Imunitati Si Privilegii Diplomatice

Imunități și privilegii diplomatice

Cuprins

Introducere

Capitolul 1. Aspecte generale privind imunitățile și privilegiile

diplomatice

1.1 Noțiunea de imunitate diplomatică

1.2 Noțiunea de privilegii diplomatice

1.3 Clasificarea imunităților și privilegiilor diplomatice

1.4 Durata imunităților și privilegiilor diplomatice

Capitolul 2. Categorii de persoane care beneficiază de imunități și

privilegii diplomatice

2.1 Șeful de misiune și membrii personalului diplomatic (agenții

diplomatici

2.2 Membrii personalului administrativ și tehnic

2.3 Personalul de serviciu al misiunii

2.4 Personalul de serviciu particular

2.5 Cetățenii statului acreditar

2.6 Membrii de familie ai agentului diplomatic și ai personalului

tehnico-administrativ

2.7 Curierul diplomatic

Capitolul 3. Imunitățile misiunilor diplomatice și ale membrilor lor

3.1 Noțiunea de imunitate de jurisdicție

3.2 Imunitatea de jurisdicție a misiunii diplomatice

3.3 Imunitatea de jurisdicție a agentului diplomatic

3.3.1 Imunitatea de jurisdicție penală

3.3.2 Imunitatea de jurisdicție civilă și administrativă

3.3.3 Imunitatea de executare

3.4 Invocarea imunității de jurisdicție

3.5 Ridicarea imunității de jurisdicție și renunțarea la imunitate

3.5.1 Ridicarea imunității de jurisdicție a personalului diplomatic

3.5.2 Renunțarea la imunitatea de jurisdicție

3.6 Inviolabilitățile diplomatice – echivalentul imunităților

3.7 Inviolabilitatea misiunii diplomatice. Inviolabilitatea sediului

misiunii diplomatice

3.8 Inviolabilitatea arhivelor misiunii diplomatice și inviolabilitatea

corespondenței

3.9 Inviolabilitatea personalului misiunii diplomatice

3.10 Inviolabilitatea reședinței agentului diplomatic

3.11 Exceptarea de la obligația de a depune mărturie

Capitolul 4. Privilegiile misiunilor diplomatice și ale membrilor lor

4.1 Libertatea de comunicare

4.2 Libertatea de mișcare (de deplasare și de circulație

4.3 Privilegii de ordin fiscal

4.4 Privilegii de ordin vamal

4.5 Dreptul de a arbora drapelul național

4.6 Facilitățile de ședere

4.7 Scutirile de la prestațiile personale

4.8 Scutirea de la obligația prevăzută de legislația privind asigurările

sociale

4.9 Dreptul de capelă

4.10 Exceptarea de la aplicarea legilor privind dobândirea cetățeniei

4.11 Privilegiul administrării justiției

Concluzii

Bibliografie

Anexă

Introducere

„Diplomația este privită de cele mai multe ori cu admirația pe care o dă ceremonialul desfășurării ei și sentimentul de egalitate și demnitate, pe care îl inspiră protocolul și eticheta diplomatică. În fond, ea este o activitate zilnică, tenace, migăloasă, plină de neprevăzut și mister, la care participă diplomați, gândind mereu măsuri și acțiuni pentru a promova politica statului lor, care să se armonizeze cu cea a statului în care sunt trimiși”.

Diplomația este acea artă ce aduce o expunere, o promovare, a politicilor unui stat, numit stat acreditant, într-un alt stat, care în literatura de specialitate se mai numește stat acreditar. Considerată uneori ca fiind necesară, dar regretabilă, iar alteori privită cu un profund respect, ea nu a jucat, parcă niciodată, un rol mai important în raporturile interumane, ca în prezent.

Diplomația a existat încă din antichitate și va continua să fie una dintre cele mai importante discipline de promovare și realizare a politicii externe a statelor. Prin respectarea fermă a regulilor și principiilor stabilității diplomația și actul diplomatic sunt coloana fundamentală pe care s-a sprijinit politica externă.

Organizarea și desfășurarea activității diplomatice, au trebuit să fie de-a lungul timpului reglementate. „Acest ansamblu de reguli care s-au format și se aplică cu privire la desfășurarea activității diplomatice constituie acea ramură a dreptului internațional care se numește dreptul diplomatic”.

Dreptul diplomatic însumează regulile diplomației, mai precis regulile profesiei de diplomat și pe cele ale serviciului public de diplomație.

Anexa a XVII-a la Actul final al Congresului de la Viena din 1815 privind anumite reguli de clasificare si de precădere a agenților diplomatici a fost primul acord multilateral care a realizat o codificare a dreptului diplomatic.

Convenția de la Viena din 1961 reglementează doar regulile aplicabile diplomației bilaterale și nu epuizează întreaga sferă de probleme ale dreptului diplomatic. În preambulul Convenției se menționează că regulile dreptului cutumiar vor continua să guverneze chestiunile care nu sunt expres reglementate prin dispozițiile prezentei Convenții. Astfel pentru reglementarea unor domenii a fost necesară adoptarea Convenției din 1969 de la Viena privind misiunile speciale și a Convenției de la Viena din 1975 privind reprezentarea statelor în relațiile lor cu organizațiile internaționale cu caracter universal.

Diplomatul reprezintă țara în relațiile bilaterale și multilaterale, duce tratative, încheie tratate internaționale, studiază problemele vieții internaționale și informează guvernul său asupra constatărilor și activității sale, în calitate de reprezentant al statului bucurându-se de imunități și privilegii diplomatice când se află în străinătate.

Termenul general pentru a desemna organul permanent de relații diplomatice între state este acela de „reprezentanță diplomatică”. În unele lucrări de specialitate, expresiile de „reprezentanță” și „misiune” sunt folosite într-un sens echivalent.

„Misiunea diplomatică” este definită ca: ”Organul unui subiect de drept internațional, instituit în mod permanent pe lângă un alt subiect de drept internațional și însărcinat cu asigurarea relațiilor diplomatice ale acestui subiect” sau „Agenția ori instituția pe care un stat o înființează într-un alt stat cu consimțământul acestuia, în scopul de a menține cu el relații diplomatice”.

Misiunea diplomatică este „temporară” (constituită privind anumite împrejurări, pe durata lor), sau „permanentă”. Misiunile diplomatice sunt îndeplinite de agenți diplomatici, demnitari și funcționari ai statului. Există misiuni diplomatice la nivel înalt și misiuni diplomatice auxiliare.

Instituția imunităților, privilegiilor și facilităților diplomatice ocupă un loc central în cadrul dreptului diplomatic, constituind garanția activității diplomatice însăși și chiar a existenței misiunii. Acordarea de imunități și privilegii creează condițiile necesare pentru a asigura libertatea deplină și securitatea, fără de care agenții diplomatici nu și-ar putea exercita funcțiile. Fără aceste instrumente nu era practic posibil să se desfășoare relațiile dintre state.

Lucrarea de față, intitulată „Imunități și privilegii diplomatice”, oferă o viziune asupra unui subiect ce se pretează la dezbateri interminabile, datorită complexității sale. Importanța activității diplomatice pentru societate, a fost motivul pentru care am încercat să abordez problematica imunităților și privilegiilor diplomatice.

Prezenta lucrare este o încercare de a evidenția diferite aspecte specifice și contradictorii ale problemei acordării imunităților și privilegiilor misiunilor diplomatice și a personalului lor. Intenția a fost ca în lucrare să surprind dintr-o perspectivă actuală un anumit segment al cadrului de activitate diplomatică, și anume, imunitățile și privilegiile diplomatice.

Lucrarea este compusă din introducere, patru capitole și concluzii.

În primul capitol se definesc noțiunile de imunitate și privilegiu diplomatic, prezentând și clasificarea acestora dar și durata lor.

Următorul capitol prezintă în mod succint categoriile de persoane care beneficiază de imunități și privilegii diplomatice.

Capitolul trei constituie o incursiune în problematica deosebit de complexă a imunității diplomatice. Principalele aspecte dezvoltate sunt cele referitoare la imunitatea de jurisdicție, inviolabilitatea agentului diplomatic, inviolabilitatea reședinței, documentelor și bunurilor acestuia.

Ultimul capitol abordează un domeniu vast, cel al privilegiilor diplomatice, prezentând și explicând pe fiecare în parte.

Capitolul 1. Aspecte generale privind imunitățile și privilegiile diplomatice

1.1 Noțiunea de imunitate diplomatică

Imunitățile și privilegiile diplomatice decurg din principiul fundamental potrivit căruia statele au controlul asupra teritoruiului și asupra persoanelor care locuiesc pe acest teritoriu.

În conformitate cu principiul suveranității, fiecare stat stabilește regimul juridic pentru persoanele care se află pe teritoriul său, chiar dacă nu au cetățenia lui. Acest principiu fundamental al dreptului internațional creează și nevoia pentru imunități si privilegii, pentru că în cazul în care nu ar exista o asemenea instituție, agenții diplomatici ar fi supuși și ei controlului statului pe teritoriul căruia își desfașoară actvitatea generând dificultăți în desfășurarea activității lor.

Imunitățile reprezintă în principiu exceptarea persoanelor care exercită o activitate diplomatică și a bunurilor lor de la jurisdicția penală, civilă și administrativă a statului străin pe teritoriul căruia se află.

Drepturile și privilegiile de care se bucură misiunile diplomatice, agenții și personalul lor în țara de reședință în vederea îndeplinirii în bune condiții a misiunilor diplomatice poartă numele de imunitate diplomatică.

În literatura de specialitate expresia de „imunități și privilegii” desemnează întregul complex de garanții de care se bucură o misiune diplomatică și personalul acesteia din partea statului acreditar. În realitate însă regimul juridic pe care dreptul diplomatic îl asigură unei misiuni diplomatice și personalului său este format nu numai din imunități și privilegii, ci și din drepturi, facilități, scutiri, libertăți, care pot fi examinate separat.

În Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice din 1961 se precizează că: „o convenție internațională cu privire la relațiile, privilegiile și imunitățile diplomatice ar contribui la favorizarea relațiilor de prietenie dintre țări, oricare ar fi diversitatea regimurilor lor constituționale și sociale” și concomitent se precizează, că „scopul acestor privilegii și imunități este nu de a crea avantaje unor indivizi, ci de a asigura îndeplinirea eficace a funcțiilor misiunilor diplomatice ca organe de reprezentare a statelor”.

În sens larg, prin imunitate diplomatică se înțelege tratamentul pe care, în baza dreptului internațional, statele sunt obligate să-l acorde organelor diplomatice străine acreditate în aceste state.

În sens restrâns, imunitatea diplomatică reprezintă scutirea de care se bucură organele diplomatice de sarcinile și obligațiile la care sunt ținuți alți subiecți de drept (cetățeni sau străini) care se află pe teritoriul statului acreditar, precum și scoaterea lor de sub jurisdicția penală și civilă a statului acreditar. Astfel imunitatea apare ca o excepție de la principiul teritorialității (supunerea față de juridicția locală a individului aflat pe teritoriul statului).

Imunitățile reprezintă elementul cel mai important pentru activitatea diplomatică, ele constituie ansamblul de reguli care se referă la tratamentul acordat diplomaților și care se bazează pe regulile dreptului internațional, care obligă statele să acorde personalului diplomatic imunitățile necesare pentru desfășurarea în bune condiții a activității lor.

1.2 Noțiunea de privilegii diplomatice

Privilegiile dipomatice constituie, de asemenea, un tratament special datorat agenților diplomatici, conținutul lor constând în acordarea accesului la unele facilități determinate de prestații speciale și se exprimă în acordarea de către statul de reședință a unor înlesniri excepționale și care au un conținut, în principal pozitiv, neimplicând în mod necesar, o activitate specială din partea beneficiarilor.

Privilegiile diplomatice sunt garanția necesară impotriva obstacolelor și a presiunilor diverse. Scopul lor principal este să faciliteze contactele în cadrul amplu al dezvoltării relațiilor și cooperării dintre state.

În consecii, scutiri, libertăți, care pot fi examinate separat.

În Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice din 1961 se precizează că: „o convenție internațională cu privire la relațiile, privilegiile și imunitățile diplomatice ar contribui la favorizarea relațiilor de prietenie dintre țări, oricare ar fi diversitatea regimurilor lor constituționale și sociale” și concomitent se precizează, că „scopul acestor privilegii și imunități este nu de a crea avantaje unor indivizi, ci de a asigura îndeplinirea eficace a funcțiilor misiunilor diplomatice ca organe de reprezentare a statelor”.

În sens larg, prin imunitate diplomatică se înțelege tratamentul pe care, în baza dreptului internațional, statele sunt obligate să-l acorde organelor diplomatice străine acreditate în aceste state.

În sens restrâns, imunitatea diplomatică reprezintă scutirea de care se bucură organele diplomatice de sarcinile și obligațiile la care sunt ținuți alți subiecți de drept (cetățeni sau străini) care se află pe teritoriul statului acreditar, precum și scoaterea lor de sub jurisdicția penală și civilă a statului acreditar. Astfel imunitatea apare ca o excepție de la principiul teritorialității (supunerea față de juridicția locală a individului aflat pe teritoriul statului).

Imunitățile reprezintă elementul cel mai important pentru activitatea diplomatică, ele constituie ansamblul de reguli care se referă la tratamentul acordat diplomaților și care se bazează pe regulile dreptului internațional, care obligă statele să acorde personalului diplomatic imunitățile necesare pentru desfășurarea în bune condiții a activității lor.

1.2 Noțiunea de privilegii diplomatice

Privilegiile dipomatice constituie, de asemenea, un tratament special datorat agenților diplomatici, conținutul lor constând în acordarea accesului la unele facilități determinate de prestații speciale și se exprimă în acordarea de către statul de reședință a unor înlesniri excepționale și care au un conținut, în principal pozitiv, neimplicând în mod necesar, o activitate specială din partea beneficiarilor.

Privilegiile diplomatice sunt garanția necesară impotriva obstacolelor și a presiunilor diverse. Scopul lor principal este să faciliteze contactele în cadrul amplu al dezvoltării relațiilor și cooperării dintre state.

În consecință, privilegiile sunt înlesnirile sau avantajele juridice acordate de statul acreditar unei misiuni diplomatice și agenților diplomatici, un tratament juridic aparte, favorabil, aplicat acestora, atât în raport cu străinii obișnuiți cât și

chiar față de proprii cetățeni ai statului acreditar.

O misiune diplomatică are sarcini de îndeplinit, dar pentru înfăptuirea lor, membrii misiunii și aceasta însăși trebuie să se bucure de garanții care să faciliteze desfășurarea activităților și să împiedice orice abuz din partea autorităților statului acreditant. Aceste garanții sunt asigurate prin imunități și privilegii diplomatice. Recunoașterea acestor drepturi și privilegii este esențială pentru menținerea și dezvoltarea relațiilor între statele suverane. Recunoașterea imunităților și privilegiilor diplomatice este guvernată în ansamblu de cerințele principiului reciprocității (nerespectarea lor de către statul acreditar atrage măsuri de retorsiune) față de diplomații săi din partea statului acreditant.

Ansamblul excepțiilor, în cazul misiunilor diplomatice și al agenților diplomatici, de la legislația statului de reședință poartă denumirea de statut diplomatic, iar în cazul consulatelor și consulilor poartă denumirea de statut consular. Un rol important în acordarea statutului special al misiunilor diplomatice îl au principiul reciprocității și cel al egalității suverane a statelor.

În actuala reglementare a dreptului internațional acordarea unui statut juridic special misiunii diplomatice și personalului ei este o obligație pentru state, de la care ele nu au dreptul să se abată. Totodată conținutul privilegiilor și imunităților diplomatice nu este la discreția statelor, el fiind definit prin Convenția de la Viena din anul 1961 cu privire la relațiile diplomatice. Convenția stabilește în mod concret conținutul statutului juridic al personalului diplomatic, membrilor de familie și situația juridică a bunurilor misiunii; se statuează că pe bază de reciprocitate, statele pot aduce unele restricții cu privire la aplicarea acestor privilegii și imunități, în condiții excepționale și cu cerința de a nu se încălca prevederile convenției.

1.3 Clasificarea imunităților și privilegiilor diplomatice

Alegerea criteriilor pentru a diferenția imunitățile de privilegii s-a făcut în funcție de epoca istorică și de stadiul evoluției acestor instituții, un rol important fiind atribuit temeiului pe care acestea au fost acordate (temeiul legal sau ideea de curtoazie). În prezent însă, imunitățile și privilegiile au un caracter convențional, după cum ambele apar ca o exceptare de la aplicarea unor prevederi legale. Ceea ce le diferențiază, este gradul sporit de importanță pe care imunitățile par să-l aibă pentru funcționarea misiunii diplomatice, implicațiile mult mai mari pe care acestea le au asupra activității diplomatice.

Principalele imunități sunt:

Imunitatea de jurisdicție: penală, civilă și adimistrativă.

Imunitatea de executare a misiunii diplomatice și a agentului diplomatic.

Inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice și a bunurilor acesteia.

Inviolabillitatea arhivelor diplomatice.

Inviolabilitaea personală a agentului diplomatic, a reședinței și a bunurilor sale.

Exceptarea de la obligația de a depune ca martor.

Privilegiile diplomatice sunt:

Libertatea de mișcare.

Libertatea de comunicare.

Scutirea de obligațiile prevăzute de legislația asigărărilor sociale.

Dreptul la arborarea drapelului național și folosirea emblemei naționale.

Facilități de sedere.

Privilegii de ordin fiscal.

Privilegii de ordin vamal.

Scutirea de prestațiile personale.

Dreptul la capelă.

Exceptarea de la legislația privind donândirea cetățeniei.

Privilegiul administrării justiției.

Imunitățile și privilegiile diplomatice pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii:

Din punctul de vedere al obiectului lor: imunități și privilegii reale (privesc un anumit bun: inviolabilitatea localului misiunii, a reședinței șefului de misiune și a personalului oficial, a arhivei, corespondenței, autovehiculelor, bunurilor mobiliare etc); imunități și privilegii personale (privesc persoana agentului diplomatic: imunitatea de jurisdicție, inviolabilitatea personală).

După sfera de aplicare: imunități funcționale (cele care privesc actele îndeplinite în exercițiul funcției); imunități extrafuncționale (cele care se referă la viața personală a diplomatului).

Din punctul de vedere al beneficiarului: acordate reprezentanței diplomatie (ca organ instituțional); acordate agenților diplomatici.

Convenția de la Viena din 1961 face distincție între imunitățile și privilegiile misiunii diplomatice și imunitățile și privilegiile agenților diplomatici și ale altor membri ai misiunii diplomatice. În continuare vom enumera imunitățile și privilegiile misiunilor diplomatice și agenților diplomatici, conform Convenției de la Viena din anul 1961:

1. Misiunile diplomatice se bucură de următoarele imunități:

a) inviolabilitatea localurilor misiunii (art.22);

b) inviolabilitatea documentelor și arhivelor (art.24);

c) inviolabilitatea corespondenței oficiale și a valizei diplomatice (art.27 paragraful 2 și 3).

Ele se bucură de imunitatea de jurisdicție, consacrată de cutumă.

Misiunile diplomatice se bucură de următoarele privilegii:

a) scutirea de impozite și taxe (art.23);

b) scutirea de taxe vamale pentru obiectele destinate uzului oficial al misiunii (art.36 paragraful 1 litera a).

2. Agenții diplomatici se bucură de următoarele imunități:

a) imunitatea de jurisdicție penală, civilă și administrativă (art.31 paragraful 1);

b) imunitatea de a depune mărturie (art.31 paragraful 2);

c) imunitatea de coercițiune, care este inviolabilitatea personală (art.29 și 31 paragraful 3).

Agenții diplomatici se bucură de următoarele privilegii:

a) scutirea de plata asigurărilor sociale (art.33);

b) scutirea de impozite și taxe (art.34);

c) scutirea de prestații personale (art.35);

d) scutirea de taxe și control vamal (art.36 paragraful 1 litera b și paragraful 2);

e) libertatea de deplasare și de circulație (art.26);

f) facilitățile de sejur (art.10);

g) exceptarea de prestații obligatorii (art.35).

3. Drepturi speciale acordate misiunii diplomatice:

a) scutirea de taxe și impozite pentru drepturile și redevențele percepute de misiune (art.28);

b) înlesniri pentru procurarea de localuri (art.21);

c) dreptul de a arbora drapelul statului acreditant pe localurile misiunii, la reședința șefului de misiune și pe mijloacele de transport al acestuia (art.20).

Acordarea statutului special misiunilor diplomatice și personalului acestora, împreună cu unele restricții aduse de fiecare stat în parte cu privire la aplicarea privilegiilor și imunităților diplomatice în condiții excepționale și cu cerințele de a nu se încălca prevederile Convenției de la Viena din 1961, nu constituie o limitare sau încălcare a suveranității statelor, ci este o expresie a egalității lor suverane, a politicii de colaborare.

1.4 Durata imunităților și privilegiilor diplomatice

Practica a consacrat regula că diplomatul se bucură de acest statut special în timp ce se îndreaptă spre postul său, cât timp se află pe teritoriul statului acreditar și în timp ce se reîntoarce în statul acreditant. Statutul privilegiat este neîntrerupt pe toată perioada situată între momentul dobândirii lui și până când încetează să-1 mai aibă.

În conformitate cu prevederile art.39 paragraful 1 din Convenția de la Viena din 1961, persoana care se află în afara statului acreditar este îndreptățită la imunități și privilegii „din momentul în care intră pe teritoriul statului acreditar în vederea preluării funcției”; dacă persoana respectivă se află deja în statul acreditar, dreptul la imunități și privilegii începe "din momentul când numirea sa este notificată" ministerului afacerilor externe sau altui minister apropriat.

De asemenea, Convenția de la Viena din 1961 precizează că diplomatul beneficiază de imunități și privilegii în timp ce traversează state terțe pentru a se prezenta la postul său, sau când se reîntoarce în statul acreditant. Pentru restul personalului misiunii diplomatice în privința duratei imunităților și privilegiilor, Convenția de la Viena stipulează că statele terțe nu trebuie să împiedice trecerea acestor persoane pe teritoriul său.

Începutul imunităților și privilegiilor în cazul șefului de misiune coincide cu momentul în care statul acreditar și-a dat agrementul pentru acreditarea agentului diplomatic respectiv. Dacă este vorba de un alt membru al misiunii diplomatice coincide cu momentul în care a primit actul de notificare; sau cu acela al intrării pe teritoriul statului acreditar (în cazul aceluia care vine în acel stat după ce a avut loc notificarea misiunii).

Pentru membrii de familie, statutul privilegiat începe, în principiu, odată cu acela al membrului misiunii (din momentul intrării membrilor de familie pe teritoriul statului acreditar – ceea ce se poate întâmpla cu ocazia sosirii la post a membrului misiunii dacă vin odată cu acesta sau la o dată ulterioare – în cazul în care sosesc după aceea).

Cele de mai sus sunt valabile pentru persoanele care, la data trimiterii la misiune, fac parte din familia acestuia și gospodăresc împreună cu el. În cazul persoanelor care dobândesc calitatea de membru de familie ulterior (prin căsătorie, naștere, adopțiune), beneficiul statutului diplomatic începe pe data stabilirii acelor relații de familie.

Imunitățile și privilegiile diplomatice iau sfârșit în mod normal la părăsirea țării de către beneficiar, sau la expirarea unui termen acordat în acest scop, situație care privește declararea ei ca persona non grata. Cu toate acestea, i se acordă membrului misiunii „un termen rezonabil” în care acesta să-și rezolve problemele care se pun în legătură cu plecarea sa; dacă la expirarea acestui termen nu a părăsit teritoriul, acțiunea în justiție poate fi intentată contra lui. Imunitatea se extinde, de asemenea, după rechemarea unui diplomat pentru a-i asigura un timp rezonabil spre a părăsi teritoriul statului acreditar. Întinderea acestui termen rezonabil nu este precizată.

Imunitățile diplomatice pot înceta prin voința statului acreditant, care, conform art.32 din Convenția de la Viena din anul 1961, poate renunța la imunitate de jurisdicție a agenților diplomatici și a persoanelor care beneficiază de imunitate în baza art.37.

În caz de conflict armat între statul acreditant și statul acreditar, imunitatea continuă până la termenul acordat în acest scop sau până când agenții diplomatici reușesc să părăsească teritoriul statului de reședință. Acest stat este obligat să acorde înlesniri diplomaților pentru a părăsi cât mai repede teritoriul său.

În cazul unui conflict armat, imunitățile și privilegiile diplomatice pot fi restrânse sau chiar desființate, dacă misiunea diplomatică se află pe teritoriul unui stat terț care este în război cu statul al cărui reprezentant este.

Potrivit art.39 paragraful 2 al Convenției de la Viena din anul 1961, imunitatea agentului diplomatic în ceea ce privește actele îndeplinite în exercitarea funcțiilor sale continuă fără limită. Aceasta înseamnă că imunitatea pentru acte săvârșite în afara activității oficiale încetează la data părăsirii statului de reședință, fiind posibil ca, un diplomat plecat de la post, să fie chemat în judecată pentru fapte penale sau civile săvârșite în afara serviciului, chiar dacă a beneficiat de imunități cât a fost oficial al unei misiuni diplomatice.

În caz de deces al agentului diplomatic, membrii de familie ai acestuia beneficiază de privilegii și imunități până la asigurarea unui termen potrivit, dat în vederea părăsirii teritoriului statului acreditar. În special, familia agentului diplomatic străin decedat este în drept să exporte toate bunurile agentului care, fiind dobândite în țară, nu sunt prohibite la export (și fără a se perceape taxe).

Capitolul 2. Categorii de persoane care beneficiază de imunități și privilegii diplomatice

Beneficiari ai imunităților și privilegiilor diplomatice sunt:

șefii de misiune și membrii personalului diplomatic (consilieri, secretari, atașați), precum și membrii familiilor lor. Șeful de misiune și membrii personalului diplomatic poartă denumirea de agenți diplomatici.

membrii personalului nediplomatic, care este compus din:

-membrii personalului administrativ și tehnic și membrii familiilor lor;

-membrii personalului de serviciu;

-personalul de serviciu particular;

2.1 Șeful de misiune și membrii personalului diplomatic (agenții diplomatici)

Șeful de misiune – ambasadorii, miniștrii plenipotențiali și însărcinați cu afaceri – beneficiază în egală măsură de imunități și privilegii, diferența între aceste clase reducându-se la aspectele de ordin protocolar și neavând nici o explicație cât privește existența și cuantumul imunităților și privilegiilor diplomatice.

Oricare ar fi rangul sau titlul reprezentantului diplomatic, statul acreditar are întotdeauna aceleași obligații față de statul acreditant cât privește tratamentul reprezentantului respectiv, iar distincția de rang sau titlu are relevanță numai în ceea ce privește aspectele de precădere și etichetare (art. 14 paragraful 2 din Convenția de la Viena).

În categoria agenților diplomatici intră, în afară de șeful misiunii, ministrul consilier, consilierul, secretarul I, secretarul II, secretarul III, atașații diplomatici, atașații cu probleme de specialitate, atașatul militar, atașatul comercial, atașatul de presă, atașatul științific, atașatul financiar, atașatul pentru agricultură, atașatul cu probleme de muncă etc. – cu condiția ca statul acreditant să le fi acordat un rang diplomatic, iar numele lor să fi fost inclus pe lista corpului diplomatic din statul acreditar.

Agenților diplomatici li s-a acordat, în mod tradițional un rang de imunitate care acoperă totalitatea actelor lor (profesionale sau particulare). Acest principiu este prezent în Convenția de la Viena din 1961 care prevede că agenții diplomatici, cu excepția celor care sunt cetățeni sau rezidenți permanenți în statul acreditar, vor primi întreaga gamă de privilegii și imunități menționate în art. 29 – 36.

Pentru ca un agent diplomatic să beneficieze de toate imunitățile și privilegiile diplomatice trebuie: „să nu fie cetățen al statului acreditar”,și, „să nu aibă domiciliul pe teritoriul acestui stat”.

În astfel de situații statul acreditar fie refuză să consimtă la numirea agentului, mai ales dacă este vorba de numirea unui șef de misiune, fie că tinde să le acorde un tratament diplomatic restrictiv pentru că, altfel, s-ar ajunge la crearea în sânul aceleeași națiuni a unor categorii privilegiate de persoane – situație greu de admis în condițiile în care egalitatea cetățenilor în fața legilor este un principiu constituțional fundamental în orice stat.

Imunitățile și privilegiile de care beneficiază agenții diplomatici care au cetățenia statului acreditar sau reședință permanentă în acesta, sunt acordate numai pentru actele oficiale îndeplinite în exercițiul funcțiilor lor (art.38 paragraful 1 din Convenția de la Viena).

Există posibilitatea ca statul acreditar să le acorde și alte imunități în afară de cele menționate, dar aceasta constituie și motivarea pentru ca cetățenii statului acreditar să poată fi aleși, numai cu consimțământul acestuia (art.8 paragraful 2 al Convenției de la Viena).

2.2 Membrii personalului administrativ și tehnic

Un membru al acestei categorii de personal este un agent de execuție, nu este investit cu o atribuție având caracter diplomatic, nefiind înscris pe lista

diplomatică și nefăcând parte din corpul diplomatic.

Textul din Convenția de la Viena (art.37 paragraful 2) este următorul:

„Membrii personalului administrativ și tehnic al misiunii, precum și membrii familiilor lor care fac parte din gospodăriile lor respective, beneficiază, dacă nu sunt cetățeni ai statului acreditar sau dacă nu au în acest stat reședința lor permanentă, de privilegiile și imunitățile menționate în articolele 29 – 35, dar imunitatea de jurisdicție civilă și administrativă a statului acreditar menționată la paragraful 1 al articolului 31 nu se aplică actelor îndeplinite în afara exercitării funcțiilor lor. Ei beneficiază de asemenea de privilegiile menționate la paragraful 1 al articolului 36 în ceea ce privește obiectele importate cu ocazia primei lor instalări.”

Ca și agenții diplomatici, aceste persoane beneficiază de: inviolabilitatea persoanei, a reședinței și bunurilor; imunitatea de jurisdicție penală atât pentru actele săvârșite în exercițiul funcțiunii cât și pentru acelea din viața particulară. Sunt îndreptățiți și la totalitatea privilegiilor diplomatice cu excepția faptului că nu sunt scutiți de controlul bagajelor iar exceptarea de la taxele vamale este limitată la articolele importate cu ocazia sosirii în statul în care sunt acreditați, ei nu au dreptul la privilegii și imunități ăe timpul călătoriei prin state terțe, pentru a-și lua în primire postul, totuși aceste state au obligația de a nu le îngreuna trecerea.

Doctrina și practica statelor se împarte în două tendințe:

– potrivit primei tendințe, membrii personalului administrativ și tehnic care nu sunt cetățeni ai statului acreditar ar trebui să se bucure, sub rezerva anumitor eventuale restricții în materie fiscală și vamală, de aceleași privilegii și imunități, ca și agenții diplomatici, deoarece aceste persoane participă, adesea, de o manieră efectivă, la activitatea misiunii;

– potrivit celei de a doua tendințe, fie că aceste persoane nu trebuie să beneficieze de nici un privilegiu, fie că privilegiile ce li se acordă trebuie să fie limitate la actele îndeplinite în exercitarea funcțiilor lor.

2.3 Personalul de serviciu al misiunii

Membrii personalul de serviciu al misiunii diplomatice (șoferi, portari, bucătari, grădinari, îngrijitori etc.) nu au o importanță foarte mare, astfel nu există motive ca aceștia să se bucure de privilegii.

Art.37 paragraful 3 al Convenției de la Viena din 1961 prevede că: „Membrii personalului de serviciu al misiunii care nu sunt cetățeni ai statului acreditar sau nu-și au în acesta reședința permanentă beneficiază de imunitate pentru actele îndeplinite în exercițiul funcțiilor lor și de scutirea de impozite și taxe pe salariile pe care le primesc pentru serviciile lor, precum și de scutirea prevăzută la articolul 33”.

Este însă greu a se distinge între actele oficiale și actele private. Cel mai des astfel de probleme se pun în legătură cu accidentele de circulație provocate de șoferul misiunii.

Art.38 paragraful 2, completează precizând că: „Ceilalți membri ai personalului misiunii și oamenii de serviciu particulari care sunt cetățeni ai statului acreditar sau își au în acesta reședința lor permanentă nu beneficiază de privilegii și imunități decât în măsura în care le sunt recunoscute de acest stat. Totuși, statul acreditar trebuie să-și exercite jurisdicția asupra acestor persoane în așa fel încât să nu stânjenească în mod excesiv îndeplinirea funcțiilor misiunii”.

În ultima vreme, se constată o înăsprire a atitudinii statelor și un refuz de a le acorda vreun privilegiu, dar totuși reglementarea convențională nu lasă loc unei asemenea soluții.

2.4 Personalul de serviciu particular

În trecut exista o concepție potrivit căreia servitorii particulari trebuiau să beneficieze de același statut cu diplomații deoarece fac parte din suita acestora.

În epoca modernă, această concepție a fost abandonată și s-a admis că nu este cazul să li se acorde privilegii de vreme ce arestarea unui membru al personalului privat al agentului diplomatic nu are cum să pună în pericol funcțiile diplomatului pe care îl servește; orice imunitate acordată persoanelor care alcătuiesc suita agentului diplomatic este un semn de curtoazie acordată acestuia de statul acreditar ori un statut convenit între statul acreditant și statul acreditar.

Servitorii particulari ai membrilor personalului diplomatic ai unei misiuni care nu sunt cetățeni sau rezidenți permanenți ai statului în care activează sunt exceptați de la impozitul pe salariu dar nu sunt în nici un alt fel îndreptățiți la privilegii și imunități altele decât acelea pe care țara gazdă consideră necesar să le garanteze. Aceasta este, totuși, obligată să-și exercite jurisdicția asupra lor într-o asemenea manieră încât să nu afecteze în mod abuziv exercitarea atribuțiilor misiunii respective.

2.5 Cetățenii statului acreditar

Sunt foarte rare situațiile în care statul acreditant numește ca agent diplomatic un cetățean al statului acreditar. Motivele sunt diverse: prestigiul național, chestiuni legate de problema de încredere.

Diplomații care sunt cetățeni sau rezidenți permanenți ai statului în care activează se bucură doar de imunitate de jurisdicție și de inviolabilitatea persoanei în legătură cu acțiunile oficiale pe care le întreprind în exercițiul funcțiunii, deși anumite state pot să le garanteze și alte imunități și privilegii pe care țara acreditară le consideră potrivite. Orice limitare a acestor imunități și privilegii față de anumite persoane aparținând acestei categorii nu trebuie să stânjenească în mod nejustificat exercitarea atribuțiilor misiunii lor.

2.6 Membrii de familie ai agentului diplomatic și ai personalului tehnico-administrativ

Convenția de la Viena din 1961 nu conține o definiție a noțiunii de familie, dar introduce un criteriu, acela de a face parte din gospodăria beneficiarului original al privilegiului.

Art.37 paragraful 1 al Convenției, precizează că: „Membrii familiei agentului diplomatic care fac parte din gospodăria sa beneficiază de privilegiile și imunitățile menționate în articolele 29 – 36, cu condiția să nu fie cetățeni ai statului acreditar.”

Imunitățile și privilegiile agenților diplomatici se extind și asupra membrilor familiilor lor, acest beneficiu fiind condiționat în primul rând, de calitatea de membru de familie al unei persoane care se bucură de imunități, iar în al doilea rând, de faptul că acei membri de familie trăiesc împreună cu agentul diplomatic. Elementul determinant este expresia „trăiesc împreună”, restrângând acest cerc de persoane numai la cele care se află împreună cu membrul misiunii diplomatice.

În categoria membrilor de familie intră, indiscutabil, soția și copii, dar mai pot fi avuți în vedere și părinții membrului misiunii diplomatice. Toți aceștia trebuie să ducă un trai în comun cu membrul misiunii diplomatice din a cărei familie fac parte.

Astfel, membrii de familie se bucură de inviolabilitatea personală și a locuinței, de imunitatea de jurisdicție penală și de celelalte privilegii prevăzute în articolele 33-36.

Dacă un membru al familiei unui agent diplomatic are cetățenia statului acreditar, el va fi exclus de la beneficiul oricărei imunități și privilegiu diplomatic; elementul reședinței permanente pe teritoriul statului acreditar nu afectează acest beneficiu.

La paragraful 2 al art.37 se menționează că membrii de familie ai personalului administrativ și tehnic beneficiază, dacă nu sunt cetățeni ai statului acreditar sau dacă nu au în acest stat reședința lor permanentă, de privilegiile și imunitățile menționate în articolele 29 – 35.

Dacă membrii personalului administrativ și tehnic nu beneficiază, ei înșiși, de statutul diplomatic pentru că sunt cetățeni ai statului acreditar, nici membrii lor de familie nu sunt beneficiari. Așadar, membrilor lor de familie nu li se acordă imunitate de jurisdicție civilă și administrativă.

În cazul unui membru de familie al unui membru din personalul tehnic și administrativ are importanță pentru acordarea de imunități și privilegii nu numai faptul că are cetățenia statului acreditar, ci și acela că are reședința pe teritoriul acestui stat.

2.7 Curierul diplomatic

Curierul diplomatic se bucură de inviolabilitate personală, dar nu și de imunitate de jurisdicție, asemenea agentului diplomatic; inviolabilitatea sa este numai personală, nu se extinde asupra bunurilor. Inviolabilitatea personală a curierului diplomatic este absolută, acoperă și perioadele care există între două călătorii, deci când nu se află efectiv în posesia valizei diplomatice.

Instituția „curierului diplomatic” este bine stabilită și reglementată de mai multe convenții internaționale, precum și de numeroase tratate și convenții bilaterale. Însă, în nici una din aceste convenții nu există o definiție a instituției “curierului diplomatic” și nu sunt precizate condițiile pe are trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a fi numită curier diplomatic.

Dar, deși lipsește o definire, practica n-are nici un fel de ezitare în recunoașterea și folosirea curierului diplomatic. Pentru țările în curs de dezvoltare, o importanță deosebită o prezintă instituția curierului ad-hoc și a valizei neînsoțite, pentru că aceste țări nu-și pot permite să aibă curieri diplomatici profesioniști.

Statul acreditant sau misiunea poate numi curieri diplomatici ad-hoc. Curierul diplomatic ad-hoc se bucură de aceleași privilegii, însă numai până la predarea valizei, pe când curierul diplomatic – pe tot parcursul aflării lui pe teritoriul statului acreditar.

Nu a fost definită nici instituția “valizei diplomatice”, numai un minim de elemente oferă Convenția de la Viena din 1961 pentru identificarea ei: valiza diplomatică este alcătuită din colete, iar coletele care compun valiza diplomatică trebuie să poarte semne exterioare vizibile ale caracterului lor și nu pot cuprinde decât documente diplomatice sau obiecte de uz oficial.

„Valiza diplomatică poate fi încredințată comandantului unei aeronave comerciale care trebuie să aterizeze la un punct de intrare autorizat. Acest comandant trebuie să fie purtătorul unui document oficial care să indice numărul coletelor ce constituie valiza, dar el nu este considerat ca un curier diplomatic. Misiunea poate trimite pe unul din membrii săi să ia în posesie în mod direct și liber valiza diplomatică din mâinile comandantului aeronavei”.

Capitolul 3. Imunitățile misiunilor diplomatice și ale membrilor lor

3.1 Noțiunea de imunitate de jurisdicție

În străinătate, membrul misiunii diplomatice se confruntă cu imprevizibilitatea străinătății, a unui alt regim politic, a unei alte ordini juridice, a unor alte mentalități, a unei comunități cu alte interese, în întregime sau măcar în parte diferite, dacă nu chiar divergente față de cele ale statului și ale comunității proprii.

Imunitatea de jurisdicție este o excepție de la principiul general, potrivit căruia orice persoană este supusă jurisdicției locale. Aceasta constituie o scoatere de sub acțiunea legii, o punere la adăpost de sancțiunea legală, tratament ce se acordă în mod special misiunilor diplomatice și membrilor lor.

Imunitatea și inviolabilitatea diplomatică constituie condiția indispensabilă în lipsa căreia raporturile dintre state ar fi impracticabile și iluzorii.

Convenția de la Viena din 1961 definește în art.31 imunitatea civilă și penală a agenților diplomatici. Aceasta este o garanție indispensabilă pentru ca diplomații să poată promova în deplină libertate și independență interesele statului acreditant. Deși au obligația să respecte legile țării unde sunt acreditați, diplomații nu pot fi chemați în justiție decât de guvernul sau de tribunalele țării lor, nu se pot întreprinde față de el măsuri de constrângere (arestare, reținere) sau alte sancțiuni..

Această imunitate nu are ca scop să sustragă pe diplomați acțiunii justiției, ci de a retrage întreaga competență de la magistrații locali pentru a o transfera dacă este cazul, la cei ai statului trimițător.

Categoriile de persoane care beneficiază de imunitate sunt expres determinate avându-se în vedere calitatea pe care o au, precum și alte condiții pe care aceste categorii de persoane trebuie să le îndeplinească (cetățenie, domiciliu etc). Acordarea beneficiului sau întinderea lui variază de la o categorie la alta.

Beneficiază de imunitate următoarele categorii de persoane: șeful de misiune și ceilalți membri ai personalului diplomatic (consilieri, secretari, atașați) notificați la ministerul de externe și înscriși în lista Corpului diplomatic, precum și membri lor de familie, personalul administrativ și tehnic și personalul de serviciu, personalul care se găsește în serviciul personal al șefului misiunii.

Convenția de la Viena limitează imunitățile de jurisdicție ale membrilor personalului care au naționalitatea statului acreditar numai la actele oficiale îndeplinite în exercitarea funcțiilor lor.

3.2 Imunitatea de jurisdicție a misiunii diplomatice

Imunitatea de jurisdicție înseamnă, în esență, exceptarea de la supunerea față de jurisdicția statului pe teritoriul căruia își exercită activitatea misiunea diplomatică. Imunitatea protejează misiunea diplomatică și pe cel trimis să o realizeze, le face posibilă independența în acțiune. Prin acordarea imunității, se închide calea jurisdicțională pe care autoritățile statului străin ar putea interveni în activitatea misiunii diplomatice și în viața membrilor ei.

Imunitatea de jurisdicție a misiunii diplomatice nu este menționată în convențiile sau proiectele de convenții privind dreptul diplomatic. Doctrina și practica au tratat imunitatea de jurisdicție a agentului diplomatic, iar pe cea a misiunii diplomatice au dedus-o din imunitatea de jurisdicție a statului.

Misiunea diplomatică beneficiază numai de imunitatea de jurisdicție civilă și administrativă, nefiind posibilă tragerea la răspundere penală a unei instituții. Potrivit doctrinei, o misiune diplomatică se bucură de imunitate de jurisdicție pentru următoarele acte:

– Acte îndeplinite oficial, în numele și din însărcinarea statului acreditant, cum ar fi: încheierea unui acord și actele referitoare la negocierea acestuia, introducerea unei note de protest, efectuarea unei notificări sau comunicări, demersuri de orice fel etc., chiar dacă acestea nu sunt acțiuni ale statului, ci ale misiunii însăși, fiind supuse normelor dreptului internațional.

– Misiunea diplomatică se bucură de imunitatea de jurisdicție a statului acreditar pentru acte de dispoziție interne, făcute conform normelor dreptului statului acreditant, cum ar fi concedierea unui funcționar, probleme privind relațiile de muncă (retribuire, disciplinare etc.).

– A treia categorie de acte ale misiunii diplomatice o constituie actele cu caracter privat, rezultate din contracte sau chiar din activitatea extracontractuală. Astfel de acte sunt: contractul de muncă încheiat cu membri ai personalului tehnico-administrativ și ai personalului de serviciu, contractul de cumpărare a autovehiculelor, contracte pentru procurarea unor materiale ș.a.

Unii autori (Ion M. Anghel) consideră că misiunea diplomatică se bucură de imunitate absolută; alții (printre care și Aurel Bonciog) contestă acest lucru susținând că statul ca persoană juridică, poate fi chemat în judecată dar folosindu-se o instanță neutră, care este un tribunal internațional.

Convenția de la Viena din 1961 nu s-a ocupat de problema imunității de jurisdicție a misiunii diplomatice, dar chiar și în absența unei reglementări, înțelegem că imunitatea de jurisdicție a misiunii diplomatice, ca imunitate proprie, nu poate fi contestată.

3.3 Imunitatea de jurisdicție a agentului diplomatic

Statele acordă agentului diplomatic imunitate față de jurisdicția locală, dar nu aceasta a fost situația de la început, multă vreme existând rezerve în a acorda diplomatului o asemenea situație privilegiată.

Regula generală este că agentul diplomatic se bucură de imunitate de jurisdicție pentru faptele săvârșite pe teritoriul statului acreditar. Art.31 al Convenției de la Viena din 1961 stipulează că: „agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicție penală a statului acreditar” și că, în afara anumitor excepții, se bucură, de asemenea, și de „imunitate de jurisdicție civilă și administrativă”. Este vorba de activitatea de ansamblu a agentului diplomatic, cu unele excepții numai în ceea ce privește jurisdicția civilă și administrativă.

Doctrina face distincție între diferitele categorii de activități ale agentului diplomatic. O primă mare distincție se face între actele pe care le îndeplinește ca organ al statului acreditant și actele pe care le săvârșește ca simplu individ (actele care sunt în afara funcțiilor sale oficiale și care intră exclusiv în sfera activității sale private).

Luând ca punct de plecare distincția între actele care nu intră în ordinea juridică a statului acreditar (în privința cărora nu există competență) și cele care intră (organele statului acreditar fiind în mod normal competente), în acest din urmă caz, imunitatea se aplică întotdeauna pentru actele oficiale și cu unele excepții, pentru cele private. De asemenea în privința imunității de jurisdicție civilă și administrativă, nu se face nici un fel de distincție, iar excepțiile aduse vizează tocmai actele private.

Excepțiile de la imunitatea care i se acordă agentului diplomatic sunt legate de situații deosebite sau de naționalitatea agentului (art.37 paragraful 1).

Prevederile Convenției de codificare nu au acordat importanță acestei distincții, exprimând clar principiul imunității, pentru toate actele agentului diplomatic, indiferent dacă aceste acte pot fi considerate ca aparținând exercitării funcțiilor diplomatice sau ca fiind private.

În legătură cu durata celor două forme de jurisdicție, acestea diferă între ele. Imunitatea de jurisdicție cu privire la actele legate de activitatea oficială supraviețuiește încetării funcției diplomatice, în timp ce, imunitatea pentru actele cu caracter neoficial încetează odată cu părăsirea de către agentul diplomatic a teritoriului în care fusese trimis (art.39 paragraful 2 din Convenție).

Imunitatea de jurisdicție pentru actele îndeplinite în calitate oficială este recunoscută de statul de reședință, fără distincție, tuturor membrilor misiunii diplomatice, fie că este vorba de membrii personalului diplomatic, de cei ai personalului administrativ și tehnic sau cei ai personalului de serviciu. Imunitatea de jurisdicție pentru actele care nu sunt legate de calitatea oficială, este recunoscută numai unor membri din această categorie.

Cu privire la întinderea în timp a beneficiului la imunitatea de jurisdicție, principiul este că imunitatea vizează actele pe care agentul diplomatic le-a săvârșit în timpul când a fost acreditat în statul acreditar. Dar, agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicție și pentru actele anterioare acreditării (important este ca acest beneficiu să existe în momentul introducerii acțiunii); iar imunitatea funcționează, de regulă, și după încetarea acreditării pentru actele săvârșite în timpul acesteia.

Rezultă că, practic, nici un stat nu este dispus să admită ca diplomații săi aflați în misiune în străinătate să fie supuși unei jurisdicții străine. Dar agentul diplomatic nu este imun față de jurisdicția statului propriu (art.31 paragraful 4). Procedurile și sancțiunile pe care, conform dreptului diplomatic, statul străin nu le poate aplica, pot fi aplicate de statul care a constituit misiunea diplomatică.

3.3.1 Imunitatea de jurisdicție penală

Imunitatea de jurisdicție penală a fost întotdeauna recunoscută. Agentul diplomatic este exceptat de la jurisdicția penală a statului acreditar, el nu poate fi urmărit în fața instanțelor penale ale statului acreditar și nici de vreo autoritate judiciară sau de poliția acestuia.

Imunitatea de jurisdicție penală este totală atâta timp cât agentul diplomatic străin se află pe teritoriul statului acreditar. Un agent diplomatic trebuie, într-adevăr să respecte legislația țării unde este acreditat, dar nu poate fi tras la răspundere decât de autoritățile din propria țară.

Dacă agentul diplomatic comite o infracțiune, nu poate fi urmărit penal, judecat sau condamnat pe teritoriul statului acreditar. Acest stat trebuie să se limiteze la a atrage atenția statului acreditant și a-i cere rechemarea, sau eventual, poate solicita pe cale diplomatică aplicarea pedepsei prevăzute de lege. Dacă infracțiunile comise de agentul diplomatic sunt de mică importanță este la latitudinea guvernului statului acreditar să facă plângere pe cale diplomatică.

Imunitatea de jurisdicție penală a unui agent diplomatic, se aplică atât actelor săvârșite în exercitarea funcțiunilor diplomatice, cât și pentru actele private. Un agentul diplomatic nu poate fi judecat și pedepsit de către instanțele penale locale ale țării în care este acreditat, indiferent cât de gravă ar fi fapta săvârșită. Nu se admite invocarea imunității diplomatice de jurisdicție în cazul unei crime de război.

Imunitatea agentului diplomatic de a nu depune mărturie este redată de art.31 paragraful 2 sub forma: „Agentul diplomatic nu este obligat să depună mărturie”. Mulți autori o tratează ca un privilegiu, nu ca imunitate, însă, nici un autor nu contestă dreptul unui diplomat de a nu fi adus cu mijloace de constrângere pentru a depune mărturie.

Convenția de la Viena din 1961, în art.32, prevede că: „statul acreditant poate renunța la imunitatea de jurisdicție a agenților diplomatici și a persoanelor care beneficiază de imunitate. Această renunțare trebuie să fie întotdeauna expresă și clară.

Când are loc ridicarea sau renunțarea la imunitate, nu mai există nici un obstacol pentru ca agentul diplomatic să fie judecat de către instanțele statului acreditar. Agentul diplomatic poate fi urmărit și pedepsit de autoritățile judiciare ale statului său, întrucât imunitatea de jurisdicție a agentului diplomatic în statul acreditar nu poate scuti pe acesta de jurisdicția statului acreditant (potrivit art.31 paragraful 4 al Convenției de la Viena). În plus legile penale ale majorității statelor împuternicesc instanțele să judece și să pedepsească pe cetățenii lor pentru infracțiunile comise în străinătate (excepție fac doar infracțiunile îndreptate contra siguranței statului acreditar).

3.3.2 Imunitatea de jurisdicție civilă și administrativă

Datorită numărului mare de situații în care un agent diplomatic ar putea fi adus în fața instanțelor locale, imunitatea de jurisdicție civilă îi este necesară pentru a-i permite acestuia să își îndeplinească neîngrădit funcțiile. Imunitatea de la jurisdicția civilă impune obligația statului acreditar de a nu-și exercita jurisdicția în cauzele civile în care un agent diplomatic ar figura ca pârât.

Împotriva agentului diplomatic nu poate fi intentată nici o acțiune civilă, cu privire la datoriile lui, în fața instanțelor civile ale statului acreditar; acesta nu poate fi arestat pentru datorii, iar mobilierul, autoturismele și alte bunuri care îi aparțin nu-i pot fi luate pentru datorii; în plus, nu poate fi împiedicat să părăsească țara pentru că nu și-a plătit datoriile.

Imunitatea de jurisdicție civilă este înfățișată ca o regulă, potrivit căreia, agentul diplomatic își păstrează domiciliul său de origine, care este și locul unde trebuie să fie urmărit în materie civilă.

Art. 31 al Convenției de la Viena din 1961 prevede că agenții diplomatici beneficiază de imunitatea de jurisdicție în materie civilă și administrativă cu excepția câtorva cazuri. O altă excepție o reprezintă ipoteza în care un agent diplomatic intentează el însuși o acțiune în justiție, acțiune care reprezintă mai curând o renunțare la imunitatea de jurisdicție.

În literatură, opiniile exprimate în materia imunității de jurisdicție civilă sunt diferite: majoritatea autorilor susțin imunitatea absolută în legătură cu jurisdicția civilă, alții pledează pentru imunitate acordată numai în legătură cu actele săvârșite în exercitarea atribuțiilor oficiale (imunitate de jurisdicție limitată la actele funcțiunii).

Sunt diferite și categoriile beneficiarilor. În prima categorie intră agenții diplomatici (ei fiind beneficiari ai unei imunități juridice complete), în cea de-a doua categorie intră membrii personalului tehnic-administrativ (a căror imunitate de la jurisdicția civilă și administrativă nu se întinde asupra actelor îndeplinite în afara îndatoririlor lor), membrii personalului de serviciu și agenții diplomatici care sunt cetățeni sau au reședința permanentă pe teritoriul statului acreditar.

Una din formele imunității de jurisdicție este exceptarea de la regulile de poliție din statul acreditar. În caz de încălcare a regulilor de poliție, nu este cazul a se lua măsuri contra agentului diplomatic (aplicându-i amendă sau aducându-l în fața unui organ care se ocupă de contravenții, ori să-l citeze în instanță). Această imunitate rezultă din art.31 al Convenției de la Viena din 1961 care menționează imunitatea de jurisdicție administrativă.

Acest lucru nu înseamnă că diplomatul se poate comporta oricum, se așteaptă de la el să se conformeze voluntar ordinelor și regulamentelor poliției locale. În cazul nerespectării repetate a acestor reguli de poliție, acesta nu poate fi pedepsit, însă statul acreditar poate cere rechemarea lui, sau lua alte măsuri (ministerul afacerilor externe se adresează misiunii pentru a lua măsuri disciplinare).

O rezoluție a Conferinței de la Viena din 1961, referitoare la relațiile diplomatice, recomandă ca statul acreditant să renunțe la imunitatea membrilor misiunii sale diplomatice în cazul acțiunilor civile intentate de resortisanți ai statului acreditar dacă poate s-o facă fără ca aceasta să împiedice îndeplinirea funcțiilor misiunii. Atunci când nu renunță la imunitate, statul acreditar trebuie să depună toate eforturile pentru a obține o reglementare amiabilă a litigiului.

3.3.3 Imunitatea de executare

De noțiunea imunitate de jurisdicție este strâns legată aceea a imunității de executare. Imunitatea de executare este chiar mai puternică decât imunitatea de jurisdicție.

Imunitatea de executare constă în faptul că, și atunci când o hotărâre a fost adoptată în mod corespunzător de un tribunal al unui stat contra unui agent al unui alt stat, nu se poate face un act de executare asupra bunurilor acestuia, fără asentimentul său. Această imunitate este reglementată numai în legătură cu o acțiune civilă.

În cazul misiunii diplomatice, măsura de executare a bunurilor este blocată și de inviolabilitatea de care beneficiază în privința bunurilor sale, iar ignorarea acesteia constituie un act ilicit care angajează responstabilitatea internațională a statului acreditar.

Bunurile pe care agentul diplomatic le posedă în numele său sau în numele misiunii, fiind necesare îndeplinirii misiunii sale, nu pot face obiectul nici unei misiuni de sechestrare judiciară sau administrativă.

Chiar dacă un agent diplomatic ar renunța la imunitate și s-ar pune sub jurisdicția locală, nu este suficient pentru a autoriza instanțele sau autoritățile executive să procedeze la executarea unei hotărâri dată împotriva lui. În afară de renunțarea la imunitatea de jurisdicție trebuie să existe și o renunțare separată la imunitatea de executare.

Această opinie a fost încorporată în Convenția de la Viena din 1961 care în art.32 paragraful 4 stipulează că: „Renunțarea la imunitatea de jurisdicție pentru o acțiune civilă sau administrativă nu este considerată ca implicând renunțarea la imunitatea privind măsurile de executare a hotărârii, pentru care este necesară o renunțare distinctă”.

Pentru a întări principiul imunității însăși, în art.31 paragraful 3, se prevede că: „Nu poate fi luată nici o măsură de executare față de agentul diplomatic, în afară de cazurile prevăzute la lit. a, b, c, de la paragraful 1 din prezentul articol și numai dacă executarea poate avea loc fără a se aduce o atingere inviolabilității persoanei sale sau a locuinței sale”.

3.4 Invocarea imunității de jurisdicție

Dacă înainte i se cerea diplomatului să-și dovedească statutul în fața instanței, în ultima vreme, practica generală este că instanța apelează la avizul organului executiv, acesta fiind în măsură să cunoască situația și pentru motivul că, în acest fel, menține o măsură unitară în contactele externe pe care fiecare stat le are. Certificatul de la ministerul afacerilor externe are valoarea unei declarații a executivului, prin care atestă poziția oficială a persoanei respective, și dacă guvernul statului acreditar a recunoscut sau continuă să recunoască statutul oficial al persoanei respective.

Instanța în fața căreia un agent diplomatic este adus pentru violarea unei legi sau este chemat în judecată civilă are o dublă sarcină: să aprecieze dacă persoana, pretinzând a fi titulara beneficiului imunității de jurisdicție, este într-adevăr îndreptățită la acest beneficiu; iar apoi să se pronunțe cu privire la consecințele legale ale acestei constatări.

Instanța dă o hotărâre finală privind consecințele, în condițiile legii locale, a imunității acordate. În plus, instanța se ocupă și de alte elemente precum: când s-a petrecut fapta în timp, efectul altor hotărâri date în legătură cu diplomatul respectiv. În cazul constatării existenței imunității de jurisdicție, cel care are de valorificat un drept, are posibilitatea să se adreseze instanțelor statului acreditant. Membrii misiunii diplomatice deși sunt exceptați de la jurisdicția statului acreditar, ramân supuși jurisdicției instanțelor din statul lor, neputând invoca statutul de imunitate de jurisdicție.

Pentru ceilalți subiecți de drept cu care se află într-un raport juridic, exceptarea agentului diplomatic de la jurisdicția statului acreditar prezintă unele inconveniente.

Pentru aceasta există unele căi de remediere care, pot reduce din inconveniente:

– deși calitatea de beneficiar împiedică inițierea unei proceduri pe teritoriul statului acreditar, nu se exclude totuși posibilitatea ca procedura să aibă loc în statul acreditant;

– procedura poate avea loc și în statul acreditar, după ce persoana respectivă a încetat să mai aibă calitatea de agent diplomatic care atrăgea și beneficiul imunității de jurisdicție;

– statul acreditant poate autoriza renunțarea la imunitatea de jurisdicție de care se bucură agentul diplomatic respectiv;

– în mod neîndoielnic, agentul diplomatic rămâne ținut de obligația morală de a nu lăsa nesoluționate datoriile sale;

– statul acreditar poate recurge la măsura extremă, declarându-l pe agentul diplomatic „persona non grata”.

În unele țări, datorită numărului mare de accidente de circulație, agenților diplomatici li se cere să se asigure pentru terți, pentru ca pretențiile ridicate în legătură cu aceste accidente să poată fi îndreptate împotriva societăților de asigurare și nu să fie blocate prin invocarea imunității de jurisdicție.

În ce privește valorificarea pretenției pe cale extrajudiciară, una din posibilități ar fi să se adreseze agentului diplomatic, în scris sau în mod direct, pentru a obține reparație. Dacă nu va obține satisfacție, atunci se poate adresa șefului de misiune. În sfârșit, se poate adresa ministerului afacerilor externe care nu este obligat să acționeze, ci se va pronunța în funcție de interesele politice.

Statul acreditant are obligația morală de a depune toate eforturile pentru a obține reglementarea echitabilă a litigiului.

3.5 Ridicarea imunității de jurisdicție și renunțarea la imunitate

Pentru a atenua dificultățile care pot surveni ca urmare a modului în care se folosește imunitatea de jurisdicție, practica a promovat soluții care se prezintă fie sub forma unei ridicări a imunității de jurisdicție, fie a renunțării la această imunitate. În unele cazuri renunțarea la imunitate constituie rezolvarea unei situații delicate, fiind protejate relațiile internaționale dintre statele în cauză.

3.5.1 Ridicarea imunității de jurisdicție a personalului diplomatic

Procedura în cazul unei reclamații împotriva unui agent diplomatic este ca persoana în cauză să se adreseze ministerului afacerilor externe al statului acreditar. Dacă plângerea se dovedește a fi întemeiată, ministerul afacerilor externe se va adresa misiunii diplomatice al cărei membru este agentul diplomatic, sau guvernului statului acreditant în caz că plângerea vizează pe șeful misiunii. Intenția este de a se ajunge la o soluționare a plângerii pe cale amiabilă iar dacă aceste demersuri nu dau rezultate, se poate cere statului acreditant ridicarea imunității de jurisdicție de care se bucură agentul diplomatic.

Statul acreditant poate da curs cererii de ridicare a imunității, procedând la ridicarea acestui beneficiu, instanțele locale devenind competente. Dacă este vorba despre o faptă penală, de regulă, statul acreditant nu refuză ridicarea imunității, dar este reticent când este vorba despre o acțiune civilă.

3.5.2 Renunțarea la imunitatea de jurisdicție

Agenții diplomatici beneficiază de imunitate de jurisdicție penală, civilă și administrativă, dar se admite și posibilitatea renunțării la acest drept, agentul diplomatic acceptând să fie chemat în fața instanțelor de judecată.

Agentul diplomatic nu poate să renunțe el însuși la imunitate fără permisiunea guvernului său și nici nu poate obiecta dacă guvernul său decide să îi ridice imunitatea, pentru că această imunitate nu-i este acordată în interesul său personal, ci exclusiv în interesul statului acreditant.

Implicarea unui diplomat într-un proces juridic în statul acreditar este posibilă numai după renunțarea la imunitatea juridică. Trebuie ca renunțarea să fie expresă, clară și autorizată de statul acreditant. Așadar, agentul diplomatic își pierde imunitatea de jurisdicție numai dacă statul acreditant renunță în mod expres la această imunitate. Convenția de la Viena din 1961 exprimă în art.32 principiul renunțării. În situația când însuși șeful misiunii, în calitate de reprezentant al guvernului său, comunică renunțarea la imunitate, instanțele statului primitor trebuie să o accepte ca pe o declarație a statului trimițător. Instanța nu trebuie să cerceteze dacă șeful de misiune a primit sau nu aprobarea guvernului său, ci trebuie să ia declarația ca atare – consimțământul guvernului fiind prezumat dacă șeful de misiune comunică renunțarea.

Este evident că agentul diplomatic care introduce el însuși o acțiune în fața instanțelor statului primitor, este considerat astfel că a renunțat la imunitate și s-a supus acelei jurisdicții. Convenția de la Viena prevede, în art.32 paragraful 3 că: „Dacă un agent diplomatic sau o persoană care beneficiază de imunitate de jurisdicție în virtutea art.37 angajează o procedură, nu mai este admisibil să invoce imunitatea de jurisdicție față de oricare cerere reconvențională în mod direct legată de cererea principală”.

În legătură cu efectele renunțării, se consideră că odată ce a avut loc renunțarea, acest act este irevocabil. Rezultă că imunitatea nu mai poate fi invocată într-un stadiu ulterior procesului.

3.6. Inviolabilitățile diplomatice – echivalentul imunităților

A fi inviolabil înseamnă a fi intangibil. Jurământul este inviolabil, ca și dreptul la proprietate.

Fiind cunoscută încă din antichitate, inviolabilitatea, denumită și „imunitate de constrângere”, constituie cel mai vechi privilegiu diplomatic.

Inviolabilitatea este esențială în materia imunităților și privilegiilor diplomatice, deoarece aceasta presupune atât obligația statului acreditar de a se abține de la orice acțiune de constrângere față de misiunea diplomatică, cât și obligația de a acorda o protecție specială, materială și juridică agentului diplomatic, precum și celorlalte persoane care beneficiază de această imunitate.

În sens larg, noțiunea de inviolabilitate este situația pe care agentul diplomatic și misiunea o au în raport cu jurisdicția statului acreditar, fiind

echivalentă cu imunitatea.

În sens restrâns, inviolabilitatea desemnează acel tratament la care este îndreptățit agentul diplomatic și misiunea diplomatică, care implică ideea că statul acreditar este răspunzător față de statul acreditant pentru asigurarea celei mai depline protecții a persoanei agentului diplomatic și a misiunii diplomatice față de acele de autoritate, de violență sau de insulte.

Convenția de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic a adoptat sensul cel mai general și corect pe care il are noțiunea în doctrină. Termenul de inviolabilitate se regăsește în articolele 22, 24, 29 și 30 ale Convenției.

Pentru a asigura o securitate apropiată persoanelor îndreptățite la o protecție internațională specială, în anul 1973 s-a adoptat „Convenția cu privire la prevenirea și sancționarea infracțiunilor împotriva persoanelor care se bucură de protecție internațională specială”, în același context plasându-se și Rezoluția Adunării Generale a O.N.U. cu privire la „Examinarea măsurilor eficace vizând întărirea protecției și securității misiunilor și reprezentanților diplomatici și consulari”.

In rezoluție se arată că: „actele de violență contra misiunilor și a reprezentanților lor diplomatici și consulari pot afecta grav menținerea relațiilor prietenești și a cooperării între state”.

Potrivit dreptului diplomatic, sunt inviolabile sediul misiunii diplomatice, reședința privată a agentului diplomatic, arhivele și corespondențele diplomatice, bagajele agentului diplomatic, bunurile misiunii și ale agentului diplomatic, curierul diplomatic.

3.7 Inviolabilitatea misiunii diplomatice. Inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice

Sediile în care misiunile diplomatice își desfășoară activitatea beneficiază de inviolabilitate. Responsabilitatea pentru asigurarea acestei inviolabilități este a statului pe teritoriul căruia misiunea funcționează.

Inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice înseamnă că autoritățile

care exercită constrângerea statului nu pot pătrunde în incinta acestui local în îndeplinirea misiunilor lor oficiale fără consimțământul șefului de misiune și nu pot dispune îndeplinirea oricărui act de autoritate (arest, percheziție, sechestru) în localul misiunii. Inviolabilitatea sediului misiunii presupune și obligația statului acreditar de a lua măsurile necesare pentru a proteja localurile împotriva pătrunderii sau producerii de daune din partea persoanelor particulare, precum și împiedicarea oricărui act care ar duce la tulburarea liniștii localurilor misiunii.

Articolul 1 paragraful i al Convenției de la Viena din 1961 definește noțiunea de „localuri ale misiunii”, în care se includ nu numai clădirile, dar și terenul aferent.

Autoritățile statului acreditar nu pot pătrunde în aceste clădiri fără aprobarea șefului misiunii diplomatice. De asemenea nu pot pătrunde nici în curtea interioară a sediului misiunii sau reședinței private a agentului diplomatic.

Se pune problema daca autoritățile statului acreditant au dreptul de a urmări un răufăcător, refugiat, fără consimțămîntul șefului misiunii, într-o misiune sau ambasadă. Art.22 al Convenției de la Viena din 1961 răspunde negativ, în sensul că permisiunea de intrare în localul misiunii a agenților statului acreditar trebuie să fie dată de șeful misiunii.

Intervenția autorităților locale poate fi cerută de statul acreditant în interesul ocrotirii valorilor acestui stat. Misiunea diplomatică este obligată să predea răufăcătorul, refugiat în misiune, autorităților statului acreditar, întrucât fapta s-a comis pe teritoriul acestuia din urmă stat și, desigur, misiunea diplomatică nu este în drept nici să rețină, nici să aresteze persoane.

Persoanele urmărite în țara de origine pentru concepții sau activități publice pot fi adăpostite într-o misiune diplomatică străină fără ca statul pe teritoriul căruia se află respectiva misiune să aibă dreptul de intervenție, conform principiului inviolabilității misiunii diplomatice. Este un drept conferit numai convențional și numai între statele semnatare ale înțelegerilor respective (azil diplomatic).

Obligația de protecție înseamnă că statul acreditar trebuie să ia acele măsuri corespunzătoare care ar fi necesare, pentru a nu permite ca localurile misiunii diplomatice să fie invadate sau deteriorate, ori liniștea misiunii să fie tulburată. În cazul în care statul acreditar nu ia toate măsurile pentru a asigura paza în acest domeniu, el este răspunzător din punct de vedere al dreptului internațional.

Dacă în condiții obișnuite trebuie asigurată de poliție doar o anumită supraveghere a localului misiunii, atunci când există indicii că vor avea loc manifestații, statul acreditar trebuie să întărească protecția. La fel, în cazul în care autoritățile au date cu privire la unele acțiuni care se pun la cale împotriva localurilor misiunii. În caz contrar, își angajează responsabilitatea sa internațională.

Sediul misiunii diplomatice nu poate să fie folosit în scopuri contrare funcților ei. Dacă cu încălcarea acestor obligații, localurile misiunii sunt o sursă de pericol public, o parte a teoriei dreptului diplomatic recunoaște dreptul statului acreditar de a pătrunde, în legitimă apărare, în localurile misiunii. Trebuie să existe un pericol grav contra populației locale, când securitatea de stat este amenințată, cu condiția ca faptul să fie urgent și decizia să fie luată de puterea executivă a statului acreditar.

Mulți autori, susțin, că inviolabilitatea este absolută și în aceste cazuri, nerespectarea obligației nu are și nici nu trebuie să aibă vreun efect asupra inviolabilității deoarece comiterea unei infracțiuni nu ar putea justifica violarea principiului. În acest caz, statul acreditar continuă să fie obligat a respecta inviolabilitatea, având însă, posibilitatea să ia alte măsuri împotriva misiunii care ar abuza (de exemplu, înconjoară cu un cordon de poliție, cere rechemarea șefului de misiune și chiar rupe relațiile diplomatice).

Inviolabilitatea începe în momentul în care imobilul este efectiv afectat scopului misiunii și durează până când imobilul nu mai este folosit pentru nevoile misiunii diplomatice.

Convenția de la Viena precizează în art.45 că: „În caz de rupere a relațiilor diplomatice între două state sau dacă o misiune este rechemată definitiv sau temporar statul acreditar este ținut chiar și în caz de conflict armat, să respecte și să protejeze localurile misiunii, precum și bunurile și arhivele sale”. Această dispoziție vine să prelungească durata inviolabilității, însă aceasta nu ar mai putea fi pretinsă, când cauza ruperii relațiilor diplomatice ar fi fost tocmai abuzul la această inviolabilitate din partea misiunii diplomatice respective.

Inviolabilitatea diferă de privilegiile și facilitățile pe care statul acreditar le acordă, si nu poate fi confundată, nici cu imunitatea propriu-zisă. Nu trebuie confundată imunitatea de jurisdicție și inviolabilitatea, cele două instituții au o natură complementară, fiecare dintre ele, o completează pe cealaltă.

3.8 Inviolabilitatea arhivelor misiunii diplomatice și inviolabilitatea corespondenței

Inviolabilitatea arhivelor prezintă o importanță deosebită pentru funcționarea unei misiuni diplomatice. Faptul că se află în incinta localurilor misiunii diplomatice face ca, prin extindere, interdicția pătrunderii în aceste localuri să asigure inviolabilitate și pentru ceea ce se află înăuntrul lor.

Arhivele misiunii diplomatice nu pot fi controlate nicicum, niciunde și niciodată. Art.24 al Convenției de la Viena din 1961 prevede că: „Arhivele și documentele misiunii sunt inviolabile în orice moment și în orice loc s-ar afla”. Astfel, documentele din arhivă rămân inviolabile, indiferent de persoana care le căreia îi pot fi încredințate, sau de locul unde sunt ținute în mod normal, ori de vehiculul cu care sunt transportate.

Inviolabilitatea arhivelor diplomatice este absolută, nu poate fi încălcată în nici un caz și sub nici un pretext, ea supraviețuiește ruperii relațiilor diplomatice și chiar stării de război. Condiția unică a respectării inviolabilității este ca arhiva, prin documentele pe care le conține, să aibă caracter diplomatic, așadar documente concordante cu funcțiile diplomatice. Importanța asigurării confidențialității este așa de mare încât, de obicei, membrii misiunii procedează la distrugerea ei înainte de plecare.

Inviolabilitatea corespondenței diplomatice este consacrată de art.27 paragraful 2 al Convenției de la Viena care mai precizează că, prin expresia „corespondență oficială” se înțelege întreaga corespondență referitoare la misiune și funcțiile sale. Aceasta presupune îndatorirea statului acreditar de a facilita comunicațiile misiunii diplomatice cu guvernul său.

În Convenție se prevede că statul acreditar are obligația de a permite și de a proteja libertatea de comunicare a misiunii diplomatice, în primul rând cu statul acreditant. De asemenea, se mai stipulează dreptul misiunilor diplomatice de a folosi corespondența cifrată și curierii diplomatici. Convenția de admite și folosirea de către misiunile diplomatice a unui post de radio, cu condiția că acest lucru să fie acceptat de către statul acreditar.

Obligația statului acreditar de a permite comunicarea liberă a misiunii diplomatice înseamnă excluderea oricărui control exercitat asupra comunicării din afara serviciului public de diplomație. Obligația de neviolare a corespondenței și comunicării înseamnă că statul acreditar nu are dreptul să intercepteze corespondența și nici să descifreze mesajele cifrate ale misiunii, dar nici de a abuza referitor la conținutul valizei diplomatice și a coletelor care poartă însemne oficiale.

În cadrul corespondenței diplomatice un regim aparte îl are valiza diplomatică care „nu trebuie să fie nici deschisă, nici reținută”( art. 27 paragraful 3).

Coletele diplomatice nu pot conține decât documente diplomatice sau obiecte de uz oficial. Dar, cum practica o arată, sunt colete de câte 300, 500 kg de „documente diplomatice” într-o valiză diplomatică și nu de puține ori prin valiza diplomatică se transmit devize, produse interzise, chiar stupefiante. Cu toate acestea este exclusă orice posibilitate de a deschide sau a reține valiza diplomatică. Însă există posibilitatea ca, după un control radiologic, care nu este interzis, să nu se admită importul acesteia, dispunând trimiterea ei la origine.

Curierul diplomatic este ocrotit în exercitarea funcțiilor sale de statul acreditar. El se bucură de inviolabilitatea persoanei sale și nu poate fi supus nici unei forme de arestare sau de detențiune.

3.9 Inviolabilitatea personalului misiunii diplomatice

Pentru a asigura inviolabilitatea diplomatică, statul acreditar are obligația de a se abține de la oricare acțiune de constrângere împotriva unui diplomat, pe care trebuie să-l trateze cu respectul cuvenit și să ia orice măsură pentru a preveni orice atac asupra persoanei sale, a libertății și demnității sale.

Convenția de la Viena din 1961 precizează că persoana agentului diplomatic este inviolabilă (art.29), precum și locuința, documentele și bunurile sale (art.30).

Principala imunitate de care beneficiază agentul diplomatic este inviolabilitatea personală. Inviolabilitatea personală a agentului diplomatic constă, pe de o parte, în obligația statului acreditar de a se abține în luarea de măsuri de constrângere (arestarea, reținerea, percheziționarea etc), iar, pe de altă parte, obligația statului respectiv de a impune autorităților sale să trateze agentul diplomatic cu respectul cuvenit și să-i asigure o protecție specială contra oricărei ofense posibile fie materiale, fie morale.

De inviolabilitate personală se bucură și curierii diplomatici, pe baza unui document oficial care trebuie să ateste această calitate.

Autoritățile statului acreditar sunt obligate, de asemenea, să se abțină de la orice amenințări la adresa agentului diplomatic. Mai mult, este obligat să ia măsurile care se impun pentru a preîntâmpina asemenea acte din partea unor persoane private, prevăzând protecție adecvată la nevoie, ținând seama de cerințele situației. Agentul diplomatic este îndreptățit la protecția reputației sale, astfel că, persoana care îl defăimează trebuie să fie urmărită în justiție.

Inviolabilitatea personală a agentului diplomatic este absolută; majoritatea statelor au consemnat această măsură în legislațiile lor interne.

Membrii personalului administrativ și tehnic al unei misiuni diplomatice beneficiază dacă nu sunt cetățeni ai statului acreditar sau dacă nu își au reședința permanentă în acest stat, de privilegiile și imunitățile menționate la art. 29-35, dar imunitatea de jurisdicție civilă și administrativă a statului acreditar menționată la paragraful 1 al art.31 nu se aplică actelor îndeplinite în afara exercitării funcțiilor lor.

Rezultă că aceștia beneficiază de imunitatea de jurisdicție penală absolută și deci și de inviolabilitate personală, însă, pot fi urmăriți în bunurile lor pentru actele îndeplinite în afara atribuțiilor oficiale (pot fi chemați în judecată civilă pentru neplata unor comenzi de bunuri, pentru neonorarea unor obligații contractuale etc).

Membrii personalului de serviciu beneficiază de imunități funcționale, iar oamenii de serviciu particulari nu au decât câteva privilegii. Ei pot fi judecați, condamnați și arestați pentru fapte care nu au legătură cu serviciul.

Statul acreditar are datoria să protejeze pe diplomați împotriva oricăror acțiuni ale unor persoane particulare, precum și împotriva violențelor morale (de exemplu, atacurile în presă).

Deci, referitor la personalul misiunii diplomatice, este de subliniat că imunitățile se referă la cetățenii statului acreditant, în principal. Cetățenii statului acreditar sau cei care au domiciliul pe teritoriul acestui stat nu pot fi numiți agenți diplomatici decât cu consimțămîntul statului acreditar (art.8 al Convenției); ei beneficiază de imunitate de jurisdicție și de inviolabilitate numai pentru actele oficiale îndeplinite în exercițiul funcției lor (art.38 paragraful 1).

Inviolabilitatea nu a fost întotdeauna respectată, statele neîndeplinindu-și această obligație. În ultimele decenii, inviolabilitatea a fost încălcată mai mult ca oricând, aducând în actualitate această instituție. Deși a avut loc codificarea dreptului diplomatic și a celui consular, comunitatea internațională a fost nevoită să elaboreze și să aprobe noi reglementări pentru a da mai multă eficiență principiului inviolabilității. În acest sens, trebuie menționată Convenția cu privire la prevenirea și sancționarea infracțiunilor împotriva persoanelor care se bucură de protecție internațională, inclusiv agenții diplomatici (1973).

3.10 Inviolabilitatea reședinței agentului diplomatic

Inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice acoperă și pe aceea a reședinței șefului de misiune, reședința acestuia făcând parte din localurile misiunii.

Inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice constituie o formă a imunității de stat care se referă la o clădire folosită în scopuri guvernamentale, iar inviolabilitatea reședinței rămâne o consecință a statului diplomatic al celui care o ocupă, decurge din inviolabilitatea sa personală.

În Convenția de la Viena din 1961, art.30 paragraful 1 prevede că: „Locuința particulară a agentului diplomatic se bucură de aceeași inviolabilitate și de aceeași ocrotire ca și localurile misiunii.”

Pentru ca autoritățile locale să fie ținute a asigura respectarea inviolabilității reședinței diplomatice, este nevoie ca această reședință să-i fie notificată în prealabil ministerului afacerilor externe al statului acreditar.

Documentele, corespondența și bunurile necesare exercitării funcțiilor de către agenții diplomatici, precum și alte bunuri care sunt necesare pentru folosința personală, ori care sunt esențiale pentru existența lor se bucură de inviolabilitate, indiferent dacă se găsesc în interiorul misiunilor sau în afara acestora.

Aceste bunuri nu pot face obiectul nici unei percheziții, sechestru judiciar sau administrativ ori măsură de executare, pentru că, în măsura în care sunt legate de funcțiile diplomatice, acestea beneficiază de un regim de imunitate complet. Astfel, autoturismul agentului diplomatic nu poate fi sechestrat sau percheziționat, iar în unele țări este exceptat chiar și de regulile de parcare; contul bancar are același regim, nefiind supus restricțiilor, sechestrului sau executării.

Art.31 paragraful 3 al Convenției de la Viena din 1961 prevede că : „Nu poate fi luată nici o măsură de executare față de agentul diplomatic, în afară de cazurile prevăzute la alineatele a, b și c de la paragraful 1 din prezentul articol, și numai dacă executarea poate avea loc fără a se aduce o atingere inviolabilității persoanei sale sau a locuinței sale”.

3.11 Exceptarea de la obligația de a depune mărturie

Convenția de la Viena din 1961 precizează în art.31 paragraful 2, în mod expres că „un agent diplomatic nu este obligat să depună mărturie”.

Multi autori o tratează ca un privilegiu, alții o prezintă ca o imunitate. Nici un autor, însă, nu contestă dreptul unui diplomat de a nu fi adus cu mijloace de constrângere pentru a depune mărturie. Un reprezentant diplomatic nu poate fi obligat să apară ca martor și să facă depoziție în nici o procedură care are loc în fața instanțelor civile sau penale, sau în fața organelor administrative ale statului primitor.

Dacă agentul diplomatic acceptă să apară ca martor în fața unei instanțe, el o poate face. Imunitatea de a depune mărturie este, prin urmare, dreptul agentului diplomatic de a refuza sau accepta să se prezinte ca martor. Refuzul lui nu trebuie justificat și fiind un drept al său, nu poate fi cenzurat de autoritățile judiciare ale statului acreditar.

Unii autori au susținut că textul art.31 paragraful 2 trebuie interpretat astfel: „Nu există obligație pentru agentul diplomatic să depună ca martor. Aceasta nu înseamnă că agentul trebuie în mod necesar să refuze a coopera cu autoritățile statului acreditar, de exemplu pentru anchetarea unei crime pe care el a văzut-o când se comitea. Dimpotrivă, el poate să indice că dă autorităților informațiile pe care le deține. Dacă renunță la imunitatea sa, el poate să dea informația oral sau în scris”. Această interpretare pare cea corectă și asigură coerența dintre fundamentarea și soluția problemei.

Codificarea dreptului diplomatic a consacrat că această scutire de obligația de a depune mărturie are un caracter absolut.

Capitolul 4. Privilegiile misiunilor diplomatice și ale membrilor lor

Potrivit dreptului diplomatic, statul acreditar are obligația să le acorde misiunii diplomatice și membrilor ei „toate înlesnirile”, adică privilegii, asigurându-le inviolabilitatea, recunoscându-le și protejându-le libertatea de comunicare și de circulație, nepretinzându-le prestații și nepercepându-le taxe, respectându-le imunitatea juridică.

Privilegiile diplomatice sunt înlesnirile pe care statul străin le acordă misiunilor diplomatice și personalului acestor misiuni în vederea îndeplinirii funcțiilor diplomatice.

Statele admit privilegiile diplomatice pentru a favoriza relațiile dintre ele, indiferent de regimurile lor constituționale și sociale. Nu trebuie ca privilegiile diplomatice și imunitatea diplomatică să fie considerate avantaje individuale, acordate persoanei care îndeplinește misiunea diplomatică. Rostul lor este întreținerea condițiilor necesare realizării funcțiilor în cadrul misiunilor diplomatice constituite de state pentru a le reprezenta și pentru a le apăra interesele în străinătate.

Privilegiile diplomatice sunt garanția necesară împotriva obstacolelor și a presiunilor diverse. Nu ar fi posibilă constituirea misiunilor diplomatice fără acordarea de privilegii. Toate privilegiile diplomatice se acordă și se concretizează în condițiile în care misiunea diplomatică are obligația de a respecta legile statului pe teritoriul căruia funcționează.

Oferind și asigurând condiții de întreținere a misiunilor diplomatice străine, statele au, conform dreptului diplomatic, obligația de a nu face discriminări și de a nu afecta drepturile statelor care nu sunt implicate direct în stabilirea și realizarea acestor condiții.

Imunitatea de jurisdicție și inviolabilitatea sunt obligații de drept internațional, prevăzute în convențiile internaționale, pe când, privilegiile sunt norme de drept cuprinse în dispozițiile legii interne. Imunitățile sunt garantate de dreptul intern al statelor, care exceptează de la jurisdicția penală a statului acreditar persoanele care beneficiază de acest drept, în conformitate cu dreptul internațional. Spre deosebire, privilegiile sunt stabilite de legea internă în ceea ce privește conținutul, ele derivă din obligațiile de drept internațional, revenite statelor sau asumate de acestea în scopul de a garanta un minim de drepturi.

4.1 Libertatea de comunicare

În scopul îndeplinirii funcțiilor sale, misiunea diplomatică trebuie să comunice frecvent cu guvernul său, iar corespondența, care are un caracter cu totul delicat, trebuie să i se asigure un maxim de confidențialitate. Pentru ca această activitate de comunicare să poată fi realizată în condiții corespunzătoare, mijloacele de comunicare ale misiunii trebuie să se bucure de securitate deplină, altfel, activitatea misiunii ar fi compromisă și realizarea funcțiilor misiunii nu ar fi posibilă.

Eficiența misiunilor diplomatice depinde de libertatea comunicării cu instituțiile statului care le constituie, îndeosebi cu elementele componente ale serviciului public de diplomație. Această comunicare este liberă dacă se află exclusiv sub controlul celor care participă la ea.

Statul acreditar are o dublă îndatorire: să pună la dispoziția misiunii facilități pentru corespondența sa; în al doilea rând, trebuie să asigure respectarea secretului corespondenței misiunii (unui trimis trebuie să i se recunoască dreptul de a coresponda liber și în deplină confidențialitate cu guvernul său).

Articolul 27 al Convenției de la Viena din 1961 menționează că: „Statul acreditar permite și ocrotește comunicarea liberă a misiunii în orice scopuri oficiale. Pentru a comunica cu guvernul, precum și cu celelalte misiuni și consulate ale statului acreditant, oriunde se găsesc acestea, misiunea poate folosi toate mijloacele de comunicare potrivite, inclusiv curierii diplomatici și mesajele în cod sau cifrate. Totuși, misiunea nu poate instala și utiliza un post de radio-emisie decât cu asentimentul statului acreditar.”

Noțiunea “scopuri oficiale”, include atât comunicările cu guvernul statului acreditant și oficiile consulare, cât și comunicările cu reprezentanții autorităților statului acreditant care se află în state terțe, cu naționalii statului acreditant, cu alte misiuni străine și cu organizațiile internaționale.

Misiunea diplomatică poate folosi pentru comunicare toate mijloacele disponibile: poșta, telefon, telegraf, curieri diplomatici și alte moduri de comunicare directă. Însă există unele limitări și anume la transmiterele radio. Cauza fiind instalarea unei stații radio, s-ar putea interfera cu sistemul rețelei radio din statul acreditar. Folosirea de către misiunile diplomatice a unui post emițător radio trebuie să fie supusă autorizației prealabile a statului acreditar.

Convenția de la Viena asigură inviolabilitatea corespondenței oficiale și a valizei diplomatice, stabilind că acestea nu pot fi nici deschise și nici reținute. Convenția protejează și curierul diplomatic, care se bucură de inviolabilitate personală și nu poate să fie supus nici unei forme de arestări sau detenție. Aceste reguli sunt prevăzute de articolul 27 paragrafele 2,3 și 5.

4.2 Libertatea de mișcare (de deplasare și de circulație)

Membrii misiunii diplomatice au libertatea să circule pe teritoriul statului străin unde își desfășoară activitatea, dar se poate ca accesul lor în anumite zone să fie interzis sau limitat din motive de securitate națională.

Statul acreditar are obligația de a le asigura membrilor misiunii, libertatea de circulație chiar și în situația în care relațiile internaționale s-ar deteriora într-atât încât s-ar ajunge la conflict armat. Trebuie ca membrilor misiunii diplomatice și familiilor lor să li se dea posibilitatea, inclusiv mijloace de transport, să părăsească, laolaltă cu bunurile lor, fără întârziere, locul unde membrii misiunii nu își mai pot desfășura în siguranță activitatea.

Dreptul unui diplomat de a circula liber pe teritoriul statului acreditar, este esențial pentru funcționarea efectivă a misiunii, însă acest privilegiu nu este absolut, i se pot atribui unele restricții, devenite reguli generale:

– statul acreditar poate introduce restricții în materie de deplasare în anumite sectoare pe teritoriul său, așa ca “zonele interzise” sau zonele în care accesul constituie obiect al unor norme speciale;

– interzicerea deplasării în zonele de frontieră, zonele fortificate;

– limitarea libertății de mișcare în zonele în care domnește dezordinea;

– interzicerea deplasării prin zonele în care există relații ostile față de statul acreditant;

– interzicerea deplasării în zonele care au o importanță pentru securitatea statului și în zonele de război.

Toate aceste restricții sunt admise și sunt stabilite de statul acreditar, deoarece statul acreditar este obligat de a asigura securitatea diplomatului și deci este și normal introducerea acestor limitări, dacă consideră că nu poate garanta securitatea pe care o datorează. Un alt motiv de limitare este însăși securitatea națională a statului acreditar.

Dacă statul acreditar ar extinde în mod exagerat zonele de interzicere a circulației străine, inclusiv a diplomaților, s-ar ajunge la reducerea inacceptabilă a posibilităților misiunii diplomatice de a-și realiza funcțiile.

Articolul 26 al Convenției de la Viena din 1961 prevede că: “Sub rezerva legilor și regulamentelor sale referitoare la zonele în care accesul este interzis sau reglementat din motive de securitate națională, statul acreditar asigură libertatea de deplasare și de circulație pe teritoriul său tuturor membrilor misiunii”.

Deci statul acreditar poate impune limitarea dreptului de deplasare în anumite zone, însă e necesar de subliniat totodată, că statul acreditar nu poate declara zone interzise sau cu acces limitat într-un mod care să anuleze practic libertatea de circulație a agentului diplomatic, deoarece aceasta poate fi o piedică în realizarea cooperării internaționale.

4.3 Privilegii de ordin fiscal

Privilegiile fiscale sunt scutirile acordate misiunilor diplomatice și personalului privilegiat al acestora de la obligațiile pecuniare pe care le au persoanele fizice sau juridice de a contribui la finanțarea bugetului de stat.

Aceste obligații pot fi: impozite (când statul nu este obligat la o contraprestație relativă); taxe (reprezintă o contribuție a plătitorului la acoperirea cheltuielilor administrației de stat, făcute pentru efectuarea de servicii publice); obligațiile parafiscale (contribuțiile la asigurările sociale).

Misiunile diplomatice și personalul acestora beneficiază de privilegiul scutirii de impozite pe criteriul funcțional. Beneficiarii privilegiilor fiscale vor fi scutiți de plată numai atunci când misiunea diplomatică sau agentul diplomatic acționează în numele statului acreditant pentru îndeplinirea sarcinilor oficiale.

Convenția de la Viena face o distincție între privilegiile de ordin fiscal:

– scutirea de impozite și taxe naționale, regionale sau comunale cu privire la localurile misiunii (art.23 al Convenției);

– scutirea (cu anumite excepții) de orice impozite și taxe cu privire la agentul diplomatic (art.34 al Convenției).

Articolul 28 al Convenției prevede că: “Drepturile și taxele percepute de către misiune pentru acte oficiale sunt scutite de orice impozite și taxe.” Primele mai sunt numite și taxe consulare.

Pentru ca misiunea să fie scutită de impozite, trebuie îndeplinite două condiții: imobilul să aparțină cu titlu juridic (proprietate sau locațiune) statului acreditant sau șefului de misiune; imobilul să fie folosit pentru scopuri oficiale.

Agenții diplomatici se bucură și ei de privilegii fiscale, sunt scutiți de la plata taxelor personale, locale, regionale, naționale, conform art.34 al Convenției de la Viena din 1961. El datorează impozitele și taxele pentru bunurile imobile proprietate a acestuia, de pe teritoriul statului acreditar (art.34 lit.b), dacă nu sunt deținute în contul statului acreditant, pentru realizarea scopurilor misiunii.

Agentul diplomatic nu va fi scutit pentru veniturile particulare care își au sursa în statul acreditar, fie dintr-o activitate aducătoare de venituri, fie de pe urma investițiilor de capital, căci aceste activități nu sunt datorate prezenței sale oficiale în statul acreditar.

Expresia generală că agentul diplomatic este scutit de „orice impozite și taxe personale, reale, naționale, regionale, municipale” trebuie înțeleasă în sensul că acesta nu este scutit și de taxele pentru serviciile publice comunale sau pentru cele datorate folosinței publice.

4.4 Privilegii de ordin vamal

Misiunea diplomatică și agenții diplomatici sunt scutiți de drepturile de vamă care se percep cu ocazia importului de bunuri. Acest privilegiu ar reieși mai mult din dificultățile practice pe care le-ar implica insistența de a controla bagajele diplomatului.

Convenția de la Viena din 1961, instituie obligația de a excepta, în anumite limite, atât misiunile diplomatice, cât și agenții diplomatici de taxele vamale.

Articolul 36 al Convenției precizează că: „Potrivit dispozițiilor legale și regulamentare pe care le poate adopta, statul acreditar acordă intrarea și scutirea de plata drepturilor de vamă, taxelor și altor drepturi conexe, altele decât cheltuielile de depozitare, de transport și cheltuielile aferente unor servicii similare, pentru:

a) obiectele destinate uzului oficial al misiunii;

b) obiectele destinate uzului personal al agentului diplomatic sau al membrilor familiei sale, care fac parte din gospodăria sa, inclusiv efectele destinate instalării sale.

Referitor la misiunea diplomatică, bunurile destinate folosinței misiunii sunt scutite de taxe vamale pe teritoriul statului acreditar. Modalitățile folosite sunt diferite și variază de la stat la stat, însă procedura este generală: misiunea pune pentru avizare organelor competente lista bunurilor, pentru ca acestea să elibereze un certificat de scutire.

Cu privire la agenții diplomatici, în general, se admite ca diplomatul să-și poată aduce cu scutire de vamă bunurile necesare instalării sale, formalitățile fiind mai restrânse, ca în cazul misiunii. Un rol important îl are și exceptarea de la inspectarea bagajelor diplomatului.

Agentul diplomatic este scutit de controlul bagajului său personal, în afară de cazul, când există motive serioase să se creadă că acesta conține obiecte care nu beneficiază de scutirile de taxe vamale, sau obiecte al căror import sau export este interzis de legislația statului acreditar, sau supus regulamentelor de carantină ale acestuia.

Agentul diplomatic este obligat să respecte legile statului acreditar, această obligație extinzându-se și la importul sau exportul de bunuri. În caz de nerespectare a prohibiției la import sau export, autoritățile statului acreditar sunt îndreptățite să pretindă control, dacă au bănuieli că în bagaje sunt obiecte interzise.

De fapt, bănuielile pot fi sigure, deoarece bagajele pot fi controlate legal cu infraroșii. Autoritățile au obligația să nu controleze prin deschidere bagajele diplomatului, dar pot cere control în prezența agentului diplomatic sau a reprezentantului său autorizat. Dacă el refuză, importul nu poate fi admis, bagajul fiind returnat la origine.

Bagajul care conține documente nu poate fi controlat și nici dechis, el beneficiază de regimul prevăzut la art.30 paragraful 2 și art.31 paragraful 3: documentele, corespondența și bunurile agentului diplomatic se bucură de inviolabilitate.

Exceptarea de control vamal este consecința inviolabilității bunurilor agentului diplomatic și acolo unde nu este imunitate, nu este nici inviolabilitate.

4.5 Dreptul de a arbora drapelul național

Această problemă a fost reglementată în 1961 prin Convenția de la Viena, consacrând un drept care până atunci nu era unanim recunoscut.

Misiunea diplomatică are dreptul de a arbora drapelul național și a pune inscripția cu stema națională pe imobilul care servește ca local al misiunii diplomatice; la rândul lui, șeful de misiune are dreptul de a plasa stema la reședința sa și de a arbora drapelul național pe mijloacele de transport.

Acest drept nu trebuie considerat ca fiind totuși absolut, în exercitarea lui trebuie să se țină seama de practica și regulile locale. Spre exemplu, în caz de tensiune între statul acreditant și statul acreditar, arborarea drapelului de către misiune poate apărea ca un act de ostentație care ar avea un caracter de provocare; arborarea drapelului poate avea loc nu în orice zi, ci cu anumite ocazii: ziua națională a statului acreditant, a statului acreditar, arborarea drapelului pe mijloacele de transport să se facă numai atunci când șeful de misiune se deplasează în scop oficial etc.

4.6 Facilitățile de ședere

Spre deosebire de orice alte persoane, diplomatul este scutit de a obține permis de ședere, sau de a se anunța la organele de poliție și de a le prezenta un document special de luare la evidență. Aceștia primesc o viză diplomatică din partea statului acreditar – viză care se acordă imediat și în mod gratuit, permițându-i diplomatului să se bucure de un tratament de curtoazie mult mai favorabil decât simplii particulari.

Misiunea diplomatică trebuie să informeze ministerul afacerilor externe a statului acreditar despre sosirea sau plecarea agentului diplomatic. Ministerul afacerilor externe ține evidența lor, întocmind o listă a corpului diplomatic care este publicată, iar legitimațiile ce sunt eliberate agenților diplomatici, pentru a le atesta calitatea, au valoare și de permisie de ședere.

4.7 Scutirile de la prestațiile personale

Articolul 35 al Convenției de la Viena din 1961 prevede în acest sens că: “Statul acreditar trebuie să scutească pe agenții diplomatici de orice prestație personală, de orice serviciu public, indiferent de natura sa, și de sarcinile militare ca rechiziții, contribuții și încartiruiri militare.”

Agentul diplomatic este exceptat de obligațiile stabilite de legea statului pe teritoriul căruia misiunea sa diplomatică funcționează, dacă aceste obligații sunt incompatibile cu situația sa de cetățean al altui stat.

De regulă, aceste obligații (cum ar fi obligația de satisfacere a stagiului militar sau aceea de a participa ca jurat), nu privesc străinii, iar în cazul agentului diplomatic, ele ar putea stânjeni funcțiile misiunii diplomatice.

Dreptul pe care îl are agentul diplomatic de a nu fi obligat la sarcinile militare, precum și la prestații personale în caz de incendii sau de catastrofe militare este menționat în practica internațională și în doctrină, cât și în legislația statelor, ca privilegiu diplomatic.

4.8 Scutirea de la obligația prevăzută de legislația privind asigurările sociale

Acest privilegiu este mai recent, sistemele naționale de asigurări sociale pentru cazuri de boală, accident, invaliditate, deces etc., au început să apară în ultima jumatate de secol.

În cazul persoanelor care sunt cetățeni ai statului acreditant, având domiciliu în acest stat nu este cazul să li se aplice legislația socială locală, aceste persoane, indiferent unde s-ar afla, continuă să fie supuse sistemului național de asigurări sociale.

Deși este prevăzută ca o scutire pentru agentul diplomatic, nici misiunea (unitatea care, formal, face plata), nici statul acreditant (cel care angajează agentul diplomatic) nu sunt obligați la plata contribuției la asigurări sociale.

Potrivit art.33 al Convenției de la Viena din 1961, scutirea de plata asigurărilor sociale operează numai în ceea ce privește serviciile prestate statului acreditant.

Agentul diplomatic este scutit de plata contribuției pentru asigurările sociale în vigoare în statul acreditar. Scutirea este funcțională, în sensul că ea nu operează și în beneficiul celui care angajează dacă, potrivit legii statului acreditar, acesta ar fi obligat să plătească contribuția pentru asigurări sociale.

În caz că misiunea diplomatică sau agentul diplomatic ar angaja persoane domiciliate în statul acreditar, sunt obligați să plătească contribuția la asigurarea socială, întrucât trebuie să respecte legea locală, iar exceptarea lor ar duce la lipsirea celor angajați de orice protecție socială.

Astfel, potrivit art.33 paragraful 2, agentul diplomatic care are în serviciul său personal local, cetățeni ai statului acreditar sau care au reședința în acest stat, nu este scutit de plata asigurărilor sociale.

4.9 Dreptul de capelă

Privilegiul era de mare importanță în trecut, se găsește menționat și în zilele noastre (când intoleranța religioasă nu-și mai are locul în societate), însă și-a pierdut mult din importanță, având doar valoare istorică.

Dreptul de capelă este un privilegiu de curtoazie care ar permite membrilor unei misiuni diplomatice să organizeze oficierea în incinta misiunii, de către un preot aparținând personalului, a cultului religiei oficiale a statului acreditant; de regulă, cetățenii acestui stat au și ei dreptul să asiste la această celebrare.

Această problemă nu și-a găsit locul în textul Convenției din 1961. În baza Convenției de la Viena, asemenea chestiuni depind de legile și regulamentele din statul primitor ai căror membri ai misiunii sunt obligați să le respecte (art.41).

4.10 Exceptarea de la aplicarea legilor privind dobândirea cetățeniei

În principiu, normele de drept intern ale statului acreditar sunt aplicabile și agentului diplomatic Printre acestea sunt de menționat și cele cu privire la atribuirea cetățeniei.

Limitarea aplicării ordinii juridice locale nu are loc, în cazul în care legea locală în domeniul atribuirii cetățeniei are la bază principiul ”ius soli” (în sistemul dreptului anglo-saxon) și ca atare, copii agentului diplomatic născuti pe teritoriul statului acreditar dobândesc, în mod automat, cetățenia statului respectiv. Dacă legea se bazează pe ”ius matrimoni”, femeia căsătorită cu un agent diplomatic, cetățean al statului acreditar devine, prin faptul căsătoriei, cetățeană a statului respectiv.

Practica și doctrina au considerat, în majoritate, că legislația statului acreditar, referitoare la dobândirea cetățeniei nu ar trebui să se aplice agenților diplomatici. Nu era cazul ca simplul fapt al șederii temporare a agentului diplomatic în statul acreditar să genereze asemenea efecte secundare care să-i îngreuneze situația și să devină astfel o sursă de eventuale complicații pentru el.

4.11 Privilegiul administrării justiției

În literatură s-a susținut existența acestui drept. Șeful de misiune are anumite atribuții care țin de menținerea disciplinei interne a colectivului misiunii. Dar este necesar de a fi explicată prin faptul că misiunea diplomatică este organizată și funcționează pe baza legilor statului acreditant, iar activitatea internă a misiunii constituie o chestiune care nu privește statul acreditar; aceasta nu include însă, și dreptul de a administra justiția (de a judeca).

Un trimis trebuie să aibe jurisdicție peste suita sa în materie de disciplină, el trebuie să poată lua măsuri ca un membru al suitei sale care a comis o infracțiune să fie trimis în țară pentru a fi judecat.

Dar, nici un stat nu ar putea admite, în timpurile noastre, ca un trimis să judece el însuși pe un membru al misiunii sale (deși în secolele trecute se obișnuia).

În afara privilegiilor examinate, mai există și alte privilegii, bazate pe reciprocitate și care sunt practicate numai între unele state.

Concluzii

Poziția privilegiată a diplomaților în societate este tradițională, dar nu acesta este motivul pentru care ea continuă să fie respectată; aceasta se întâmplă deoarece reprezentanții unui stat pot să-și desfășoare activitatea diplomatică în mod satisfăcător doar dacă sunt feriți de presiunea legală, fizică sau morală pe care statul în care funcționează ar putea să o exercite asupra lor.

Noțiunea de imunități și privilegii diplomatice a căpătat o existență de sine stătătoare, folosirea ei nu înseamnă că definim calitatea de diplomat a beneficiarului. Beneficiază de imunități și privilegii diplomatice misiunile diplomatice ale statelor, agenții și personalul lor în țara de reședință în vederea îndeplinirii în bune condiții a misiunilor, judecătorii de la Curtea Internațională de Justiție (art.19 din Statutul Curții), delegații Comitetului Internațional de Cruce Roșie (care beneficiază de imunități și privilegii diplomatice pe baza unor acorduri speciale), membrii de familie a unor persoane etc.

Imunitățile și privilegiile diplomatice, alături de funcțiile misiunii diplomatice, constituie principalul conținut al dreptului diplomatic. Nu se poate întemeia o bază trainică a relațiilor diplomatice fără ca diplomatul să poată acționa potrivit unor norme sigure de drept și să se bucure de condiții de desfășurare a activității fără îngrădire, fără presiuni și cu garantarea deplinei sale libertăți de mișcare și de acțiune.

Imunitățile și privilegiile sunt reglementate de normele dreptului diplomatic și au forța juridică necesară care poate atrage răspunderea statului în caz de nerespectare.

Imunitățile reprezintă exceptarea persoanelor care exercită o activitate diplomatică și a bunurilor lor de la jurisdicția penală, civilă și administrativă a statului străin pe teritoriul căruia se află.

Inviolabilitățile constau în ocrotirea – prin anumite interdicții și măsuri – de către statul de reședință a personalului diplomatic, localului, arhivei și a altor bunuri ale misiunii diplomatice împotriva oricăror pericole, amenințări sau presiuni ce s-ar putea exercita asupra lor în scopul influențării activității diplomatice.

Privilegiile sunt anumite avantaje acordate agenților și reprezentanților diplomatici, cum ar fi: scutirea de a plăti impozite, scutirea de taxele vamale, dreptul de a folosi anumite mijloace de comunicare, libertatea de mișcare, dreptul de a arbora drapelul național, facilități de ședere, scutirile de prestații naționale, privilegii prin asigurare socială, dreptul de capelă, alte facilități.

În această lucrare am încercat să prezint particularitățile instituției imunităților și privilegiilor diplomatice.

Instituția analizată aici nu a trecut prin schimbări esențiale de-a lungul timpului, a demonstrat o stabilitate remarcabilă într-o perioadă de mari schimbări în raporturile diplomatice internaționale. Aceasta se explică datorită nealterării intereselor fundamentale ale statelor în domeniul cercetat. Instituția imunităților și privilegiilor diplomatice va continua să suporte modificări și îmbogățiri de conținut, în special sub influența tendințelor actuale ale dreptul internațional și ale relațiilor internaționale.

Diversificarea actuală a relațiilor internaționale, globalizarea tot mai accentuată a economiei, obligă statele să practice o diplomație care să le protejeze și promoveze cât mai bine interesele, astfel încât fiecare popor să-și ocupe locul pe care îl merită. Având în vedere dificultățile cu care se confruntă fiecare națiune în perspectiva ocupării unui asemenea loc, factorii politici de decizie au obligația sa acorde atenția cuvenită negocierilor diplomatice, și în special instituției imunităților și privilegiilor diplomatice.

Instituția imunităților și privilegiilor diplomatice reprezintă nu numai un subiect teoretic de cercetare, dar și o problemă practică de mare interes. Din acest motiv în această lucrare am încercat scoaterea în relief a potențialelor subiecte care apar în procesul de acordare a imunităților și privilegiilor atât misiunilor diplomatice, cât și persoanelor implicate în domeniul negocierilor diplomatice.

Analizând cele expuse în lucrare, consider că instituția imunităților și privilegiilor diplomatice trebuie pe cât posibil să servească intereselor statului acreditant și diplomaților săi, dar în același timp, preocupările ultimilor nu trebuie să fie exagerate și să devină obligatorii pentru statul acreditar, ignorând aspectele politice și sociale sensibile ale acestuia.

Calea diplomatică este calea utilizării compromisului pentru evitarea recurgerii la forță. Recomandarea soluției stingerii diferendului, prin dialog si negociere, astfel spus prin diplomație se regăsește în învățături cu notorietate importantă. Diplomației îi este propriu gândul că șirul de violențe neconvenabile poate fi evitat, dacă se acceptă o pace strâmbă, reală, și nu se insistă pentru o judecată dreaptă, imaginară.

Esența diplomației este flexibilitatea, adaptarea continuă la condițiile care sunt mereu în schimbare.

„Cu privire la abuzul de imunități diplomatice, se constată, în practică, faptul că unele state folosesc inviolabilitatea localurilor misiunii și valiza diplomatică, pentru a facilita comiterea unor acte de violență împotriva oponenților politici ai celor aflați la putere ori pentru a ajuta terorismul. Pe de altă parte însă, nu este de dorit, nici pentru statele care sunt preocupate de acest abuz, să se facă o limitare a imunităților și privilegiilor existente, întrucât și interesul lor este acela de a-și proteja propriile lor misiuni diplomatice din străinătate împotriva altor forme de ingerințe în funcționarea acestora”.

În ultimele decenii s-a înregistrat un șir vast de violări sau nerespectări ale dispozițiilor pertinente ale dreptului internațional, în special convențiile prin care sunt reglementate relațiile diplomatice și consulare, inclusiv securitatea fizică a personalului diplomatic și consular și inviolabilitatea localurilor diplomatice și consulare.

Această evoluție riscă să aducă daune într-un mod ireparabil mecanismelor înseși ale relațiilor internaționale.

Un obiectiv definitoriu al activității diplomatice este reglementarea prin mijloace pașnice a diferendelor ce apar între state, calea diplomatică fiind mijlocul de utilizare al compromisului pentru a fi evitată recurgerea la forță.

Șirul de violențe neconvenabile poate fi evitat dacă se acceptă o pace strâmbă, reală și nu se insistă pentru o judecată dreaptă, imaginară.

Bibliografie

Ion M. Anghel, Dreptul diplomatic. Relațiile, privilegiile și imunitățile diplomatice, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984.

Ion M. Anghel, Dreptul diplomatic și consular, Editura Lumina LEX, București, 1996.

Ion M. Anghel, Dreptul diplomatic și consular, Editura Lumina LEX, Vol. I și II, București, 2002.

Ion M. Anghel, Dreptul diplomatic și Dreptul consular, Editura Universul Juridic, București, 2011.

Aurel Bonciog, Drept diplomatic, Editura Fundației România de Mâine, București, 2000.

Aurel Bonciog, Drept diplomatic (curs universitar), Editura Paideia, București, 1997.

Alexandru Burian, Drept diplomatic și consular, Editura ARC, Chișinău, 2001.

Alexandru Burian, Drept diplomatic și consular, Editura Cuant, Chișinău, 2003.

Traian Chebeleu, Dreptul diplomatic si consular, Editura Universității din Oradea, 2000.

Ion Diaconu, Tratat de drept internațional public, vol.II, Editura Lumina LEX, București, 2003.

R. G. Feltham, Introducere în dreptul și practica diplomației, Editura ALL, București, 1996.

Grigore Geamănu, Dreptul internațional contemporan, Vol.II, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975.

Grigore Geamănu, Drept internațional public, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981.

Viorel Marcu, Drept instituțional comunitar, Editura Lumina LEX, 2000.

Dumitru Mazilu, Diplomația-Drept diplomatic și consular, Editua Lumina LEX, București, 2003.

Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Ion Gâlea, Drept diplomatic și consular, Editura All Beck, București, 2002,

Dan Năstase, Drept diplomatic și consular, Editura Fundației România de Mâine, București, 2006.

Herald Nicolson, Arta diplomatică, Editura Politică, București, 1966.

Ioana Vârsta, Protocol și etichetă diplomatice, Editura C.H.Beck, București, 2011.

Alexandru Burian, Privilegiile Și Imunitățile Diplomatice, Revista Națională de Drept, vol. I, 2002.

Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice, adoptată la 18 aprilie 1961 și ratificată de România prin Decretul nr.566 din 4 iulie 1968, publicat în Buletinul Oficial, nr.89/1968.

Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare din 1963.

Convenția cu privire la prevenirea și sancționarea infracțiunilor împotriva persoanelor care se bucură de protecție internațională, inclusiv agenții diplomatici (1973).

www.ediplomat.com.

www.avocatnet.ro/UserFiles/acte/20120308163742_230544.doc.

www.avocatnet.ro/UserFiles/acte/20111018171400_226351.doc.

www.juspedia.ro/13180/inviolabilitatea-diplomatica/.

www.juridice.ro – site românesc de informații și opinii juridice.

www.europa.eu – site-ul oficial al Uniunii Europene unde sunt disponibile actele normative și politicile Uniunii.

http://eur-lex.europa.eu – site-ul unde pot fi consultate actele publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

www.un.org – site-ul Comisiei de drept internațional.

www.mae.ro – site-ul Ministerului Afacerilor Externe.

Bibliografie

Ion M. Anghel, Dreptul diplomatic. Relațiile, privilegiile și imunitățile diplomatice, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984.

Ion M. Anghel, Dreptul diplomatic și consular, Editura Lumina LEX, București, 1996.

Ion M. Anghel, Dreptul diplomatic și consular, Editura Lumina LEX, Vol. I și II, București, 2002.

Ion M. Anghel, Dreptul diplomatic și Dreptul consular, Editura Universul Juridic, București, 2011.

Aurel Bonciog, Drept diplomatic, Editura Fundației România de Mâine, București, 2000.

Aurel Bonciog, Drept diplomatic (curs universitar), Editura Paideia, București, 1997.

Alexandru Burian, Drept diplomatic și consular, Editura ARC, Chișinău, 2001.

Alexandru Burian, Drept diplomatic și consular, Editura Cuant, Chișinău, 2003.

Traian Chebeleu, Dreptul diplomatic si consular, Editura Universității din Oradea, 2000.

Ion Diaconu, Tratat de drept internațional public, vol.II, Editura Lumina LEX, București, 2003.

R. G. Feltham, Introducere în dreptul și practica diplomației, Editura ALL, București, 1996.

Grigore Geamănu, Dreptul internațional contemporan, Vol.II, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975.

Grigore Geamănu, Drept internațional public, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981.

Viorel Marcu, Drept instituțional comunitar, Editura Lumina LEX, 2000.

Dumitru Mazilu, Diplomația-Drept diplomatic și consular, Editua Lumina LEX, București, 2003.

Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Ion Gâlea, Drept diplomatic și consular, Editura All Beck, București, 2002,

Dan Năstase, Drept diplomatic și consular, Editura Fundației România de Mâine, București, 2006.

Herald Nicolson, Arta diplomatică, Editura Politică, București, 1966.

Ioana Vârsta, Protocol și etichetă diplomatice, Editura C.H.Beck, București, 2011.

Alexandru Burian, Privilegiile Și Imunitățile Diplomatice, Revista Națională de Drept, vol. I, 2002.

Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice, adoptată la 18 aprilie 1961 și ratificată de România prin Decretul nr.566 din 4 iulie 1968, publicat în Buletinul Oficial, nr.89/1968.

Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare din 1963.

Convenția cu privire la prevenirea și sancționarea infracțiunilor împotriva persoanelor care se bucură de protecție internațională, inclusiv agenții diplomatici (1973).

www.ediplomat.com.

www.avocatnet.ro/UserFiles/acte/20120308163742_230544.doc.

www.avocatnet.ro/UserFiles/acte/20111018171400_226351.doc.

www.juspedia.ro/13180/inviolabilitatea-diplomatica/.

www.juridice.ro – site românesc de informații și opinii juridice.

www.europa.eu – site-ul oficial al Uniunii Europene unde sunt disponibile actele normative și politicile Uniunii.

http://eur-lex.europa.eu – site-ul unde pot fi consultate actele publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

www.un.org – site-ul Comisiei de drept internațional.

www.mae.ro – site-ul Ministerului Afacerilor Externe.