentuează sentimentul de frustrare. Prin natura lor, mass-media selectează și transmit evenimente deosebite, violente, senzaționale. În acest mod, unii indivizi sunt incitați să recurgă la violență. Expunerea la violența mediatizată afectează operaționalitatea sistemului cognitiv. Încărcate cu conținuturi informaționale violente, gândirea și memoria indivizilor sunt orientate în acest sens. Prin recența și relevanța lor, scenele de violență mobilizează cogniția (conștient sau subliminal) la intrepretări și acțiuni în termeni de agresivitate. Pe de altă parte, mijloacele de comunicare de masă pot modela opiniile oamenilor în direcția formării unor atitudini defavorabile comportamentelor și acțiunilor violente, atrăgând atenția asupra unor evenimente violente și luând atitudine față de ele (Mihăilescu, I., 2003, pp. 136).

II.4.2. Tipologia violenței

J. Galtung (1969) propune două tipologii ale violenței. Prima este violența personală, directă, în care există o persoană care exercită violența, iar cea de-a doua este violența structurală, indirectă, în care actorul este absent. Aceste două tipuri de violență sunt stabilite în urma unei clasificări a tipurilor de violență în funcție de șase dimensiuni, realizată într-un studiu în anul 1969. Cele șase dimensiuni sunt: dacă violența este fizică, psihologică sau biologică; dacă există un demers pozitiv sau negativ; dacă există sau nu un obiect afectat; dacă există sau nu o persoană care acționează; dacă violența este deliberată sau involuntară și dacă este latentă sau manifestă (Mihăilescu, I., 2003, pp. 139).

Clasificarea formelor de violență se poate face în funcție de mai multe criterii: natura intereselor afectate (fizică, biologică, psihologică, culturală), termenii între care se stabilește relația de violență, modul de manifestare, modul de apreciere (Mihăilescu, I., 2003, pp. 139).

Violența directă/indirectă. Societățile contemporane dispun de tot mai multe mijloace de exercitare a unei violențe indirecte. Exercitarea violenței este tot mai mult transferată de la subiect la obiect și ca urmare, responsabilitatea și sentimentul de culpă se diminuează. Acționând prin intermediul obiectelor, individul nu se mai află față în față cu victima sa, astfel încât de multe ori nici nu știe ce efecte au acțiunile sale, responsabilitatea fiind transferată asupra obiectelor. Violență personală este exercitată de un individ sau de un grup mic, agenții violenței putând fi identificați direct, iar violența structurală este impersonală, este exercitată de grupuri mari, iar agenții violenței nu mai pot fi identificați în anumite persoane. Violența materială este exercitată prin intermediul obiectelor, în primul rând prin producerea de bunuri materiale. Aceasta acționează prin apropierea de către unii indivizi sau grupuri a acestor bunuri. Violența simbolică se manifestă prin intermediul simbolurilor care sunt produse de anumite raporturi de forță și care servesc la menținerea și consolidarea acestor raporturi. Violența legală este organizată și este exercitată, conform unor coduri, de către instituțiile și forțele societale. Violența nelegală este exercitată împotriva ordinii stabilite (Mihăilescu, I., 2003, pp. 139).

II.4.3. Violența în rândul adolescenților

Atunci când se vorbește despre adolescenți, violența ocupă un loc central. Violența nu este specifică numai adolescenților, dar este descrisă ca o dispoziție particulară acestei perioade a vieții.Violența este cu precădere un fenomen masculin. Printre delictele și crimele pe care tinerii le-au comis, fetele reprezintă puțin peste 10%. Se poate, totuși, ca violența feminină să fie subevaluată și să se folosească totuși complicitatea, de exemplu. Fetele cu vârstele cuprinse între 13 și 18 ani preferă să folosească violența verbală, și nu pe cea fizică, aceasta din urmă fiind de două ori mai frecventă la 18 ani decât la 13 ani. Jumătate dintre cei care sunt considerați delincvenți infanto-juvenli au vârstele cuprinse între 15 și 17 ani. În ultimii 40 de ani, delincvența între 13 și 18 ani a crescut de șase ori, pe când cea sub 13 ani a rămas stabilă. La 25 de ani se comit de 4 ori mai puține delicte decât la 16 ani (Clerget, Stephane, 2008, pp. 107-109).

Rolul televiziunii a crescut și el în viața unui adolescent. Adolescenții sunt foarte receptivi la violență și din această cauză i se reproșează televiziunii că bagatelizează reprezentarea violenței în rândul acestora. De exemplu, corupția politicienilor, caz care este foarte mediatizat, demonstrează adolescenților că televiziunea nu le mai oferă modele în care să se regăsească (Clerget, Stephane, 2008, pp. 120).

Atunci când adolescentul te amenință cu violența prin cuvinte, de exemplu „Lasă că iți trag eu ție una” sau gesturi, ca de exemplu atunci când dau cu picioarele în pereți sau sparg ceva prin casă, violența devine o chestiune de siguranță personală, din punctul meu de vedere. Adolescenții scăpați de sub control mizează de multe ori pe acest as, dată fiind puterea lor de a-i speria sau intimida pe cei din jur. În această perioadă a adolescenței, tinerii sunt impulsivi și nu se gândesc, de obicei, la consecințele pe termen lung înainte de a comite un act de violență.

Capitolul III. Adolescența

Adolescentul și copilul au fost considerați multă vreme un fel de adulți în miniatură. Adolescența este etapa din viața fiecărui om care face trecerea de la copilărie la etapele adulte. „Această etapă este încărcată de transformări psihologice, de un extrem de complex efort de adaptare a ființei umane la caracteristicile exigențelor și diversității structurilor sociale, profesionale, culturale, politice, ideologice, economice, de nivel de trai, de nivel cultural și de conservare a sănătății prin norme elementare igienice” (Șchiopu, Ursula, Verza, Emil, 1989, p.17-18). Adolescența abundă în conflicte, fie împotriva societății, a normelor și valorilor stabilite de adulți, fie înlăuntrul propriilor motivări și nevoi. Unii autori vorbesc despre existența conflictelor dintre generații sau dintre diferitele grupe de vârstă.

Adolescența este o perioadă lungă în care se trece prin foarte multe schimbări. Există câteva caraceristici ce definesc adolescența. În primul rând, în toată perioada adolescenței apar schimbări cu efecte vizibile în comportament, înfățișare. Autorii spun că în această perioadă se constituie „sinele”, percepția de sine si imaginea ca și componentă a „identității” care constituie nucleul personalității. În al doilea rând, adolescența se caracterizează prin axarea personalității pe achiziții de roluri dobândite și statute sociale legate de câmpul vieții familiale, școlare. În al treilea rând, pe parcursul adolescenței se dezvoltă și maturizarea pe plan sexual. Adolescentul își descoperă sinele corporal. (Șchiopu, Ursula, Verza, Emil, 1989, pp. 18-20)

N. Sillamy (1996) definește adolescența ca fiind o perioadă de viață care se situează între copilărie – pe care o continuă – și vârsta adultă. Este ,,perioada ingrată“, marcată de transformări corporale și psihice care încep către 12-13 ani și se termină spre 18-20 de ani. Limitele ei sunt imprecise, deoarece apariția și durata adolescenței variază după sex, după condițiile geografice și mediul social-economic.

În perioada adolescenței, maturizarea este centrată pe identificarea resurselor personale și construirea propriei identități și independențe, începând cu detașarea de sub tutela parentală. Tânărul începe să își descopere atitudini, abilități, forțe fizice și spirituale, începe să-și construiască lumea interioară a aspirațiilor, intereselor și idealurilor. În aceste condiții, se dezvoltă atitudini, concepții despre lume și viață, au loc manifestări ale creativității și, implicit, apar structuri motivaționale puternice (Șchiopu și Verza, 1997).

J. J. Rousseau consideră adolescența ca pe o a doua naștere, deoarece aceasta se caracterizează prin foarte multe transformări și schimbări, iar H. Lehalle o consideră un moment esențial în dezvoltarea psihică umană. Concluzia lui M. Debesse despre adolescență este că aceasta reprezintă ultima și cea mai complexă etapă a dezvoltării. Sarcinile principale ale dezvoltării în adolescență, după Karl C. Garrison sunt următoarele: dezvoltarea independenței emoționale față de părinți, înțelegerea și acceptarea sinelui, înțelegerea sex-rolurilor, îndeplinirea satisfăcătoare a tuturor noilor roluri și dezvoltarea conștiinței sociale (Crețu, T., 2009, pp. 270-271).

Adolescența și postadolescența sunt considerate vârste ale învățării. Adolescenții pot foarte ușor să reprezinte și să verbalizeze imediat și nuanțat orice. În adolescență se înregistrează o dezvoltare cognitivă remarcabilă, deoarece toate procesele informaționale se desfășoară la un nivel înalt. Adolescenții au o capacitate observativă evident progresivă, ce se exprimă în: aceștia adaptează activitatea observativă la tipul de sarcină cognitivă sau practică pe care urmează să o rezolve, își pot dirija și organiza explorarea fenomenelor și obiectelor, pot stabili fără ajutor obiective de urmărit, își pot construi o strategie de observare și apoi de valorificare a datelor (Crețu, T., 2009, pp. 274-275).

J. Piaget spune despre intrarea în adolescență că reprezintă „desăvârșirea stadiului operațiilor formale”. Adolescenții și postadolescenții pot aduce o multitudine de raționamente pentru a confirma o idee sau pentru a fundamenta o teoremă. Adolescenții identifică ușor toți factorii implicați în producerea unui fenomen. Zlate (1999) spune că în jurul vârstei de 17-18 ani gândirea critică a adolescentului se realizează la parametri înalți și permite aderarea la teorii și explicații, orientarea independentă în sursele de informare și evaluarea soluțiilor și ideilor elaborate (Crețu, T., 2009, pp. 276-278).

Consider că începutul adolescenței este plin de oportunități pentru dezvoltarea fizică, cognitivă și psihosocială, dar și de riscuri în privința dezvoltării sănătoase. Tiparele de comportament riscant, cum ar fi violența, consumul de alcool, abuzul de droguri, activitatea sexuală, implicarea în bande, folosirea armelor albe, tind să se amplifice parcursul anilor adolescenței.

III.1. Adolescența ca un construct social

Adolescența este un construct social. În societățile preindustriale nu exista un astfel de concept, în acestea copiii erau considerați adulți când se maturizau fizic sau intrau în ucenicie pentru a deprinde o meserie. Abia în secolul al XX-lea adolescență a fost definită, în lumea occidentală, ca etapă de viață distinctă. În prezent, adolescența a devenit un fenomen global, deși poate îmbrăca forme diferite în culturi diferite (Papalia, D., 2010, pp. 354).

În majoritatea zonelor lumii, trecerea la vârsta adultă durează mai mult timp și este mai vag delimitată decât în trecut. Pubertatea debutează mai devreme, iar practicarea unei meserii începe mai târziu, necesitând deseori perioade mai lungi de educație sau formare vocațională în scopul pregătirii pentru responsabilitățile adulte. Adolescenții își petrec o mare parte din timp în lumea lor proprie, separată în mare măsură de cea a adulților (Papalia, D., 2010, pp. 355).

III.2. Stadialitatea adolescenței

Preadolescența este cuprinsă între 11-14 ani și este caracterizată prin întrepătrunderea și oscilația între conduitele infantile și cele “mature”. Familia și ambianța îl consideră pe adolescent când copil, când tânăr, ambiguitate care îi creează anxietate, irascibilitate, chiar ostilitate. În această etapă se conturează dorința să de afirmare personală, crește nevoia de cunoaștere abstractă. Adolescența propriu-zisă este cuprinsă între 14-19 ani, fiind marcată de diversificarea și precizarea aptitudinilor particulare și a gândirii abstracte, îmbogățirea cunoștințelor, socializarea aspirațiilor. Adolescentul își stabilește opțiunile profesionale, conturându-și concepția despre lume și viață, căpătând drepturi și obligații civice prin majorat. Postadolescența sau adolescența prelungită reprezintă vârstele cuprinse între 19-25 de ani și este caracterizată prin câștigarea independenței într-o măsură mai mare de către tineri, care capătă un statut nou din punct de vedere profesional și social cu responsabilități crescute (Crețu, T., 2009, pp. 271-273).

III.3.Globalizarea adolescenței

Adolescenții de astăzi trăiesc într-o comunitate globală, în care bunurile, informațiile, muzica, distracțiile și capriciile inundă aproape instantaneu întreaga planetă. Adolescenții occidentali dansează pe ritmuri latino, iar fetele arabe își extrag imaginea iubirii romantice din filmele indiene. Tinerii maori din Noua Zeelandă ascultă muzică rap, afro-americană, pentru a își exprima simbolic separarea față de societatea adultă (Papalia, D., 2010, pp. 355).

Adolescența nu mai este un fenomen strict occidental. Globalizarea și modernizarea au pus în mișcare schimbări la nivel de societate în întreaga lume. Printre aceste schimbări se numără urbanizarea, viața mai lungă și mai sănătoasă, rata mai mică a nașterilor și familia mai puțin numeroasă. Răspândirea rapidă a tehnologiilor avansate a făcut din cunoștințe o resursă foarte prețuită. Adolescenții au nevoie de mai multă educație școlară și de mai multe aptitudini pentru a intra în câmpul muncii. Împreună, aceste schimbări determină prelungirea etapei de tranziție dintre copilărie și vârsta adultă (Papalia, D., 2010, pp. 356).

Adolescența nu este la fel pe tot cuprinsul lumii. Mâna puternică a culturii îi modelează în mod diferit semnificația în societăți diferite. De exemplu, în Statele Unite, adolescenții petrec mai puțin timp cu părinții și le fac mai puține confidențe. În India adolescenții pot purta îmbrăcăminte occidentală și pot folosi computerul, dar trebuie să își păstreze legăturile familiale puternice, iar deciziile lor de viață sunt influențate deseori de valorile tradiționale hinduse. În țările occidentale, fetele adolescente se chinuie să fie cât mai slabe cu putință. În Niger și alte țări africane, obezitatea în rândul adolescenților este considerată frumoasă (Papalia, D., 2010, pp. 356-357).

Schimbările culturale sunt complexe, ele pot fi deopotrivă eliberatoare și dificile. Adolescenții de astăzi trasează o nouă traiectorie, fără a fi siguri tot timpul unde îi va duce.

Capitolul IV. Obiectivele și metodologia cercetării

IV.1. Obiective

Identificarea surselor de informație accesate de către elevi.

Surprinderea atitudinii tinerilor față de televiziune.

Surprinderea modificărilor ce intervin în atitudinea adolescenților față de mass-media.

Surprinderea preferințelor tinerilor pentru anumite reviste, emisiuni și Internet

Identificarea sursei de informație cea mai accesată de către elevi.

IV.2. Ipoteze de lucru

Principalele surse de informație accesate de către elevi sunt Internetul și posturile de televiziune.

Adolescenții consideră că este necesar să urmărească emisiunile TV pentru a fi la curent cu știrile.

Adolescenții manifestă un interes mare pentru emisiunile TV si internet.

Internetul este sursa cea mai accesată de către adolescenți, fiind folosit în mare parte în scop comunicațional.

IV.3. Universul populației

Universul populației studiate este totalitatea elevilor din clasele IX-XII a liceului „Gheorghe Ruset Roznovanu”, orașul Roznov din județul Neamț.

IV.4. Operaționalizarea conceptelor

1. Dimensiunea economică

Situația economică a familiei

a. Venit

b. Diverse facilități (calculator, Internet, televizor, cablu)

c. Posibilitatea financiară de a cumpăra reviste sau alte materiale informative

d. Numărul de televizoare pe care le dețin în casă

2. Dimensiunea atitudinal-comportamentală

Atitudinea fata de mass-media

a. Atitudinea față de Internet

b. Atitudinea față de posturile TV

c. Atitudinea față de presa scrisă

d. Atitudinea față de radio

Aspecte legate de utilizarea mijloacelor media

a. Gradul de utilizare al Internetului

b. Măsura în care urmăresc emisiunile TV

c. Măsura în care consultă ziarele sau revistele (presa scrisă)

d. Măsura în care ascultă radio

3. Dimensiunea culturală

Nivelul de cultură la care a ajuns

a. Ultima carte citită

b. Emisiuni vizionate

c. Reviste/ziare pe care le citește

d. Frecventarea bibliotecii

e. biblioteca personală

f. Participarea la diferite activități culturale

Criterii de selecție a informației din mass-media

a. În funcție de titlul știrilor

b. În funcție de gradul de violență prezentat

c. În funcție de imagini

4. Relația cu mass-media

Aspecte legate de structura programelor urmărite

a. Canale urmărite

b. Genul de emisiuni urmărite

c. Genul de filme urmărite

Expectanțe

a. Divertisment

b. Recreere

c. Acumularea de informații noi

d. Timpul petrecut în fața mass-media

e. Timpul petrecut in fața computerului

f. Timpul alocat vizionării anumitor emisiuni

g. Timpul alocat consultării presei

h. Timpul alocat ascultării radioului

Timpul alocat discuțiilor referitoare la mass-media

a. Discuțiile cu prietenii

b. Discuțiile cu colegii de școală

c. Discuțiile cu familia

IV.5. Metode și tehnici de cercetare

Pentru a verifica aspectele teoretice și pentru a pune în practică enunțurile afirmate în partea teoretică a lucrării, am folosit ca metode de lucru ancheta pe baza de chestionar. Chestionarul reprezintă „o tehnică și, corespunzător, un instrument de investigare constând dintr-un ansamblu de întrebări închise și, eventual, imagini grafice, ordonate logic și psihologic, care prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare, determină din partea persoanelor anchetate răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris” (Chelcea, S., 2001, pp. 177).

Chestionarul folosit în acest studiu este unul de tip autoadministrat, sub forma extemporalului. Avantajele pentru care am utilizat această formă de aplicare a chestionarului au fost următoarele: diminuarea efectului de interviu, un nivel superior de concentrare asupra răspunsurilor și asigurarea anonimatului. Chestionarul a fost construit pe baza indicatorilor, iar întrebarile utilizate, după forma răspunsurilor, sunt întrebări deschise și întrebări închise.