Inceputurile Emanciparii Femeii In Romania
CUPRINS
Argument
Capitolul I: Noțiuni introductive – primele mișcări de emancipare
1.1 Evoluția mișcării feministe în Europa și în Statele Unite ale Americii
1.2 Primele idei ale mișcării de emancipare a femeilor în țara noastră
1.3. Istoriografia românească și sursele referitoare la istoria emancipării femeii
Capitolul II: Consolidarea mișcării feministe în cadre organizatorice
2.1 Importanța apariției Asociaței pentru emanciparea civilă și politică a femeilor
române – AECPFR
2.2 Contextul înființării Reuniunii Femeilor Române din Brașov și influența acesteia
2.3 Scopurile oraganizațiilor de femei înființate și principiile acestora
Capitolul III: Dezvoltarea și emanciparea tipurilor de societăți de femei
3.1 Rolul femeilor pe plan social
3.2 Prezența femeilor în noi domenii de activitate
3.3. Concretizarea luptei pentru dobândirea drepturilor
Capitolul IV: Femeile-scriitor și dezvoltarea literaturii în România- studiu de caz
Concluzii
Bibliografie
ARGUMENT
“ Niciodată femeile nu sunt mai puternice decât după ce au fost înfrânte.”
Honore de Balzac
Feminismul, mișcare socială organizată și revendicativă, reprezintă un produs firesc al epocii moderne. Cercetarea numeroaselor documente istorice atestă cu prisosință faptul că schimbarea fundamentală în condiția femeii a intervenit o dată cu declanșarea revoluțiilor democratice burgheze, prin înlăturarea vechilor structuri feudale și a privilegiilor nobiliare și prin recunoașterea egalității în drepturi a tuturor cetățenilor, indiferent de etnie, sex, convingeri religioase, etc.
Femeia secolului XXI reușește să îmbine perfect activitățile profesionale cu cele familiale, punându-și amprenta în posturi diverse și de succes.
Poate paradoxal, dar chiar și acum, provocările și dilemele feminismului din România, au legătură cu politica și evoluția istorică a țării, dar și cu dezvoltarea relațiilor de gen din perioada tranziției.
Scopul prezentei lucrări este acela de a face, în primul rând, o cronologie a mișcării feministe îmcă din momentul primelor manifestări ale acesteia. Lucrarea este încadrabilă în teoriile politice feministe aplicate și vizează dualitățile pe care teoria și practica, cercetarea și cercetătorul, subiectul și obiectul cercetării le creează.
Această lucrare își propune să studieze feminismul ca și ideologie prin utilizarea metodei narative, de argumentare și interpretare.
Cel mai bun punct de pornire al acestei lucrări, Capitolul I, se referă la evoluția mișcării feministe în Europa și în Statele Unite ale Americii, primele idei ale mișcării de emancipare a femeilor în țara noastră, puncte argumentate de istoriografia și sursele referitoare la istoria emancipării femeii din România.
În cadrul Capitolului II, Consolidarea mișcării feministe în cadre organizatorice, am pus accent pe importanța apariției Asociaței pentru Emanciparea Civilă și Politică a Femeilor Române – AECPFR și pe contextul înființării Reuniunii Femeilor Române din Brașov și influența acesteia, bazându-măpe scopurile organizațiilor de femei înființate și principiile acestora
Capitolul III, Dezvoltarea și emanciparea tipurilor de societăți de femei, studiază rolul femeilor pe plan social și prezența femeilor în noi domenii de activitate, ambele fiind concretizate de lupta pentru dobândirea drepturilor
Prin Capitolul IV, Femeile scriitor și dezvoltarea literaturii în România, mi-am propus să surprind momentul când literatura feminină se îndepărtează de ideea de a fi un fenomen izolat, iar femeia scriitoare nu mai e înțeleasă ca o ființă bizară sau cel mult tolerată, recunoscându-se firescul prezenței sale în republica literelor.
Când ne referim la studiile asupra mișcărilor sociale, asupra mișcărilor feministe este bine a le trata și înțelege pe fiecare în parte ca fiind plus valoare la cunoașterea deja existentă. Altfel spus, lucrarea de față nu aduce informații care să intre în logica comparației cu alte studii ci reprezintă o valoare adăugată la tot ceea ce înseamnă producție de cunaștere existente în cadrul cercetărilor pe mișcări sociale de feminism, lucrarea fiind reflexia unei perspective, a unei abordări, a unor delimitări conceptuale.
În argumentarea studiului de caz, am pornit de la dorința enunțării faptelor de vizibilitate a femeilor române, fragmente de istorie marcate de personalități feminine de marcă, care au făcut demersuri care astăzi ne-au schimbat rolul pe care noi femeile îl ocupăm în cadrul societății actuale. Scrisul lor nu este numai rezultatul unei vocații artistice, ci și al unei misiuni culturale, patriotice, care descoperă lumii spiritualitatea românească.
Capitolul I
Noțiuni introductive – primele mișcări de emancipare
„ Pentru egalitatea între barbați și femei s-a parcurs o cale lungă,
care nu este realizată pe deplin,
o cale plină de lupte împotriva prejudecăților bine înrădăcinate,
conservatismului, modului de gândire și a organizării sociale…”
În istorie regăsim emanciparea civilă, politică și intelectuală a femeilor ca fiind posibilă doar în urma acțiunilor acestora în privința obținerii egalității între sexe pe mai multe arii. Dezvoltarea societății a reprezentat un factor important care a permis posibilitatea afirmării femeilor.
Mișcare socială organizată a femeilor reprezintă un produs normal al epocii moderne. Cercetarea numeroaselor documente istorice atestă faptul că schimbarea fundamentală în condiția femeii a intervenit o dată cu declanșarea revoluțiilor democratice burgheze, prin înlăturarea vechilor structuri feudale și a privilegiilor nobiliare și prin recunoașterea egalității în drepturi a tuturor cetățenilor, indiferent de religie, etnie, sex, ș.a.
Istoria femeilor oferă o nouă priveliște asupra trecutului, ale cărui urmări încep abia acum să se resimtă. Femeile au fost în mod natural invizibile în ochii istoriilor, în sensul că importanța muncii lor zilnice, influența lor în politică au fost în general trecute cu vederea, iar mobilitatea lor socială a fost discutată exclusiv cu referire la bărbați.
Inițial, legitimitatea regimurilor comuniste s-a construit prin acceptarea tacită de către populație a unui destin istoric dictat din exterior și a fost întărită sau dimpotrivă, subminată de felul în care autoritatea a reacționat la sensibilitatea națională a supușilor ei.
De-a lungul istoriei sale relativ scurte, dar cu o producție științifică cu atât mai spectaculoasă, studiile feministe s-au situat întotdeauna la răscrucea dintre discursul intradisciplinar și cel interdisciplinar.
Produs al modernității, al paradigmei care caută să legitimeze cunoașterea științifiică universală, obiectivă și neutră, acest teritoriu a devenit una dintre cele mai importante resurse ale depășirii acestei paradigme în interiorul fiecărei discipline, dar și o punte prin care se realizează transcenderea frontierelor între discipline. Alianțele dintre teoriile feministe și alte teorii socio-politice au fost adesea greu de încheiat.
Cunoașterea științifică definită prin acest termen include atât producțiile din cadrul diverselor discipline precum psihologia feministă, antropologia feministă, ș.a., având la rândul său ca puncte de reper premisele disciplinei proprii și limbajul comun al feminismului, cât și reflecțiile despre aspectele teoretice, metodologice și epistemologice ale discursului feminist.
1.1 Evoluția mișcării feministe în Europa și în Statele Unite ale Americii
Fenomenul de înlocuire a economiei de tip tradițional și casnic cu marea industrie mecanizată, a atras după sine o deosebită solicitare a tuturor energiilor de natură umană, nu doar în sfera producției materiale, ci și în toate celelalte domenii ale vieții sociale. Femeile au fost profund implicate în cadrul acestui proces și în scurt timp s-au ridicat să lupte pentru înlăturarea tuturor obstacolelor care au stat în calea afirmării lor.
Odată cu secolul al XIX-lea, s-au creat condiții necesare pentru răspândirea în lume a dorințelor femeilor către dobândirea drepturilor economice, politice, juridice, drepturi egale cu cele ale bărbaților. Odată cu acest secol apar primele manifestări autentice care căpătau proporții din ce în ce mai mari.
Această mișcare a fost denumită „mișcarea de emancipare a femeii", parte constitutivă a acelor orientări sociale care aveau ca obiectiv modernizarea și democratizarea vieții publice. Această denumire exprimă în cel mai fidel mod, adevăratul conținut al mult controversatului concept „feminism".
,,Feminism înseamnă recunoașterea faptului că, indiferent de timp și spațiu, femeile și bărbații sunt inegali în privința puterii pe care o au, atât în societate cât și în viața personală, precum și corolarul acestei recunoașteri: faptul că femeile și bărbații ar trebui să fie egali”.
Cercetările publicate, din deceniile VII ȘI IX din secolul XX, acordau o atenție deosebită, cu totul disproporționată organizațiilor de femei socialiste, dar în primul rând organizațiilor comuniste, din motive de ordin ideologic, opunându-le ansamblului cu mult mai important al mișcării feministe românești, etichetată drept ostilă realelor interese democratice ale acelor timpuri.
„O reală emancipare a femeii presupune crearea condițiilor care să asigure lichidarea în fapt a oricăror discriminări, accesul neîngrădit al femeilor la formarea profesională și promovarea în muncă, atragerea lor activă la elaborarea și înfăptuirea programelor naționale de dezvoltare economică și socială…” ( Nicolae Ceaușescu)
Transformările sconomice și sociale din perioada trecerii de la feudalism la capitalism pe plan mondial au conturat și problema poziției pe care femeia trebuia să o ocupe în organismul social-politic, dând naștere unui curent de gândire menit să realizeze emanciparea femeii.
Ideile emancipării femeii au pătruns treptat în curentul de gândire deschis de Revoluția Franceză din 1789, în cadrul căreia s-a încercat egalizarea civilă și politică dintre fenei și bărbați.
În procesul de emancipare a femeilor a urmat însă o epocă de regres deschisă de Napoleon Bonaparte prin legislația sa civilă de o largă răspândire europeană, care limita drepturile femeii ca mamă, tutore și deținătoare de bunuri materiale. Totuși, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, mișcarea pentru emanciparea femeii se contura prib depășirea manifestărilor literare și a strigătelor izolate de revoltă. Impulsiunea venea din condițiile de producție și din transformaările sociale ale epocii. Dezvoltarea industriei crea femeii condiții de a ieși din cercul restrâns al ocupațiilor casnice, de a=și dovedi capacitatea productivă alături de bărbați.
Astfel, Revoluția Franceză a pus bazele modernismului în Franța, dar, bineînțeles și în restul Europei, având o deosebită importanță pentru femei: gândirea, vorbirea și acțiunile acestora au fost în concordanță cu dinamica plină de dramatism dintre anii 1789 și 1795, iar apoi, din perioada care a urmat până la domnia lui Napoleon și pâna la sfârșitul acesteia.
Noua Republică franceză, întemeiată în urma revoluției, în anul 1789 adopta la Paris Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului care stabilea noile principii de organizare a societății franceze. În articolul 1 al Declarației se afirma că toți oamenii sunt născuți și rămân liberi și egali în drepturi. Noutatea era dată de faptul că acest principiu era prima dată pus la baza unei noi forme de organizare a societății.
Revoluția politică, începută cu mai mult de două secole înainte, ce a dus la democrație ca sistem politic dominant, a declanșat o revoluție socială care a schimbat societățile la fel de mult ca și revoluția politică. În toată istoria omenirii, de la începuturile ei și până la Revoluția franceză, cu excepția societăților de vânători și culegători, oamenii se nășteau inegali. Erau inegali nu prin caracteristicile lor biologice și personale ci prin locul pe care îl ocupau în societate în raport cu ceilalți oameni.
S-a observat faptul că declanșarea revoluțiilor care au începutranceză, întemeiată în urma revoluției, în anul 1789 adopta la Paris Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului care stabilea noile principii de organizare a societății franceze. În articolul 1 al Declarației se afirma că toți oamenii sunt născuți și rămân liberi și egali în drepturi. Noutatea era dată de faptul că acest principiu era prima dată pus la baza unei noi forme de organizare a societății.
Revoluția politică, începută cu mai mult de două secole înainte, ce a dus la democrație ca sistem politic dominant, a declanșat o revoluție socială care a schimbat societățile la fel de mult ca și revoluția politică. În toată istoria omenirii, de la începuturile ei și până la Revoluția franceză, cu excepția societăților de vânători și culegători, oamenii se nășteau inegali. Erau inegali nu prin caracteristicile lor biologice și personale ci prin locul pe care îl ocupau în societate în raport cu ceilalți oameni.
S-a observat faptul că declanșarea revoluțiilor care au început odată cu revoluția din 1776 în America de Nord, respectiv Războiul de Independență al Statelor Unite ale Americii se încheie odată cu revoluțiile europene din 1848 și au transformat nu doar modul de gândire în ceea ce privește organizarea politică dar și gândirea privind egalitatea dintre sexe.
O personalitate remarcabilă care a activat cu frecvență în mai multe cluburi revoluționare este Olympe de Gouges. Cea mai importantă dintre scrierile sale este Declarația drepturilor femeii și ale cetățenei, de la 11 septembrie 1791, declarație ce a conținut 17 articole, un Contract social și un cuvânt de încheiere, iar articolul 10 a făcut referire la dreptul femeii de a urca pe eșafod.
O altă succesoare a fost Mary Wollstonescraft, în lucrările căreia sunt localizate începuturile feminismului modern, ce debuta ca parte a discursului european iluminist, promovând instruirea prin educație și învățământ.
Margaret Fuller, reprezentanta feminismului din SUA, a susținut faptul că drepturile femeilor ca ființe raționale sunt în acord cu scopurile iluminismului. Cea mai importantă lucrare a lui Margaret Fuller a fost eseul Femeia secolului al XIX-lea, publicat în 1845, text ce a avut o influență foarte mare asupra mișcării de femei din SUA, în timpul secolului al XIX-lea.
Anii 1892-1918 au marcat unirea dintre asociațiile feministe, în organizații supraunionale, după modelul dat de National Council of Women fondat în anul 1888, în America.
O personalitate politică deosebit de impunătoare a secolului trecut, Golda Meir, a fost prim-ministrul Israelului pe 17 martie 1969, după ce a avut funcția de ministru de externe. Aceasta a fost prima femeie din Israel și a treia din lume care a ocupat o asemenea funcție.
Modelul feminin de a raționa, de a comunica și mai ales de a acționa, nu a impiedicat-o pe celebra Margaret Thatcher să găsească cele mai potrivite soluții în situații de criză. De asemenea, Eileen Colins, comandant al navei Discovery, a exercitat procedurile neuzuale și în același timp foarte riscante ce i-au îngăduit să ducă la bun sfârsit prima misiune spațială de succes după două tragice ratări successive.
Regăsim deosebirile dintre femeia mijlocului de secol XIX și femeia de la începutul veacului. Odată cu societatea însăși a evoluat și statutul social al femeilor. Începând cu această nouă epocă, femeile aparținând elitei, își câștigă libertatea de a evolua în societate, de a conduce și de a influența vizibil viața mondenă, participând la viața politică, chiar dacă nu au încă drepturi politice. Tradiționalul se amesteca cu nemaîntâlnitul, ceea ce era demodat sau antimodern cu modernul, patosul patriotic și viziunile despre libertate și fericirea cu ura și violența – chiar și printre femei.
Astfel, femeile patronau viața artistică și mișcările modernizatoare și se preocupau de propria educație mai presus de orice, jucând un rol esențial în viața privată.
Revoluția socială din secolul al XIX-lea a modificat în profunzime și ireversibil inclusiv statutul femeii din acea epocă.
Primele idei ale mișcării de emancipare a femeilor în țara noastră
În acest moment mișcarea feministă din România nu are o ideologie feministă pe care să își bazeze revendicările și care să o susțină în intenția de reformulare a obiectivelor, a mijloacelor și a politicilor guvernamentale îndreptate către remodelarea non-discrimanatorie a societății românești.
Feminismul însuși nu este o doctrină unitară ci o multitudine de teorii și curente ideologice subsumate diverselor doctrine, care își propun în mare măsură să corecteze și să integreze în teoriile existente o perspectivă feministă.
Emanciparea femeii, ieșirea ei din cadrul îngust și fără orizont al preocupărilor strict casnice erau condiționate, înainte de toate, de reducerea decalajului față de nivelul atins de țările occidentale, prin înlăturarea proprietății latifundiare, prin înzestrarea corespunzătoare din punct de vedere tehnic a industriei și a agriculturii, prin crearea și consolidarea instituțiilor statului de drept în sensul modern al cuvântului.
Deși rădăcinile feminismului politic românesc se regăsesc în a doua jumătate a secolului XIX-lea, iar începutul de secol XX găsea o societate românească perfect sincronă din punct de vedere al evoluției feminismului cu evoluțiile occidentale, al Doilea Război Mondial și perioada comunistă au întrerupt pentru mai binde de șase decenii dezvoltarea acestuia, suspendându-i activitatea și oprindu-i evoluția.
Feminism înseamnă credința că ceea ce numim cunoaștere a fost scrisă despre, de către și pentru bărbați, precum și corolarul: toate școlile de cunoștere să fie reexaminate și înțelese astfel încât să poată fi dezvăluită măsura în care ele ignoră sau distorsionează genul.
Perioada de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX a fost o perioadă în care statul s-a confruntat cu diverse probleme cum ar fi industrializarea și modernizarea țării, precum și revoltele sociale și luptele politice, iar noul stat independent din Balcani punea un accent deosebit pe alianțele sale internaționale și pe implicarea în politica europeană.
În această perioadă, societatea românească a fost nevoită să se adapteze la noile condiții condiționate de dezvoltarea țării. Crearea unor legi noi și apariția unor noi posibilități de muncă, sunt doar câteva exemple din modificările pe care societatea românească le întâmpina în acea vreme. În acest context intern, situația și statutul femeilor din România s-a schimbat printr-un proces identic cu cele din alte state europene.
Cei mai importanți ani pentru istoria modernă a României sunt anii 1878–1914. Anul 1878 reprezintă anul în care Marle Puteri au recunoscut independența României față de Imperiul Otoman, fiind punctul de plecare al unei noi etape pentru stat. Anul 1914, anul declanșării Primului Război Mondial, este perioada în care în România, cele trei provincii, Moldova și Valahia, care au fost unite din 1859, iar în urma Tratatului de la Berlin din 1878 Dobrogea, a fost dată statului român în schimbul celor trei județe din sudul Basarabiei. Acest teritoriu este numit Vechiul Regat, în contrast cu Noul Regat creat după Primul Război Mondial prin cuprinderea Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei în statul român.
Vechiul Regat s-a menținut din 1881, atunci când România a fost declarată regat, până în 1916 când a intrat în război. Vechiul Regat este reprezentat de personalitatea Regelui Carol I, ce s-a aflat la domnie în întreaga perioadă.
În Vechiul Regat, cele mai multe femei lucrau în industria alimentară, textilă și de îmbrăcăminte, iar în Transilvania, în câteva ramuri ale industriei prelucrătoare precum industria lânii, tricotajului, tutunului, hârtiei, numărul femeilor îl întrecea pe cel al bărbaților.
Documentele vremii confirmă prin date de necontestat că femeile au pătruns treptat și în alte domenii ale activității sociale. Ele au făcut față cu abilitate și competență obligațiilor lor de muncă nu numai în agricultură și în industrie, ci și în sistemul bancar și de credit, în comerț, în transporturi și în alte servicii publice.
În aceste sfere, procentajul de femei angajate era mult mai mic în raport cu cel al bărbaților, atât din cauza prejudecății după care femeile nu ar putea îndeplini decât munci inferioare, cât și din cauza nivelului scăzut de calificare profesională a majorității acestora. Într-o situație asemănătoare se aflau, de altfel, și femeile din alte țări ale Europei. De pildă, în Germania, la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, cercuri politice influente se opuneau educației egale a celor două sexe și promovării femeii mai ales în profesiuni libere.
Studii valoroase și anchete apărute în ziarele și revistele de orientare democratică ale vremii atrăgeau atenția opiniei publice asupra faptului că, deși porțile școlilor elementare și secundare și cele ale universităților erau deschise și femeilor, acestea au fost absolvite doar de un număr relativ mic de fete și că majoritatea femeilor aveau un nivel redus de cultură și condiții mizere de trai.
Se revelă astfel faptul că, în timp ce femeile din Occident, calificate în diferite domenii, câștigau relativ bine, în România ele suportau condițiile primitive în care se muncea în agricultura țării.
Codul civil românesc din 1866, sub influența codului lui Napoleon, a făcut un pas înapoi, declarând incapacitatea femeii măritate în întocmirea actelor publice. Ea nu avea voie să încheie niciun act administrativ, decât cu învoirea soțului sau a justiției, căsătorindu-se cu un străin, își pierdea naționalitatea; nu putea dispune de dotă și nici de veniturile ei, realizate în timpul căsniciei. Era lipsită de dreptul de tutore și obligată să aibă domiciliul stabilit de soț; se interzicea căutarea paternității.
Acest statut de minoră al femeii măritate se va menține, cu amendamente mai puțin semnificative până în 1932, când vor fi dobândite, la insistențele organizațiilor de femei, câteva îmbunătățiri. Lipsa totală de drepturi politice, împiedicarea femeilor de a lua parte la rezolvarea treburilor publice, explică în mare măsură păstrarea legislației anacronice privitoare la femei, în flagrantă contradicție cu cerințele epocii moderne.
La evenimentele istorice hotărâtoare pentru nașterea și consolidarea României moderne, precum și revoluțiile de la 1848 din Țările Române, mișcarea pentru Unirea Principatelor (1855-1859) și Războiul de Independență din 1877-1878 au luat parte și femeile alături de bărbații și frații lor, pentru a reînoi și restructura țara.
Până în anul 1946, femeile române nu au avut dreptul de a alege și de a fi alese. Constituția din 1923 a promulgat legi prin care s-au stabilit condițiile prin care femeile pot avea drepturi politice, iar prin Constituția din 1938, acestea vor dobândi dreptul la vot, moment ce poate fi închipuit ca un adevărat succes al mișcării feministe.
Astfel, accesul la educație al femeilor din România, fusese în mod evident lărgit. Concret, femeile au avut acces la formele de învățământ, inclusiv universitățile. În acest sens, România a demonstrat că este mult mai deschisă decât alte state din Europa. Conform legii învățământului din 1864, învățământul primar a devenit obligatoriu pentru toți copiii, indiferent de gen, iar educația în școlile de stat era gratuită.
Deși, educația de bază era garantată și în impusă de către statul român, numărul femeilor analfabete îl depășea cu mult pe cel al bărbaților: în anul 1908, erau 1 384 188 de femei analfabete, comparativ cu 206 172 bărbați. De asemenea, din numărul total de persoane școlite, doar o treime erau femei. Este important de precizat că în afara universităților și a școlilor primare, școlile nu erau mixte: existau școli pentru fete și școli pentru băieți, cele pentru fete fiind create ca absolventele lor să aibă succes în așa numitele “meseriile de suflet”.
În Vechiul Regat, pe lângă școlile secundare obișnuite, existau și școli pedagogice, școli superioare de arte frumoase, școli pentru surori și moașe, școli profesionale, ca și școli de menaj din 1903; una din aceste școli din București era numită Principesa Maria.
În Constituția din anul 1866, dreptul la asociere este permis tuturor cetățenilor țării, iar femeile române se vor bucura de acest drept, devenind vizibile.
Asociațiile și organizațiile fondate de către femei au avut un specific de binefacere, ele adunau fonduri pentru grupuri marginale, precum săracii, văduvele, orfanii, vagabonzii, etc. De altfel, o parte din ele promovau drepturile femeilor și se numeau feministe, sau erau doar asociații profesionale.
Uniunea Educatoarelor Române este un exemplu de asociație fondată la Iași în 1908 ce dorea să pregătească emanciparea culturală și economică a femeii române din toate clasele sociale, adresând o petiție Adunării Constituante pentru acordarea dreptului de vot: scriitoarelor românce care au publicat opere de valoare, profesoarelor și institutoarelor, învățătoarelor, doctorilor și tuturor funcționarelor titulare la stat, titratelor cu certificat de cel puțin patru clase secundare și cu o purtare bună în societate, mamelor știutoare de carte cu cel puțin patru copii în viață.
Așadar, presiunea ce apasă asupra femeilor nu le oprește să acționeze. Cele mai conservatoare, dau o nouă expresie filantropiei, religiei sau carității. Altele se fac remarcate pe scena politică prin scrieri (presă, pamflete etc.) sau prin participarea la evenimente.”
Cele mai remarcabile acțiuni ale acestor organizații erau ziarele și revistele publicate în acea perioadă. Femeia Română care avea ca motto “Libertate prin lumină”, Gazeta Femenină, care este este printre primele ziare care utilizează termenul de feminism și Uniunea femeilor române care a fost o revistă cu o viață scurtă.
Însă, la început de secol XX, în România era necesar să se confrunte cu teama că emanciparea femeii va condiționa destrămarea familiei și implicit a societății. În multe cazuri, emanciparea era considerată ca un efort de înlocuire a locurilor tradiționale existente între femei și bărbați.
Apariția femeilor în public, închipuit până nu demult ca fiind doar unul masculin, se transforma în ochii multora emblema schimbării rolurilor în societate: femeia devenea consumatoare și bărbatul producător.
În Vechiul Regat, femeile luau parte la un proces dublu, de includere și de excludere socială. Extinderea accesului la educație după independență era evidentă, însă femeile nu erau încurajate să studieze ci să se axeze pe “carierele” lor de viitoare soții și mame, doar școlile pentru fete le sprijineau în construirea unor cariere profesionale după absolvire.
Deși era permis accesul în universități, nu foarte multe femei erau absolvente de facultate. După terminarea studiilor, situația lor economică era dificilă și necesitau suportul financiar al unui bărbat.
În această perioadă suntem martori la începuturile mișcării feministe, femeile grupându-se în diverse asociații și publicând ziare în care luptau pentru “iluminarea clasei feminine.” Aceaste mișcări sunt foarte vaste și merită să-și depășească statutul de subiect marginal pe care încă îl dețin în istoriografia românească.
1.3. Istoriografia românească și sursele referitoare la istoria emancipării femeii
Istoria femeii întreține cu trecutul un raport ambivalent, unele lucrări avansează ideea unui progres constant al femeii în timp, altele subliniază permanența unui statut defavorizat. Adevărul cred că este undeva la mijloc, cu atât mai mult cu cât nu trebuie scăpate din vedere complementaritățile feminin-masculin.
Având în vedere faptul că femeile au fost excluse din sfera publică și de aceea urmele lăsate de ele lipsesc aproape total din materialele tradiționale ale istoricului, produse de bărbații care dețin știința și puterea, arhivele administrative ale instituțiilor, dezbateri parlamentare, dezbateri parlamentare, presă și arhive diplomatice. Dovezile directe lăsate de femei sunt relativ puține și contrastează cu abundența discursurilor masculine asupra femeii produse de legiuitori, moraliști, pedagogi, medici și oameni politici, trebuie căutate în zone precum literatura, de la beletristică la jurnalele intime.
Istoriografia românească cu privire la istoria emancipării femeii dinainte de 1989, a utilizat un procedeu cantitativ de abordare a subiectului, arătând unicitatea manifestărilor feminine.
Cartea, Mișcarea pentru emanciparea femeii în România, a fost punctul de plecare al cercetătoarei Simona Stiger, în lucrarea sa, Asociaționism și emancipare în Transilvania până la primul război mondial, apărută în 2001, la Arad. Autoarea a surprins ideologia mișcării feministe, geneza mișcării, constituirea și evoluția reuniunilor.
După 1989, odată cu noile tendințe, istoriografia s-a diversificat apărând multe teme de cercetare. În 1998, profesoara Mihaela Miroiu a constituit prima grupă de studii feministe din România. Câteva personalități care au dezvoltat centre de studii de gen: Mihaela Miroiu, Eniko Magyari Vincze, Regina Dascăl, Laura Grunberg. Un cercetător important al istoriei femeii este Alin Ionuț Ciupală, cartea sa fiind, Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea, apărută în anul 2003 la Editura Meridiane. Studii în domeniu au mai scris și Iudita Călușeriu, Loredana Stepan și Mariana Daneș.
Dintre aceste surse amintesc: publicații oficiale ale reuniunilor de femei, fonduri arhivistice, liste de membrii, rapoarte, dări de seamă, periodice, bilanțuri contabile.
Presa, este o altă sursă bogată de informații, prin care întrunirile antrenau adunările generale, ori serate și alte activități pentru strângerea de fonduri (Gazeta Transilvaniei, Lupta, Telegraful Român, Tribuna, Libertatea, Revista Orăștiei, Unirea, Românul), dar și presa literară din Transilvania, prezenta informații despre literatura publicată de scriitoarele femei (Cosânzeana, Familia, Luceafărul).
CAPITOLUL II:
CONSOLIDAREA MIȘCĂRII FEMINISTE ÎN CADRE ORGANIZATORICE
Prezența activă a femeilor la marile evenimente istorice care s-au succedat în a doua jumătate a secolului XIX a avut drept consecință maturizarea acestora, prin conștientizarea importantei contribuții pe care ele o puteau aduce în momentele hotărâtoare ale vieții naționale. Astfel se explică depășirea relativ rapidă a caracterului preponderent filantropic al primelor asociații de femei, care au luat ființă în provinciile românești aflate sub dominație austro-ungară și care aveau să devină curând părți constitutive ale mișcărilor de eliberare națională. Pentru a obține autorizație de funcționare, ele au fost constrânse să eludeze scopurile politice și să înscrie pe primul loc în statutele lor obiective culturale și filantropice.
Ca în toate acțiunile revendicative sociale, și în ceea ce privește emanciparea femeii, necesitatea organizării, deci a depășirii stadiului strădaniilor individuale, devenea din ce în ce mai evidentă. În acest sens se contura deosebirea dintre asociațiile feminine, cu obiective diverse, printre care predominau cele cultural-educative și filantropice, dar care nu urmăreau egalizarea drepturilor celor două sexe, și asociațiile feministe, constituite cu scopul special al emancipării femeii.
În Transilvania, Reuniunea femeilor romane din Brașov continua eforturile pentru instruirea fetelor; prin strădaniile Mariei Secareanu, președinta Reuniunii in anii 1878-1886, se înființa la Brașov prima școală-internat de fete din Transilvania. Cu scop similar, căruia i se adăugau cele de promovare a culturii naționale și altele filantropice, se constituiau în jurul anuluii 1880 Reuniunea femeilor romane din Sibiu și cea din Slaj, iar în 1886 cea din Deva, și își continuau pe aceeași linie activitatea până la sfârșitul secolului al XIX-lea. În 1880 avea loc adunarea femeilor române din Abrud pentru înființarea unei școli locale a fetelor române. Cu același scop, se întruneau intelectualii români din Oradea; la adunarea de la Beiuș din 16 septembrie 1883 a Societății pentru înființarea unei școli române de fete în Oradea se afirma că era necesară constituirea a cel puțin trei școli superioare de fete pe lângă cele cinci gimnaziale pentru baieți existente, deoarece astfel s-ar dezvolta sentimentul național și s-ar întări familia.
Reuniunile femeilor din Transilvania, cu toată fructuoasa lor activitate culturală, instructivă și patriotică, se mențineau la același stadiu premergător mișcării feministe. Ele erau un mijloc de inițiere a femeii în activitatea social-patriotică, fără a-și propune însă, pentru ultimile decenii ale secolului XIX-lea, scopul care forma pretutindeni miezul revendicărilor feministe: egalizarea drepturilor economice-profesionale, civile și politice ale sexelor. Deși nu revendicau drepturi politice, unele femei ardelene prinse în șuvoiul luptei naționale dovedeau capacitatea lor de participare la viața politică.
Reuniunea femeilor din Iași, constituită inițial după modelul celei de la Brașov, evolua spre obiective și revendicări cu caracter mai larg. Dacă în primele două decenii ale existenței sale Reuninunea ieșeană își rezuma activitatea la inițierea și apoi la susținerea unei școli profesionale de fete, acțiune premegrătoare în genere luptei pentru emanciparea economică a femeii, conducătoarele Reuniunii deveneau treptat receptive la dezbaterile din țară și la ecourile din străinătate asupra problemelor legate de mișcarea feministă.
După o acumulare treptată, dar nemărturisită a unor asemenea impulsuri, în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea apăreau modificări structurale în gândirea conducătoarelor și dorința imediată de a le aplica practic. Vechea Reuniunea devenea in 1894 Liga femeilor din Iași, asociație cu obiective evident feministe.
2.1. Importanța apariției Asociaței pentru Emanciparea Civilă și Politică a Femeilor Române – AECPFR
Asociaței pentru Emanciparea Civilă și Politică a Femeilor Române arată destul de clar ținta pe care o rumărea, însă sunt lucruri care au nevoie de a fi respectate de mai multe ori, în diferite chipuri și în toate ocaziile, pentru ca lumea să fie pătrunsă de ele.
Scopul Asociației era ca prin emanciparea politică să se ajungă la emanciparea supremă, la emanciparea sufletească, prin care femeile să cucerească adevăratul loc care li se cuvine și apoi, alături de bărbat, să lucreze la fericirea comună.
Femeile doreau să capete dreptul la o existență personală, demnitatea de individ și să însemne o unitate umană, nicidecum să mai fie o dependență a bărbatului.
Prin urmare, emanciparea femeii nu este o operă de distrugere, cum s-a zis, nici o tendință de dezorganizare, ci este tocmai dezvoltarea virtuților familiare ce se vor extinde, și la comună, la Patrie, la totalitatea națiunilor, deci la umanitatea întreagă.
Femeile au privilegiul de a fi creatoarele vieții materialmente și moralmente. Pentru această înaltă misiune, ele au o mare responsabilitate și de aici reiese nevoia unei pregătiri foarte serioase.
Participarea femeii la viața națiunii tot mai mult și mai conștient, face ca ea să nu mai fie tratat ca „minoră”, drepturile integrale se impun nu doar ca dreptate, ci și ca o necesitate socială. Serviciile aduse de femei au fost intense, fie ele că au înlocuit pe bărbații mobilizați în organizații publice sau private, fie că au fondat opere de ajutor.
Ținta Asociației era de a se ocupa atât de interesele feminine personale, cât și de interesele societății în general. Astfel, activitatea se îndrepta atât pe tărâmul cultural educativ, cât și pe cel social-politic, lucrând individual pentru educarea proprie, pregătind-se pentru intrarea în viața socială, cât și colectiv la misiunea feministă.
Femeile au intervenit astfel în zbuciumul interior și exterior al națiunilor, în zbuciumul național și internațional, luptând împotriva dezastrelor, promovând pacea ca „cel mai frumos cadou ce-l va fi făcut femeia cetățeană, umanității.”
2.2. Contextul înființării Reuniunii Femeilor Române din Brașov și influența acesteia
Cea mai veche și cea mai prestigioasă organizație de femei din Transilvania, cea de la Brașov, a fost constituită în 1850, sub numele de Reuniunea Femeilor pentru ajutorul creșterii fetițelor orfane române mai sărace, ale căror părinți au căzut în revoluțiunea maghiaro-transilvană din anii 1848 și 1849.
Reuniunea s-a dezvoltat în două marie tape: primaîntre 1850-1855, printr-o activitate filantropică, înființând două școli la Brașov și Blaj, iar cea de-a doua perioadă a avut loc între 1856-1912, înființându-se atunci orfelinatul cu profil de școală.
Maria Baiulescu a reunit femeile din Transilvania sub denumirea de Uniunea femeilor Române, luptând nu doar cu mentalitățile societății dominate de bărbați, ci și cu regimul politic și cel legislativ. Deși în statutele sale Reuniunea declara că se va ocupa de educația acestor orfane, ea a desfășurat o activitate mult mai bogată și mai variată în slujba interesului național. Reuniunea, a cărei înființare a fost inspirată de Iacob Mureișianu, se afla sub îndrumarea liderilor mișcării naționale române și a fost subvenționată de Biserica Ortodoxă și Greco-Catolică, de băncile române și de oameni de afaceri români de pretutindeni. Din aceste fonduri au fost trimise la studii multe orfane dotate, au fost create școli secundare de fete la Sibiu, Blaj și București, iar mai târziu internate, precum și o bibliotecp a Reuniunii.
Ținta asociației era de a putea mijloci o creștere mai solidă și mai potrivită cu timpul de față pentru partea femeiască, iar reuniunea va căuta în monarhie trei sau cinci protectoare din cele mai însemnate dame, care se vor numi: „Patroanele reuniunii”.
În 1876, Reuniunea considera că „umai prin creșterea mai rațională și mai îngrijită a sexului femeiesc se poate ridica neamul românesc la conștiința de sine și poate rezista pericolelor care-i amenință existența sa națională”
După modelul Reuniunii Femeilor Române din Brașov, s-au înființat asociații asemănătoare la Sibiu, Blaj, Junedoara, Deva, Făgăraș și în alte locații, mai ales în deceniile care au urmat creării ASTREI – Asociațiunea Transilvană pentru Literatură Română și Cultura Poporului Român, înființată în anul 1861.
Asociațiunea Transilvană pentru Literatură Română și Cultura Poporului Român va deveni un adevărat for tutelar al acestor reuniuni, oprite din activitate de autorități, în principal după încheierea pactului dualist austro-ungar din 1867.
Sub conducerea marelui român, Iacob Bologa, a oferit concursul său Reuniunii din Brașov pentru înființarea unei școli de fete la Câmpeni. Toate școlile subvenționate de reuniune erau obligate a trimite în fiecare an rapoarte amănunțite despre activitatea lor și progresul realizat. În Războiul pentru independență din 1877, membrele din Brașov ale Reuniunii au dat o strălucită dovadă a înaltelor sentimente naționale și al avântului lor necunoscător de hotare, prin zelul cu care au lucrat pentru colectarea de bani.
2.3. Scopurile organizațiilor de femei înființate și principiile acestora
Confruntarea cu rigida ordine socială a îngreunat foarte mult orientarea feministelor către sfera publică. Organizațiile de femei preferau în perioada interbelică acțiunile și activitățile desfășurate pe cont propriu și mai puțin colaborarea eforturilor acestora cu manifestările altor minorități marginalizate din acele timpuri.
Liga Femeilor din România, constituită în anul 1894, reprezintă una din multele societăți feministe care și-a exprimat dorința de a realiza acțiuni în cadrul spațiului public, actiuni destinate să relativizeze locul mult prea restâns rezervat femeilor.
Astfel, militantele menționate, și-au propus să aducă modificări în cadrul legislației în vigoare, și în Codul Civil, modificări care să convingă de necesitatea independenței economice a soției în interiorul vieții de familie și să se implice în promovarea femeii instruite în posturi până atunci rezervate elementului bărbătesc – avocat, notar, membru în Consiliul de Administrație, ș.a..
Acest programul a cunoscut odată cu trecerea timpului numeroase adnotări, dintre care cea mai semnificativă este menționată ca fiind referința la reclamarea drepturilor politice, mult dorite.
Membrele Ligii Femeilor din România au făcut demersuri prin semnalarea de petiții adresate Parlamentului, a nevoii stringente de rezolvare a doleanțele lor în acest domeniu.
Primul deceniu al secolului al XX-lea a reușit să impună, pe lângă necesitatea emancipării culturale a femeilor, și recunoașterea apartenenței femeilor cu drepturi depline la corpul cetățenesc. Prima femeie din România care a arătat semnificația obținerii dreptului de vot pentru femei, a fost Eliza Popescu.
Alte numeroase documente certifică participarea femeilor la efortul întregii națiuni române pentru dobândirea independenței de stat a țării dintre anii 1877-1878, perioada în care comitetele de femei care au fost înființate încă de la începutul războiului, în cadrul tuturor provinciilor românești, au antrenat mii și mii de femei în acțiunile de sprijinire a frontului de război, prin strângerea contribuțiilor în bani dar și în obiecte în folosul spitalelor, în scopul ajutorării răniților dar și a familiilor luptătorilor de pe câmpurile de luptă.
La Iași, Maria Rosetti Roznovanu conduce Comitetul Central al Doamnelor Române, comitet regăsit sub patronajul principesei Elisabeta, care a coordonat toate aceste eforturi dificile.
Comitetul femeilor medici funcționează la București, și avea scopul de a veni în ajutorul persoanelor cu invaliditate dar și a copiilor orfanilor de război. Întâlnim ăn acea perioadă un număr impresionant de femei care au lucrat ca surori de caritate, iar alte femei au organizat ambulanțe și cursuri de infirmiere.
La inițiativa Mariei Rosetti, acest comitet a înființat și administrat două spitale, situate în Turnu-Măgurele și la Craiova.
Iudita Măcelariu constituie la Sibiu comitetele femeilor române din Transilvania, constituite în urma apelului lansat de Societatea Doamnelor Române din Sibiu, în scopul susținerii frontului românesc. Aceste, în schimb au fost desființate de către autoritățile austro-ungare, însă femeile membre ale acestora și-au continuat activitatea începută ca persoane particulare, promovând aceleași bune valori.
Sunt identificate documente impresionante care consemnează numărul mare de femei care s-au implicat în acțiunea de colectare și de expediere către Crucea Roșie din București de ajutoarelor materiale, precum și a donațiilor.
CAPITOLUL III:
DEZVOLTAREA ȘI EMANCIPAREA TIPURILOR DE SOCIETĂȚI DE FEMEI
3.1. Rolul femeilor pe plan social
La extinderea și la mai buna organizare a acestor prime asociații de femei pe care le-am prezentat în capitolele anterioare, a contribuit în mare măsură apariția, între 1878 și 1881, la București, a publicației bisăptămânale Femeia Română, sub direcția Mariei Flechtenmacher.
Având printre colaboratori personalități importante ale vieții politice și culturale din acele vremuri, precum C. Dobrogeanu-Gherea, Sofia Nădejde, Paul Scorțeanu, Adela Xenopol, publicația s-a bucurat de un real prestigiu în țară, dar și în Austro-Ungaria, Italia și Franța, unde avea mai mulți abonați. În paginile sale, se dezbătea pe larg sensul emancipării femeii, se combăteau atitudinile și concepțiile anacronice privitoare la statutul ei în societate și se lansau apeluri către femeile din toate categoriile sociale să susțină eforturile pentru câștigarea drepturilor lor.
Numeroase documente ale vremii certifică rolul mișcării socialiste în maturizarea reuniunilor și asociațiilor de femei în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea. Cunoscând bogata literatură occidentală privitoare la rolul femeii în societate, adepții ideilor socialiste, Sofia și Ion Nădejde, Panait Mușoiu, Constantin Mille, Paul Scorțeanu, Al.G. Radovici ș.a., au semnat articole, studii și polemici în reviste și periodice din acele vremuri: Munca, Drepturile Omului, Lumea Nouă, Lumea nouă științifică și literară, dar și în alte publicații, atrăgând în acest fel atenția asupra importanței înfăptuirii reformelor democratice, în primul rând a votului universal, pentru atingerea scopurilor mișcării feministe.
Revista de orientare socialistă Contemporanul, apărută la Iași, revistă care deținea un titraj deosebit de mare pentru perioada acelei vremi, respectiv 4.500 de exemplare și deținea un prestigiu enorm în cercurile intelectuale, a pornit o adevărată campanie împotriva celor care, sub motivul incredibil al faptului că femeia ar avea creierul mai mic decât bărbatul, susțineau că femeile nu ar fi în stare să se afirme în sfere spirituale mai înalte și mai ales în politică.
Ca replică, Sofia Nădejde demonstra, pe baza celor mai noi descoperiri ale biologiei, anatomiei, antropologiei etc., că, raportată la greutatea corpului, greutatea creierului femeii întrece chiar pe cea a bărbatului. Cauza stării de inferioritate a femeii trebuie căutată în mediul social în care trăiește, viciat de prejudecăți, în legislația discriminatorie și în imposibilitatea de a se instrui potrivit cu exigențele epocii moderne.
Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România, constituit în martie 1893, încrie în programul său printre principalele reforme, care au fost înscrise și revendicări fundamentale pentru femei, precum: absoluta egalitate în exercitarea drepturilor civile și politice, acces la toate profesiunile libere și manuale, la muncă egală, salariu egal, legi protectoare ale muncii în ateliere și fabrici.
Sub aripa mișcării socialiste, dar și a mișcării internaționale de femei pentru votul universal, organizațiile și publicațiile feministe, mai ales cele create în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, vor pune accentul în programele și statutele lor pe revendicările economice, politice și juridice.
Moștenirea socialistă este importantă din cel puțin două motive: în primul rând pentru că subgrupul femeilor mature din grupul social al femeilor mai este încă moștenitorul poziției sociale obținute în socialism, cu părțile ei bune și rele, deopotrivă și în al doilea rând, pentru că relația stabilizată între bărbați și femei în socialism a reprezentat punctul de plecare al redefinirii acesteia pe parcursul tranziției.
3.2. Prezența femeilor în noi domenii de activitate
Lansarea femeii pe piața muncii a condus la revitalizarea punctelor de vedere antifeministe și a pregătit societatea românească pentru momentul schimbării.
Ca urmare a mutitudinii de activități și acțiuni, majoritatea relatate în capitolele și subpunctele precedente ale lucrării, în anul 1929 femeile au primit un parțial drept de vot, în sensul că puteau să aleagă și să fie alese în consiliile municipale, în condițiile în care aveau studii liceale sau profesionale terminate, erau văduve de război, sau decorate pentru servicii excepționale.
Dreptul femeii de a accede în Parlamentul României, câștigat în anul 1939, a fost anulat odată cu alterarea situației politice interne și internaționale, astfel că societatea autohtonă recunoștea egalitatea în drepturi politice a femeilor cu bărbații în contextul instaurării unei dictaturi de stânga. Regimul comunist a rezolvat într-un mod brutal diferentul ideologic dintre promotorii feminismului și anfeminiști, impunând femeia ca muncitor socialist egal cu bărbatul.
Femeia-politician, femeia-activist, femeia-muncitor, sunt câteva dintre modelele cultivate public în timpul administrației guvernate de Gheorghe Gheorghiu Dej.
Creșterea rolului și a capacităților femeii era considerată o condiție necesară progresului, conform opiniei lui Ceaușescu. Condițiile comuniste dădeau posibilitatea femeilor să aibă preocupări intelectuale, pornind chiar de la muncitoare, cărora partidul le oferea posibilitatea să se alfabetizeze și să devină bune șahiste în timpul liber. Atragerea femeilor în toate domeniile reprezintă nu numai o problemă de „echitate socială“ și de „umanism“, ci și de „necesitate obiectivă“.
În ceea ce privește caracterul apoteotic al condiției femeii, Cristina Olteanu, remarcă foarte bine femeia stereotip din filmele perioadei anilor '70-80. Comparând filmele documentare din anii '50 cu cele produse în epoca Ceaușescu, se observă o schimbare a imaginii ideologice a
femeilor.
În anii '50, femeile sunt reprezentate într-o manieră voluntaristă, ele participând activ la făurirea destinului și eliberării lor. Femeile își construiau singure creșe și grădinițe, cerându-și cu hotărâre dreptul la muncă și la bunăstare.
Potrivit documentarelor anilor '80, statul paternalist este cel care le acorda femeilor drepturile și le trasează îndatoririle. Filmele documentare ale anilor '60-'70, scot în evidență stereotipuri de gen care au continuat să existe chiar și după presupusa eliberare a femeii.
Pentru exemplificarea ipostazelor multivalente, Cristina Olteanu prezintă în cartea sa, mai multe categorii din filmele reprezentative, și anume:
1) femeia educatoare – „Tovarașa“(1967);
2) femeia gospodină – „Gospodina“ (1978);
3) femeia artistă – „Pictori femei“ (1974);
4) femeia șofer – „Femeia la volan“(1979));
5) femeia ca floare – „Documentarul clubului Femina“(1975);
6) femeia reală.
În cazul femeii reale, Cristina Olteanu a ales filmul Eternul feminin, care are ca scenariu activitatea cotidiană a unei țărănci, ale cărei activități sunt reprezentate repetitiv și monoton. Filmul este valoros ca idee și ca expresie artistică, pentru că mărturisește în plină epocă comunistă, adevărata situație a femeii, în care este supusă servituților gospodărești, privată de bucuria timpului liber, însingurată în mijlocul societății masculine.
S-a dovedit astfel că, în ciuda imaginii de montare a femeii pe treapta superioară a ierarhiei, aceasta rămâne tributară acelui construct mental, feminitatea, descris în cuvintele lui Jules Michelet din cartea sa La Femme: femeia trebuie să fie mai ales „soție umilă, supusă și pasionată de a asculta“.
Emanciparea femeilor a devenit sinonimă cu celebrarea lor ca muncitoare-eroine, fără să aducă o schimbare esențială în diviziunea patriarhală a muncii. S-a produs instrumentalizarea lor ca mame-eroine, acest lucru având la rândul lui, ca finalitate, crearea inegalităților între bărbați și femei, chiar dacă au fost definiți ca „variante desexualizate ale Omului Nou“.
3.3. Concretizarea luptei pentru dobândirea drepturilor
Egalitarismul dobândit, din perioada comunistă a adus pentru femei câteva schimbări, care pot fi considerate câștiguri: accesul la locul de muncă și de educație; sprijin în creșterea copiilor prin sistemul de creșe și grădinițe; promovarea pe cote, care a adus un oarecare echilibru. Cu toate acestea, comunismul a fost un regim totalitar în care statul devine patriarh absolut, capul absolut al fiecărui cetățean, mintea care guvernează și decide ce nevoi are fiecare om. Se poate concluziona că accesul la putere și libertate se face când acestea sunt lipsite de sens, iar accesul la resurse a fost posibil când pauperizarea era generalizată în condițiile omogenizării sociale.
Evenimentul zilei concluzionează la sfârșitul unui articol, că încă din anul 1948, oficialitățile comuniste au proclamat egalitatea dintre sexe, iar femeia a fost distribuită într-un pretins rol de actor social și politic.
Considerată ca un „mijloc de educare socialistă a femeilor prin munca patriotică“, „îndrumarea de către partid a activității femeilor s-a concretizat prin adâncirea continuă a emancipării lor politice și economice, ducând la mobilizarea forței de muncă rezultând următoarele date statistice :
– forța de muncă feminină a crescut mai rapid decât forța de muncă pe ansamblul economiei naționale ;
– cel mai rapid ritm de creștere al forței de muncă feminine se înregistrează în industrie, unde a crescut cu aproape 126 % între 1959-1973;
– s-au înregistrat numeroase meserii considerate în trecut ca ocupații masculine, care au atras un număr mare de femei “.
Prin toate aceste măsuri, se poate spune că s-a încercat depășirea cel puțin în plan teoretic a elementelor perene care fixau statutul femeii în decursul istoriei, menționate de către Stana Buzatu, și anume:
– excluderea femeilor de la proprietate și controlul asupra mijloacelor de producție ;
– diviziunea muncii pe sexe – femeilor revenindu-le muncile cele mai nerecunoscute de societate;
– situația femeii în orizontul cultural-științific, aportul real și potențial al femeilor la dezvoltarea culturii și științelor;
– situația femeilor în orizontul politic cetățenesc;
– situația femeilor în orizontul psihologic-dezvoltarea personalității umane feminine.
Femeile au reușit să obțină un loc în spațiul public prin renegarea condiției feminine a universului erotic și a valorilor familiale. Atragerea în spațiul public, îi aducea femeii doar în mod aparent segregația orizontală și alocarea pozițiilor de conducere și de decizie, deci celor de putere, mai bine plătite, mai avantajoase și mai mobile bărbaților.
Femeilor le erau asigurate locuri de muncă în conformitate cu viziunea tradițională a self-ului. Egalitatea cu bărbatul a dus la suprasolicitarea femeii. În același timp, „noul statut” a atras diminuarea poziției lor în societate, fapt ce se distinge chiar din pozițiile ierarhice inferioare, care i se rezervau. În spațiul public, legat de politic, regăsim femeia că era subreprezentată și ocupa poziții ierarhice inferioare bărbaților, cu toate notele de optimism prezente în discursul public oferit de până atunci.
Având în vedere cele menționate, echitatea socialistă nu funcționa decât în aparență, iar femeile trebuiau să facă față atât eforturilor profesionale, care erau din ce în ce mai mari, dar și sarcinilor lor firești de mame, soții și gospodine.
Se poate afirma faptul că feminismul a schimbat societatea, prin introducerea dreptului la vot până la munca egală și salariul egal. Cele mai multe feministe afirmă că încă se mai pot face multe pentru femei, însă principiile feministe s-au transformat în valori adoptate de majoritatea oamenilor, fără să mai fie considerate probleme specifice.
Feminismul a influențat chiar și Biserica, iar o dovada în acest sens ar fi faptul că în protestantismul catolic, unde femeile pot deveni preoți, iar în Iudaismul Reformat, femeile au din ce în ce mai multe drepturi iar comunitatea religioasă ține cont de opiniile femeilor.
Cu toate acestea, ortodocșii, romano-catolicii și musulmanii le interzic femeilor să studieze teologia în aceeași măsură cu bărbații sau să fie recunoscute drept preoți..
În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, are loc escaladarea barierelor impuse de viața în universul strict familial. În societatea românească, emanciparea femeii ca element presupune un drum anevoios, determinat în mare parte de mentalitățile oamenilor, dar și de contradicții aferente politicului sau economicului.
Îngemânarea de componente reformatoare cu moștenirea actului filantropic și de caritate asumat de reprezentantele marilor familii boierești din Țările Române a particularizat cazul românesc în contextul european și a dus la cunoașterea drepturilor cetățenești ale femeii.
CAPITOLUL IV:
FEMEILE SCRIITOR ȘI DEZVOLTAREA LITERATURII ÎN ROMÂNIA- STUDIU DE CAZ
,,Studiul femeii mi-a părut întotdeauna mai interesant decît al bărbatului,
fiindcă la bărbați faci înconjurul faptelor și faptele sînt rareori prea
interesante, pe cînd femeia are o rezervă bogată de material sufletesc, în
căutarea căruia poți pleca într-o aventuroasă cercetare plină de surprize.’’
Imaginile de femei din istoria noastră, imagini pe care le avem cu toții în memorie, trebuie să recunoaștem că sunt mult literaturizate: multe doamne sau domnițe, multe întruchipări ale eternului feminin sau ale misterului feminin. În paginile cărților ne-am obișnuit să întâlnim femeile ca sublimări și personalizări, cum ar fi: femeia-mamă, femeia-iubită, femeia-amantă, ș.a., decât persoane reale, individualizate, cu aspirații, opțiuni, experiențe și experimente, cu trăiri, sfidări, erori, cu alte cuvinte făpturi concrete, cu biografii mai line sau mai zbuciumate.
În spațiul public, vizibilitatea femeilor a fost destul de târzie și lentă, fiind un proces de lungă durată, paralel nu atât cu ritmul lent al accederii lor la meseriile tradiționale, care erau rezervate bărbaților, cât cu ritmul lent al eliminării prejudecăților din societate, iar înlăturarea salutară, care a fost după cum am văzut pe parcursul acestei lucrări, în primul rând un efect al acțiunii femeilor înseși, al mișcării feministe.
Alegerea acestui studiu de caz a pornit de la rezultatele depășirii prejudecăților sexiste care sunt astăzi, în lume nu doar de lăudat, ci și de admirat. Având în vedere numai palierul exercitării puterii politice, la care aveau acces în trecut femeile numai prin naștere, în casele regale, vom observa că în prezent sunt foarte multe femei care ajung la vârful politicii în urma votului direct acordat de concetățenii lor. Numărul de femei, în secolul XXI-lea, care ocupă funcții precum cea de președinte sau de prim-ministru dovedește faptul că lumea are încredere în inteligența, capacitatea managerială și charisma lor.
Studiu de caz prezent cuprinde biografii ale femeilor care au știut să își urmărească cu pasiune și tenacitate realizarea unui vis, care depășea universul casnic familial tradițional rezervat lor și să rămână credincioase unui țel, propriul țel.
Vizibilitatea femeii române în spațiul public a fost reclamată și promovată de către elite, ceea ce a făcut ca transmiterea mesajului către celelalte categorii de populație să fie trunchiată, uneori pe alocuri chiar echivocă. Prezentul studiu abordează literatura femeilor din perspectiva analizei unor materiale deja existente, cercetate și evidențiate de-a lungul timpului, în țara noastră.
Scrisul feminin românesc a devenit o realitate culturală la jumătatea secolului al XIX-lea, ca efect al inițiativelor civilizatoare ale ideologiei romantice. El coincide cu mișcarea europeană de emancipare feminină și, la început le are ca protagoniste pe aristocratele talentate și răsfățate ale epocii.
Femeile scriitor, o profesie în afirmare
,..o femeie care vrea să-și exercite puterea
de seducțiune se ferește ca de foc să mărturisească a fi o scriitoare. (…)
Iar cînd o femeie vrea să-i facă rău alteia,
e destul să indice culoarea albastră a ciorapilor pe care-i poartă. (…)
Eu cînd mă duceam la bal cu Proust nu spuneam – Doamne, ferește! – că scriu.
Lăsam să se creadă că o străbună, o rudă bătrînă, scrisese operele mele !’’
Momentul culminant al prozei feminine este reprezentat în țara noastră de anii ’30, când, din masa deja impresionantă a doamnelor care scriu și publică literatură, majoritatea dintre acestea depășind pragul scrierii celui de-al doilea volum, se detașează vizibil mai multe individualități – autoare cu un condei maturizat și cu o evidentă conștiință scriitoricească mare, definită prin ambițiile acestora de auto-exprimare și de auto-afirmare, ambiții legitimate de un talent autentic, de știința de a scrie și, cel puțin în cazul unora dintre acestea, de o anume intuiție a inovației.
Caracteristica de bază a acestei perioade o reprezintă o proză autentică care luminează din interior subiectivitatea feminină, supunînd-o unui examen lucid, adesea deziluzionat dar mai puțin sentimental. Obsesia centrală a autoarelor este autodefinirea, exhibarea provocatoare a unei identități feminine în criză, care oscilează între un soi de fatalism al acceptării propriului minorat și revolta, din ce în ce mai puternică, împotriva propriei condiții ale acelei vremi.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, profesia de femeie scriitor era cunoscută și caracterizată prin abordarea literaturii pentru copii și poezie. În Europa această profesie s-a răspândit la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, câteva exemple în acest sens sunt: Alyie Fatma, Aspasija, Arian Praskov’ia Naumova Belenkaia, Rosa Mayreder, activistă a mișcării feministe austriece.
În epoca sa poporanistă (1906-1916), cercul ieșean nici nu stimulează, nici nu descurajează afirmarea unor personalități feminineale vremii. Până la descoperirea Hortensiei Papadat-Bengescu, singura personalitate feminină cu oarecare vizibilitate de la Viața românească este Izabela Sadoveanu, critic talentat dar care nu participă cu adevărat la politica redacțională și nu impune o schimbare de atitudine feministă.
În anul 1920, revista Viața românească reia apariția, după o întrerupere de patru ani, iar proiectul poporanist, face loc unor noi obiective culturale și estetice, între care li emanciparea femeii, însă cu toate acestea, tema aceasta rămâne în continuare marginală în paginile revistei, dar, este enunțatp mai clar și mai consecvent decât până atunci.
Gruparea ieșeană se deschide contribuților feminine, numărul autoarelor publicate în revista Viața românească sporește deși nu chiar într-o proporție considerabilp.
În etapa anterioară puteau fi întâlnite în cadrul revistei, alături de Izabela Sadoveanu, Otilia Cazimir (din 1912) sau Hortensia Papadat-Bengescu (din 1913), semnăturile unor autoare ca Alice Călugăru, Elena Farago, Constanța Marino-Moscu, Ana Conta-Kernbach ori Matilda Cugler-Poni.
După anul 1920 poeta favorită a revistei Vieța românească este Otilia Cazimir; dar în afară de ea publică în aceast revistă și o serie de alte poete: Olga Vrabie, Sabina Paulian Georgescu, Alice Soare, Caterina Onea.
În proza, principala achiziție feminină este Lucia Mantu căreia i se alătură, Igena Floru, Zoe Verbiceanu, autoarea unui grandios roman despre copilărie, Casa cu minuni, publicat în foileton în 1931, apoi CocaFarago și, după dispariția lui G. Ibrăileanu se alătură și Sandra Cotovu, Margareta Barcian sau mai cunoscutele astăzi Ioana Postelnicu și Cella Serghi.
O altă prezență feminină incontestabilă la revista Viața românească este Henriette Yvonne Stahl, care debutează, cu romanul Voica, bucurându-se de aprecierile superlative ale lui G. Ibrăileanu, iar ulterior mai publică și nuvela Mătușa Matilda, o piesă de teatru, Plumb, și un eseu intitulat Hermetism.
Începând cu anul 1930, când revista Viața românească își mută sediul la București, numele eseistelor sau ale autoarelor de cronici, comentarii literare și studii academice încep săfienumeroase: pe lângă Izabela Sadoveanu se remarcă autoare ca slavistele Elena Eftimiu și Eufrosina Dvoicenco, Vera Pamfil,Cora Irineu, Profira Sadoveanu, Teodora Voinescu.
Articolele despre condiția femeii, despre condiția femeii scriitoare, apar, după anul 1920, în Viața româneascp, nu doar sub semnătura feminină a Izabelei Sadoveanu sau a Anei Conta-Kernbach, ci și sub semnătura unui G. Ibrăileanu sau a lui Mihai Ralea.
Deși rubrici precum Cronica feministă și Însemnări feminine nu figurau în sumarul fiecărui număr din revistă, se simțea o direcție pro-feministă discretă.
Prozatoarele Vieții românești duceau cu ele o existență fără evenimente spectaculoase, mișcându-se în limitele pe care le impune datoria față de familie sau educația de mic-burgheze din provincia moldavă. Autoarele de la Via]a românească încep să abordeaze cu succes specia schiței sau povestirea de mai mică întindere, iar originalitatea lor nu întârzie să se vădă în miniaturi și instantanee, specia romanescă fiind pentru ele o încercare căreia îi fac față cu greu.
Romanele acestora se reliefează mai degrabă ca nuvele extinse, precum Cucoana Olimpia de Lucia Mantu, sau sunt construite din fragmente, din instantanee și din secvențe cu prea mare autonomie, ca A murit Luchi de Otilia Cazimir.
Cea mai cunoscută dintre scriitoarele Vieții românești este considerată ca fiind Otilia Cazimir (1894-1967), cunoscută în special ca poetă, apoi ca publicistă feministă sau ca traducătoare din literatura rusă, nu suficient ca prozatoare.
Otilia Cazimir excelează în proza scurtă, construindu-și schițele cu rigoarea și în același timp cu subtilitatea estetului. Autoarea are vocația miniaturalului, a amănuntului prezentat într-o lumină insolită.
Temele și subiectele sale țin de spațiul patriarhal al provinciei moldave cu pitorescul, dar și cu inerțiile acestuia. Personajele favorite sunt oamenii modești, unii ocoliți de noroc sau nedreptăți de semenii lor, alții abrutizați de mizerie și deveniți din victime asupritori, gospodari mulțumiți cu traiul lor monoton.
Ceea ce desparte proza Otiliei Cazimir de proza unui Brătescu-Voinești sau a lui Bassarabescu este tocmai efortul de a ocoli sentimentalismul, cenzură care face ca viziunea estetului să prevaleze asupra viziunii moralistei.
G. Brăileanu spunea despre Otilia Cazimir că ,,este prima poetă care aduce în lirica românească sensibilitatea specific feminină ca senzație, sentiment și expresie’’.
Alte prozatoare asimilabile revistei Viața românească, deși mai mult simbolic, prin înrudirea cu scriitori importanți ai acestui cerc și implicit prin afinități de viziune, mai puțin printr-o participare directă la activitatea revistei sau a cenaclului sunt următoarele: Ștefana Velisar Teodoreanu și Profira Sadoveanu.
Ștefana Velisar Teodoreanu fiica cunoscutului diplomat Ștefan Lupașcu și soție a lui Ionel Teodoreanu, scrie o proză naiv-idilizantă și moralizatoare despre viața de provincie, cu tipurile umane care sunt caracteristice, strâduindu-se să analizeze drame de familie filtrate de conștiința unor personaje feminine fragile, aflate la diferite vârste.
Tot ca memorialistă și traducătoare se salvează și Profira Sadoveanu, publicistă neobosită, de regăsit îndeosebi în paginile Adevărului literar și artistic, dar și în Viața românească, Însemnări ieșene, ș.a., din cînd în când poetă, autoare de literatură pentru copii.
A avut un adevărat cult pentru tatăl ei, Mihail Sadoveanu, despre care a scris, după al Doilea Război, câteva cărți. Autoarea debutează în 1933 cu Mormolocul, o frumoasă carte despre copilărie și despre bucuria primelor lecturi. În Ploi și ninsori, volum mai puțin semnificativ, Profira Sadoveanu scrie o proză poematică, de evocare a târgurilor de odinioară și a vieții patriarhale.
Hortensia Papadat-Bengescu este o scriitoare atipică în cercul Vieții românești, unde o introduce buna sa prietenă, Constanța Marino-Moscu. Proza sa nu are prin nimic de-a face cu temele, cu subiectele, cu decorurile, cu personajele feminine cuminți ale celorlalte autoare încurajate de G. Ibrăileanu și de apropiații acestuia.
Eugen Lovinescu este cel care a canonizat romanele Hortensiei Papadat-Bengescu și i-a creat acesteia imaginea, politically correct, de ctitor al romanului românesc. Până în acest punct, demersurile sale critice ar putea fi considerate ca o pledoarie pentru literatura feminină. Totuși, după cum observă și autoarea Elena Zaharia Filipaș, “Paradoxal, scriitoarea câștigă în ochii criticului pe măsură ce se îndepărtează de expresia naturii ei feminine”.
Evoluția romanelor Hortensiei Papadat-Bengescu de la subiectiv la obiectiv este o privită ca o hartă a liniilor evolutive ale întregii literaturi române: primele romane sunt excesiv de lirice, ca orice literatura scrisă de femei, iar scriitoarea devine originală, după Eugen Lovinescu, în momentul în care dublează dimensiunea lirică cu una analitică.
Dincolo de un frapant senzualism, prozele poematice ale Hortensiei Papadat-Bengescu, de la Viziune și Marea pînă la Sephora, O pasăre sau Lui Don Juan, în eternitate, conțin o meditați e asupra friabilității umane; temele lor obsedante sunt corporalitatea bolnavă, ameninjarea morții, incertitudinea metafizică.
Bianca Burța-Cernat subliniază fptul că individualismul scriitoarei, năzuința ei către aventura spirituală, preferința pentru țara fără margini, fără contururi, fără frontiere a sufletului se afirmă impetuos, autoarea nefiind mulțumintă de simple drame feminine. Prin tot ceea ce scrie, ea repune în discuție noțiunea însăși de feminitate: încearcă să înțeleagă mentalități, mecanisme de gândire, examinează prejudecăți, făcând să se deruleze, ca într-un fel de fototecă, imagini mai mult ori mai puțin stereotipe ale feminității, așa cum s-au înrădăcinat acestea în mentalul colectiv, modelate de societate și de o îndelungă tradiție culturală.
Astăzi este ușor sesizabil în proza Hortensiei Papadat-Bengescu o intenție de demontare a unor stereotipuri privind femeia și feminitatea. Autoarea se preocupă obsesiv de explorarea condiției feminine, exegeții de ambele sexe au văzut un corolar al lipsei de apetit pentru eveniment, pentru dinamism, pentru proza bine articulată epic dar și pentru anumite semnificații majore.
O clasificare tematică și o ierarhizare valorică a prozei feminine
Bianca Burța-Cernat realizează o enumerare a cărților de proză feministă, precare estetic dar care au ajutat într-un fel la diversificare a subiectelor narative. Conform cercetătoarei ,,ponderea cea mai mare o au, firește, narațiunile sentimentale (unele cu intenții educative), inspirate adesea din biografia autoarei și presărate cu picanterii senzaționaliste culese din romanele de consum de import francez, mai ales. În astfel de cărți materialul faptic este selectat fără prea mare discernământ, în ideea că orice întâmplare nesemnificativă poate face obiectul literaturii (nesemnificativul și banalitatea cotidiană nefiind, evident, asumate polemic și exploatate în virtutea unei conștiințe a literarității).’’
În această categorie autoarea menționează romane precum: O tinerețe pierdută Schiță de oman (1921) de Silvia Dinescu, Suflet necunoscut (1923) de Emilia ailler, Slutica (1925) de Irina G. Lecca, Din umbra vieți (1927), Numerus clausus (1927), Lucia (1933), Pentru tine (1935), Vraja patimei (1936), Pe malul mării (1937), Suzana (1939), Numai o primăvară (1941) de Maria S. Pallade, Departe de mama (Prima durere) (1928) și Dragoste. Destin (A doua și a treia durere) (1929) de Maria Gavrilescu, Movina Donai. O viață (1932), Copii din flori (1932) și De sine stătător (1933) de Eugenia M. Petreanu, Nadia (1933) și Casa de pe culme (1938) de Olga Monte, Viața se reface sau Așa a fost să fie (1933) și Greșeala cuconului Simion Iacobachi (1939) de Clementina Delasocola, Sensualism erotic (1932) de Mioara Atanasiu, Dureri ce nu se spun (1934) de Mona G. Băltățeanu, Catrina (1934) de Antoaneta Iotta Leonin, Iubiri (1934) de Geta Popp, Statuia care arde (1934) de Maura Prigor, Să ne logodim (1934) de Marta Rădulescu, Greșeala moșneagului (1936) de Mona Rădulescu, Freamăt (1938) de Aristița Gabrielescu, Pe făgașul vieții. I. Copilăria și adolescența Steluței Deliu. Hanul din Sărărie (1940) de Constanța Niculiță, Groapa cu draci (1940) de Magda Raiu, Suflet de femeie (1940) de Margareta Toporaș, Iana hoinară (1943) de Sofia Arcan, Secretul profesional (1943) de Alice Gabrielescu, Vreau (1944) de Olga Greceanu, Alexă a’ boldașului (1944) de Galia Henegariu, Baroneasa din Lona (1944) de Galia Tudor, Stele căzătoare (1946) de Erastia Peretz, Un episod ciudat (1947) de Olimpia Filitti Borănescu, Roman în iad (1947) de Eliza Mârzescu.
Autoarea siturează pe un etaj superior acestor cărți, cu o anvergură tematică sporită și cu un plus de conștiință a literarității, se situează câteva încercări de roman istoric, între care Uragan (1922) de Adela Xenopol, amplu roman de familie a cărui acțiune se desfășoară în vremea Primului Război Mondial, Prin fumul calumetului (1927) de Ana Luca, Jupînița Ruxandra (1935) de Eugenia Makata, Doamna Elena Cuza (1936) de Lucia Borș, foarte alertul și cosmopolitul roman de aventuri al Ruxandrei Berindey-Mavrocordat, Tania (1942) ori ceva mai naivul roman al Mariei Nicolau, Mi-e bărbatul pe front (1944), dedicat celei de-a doua conflagrații mondiale, mai exact viețiii cotidiene din spatele frontului.
Prezențe feminine în familia modernă a cenaclului Sburătorul
Principal centru de emulație al lumii literare dintre cele două războaie, cenaclul condus de E. Lovinescu timp de aproape două decenii și jumătate este și locul unde s-au afirmat cele mai multe dintre condeiele feminine semnificative ale epocii, de la, desigur, Hortensia Papadat-Bengescu până la Ticu Archip, Lucia Demetrius, Ioana Postelnicu, sau Sorana Gurian, dar se reliefează totodată, ca o evidență, împreună cu un concept al literaturii feminine, ideea că aceasă literatură a autoarelor devine pe zi ce trece un fenomen ce necesită atenție.
Emanciparea femeii din clasa mijlocie este un fenomen relevant dintr-o perspectivă sociologică și estetică, și o stare de fapt ce se reflectă foarte clar, la adevăratele-i dimensiuni și, bineînțeles, cu limitele ei, în componența și dinamica revistei Sburătorul.
La întâlnirile cenacliere organizate în casa lui E. Lovinescu prezența feminină este de la bun început numeroasă. Prezențele active la Sburătorul erau scriitoare talentate dar și bovarice ce aspirau la gloria literelor, atât din lumea bună dar și tinere de condiție ceva mai modestă, traducătoare, pictorițe, publiciste, foarte multe actrițe, profesoare din învățământul secundar, soțiile unor scriitori, care și cochetau ele însele cu scrisul.
În cadrul Agendelor lovinesciene se afla o bogată listă de nume feminine. În afară de cele cunoscute ca Hortensia Papadat-Bengescu, Lucia Demetrius, Cella Serghi, Ioana Postelnicu, Ticu Archip, Sanda Movilă, Sorana Gurian, autoarea Bianca Burța-Cernat evidențiaze mai multe nume precum: Mărgărita Miller-Verghy, Mia Frollo, Sarina Cassvan, Sorana Șopa, Igena Floru, Otilia Ghibu, Aida Vrioni, Natalia Negru, Alexandrina Scurtu, Alice Soare, Zoe Verbiceanu, Lucreția Petrescu, Sidonia Drăgușanu, Ana Colombo, Olga Crușevan, Maura Prigor, Ana Luca, Margareta Nicolau, Paula Petrea, Sandra Cotovu, Iza Sion, Elvira Bogdan (Alice Basarab), Maria Pamfil, Alice Sturdza, Olimpia Filitti Borănescu, Ștefania Zotoviceanu- Rusu, Monica Dan, Claudia Millian, Constanța Marino-Moscu, , Gallia Tudor, Maria Pallade, Maica Smara Agatha Grigorescu Bacovia.
Apariții episodice marchează anii ’30: Maria Banuț, Henriette Yvonne, Georgeta Mircea Cancicov. Singura scriitoare importantă a epocii care nu a trecut nici măcar o dată pragul casei lui Lovinescu a fost Anișoara Odeanu, pe care, de altfel, din acest motiv, criticul aproape o ignoră în articolele sale dedicate literaturii feminine.
,,Triumful” Scriitoarei din anii ’30 indică ( expus de contestatari ca o urmare a ,,feminizării” literaturii și culturii române a momentului) sau, pentru a nu folosi cuvinte mari, prezența Scriitoarei în spațiul literar românesc. Acesta este apogeul ,,literaturii feminine”. Nicio altă epocă ulterioară din istoria literaturii române, niciun alt deceniu, nu o va mai avea ca figură privilegiată (deși contestată, uneori) pe femeia-scriitoare.
Epoca interbelică a semnificat, în pofida reziduurilor unei gândiri patriarhale, momentul fast al unui început al afirmarii femeii în viața publică și, drept urmare, al pătrunderii femeii-scriitoare în Cetatea Literelor. Chiar și pentru G. Ibrăileanu, un nostalgic al patriarhatului, feminismul și, odată cu acesta, literatura femeilor au semnificația unei necesități a vremurilor moderne.
Principalele reprezentante ale scrisului aristocratic
Între scriitoarele cu o genealogie și o cultură impresionantă, ale căror opere reflectă tradițiile unui neam străvechi și cosmopolitismul unei aristocratii balcanice, se numără: Dora D’Istria, Elena Văcărescu și Martha Bibescu. Destinele lor aventuroase par a fi oarecum asemănătoare, datorită prieteniei cu personalități culturale și politice ale timpului.
Din punct de vedere estetic, operele lor reflectă ideologiile literare contemporane: romantismul avântat în cazul Dorei d’Istria, parnasianismul și simbolismul muzical pentru Elena Văcărescu, existențialismul și autenticitatea gidiană la Martha Bibescu.
Scrisul lor nu este numai rezultatul unei vocații artistice, ci și al unei misiuni culturale, patriotice, care descoperă lumii spiritualitatea românească. Textele acestora aparțin atât literaturii ficționale (poezie, proză narativă și dramaturgie), cât și celei nonficționale (biografii literare, memorii politice sau însemnările de călătorie). Stilul este subiectiv, de un lirism de substanță, încifrat de metafore și simboluri inspirate din folclorul, mitologia și istoria românească. El are forma unor confesiuni melancolice despre o țară străveche, tăinuită într-o Europă încremenită în tipare orientale, despre obiceiuri păgâne și creștine, despre oameni ce își duc existența într-o patriarhalitate netulburată de frământările lumii occidentale.
Pe parcursul a peste o sută de ani, scriitoarele aristocrate au întreținut în lumea occidentală iluzia apartenenței la un popor străvechi și la o țară patriarhală, fixat până la începutul celui de-al doilea război mondial, într-o belle époque romantică și deșuetă.
În continuare voi prezenta câteva dintre cele mai marcante personalități feminine din întreg spațiul românesc de la începutul mișcărilor feminine, personalități datorită cărora astăzi regăsim mărturii concrete, în toate domeniile, despre pasiun, creativitate, inteligență, energie, farmec, toleranța și tărie.
Maria Baiulescu – cea mai cunoscută și mai titrată feministă din perioada interbelică, a fost scriitoare, dramaturg și traducătoare. Colaborarea ei la Enciclopedia Română a oferit importante referințe etnografice, descriind pentru prima oară portul românesc din Șchei. În cadrul unei școli de menaj pe care a creat-o, a salvat viețile multor orfani, oferindu-le o educație instituționalizată. Realizarea cea mai importantă a acesteia a fost unificarea tuturor organizațiilor de femei din țară, conducând Uniunea Femeilor din România, timp de 27 de ani.
Sofia Chrisoscoleu născută Cocea (1839 – 1861) – dotată cu o inteligență deosebită și un deosebit talent de publicistă, se avântă de tânără în mișcarea pentru unirea Principatelor Române și colaborează la ziarele unioniste ca: Steaua Dunării, Reforma, Dacia, Românul.
Sfidând ironia cu care era privită semnătura unei femei în presă la acea vreme, Sofia Cocea abordează în articolele sale, cu o maturitate demnă de orice fruntaș politic al vremii, problemele fundamentale ale restructurării societății românești; dezvăluie gravitatea problemei agrare, piedicile puse de cercurile conservatoare în calea împroprietăririi țăranilor, starea de înapoiere în care trăia grosul populației, în primul rând femeile, lipsite de educație și victime ale unor mentalități anacronice; salută cu entuziasm unirea celor două principate române și alegerea lui Al. I. Cuza; în apelurile adresate femeilor române de pretutindeni, Sofia Cocea le cere să intre în mișcarea de reînnoire a țării, singura cale posibilă a emancipării lor, ea considera drept cea dintâi datorie a femeilor, mai ales a acelora care aveau mijloace materiale, să contribuie la crearea unei largi rețele moderne de învățământ rural și urban; iar din resursele sale modeste a deschis o școală de fete și un internat la Fălticeni. Răpusă de tuberculoză la numai 22 de ani, Sofia Cocea lasă posterității reale și unice mărturi unor remarcabile calități ale începuturilor feminismului românesc.
Constanța Dunca-Schiau a fost prima româncă posesoare a brevetului de capacitate la Sorbona și a certificatului de înalte studii pedagogice, urmate la Collège de France; între 1863 – 1865 scoate la București revista feministă Amicul familiei, în care atrăgea atenția opiniei publice asupra situației precare a femeii și a atitudinilor conservatoare privind rostul ei în societate.
În urma studierii aprofundate a experienței țărilor occidentale, Constanța Dunca a elaborat și înaintat, în toamna anului 1863, domnitorului țării și Camerei Deputaților, un amplu proiect, în scopul de a contribui la crearea unui sistem educațional modern pentru femeile române iar unele din sugestiile sale au fost incluse în legea învățământului din 1864, care prevedea pentru prima dată înființarea de școli secundare pentru fete.
Sofia Nădejde, scriitoare, publicistă, un model de femeie-cetățeană, care a luptat timp de aproape 50 de ani pentru drepturile femeii, alături de soțul ei, Ion Nădejde, intră de foarte tânără în mișcarea social-democrată și participă la elaborarea primelor programe ale mișcării, în care unul dintre obiective era “dobândirea absolutei egalități în drepturi a femeii cu bărbatul”. Aceasta colaborează la revistele socialiste: Munca, Basarabia, Drepturile omului, Lumea Nouă, etc.
În revista Contemporanul lansează o adevărată campanie împotriva celor care, sub pretinsul motiv că femeia ar avea creierul mai mic decât bărbatul, n-ar fi în stare să se afirme în sfere mai înalte și, în nici un caz, în politică. Aceasta susținea că emanciparea femeii presupunea înlăturarea domiației capitalului și a proprietății private, Radicalismul feminist al Sofiei Nădejde va evolua spre un liberalism democrat, mai ales datorită legăturilor sale cu gruparea poporaniștilor, în frunte cu C. Stere de la Evenimentul literar, revistă aflată sub conducerea ei.
După ce, împreună cu alți intelectuali, Sofia Nădejde va părăsi mișcarea socialistă, momentul așa-zisei “trădări a generoșilor”, 1899 – 1900, se va consacra, în primul rând, literaturii beletristice. În scrierile sale, figura centrală a fost, în mod predilect femeia, victima prejudecăților și a mizeriei materiale și morale a societății, ea va sprijini în continuare mișcarea feministă, iar în cel de al treilea deceniu al secolului XX va fi aleasă președintă de onoare a Frontului feminin, susținând eforturile organizațiilor de femei afiliate pentru a salva drepturile și libertățile cetățenești, amenințate de ascensiunea fascismului în Europa.
Adela Xenopol – scriitoare, publicistă, una dintre cele mai consecvente apărătoare ale ideilor feminismului liberal românesc. Strângând în jurul revistei personalități culturale ale vremii (V. A. Urechia, Maria Cunțan, Smara – Smaranda Gheorghiu, ș.a.) va iniția, în paginile publicației sale, adevărate dezbateri privind sensul feminismului.
În alte două reviste, apărute sub direcția sa, Româncași Viitorul româncelor, Adela Xenopol chema organizațiile de femei să susțină eforturile stângii liberale, conduse de Ionel Brătianu, pentru promovarea unei politici de reforme, printre care, în primul rând: desființarea latifundiilor, împroprietărirea țăranilor și democratizarea vieții politice, indispensabile îmbunătățirii condiției femeii în societate.
În 1925, Adela Xenopol înființează Societetea Scriitoarelor, care, la rândul său, va edita, chiar sub patronajul ei, Revista Scriitoarei, ale cărei coloane vor fi puse la dispoziția “manifestărilor cultural-artistice, care au ca scop sau efect geniul și talentul feminin” . Prin încetarea ei din viață, în primăvara anului 1939, mișcarea feministă românească, ca și întreaga democrație românească, pierdeau pe una dintre cele mai remarcabile personalități ale lor.
Eugenia de Reuss-Ianculescu – scriitoare, publicistă, promotoarea unor importante acțiuni menite să antreneze femeile din România în mișcarea internațională, mult amplificată în primul deceniu al secolului XX, pentru dobândirea dreptului de vot pentru femei. În 1911 ea creează societatea Emanciparea femeii, care își va schimba titlul în Drepturile femeii și va edita și o revistă purtând același nume. Aceasta a atras în jurul revistei oameni de cultură și lideri politici, susținători ai dobândirii egalității în drepturi a femeilor cu bărbații.
Calypso Corneliu Botez este autoarea unor importante studii referitoare la condiția femeii în România, aducâmd în dezbatere publică elaborarea noii constituții a țării și elaborează cu Maria Baiulescu, Eleonora Stratilescu, Ella Negruzzi, Elena Alestari ș.a. la întocmirea și trimiterea unor memorii către parlament și oameni politici pentru înlăturarea legislației anacronice privind statutul juridic, economic și politic al femeii. Aleasă președintă a Consiliului Național al Femeilor Române , Calypso Botez va elabora în cadrul Institutului Social Român și al Comisiei legislative a Consiliului, studii și propuneri pentru punerea în concordanță a noului cod civil cu prevederea constituțională potrivit căreia “drepturile civile ale femeilor se vor stabili pe baza egalității celor două sexe”.
Alexandrina Gr. Cantacuzino, personalitate proeminentă a feminismului românesc și internațional în primele patru decenii ale secolului XX, se regăsește, printre membrele fondatoare ale Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române. Aleasă în secția feminină a Institutul Social Român, elaborează un program complex de cercetare a întregii problematici feminine de după război, studiile și dezbaterile inițiate de ea în cadrul comisiilor de specialitate ale Consiliului Național al Femeilor Române, stau la baza propunerilor înaintate de asociațiile feministe organelor competente în vederea îmbunătățirii statutului femeii, cu prilejul pregătirii noului cod civil și a legii administrației locale.
După acumulările primelor două decenii ale secolului XX și mai cu seamă după acumulările ,,anilor nebuni” ce au urmat încheierii războiului, ,,literatura feminină” se conturează tot mai vizibil ca fenomen social, în sensul că femeia scriitoare nu mai este un ,,caz” izolat, o excepție de la regula scrisului ca ocupație prin excelență masculină, ci o prezență al cărei firesc începe să fie acceptat − în pofida oricăror obiecții și ironii − chiar și de către aceia care nu sînt neapărat adepții discursului emancipator.
Scrierile literare ale femeilor au evoluat continuu, dinspre diletantismul doamnelor din high life − cărora în a doua jumătate a secolului al XIX-lea statutul social le îngăduia răgazul de ,,a crea”, sub imboldul ,,inspirației” și al unui preaplin al inimii − către o anume profesionalizare, al cărei simptom este în primul rînd intrarea femeii nu doar în presa culturală ci și în presa cotidiană, în calitate de colaboratoare și ziaristă .
Astfel, scrierile feminine nu mai reprezintă un lux, ci o necesitate de exprimare și uneori o sursă de venit. Contestată sau întâmpinată cu simpatie, curtoazie ori doar curiozitate, ,,literatura feminină” − cu provocările sale și cu presupusa-i specificitate în jurul căreia critica interbelică a glosat obsesiv − devine, între cele două războaie, nu ezit să subliniez acest lucru, una dintre temele importante ale dezbaterilor din câmpul literar.
Literatura scrisă de femei, și de altfel orice fel de literatură, nu se poate legitima prin diferențele de natură etică pe care le propune, ci doar prin valoarea estetică.
Orice ar spune adepții feminismului diferenței, pentru care esteticul este o noțiune tare-masculină, componentă a unui sistem cultural patriarhal, falologocentric, valoarea estetică nu suportă discriminări de gen. Legitimarea critică a literaturii femeilor nu se poate produce decât prin deconstruirea și dezamorsarea ideilor preconcepute pe care le-am enunțat pe parcursul acestui studiu de caz.
CONCLUZII
Despre mișcarea feministă, în prezent a început să se scrie destul de mult. Există institute specializate în această problemă, care fac cercetări asupra fenomenului din toate perspectivele. Fiecare cercetător încearcă, să contribuie cu ceva la dezvoltarea acestui domeniu, să aducă ceva nou. Feminismul, face parte din categoria acelor subiecte, care nu au fost tratate atunci când timpul era potrivit pentru o abordare „la cald”, fiind considerat probabil prea neimportant în comparație cu istoria politică sau militară.
Abia începând cu anii ’90 au început să apară studii cu privire la femei în România. Cu toate acestea majoritatea studiilor, lucrărilor se opresc asupra epocii de glorie a mișcării, cu alte cuvinte asupra perioadei secolului al XIX-lea și a primei jumătăți a secolului al XX-lea, cunoscută ca perioada primului val feminist.
Feminismul, mișcare socială organizată și revendicativă, reprezintă un produs firesc al epocii moderne. Cercetarea numeroaselor documente istorice atestă cu prisosință faptul că schimbarea fundamentală în condiția femeii a intervenit o dată cu declanșarea revoluțiilor democratice burgheze, prin înlăturarea vechilor structuri feudale și a privilegiilor nobiliare și prin recunoașterea egalității în drepturi a tuturor cetățenilor, indiferent de etnie, sex, convingeri religioase etc.
Înlocuirea economiei tradiționale de tip casnic cu marea industrie mecanizată a atras după sine o imensă solicitare a tuturor energiilor umane, nu numai în sfera producției materiale, ci și în toate celelalte domenii ale vieții sociale. Femeile au fost profund implicate în acest proces și curând ele s-au ridicat la luptă pentru înlăturarea tuturor obstacolelor care stăteau în calea afirmării lor.
Timp de secole, femeiile au trăit într-o lume a bărbaților, neavând nici un drept, ci doar datoria de a fi soții și mame bune. Fiind reprezentanții sexului tare,bărbații au reușit să profite timp de secole de slăbiciunea femeii, de inferioritatea sa din punct de vedere fizic și de finețea și sensibilitatea acesteia. Din cele mai vechi timpuri chiar până în prezent, masculinul și experiențele sale erau considerate norma pentru comportamentul și realizările umane.
Experiențele femeilor și tot ce ține de femeie erau considerate deviații sau excepții de la norma universală masculină. Androcentrismul este în continuare universal prezent în societațile și culturile contemporane,fiind un element esențial și complementar structurilor de putere patriarhală.
La nivelul cunoașterii până în anii 1970, aproape toate teoriile au fost construite plecând de la experiențele bărbaților. Pornind de la povestea biblică a creării omului,trecând prin Antichitatea vechilor greci, pentru care femeia era considerată un bărbat “mutilat”, până la influența teoriei freudiană a sexualității,comportamentul uman a fost redus la experiențele și privilegiile masculine. Teoria sexualității este una dintre cele mai criticate teorii de către feministe,referindu-se adesea la “faza falică”. Feministele consideră că de aici, personalitatea copiilor poate fi predeterminată: băieții se dezvoltă ca persoane active,pe când fetele capătă un sentiment de inferioritate, devenind pasive.
În concepțiile tradiționaliste, femeia este inferioară bărbatului. Dacă până la căsătorie era considerată o simplă fiică în sensul că era dependentă de tată iar după căsătorie devenea dependentă de soțul ei, în lumea modernă, femeia și-a câstigat independența și o dată cu aceasta și un număr mare de drepturi: dreptul de a vota, dreptul de a se cultiva, dreptul de a profesa într-o meserie, dreptul de a avea anumite aspirații în viața și de a le pune în practică. Lumea actuală îi conferă femeii posibilitatea de a trăi independentă în perioada de dupa dependență de tată și de dinaintea căsătoriei. Relația dintre soți nu mai este una de subordonare, de dependența a femeii față de bărbat, de aceea acum, în perioada postmodernă, se poate vorbi de o interdependență a celor doi parteneri.
Femeia și-a câștigat libertatea la început în lumea occidentală, în țările puternic dezvoltate, precum: Germania, Franța, Italia, Olanda și Suedia, aceasta din urma fiind cea mai feminizată țara. Însă de-a lungul timpului, independența femeii s-a constat și în țările orientale, fie slab dezvoltate fie post-comuniste.
Din examinarea principalelor mărturii documentare – statute și programe ale diferitelor asociații de femei, memorii, articole, studii din ziarele și revistele vremii, lucrări ale unor importante personalități politice și culturale, material arhivistic, dezbateri etc., rezultă cu certitudine că ideile înaintate ale emancipării femeii și-au făcut apariția și în Țările Române, încă din primele decenii ale secolului al XIX-lea, aproximativ în același timp cu răspândirea unor curente de idei asemănătoare în Anglia, Franța, SUA, Suedia și în alte țări industriale dezvoltate.
Explicația se află, pe de o parte, în faptul că înlocuirea muncii manuale cu munca mașinilor, în pofida piedicilor care ne stăteau în cale (rămășițele feudale în economia agrară, subjugarea de către imperiile vecine a unor provincii întregi locuite în majoritate de români etc.), a creat și la noi condițiile absolut necesare pentru antrenarea femeii în viața socială. Pe de altă parte, principiile de egalitate și de dreptate ale Marii Revoluții franceze din 1789 și-au găsit un profund ecou în rândurile celor mai autentici reprezentanți ai societății românești.
Noutatea subiectului acestei lucrări este dată de cantitatea destul de mare de documente necercetate, sau prea puțin analizate și evidențiat, la care se adaugă particularitatea studiului de caz.
O altă importanță a acestei lucrări, este aceea că femeile au fost și sunt implicate ca agenți activi în schimbarea socială prin însuși acest proces al „aderării la feminism”.
Aceste femei nu au fost implicate în această mișcare feministă datorită unor factori externi lor. Nu au fost evenimente la nivel social care să le fi trezit această conțiință feministă. Ele nu au fost partea unei „manipulări” sociale și nu au ales să activeze în sfera problematicii de gen din alte motive decât dedicația personală și convingerea că prin acțiunile lor pot aduce un plus de cunoaștere și schimbare a statusului, că pot schimba ceva în viețile altor femei, că pot ajuta și pe alte femei să aibă parte de „revoluții interioare” cum și ele au avut.
BIBLIOGRAFIE
Bacalbașa, Constantin, Bucureștii de altădată (1878–1884), București, Ed. Eminescu, 1993.
Bariț, Gheorghe, Scrieri social-politice, București, Editura Politică, 1962.
Băltescu, Mircea, Contribuții la istoricul „Reuniunii Femeilor Române” din Brașov, în Culegere de studii și cercetări, I, Brașov, 1967.
Burța-Cernat, Bianca, Fotografie de grup cu scriitoare uitate: proza feminină interbelică, București, Editura Cartea Românească, 2011.
Bock, Gisela, Femeia în istoria Europei din Evul Mediu până în zilele noastre, Iași, Polirom, 2002.
Câncea, Paraschiva, Mișcarea pentru emanciparea femeii în România, București, Editura Politică, 1976.
Cozea, Liana, Prozatoare ale literaturii române moderne, Biblioteca Revistei ,,Familia”, Oradea, 1994.
Cozea, Liana, Confesiuni ale eului feminin, Editura Paralela 45, Pitești, 2005.
Ciupală, Alin, Cercetarea istorică și istoria femeii, în Om și societate. Studii de istoria populației României, secolele XVII-XXI, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană.
Ciupală, Alin, Femeia în societatea românească al secolului al XIX-lea, București, Meridiane, 2003.
Cosma, Ghizela, Vincze Magyari, Enikö, Pecican, Ovidiu, ed., Prezențe feminine. Studii despre femei în România, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2002.
Crișan, Alexandru, Familia (1865-1906). Contribuții monografice, Timișoara, Facla, 1973.
Frunză, Mihaela, Ideologie și Feminism, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2004.
Fuller, Margaret, Femeia secolului al XIX-lea, Cluj-Napoca, Limes, 2000.
Ion Bulei, Alin Ciupală, (ed). Ipostaze ale modernizării în Vechiul Regat, București, Ed. Universității, 1998.
Marcu, George, Ilinca, Rodica, Dicționarul personalităților feminine din România, București, Meronia, 2009.
Marcu, George; Ilinca, Rodica, Enciclopedia personalităților feminine din România, Editura Meronia, București, 2012.
Magyari, Vincze, E., Cozma, G., Pecican, O., Prezențe feminine. Studii despre femei în România, Editura Fundației Desire, București, 2002.
Moira, Gatens, Feminism și filosofie, Perspective asupra diferenței și egalității, Editura Polirom, 2001.
Mihăilescu, Ștefania, coord., Din istoria feminismului românesc. Antologie de texte (1838-1929), Iași, Polirom, 2002.
Mihăilescu, Ștefania, Emanciparea femeii române, Editura Polirom, 2004.
Mitrache, Laura-Grigorita, Portretul femeii moderne, Editura PrintXpert, Craiova, 2007.
Miroiu, Mihaela, Studii de gen, Drumul către autonomie. Teorii politice feministe, Editura Polirom, Iasi, 2004.
Otilia, Dragomir. Mihaela, Miroiu, Lexicon Feminist, Ed. Polirom, 2002.
Olteanu, C., Gheonea, E., Gheonea, V., Femeile în România comunistă, Editura Polteia-SNSPA, București, 2003.
Peter, Burke, Istorie și teorie socială, București, Humanitas, 1999.
Zaharia-Filipaș, Elena, Studii de literatură feminină, Editura Paideia, București, 2004.
Reviste de specialitate, ziare, studii, dicționare
Anuarul Reuniunii Femeilor Române din Sibiu pe anul 1911/12, Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1912.
Anuarul Reuniunii Femeilor Române din Sibiu, pe anul 1913-1914, Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1914.
Istoria femeii din România în documente 1866-1918, București, Editura Universității din București, 2008.
Stepan, Loredana, Imagini ale femeii în literatura și presa românească arădeană la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, în Caiete de antropologie istorică, An II, nr. 1 (3), ianuarie-iunie 2003.
Uniunea femeilor române”, anul IV, nr. 11.
Raportul național privind egalitatea de șanse între bărbați și femei 2002, elaborat în cadrul Ministerului Muncii și Solidarității Sociale.
Surse web
www.ebooks.unibuc.ro
www.dictsociologie.netfirms.com
www.monitorulexpres.ro
www.hyperliteratura.ro
www.cpe.ro
BIBLIOGRAFIE
Bacalbașa, Constantin, Bucureștii de altădată (1878–1884), București, Ed. Eminescu, 1993.
Bariț, Gheorghe, Scrieri social-politice, București, Editura Politică, 1962.
Băltescu, Mircea, Contribuții la istoricul „Reuniunii Femeilor Române” din Brașov, în Culegere de studii și cercetări, I, Brașov, 1967.
Burța-Cernat, Bianca, Fotografie de grup cu scriitoare uitate: proza feminină interbelică, București, Editura Cartea Românească, 2011.
Bock, Gisela, Femeia în istoria Europei din Evul Mediu până în zilele noastre, Iași, Polirom, 2002.
Câncea, Paraschiva, Mișcarea pentru emanciparea femeii în România, București, Editura Politică, 1976.
Cozea, Liana, Prozatoare ale literaturii române moderne, Biblioteca Revistei ,,Familia”, Oradea, 1994.
Cozea, Liana, Confesiuni ale eului feminin, Editura Paralela 45, Pitești, 2005.
Ciupală, Alin, Cercetarea istorică și istoria femeii, în Om și societate. Studii de istoria populației României, secolele XVII-XXI, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană.
Ciupală, Alin, Femeia în societatea românească al secolului al XIX-lea, București, Meridiane, 2003.
Cosma, Ghizela, Vincze Magyari, Enikö, Pecican, Ovidiu, ed., Prezențe feminine. Studii despre femei în România, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2002.
Crișan, Alexandru, Familia (1865-1906). Contribuții monografice, Timișoara, Facla, 1973.
Frunză, Mihaela, Ideologie și Feminism, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2004.
Fuller, Margaret, Femeia secolului al XIX-lea, Cluj-Napoca, Limes, 2000.
Ion Bulei, Alin Ciupală, (ed). Ipostaze ale modernizării în Vechiul Regat, București, Ed. Universității, 1998.
Marcu, George, Ilinca, Rodica, Dicționarul personalităților feminine din România, București, Meronia, 2009.
Marcu, George; Ilinca, Rodica, Enciclopedia personalităților feminine din România, Editura Meronia, București, 2012.
Magyari, Vincze, E., Cozma, G., Pecican, O., Prezențe feminine. Studii despre femei în România, Editura Fundației Desire, București, 2002.
Moira, Gatens, Feminism și filosofie, Perspective asupra diferenței și egalității, Editura Polirom, 2001.
Mihăilescu, Ștefania, coord., Din istoria feminismului românesc. Antologie de texte (1838-1929), Iași, Polirom, 2002.
Mihăilescu, Ștefania, Emanciparea femeii române, Editura Polirom, 2004.
Mitrache, Laura-Grigorita, Portretul femeii moderne, Editura PrintXpert, Craiova, 2007.
Miroiu, Mihaela, Studii de gen, Drumul către autonomie. Teorii politice feministe, Editura Polirom, Iasi, 2004.
Otilia, Dragomir. Mihaela, Miroiu, Lexicon Feminist, Ed. Polirom, 2002.
Olteanu, C., Gheonea, E., Gheonea, V., Femeile în România comunistă, Editura Polteia-SNSPA, București, 2003.
Peter, Burke, Istorie și teorie socială, București, Humanitas, 1999.
Zaharia-Filipaș, Elena, Studii de literatură feminină, Editura Paideia, București, 2004.
Reviste de specialitate, ziare, studii, dicționare
Anuarul Reuniunii Femeilor Române din Sibiu pe anul 1911/12, Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1912.
Anuarul Reuniunii Femeilor Române din Sibiu, pe anul 1913-1914, Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1914.
Istoria femeii din România în documente 1866-1918, București, Editura Universității din București, 2008.
Stepan, Loredana, Imagini ale femeii în literatura și presa românească arădeană la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, în Caiete de antropologie istorică, An II, nr. 1 (3), ianuarie-iunie 2003.
Uniunea femeilor române”, anul IV, nr. 11.
Raportul național privind egalitatea de șanse între bărbați și femei 2002, elaborat în cadrul Ministerului Muncii și Solidarității Sociale.
Surse web
www.ebooks.unibuc.ro
www.dictsociologie.netfirms.com
www.monitorulexpres.ro
www.hyperliteratura.ro
www.cpe.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Inceputurile Emanciparii Femeii In Romania (ID: 107074)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.