Inceputurile Presei Culturale

Istoria presei în România prezintă un tablou particular, cu o extensie temporală mult mai redusă, ceea ce este perfect explicabil prin condițiile istorice în care a avut loc întreaga dezvoltare a societății românești. Una dintre condițiile esențiale pentru apariția presei, cunoașterea tiparului, ne conduce către secolul al XVI-lea. Tiparul devine o realitate la noi o dată cu Macarie care, în 1508, tipărește la Târgoviște, în slavonă. Abia în 1544 se tipărește la Sibiu, în limba română un Catehism luteran (tipografia funcționa încă din 1528). Ecoul extern al acestei tipărituri este evidențiat de notarea ei într-o foaie ocazională din Germania.Trebuie totuși  amintita activitatea lui Coresi între 1559 – 1583, atât de importantă pentru întreaga evoluție a culturii și limbii române, trebuie să reținem apariția unor tipărituri în latină, maghiară și germană, la Sibiu sau la Cluj, cu remarcabilă constribuției a umanistului Johannes Honterus, ca și întreaga dezvoltare a tipografiei, numărul acestora crescând în secolul următor  și acoperind întregul spațiu al țării (la Alba-Iulia – 1567, la București – 1575, la Govora – 1675, apoi la Câmpulung și Târgoviște – 1634, la Iași – 1640, la Snagov – 1690, la Buzău – 1694 etc.). Activitatea acestor tipografi se conjugă fericit cu toate împlinirile culturale, științifice, literare și întru limbă pe care această perioadă le-a impus definitiv. Este momentul în care se înscrie opera unor scriitori ca Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino – Stolnicul, Ioan Neculce sau Dimitrie Cantemir.

Se tipăreau cărți de cult, condice de legi, lucrări moralizatoare, dar și texte laice de istorie, geografie, fizică sau matematică. Despre ziar nu se poate discuta.

Abia în 1731, fiind citat Calendarul imprimat în Scheii Brașovului de Petre Șoanul, este fixat reperul originar al presei românești, considerându-se acest Calendar ca un embrion al unei activități pentru care se vor mai duce “lupte” aproape un secol.

Dacă nu putem vorbi despre presă ca atare, putem accepta ideea că în unele texte ale epocii există, în stare embrionară, pagini care anunță atitudini și gesturi ce vor fi dezvoltate de discursul publicistic. Ține de evidență că anume relatări din cronici, precum  celebra “năvălire a lăcustelor”, „comunicată” de Miron Costin într-o manieră care anunță reportajul modern, că anumite pagini din memorialul de călătorie scris de Nicolae Milescu, că tonul pamfletar din “Istoria ieroglifică” a lui Dimitrie Cantemir sau, mai târziu, relatările lui Dinicu Golescu din “Însemnări a călătoriei mele”, precum și pamfletele lui Ionică Tăutu se constituie în tot atâtea gesturi pe care o viitoare istorie a presei și le va asuma ca anticipări ce-i înnobilează traseul.

Căutând date care să ateste gesturi legate de istoria presei în întregul secol al XVIII-lea, până la nivelul primelor decenii din secolul al XIX-lea, cercetarea întâmpină nenumărate greutăți. Nu s-au găsit probe pentru a susține ideea unor gazete manuscris sau foi ocazionale în spațiul românesc.

Este posibil ca în Transilvania acele case nobiliare cu mai puternice legături în Vest să cunoască aceste modalități de comunicare. De altfel, faptul că unele foi care circulau în Europa citau fapte din Transilvania, Banat sau Valahia permite afirmarea ideii că nici ceea ce se petrecea în Apus nu era străin de noi.

În  “Cartea românească de învățătură” din 1646, se spunea: “uneori se scriu hârtii cu suldame și cu ocări asupra cuiva și le aruncă pe ulițe sau în mijlocul târgului unde sunt mai mulți oameni pentru ca să citească mulți … alții scriu și lipesc hârtia pe ziduri sau pre păreți pe unde trec oamenii”.

Mai mult chiar se vorbește nu doar de simple “scrisori”, ci de scriituri în proză, vers, de desene și cântecele elaborate cu “dăscălie mare” și “tocmite cu filosofie”.

Pe de altă parte, este ușor de demonstrat că formele care circulau în Europa erau cunoscute și la noi. În acest sens pot fi amintiți și Miron Costin și Dimitrie Cantemir. În mod special merită să fie citat Constantin Cantacuzino – Stolnicul (1670 – 1716), una dintre figurile enciclopedice ale culturii noastre, care a cunoscut direct fenomenul în timpul studiilor sale la Padova. El se întâlnise cu publicația de informații  și documente a venețianului Mario Sando – Dario – și se pare că el, stolnicul, va introduce cuvântul “ziar” în limba română. Cercetarea operei și a bibliotecii cărturarului român, indică nu numai faptul că acesta știa despre existența unor publicații, ci chiar și studierea unor asemenea surse.

Dovezi care să indice receptarea formelor de presă din epocă se întâlnesc frecvent și ele sunt citate de N. Iorga, precum și cei care au studiat istoria presei românești.

Să amintim câteva. La 25 noiembrie 1740, într-o scrisoare a domnitorului Constantin Mavrocordat citim: “Rog să începi cu mine în viitor o corespondență deasă de scrisori și să-mi comunici vreo noutate particulară, despre știrile publice ni sunt date degazetele din Olanda, Polonia, Lipsca, Viena și din Mantova”.

Din aceleași surse putem menționa existența unor cheltuieli, prinse în bugetele domnești, pentru promovarea unor “gazeturi”. Este, de exemplu, cazul lui Grigore Ghica Vodă, care, în 1777, face trimitere la 127 lei și 60 bani pentru cheltuiala gazeturilor pe șase luni”.

În aceeași măsură sunt și boierii “abonați la ziare” sau care cumpărau ziare de la Iași sau București. Este vorba de gazete germane, franceze , engleze etc. care prezentau un anume interes politic, economic, dar nu numai.

Constantin Antip îl citează pe Chesarie, episcop de Râmnic, care – la 1778 – era nemulțumit că primește doar gazete “Litteraires et politiques”, căci “sunt și alte Mercurii ce se numesc numai politiques care acelea cerem noi”.

Asemenea aspecte arată că idea de presă era cunoscută în spațiul românesc, că se simțea nevoia unui asemenea canal de informații. În mod firesc vor apărea, de-o parte, gesturi care să determine apariția unor publicații în spațiul românesc, și, pe de altă parte, măsuri “de protecție” din partea autorităților.

Dacă în 1789 Ioan Piuariu-Molnar a cerut Curții de la Viena autorizație pentru editarea unei gazete în limba română – “Foaia româna pentru economie”, în 1795 domnitorul Alexandru Moruzzi trimite o notă către mitropolit prin care, după ce se specifică ce cărți să fie tipărite, menționează “în afară de cele referitoare la firi și obiceiuri turcești și de gazeturi”.

Procesul durează și nu e deloc ușor. Răspunzând cererii dr. Constantin Caracas, care solicita pentru “folosul obștesc” o tipografie, la 1817, domnul încuviințează, dar subliniază: “gazeturi nu slobozim Domnia mea a se tipări”.

Spuneam că anumite gesturi există, că se nasc proiecte, că este o bătălie care va dura . Ilarie Chendi, Ioan Lupas, N. Iorga, pentru a aminti doar câteva surse, ne oferă exemple suficiente. Este o epocă de prefaceri și, cu precădere în Transilvania unde activitatea Școlii Ardelene se impune, credința  că presa reprezintă un mijloc de răspândire a ideilor înaintate, ca și o cale de răspândire a culturii și științei, devine o realitate tot mai consistentă.

De altfel, apar și primele gazete în limba maghiară și germană. La 18 aprilie 1771 apare săptămânalul Temeșvarer Nachrichten la Timișoara, scos de Mathaus Heimerl, socotit prima gazetă ivită pe teritoriul României; în 1784, la Sibiu, Siebenbürger Zeitung, scos de Michael Lebrecht, Karl Eder, Johann von Lerchenfeld; în 1790, la Cluj și apoi la Sibiu, Erdely Magyar Lirvivo, scos de Fabian Daniel și Cserei Elek. Era firesc să se consemneze și acțiuni în favoarea unei prese în limba română.

Am amintit într-un alt context tentativa dr. Ioan Piuaru Molnar. Deși este sprijinit de guvernatorul Transilvaniei, Gyorgy Banffy, care a afirmat că “cultura poporului român este un scop atât de binecuvântat, încât aici un ziar este mai potrivit ca orișiunde” , acțiunea eșuează din motive financiare.

Există ipoteza că s-ar fi scos chiar și un exemplar de probă.  Ceea ce este însă sigur se referă la formularea unui anume program din care nu lipsesc referiri la o problematică economică, la deprinderi și moravuri, la știri militare sau la întâmplările zilei.

O anume orientare educativ-moralizatoare nu lipsește atâta timp cât se spune: “cititorul va învăța a da ascultare celor bune, a disprețui cele josnice și toate acestea prin pilde bune și pilde rele”.

O nouă încercare în 1793 a aceluiași Ioan Piuar Molnar înseamnă un nou eșec. Ceea ce se va repeta un an mai târziu, când reacția potrivnică vine și din partea lui Banffy, care își schimbase între timp atitudinea.

O altă tentativă vine în 1794- 1795, când tipograful sibian Peter Barth încearcă să scrie o revistă cu numele “Vestiri filosoficești și moralicești”. Guvernul va impune două condiții: episcopul ortodox Gherasim Adamovici să supravegheze publicația, oprind tot ceea ce“ar vătăma religia, persoana domnitorului și ceea ce ar fi putut deveni pentru țară”, pe de-o parte, iar registratura din Sibiu să vegheze ca “nici un exemplar să nu se vândă în Transilvania” .

Și totuși apare la Iași Courrier de Moldavie, la 18 februarie 1790, din dispoziția cneazului Potemkin, aflat aici în fruntea armatei ruse care era în război cu turcii. Ea nu este o publicație realizată din inițiativă românească și nu ținea seama de  cerințele țării. Ea era“un organ de informare generală a Cartierului rus de la Iași”.  Câteva numere se cunosc. Ele erau scrise în franceză, dar este posibil ca alte numere să fi fost redactate parțial în limba română. Seria încercărilor, cu toate greutățile ce se iveau, continuă în secolul următor.

În 1816 și 1817 sunt marcate tentativele lui Theodor Racoce pentru un ziar politic și “Revista științifică în limba română”. Peste trei ani, după eșec, va publica o parte din material în volumul “Chrestomaticul român”.

Tiparnița pentru care a luptat dr. Constantin Caracaș nu va avea dreptul, sub Caragea, să publice informații care ar fi dăunat stăpânirii și, oricum, nu primise “slobozire pentru tipărire de gazeturi”.

În 1821 Zaharia Carcalechi scoate la Buda, “pentru nația românească”, caietul revistei  Biblioteca Românească. Autorul spune că “vreau să slujesc neamului și să dau la lumină istoria românilor cea veche pe limba românească de la facerea Romei”. “Biblioteca Românească” apare până la 1834, dar sporadic.

Se amintește, de asemenea, buletinul informativ “Famă Lipscăi pentru Dația”, imprimată în 1827  în  Germania în câteva fascicule.

Roadele acestor eforturi și ale condițiilor noi din secolul al XIX-lea, rodele unor noi strădanii care angajează mari personalități ale culturii noastre se vor ivi în curând.

1.1. România culturală

Cultura română are etosul ei propriu, generat de cadrul geografic și istoric al evoluției sale. Curente aparținând unor arii și tradiții culturale distincte s-au întrepătruns, simultan și succesiv, în acest context. Singurii credincioși creștini ortodoxi printre popoarele latine și singurul popor latin în spațiul ortodox estic, românii au păstrat în mod tenace rădăcinile lor romaneși au încercat din greu să o armonizeze cu ortodoxismul, pentru a transforma “insularitatea” etnică într-un dialog fecund cu celelalte culturi.

În perioada interbelică procesul de "europenizare" a României continua cu și mai multă tărie. Iar dacă România a fost europeană în această perioadă acest lucru s-a datorat în primul rând culturii sale. Mediul în care s-au plămadit cei mai de seamă oameni de cultură romani a fost cel Apusean (german și francez), societatea românească având meritul de a fi suficient de deschisă încât a făcut posibilă nașterea și afirmarea acestor valori. "Democratismul cultural" pare a fi stimulul cel mai puternic pentru dezvoltarea culturală.

Cu reapariția "Luceafărului" și a "Convorbirilor literare", la București, a "Ramurilor", la Craiova și a "Vieții romanești", la Iași, cu apariția unor noi reviste la București, ca "Sburătorul" lui Eugen Lovinescu, "Ideea europena" a lui C.Radulescu-Motru și a revistei "Gândirea", la Cluj, viața literară postbelica își reia cursul.

Revistele care au creat în cultura și literatura română interbelică curente de idei sunt: "Sburătorul" (curentul modernist întemeiat pe principiul sincronizării literaturii noastre cu literaturile europene) și "Gândirea" (curentul traditionalist-ortodox). În aceste două tendințe se situează revista "Contimporanul" (care reprezintă curentele avangardiste) și revistele eclectice, între care "Viața literară", "Revista fundațiilor", "Jurnalul literar" s.a.

"Sburătorul" a apărut la București în două serii: prima, de la 19 aprilie 1919 la 8 mai 1920, și a doua din martie 1926 în mai-iunie 1927. Între cele două serii se interpune "Sburătorul literar" (1921-1922). Inima noului curent a fost E.Lovinescu. El a reușit să adune în jurul său însemnați scriitori: Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Victor Eftimiu, Tudor Vianu, Ion Pillat s.a. Modernismul promovat consta în disocierea esteticului de etic și etnic. În opoziție cu sămănătorismul și poporanismul, care puneau accent pe etic (N.Iorga -o literatura de consolidare morală) sau pe etnic (N.Iorga -o literatura care să reprezinte realitățile vieții țărănești), Lovinescu sugera adoptarea noilor formule artistice și, prin aceasta, sincronizarea literaturii noastre cu literaturile europene, în "spiritul veacului". În poezie, Lovinescu susținea intelectualizarea sentimentelor, explorarea psihicului uman, depășirea lirismului subiectiv al secolului trecut. Prozei i se cerea a fi una de observație socială, de investigare psihologică mai subtilă. În critică literară se promovează metoda impresionistă.

Cel de-al doilea curent literar promovat în anii interbelici a fost tradiționalismul. Tribuna a tradiționalismului, revista "Gândirea" a apărut la Cluj, la 1 mai 1921, din inițiativa unui grup de scriitori tineri, între care Cezar Petrescu, Adrian Maniu și Lucian Blaga. Transferată la București, în octombrie 1922, condusă din 1926 și până în 1944 de către Nichifor Crainic, revistă a evoluat de la tradiționalism spre ortodoxism. La revista vor colabora Tudor Arghezi, G.Călinescu, T.Vianu, G.Bacovia, Zaharia Stancu, I.Agârbiceanu, M.Sadoveanu s.a.

Ideile majore afirmate de N.Crainic se circumscriu exigentelor de a salva cultura românească de la "pieire", a-i păstra caracterul independent și de a o feri de "europenizare", "occidentalizare", "urbanizare" etc. Spre deosebire de mișcarea semănătorista, noul curent (ideologul lui) susține că spiritul religios ar forma "substanța conștiinței naționale a poporului român".

"În literatură, arată D.Micu, «gandirismul» se reduce la autohtonism. Nici ortodoxism ostentativ, nici naționalism xenofob, nici celelalte stigmate ale doctrinei. Autohtonism doar, și un autohtonism deschis, receptiv, asimilator. Substanța românească în expresie inedită." Partea valoroasă a revistei (curentului) o constituie literatura publicată și promovată.

Mișcarea avangardistă găsește, după primul război mondial, în revista "Contimporanul" un demn urmaș. Sub conducerea lui I.Vinea, revistă a apărut între 1922-1932. Idei avangardiste promovează și revistele "Punct" (1924-1925), "Integral" (1925-1927), "Urmuz" (1920) s.a.

"Negarea artei tradiționale, a formelor învechite, punerea de acord a artei cu ritmul tehnicii moderne pentru o artă a viitorului, geometrică, în linii mari, abstractă, constituiau punctele programului revistei conduse efectiv de I.Vinea". Cu tot programul său tranșant, "Contimporanul" a continuat să publice scriitori nealiniați acestui program: Tudor Arghezi, Emil Isac, Cămil Petrescu, I.Minulescu, Al.Philippide, I.Pillat, N.D.Cocea, alături de Tristan Tzara, Marcel Iancu, Ilarie Voronca.

Dezvoltarea literaturii între cele două războaie a impulsionat și preocupările în domeniul teoriei și criticii literare. Rodnică a fost, în această perioadă, activitatea desfășurată de criticii literari Eugen Lovineascu, Tudor Vianu, Mihail Dragomirescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, Serbam Cioculescu, George Călinescu.

1.2. Cultura profesională

Cultura profesională reprezintă ansamblul valorilor spirituale, provenite din toate domeniile cunoașterii și ale activității umane – știința, tehnologie, artă, economie, politica, filosofle, religie confirmate la nivel social și din perspectivă istorică.

Conceptul de cultură, analizat la nivelul științelor socioumane, definește "ansamblul de cunoștințe și de comportamente care caracterizează o anumită societate". Acest concept reflectă, pe de o parte, modul de a fi al unei societăți, exprimat prin diferite circuite de "comunicare a cunoștințelor" și de realizare a "obiectelor simbolice care vehiculează valori"; pe de altă parte, conținutul său vizează achizițiile umane relativ stabile, dar deschise spre schimbare, care determină, în fond, cursul existenței fiecărei personalități umane integrată în diferite domenii ale vieții sociale. Conceptul pedagogic de cultură reflectă corelația existența între cunoștințele (artistice, științifice, tehnologice, economice, politice, filosofice, religioase) validate în contextul anumitor valori social-istorice și efectele formative înregistrate la nivelul dezvoltării personalității umane, la diferite perioade de timp. În această perspectivă cultura reprezintă formarea socială și intelectuală a unei personalități umane.

Valorile culturale constituie resursele pedagogice de bază angajate în activitatea aeformare-dezvoltare permanentă a personalității umane, în mediul școlar și extrașcolar. Există astfel o corelație funcțională optimă între cultura de bază și personalitatea de bază, deschisă autoperfecționării la toate nivelurile sistemului de educație. Această corelație evidențiază importantă culturii generale care concentrează la fiecare etapă de vârsta preșcolara, postșcolara și psihologică valorile fundamentale care asigură baza de formare-dezvoltare permanentă a personalității umane.

Cultura profesională angajează, în plan pedagogic, noi modalități de selecționare a conținutului instruirii, care presupun pe de o parte, concentrarea asupra cunoștințelor și capacităților de bază (științifice, artistice, tehnologice) cu valoare formativă maximă, iar pe de altă parte extinderea sferei acestora la toate nivelurile sistemului.

Teoria proiectării promovează conceptul operațional de "trunchi comun de cultura generală", aplicat în învățământul general și în proporții semnificative în învățământul liceal și profesional și chiar în învățământul superior .

Cultura profesională reprezintă un numitor comun care susține activitatea de educație și de instruire la toate nivelurile sistemului. Ea asigură substanța formativă a obiectivelor și a conținuturilor pedagogice selecționate, acționând în calitate de:

– cultura instrumentală – în învățământul primar: scris, citit, calcul, introducere în studiul unor limbaje noi (informatică, limbi străine, științe sociale, științele naturii);

– cultura de bază – în învățământul generai, de bază: cunoștințe, fundamentale de bază, cultura generală a fiecărei discipline școlare;

– cultura de profil – în învățământul liceal: cunoștințe de profil pe domenii largi de cunoaștere (știința, socio-uman, economic, tehnologic);

– cultura angajată în direcția culturii profesionale de nivel mediu – în învățământul profesional: cunoștințe de bază și de profil prelungite în cultura de specialitate, pe domenii profesionale largi;

– cultura angajată în direcția culturii profesionale complexe și de nivel înalt – învățământul superior (cunoștințe de profil, aprofundate la nivel de specializare largă, dublă, tripla specializare, cu deschidere spre diferite specializări de vârf).

La nivel de politică a educației, implicarea trunchiului comun de cultură profesională în programele tuturor treptelor școlare, în proporții adaptate la specificul obiectivelor pedagogice asumate, contribuie la realizarea efectivă a principiului egalizării șanselor de reușită, respectiv de acces la o educație de calitate.

Asigurarea trunchiului comun de cultură profesională, în condițiile prelungirii școlii obligatorii, oferă șansa recuperării în timp a diferențelor de start dependente de mediul sociocultural din care provine elevul. Pe de altă parte, menținerea trunchiului comun de cultură profesională la baza culturii de profil și de specialitate susține capacitatea de adaptare a viitorului absolvent la condiții de schimbare socioprofesională rapidă, în regim de creativitate superioară, specifice unei societăți postindustriale de tip informațional.

Interpretarea actuală a culturii profesionale evidențiază importanta definitivării acesteia la nivelul unui concept pedagogic fundamental care definește toate procesele de învățare și specializare care nu sunt direct utilizabile în exercitarea unei profesii sau pe piața muncii.

Cultura generală valorifica un ansamblu de conținuturi, reorietate ierarhic, transferabile la maximum, în domenii numeroase și variabile, care întregesc orizontul formativ al personalității independent de specializare sau calificare.

Analiza conceptului din perspectiva sociologiei educației evidențiază funcționalitatea socială a culturii generale care include un ansamblu de cunoștințe și abilități de bază necesare pentru pregătirea unei personalități:

a) adaptabila – la situații, la rezultatele evaluării și ale autoevaluării;

b) responsabila – față de o societate aflată în continuă evoluție, față de sine;

c) competența – în viața socială, de familie, personală, în valorificarea timpului liber.

Aceasta funcționalitate socială marchează evoluția sistemelor actuale de învățământ, la nivelul următoarelor tendințe macro și microstructurale:

a) prelungirea școlii de cultură profesională în cadrul învățământului liceal și a învățământului superior;

b) depășirea opoziției dintre educația generală și educația profesională prin integrarea educației tehnologice în trunchiul comun de cultură profesională;

c) lărgirea conținutului prin valorificarea noilor educații: educația civică, educația democratică, educația ecologică, educația casnică și sanitară modernă, educația demografică, educația economică, educația interculturala;

d) implicarea culturii informatice în dobândirea unor noi competente necesare pentru înțelegerea naturii, societății și a omului, prin folosirea calculatorului în diverse sfere de activitate.

Cap. 2. Rolul presei în societate

De la prima Biblie până la tipărirea de legi, cărți de tot felul apoi ziare, media a cunoscut o dezvoltare fără precedent. Puterea are o problemă: să controleze autoritar presa, să-i acorde autonomie sau libertate absolută? Presa este o institute aparte, care oferă accesul la informație publică, de aceea, cadrul reglementarilor a fost unul special.

Modelul autoritarist

Primele publicații regulate au început să fie considerate amenințări la adresa statului. Controlul informației e un principiu al modelului autoritarist.

Exista o altă problemă – instituțiile media erau private și statul trebuia să găsească metode de a interveni în proprietatea privată. Acest lucru este în contradicție cu liberalismul, care prevede inviolabilitatea proprietății și economia de piață, fără intervenționism. Soluția a fost reprezentată de privilegii și restricții. În anul 1692, parlamentul britanic adopta Licensing Act – nici o publicație nu putea apărea fără autorizație specială. Astfel, puterea selecta media și proteja doar pe cei care se dovedeau de încredere. Existau și alte variante de control: taxa de timbru, acuzele de trădare și instigare la revoltă. Hartuirea presei se făcea și în amonte și în aval.

Modelul comunist

Conform acestui model, presa este o armă a puterii, trebuie să educe masele, să combată dușmanii, să elogieze regimul. Presa legitimează puterea și e un instrument al propagandei.

Cel mai mare grup de presa din lume a fost multă vreme trustul sovietic de presă. Controlul se făcea și în sistemul de organizare: nu intrau în presa decât oameni verificați și exista cenzură. În sistemul comunist, se practica blocarea accesului la informație, exista o poliție a ideilor și apărea informația oficială. Aceasta era de fapt, minciuna organizată, deoarece se arată altceva decât realitatea. Realitatea era filtrată, ierarhizata, reconstruita, evenimentele erau înlocuite cu formule doctrinare, se eliminau evenimentele negative, se elimină neprevăzutul, care nu trebuia să existe într-o societate perfectă, actualitatea era și ea eliminată, apărea glorificarea liderilor, a realizărilor, se critica imperialismul.

Rezultatul: tirajele erau întotdeauna fixe, grilele de programe inflexibile, totul era planificat. Ziariștii devin birocrați ai sistemului, ei nu mai cauta informația, pentru ca, oricum, știu că nu o pot prezenta. Apare limba de lemn, pentru că sunt standardizate temele jumalistice, apar eroii muncitori – Stahanov, apare duplicitatea – jurnaliștii încep să transmită mesaje printre rânduri iar cititorii să citească printre rânduri. Tot acum apare autocenzura – nu mai scrii pentru că oricum, nu intră sau încerci să folosești metafore și aluzii. Astfel, apare alternativa – cărțile în samizdat, foile volante ilegale, posturile de radio clandestine. Centrele de interes în modelul comunist sunt: aparatul puterii, instituțiile media, jurnaliștii și publicul.

Modelul liberal

Milton apoi Jefferson au vorbit despre piața liberă a ideilor. Modelul liberal al statului presupune faptul că cetățenii cedează o parte a drepturilor lor puterii, care are obligația de a-i guverna bine. Dacă, însă, aceasta nu e bună, trebuie să fie schimbată. Dar, ca să știi dacă un lider e bun sau rău, trebuie să ai acces la adevăr. Adevărul se obține în urma unei competiții a ideilor, o confruntare, presa controlează puterea – ea oferă cetățenilor informații, devine un câine de pază al democrației și devine, astfel, a patra putere în stat. Presa crează opinia publică și civică. Conform modelului liberal, singurele legi sunt cele ale cererii și ofertei dar goana după profit face să dispară grija pt piața liberă a ideilor, în favoarea individului consumator. Exista, însă, un anume autocontrol sau – sindicate ale presei, asociații profesionale, asociații ale publicului.

Modelul serviciului public

Pornește de la ideea că libertatea presei este o datorie publica dar și ca presa are datorii față de public; nu e numai vorba despre profit și despre succesul facil – divertismentul. Astfel, apare conceptul de serviciu public. Acest model a devenit puternic, la jumătatea secolului XX, datorită a trei serii de factori:

a – revoluția tehnologică – atribuirea frecventelor și eliminarea posturilor care se suprapuneau pe aceleași frecvente;

b – dezvoltarea conștiinței și exigentei profesionale;

c – amplificarea dezbaterilor privind rolul presei.

Modelul serviciului public pornește de la modelul liberal dar îl critica pe acesta din urmă, pentru comercializarea excesivă, pentru înlocuirea informației cu divertismentul. Modelul serviciului public este îngrijorat și de trustizare, deoarece, astfel, informația nu mai este democratizata. Este propusa participarea neinteresată a distribuitorilor de fonduri – astfel, media devine autonoma financiar, independenta față de stat și poate crea a piața liberă a ideilor. Postul public idealizat, multă vreme, a fost BBC. Astăzi, posturile publice se confrunta cu o criză de legitimitate, deoarece programele sunt aidoma celor comerciale, în încercarea de a se păstra în topul concurentei în domeniu.

Genurile commune presei culturale și celei de informație

Reportajul

Reporajul, reprezinta fara nici-o indoiala genul publicistic ce a starnit cele mai mari dispute, chiar daca ele au fost mai mult sau mai putin academice. Reporajul, deseori este considerat un gen literar imprumutat de presa, opinie larg impartasita si astazi. Pana la un punct, aceasta imagine poate fi justificata de reflexele ce au fost dobandite in decenile de conunism, cand presa nu era decat o unealta de propaganda al partidului comunist, iar abordarile teoretice relative la conunicarea de masa au lipsit in totalitate. In ceea ce priveste superficialitatea cu care reporatajul este tratat luminita rosca are o explicatie ,, confuzia este intretinuta de faptul ca reportajul este singurul gen publicistic care permite exploatarea mijloacelor stilistice specifice prozei,,.

Puetm apela, pentru clarificare problemei, la modelul propus de Roman Jakobson, care identifica sase functii ala limbajului, dintre care doua sunt specifice pentru genul publicistic.

-Functia referentiala

-Functia fatica

Reportajul beneficiaza din plin de aceste doua functii, fiind un comunicat de la fata locului, scrisa cu intentia de a informa. Reciproca este valabila, pana in momentul de fata nimeni nu a afirmat ferm ca functia referentiala ar avea vreo relevanta pentru textul literal. Sau ca tocmai aceasta functie este cea care acorda specificacitatea textului publicistic, implicit reportajului.

Reportajul chiar daca nu este un gen al literaturi, este fundamental diferit de celelante genuri publicistice, in primul rand prin calitatea informatiei care sta la baza redactari articolului respectiv.

Nu orice fel de informatie de presa poate reprezenta subiectul unui reportaj. Faptele care nu se realizeaza literarmente sub ochii jurnalistului, nefiind realizabila culegerea informatilor brute simultan cu desfasurarea evenimentului nu pot constitui baza redactari unui reportaj. Chiar daca sunt intrunite toate elementele de baza ale redactarii unui reportaj, suntem departe de a fi depasit etapa teoretizarii, reportajul fiind, prin natura sa, complex si greu de abordat, chiar si in cazul in care respecatrea regulilor enuntate pana acum este foarte stricta. Prin urmare, trebuie avuta in vedere, in primul rand, aptitudinile reporterului relativ la eveniment, el putandu-se afla in situatia de martor sau in cea de participant. In ambele circumstante abordarea de catre jurnalist a subiectului este asemanatoare, demersul sau centrandu-se pe doua procedee fundamentale: observarea si intervedierea atat a martorilor, cat si a celor direct implicati. Desigur ca nu poate fi vorba de un reportaj fara a avea detali de la locul desfasurarii evenimentului, insusit prin observare directa in momentul producerii acestuia.

Dupa cum spuneam, nu orice stire devine in mod automat subiect de reportaj.in cazul estimarii informatiei tratate in reportaj, tebuie adusa in vedere semnificatia jurnalistica a faptelor. Alcumva spus, prin relationarea mesajului cu publicul putem identifica valorile informatiei expresiva din evolutia jurnalistica.

proxemitatea temporala

neobisnuitul faptelor

conflictul

consecintele

captarea interesului uman

clasificarea interesului uman

Inainte de toate trebuie spus ca orice tentativa de clasificare a reportajelor este infatisata de caracterul schimbator al acestora, factorii ce pot definii aspectul final al redactarii unui reportaj fiind numerosi iar criterile ce participa la realizarea lui suporta largi comentarii. Jurnalisti ei insisi rareori tin seama de categoria, clasa sau tipul de reportaj in care se inregistreaza materialul realizat de ei. Asa incat aceasta clasificare nu are un alt scop decat acela de a facilita cunoasterea mecanismelor complexe ce stau la baza realizarii unui interviu.

În Statele Unite ale Americii, una dintre clasificările acceptate de cvasitotalitatea teoreticienilor mass-media este cea propusă de Elma Scott Wattson și presupune următoarele tipuri de reportaj:

– schițe de interes uman;

– relatări despre persoane interesante;

– documente umane autobiografice;

– reportaje istorice, schițe de călătorie;

– reportaje de interpretare;

– reportaje de popularizare a științei;

– reportaje de orientare practică;

Chiar daca autoarea reuseste sa demonstreze cu exemple din presa britanica si americana , clasificarea in cauza, legitimata de practica jurnalistica atat britanica, cat si americana, are un impact aproape minor asupra cercetatorilor fenomenului mass-media din Romania, dat fiind faptul ca presa din Romania, are asemanari mai degraba cu presa europeana. Mult mai aproape de paradigmele mass-media românești este tipologia propusă de Philippe Gaillard, care deosebeste două mari categorii de reportaje: „De o parte există reportajele specializate, care se mai cheamă uneori și cronici parlamentare sau politice, judiciare, sportive. De altă parte, gasim reportajul mai puțin specializat, care constă în tratarea unor subiecte fără legătură între ele și al căror tip este reportajul de informare generală”.

Avem, așadar, o clasificare al cărei criteriu este cel al specializării reportajului dar, ca și în cazul Elmei Scott Wattson, argumentele sunt mai degrabă empirice, fiind extrase din practica de presă la care se aplică.

În ceea ce privește presa românească, pornind tot de la observațiile directe asupra practicii jurnalistice, putem stabili, fără pretenția de a crea modele ultime, următoarele tipologii:

1. În funcție de tema reportajului:

a). reportajul de specialitate:

– reportajul politic;

– reportajul economic;

– reportajul social-cetățenesc;

– reportajul cultural;

– reportajul sportiv.

b). reportajul de informare generală:

– reportajul de călătorie;

– reportajul de fapt divers;

– reportajul portret;

– reportajul cultural;

– reportajul monografic;

– reportajul publicitar.

2. După evoluția narațiunii:

– reportajul propriu – zis;

– reportajul – colaj;

– reportajul – eseu;

– reportajul – povestire;

– reportajul – anchetă.

3. După componenta dominantă a personalității reporterului:

– reportajul descriptiv;

– reportajul de meditație filosofică;- reportajul de dezbatere etică.

Într-un studiu despre reportaj, Luminița Roșca propune alte două tipologii, specifice celor două școli de jurnalism dominante, franceză și americană:

– concepția retorică a reportajului – teoreticienii francezi au clasificat reportajele în funcție de elementele pe care jurnalistul intenționează să le evidențieze:

– elemente de decor – (reportajul de atmosferă) evidențierea acestora reflectă intenția autorului de a transmite cititorului „culoarea locală” a evenimentului, de a re-crea pentru public atmosfera de la fața locului, așa cum a perceput-o jurnalistul. O astfel de abordare atrage atenția asupra intenției jurnalistului de a-l transforma pe cititor în participant virtual la eveniment.

– înlănțuirea faptelor – (reportajul de eveniment) nu presupune absența elementelor de atmosferă, ci doar plasarea lor în plan secund, în prim-plan situându-se evenimentul sau înlănțuirea de fapte ce prezintă semnificația jurnalistică.

– evaluarea semnificației/complexității evenimentului – specifică școlii americane de jurnalism, care clasifică reportajele în funcție de complexitatea și semnificația faptelor ce stau la baza redactării interviului.

– faptul divers – deși faptele diverse pot constitui subiecte pentru reportaje, cel mai adesea ele sunt prezentate în paginile ziarelor sub forma unor știri sau relatări. La o primă vedere, valoarea de informare a faptului divers este mică, dar „orice persoană aparținând comunității căreia i se adresează o publicație ar putea fi subiectul unui fapt divers” , ceea ce face ca această categorie de informații să aibă relevanță pentru comunitatea din care sunt culese și care constituie ținta publicației.

– temele de actualitate – evenimente care se înscriu în aria preocupărilor de larg interes uman și social (accidente, crime, dezastre naturale, incendii etc.)

– evenimente evidențiate prin complexitatea faptelor – evenimente cu impact major pentru societate și consecințe semnificative pentru populație: războaie, greve, revoluții, conflicte armate, etc.

evenimente caracterizate prin fapte ce se succed în timp – necesită o activitate de investigare de durată și au multiple semnificații umane și sociale. În această categorie se înscriu traficul și consumul de droguri în școli, traficul de persoane, fenomenul copiilor abandonați etc.

Pentru a incheia si a trage o concuzie il voi cita pe Michel Voirol ,, scopul redactarii unui reportaj este aceela de ai face pe cititori sa vada, sa auda si sa simta ceea ce jurnalistul insusi a vazut, a auzit si a simtit,,.

Interviul

Interviul:

Definitii. Functii si trasaturi specifice.

Pentru a intelege si a definii interviul ca gen publicistic ce are aptitudinii largi in presa scrisa, trebuie sa solicitam elementele stintifice, fragmentate din practica jurnalistica. Voi incerca sa aduc in discutie elemente relevante privind functile si speficacitatile, dar si statutul genului. Din ce in ce mai multe texte, care poarta insemnele exterioare ale interviului invadeaza paginile ziarelor cu publicatii pseudojurnalistice insemnate de lipsa de profesionalism si de o subreda fundamentare teoretica a domeniului, astfel incat sub titulatura interviu citim in mod regulat adesea:

declaratile firesti si normale ale unor personalitati, in fapt ele constituie simple informari, ce mai degraba si-ar gasi locul intr-o stire de presa

discuti care prezinta un interes profesional pentru ziaristul in cauza, dar rezultatele ar trebui fi folosite ca baza de documentare pentru desfasurarea altor genuri publicistice

reproducerea unor neemnificatife discutii, in care un ziarist modest si care isi arata admiratia in fata unei personalitati(rareori ea fiind una sincera si curata), accepta cu calm valurile de platitudini nesemnificative pe care interlocutorul, care pare sa-si fi dat din senin seama de maretia statutului sau

Dicționarele de presă disting între interviul de documentare și interviul propriu-zis; dacă primul este un mijloc de culegere a informațiilor, o tehnică de documentare (metodă curentă și în medicină, psihologie, sociologie etc.), cel de-al doilea este una dintre principalele modalități de exprimare prin presă, modalități pe care le numim genuri jurnalistice.

Că gen jurnalistic, interviul se constituie dintr-o succesiune de întrebări și răspunsuri, fiind mediatizarea convorbirii rezultate dintr-o întrevedere solicitată de ziarist și purtată sub semnul actualității. Dacă toate celelalte genuri jurnalistice sunt opera unui singur autor (ziaristul), interviul este o operă de coautorat: ziarist și intervievat, chiar dacă la inițiativa primului. Și asta pentru că veridicitatea informațiilor și acordarea la realitate a opiniilor dintr-un interviu nu cad exclusiv în seama ziaristului, ci și în cea a interlocutorului.

Interviul este, în ultimă instanță, un demers jurnalistic, o operă ziaristică, iar responsabilitatea privind calitatea sa ca text de presă revine în totalitate ziaristului. Ca și meritul pentru un interviu reușit. Doi ziariști pot realiza, cu același interlocutor și chiar pe același subiect, interviuri extrem de diferite din perspectiva calității ziaristice.

Etapele elaborării unui interviu

Regulile stabilite de teoreticienii mass-media, validate de practică ziaristică, impun, în elaborarea unui interviu, următoarele etape:

– alegerea temei reprezintă un element-cheie al realizării unui interviu cu impact în rândul cititorilor: un interviu cu tema „recorelarea pensiilor” va avea o rezonanță mult mai mare printre cititori decât un interviu cu tema „creșterea viermilor de mătase”.

– alegerea interlocutorului – interlocutorul oferă, în mare măsură, garanția succesului unui interviu. Dacă cel intervievat în legătură cu recorelarea pensiilor este Ministrul Muncii, valoarea interviului este mult mai mare decât dacă este chestionat, în legătură cu același subiect, primarul din localitate.

– documentarea este, fără îndoială, cea mai monotonă și lipsită de spectaculozitate etapă, dar fără de care cu greu se poate imagina realizarea unui interviu demn de acest nume. Documentarea presupune muncă de rutină – parcurgerea unor materiale de presă mai vechi, pe același subiect sau relative la interlocutor; consultarea arhivelor, a documentelor oficiale, a jurnalelor private (dacă este cu putință), a scrisorilor, cărților și tot ce se presupune că ar aduce un plus de informație în legătură cu tema aleasă sau cu personalitatea celui ce urmează a fi intervievat. Documentarea permite jurnalistului să formuleze întrebări pertinente și, totodată, să atingă acele aspecte ale tematicii care ar putea fi de maxim interes pentru cititori, eliminând cât mai mult din reziduul reprezentat de discuția de complezență, inevitabilă (într-o anumită proporție) chiar și în cazul celor mai bune interviuri.

– pregătirea întrebărilor – nu există o rețetă universal valabilă care să garanteze reușita interviului plecând de la un set de întrebări, însă un lucru este cert: întrebările trebuie să fie astfel redactate și „plasate” în timpul interviului, încât să provoace răspunsuri la problemele de interes pentru public. Tipurile de întrebări specifice interviului de presă sunt cele care trimit la scopurile urmărite de gen și anume:

– întrebările factuale, care solicită răspunsuri directe, explicite și la obiect

– întrebările de opinie, care vizează atitudinea, părerea și reacțiile interlocutorului față de realitatea imediată

– întrebările de motivație, care evidențiază cauzele și condițiile faptelor sau opiniilor

– întrebările de mărturie, care se adresează purtătorilor de cuvânt ai unor colectivități.

Întrebarea de interviu trebuie să fie aplicată (vădind familiarizarea ziaristului cu domeniul în discuție și documentarea la temă), pornind dintr-o curiozitate coincidentă cu cea a publicului, explicită, cerând exemple, evaluări, comparații, contextualizări, oportună (prinzând momentul unic în care o anumită întrebare trebuie neapărat pusă). Sunt de evitat întrebările puse în necunoștință de cauză, excesiv generale, închise, la care se poate răspunde monosilabic, prin Da sau Nu, ipotetice.

Realizarea interviului – este, probabil, etapa cea mai dificilă a unui interviu. Munca depusă până în acel moment poate deveni inutilă iar interviul un eșec, înainte chiar de a ajunge la cititori, dacă reporterul nu respectă câteva reguli de bază, una dintre ele putând fi cea enunțată de Marcel Tolcea: „…fiți mai degrabă ofensiv și impertinent decât complezent.” O altă regulă în realizarea interviului propriu-zis ar fi adoptarea formulei celei mai potrivite cu profilul, statutul și prestanța interlocutorului:

– interviul – pâlnie, care pleacă de la general spre particular

– interviul – pâlnie inversată, care pleacă de la particular spre general

– interviul cu ordine mascată, în care ziaristul uzează de întrebări la care interlocutorul poate răspunde cu ușurință, pentru a plasa, printre acestea, întrebările dificile, de ale căror răspunsuri este realmente interesat

– interviul cu formă liberă, în care întrebările sunt condiționate de conținutul și logica răspunsurilor

Redactarea interviului. Această ultimă etapă este una extrem de complexă, „interviul este o selecție, o ierarhizare și o restructurare a răspunsurilor date de intervievat” și nu transcrierea mecanică a însemnărilor din carnetul de reporter sau a textelor de pe banda magnetică. Scăpat de rigorile care decurg din relația sa cu interlocutorul, ziaristul se află acum în fața altor rigori: cele impuse de relația sa cu cititorul. Din această perspectivă, trecerea în pagina de ziar a materialului cules în timpul convorbirii presupune o serie întreagă de intervenții de ameliorare, precum și de compatibilizare cu discursul ziaristic. De regulă, intervențiile ziaristului sunt:

– intervenții de ameliorare a conținutului – constau în selectarea datelor și opiniilor în funcție de importanța pe care o au pentru opinia publică; ierarhizarea acestora, astfel încât să se confere interviului coerența logică și o anume gradare a interesului la lectură;

– intervenții de ameliorare formală – vizează sporirea expresivității stilistice și corectitudinea gramaticală.

– intervenții de compatibilizare cu discursul ziaristic – constau în adaptarea discursului particular la cerințele comunicării cu publicul mass-media, precum și în „îmbrăcarea” editorială a interviului (titlu, șapou, ilustrație).

Titrarea interviului

Alegerea unui titlu, în cazul interviului, respectă imperativele generale ale titrării de presă. Titlurile bune reprezintă, oricât de surprinzător pare, o chestiune de har, de talent și nu una de experiență sau rutină. Există, totuși, elemente comune majorității interviurilor: titlul este constituit (parțial sau în totalitate) de o afirmație a interlocutorului, presupusă a avea cel mai mare impact asupra cititorului. Pe lângă titlu, interviul beneficiază, în majoritatea cazurilor, de un subtitlu (care-l prezintă prin nume și statut social pe intervievat) și, uneori, de un supratitlu.

Titlul are o importanță aparte, el constituind invitația la lectură și oferind motive pentru aceasta. În cazul interviurilor de mari dimensiuni, practica jurnalistică atestă folosirea intertitlurilor menite a organiza materialul, marcând elementele de interes și ușurând lectura (tehnică numită bumbistică). La capitolul texte autonome putem trece eventualele adnotări pe care ziaristul le presară pe parcursul interviului: notații de atmosferă, descrieri de context, elemente de portret fizic sau comportamental al intervievatului etc.

Ilustrația interviului constă, cel mai adesea, în fotografii de identificare a persoanei intervievate. Ziaristul își poate permite orice intervenție publicistică pentru a spori expresivitatea interviului său, cu o singură condiție: aceea de a nu deforma datele sau opiniile interlocutorului.

Tipuri de interviu

Școala jurnalistică franceză inventariază cinci tipuri de interviu:

– interviul-relatare,

– interviul-mărturisire,

– interviul de opinie,

– interviul de analiză

– interviul-portret.

Școala jurnalistică americană adaugă următoarele tipuri:

– explicativ

– justificativ

– directiv

– ipotetic

– alternativ

– coordonativ.

Chiar dacă nu se poate vorbi despre o școală românească de presă, practica jurnalistică din țara noastră oferă premisele enunțării unei tipologii a interviurilor. Avem în vedere două criterii care sunt validate de practică jurnalistică din România: cel al scopului și cel al specificului participării ziaristului la interviu.

În funcție de scopul urmărit, principalele tipuri de interviu practicate în presa noastră sunt:

– interviul informativ este fundamentat de obligația ziaristului de a informa publicul în legătură cu un eveniment care se constituie într-un subiect de actualitate. Dacă orice text ziaristic trebuie să răspundă, în general, întrebărilor: Cine? Ce? Când? Unde? De ce? Cum?, interviul informativ răspunde, cu preponderență, primelor patru întrebări.

– interviul de opinie este interviul judecăților de valoare și răspunde prioritar întrebărilor: Cum? și De ce?.

– interviul-portret, cu funcție explicit formativă, aduce la cunoștința publicului date despre personalități exemplare

În funcție de specificul participării ziaristului la interviu, principalele tipuri de interviu practicate în presa noastră sunt:

– interviul propriu-zis – ziaristul se rezumă la a pune întrebările pe care le-ar pune și publicul său, interesat de datele exacte ale unui eveniment cu semnificație socială;

– convorbirea – ziaristul intră într-un schimb de idei cu interlocutorul său, aducând în discuție argumente pro, contra sau de completare a afirmațiilor acestuia;

– interviul-colectiv (sau masă rotundă)- ziaristul invită doi sau mai mulți interlocutori pentru a putea lămuri, din perspective diferite (de obicei complementare), un subiect de actualitate.

Ca și în cazul altor genuri jurnalistice, clasificările interviului au, în primul rând, virtuți didactice, teoretice. Practica de presă atestă faptul că un interviu bun îmbină, de regulă în proporții diferite, scopuri și modalități de abordare proprii mai multor tipuri de interviu.

Anchetă de presă

Considerații generale

S-a spus adesea că sintagma anchetă de presă este o exagerare, ba chiar că ar avea conotații periculoase, sugerând imixtiunea în domenii ce țin mai degrabă de competențele și atribuțiunile Puterii executive sau judecătorești. S-a mai spus că termenul ar fi doar o invenție gazetărească, un mit al presei despre ea însăși. Cert este – și practica jurnalistică relevă acest adevăr – că, fără să se substituie instituțiilor oficiale, mass-media a reușit să impună anchetă de presă ca instrument de evidențiere a disfuncționalităților din societate, lăsând pe seama autorităților – și ele sub ochiul atent al presei – rezolvarea legală, în virtutea atribuțiilor proprii, a cazurilor semnalate.

Trebuie spus de la început că realizarea unei anchete de presă presupune din partea jurnalistului calități personale de neînlocuit: curaj, perseverență, intuiție, spirit de observație, dinamism. Jurnalistul de investigație este de un soi aparte, îndrăzneala și temperamentul reclamate de realizarea unei anchete nefiind la îndemâna oricui.

Anchetă de presă. Tipuri de anchete.

Ca în tot ceea ce ține de cercetarea și teoretizarea în domeniul comunicării de masă, distingem și în cazul anchetei de presă două poziții distincte, chiar dacă, pe undeva, convergente: cea a teoreticienilor francezi și cea susținută de școala americană de presă. Astfel, Jacques Mouriquand propune un model cu patru tipuri de anchete:

– anchetă de actualitate – caracteristică ziarelor importante, cu tiraj mare și audiență națională, este plasată sub semnul evenimentului, importante fiind nu atât stilul său documentarea, cât rapiditatea cu care se mișcă jurnalistul și prezența de spirit a acestuia.

– anchetă de fapt divers – în ciuda similitudinilor, nu este nici anchetă de actualitate și nici anchetă polițistă. De altfel, spre deosebire de anchetatorii „oficiali” (polițiști, procurori etc.) jurnalistul nu își propune să stabilească vinovății, eforturile sale fiind concentrate pe circumstanțele cazului investigat. Jurnalistul poate lansa ipoteze sau semne de întrebare, în baza detaliilor adunate prin mijloace specifice, dar nu se substituie niciodată polițistului, procurorului sau judecătorului.

– ancheta magazin – un gen mai puțin agreat de cotidiane, de unde lipsește aproape cu desăvârșire, este totuși larg răspândit în presa tematică sau în publicațiile săptămânale, unde, nefiind sub presiunea imediatului, poate avea un efect publicistic puternic, determinat de originalitatea temei sau bogăția informațiilor prezentate.

– anchetă de investigație – specifică mai ales practicii jurnalistice americane, este un gen „de frontieră”, în sensul că îmbină elementele reportajului cu cele ale cercetării detectiviste; este un „gen de frontieră” și în sensul american al termenului, legat de colonizarea vestului sălbatic: supraviețuiesc doar cei puternici, perfect adaptați și care au arme bune. Din fericire, în cazul anchetei de investigație, se uzează, banal, de fapte și argumente, nu de puști sau pistoale. Metodele folosite pentru a obține informațiile ce fundamentează ancheta nu sunt, însă, întotdeauna banale.

O altă clasificare a anchetei de presă ne oferă Jose De Broucker, care definește două atitudini jurnalistice importante: a ști în plus și a înțelege mai bine:

– ancheta informativă

– dezvăluie informații ascunse

– identifică informații virtuale (potențiale)

– reconstituie informații lacunare

– ancheta interpretativă – spre deosebire de anchetă informativă, vizează sensul, semnificația faptelor și nu evenimentul în sine. Acest tip de anchetă, deși nu presupune o documentare laborioasă, impune, totuși, unele exigențe:

– stabilirea corectă a problematicii

– încadrarea corectă a problemei

– studiul corect al dosarului tematic, pentru a selecta faptele ce susțin tema; argumentele și opiniile în discuție, divergențele dintre ele; referințe despre persoanele și instanțele în cauză; slăbiciunile dosarului: datele perimate ori lacunare, alte puncte de vedere, absente sau tratate superficial

– lista ierarhizată a muncii de verificare, actualizare și completare personalizată a faptelor, analiza punctelor de vedere aflate în dispută:

– aplicarea în practică a acestor liste

– formarea unor convingeri intime

– luarea unei decizii redacționale

– scrierea sau punerea în pagină presupune, la rându-i, două cerințe:

– dimensiunea

– logica

Anchetă de presă este, spuneam, un gen publicistic de frontieră, care prezintă, însă, avantajul unei libertăți cvasi-totale de abordare, ceea ce contează fiind efectul și nu mijloacele prin care se obține. Ceea ce nu înseamnă că ancheta este un gen publicistic ușor abordabil, la îndemâna oricui. Practica arată că e nevoie de opt până la zece ani pentru a transforma un ziarist talentat într-un bun jurnalist de investigație, iar în absența talentului timpul nu are nici o relevanță: aspirantul lipsit de har nu va ajunge niciodată jurnalist de investigație.

Editorialul

Editorialul reprezintă poziția oficială a publicației față de un subiect de actualitate și important pentru public; reprezintă vârful genurilor de opinie. Câmpurile privilegiate ale editorialului sunt: politica, socialul, economicul, educația, criminalitatea-infracționalitatea.Editorialul nu ar trebui să poarte semnătura unei persoane, întrucât el reprezintă vocea unei instituții, în speță ziarul.Editorialistul are de ales dintr-o paletă foarte variată de tonuri: umor, sarcasm, satiră, parabolă, parodie.

De obicei, cel care își asumă responsabilitatea unui editorial este jurnalistul cu experiență, din conducerea ziarului, cu reprezentare culturală și generală aprofundată, un tip care are simțul umorului și al ironiei.

De cele mai multe ori, cei care scriu acest gen de articole au impresia că vor schimba lumea. De fapt, acest lucru nu s-a confirmat foarte des. David Randall, amintește în lucrarea sa, "Jurnalistul Universal" doar două cazuri, în care au fost luate decizii memorabile, ca urmare a pulblicării unor articole de opinie: al lui Emil Zola, despre cazul Dreyfus, publicat în ziarul francez "L'Aurore" în ianuarie 1898 (de fapt, era vorba de o scrisoare deschisă, și nu de un editorial) și cazul lui Alfred Nobel, care și-a schimbat testamentul și a lăsat ca averea sa să constituie Premiile Nobel pentru pace, literatură și științe, aceasta în urma unui necrolog eronat (ce confunda moartea fratelui său – Ludwing Nobel – cu a lui), care îl eticheta drept "negustorul morții".

Relatarea

Relatarea, ca și știrea, este un gen jurnalistic de informare pură. Relatarea este o știre dezvoltată, care tratează un subiect mai complex.

Ca întindere, relatarea se plasează între știre și reportaj.

Tonul relatării trebuie să fie absolut neutru, excluzându-se implicarea afectivă a jurnalistului.

Asemănări între relatare și știre: ambele sunt genuri de informare și în redactarea lor trebuie folosit un intro sau un lead direct.

În cazul știrilor, sursele de informare sunt altele decât jurnalistul însuși; în cazul relatării, este obligatoriu ca jurnalistul să fie principala sursă a informației; el trebuie să se găsească la locul și timpul la care urmează sau s-a întâmplat un eveniment (evenimente dinainte anunțate: conferințe de presă, diverse adunări politice, mitinguri, greve, spectacole, întreceri sportive; evenimente neașteptate: accidente, catastrofe).

Relatarea trebuie și ea să indice sursa informației.

Cum se scrie o relatare:

1. Atenția cade pe actori și pe acțiune.

2. Textul nu trebuie dezbrăcat complet de elementele de atmosferă, de culoare, citate directe, o scurtă descriere a cadrului…

3 . Tratează fiecare aspect al subiectului la locul lui; nu sari dintr-o parte a relatării în alta, pentru ca apoi să te întorci la prima parte.

4 . Nu se abuzează de citate.

5 . Relatarea trebuie să aibă un ritm firesc.

6 . Nu se dau explicații lungi și detaliate.

7 . Dacă există părți conflictuale ale subiectului, după relatarea punctului de vedere al uneia dintre părți, urmează imediat punctul de vedere al celeilalte părți, cu interese opuse.

Portretul

Portretul „este un articol care creionează personalitatea cuiva, evidențiindu-i caracteristicile: biografie, activitate, stil de viață, opinii, mod de a fi, detalii fizice.” (Jean-Luc Martin-Lagardette). „Este un reportaj asupra unei persoane, o anchetă a unei persoane.” (Michel Voirol, Melvin Mencher).

Radu Bâlbâie consideră portretul jurnalistic o reprezentare a narațiunii centrate în jurul unui subiect animat, făcând astfel deosebirea față de descriere, care se centrează pe un subiect non-animat.

Subiecții portretelor sunt, de obicei, personalitățile: culturale, politice, sociale, mediatice, portretul fiind un gen în relație strânsă cu statutul social al personajului.

Nu în toate cazurile, obiectul portretelor jurnalistice este făcut de personalități. Subiecții pot fi oameni simpli, fiindcă fiecare individ reprezintă o experiență aparte. În cazul acesta, se urmărește captarea cititorului tocmai prin tratarea experiențelor comune, prin detașarea sau identificarea modelelor expuse de portretul jurnalistic.

Pamfletul

Pamfletul este „creație publicistică (în proză sau în versuri) de proporții reduse, cu caracter satiric, în care sunt biciuite aspectele negative din viața societății.”

Mulți cercetători și practicieni au afirmat că pamfletul politic este cel mai citit, aceasta fiind forma cea mai des utilizată a genului și poate și forma cea mai bine înzestrată.

Dintre caracteristicile pamfletului, capacitatea de a proiecta în spațiu și de a vizualiza e cea mai importantă. Întotdeauna pamfletul dă glas unei legitime indignări, valoarea lui fiind dată de scopul înalt pe care-l slujește, de tăria convingerii și caracterul pasional.

Sarcina pamfletului implică o mare responsabilitate socială și, de aceea,

împlinirea ei presupune o bogată experiență de viață și o mare experiență publicistică.

Sfera de cuprindere a acestui gen este fără îndoiala mult mai largă, pamfletul fiind practicat și în domeniul științei, în domeniul literaturii, dar și în domeniul filozofiei, remarcându-se aici filozoful Lucian Blaga.

Încă din 1934, Geo Bogza spunea: „Pamfletul este un gen pur și simplu incandescent, un gen pe cât de formidabil, pe atât de periculos. El cere aceluia care vrea să-l întrebuințeze să fie perfect invulnerabil, să aibă o viziune și o viață de profet."

Recenzia

Specie a jurnalismului de opinie care constă în prezentarea succintă a unui volum nou apărut. Răspunde la întrebările "Ce este? și "Cum este?.

Dintr-o recenzie, nu pot lipsi următoarele elemente: datele concrete în legătură cu volumul, cu autorul, cu tema tratată în volum; datele de context semnificative care ajută la mai bună înțelegere a subiectului discutat; evaluarea importanței subiectului, evaluarea importanței volumului discutat.

Recenzia se deosebește de cronică (literară), prin aceea că nivelul de generalitate este mai redus. Pe de altă parte, formularea judecății de valoare o distinge de nota de lectură. Recenzia este importantă atât pentru informarea rapidă a cititorului ziarului/revistei, cât și pentru orientarea lui estetică, orientarea în dinamica mișcărilor de idei, dar și prin ajutorul pe care i-l oferă pentru a-și alege modalitatea de a-și petrece timpul liber.

În presa tipărită americană, semnificația recenziei este mai largă. Reviewings se referă la toate textele de opinie consacrate aparițiilor editoriale, dar și spectacolelor, filmelor etc. care conțin (obligatoriu) și o judecată de valoare.

Eseul

Eseul este o specie fixată la granița dintre literatură și publicistică, îmbinând elemente ale tuturor stilurilor funcționale.

Compoziția eseistică oferă posibilități mari de a asocia idei venite din diferite domenii culturale.

Stilul eseistic este erudit, iar conținutul se bazează pe o viziune complexă asupra vieții.

Varietatea procedeelor stilistice, ca și faptul că nu presupune un tipar strict, fac ca această specie să se bucure de interes în toate domeniile culturale.

Eseul constă în consemnarea unor idei, a conexiunilor dintre ele, a părerii personale, într-o manieră elegantă (stil elevat, trimiteri culturale numeroase, informație bogată etc).

Un eseu poate să abordeze un aspect dintr-un domeniu anume (o idee, o temă, un simbol, un eveniment) de pe poziții filosofice, poate să apeleze la informații sociologice sau psihologice, poate să facă asociații în diverse arte, pe o temă oarecare etc.

Inclus în proza explozivă în mod curent, eseul este o specie fixată la granița dintre stilurile beletristic, publicistic și științific.

Eseul are câteva elemente specifice:

– subiectivitatea asumată

– prezentarea unor idei fără obligația de a fi demonstrate, argumentate

– asociații libere de teme, motive, simboluri, gânduri

– libertatea totală de a alege un anume stil

– atingerea mai multor domenii

Tiparul compozițional al speciei a fost preluat în stilul jurnalistic în special pentru articolele în care se îmbină comentariul și relatarea succintă a unor impresii pe marginea unui eveniment, a unei cărți, a unei idei etc.

2.2. Funcțiile socio-culturale ale mass-media

Tipologii și terminologii

Societatea umană este văzută de mulți gânditori ca un ansamblu integrat de elemente. Fiecare parte din acest ansamblu, îndeplinește o activitate specifică, necesară menținerii în viață a întregului. Din această perspectivă, mass-media, îndeplinește anumite funcții.

Diferite cercetări sau eseuri consecrate mass-media au dus la identificarea unor serii de funcții.

H. Lasswell a definit trei funcții: supravegherea mediului înconjurător, corelarea diferitelor părți ale societății și transmiterea tradițiilor de la o generație la alta. Un alt sociolog American, Leo Thayler va identifica șapte funcții ale presei: de socializare, de identitate, de mitologizare, de compensare, de informare, de divertisment și de educație.

Funcția de informare

Acestă funcție se referă la nevoia indivizilor și grupurilor de a controla mediul înconjurător. Pe baza informațiilor pe care le primesc prin mass-media, oamenii evaluează importanța evenimentelor, anticipează anumite tendințe ale vieții economice, sociale sau politice și iau, în cunoștința de cauză anumite decizii.

Informațiile generale. Pentru a răspunde nevoii indivizilor de a supraveghea lumea înconjurătoare, o informație nu trebuie să aibă o utilitate imediată. De exemplu datele privind viața politică acumulează elemente pentru o alegere pe care noi trebuie să o facem o dată la un anumit număr de ani.

Între noi și lume se insinuează treptat un mediator, o instituție, care selectează informația, o ambalează în forme accesibile și o difuzează, facilitând accesul nostru la realitate. Ceea ce înseamnă, că un număr tot mai mare de oameni, grupuri și chiar colectivități enorme depind de mass-media pentru a stăpâni, înțelege și judeca lumea înconjurătoare.

Informațiile instrumentale. Acestea se referă la datele despre programele cinematografelor, și teatrelor, la transportul urban, la starea vremii, la noutățile din magazine. Aceste rubrici ale ziarelor, privite în mod obișnuit cu dispreț de către ziariști, constituie o prioritate de interes pentru public. Datorită acestor știri, oamenii dobândesc instrumentele informaționale prin care controlează mediul imediat și pe baza cărora își organizează viața de zi cu zi. Acest tip de informații sunt numite “instrumentale” sau “de serviciu”.

Informația de prevenire. Mesajele presei nu prezintă numai ceea ce s-a petrecut deja, ci și ceea ce s-ar putea întâmpla. O mare parte din informațiile difuzate de presă sunt, în mod explicit, axate pe funcția de prevenire. Dintre acestea putem aminti: date referitoare la starea vremii, prognozele economico-financiare, informații vizând prevenirea unor boli, a unor incendii, accidente rutiere, noi reglementări sau proceduri legale, etc.

De asemenea mass-media  oferă informații care au ca scop pregătirea publicului pentru confruntarea cu o serie de evenimente neașteptate și nedorite: catastrofe naturale, accidente, crize. De multe ori datele furnizate de presă nu sunt luate în serios sau sunt minimalizate. În alte cazuri aceste informații produc o reacție opusă celei scontate: ele sunt exagerate, deformate.

Funcția de interpretare

O știre nu este doar o sumă de informații, ea este o viziune, cultural determinată, asupra unor informații. Textele jurnalistice oferă atât datele concrete, cât și înțelesul ce poate fi atribuit evenimentelor sau stărilor prezentate.

Prima și cea mai importantă formă de interpretare constă în chiar decizia de a face publică o anumită informație. Astfel în fiecare zi un grup restrâns de oameni selectează un număr limitat de știri și stabilesc astfel o ierarhie a evenimentelor, plasându-le în partea superioară a păgânilor sau în partea inițială a programelor de știri din radio și televiziune. Acest act implicând o profundă responsabilitate socială. Oamenii simt nevoia ca lumea care îi înconjoară să le fie prezentată în mod ordonat și coerent, pentru a putea lua mai ușor deciziile inerente existenței de zi cu zi.

Dacă selectarea și ierarhizarea informației reprezintă forme directe și implicite de interpretare, punerea în context și comentarea știrilor constituie forme directe, asumate, de semnificare a evenimentelor.

Presa modernă s-a constituit pe baza unei convenții: separarea prezentării evenimentelor de opiniile personale. Respectarea cu strictețe a acestei reguli caracterizează în deosebi jurnalismul american și englez. În schimb o veche tradiție a jurnalismului „european” consideră că faptele pot fi însoțite de opinii și comentarii care implică personalitatea jurnalistului, cu condiția ca acesta să nu distorsioneze prezentarea întâmplărilor prin formulări subiective sau rău intenționate.

Editorialul prezintă poziția ziarului într-o anumită problemă. Marile publicații sau posturi consacră o pagină sau o emisiune aparte articolelor de opinie, pentru a le separa în mod tranșant de restul materialelor. Comentariul reprezintă un punct de vedere personal, ce implică exclusiv opiniile și răspunderea autorului său. De obicei, el este rezervat unor personalități, a căror opinie este credibilă și influentă.

Funcția de legătură

Consumând produsele mass-media, milioane de oameni se găsesc legați prin nenumărate fire nevăzute, fiind expuși constant acelorași mesaje, ei ajung să împărtășească aceleași valori, să posede cunoștiințe asemănătoare, să gândească prin informații, idei, povești și simboluri analoage.

Oferind informații comune, idei comune și implicit subiecte comune de dialog, mass-media leagă oamenii depărtați și diferiți, într-un fel de comunicare care nu mai este bazată pe proximitate spațială, națională, religioasă ori culturală ci pur și simplu pe aceea informațională.

Referindu-se la această funcție, gânditorul canadian Marshall McLuhan avea să vorbească, în celebra s-a carte Galaxia Gutenberg despre un “sat global” creat  de acțiunea de informare a mass-mediei și dominat de un fel de solidaritate spontană și inconștientă pe care el a numit-o “tribalism planetar”.

În acest sens, deosebit de relevante sunt situațiile în care un apel lansat prin mass-media declanșează un val de solidaritate ce depășește granițele naționale și deosebirile politice, religioase ori culturale. Exemplele mobilizării opiniei publice: pentru ajutarea orfanilor din România, pentru salvarea balenelor.

Astfel presa se dovedește a fii o “creatoare de public”. Datorită ei, oamenii descoperă că împărtășesc aceleași valori, fac sau pot face parte dintr-o comunitate umană de dimensiuni infinit mai complexe decât acelea ale comunității în care își desfășoară activitatea de zi cu zi.

Dar presa nu este numai un factor de solidaritate globală: ea acționează în același mod și la nivelul micro-structurilor societății.Din această perspectivă, mulți sociologi susțin că presa exercită o acțiune de coagulare a societății, o forță care apropie, unifică și dă coerență colectivităților din lumea modernă.

Funcția de culturalizare educare

Încă de la o vârstă fragedă copiii sunt modelați de mediul social în care trăiesc, astfel, treptat ei dobândesc și asimilează normele de comportament, interdicții, valorile, reprezentările simbolice și categoriile de gândire specifice colectivității lor. Acest proces de “enculturare” a fost, timp de milenii, controlat în mod exclusiv de familie, de mediul social imediat, de instituțiile religioase și ulterior, școlare.

Odată cu apariția și creșterea ponderii mass-media, o mare parte a activităților de transmitere a valorilor și modelelor culturale, de formare a gândirii și comportamentului, au fost preluate de mesajele presei. În prezent timpul acordat de copii consumului mass-mediei a crescut simțitor. Prin conținuturile distribuite de mass-media circulă și se fixează norme de comportament general acceptate, astfel spus “convențiile tacite” ale unei societăți.

Pe lângă această funcție de socializare implicită, numeroase segmente ale mass-mediei au o funcție de socializare explicit asumată,de exemplu emisiunile sau publicațiile destinate copiilor, ciclurile televizate de pregătire școlară, documentarele  cu conținut educativ, etc. Care, își asumă menirea de a transmite cunoștințe și de a forma oameni cultivați.

Deoarece are puterea de a oferii numeroase modele de comportament, mass-media se află într-o poziție ambivalenăa. Pe de o parte este solicitată să exercite o acțiune educativă neutră, iar pe de altă parte este “curtată” de grupuri cu interese politice ori economice pentru puterea de a influența comportamentul indivizilor.

Funcția de divertisment

În societatea modernă, pe măsură ce timpul alocat muncii a scăzut și timpul rămas la dispoziția individului pentru orice fel de alte activități a crescut, categorii tot mai largi ale populației au început să folosească mass-media ca principal furnizor de bunuri destinate ocupării timpului liber.

Din secolul al XIX-lea până în prezent, evoluțiile tehnologice permanente au dus la perfecționarea instrumentelor de difuzare, pe spații geografice mari și în intervale scurte de timp, a unor mesaje de interes general. Datorită acestui fenomen și creșterii rolului publicității ca sursă majoră de finanțare a sistemului presei, mass-media a ajuns să fie instituția care vinde divertisment la costurile cele mai reduse. Consumul de divertisment nu răspunde numai dorinței de relaxare și refacere, el satisface și nevoia omului de a scăpa de sub presiunea cotidianului, de a găsi refugiul într-o lume imaginară.

În ultimele decenii resursele remarcabile ale mass-mediei de a oferii un răspuns adecvat nevoilor umane de relaxare și evadare au condus la amplificarea acestei funcții în detrimentul celei de informare sau de transmitere a valorilor culturale fundamentale. Astfe au fost privilegiate produsele orientate spre distracție și evaziune, în defavoarea altora, care vizează informarea, educarea ori socializarea.

Fapt ce conduce, în opinia multor specialiști la nașterea unei societăți numite de ei fie a “spectacolului”, fie a “divertismentului”, a “efemerului” sau a “hedonismului”. Acest proces de spectacularizare, deși sever criticat de elită intelectuală sau de politologi, răspunde unei nevoi sociale și are avantajul de a mări accesibilitatea mesajelor respective.

Cap. 3. Sutiu de caz

Dilema Veche a fost fondată în anul 1993 sub numele de Dilema. Până în ianuarie 2004 revista a aparut sub tutela Fundație Culturale Române. Din ianuarie 2004 revista, își schimba numele și sursa de finanțare. Dilema devine astfel Dilema Veche cu aceași echipa redacțională dar cu surse private de finanțare. Din 2006 Dilema veche este preluată de trustul Adevărul Holding.

Pe 4 ianuarie 2004, după 11 ani de funcționare a revistei Dilema, colectivul editorial transmitea următorul comunicat de presă:

COMUNICAT DE PRESA

Începând cu 1 ianuarie 2004, întreaga redacție a revistei Dilema și-a încetat activitatea la Institutul Cultural Român.

După cum se știe, Fundația Culturală Română – care a editat revista Dilema începând cu 1993 – s-a transformat recent în Institutul Cultural Român (ICR). Conform legii de organizare, președinte de onoare al Institutului este Președintele României, iar Consiliul de conducere este format din membri numiți de Președinție, Guvern și câteva ministere.

În aceste condiții, redacția și-a exprimat temerea că noua structură instituțională ar putea pune probleme privind independența, credibilitatea și echidistanța revistei și ar putea afecta spiritul care a impus-o în consșiința publicului. Prin urmare, încă din luna septembrie, când Institutul abia se înființase, i-am solicitat d-lui Augustin Buzura, președintele ICR, o discuție cu toată echipa redacțională, pentru a lămuri statutul Dilemei în cadrul noului institut precum și statutul nostru profesional. Discutia era cu atât mai necesară cu cât nimeni din conducerea Fundației Culturale Romane nu ne informase vreodata în legatură cu schimbările presupuse de noul Institut, membrii redacției nefiind niciodată convocați la ședintele Fundației. Lipsa de interes a conducerii față de Dilema ne-a determinat ca, împreună cu dl Andrei Pleșu – director fondator al revistei, să-i propunem d-lui președinte al ICR soluția unei despărțiri cordiale: să ne cedeze, pe căile prevăzute de lege, denumirea "Dilema" (asupra căreia redacția are dreptul moral), urmând să găsim o sursă privată de finanțare, pentru a asigura continuitatea revistei în spiritul ei originar. Dl Augustin Buzura a respins ideea de a ceda denumirea și nu a dat curs solicitării de a discuta cu echipa redacțională.

În această situație, având în vedere și tensiunile acumulate în ultima vreme între redacție și conducerea Fundației Culturale Române/Institutului Cultural Român, membrii redacției au solicitat încetarea contractelor de muncă, iar președintele ICR a fost de acord cu această soluție.

Pe 14 ianuarie, se împlinesc 11 ani de la înființarea revistei Dilema. După 11 ani, aceeași echipă redacțională va înființa o altă revistă, Dilema veche, avându-l ca Director fondator tot pe dl Andrei Pleșu. Dilema veche va continua să promoveze exprimarea liberă a tuturor punctelor de vedere, să-și pună întrebări fară a formula răspunsuri definitive, să cultive dialogul intelectual și dezbaterea de idei. Deși cu o nouă denumire, spiritul Dilemei din ultimii 11 ani va continua.

Le mulțumim cititorilor dilematici pentru că au fost alături de noi în tot acest răstimp. Sperăm să devină cititorii noii noastre reviste, Dilema veche.

În numele redactiei,

Mircea Vasilescu

Redactor-șef

4 ianuarie 2004

Colectivul redacțional a motivat decizia de a părăsi tutela Fundația Culturală Română, care a devenit Institutul Cultural Român, în 4 ianuarie 2004 din cauza metodologiei de numire în funcție a organelor de conducere a acestei instituții și a refuzului președintelui din 2004 -Augustin Buzura de a ceda denumirea „Dilema” și de a găsi o sursă de finanțare privată. De asemenea, membrii redacției „Dilema” nu au fost convocați niciodată la ședințele Institutului Cultural Român unde s-au discutat diferite schimbări legate de statutul revistei.

Pentru a nu fi afectată imaginea revistei, în special independența și credibilitatea care a impus-o în fața publicului redacția a hotărât să păstreze continuitatea publicației și încetarea contractelor de muncă, măsură aprobată de conducerea Institutului Cultural Român. În urma acestei decizii, echipa redacțională cu o vechime de 11 ani la activat în cadrul jurnalismului cultural a înființat o nouă publicație: „Dilema Veche” avându-l ca director fondator tot pe Andrei Pleșu.

Unul dintre obiectivele pe care revista continuă sa le promoveze sunt: exprimarea liberă a tuturor punctelor de vedere, formularea unor întrebări pe care indivizii și le ridică fară să ofere răspunsuri definitive, să cultive dialogul intelectual și să dezbată de idei.

Astfel, după o demisie în masă generată de presiunile politice, pe 16 ianuarie 2004, cu aceași echipă redacțională apărea primul număr Dilema Veche.

Dilema Veche este o revistă culturală ce apare săptămânal având numere tematice. Revista pune accentul pe eseu, dezbatere de idei și publicistică literară. Fondată de Andrei Pleșu, Tita Chiper, Zigu Ornea, Mircea Vasilescu și Radu Cosașu în 1993, Dilema Veche (Dilema până în 2004), este singură revistă post-comunistă cu un format original.Revista deține și un supliment lunar numit Dilemateca axat pe teme literare, iar din 2011 organizează și un festival la Alba Iulia cu aceelași nume.

Revista Dilema Veche

„Dilema Veche” este un săptămînal de opinii și dezbateri pe teme din actualitatea culturală, socială, politică, adresat unui public care reflectează asupra problemelor societății, are opinii proprii și dorește să și le exprime, să comunice, să poarte un dialog cu un public fidel care este deja familiarizat diversificat cu stilul publicației. Publicul-țintă al revistei „Dilema Veche” este, de obicei, cu studii superioare și cu venituri peste medie, având o vârstă cuprinsă între 23-55 de ani. Tirajul publicației a ajuns în 2010 de 31 669 de exemplare pe ediție, conform BRAT. Designul a rămas unul simplu și accesibil pentru publicul cititor având în vedere faptul că mediul de distribuție este urban și are loc la nivel național. Cele 24 de pagini alb-negru/color cuprind texte, majoritatea opinii și analize, iar paginile de mijloc constituie dosarul „Dilema Veche” care abordează o temă cultural-socială diferită în fiecare săptămână. Editorii au hotărât să diferențieze dosarul tematic prin intermediul hârtiei de ziar pe care o utilizează, de altă culoare.

Revista „Dilema Veche” și-a păstrat structura și stilul cumpătat, temeinic și cosmopolit timp de optsprezece ani, de la primul număr Dilema începând cu anul 1993, când se afla sub conducerea lui Andrei Pleșu. Deși a avut numeroși colaboratori de-a lungul timpului politica editorială a rămas neschimbată. Publicația a rămas apolitică, iar conceptul și tonul general al articolelor au rămas constante, deschise spre pluralism și toleranță. Astfel gazeta a reușit să își contureze clar o imagine puternică, fără să fie implicată în lupta politică care încă se desfășoară în România. Revista „Dilema Veche” a reușit astfel să își definească clar publicul căruia i se adresează, deoarece părerile exprimate în paginile revistei au respectat tot timpul acel standard al dezbaterii calme și civilizate, fără să lase loc interpretărilor politice cu vederi de stânga sau de dreapta.

Valorile pe care a fost continuat discursul jurnalistic al colectivului redacțional de la „Dilema” au rămas aceleași și pentru revista „Dilema Veche”. Ele se bazează pe exprimarea liberă a opiniilor într-un mod argumentat, respecând opinia ceiluilat în același timp, fără a-l jigni sau ataca persoal. Se poate observa clar că în fiecare număr are loc un dialog dintre elite și societate. Sunt prezentate puncte de vedere ale unor intelectuali asupra diferitelor probleme cu care se confruntă societatea. Cititorul este astfel invitat să delibereze la tema săptămânală aleasă de redacție, fără să citească verdicte ferm formulate. Tonul relaxat, umorul, ironia oferă rafinament, „clasă” și „stil” publicației.

Profilul revistei nu este clar definit, există atât argumente pro cât și argumente contra care susțin că publicația e reprezentativă pentru genul jurnalismului cultural, însă nu e o revistă culturală „propriu-zis”. Subiectele pe care le tratează prezintă o perepectivă cultural-intelectuală, dar fac parte din sfera ziaristică care clasifică o publicație generalistă. Subiectele prezentate sunt din diverse domenii: politic, social și economic, însă sunt tratate dintr-o perspectivă culturală. De asemenea, urmărește fenomenul cultural și toate materialele prezentate sunt obiectiv, cu un ton care să prezintă evenimentele care au loc în spațiul cultural contemporan, însă nu are loc o urmărire sistematică, ci una selectivă în funcție de evenimentele și personalitățile culturale care definesc tematica săptămânală. Principalii colaboratori provin din sfera culturii, însă structura publicației nu respectă domeniile culturii, asemenea revistelor culturale.

Dosarele tematice din „Dilema Veche” au făcut ca publicația să se evidențieze în presa culturală din România deoarece a invitat cititorul la o dezbatere publică, creând totodată o atmosferă ce ține de actualitate pentru că a afișat de fiecare dată puncte de vedere diferite asupra aceluiași subiect. În primul număr „Dilema Veche” a fost vorba despre „Catastrofa la români”, apoi a urmat o serie de cazuri istorice: „Cazul Carol al II-lea”, „Cazul Lucretiu Patrascanu”, „Cazul Ion Antonescu” și cazurile culturale: „Cazul Nae Ionescu”, „Cazul Noica”. A stârnit atenția opiniei publice atunci când a publicat dosare tematice despre modul în care sunt perecepute diferite etnii în România: „Ei, maghiarii…”, „Ei, evreii…”, „Ei, țiganii…”, a prezentat o analiză asupra diferitelor domenii ale culturii în dosarele: „Starea dansului”, „Starea filmului”, „Starea teatrului” sau a radiografiat cu umor și stil felul în care se desfășoara polemicile în: „De ce se ceartă intelectualii.Temele sociale au fost de asemenea abordate în paginile dosarelor tematice: „Starea sanatatii” ori a educatiei, nu au lupsit nici cele politice: „Stânga-dreapta” și spre divertismentul unora din cititori au fost analizate cu seriozitate chiar teme care par „frivole”: „Injuratura”, „Alcool, tutun, femei”, „Lenea”, „Plictiseala”. A fost printre primele ziare care a început să dezbată integrarea României în spațiul european încă de pe vremea când acest subiect părea de neconceput.

Publicația este una generalistă prin definiție, deși dezbaterile au o tentă culturală subiectele pe care le oferă în fiecare săptămână sunt politice, sociale, culturale și religioase. Sunt prezentate în acest mod comentarii ale actualității, din partea colobaratorilor de toate vârstele și din toate „grupările” idelogice sau culturale – scriitori, artiști, politicieni, experți în diferite domenii – au asigurat substanța dezbaterilor și au făcut ca revista să fie una dintre cele mai citite publicații culturale, atât în varianta tipărită cât și în cea on-line

Structura publicației se împarte în mai multe categorii. Prima pagină sau pagina de titlu este cea mai importantă dintre toaate, ea conține elementele de identificare ale publicației. Manșeta este plasată desupra titlului și atrage atenția asupra valorilor pe care se bazează publicația, deoarece este prezentat un citat al lui Ion Luca Caragiale pe care „dilematicii” îl utilizează ca și moto: „Sunt vechi, domnule!”. Moto-ul este plasat în partea stângă sus, iar în partea dreaptă a manșetei etse trecut directorul fondator al publicației: Andrei Pleșu. Frontispiciul conține titlul publicației: „Dilema Veche”, modificat din punct de vedere grafic. Sub titlu este plasată banda care oferă informații cititorului despre profill publicației: săptămânal de tranziție, anul, numărul, perioada în care apare și poate fi găsit pentru a putea fi cumpărat. De asemenea, mai este menționat tot în bandă site-ul publicație, numărul de pagini: 24+8 pagini și prețul la care poate fi achiziționat.

Tot pe prima pagină urmează un element vizual care definește atât ziarul „Dilema Veche”, cât și dosarul tematic dezbătut. Fotografia de pe prima pagină are un caracter puternic și încearcă să atragă cititorul să cumpere revista prin impactul vizual pe care dorește să îl transmită. Colectivul redacțional a ales să folosească această abordare pentru a completa titlul dosarului tematic care apare sub cele trei casete cu titluri de articole și fotografii ale jurnaliștilor care scriu pentru ziarul „Dilema Veche”. Cele trei casete sunt amplasate sub frontisipiciul publicației. De fiecare dată, este folosit un text foto sugestiv care să susțină fotografia care ocupă cel mai mult spațiu pe prima pagină. Alte elemente de identificare care mai apar sunt codul de bare ISBN al publicașiei și adresa redacției Dilema Veche”, numărul de telefon, fax și e-mail.

Prima pagină din interiorul publicației se numește Dilematici din toate țările, vă ascultăm și este poșta redacției unde li se permite cititotrilor să comenteze anumite articole scrise de jurnaliști, să își exprime părerile și să adauge informații kegate de materiale apărute în numărul trecut al revistei. În mijlocul pagini în partea de jos se regăsește căsuța redacțională unde sunt trecuți membrii redacțieie și funcțiile pe care aceștia le ocupă în cadru publicației, directorii diferitelor departamente: financiar, marketing, publicitate și distribuție alături de cel general. Tot în căsuța redacțională, cu caractere mai mici este trecut tirajul de 16 000 exemplare/număr (noimebrie 2011), ISBN+ul , faptul că revista a fost editată de trustul de presă Adevărul Holding și unde a fost tipărită. În colțul din dreapta jos sunt prezentate propunerile de Dileme vechi pentru viitor. Astfel redacția menține vie relația dintre jurnalsit și cititor și îi permite celui din urmă să intervină în procesul jurnalistic. Tot aici găsimm o fotografie care are trecut la text foto album dilematic și autorul, iar deasupra ei este prezentat un citat reprezentativ pentru politica editorială a ziarului „Dilema Veche”. Textul apare pe patru coloane tipografice pentru a faculita lectura mai rapidă a maetrialelor de presă.

Pagina cu numărul trei , numită de uni teoreticieni în mass-media, drept una dintre cele mai importante datorită faptului că este prima pagină pe care cititorul o parcurge atunci când deschide ziarul deoarece se află pe partea stângă, se numește Situațiunea. Ea conține editoriale scrise de membrul fondator al publicației: Andrei Pleșu și unul dintre jurnaliștii aflați la conducerea ziarului: redactorul-șef Mircea Vasilescu, redactorul-șef adjunct Andrei Manolescu sau chiar de colaboratorii cu vechime la „Dilema Veche”: Radu Cosașu, Marius Chivu sau Cristian Ghinea. Rextul este „spart” cu câte un elemnt de accentuare textual sau unul grafic. Elementul de accentuare textual folosit pentru a atrage atenția asupra unei noi ideii sau a unui nou paragraf în editoriale este letrina cunoscută și sub numele de literă îngropată. Elementele de accentuare vizuală care apar în partea dreaptă de fiecare dată când autorul își începe editorialul sunt ilustrații alb-negru. Ocazional textul este spart cu un intertitlu, alt element de accenturare textuală folosit pentru a „aerisi” și a nu îngreruna lizibilitatea.

Pe ce lume trăim este tilul celei de-a patra pagini din „Dilema Veche”. Ea conține un articol structurat pe patru coloane tipografice și publicitate. Textul atrage atenția prin tag-ul care apare sub numele autorului, acest tag definește rubrica la care este încadrat articolul: Euro-skepsis. Tot la Pe ce lume trăim se regăsesc pe pagina 5 încă două rubrici EU-UE și Axa dus-întors. Toate textele din categoria Pe ce lume trăim se referă la o analiză a felului în care românul e privit ca cetățean al Uniunii Europene și care este poziția sa în această societate care tinde să devină un „sat-mondial”.

Pagina Bordeie și Obiceie are de asemenea elemente vizuale pentru a oferi o idee cât mai clară cititorului despre ce dezbate în materiale de presă redactate, dar și elemente de accentuare textuală cum sunt intertitlurile-citat care stârnesc curiozitatea cititorului. În această pagină sunt prezente două rubrici: SOS București și SOS Provincia. Ambele dezbat starea în care se află diferite obiective turistice din patrimoniu mobil și imobil al României, atât în capitală, cât și în afar ei.

Tîlc-show cu rubricile sale din Vieața unui extremist de centru și Fără doar și coate are ca și resul paginilor, elemntele grafice specifice fiecărei rubrici, în alb-negru. Materiale prezintă o situație și oferă informații cmplete despre cine, ce face. De ce s-a ajuns în situația respectivă, fără să arate cu degetul sau să formuleze concluzia. Autorii își exprimă ideile și invită publicul să reflecteze pe marginea subiectului, oferind astfel șsansa unei dezbateri. Una din coloanele tipografice este uneori ocupată de o casetă în care apare un articol scris sub rubrica Tolo-sport semnată Cătălin Tolontan. Tot în cadrul Tîlc –Show regăsim în paginile 8, 9 – texte la rubricile Libertatea de impresie și [anonimizat], iar restul spațiului tipografic este alocat publictății.

Pagina 10 apare sub numele Ieri cu vedere spre azi vine cu două rubrici Povești suprapuse, Ceaslov story și o casetă care separă rubrica Anti-nostalgia unde sunt publicate fragmente din cărți care fac referire la personalități culturale care nu merită uitate.

Stiluri și stilouri prezintă un jurnalism care apropie cititorul de autor, prin tonul pe care îl folosește, prin subiectele pe care le alege și unghiul de vedere, complet personal, asemeni unei mărturisiri. În cadrul acstei pagini au fost introduse rubricile de Legende urbane, Lăsă-ți copiii să vină la tine și Bazar. Urmează pagina 12 numită și O, Tempora!… unde sunt rubricile Atitudini mic-burgheze și Negustori și mușterii. În prima este prezentată un eveniment social, un fragment dint-o carte care ridică probleme actuale în dicuție. La cea de-a doua rubrică regăsim prezentarea pitorească a restaurantelor, a târgurilor sau diferitelor instituții care se ocupă cu servirea mâncărurirlor și băuturilor alcoolice prin prisma unui reprotaj cu ușoare urme de ironie sau sarcasm.

Pagina „…Din Polul Plus” face cronica de călătorie punând totodată accentul pe clădirile cu arhitectura specifică locului, pe atracțiile turistice mai puțin explorate care rămân la fel de valoroase deși nu sunt incluse pe traseul ghidului turistic. Aceste articole sunt completate de elemnte vizuale reprezentative pentru materialul de presă: fotografii, cărora le lipsește din păcate textul foto. Acest lucru ar putea să stârnească interesul publicului pentru lecturare sau ar putea să-l dezamăgească deoarece nu oferă suficientă informație.

În Regimul Artelor și muniților sunt incluse 4 pagini. Ele cuprind următoarele rubrici: Feedbook, Pe de altă carte, Craii de burta veche, Ce mi se-ntămplă, Mapamonudul de buzunar, Trecerea prin reviste, Biografitti, Audio și n-am cuvinte și Dilematograf. Acestea sunt paginile care definesc caracterul cultural al revistei „Dilema Veche”, deoarece sunt prezentate pe domenii analize, recenzii și interviuri din sfera culturală. Feedbook și Pe de altă carte după cum le spun și numele sunt două rubrici în care sunt prezenate ultimele apariții în librări, citite și recenzate de autori deja celebri pentru munca depusă în sfera jurnalismului cultural, aici îl regăsim de obicei pe Marius Chivu, dar și pe Claudiu Constantinescu. Dacă pagina 14 este oucpată de recenzii de carte, în următarea găsim un interviu cu o personalitate culturală – actor, scriitor, deputat, regizor. Spre deosebire de alte texte doar aici se regăsește unul dintre cele mai des utilizate elemente de accentuare textuală: șapoul cunoscut și sub numele de lead. Acesta are rolul de a „agăța” cititorul. Poate fi un lead rezumativ care prezintă pe scurt interviul sau unul incitativ care prezintă doar anumite părți ale intervievatului, cele mai „ciudate” pentru a stârni interesul publicului și pentru a susține lecturarea întregului material. Sunt introduse elemente de accentuare vizuală definitori pentru acest gen jurnalistic, fotografi gen portret pentru a oferi o perspectivă cât mai intimă între intrvievat și autor, și totodată pentru a crea o „punte” emoțională între intervievat și cititor. Coloana tipografică de pe partea dreaptă conține recomandări din partea revistei „Dilema Veche” și o rețetă gastronomică trecută la rubrica Craii de burta veche.

În rubrica Mapamond de buzunar sunt prezentate dileme actuale din lumea în care sunt prezentate diferite subiecte sociale. Apatra coloană tipografică din partea dreaptă este dedicată rubricii Trecerea prin reviste în care sunt prezentate diferite interviuri cu personalități culturale, prin intermediul preluării de informații.

Dan C. Mihăilescu este unul din autorii care scriu constant în cadrul rubricii Ce mi se-ntîmplă. Sunt prezentate situații din viața de zi cu zi ale unei personalități culturale pentru a oferi astfel cititorului ovazia de a parcurge un portret jurnalistic realizat chiar de către autor.

Biografitti după cum îi spune și numele este una din rubricile în care e prezentată și recenzată o carte, cu un conținut mai mult sau mai puțin biografic dar care „provoacă răspunsuri li întrebări dilematice”. La rubrica Audio și n-am cuvinte regăsim o recenzie muzicală a ultimelor apariții muzicale. Dilematograful este rubrica realizată de Andrei Gorzo –critic de film, despre ultimele apariții cinematografice pe care le recomandă sau doar le prezintă cît mai obiectiv.

La porțile Orientului este titlul unei pagini în care sunt prezentat un reportaj despre situația politică, economică, socială a unei țări. Textul nu conține fotografii, doar intertiluri care „aerisesc” materialul pentru a-l face mai ușor de parcurs. La pagina 21 găsim un reportaj social despre unul din fenomenele care se dezvoltă în societatea contemporană și impactul pe care îl are acest fenomen. Pagina poartă titlul de Alternanța la putere.

Pagina Mass-comedia după cum reiese din titlu cuprinde analize și reportaje despre și din sfera mass-media. Prima coloană din stânga este ocupată de rubrica Cultura pe sticlă. Penultima pagină La singular și plural prezintă poveștii ale unor personaje care s-au confruntat cu dileme de-a lungul vieții. Sunt povești de viață, transfromate în materiale de presă cu fotografii care să ilustreze cât mai exact „dilema” cu care se confruntă astfel de persoanje. Ultima pagina face parte tot din La singular la plural, însă are un statut distinct: ea nu este ultima în ordinea importanței, dar nici nu are o valoare egală cu prima pagină, în ciuda faptului că, în ordinea lecturii, ocupă locul al doilea, dupa prima pagină. În funcție de conceptul editorial, rolul ultimei pagini poate fi diferit: fie e rezervat știrilor și informatiilor de ultimă oră, fie e rezervat actualitații internaționale, fie chiar plasprii editorialului sau a unui editorial alternativ. Oricare ar fi rolul conferit, acesta va ține cont de faptul ca ultima pagină este, cel mai adesea, pagina care ocupă locul doi în ordinea lecturii. Rubrica care apare pe ultima pagină se numește Cu ochii-n 3,14 și prezintă diferite afirmații politice, sloganuri publicitare sau fotografii amuzante pentru a descreți fruntea cititorului după ce s-a informat din punct de vedere cultural, politc și social.

,Dilema veche” impresionează prin rubricile constante, structura care curge prin aliniere și design simplu, articole (unele încadrate în chenar) care fac referire la cultură pe o tematică stabilită și nu numai. Intertitlurile, ca element de identificare sunt foarte rare, mici și elegante, bolduite și încadrate între două linii diluate de o nuanță gri.

Cei care citesc texte pe Internet sant obișnuiți să parcurgă textele în diagonală, în câteva secunde – și atunci și intertitlurile le sant de ajutor. Asemenea trucuri ieftine par, pentru cititorul de ziar redundante. Daca a hotarât să-și cumpere un ziar înseamnă că e dispus să investească și timp pentru a-l citi, așa că de ce să-i furi plăcerea oferindu-i un rezumat alcătuit din trei titluri și-un citat scos în vedetă ? – Matei Martin, pag.9 – Dilema veche – 14-24 ianuarie 2010: ,,De ce nu moare jurnalismul bun ?„

Suplimente

Revista Dilema Veche editează trei suplimente: Dilemateca – supliment dedicat literaturii, Dilematix – supliment pentru copii și Dilema studiilor postuniversitare – suplimente destinat absolvențiilor de studii universitare și studențiilor din anii terminali. Dilema Veche este în prezent singura revista de cultură din Romania ce editează trei suplimente diferite din punct de vedere informațional și pentru tipuri diferite de public.

Dilemateca

Este un supliment marca Dilema Veche lansat pe 25 mai 2006. Dilemateca conține 80 de pagini color în format A4 cu o grafică atractivă. Nu este o revista de literatură, ci “o revistă dedicată cărților, autorilor, oamenilor din spatele cărților”(dilemaveche.ro\publicitate). Dilemateca nu se axează pe un singur tip de literatură. Suplimentul conține recenzi pentru toate tipurile de cărții (știință, istorie, psihologie, etc).

Rolul suplimentului este acela de a familiariza cititorul cu lumea cărților și ceea ce implica acesta, de la edituri la librării de la interviuri cu scriitori la anchete și scrisori.

Conținutul Dilematecii este structurat în secțiuni care îmbină noutățile din lumea editorială cu anchete și serii de articole pe aceeași teamă sau despre același autor:

– Info- știri scurte nationale și internaționale despre lumea literară, apariții editoriale, evenimente, fragmente din presă culturală, cele mai citite cărți din lume și ce anume pregătesc anumiți autori.

– Dosar – conține articole și interviuri redactate de mai mulți autorii dar pe o singură temă. De exemplu în numărul 67 al revistei tema dosarului este legată de literatura română tradusă în alte limbii.

– Recenzii – noutăți editoriale din toate domeniile: literatura română, traduceri, istorie, sociologie, cărti pentru copii, ghiduri practice, arta, stiință.

– Profil – prezentarea unui personaj din lumea culturală

– Interviu – conturează profilul unui autor de succes

– Avanpremieră – conține un fragment dint-un volum în curs de apariție.

– Anchetă – o serie de scrisori și scrieri ale literaturii despre un anume subiect.

Suplimentul conține și alte rubruci precum Meridian, Eseu, Poemul lunii,

Dilematix

Este suplimentul Dilema Veche destinat copiilor cu vârste cuprinse între 8 și 14 ani și scrisă, în proporție de 90%, de către copii și apare de patru ori pe an. Scopul suplimentului este de a determina copii să își dezvolte capacitățiile creatoare în domeniul artistic și literar și de a face lectura o principală preocupare pentru aceeștia.

Primul număr Dilematix a apărut în 28 mai 2008 sub numele Cărțile copilăriei, iar la apariția celui de-al doile numar, septembrie 2008, suplimentul și-a schimbat denumirea în Dilematix. Fiecare număr al revistei are o anumită temă.

Dilematix încearcă să elucideze atît dilemele copiilor cât și dilemele părinților. Astfel suplimentul încearcă să determine ce anume citesc copii de astăzi, ce cărți să recomande părinții copiilor, dacă mai cred copii în povești și basme și câți părinți sau bunici e mai citesc acestora povești, dacă școala contribuie necesar la dezvoltarea gustului pentru lectură și creație literară și ce rol au dascălii în alegerile copiilor referitoare la viitoarea lor carieră. Dilema de bază a suplimentului este, bineînțeles, cât de interesați sunt copii să scrie texte literare care să fie publicate.

Suplimentul este structura în mai multe secțiuni ce abordează subiecte diferite:

– Pagini tematice – fiecare număr al suplimentului propune cititorilor câte o temă care poate fi corelată cu preocupările și “dilemele” copiilor de astăzi sau poate fi strict un exercitiu de imaginație. Temele sunt anunțate din timp printr-o campanie de informare în școli și prin intermediul publicatiilor aferente Adevărul Holding.

– Recenzii scrise de copii (cărți pentru copii recomandate cititorilor);

– Reportaj – pagina, uneori cu tentă socială, ecologică etc. care conține reportaje realizate de copii și jurnale de călătorie.

– Pagina de interviu – realizată de copii, cu personje reale sau imaginare și care au sau nu legatură cu tema lansată.

– Timp liber – un top trimestrial al filmelor pentru copii (realizat de un unic rubricant copil, recomandari de jocuri pe computer, de site-uri pentru copii și știri despre evenimente dedicate copiilor).

Dilematix conține și rubrice de genul “știați că…”, pe un ton mai modern și mai putin didactic, știri amuzante sau fragmente de texte preluate din cărți și reviste pentru copii

Dilema studiilor postuniversitare

Este primul supliment educațional marca Dilema Veche, lansat în iulie 2009, ce analizează și oferă informații legate de studiile masterale atît din țară cât și din străinătate și importanța acestora în pentru reușita în carieră.

Suplimentu apare de două ori pe an, în lunie iulie și septembrie, conține 16 paginii color, se distribuie național și are un tiraj mediu de 12.500 de exemplare.

Suplimentul este adresat persoanelor cu studii superioare definitivate și studenților din anii terminali. Dilemateca studiilor postuniversitare apare de două ori pe an și pune la dispoziția cititorilor ofertele instiutuțiilor educaționale. Suplimentul de bucură de un real succes în contiunuare și datorită faptului că în proporție de 60 % din cititorii revistei Dilema Veche sunt absolvenții de studii superioare.

Stuctura suplimentului este determinată de abordarea urmatoarelor teme:

Relația între studiile de master și loc de muncă:

– „Studii afară, slujba în țară” – analizează masura în care un master în străinatate ajută la găsirea unei slujbe în Romania)

– „Studii în țară, slujba tot în țară” – cât contează absolvirea unui master în Romania la angajare

– anchetă cu absolvenți de master, cu profesori și angajatori.

Relația între licență și master: cum își aleg studentii masterul și de ce ( dacă optează pentru aceeași specialitate în care au absolvit sau o altă) – ancheta cu studenți și profesori.

Interviuri – cu coordonatori de programe de master.

Povești – cu masteranzi și doctoranzi: impresii de la cei care studiază în afara țării, poveștile acestora despre integrare, viața în campus, diferențele sistemului de învățământ.

(www.dilemaveche.ro\publicitate)

Festival

În octombrie 2011, Dilema Veche a organizat prima ediție a festivalului cu același nume. Festivalul a avut loc la Alba Iulia sub coordonarea lui Mircea Vasilescu, redactorul-șef al revistei Dilema veche.

“De 18 ani, revista noastră se străduiește să creeze o comunitate de oameni care reflectează asupra lumii din jurul lor, care au opinii și știu să le argumenteze, dar știu – în egală măsură – să asculte și să respecte opiniile altora. La majorat, ne-am gîndit că s-ar cuveni să comunicăm și altfel cu publicul nostru, să le dăm cititorilor și alte posibilități de a-și manifesta apartenența la această comunitate de oameni care încearcă să parcurgă „tranziția“ păstrîndu-și normalitatea, umorul, zîmbetul. Așa că am organizat un festival. În lume e ceva obișnuit, în România e o noutate: un festival organizat de o revistă, care adună în jurul unei teme scriitori, muzicieni, artiști, lideri de opinie” (http://www.dilemaveche.ro/sectiune/zi-cultura/articol/festivalul-dilema-veche).

Sub tema Plăcerile vieții, festivalul a reunit la Alba Iulia personalității din Romînia și din străinătate ce au transformat orașul pentru 3 zile în capitala culturală a țării.

Florin Iaru, Radu Pavel Gheo, Ana Maria Sandu, Robert Șerban au dezbătut în cadrul festivalului deliciile lecturi și necesitatea acesteia. În sprijinul acestora a venit și criticul și istoricul literar Dan C. Mihăilescu realizatorul emisiunii Omul care aduce cartea.

La capitolul muzică, festivalul Dilema Veche, a îmbinat stiluri diferite: de la recitaluri de vioară, Alexandru Tomescu împreună cu vioara sa Stradivarius, la indie și alternative, Toulouse Lautrec, The Mono Jacks, Speak Floyd la blues, Adi Bărar Band și rock Cargo, Celelalte Cuvinte, Sarmalele Reci.

Festivalul a inclus în Plăcerile vieții și filmul românesc, caricaturile, dansul contemporan, expoziții și vernisaje, lansări de carte și teatru.