Influenta Factorilor Externi Asupra Elementelor Comunicarii

Introducere

Comunicarea a apărut atunci când omul a încercat să cunoască mai bine lumea înconjurătoare, cunoaștere care nu a fost posibilă în afara comunicării. Astfel ca o consecință a acestui fapt, limbajul și mijloacele de comunicare sunt într-un proces continuu de transformare și perfecționare, de la forma orală la cea scrisă în formele digitale actuale de la individual, la general.. Una dintre cele mai mari inovații în tehnologia informației, cu un mare impact asupra comportamentului conversațional, este și Internetul, în lipsa căruia, astăzi, lumea informației și a comunicării ar fi greu de imaginat.

Comunicarea prin Internet, mediată de computer reprezintă o „etapă actuală de dezvoltare a comunicării prin limbă”. Noutatea acestui fenomen face necesară investigarea și cercetarea sa ca tip special de comunicare, care se află în plină dezvoltare și, în același timp, de transformare continuă. Fie că avem în vedere poșta electronică, blogurile, forumurile, fie rețelele de socializare, Internetul presupune o diversitate de sisteme de comunicare, ceea ce împiedică studierea fenomenului de comunicare prin Internet la nivel global. Acesta este și motivul pentru care lucrarea de față se limitează la studierea rețelei de socializare numite Facebook. Este un fenomen relativ puțin discutat și analizat de lucrările lingvistice elaborate până în prezent, acesta fiind unul dintre motivele care ne-au determinat să abordăm această temă.

Lucrarea de față cuprinde patru capitole ce își propun nu doar să realizeze o prezentare generală a evoluției comunicării, ci să analizeze fenomenul ce invadează lumea virtuală a momentului, Facebook-ul.

În capitolul I intitulat Comunicarea, am prezentat câteva aspecte generale ale comunicării. Pornind de la definiția și etimologia cuvântului am descris nivelurile de comunicare precum și diferențele dintre comunicarea orală și comunicarea scrisă.

Capitolul al II-lea intitulat Influența factorilor externi asupra elementelor comunicării are ca obiectiv surprinderea elementelor care transformă comunicarea (scrisă sau/ și orală), oferindu-i o formă nouă, specifică mediulului comunicațional actual. Ceea ce ne-a atras atenția, în primul rând, a fost influența rețelelor de socializare care introduc și promovează o serie de mijloace non-verbale de comunicare, începând de la banalul emoticon existent în orice sursă de transmitere a informației (telefon, computer etc), până la imagini, desene și filmulețe de promovare a unei persoane/ opinii sau de manipulare a „internauților”.

Capitolul al III-lea intitulat Facebook-ul, mijloc modern de comunicare urmărește prezentarea fenomenului numit Facebook. După definirea termenului, ne-am oprit asupra aplicațiilor și serviciilor propuse spre utilizare de către această rețea.

În ultimul capitol, Particularități ale limbajului utilizat pe Facebook am abordat specificitatea acestui tip de comunicare, de la nivelul vocabularului la cel morfologic, sintactic și nu în ultimul rând, pragmatic. Ceea ce dorim să demonstrăm în acest capitol, dar și pe parcursul acestei lucrări, este transformarea pe care o are comunicarea în perioada actuală, când apariția unor „surogate” stâlcește cuvântul și implicit întregul mesaj.

Lucrarea se încheie cu concluziile desprinse de pe marginea celor menționate și cu bibliografia, în care apar lucrările pe care le-am consultat pentru a finaliza cercetarea.

I. COMUNICAREA

. Comunicarea – Aspecte generale

Definiție. Etimologie

Definirea conceptului de comunicare i-a preocupat pe cercetătorii încă din cele mai vechi timpuri, deoarece acest mecanism îl individualizează pe om ca ființă capabilă să transmită gânduri, informații, experiențe, fie pe cale orală, fie pe cale scrisă.

Comunicarea orală sau scrisă este un mijloc pe care îl folosim frecvent, dar căruia i se poate da cu greu o definiție, asupra lui planând o serie de controverse. Pentru a înțelege mai bine conceptul menționat, cercetătorii americani Frank E. X. Dance și Carl E. Larson au strâns într-un volum definițiile comunicării propuse de diferiți autori, oprindu-se la cele mai semnificative formulări. Concluzia lor este aceea că, în aproape fiecare domeniu (lingvistic, psihologic, sociologic, semiotic, cibernetic etc) termenul este utilizat într-o perspectivă proprie, specializată.

DEX ne pune la dispoziție următoarea definiție: „Acțiunea de a comunica și rezultatul ei. 1. Înștiințare, știre, veste; raport, relație, legătură. 2. Prezentare, într-un cerc de specialiști, a unei contribuții personale într-o problemă științifică.” Pentru o definiție mai elaborată și mai proprie subiectului, am făcut apel la DSL: „În teoria informației, proces de transmitere a unui mesaj de la o sursă la o destinație, folosindu-se un anumit cod și un anumit canal”. Din punct de vedere lingvistic cea mai semnificativă explicație a noțiunii de comunicare este cea din Gramatica limbii române: „Comunicarea reprezintă – în componența sa constructivă – un proces care se bazează pe existența unui fond comun și relativ stabil de unități lingvistice apte de a fi incluse în virtutea unor reguli, de asemenea comune și relativ stabile, în componența unor semne lingvistice superioare ca întindere și complexitate, marcate însă prin specificitate și efemeritate, trăsături variind între stereotip comun și (strict) specific/particular, între repetabil/durabil/și efemer/strict circumstațial și personal.”

Termenul comunicare este un neologism, provenit din limba franceză (communication), care are la origine un cuvânt din limba latină „comminis" („a pune de acord”, „a fi în legătură cu” sau „a fi în relație”).

Un moment important în definirea acestui concept îl reprezintă Cercul lingvistic de la Praga care, conținând distincțiile saussuriene, acordă importanță și „vorbirii” ca aspect individual al limbajului.

Elementele componente ale procesului de comunicare sunt: emițătorul, receptorul, codul, canalul, mesajul, informația, contextul. Astfel comunicarea reprezintă transmiterea unui mesaj, de la emițător la receptor, prin intermediul unui canal. Pentru ca mesajul sa fie receptat corespunzător, codul trebuie să fie comun celor doi parteneri aflați în contact.

Emițătorul sau locutorul este cel care produce mesajul. El alege canalul de comunicare și limbajul folosit pentru transmiterea informației.

Receptorul sau interlocutorul este persoana care primește mesajul. Procesul de comunicare va fi complet doar dacă informația primită de la emițător va fi receptată corect. Astfel emiterea și receptarea sunt într-o strânsă intercondiționare.

Feed-back-ul sau retroinformația reprezintă impactul pe care mesajul, îl are asupra receptorului, sau modul în care acesta este sau nu influențat de mesajul primit de la emițător.

Codul este conceput de către emițător. Traducerile pe care el le face trebuie să aibă un caracter univoc, lipsit de orice ambiguitate.

Canalul de comunicare reprezintă calea de transport necesară transmiterii mesajului.

În sens restrictiv, contextul se definește ca vecinătatea unui termen într-o frază sau vecinătatea frazei într-un text (se vorbește astăzi de co-text). Emițătorul uman este determinat de toate elementele contextuale, de relația cu receptorul, de situația spațio-temporală, de contextul social etc.

Unitatea fundamentală a comunicării este mesajul. Acesta din urmă poate fi alcătuit din cuvinte scrise sau rostite , semne, simboluri, gesturi, culori, muzică, imagini vizuale etc. Pentru a se obține informația dorită, mesajul trebuie descifrat corect fară pierderi de sens și lipsit de distorsiune.

Conform lingvistului Roman Jakobson, orice mesaj îndeplinește mai multe funcții care sunt legate de instanțele ce intervin în procesul lingvistic:

• funcția expresivă sau emotivă – centrată pe emițătorul mesajului. Această funcție exprimă atitudinea vorbitorului față de conținutul mesajului sau/ și față de situație. Ea are tendința să producă impresia unei anumite emoții, fie adevărate, fie simulate.

• funcția conativă – orientată spre receptor. Aceasta se observă în reacțiile comportamentale imediate ale acestuia. Formele verbale conative prin excelență sunt vocativul și imperativul.

• funcția referențială (denotativă sau cognitivă) – centrată pe context, este cea mai evidentă. Prin ea, limbajul ține un discurs despre lume.

• funcția fatică – centrată pe contact are în vedere caracteristicile canalului de comunicare și controlul bunei funcționări a acestuia („Alo”-ul sau formulele de salut ).

• funcția metalingvistică – centrată pe cod. Această funcție vizează explicații ale codului și ale utilizării sale, referindu-se astfel la semnele care pot reprezenta baza comunicării.

• funcția poetică – spre deosebire de celelalte, această funcție are ca finalitate „centrarea” asupra mesajului ca atare, mai precis utilizarea creativă, artistică a limbajului în general, nefiind vorba numai de poezie.

Potrivit concepției lui Roman Jakobson, cele șase funcții pe care el le-a definit coexistă în orice comunicare. Ceea ce diferă de la caz la caz fiind numai ierarhia lor privind importanța, stratificarea rezultată constituind un criteriu de clasificare a evenimentelor verbale. În acest sens el subliniază: „Deși distingem șase aspecte fundamentale ale limbii, am putea totuși cu greu să găsim mesaje verbale care să îndeplinească numai o funcție. Diversitatea constă nu în monopolul uneia dintre aceste câteva funcții, ci în ordinea ierarhică diferită a funcțiilor. Structura verbală a unui mesaj depinde, în primul rând, de funcția predominantă.”

Informația reprezintă „cunoașterea elementară care poate fi transmisă, stocată, conservată, și utilizată datorită unui suport.[…] Informația este un produs al comunicării.”

Sultana Craia consideră că „Orice mesaj este rezultatul unei codificări realizate de emițător și al unei decodificări realizate de către receptor. Necunoașterea codului […] face imposibilă înțelegerea mesajului.” Când semnificația este codificată în cuvinte, mesajul este de tip verbal, iar comunicarea este și ea verbală. Dacă semnificația este transmisă prin alte mijloace decât cuvintele atunci mesajul și comunicarea sunt non-verbale.

Așa cum știm din literatura de specialitate, comunicarea umană folosește trei tipuri de limbaj în funcție de mijloacele de expresie utilizate. Cele trei tipuri de limbaj sunt :

verbal – când mijloacele de exprimare sunt cuvintele ;

nonverbal – când exprimarea se realizează cu ajutorul altor mijloace de expresie : expresia feței (mimica), poziția corpului, gesturi, contactul vizual, contactul corporal, proximitatea, mișcări ale corpului, înfățișarea participanților la comunicare ;

paraverbal – acest limbaj pune accent în comunicarea orală pe caracteristicile vocii, particularitățile de pronunție, intensitatea rostirii, ritmul și debitul vorbirii, pauzele, intonația, iar în ceea ce privește comunicarea scrisă, accentul cade pe punctele de suspensie, topica, elipsele etc.

Ion-Ovidiu Pânișoară menționează în lucrarea „Comunicarea eficientă” următoarele funcții ale comunicării nonverbale:

• comunicarea nonverbală are menirea de a accentua comunicarea verbală; de exemplu, profesorul poate întări prin anumite elemente de mimică și gestică importanța unei anumite părți din mesaj în fața cursanților;

• poate să completeze mesajul transmis pe cale verbală;

• poate, în mod deliberat, să contrazică anumite aspecte ale comunicării verbale;

• altă funcție a comunicării nonverbale este aceea de a regulariza fluxul comunicațional și de a pondera dinamica proprie comunicării verbalizate;

• ea repetă sau reactualizează înțelesul comunicării verbale, dând astfel posibilitatea receptorului comunicării să identifice în timp real un îndemn aflat în „spatele” unei afirmații;

• elemente ale comunicării non-verbale pot înlocui aspecte ale comunicării verbale (de pildă, atunci când printr-un gest profesorul îi indică unui elev să răspundă).

Comunicarea se desfășoară pe baza unor principii formulate de reprezentanții Școlii de la Palo Alto, care au decis să le prezinte sub forma unor axiome ale comunicării( denumirea de axiome le conferă acestor principii o notă din rigurozitatea matematicii) :

• Comunicarea este inevitabilă sau „Non-comunicarea este imposibilă” (comunicarea ține de comportamentul uman, astfel este inevitabil să nu comunicăm. Comunicarea nu se realizează doar prin mijloace verbale, ci și prin mijloace nonverbale – tonul vocii, expresia feței, gesturile etc) ;

• Comunicarea se dezvoltă în planul conținutului si cel al relației (planul conținutului oferă informații, iar planul relației oferă indicații pentru interpretarea informațiilor, practic informații despre informații; între cele două planuri există „o metacomunicare”) ;

• Comunicarea este un proces continuu și nu poate fi abordat în termeni de cauză-efect sau stimul-reacție (în viziunea lui Bergson, „comunicăm cu întregul nostru trecut", iar a încerca să desprindem o cauză unică pentru fiecare act comunicațional este sortit eșecului, pentru că „gândim numai cu o mică parte din trecutul nostru, dar cu întregul nostru trecut, inclusiv cu zestrea sufletească originară, dorim și acționăm”) ;

• Comunicarea are la bază vehicularea unei informații de tip digital și analogic ( acestor două tipuri de sisteme le sunt asociate cele două forme de comunicare umană, comunicarea verbală și comunicarea nonverbală. Numai în  comunicarea interumană pot exista ambele tipuri. Altfel spus, omul este singurul organism capabil să utilizeze concomitent cele două moduri de comunicare, digital și analogic) ;

• Comunicarea este un proces ireversibil (odată ce s-a emis și s-a receptat un mesaj nu se mai poate reveni la punctul inițial, efectele se produc, fără a putea fi negate sau anulate. Deși în unele situații încercăm să ne retragem cuvintele, să  prezentăm scuze, efectele nu pot fi înlăturate complet. De aceea este nevoie de un autocontrol asupra propriului comportament comunicațional. În relațiile interpersonale, trebuie să avem grijă să nu spunem niciodată lucruri pe care am putea ulterior să le regretăm. Acest lucru se întâmplă mai ales în situațiile de conflict, când spunem lucruri pe care apoi am vrea să nu le fi spus) ;

• Comunicarea presupune raporturi de putere între participanți (comportamentul comunicațional poate adoptata două sisteme: unul simetric și unul complementar. Cel simetric se bazează pe relația de egalitate între participanții la procesul comunicării, iar cel complementar are în vedere diferența existentă între participanți. Există două tipuri principale de interacțiuni: tranzacționale și personale. În cazul interacțiunii tranzacționale, rolurile locutorilor rămân neschimbate pe întreg procesul comunicării, de exemplu relația profesor-student la cursuri, relația medic-pacient pe durata consultației, relații în care rolurile rămân fixe și inegale pe tot parcursul desfășurării comunicării. Interacțiunea personală (cea dintre prieteni, colegi, rude) nu presupune dispariția rolurilor, ci numai fluidizarea lor. Partenerii pot schimba cu ușurință rolurile – pot trece din rolul acuzatului în cel al acuzatorului, ajungând pe rând în poziția dominantă, dirijând astfel interacțiunea în direcția dorită) ;

• Comunicarea implică necesitatea acomodării si ajustării comportamentelor (polisemia termenilor utilizați, conotațiile pe care le pot avea, diferențele dintre experiența lingvistică și/ sau de viață a interlocutorilor, fac indispensabilă armonizarea câmpurilor semantice și racordarea experiențelor la mesaj. Această acordare presupune acomodarea cu codurile de exprimare ale celorlalți și este cu atât mai dificil, cu cât interlocutorii se cunosc mai puțin între ei și cu cât experiențele lor de viață, profesionale, culturale, lingvistice etc sunt mai diferite).

Ca o concluzie „aceste șapte axiome sau principii ale Școlii de la Palo Alto, eterogene în fond, în fapt au o valoare pragmatică deosebită, făcand din comunicare o activitate plurală, structurată după reguli învățate în mare parte în mod inconștient, iar în măsura în care le conștientizăm putem deveni manipulatori subtili ai relațiilor noastre de comunicare”

1.2. Nivelurile comunicării umane

În funcție de numărul de persoane care participă la actul comunicațional, comunicarea umană se desfașoară pe cinci niveluri relativ distincte :

1. Comunicarea intrapersonală sau comunicarea în și către sine. Această comunicare este cu propria persoană, ea vizează întrebările și răspunsurile pe care o ființă umană și le adresează. Este un proces de gândire imaginativă, care nu este transpusă într-un fapt lingvistic, implică reprezentări conceptuale, dar nu și comunicarea lor altor persoane. Dialogul pe care il purtăm cu noi inșine este autentic. Formele comunicării intrapersonale sunt variate: reflecția, meditația, examenul de conștiintă, memorarea, reveria etc mai exact tot ceea ce se petrece în mintea noastră în legătură cu noi.

2. Comunicarea interpersonală sau comunicarea diadică semnifică comunicarea dintre două persoane. Comunicarea de față cuprinde o serie de obiective, care pornesc de la cunoașterea celor din jur și ajung până la crearea și menținerea relațiilor interumane. Acest tip de comunicare poate fi ocazional, provizoriu sau o comunicare autentică ce se poate prelungi în timp. În comunicarea interpesonală directă, contactele umane sunt nemijlocite și interactive, în timp ce în comunicarea interpersonală indirectă, contactul se îndeplinește cu ajutorul unor mijloace și tehnici secundare de relaționare umană, cum sunt: scrierea, înregistrările magnetice sau electronice, transmisiile prin unde sau fibră optică etc. Comunicarea interpersonală este o cale de a descoperi lumea exterioară și interioară cu ajutorul schimbului de informații cu parteneri diverși.

3. Comunicarea de grup este specifică vieții sociale. Ea se desfășoară în colectivități umane restrânse, de obicei în cadrul familiei, cercurilor de prieteni, colegi de serviciu etc. Când numărul participanților crește, apare tendința de fragmentare în mai multe subgrupuri, care, deși rămân interconectate, îngreunează schimbul de replici între oricare dintre participanți În cadrul comunicării de grup are loc schimbul de idei, emoții, experiențe, se iau decizii, se caută soluții de rezolvare a problemelor, se clarifică situațiile conflictuale etc.

4. Comunicarea publică are un puternic caracter social și presupune existența unui emițător unic și a unei multitudini de receptori. Acest tip de comunicare își are originea în retorica antică, și nu are în vedere doar transmiterea de informații, ci mai ales schimbarea opiniilor și acțiunilor publicului prin influențarea sentimentelor acestora. În acest tip de comunicare se încadrează „Orice gen de cuvântare, expunere sau prezentare susținută de către o persoană direct sau in prezența unui auditoriu, mai mult sau mai puțin numeros, dar nu mai mic de 3 persoane”. Astfel în această categorie intră conferințele, pledoariile, prelegerile, comunicările științifice, luările de cuvânt, expunerile în fața unei comisii de examinare etc

5. Comunicarea socială sau comunicarea de masă se referă la „producerea și difuzarea mesajelor scrise, vorbite, vizuale sau audiovizuale de către un sistem mediatic instituționalizat

către un public variat și numeros.” Această comunicare reprezintă o extensie a comunicării publice, prin ea se realizează informarea publicului respectiv și se creează totodată integrarea și interacțiunea socială. În lucrarea lui Mihai Coman „Introducere în sistemul mass media” sunt amintite mai multe definiții consacrate ale comunicării de masă.

Astfel, după C. Wright, „comunicarea de masă este orientată către audiențe largi, eterogene, care nu sunt cunoscute de către comunicator; mesajele sunt transmise în mod public și sunt calculate astfel încât să ajungă repede la public, uneori chiar în mod simultan cu emiterea lor; de obicei ele sunt tranziente și nu au caracter de documente înregistrate. În sfârșit, comunicatorul tinde să fie integrat și să acționeze în organizații formale, care implică mari cheltuieli”. Michael Real susține că acest tip de comunicare „emană de la o sursă individuală sau organizațională, prin modalități de codare și multiplicare electronice sau mecanice, adresându-se unor audiențe relativ mari, eterogene și anonime, care nu au decât posibilități limitate de feedback”. După T. O Sullivan: „comunicarea de masă reprezintă practica și produsul care oferă divertisment și informații unei audiențe formate din persoane necunoscute; aceste conținuturi, transmise pe suporturi tipărite, sonore și audiovizuale, au statutul unor mărfuri, care sunt produse industrial, cu ajutorul unor tehnologii complexe, sunt regularizate de stat și finanțate de firme particulare; aceste conținuturi sunt consumate în mod personal, privat, de către publicul lor.”, „(…) ansamblul formelor instituționalizate de producție și difuzare, pe scară largă, a mesajelor; procesele de producție se bazează pe o diviziune a muncii precisă și implică forme de mediere complexe, precum sistemul editorial, de film, de radio sau de fotografie.”

 Cercetătorul american H. D. Lasswell, în lucrarea sa „Structura și funcția comunicării în societate” (1948), a determinat direcțiile majore ale cercetării comunicării de masă, pornind de la ideea că, în orice acțiune de comunicare, trebuie să avem în vedere cele cinci întrebări fundamentale: Cine spune? Ce spune? Prin ce canal? Cui? Cu ce efect?.

Astfel, cine? vizează studiul emițătorului; ce? vizează analiza de conținut a comunicării; prin ce canal? vizează analiza canalelor de comunicație, a mediului (presa scrisă, radio, televiziune, cinema, video etc.); cui? vizează analiza publicului, a modului de receptare a mesajelor; cu ce efect? are în vedere analiza scopului, a eficacității comunicării.

Marshall McLuhan reduce paradigma lui Lasswell la doi termeni: ce se spune? (mesaj și mijloc de comunicare) și cine? (producător și receptor). El consideră că: „Societățile se deosebesc între ele mai mult prin natura mijloacelor prin care comunică oamenii decât prin conținutul comunicării”.

1.3. Comunicarea orală – comunicarea scrisă

În literatura de specialitate, în lucrările privind aspectele comunicării umane se face desori distincția între comunicarea orală și cea scrisă. Respectiva distincție are la bază forma în care se transmite informația, diferențele de canal prin care informația este emisă și receptată, cât și proximitatea sau distanța spațio-temporală a interlocutorilor.

Din punct de vedere al formei conținutului informației transmise, în comunicarea orală, mesajele sunt create prin intermediul secvențelor de foneme, în timp ce în cazul comunicării scrise, informația este transmisă și conținută de o secvență de semne grafice percepute în general vizual.

Comunicarea orală este o activitate lingvistică realizată sonor, în care interlocutorii stabilesc un contact vizual și auditiv direct, fiind coprezenți în situația de comunicare, existând astfel, un cotext situațional comun. Situația canonică de comunicare orală este cea „față-în-față”, dar există și momente când spațiul vizual este unul opac și, uneori, coordonatele temorale care circumscriu timpul fizic, sunt diferite. Această formă de comunicare comportă un grad variabil de interactivitate și are o putere de impact psihologic mai mare decât comunicarea scrisă, care este mediată tehnic ( telefon, televizor, radio, computer). Aceste situații de mediere sunt considerate alternative de comunicare ce se încadrează în tipul de comunicare orală, înlocuind prezența „față-în-față”.

În cadrul comunicării „față în față” feedback-ul apare imediat, fapt ce nu se întâmplă în comunicarea scrisă unde feedback-ul este întârziat. Datorită decalajului de timp poate rezulta o distorsiune a mesajului, ce rămâne insesizabilă până în clipa în care destinatarul mesajului răspunde.

Din punct de vedere al realizării lingvistice nu se poate stabili o delimitare exactă între cele două tipuri de comunicare, deoarece „ oralul și scrisul nu pot fi reprezentate sub forma a două blocuri monolitice, situate la antipod unul față de celălalt, ci sub forma unei scale, de-a lungul căreia se ordonează, între extremitățile delimitate de varietăți tipic orale și tipic scrise, întreaga diversitate a varietății comunicării verbale”.

Liliana Ionescu-Ruxăndoiu în lucrarea sa, Conversația. Structuri și strategii prezintă în paralel caracteristicile celor două tipuri de comunicare după cum urmează:

a) Caracteristicile comunicării orale

• canalul de transmitere a informației este auditiv, vizual și uneori tactil;

• emițătorul și receptorul se află, în general, în același context spațial și temporar;

• rolurile emițător-receptor sunt reversibile ( fiecare dintre locutori asumându-și succesiv cele două roluri) relația emițător-receptor fiind biunivocă;

• comunicarea orală aparține domeniului retușabilului și al sensurilor negociabile între emițător și receptor;

• comunicare orală are o deschidere mai largă față de variantele teritoriale și sociale ale limbii;

• comunicarea orală are caracter situațional, structura și formele discursului oral fiind dependente atât de identitatea și statutul interlocutorilor, cât și de natura relației dintre aceștia, precum și de contextul spațial sau temporal în care se produce;

• comunicarea orală este empatică și participativă;

• în comunicarea orală se utilizează mijloace de expresie cu caracter mixt verbale, nonverbale, paraverbale;

• comunicarea orală presupune, în general, un discurs care se construiește fără a exista o etapă de organizare conștientă.

b) Caracteristicile comunicării scrise

• canalul de transmitere și receptare a informației este vizual;

• emițătorul și receptorul se află, în general, în contexte spațiale și temporale diferite;

• rolurile emițător-receptor sunt ireversibile, iar relația emițător receptor este univocă;

• comunicarea scrisă implică formulări definitive, care exclud negocierea sensurilor între emițător și receptor;

• comunicarea scrisă impune, în general, norme literare și academice;

• comunicarea scrisă se caracterizează prin linearitate spațială;

• comunicarea scrisă presupune abstragerea din contextul comunicativ concret;

• comunicarea scrisă, presupune în general, distanțarea, obiectivarea emițătorului;

• comunicarea scrisă are de obicei un caracter elaborat, presupunând o etapă prealabilă de organizare conștientă.

Indiferent că este orală sau scrisă, comunicarea verbală nu poate fi înțeleasă și explicată în afara legăturii cu situația concretă, și în același timp, în afara relației cu celălalt.

II. INFLUENȚA FACTORILOR EXTERNI ASUPRA ELEMENTELOR COMUNICĂRII

2.1. Comunicarea mediată de computer (CMC)

Fie că vorbim de schimbările economice, de cele sociale, culturale, educaționale sau de orice altă natură, întreaga societate și toate țările au fost asaltate de Internet și de continuul progres tehnologic. Internetul reprezintă rețeaua internațională de calculatoare, formată prin interconectarea rețelelor locale și globale, având ca scop facilitarea schimbului de date și informații din diverse domenii. Istoria Internetului începe odată cu dezvoltarea calculatoarelor și a rețelelor de comunicare.

Începuturile au fost greoaie, dar o dată pornită, „mașinăria virtuală” a prins o viteză fantastică. Astăzi, acest triumf al tehnologiei dezvoltate de om de-a lungul mileniilor, Internetul permite a milioane de oameni din întreaga lume să comunice zilnic prin intermediul rețelelor de socializare, ori să se documenteze și să se informeze cu ajutorul motoarelor de căutare.

Deși face parte din tehnologia „tânără”, Internetul a devenit o obișnuință a zilelor noastre, este folosit frecvent, oră de oră, clipă de clipă în diferite împrejurări: utilizatorul poate trimite mesaje oriunde în lume aproape instantaneu, poate transfera documente cu informații din orice domeniu de activitate, poate rezerva locuri pentru călătoria cu avionul, trenul sau pentru vizionarea unui film la cinema, poate efectua cumpărături (e-commerce), asculta ultimile noutăți în materie de muzică, vizita galerii de artă, citi cărți „publicate” electronic, conversa on-line cu orice alt utilizator conectat, executa plăți bancare, afla ultimele știri ale agențiilor de presă etc.

În România prima conexiune la Internet a apărut în 1993, dar așa cum studiile sociologice arată, tânăra generație nu concepe astăzi existența zilnică fără prezența calculatorului și, implicit, a Internetului. Și la noi, această realitate face obiectul de studiu al mai multor domenii științifice, cum ar fi sociologia, psihologia, și nu în ultimul rând, lingvistica. Exceptând domenii ca matematica, informatica, electronica sau automatica, cele mai multe abordări ale acestui fenomen sunt realizate din perspectivă sociologică. Astăzi se vorbește și de o disciplină, numită Sociologia Internetului, a cărei misiune ar fi studierea transformărilor și a particularităților legate de interacțiunile și comunicarea socială virtuală.

Odată cu explozia Internetului și apariția sistemului global de hipertext, computerul s-a infiltrat rapid în viața omului modern. Folosirea acestuia, în calitate de mijloc de comunicare, este un eveniment revoluționar. În acest context computerul nu este doar un dispozitiv, menit să înlesnească unele munci, acesta servește drept platformă pentru sistemul operațional (astăzi acest rol poate fi jucat și de un telefon mobil) care asigură posibilitatea de a stabili legătura cu oamenii din diferite regiuni ale globului. Comunicarea mediată de computer numită în continuare CMC, implică transmiterea și primirea de mesaje folosind computerele în scopul introducerii, prelucrării, stocării și expedierii de date.

Tatiana Slama Cazacu este cea care discută problema computerului ca instrument de comunicare. În articolul „Compiuterul și omul”, dar și în deschiderea celei de-a 9 conferințe a GRLA – RWCAL, autoarea semnala faptul că aproape toate aspectele legate de computer cercetate până în acel moment implică procesul de comunicare: realizarea comunicării prin intermediul computerului, aspectul comunicării dintre „computer și om”, alcătuirea de corpusuri de date, corpusuri de limbă, dicționare, tezaure, gramatici. În același articol autoarea vorbește de pericolul pe care îl poate reprezenta utilizarea îndelungată a calculatorului: persoana ( de obicei copil, adolescent sau tânăr poate devine „dependent” aproape ca de un drog) se închide în ea însăși împreună cu acel partener-robot.

Unele dintre sistemele ce asigură comunicarea în Internet sunt:

• E – mailul – forma scurtă pentru Electronic Mail, întâlnit sub forma de email sau chiar mail – este un sistem care permite crearea, transmiterea, receptarea și stocarea mesajelor prin intermediul sistemelor electronice de comunicare. Apărut în 1965 ca formă de comunicare între utilizatorii ai aceluiași computer, în momente diferite, a fost repede adoptat de către utilizatorii de computere și s-a extins odată cu apariția rețelei de Internet. O particularitate a acestui sistem este lista de distribuție – cunoascută și sub numele de listă de e- mail, care reprezintă o colecție de adrese de e-mail, folosită pentru a transmite același mesaj către mai mulți utilizatori în același timp.

• La fel ca e-mailul, forumul este o aplicație ce permite comunicarea între utilizatori, printr-un sistem similar de transmitere, receptare și stocare a mesajelor.

Dacă ambele forme de CMC au caracter asincronic, diferența dintre ele rezultă, în primul rând, din caracterul privat al e-mailului față de cel public al forumului.

• Blog-ul forma scurtă pentru Web log reprezintă asemenea forumului, un spațiu virtual aflat în rețeaua de Internet. Spre deosebire de forum, blog-ul are funcția unui „jurnal personal”, cu caracter public asta însemnând ca informația are de obicei un singur emițător, mai mulți receptori și este în general unidirecționată. Blog-ul este actualizat frecvent și conține de cele mai multe ori informații personale aranjate în ordine cronologică inversă, blog-ul reflectând personalitatea autorului său.

În ceea ce privește e-mailul, forumul sau blog-ul, acestea permit utilizatorilor să trimită și / sau să recepționeze mesaje într-un mod asincron. Mesajele – fie ele private sau publice – sunt emise și receptate în cadrul unor coordonate temporale și spațiale diferite, permițând utilizatorilor să aibă timp de gândire și să elaboreze răspunsurile.

• Facebook-ul este siteul de socializare al momentului. Comunicarea în cadrul acestei rețele se poate realiza atât în mediul privat, cu ajutorul chatului, cât și în cel public postând pe wall. O descriere complexă a facebook-ului ca mijloc de comunicare online precum și o prezentare a comunicării prin intermediul facebook-lui este realizată în capitolul următor intitulat: Facebook-ul. Mijloc modern de comunicare.

2.2. Rețelele de socializare

Conform definției de pe Wikipedia, rețelele de socializare (Social Network) reprezintă o hartă a relaților dintre indivizi cu indicarea modurilor în care ei sunt conectați prin diverse grade de familiaritate socială, pornind de la cunoștințe întâmplătoare, interese personale sau profesionale, până la legături familiale puternice. O altă definiție spune că o rețea de socializare este definită ca un grup de indivizi, care sunt împreună și fac parte dintr-un anumit grup, adesea asemănându-se cu o comunitate.

Rețelele sociale se bucură de un mare succes din partea consumatorilor de Internet, astăzi devenind cele mai accesate și utilizate sisteme online. Acest mijloc modern de comunicare oferă numeroase beneficii utilizatorilor, de la socializarea propriu-zisă, până la postarea unor informații utile și accesibile persoanelor din acest mediu virtual.

Rețelele de socializare ale momentului sunt: Facebook, MySpace, YouTube, Messenger, Twitter, Whatsapp, Instagram, Viber, Pinterest, Followme!, Google+, Tumblr, etc.

În anul 2002, Friendster punea bazele fenomenului rețelelor online de socializare. Fondatorul Jonathan Abrams își propunea să schimbe prin acest site felul în care oamenii comunică. Un an mai târziu a apărut celebrul Myspace, care avea să dețină supremația în domeniul comunicării online până la ascensiunea Facebook-ului. Fondat de Tom Anderson, Brad Greenspan, Chris DeWolfe și Josh Berman, Myspace oferea utilizatorilor posibilitatea de a-și crea o rețea internațională de prieteni sau de a posta videoclipuri, poze sau muzică.

YouTube este un Site Web unde utilizatorii pot încărca și vizualiza videoclipuri. YouTube a fost creat în februarie 2005 de Chad Hurley, Steve Chen și Jawed Karim, toți trei fiind angajați ai PayPal. Cu interfața sa ușor de folosit, YouTube a făcut posibil ca oricine care poate folosi un calculator să poată și încărca un videoclip, care după numai câteva minute poate fi văzut de milioane de persoane. Marea varietate de subiecte acoperite de YouTube a transformat transmiterea videoclipurilor în una din cele mai importante aplicații ale Internetului.

O rețea socială de succes este și Twitter. Acesta nu a avut nevoie de mult timp pentru a atinge un nivel mare de popularitate. Lansat în 2006, Twitter a început să devină un succes comercial doar după un an. Ceea ce îl distinge de ceilalți competitori este stilul minimalist, posibilitatea de a comunica doar prin mesaje scurte limitate la 140 de caractere. Este un serviciu de microblogging supranumit „SMS-ul Internetului”. Twitter înregistrează peste 500 de milioane de utilizatori.

Avantajele și dezavantajele folosirii rețelelor de socializare

III. FACEBOOK-UL, MIJLOC MODERN DE COMUNICARE

3.1. Facebook-ul. Definiție. Etimologie