Importanta Media In Orientarea Etica Si Estetica a Opiniei Publice
Introducere
Libertatea de exprimare este un drept fundamental al omului prevăzut atât în Carta Internațională a Drepturilor Omului, cât și în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, documente la care România este parte acest lucru putând fi dovedit prin prevederile art. 30 din Constituție: „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.”
Potrivit documentelor internaționale cu privire la drepturile omului, libertatea de exprimare include orice tip de discurs, indiferent de natura lui: politică, jurnalistică, artistică, literară, comercială, etc, sau suportul pe care acesta îl îmbracă. Libertatea de exprimare cuprinde două componente: libertatea de opinie și libertatea de informare. Libertatea de exprimare a propriilor opinii trebuie înțeleasă prin raportarea la libertatea de gândire și de conștiință. Libertatea de informare trebuie înțeleasă ca libertatea de a comunica, de a difuza informații deja deținute. Aceste libertăți pot suferi anumite limitări care trebuie expres prevăzute de lege și care sunt necesare respectării drepturilor sau reputației altora, apărării securității naționale, ordinii publice, sănătății sau moralității publice.
Curtea europeană a precizat, în repetate rânduri că libertatea de exprimare privește nu doar informațiile sau ideile apreciate favorabil sau considerate inofensive sau indiferente, dar și pe cele care contrariază, șochează sau neliniștesc; aceasta fiind exigența pluralismului, toleranței etnică sau rasială. Comisia europeană și-a bazat decizia și spiritului de deschidere caracteristice unei societăți democratice.
De o protecție aparte se bucură, în acest context, discursul jurnalistic, presa fiind considerată „câinele de pază al democrației” sau chiar a patra putere în stat. Referitor la acest ultim aspect, nu trebuie să plecăm de la prezumția că legătura controversată dintre mass-media și societate duce la influența absolută a acesteia asupra formării opiniilor și atitudinilor. Instrumentele de comunicare în masă au două tipuri de consecințe diferite, dar care nu se exclud reciproc: democratizarea sferei publice în sensul accesului extins de exprimare a publicului și afectare a libertății de acțiune prin faptul că cetățenii nu participă efectiv la actul comunicării, ci media decide pentru ei ce este important de discutat. Mass-media nu reprezintă a patra putere deoarece nu este instituționalizată suficient. Presa nu are neapărat o funcție de control social în termeni tradiționali sociologici, dar exercită o influența unică asupra societății și tuturor puterilor din stat. Ca urmare, e necesară o analiză a teoriilor privind influența mass-media în societate.
Astăzi, grație dezvoltării fără precedent a mijloacelor de informare în masă, a capacitățiilor noilor tehnici de comunicare, informația, în diversele ei forme, reală, trunchiată, parțială sau falsificată circulă în mare viteză pe întreaga planetă. De aceea, consumul zilnic de informație, cu diferențele inerente, cantitative și calitative, reprezintă o obișnuință, o necesitate de la sine înțeleasă și a cărei ignorare generează inevitabil frustrare, nemulțumire și chiar nesiguranță.
Virtuțiile extraordinare ale presei se constituie, paradoxal, în tot atâtea puncte nevralgice, iar dependența tot mai mare a omului de ceea ce îi oferă mijloacele de informare în masă reprezintă o ocazie propice și pentru manipularea informației. Iar prin aceasta este posibil să fie schimbate atitudinile, convingerile, trăirile și comportamentul oamenilor în funcție de interesele urmărite de artizanii manipulării. Fenomenul se bazează pe faptul că oamenii presupun că ceea ce se relatează este adevărat, deci, se bazează pe credibilitatea și integritatea mediilor de informare. Un asemenea “conflict” afectează atât utilizatorul de informație (ziaristul), cât si consumatorul de informație (omul de rând)
Care sunt limitele pe care media ar trebuie să le respecte? O întrebare care nu își va găsi răspunsul prea ușor întrucât sunt mulți factori subiectivi care acționează fie în sensul restrângerii limitelor, fie în sensul lărgirii sferei acestora.
Efectul mass-media asupra opiniei publice se explică nu atît prin influență directă a conținutului asupra auditoriului sau prin starea publicului, cît prin relația: public – sistem mass-media – sistem social. Aceasta este o relație, în care satisfacerea necesităților indivizilor și grupurilor sociale în probleme de informare, precum și realizarea scopurilor acestora depinde, practic întru totul, de această interdependență. Cu alte cuvinte, cu cît interesul individului față de mass-media este mai mare, cu atît mai mare este și dependența sa de informațiile survenite prin intermediul mass-media. Ele influențează cunoștințele, sentimentele și comportamentul lui și, astfel, contribuie la crearea curentelor de opinii.
Dacă publicul este o realitate individualizată, care ia naștere din mulțime prin contact cu evenimentele-fapt sau evenimentele-informație, opinia publică este produsul unei anumite atitudini a publicului față de evenimentele și problemele de ordin general.
Puterea pe care media o exercită asupra membrilor societății este fabuloasă, trece de la sublim spre grotesc ….totul este posibil prin intermediul instrumentelor media (presă scrisă, fotografie, televiziune, radio, mediul online), iar interesul media este să fie în mijlocul opiniei publice, să creeze tendințe , polemici, să atragă atenția sau să destindă, să informeze sau să dezinformeze, să convingă, să manipuleze.
Etica și estetica , două concepte care riscă să-și piardă individualitatea sau să fie deformate în contextul media.
Privită prin prisma eticii, media ar trebui să conțină un set de reguli stricte, norme și prinicipii fără de care nu se poate realiza din punct de vedere calitativ, având în vedere faptul că se dorește a fi și nu de puține ori chiar a și reușit să devină formator de opinie. Există un cod deontologic al jurnalistului, privit aici în sensul lui cel mai larg, cod ale cărui prevederi sunt obligatorii din punct de vedere cel puțin moral pentru acesta. Dacă se respectă sau nu, aceasta este o discuție ce ar putea ridica multe dezbateri aprinse ajungând chiar până la libertatea cuvântului și cenzură.
Estetica, potrivit înțelesurilor uzuale, se recomandă fie ca „teorie a sensibilității” centrată pe receptarea frumosului, fie ca „reflecție asupra artei”. Astăzi însă ea tinde să debordeze sfera tradițională, orientându-se spre cu totul alte zone de interes. „Moartea artei”, cred teoreticienii prezentului, este cea pe care o trăim în societatea culturii de masă, unde suntem martorii unei „estetizări” superficiale, datorate îndeosebi mass-media – servanta agresivă a informațiilor și imaginilor cu un conținut facil. Însă nu trebuie să identificăm sfera media cu esteticul, deși o atare dimensiune este presupusă în mai toate practicile de producere, prelucrare și distribuire a informațiilor. Trebuie să ținem cont că, dincolo de tranzitul informativ, „mass-media produc consens, instaurare și intensificare a unui limbaj comun în plan social”.
Limbajul comunicării autentice s-a pierdut; este însă semnul pozitiv descifrat în mișcarea de destructurare modernă a oricărei arte, adică „aneantizarea ei formală”. La fel de radical în sentințe este Jean Baudrillard, cunoscut pentru criticile administrate lumii postmoderne, descrisă ca obsedată de fantasmele succesului și ale consumului fără frâu. Consecința? Relațiile umane se atrofiază treptat, deoarece oamenii de astăzi rătăcesc inerțial în labirintul informațiilor mijlocite de televiziune și de calculator.
Când dispar spectacolul, scena, teatrul, iluzia, când totul devine transparent și vizibil, când totul devine informație și comunicare începe obscenitatea generalizată, adică tocmai situația pe care o experimentăm. Nu mai trăim drama alienării, „trăim în extazul comunicării”.
„Funcția (mass-media) este neutralizarea caracterului experiențial, unic, evenimențial al lumii, pentru a pune în loc un univers multiplu de media omogene între ele, care se semnifică reciproc și trimit unul la celălalt. La limită, fiecare devine conținutul celuilalt și reciproc –acesta este mesajul totalitar al societății de consum”.
Dincolo de toate aceste reflexe al protestului nedisimulat sau ale negației, realitatea și necesitatea comunicării sunt incontestabile, cum incontestabilă este și necesitatea contrapunerii unui meta-discurscritic, apt să-i descrie mecanismele, să le studieze în profunzime și, eventual, să-i corijeze derapajele.
Capitolul I : Noțiuni introductive asupra mass media
1.1 Scurt istoric privind evoluția mass media
Încă din antichitate rețelele de comunicații au oferit oportunități pentru dezvoltări și inovări, furnizând noi structuri pentru sistemul economic și social. De la rețelele de drumuri și apeductele Imperiului Roman la sistemul de căi ferate continentale din secolul al XIX-lea, până la rețelele satelitare și cele de telecomunicații ale secolele XX-XXI, rețelele de comunicații au permis omenirii să depășească barierele spațiului și timpului, să acceseze și să deschidă noi frontiere de interacțiune umană și ingeniozitate.
Opinia publică este motorul care antrenează roțile democrației și se exprimă, în principal, prin mass-media. De peste 150 de ani prețul de cost al comunicării de masă a crescut continuu. Formarea opiniei publice și menținerea comunicării între membrii acestor comunități, în continuă expansiune, au fost posibile prin introducerea și generalizarea mass-media: la început presa de masă, apoi, fotografia, filmul, radioul și televiziunea și,
în prezent, Internetul.
Mediile social-politice din ultimele cinci secole au produs două teorii de bază asupra rolului mass-media:
-teoria autoritară, apărută în societatea controlată a renașterii, conform căreia o castă, puțin numeroasă și presupusă înțeleaptă, decidea ce trebuie să știe și să facă societatea. Teoria autoritară a presei există și azi în acele părți ale lumii unde societatea este controlată de o clasă, în detrimentul maselor largi.
– teoria liberală, a apărut în Anglia prin secolul al XVII-lea și a devenit dominantă de abia în secolul al XIX-lea. Conform acestei teorii, mass-media nu sunt un instrument guvernamental și nici un purtător de cuvânt pentru o elită conducătoare. Se consideră că masele de oameni sunt apte să discearnă între adevăr și minciună și se exprimă liber prin massmedia ca într-o agora a ideilor și informațiilor, pentru a contribui la determinarea politicii publice. Este esențial ca într-o societate liberă minoritatea și majoritatea, cel slab și cel puternic, să aibă acces liber la exprimarea publică.
Istoria mass-media începe cu lupta omului pentru libertatea personală și libertatea politică de care depinde libertatea de a vorbi și de a comunica. Până prin anul 1700, scriitorii au luptat pentru dreptul de a imprima liber, după circa un secol au obținut dreptul de a critica și, ulterior, și dreptul de a face reportaje, de a transmite informații, noutăți.
Ziarele au existat și există pentru a informa și influența comunitatea în care sunt publicate, iar echipa care le produce depune eforturi pentru a obține noutăți. În paginile oricărui ziar există un ingredient esențial, intangibil, mintea și spiritul omului care scrie. Acest om trebuie să reflecte exact și corect ce s-a întâmplat, să fie devotat membrilor comunității pentru care scrie.
Cuvântul scris are o putere remanentă mult mai puternică decât cuvântul vorbit sau decât imaginea vizuală. Cititorii se pot referi la el în mod repetat. Acest fapt formează la redactorul de ziar sentimentul că el scrie istorie, contribuind la consolidarea ziarului ca instituție cu stabilitate și continuitate în comunitate.
Ține de evidență faptul că, de-a lungul timpului, în “lungul drum” al presei de la începuturi pact și corect ce s-a întâmplat, să fie devotat membrilor comunității pentru care scrie.
Cuvântul scris are o putere remanentă mult mai puternică decât cuvântul vorbit sau decât imaginea vizuală. Cititorii se pot referi la el în mod repetat. Acest fapt formează la redactorul de ziar sentimentul că el scrie istorie, contribuind la consolidarea ziarului ca instituție cu stabilitate și continuitate în comunitate.
Ține de evidență faptul că, de-a lungul timpului, în “lungul drum” al presei de la începuturi pâna astazi, traseul acestui mod de comunicare a fost marcat de prezența scriitorilor. De la Swift și Defoe la Dickens, de la Twain la Hemingway, de la Beaumarchais la Balzac sau Zola, un Cehov sau un Dostoievski, pentru a da doar câteva exemple din literatura lumii, sau, pentru a completa aceasta listă cu siguranță subiectiv-arbitrară, Hașdeu, Eminescu, Caragiale, Slavici, Delavrancea, Camil Petrescu, Arghezi, Bogza, Eliade etc., ca momente de referință din literatura româna, iată o enumerare, de altfel palidă, care poate susține afirmația de mai sus.
Cum? Cât? De ce? Cu ce implicații se constituie această relație?
Fie ca “întâlnirea” celor doua tipuri de discurs, cel publicistic si cel literar, acopera doar un moment din viata unor mari scriitori, fie ca ea se desfasoara de-a lungul întregii existente, “fenomenul” se impune si merita sa fie cercetat fara prejudecati si interdisciplinar.
Si aceasta nu numai pentru a întelege mai bine creatia unor scriitori, destinul lor uman, pe de-o parte, si presa ca realitate, pe de alta parte. Un alt argument vizeaza modalitatea de structurare a comunicarii. Exista specii “de frontiera”, exista specii literare care s-au nascut, într-o forma sau alta, sub semnul gazetariei si s-au resimtit ca atare – de la schita la romanul foileton, sau reportajul, sau tableta, sau pamfletul.
Constatam o fireasca influenta a discursului literar asupra celui publicistic in aceeasi masura in care fenomenul se manifesta si in celalalt sens. Uneori consecintele au fost benefice, alteori nu.
Exista de-a lungul secolelor nenumarate exemple, vizând nu o data palierul celor mai înalte valori, care atesta “influente” la nivelul unui scriitor-gazetar între cele doua tipuri de discurs, “influente” care depasesc cazul individual, cuprinzând generatii, epoci, directii. De altfel, astazi, permeabilitatea celor doua experesii se înscrie firesc postmodernismului.
Filmul este o peliculă impresionată de imagine și sunet și constituie produsul cinematografiei – arta și tehnica de a înregistra fotografic serii de imagini pe o peliculă și de a le proiecta succesiv pe un ecran, cu scopul de a produce iluzia mișcării. În decursul dezvoltării
cinematografiei, prin perfecționarea diferitelor procedee de realizare, s-au creat mai multe tipuri de filme: mute și sonore, în alb/negru și în culori, pentru ecran lat (cinemascop), pentru ecran panoramic (kinopanorama, circorama, plane sau stereoscopice) etc.
Pentru comunicarea în masă și formarea opiniei publice un rol important îl joacă filmul documentar – film realizat prin înregistrarea unor aspecte din realitate – care poate fi informativ, documentar artistic sau științific.
Fotografia și filmul au intensificat puterea remanentă a cuvântului scris întrucât au completat textul de ziar cu imagini fotografice iar valoarea documentară a colecțiilor de ziare a fost întregită prin valoarea documentară a filmotecilor.
Radiodifuziunea și televiziunea au dat o nouă valoare fotografiei și filmului și joacă un rol tot mai mare în influențarea opiniei publice, în adoptarea de decizii de care depinde soarta omenirii.
Ziarul, fotografia, filmul, radio-ul și televiziunea au reprezentat la timpul lor o revoluție din punct de vedere tehnic. Pașii următori în istoria media au fost e-mailul, internetul cu al lui world wide web (www)
E-mail-ul și www au dat un conținut nou Internetului și sunt exemple de aplicații care nu au rezultat dintr-un obiectiv planificat, ci prin deciziile spontane a mii și mii de utilizatori independenți. Nimeni nu a prezis apariția acestor aplicații și, prin aceasta, ceea ce va deveni și a și devenit Internetul.
Fără îndoială Internetul a fost și o invenție socială doarece el se-a înscris în mod firesc în rândul instrumentelor sociale. În noul univers al posibilităților de
comunicare, care se află într-o continuă dezvoltare, omul renunță la autonomia sa și la autodeterminare, pe măsură ce decide să se integreze în diverse comunități.
Internetul ca mass-media are un potențial ridicat al comunicării prin aceea că, spre deosebire de toate celelalte mass-media anterioare, prezintă tendința de reducere a prețului de cost al comunicării efective și situează pe cel căruia i se comunică în starea unui participant activ la discursul politic, social și cultural.
Din perspectiva democrației, mass-media înseamnă, pe de-o parte, o extindere considerabilă a accesului la spațiul public și, implicit, la informația politică și, pe de altă parte, limitarea participării politice a publicului. Afirmația potrivit căreia mass-media diminuează participarea politică nu se referă la faptul că publicul participă la construcția agendei publice indirect, prin forme mediate precum sondajele de opinie și intervenția “clasei mediatice” (jurnaliști, analiști, oameni politici, personalități publice, lideri de opinie ș.a). E vorba de faptul că mass-media – dependentă fiind de procesele pieței – optează pentru anumite practici de mediatizare care pot stimula apatia politică a publicului. În aceste condiții, cercetătorii investighează potențialul Internetului de a stimula participarea politică prin posibilitatea pe care o oferă utilizatorilor de a interacționa direct (“one to one”) cu instituțiile și actorii politici, membri ai diferitelor comunități și grupuri sociale.
Potențialul interactiv al Internetului se manifestă și în capacitatea acestui canal de a furniza mult mai multă “informație identitară” decât mass-media tradiționale, ceea ce va intensifica interacțiunile dintre instituțiile locale și cetățeni.
În prezent asistăm la o explozie informațională determinată de dezvoltarea Internetului. Statisticile recente indică o convergență absolută a tuturor mediilor de comunicare spre Internet. Dacă televiziunea a favorizat convergența presei, fotografiei și filmului, Internetul a determinat atragerea în aceeași convergență și a televiziunii, creându-se mass-media cu un
caracter general. Internetul a devenit interfața primară de comunicație.
Oamenii accesează rețeaua mondială de comunicație (Extranet) pentru a se informa sau pentru a se distra, se conectează la rețeaua locală (Intranet) a propriilor companii pentru a căpăta informațiile de care au nevoie în activitatea cotidiană, pentru a comunica cu colegii sau pentru a încheia afaceri cu clienți și furnizori.
1.2.Sistemul mass media în societatea contemporană
În sistemul complex și labirintic al comunicării de masă (care pune în mișcare capitaluri imense, echipamente tehnice sofisticate, resurse umane uriașe, care are ca beneficiari ai produselor sale miliarde de oameni și ocupă o poziție vitală în angrenajul politic al oricărei societăți etc.) nimic nu poate fi simplu și de la sine înțeles. Mass-media au devenit, în lumea modernă, un fel de centru gravitațional în raport cu care se poziționează toate celelalte segmente ale societății: sistemul economic, sistemul politic, sistemul ideologic, sistemul cultural, sistemul tehnologic, sistemele și subsistemele sociale. Cei care fac presa (proprietari, reporteri, editori, prezentatori, animatori, producători etc.) sunt frecvent persoane influente, vedete sau personalități ale vieții culturale și științifice.
În plus, se spune adesea că presa este o „a patra putere": dacă acest lucru este adevărat, atunci nu trebuie uitat faptul că o Putere nu este simplă în exercițiul ei și nu poate fi redusă la (ori explicată prin) banalități care țin de experiența comună. O Putere cere o știință a exercitării ei și o alta, complementară, a analizării și interpretării ei. Varietatea și mobilitatea fenomenelor comunicării de masă (care, de la programul de radio de dimineață până la serialul de seară, de la ziarul ori revista preferată până la CD-ul ascultat în intimitate, de la carte până la Internet, ne invadează fiecare clipă de viață) impun aceste produse și servicii ca lucruri cotidiene, banale, parcă de la sine înțelese; evidența lor ascunde astfel complexitatea sistemului care le stă în spate, creând impresia că tot ceea ce se întâmplă în mass-media este simplu și natural, că aceste lucruri nu cer, pentru a fi înțelese, analize amănunțite, studii, teorii și concepte specifice.
Termenul de mass-media s-a format pe teren anglofon, prin sinteza dintre un cuvânt englez (mass), care trimite la masa de consumatori ai acestor forme culturale, și un cuvânt latin (media), în forma sa de plural, care se referă la suporturile pe care sunt fixate mesajele respective. Dacă primul element al construcției este clar, cel de-al doilea reprezintă o sursă de permanente ambiguități (conceptuale și lingvistice).
În toate aceste accepțiuni, o idee rămâne însă constantă: aceea de difuzare a unui produs către mai mulți receptori – media fiind fie suportul, fie tehnica, fie suma instituțiilor, fie toate acestea la un loc, prin care se asigură circulația mesajelor, într-un mod din ce în ce mai rapid, pe arii geografice din ce în ce mai mari, către conglomerate din ce în ce mai numeroase de oameni.
La ora actuală, termenul media are tendința să se rupă de celălalt element al sintagmei, mass, și să acopere, singur aria de semnificații specifice acestei construcții. În ultimii ani, media a generat numeroase construcții derivate; dacă unele dintre acestea au avut un caracter conjunctural și nu au reușit să se impună (vezi formule ca: mediacrație, mediamat, mediamorfoză, mediologie, mediagenie, mediațivitate, supra-mediere), alte construcții lingvistice au intrat deja în limbajul de specialitate, denumind fie anumite realizări ale noilor tehnologii (multimedia, hypermedia, mediatecă), fie anumite activități specifice (mediere și mediatizare).
Elementele componente ale sistemului mass-media pot fi ordonate în diverse categorii, în funcție de criteriul de clasificare folosit:
după suportul pe care este transmis mesajul, putem deosebi media tipărite (cărți, ziare și reviste, afișe) de cele electronice (radio, televiziune, calculatoare);
după modul de achiziționare, distingem produsele cumpărate direct (cărți, ziare, reviste, casete și CD-uri), cele pentru care se plătește o taxă de acces (televiziunea pe unde hertziene sau prin cablu, Internet), cele pentru care nu se plătește un preț direct (radioul și televiziunea comerciale) și cele pentru care se plătește numai pentru unitatea aleasă din ansamblul întregului produs (pay-per-view);
după conținut, se pot separa media de informare de cele de divertisment și de cele de publicitate;
după mărimea publicului care primește aceste mesaje, pot fi identificate media de masă, media de grup (presa de întreprindere, afișele din instituții, televiziunea cu circuit închis) și media individuale (lectorul CD, aparatul de fotografiat, walkman-ul);
după caracteristicile tehnice, limitându-ne la atributele suporturilor, putem diferenția media de difuzare (transmit mesaje: cablu, unde hertziene) și media autonome (traduc semnalele și permit înțelegerea mesajului: radioul, monitorul TV, consola de joc, lectorul laser);
după funcție, există media de informare (stochează și prelucrează date), media de reprezentare (permit lectura mesajelor) și media de distribuție (transmit mesajele);
după modul de corelare a comunicatorilor, avem media off-line – conțin mesaje pe un suport care nu permite comunicarea directă: cartea, ziarul, CD-ul, banda electromagnetică, și media on-line – transmit mesaje, leagă comunicatorii, oferă diverse servicii: ansamblul magistralelor informației.
În prezent, în peisajul comunicării de masă, pe lângă tipurile tradiționale de media au apărut și s-au impus forme noi de comunicare – așa-numitele media noi. Acestea combină elemente textuale și grafice (specifice, până de curând, presei scrise) cu sunete și imagini în mișcare (tipice audiovizualului tradițional), cu imagini de sinteză și cu facilitățile tehnologice oferite de calculatoare, generând produse care, prin unitățile componente, sunt similare cu cele din mass-media „clasice", dar care, prin modul de asamblare și de utilizare (caracterul interactiv), sunt total diferite. Frecvent, noile media sunt denumite cu termenul generic multimedia.
Dintr-o perspectivă sintetică, mass-media (sau formele clasice ale comunicării de masă) se referă la instituțiile sociale care se ocupă cu producerea și distribuția cunoștințelor și care se disting prin următoarele caracteristici: folosirea unor tehnici (relativ) avansate pentru producția de masă și distribuirea mesajelor; organizarea riguroasă și reglementarea socială a activității lor; trimiterea mesajelor către audiențe (în mod potențial) foarte mari, care sunt necunoscute comunicatorului și libere să-i preia mesajele sau să le refuze.
Relația dintre mass-media și societate se poate pune în termeni de consecințe globale (funcții), de influențe precise (efecte) sau de misiuni generale atribuite acestor sisteme (roluri). În limbajul uzual și chiar în unele lucrări de specialitate, termenul funcție cumulează frecvent cele trei posibilități enumerate mai sus. Dintr-o asemenea perspectivă funcționalistă, mass-media, ca parte a ansamblului social, răspund anumitor necesități și îndeplinesc, în consecință, anumite funcții:
Funcția de informare, se referă la nevoia indivizilor și grupurilor de a controla mediul înconjurător. Oamenii evaluează, pe baza informațiilor pe care le primesc prin mass-media, importanța evenimentelor ce ar putea să-i afecteze în mod direct, anticipează unele tendințe ale vieții economice, sociale sau politice și iau, în cunoștință de cauză, anumite decizii;
Funcția de interpretare. O știre nu este numai o sumă de informații; o știre este o viziune, cultural determinată, asupra unor informații. Altfel spus, conținutul unei știri sintetizează informațiile respective și semnificațiile atribuite lor; textele jurnalistice oferă atât datele concrete, cât și înțelesul ce poate fi atribuit evenimentelor sau stărilor prezentate. Așadar, o dată cu faptele, ele oferă și o interpretare a acestora;
Funcția de legătură. Consumând produsele mass-media, milioane de oameni se găsesc legați prin nenumărate fire nevăzute: fiind expuși constant acelorași mesaje, ei ajung să împărtășească aceleași valori și reprezentări culturale, să posede cunoștințe asemănătoare, să gândească prin informații, idei, povești și simboluri analoage.
Funcția de culturalizare. În prezent, prin conținuturile distribuite de mass-media, circulă și se fixează normele de comportament general acceptate, altfel spus „convențiile tacite” ale unei societăți. Majoritatea cercetătorilor consideră că mesajele presei au funcția de a confirma, de a întări normele unei societăți, chiar și atunci când prezintă comportamente deviante și acțiuni de încălcare a normelor curente.
Funcția de divertisment. Toate aceste produse mass-media răspund nevoii oamenilor de relaxare, de odihnă, de evadare din grijile cotidiene. În societatea modernă, pe măsură ce timpul alocat muncii a scăzut și timpul rămas la dispoziția individului pentru orice fel de alte activități a crescut, categorii tot mai largi ale populației au început să folosească mass-media ca principal furnizor de bunuri destinate ocupării timpului liber.
Capitolul II. Influența mass media asupra opiniei publice
2.1. Mass media instrument de mobilizare a opiniei publice
La temelia tuturor dezbaterilor referitoare la relația dintre politic și comunicare stă noțiunea de spațiu public. Într-accepție elementară și general admisă ,,spațiul public desemnează discutarea problemelor de interes public, discutare astfel organizată , încât actorii ei sunt obligați să folosească armele argumentației și să se plaseze–n perspectiva intereselor generale. Spațiul public este locul participării politice, înțeleasă ca expresie a intereselor și deliberării, al deciziilor și al controlului puterii”.
Individul devine fundamentul societății și al statului, deoarece ultimele nu sunt altceva decît produsul unor decizii și ,,contracte “ prin care oamenii au cedat o parte din puterea și din drepturile lor ,,naturale” unor instituții și lideri cu misiuni și puteri bine definite. Acțiunile individului trebuie să izvorască dintr-o alegere personală, bazată pe evaluarea rațională a unei situații.
Egali, prin natură și prin exercițiul rațiunii, eliberați de tutela opresivă a instituțiilor și a credințelor care le limitau, oamenii au dreptul și obligația să participe la conducerea societății, la luarea deciziilor, la exercițiul puterii. Fiecare individ, în virtutea naturii sale raționale, are capacitatea de arbitraj: astfel, conștiința individuală este concepută de un tribunal intim, ca o instanță morală unde, prin exercitarea spiritului critic, sunt analizate diferitele fațete ale unei probleme.
După D. Ladriere , ,, în spațiul public se realizează formarea opiniei publice și a voinței publice, în mod , liber, conform, unor proceduri argumentative. Datorită diverselor contacte și interacțiuni sociale, se concretizează, în practica unor acte de comunicare, o asociație voluntară, care are ca scop obținerii reciproce, înțelegerea la care se ajunge printr-un tip precis de discuție, în care argumentele, în mod explicit bazat pe rațiune , sînt supuse criticii de către partenerii de dialog.
Primul loc public în care au fost dezbătute teme legate de interesul colectiv a fost agora din democrațiile Greciei Antice. Angora reunea un număr limitat de cetățeni și avea o finalitate în primul rând ,,figurativă”. Era un loc ,,al prezentării sinelui, unde fiecare încearcă să exceleze, prin cuvintele alese rostite în public, pentru a obține glorie’’ Habermas susține că, începând cu sec. XXVII-lea, în Europa apar noi locuri publice, expresia libertăți individuale: ele funcționează ca asocieri voluntare ale unor indivizi care doresc să discute, să schimbe idei, să accepte critica celorlanți, să ajungă la un anume consens.
În acest spațiu public modern va apărea un nou tip de consens, care nu numai vizează principii generale, ci probleme de interes comun, precis definite, consens care se obține cu greu și care nu durează decât perioade scurte de timp –expresia acestei noi forme este opinia publică.
Opinia publică era o idiologie profesională, fiind opinia pe care o aveau asupra politicului grupuri sociale restrânse, a căror profesie era să producă opinii, cu scopul de a intra astfel în jocul politic, ei își transfigurau opiniilor lor de elite cultivate de opinii universale, atemporale, anonime, deci în valori politici.
Opinia publică ,,luminată produsă de o minoritate savantă, se deosebește de părerile confuze, necritice, spontane și adeseori superstițioase care caracterizau modul de evaluare a fenomenelor sociale și politice. Pentru a deveni opinia publică ,,legitimă, aceste expresii ale „vox populi’’ trebuiau filtrate, traduse, interpretate total prin dezbaterile elevate din saloanele și cluburile frecventate de elitele politice.
Creșterea cantitativă a publicului implicat în dezbateri și decizii , precum și complexificarea problemelor aflate în discuția publică numai permit ancorarea spațiului public exclusiv în locuri bine determinate (chiar dacă acestea continuă să existe și să reprezinte forumuri importante de dezbatere), amploarea vieții politice solicită un nou suport și nou mod de comunicare, acestea există și abia așteaptă să devină ,, noul “ spațiu public – este vorba de sistemul mass-media.
Intrare presei în acest joc va produce un efect de multiplicare a părerilor și a modurilor de abordare a unei probleme-prin intermediul ei, atitudini și concepții.
În actuala sa configurație, conceptul de opinie publică nu mai exprimă o unitate monolitică, de atitudine, ci din contra, o multitudine de abordări ale unei probleme de interes comun, din perspectiva tradițiilor culturale, a motivațiilor politice a presiunilor sociale și a reprezentărilor simbolice specifice fiecărui segment al colectivităților modern-eterogene, foarte numeroase, fără legături directe de comunicare între grupuri. Ceea ce înseamnă că ,,opinia publică” desemnează acele configurații și momente în care o anumită atitudine beneficiază de sprijinul conștient al unor segmente majoritare ale populației, astfel, ,, opinia publică nu are nevoie să fie unanimă, în schimb, ea trebuie să fie coerentă și omogenă.
Intersant de observat este raportul presă-opinia publică; astfel presa este factorul care a creat opinia publică. Ea favorizează cristalizarea opiniilor prin difuziunea ideilor în ziare. Presa se constituie ca o cutie de rezonanță care reușește, în cele din urmă în cele din urmã, să cuprindă fragmente sociale disparate în consensuri asupra problemelor actuale, care afecteazã viața socială. Presa rămâne acum cu capacitatea uimitoare de a mobiliza, de a stimula militantismul și activismul. Opinia publică se sprijină pe acțiunile mass-media de a iniția mișcări, de a formula petiții și, în general, de a determina sau contribui la succesul unor acțiuni colective. Putem diferenția între opinia publică măsurată în sondaje și opinia publică măsurată prin acțiuni colective sociale. Inițial, aceste mișcări civice erau organizate de activiști politici sau lideri de sindicat cu scopul de a influența decidenții cărora le revenea problema vizată. Însă transformările mass-media au fãcut ca scopul acestor manifestații să fie captarea în mass-media a revendicărilor lor. Mass-media, prin alocarea de spațiu, pot contribui esențial la reușita acestor mișcări de revendicare, extindere de drepturi, nemulțumiri sau alte astfel de probleme controversate ridicate. Astfel cã manifestațiile devin în primul rând manifestații mediatice, care au în spate adevărate planuri strategice de apariții media, operaționalizate în timp și acțiuni măsurabile și cu efecte vizate.
Condiția principală pentru ca informațiile să aibă orice efect asupra publicului este aceea ca mesajele să fie receptate, fapt ce presupune existența unui canal de comunicare deschis și predispus schimbului informațional. După receptarea lor mesajele trebuie să fie bine înțelese, ceea ce înseamnă formularea lor într-un mod ușor de descifrat și accesibil pentru fiecare dintre participanții la procesul comunicării chiar dacă mesajele sunt inteligibile, receptorii nu au ce face cu acestea dacă nu sunt relevante pentru momentul și cadrul politic în care sunt exprimate. Pentru ca să aibă efect trebuie să vină într-o oarecare contradicție sau cel puțin să fie în discrepanță cu opiniile anterioare. Și în cele din urmă – mesajele trebuie să fie credibile. În contradicție cu teoria influenței limitate, se pot identifica o serie de elemente, de factori, ce modifică și alterează opinia publică.
Specialiștii și experții care își expun public opiniile reprezintă o altă sursă de influență, prin fluxul de credibilitate de care dispun și printr-un caracter propus non-partizan, specialiștii pot condiționa modul în care opinia publică ,,traduce” evenimentele.
Grupurile de interese , cele ce aparțin sferei nonguvernamentale și care fac apel la interesul public, influențiază în mare măsură formarea opiniilor. Nu în cele din urmă conducătorii de stat, principalii lideri de partid, reprezintă un stimulent, o condiționare a construirii pornirilor celorlalți.
În sensul clasic al teoriei democrației, mass-media este menită să difuzeze și să răspândească informații despre problemele publice și politice, să informeze corect și la timp cetățenii, care, la rândul lor, vor influența procesul decizional la nivelul societății. În general, standardele normative, de factură democratică, sunt cele ce impun modul de funcționare a mass-media este menită să difuzeze și să răspândească informații despre problemele publice și politice, să informeze corect și la timp cetățenii, care, la rândul lor, vor influența procesul decizional la nivelul societății. În general standardele normative, de factură democratică, sunt cele ce impun modul de funcționare a mass-media în societățile democratice.
În relația dintre democrație și dezvoltare umană, jurnalismul public se situează printre factorii ce investesc în competențele cetățenilor de participare civică, contestare a puterii și de responsabilitate a autorităților. Noul model de jurnalism creează o controversă. Acesta pornește de la premisa că sfera publică este în impas, iar jurnalismul de tip tradițional întâmpină și el probleme. Publicul cataloghează presa drept “arogantă și nepăsătoare”, preocupată să-și rezolve mai degrabă problemele financiare decât să militeze pentru rezolvarea problemelor comunității. Există o legătură între viabilitatea vieții publice și jurnalism, în sensul că jurnalismul este condiție sine-qua-non pentru participarea la viața publică. Retragerea din viața publică atrage după sine retragerea din jurnalism. O altă premisă de la care pornește inițierea noului model este că viața publică este perfectibilă în condițiile adoptării altor elemente, diferite de tradiționala imparțialitate. Jurnalismul trebuie să promoveze implicarea cetățenilor în viața publică. Noua filosofie jurnalistică pune accentul pe dezbaterea publică prin furnizarea unor forumuri pentru cetățeni. Discuțiile purtate în cadrul forumurilor fac presiunea spre schimbare. Pe de altă parte, există și contraargumente la noua filosofie jurnalistică. Nu este corect din punct de vedere etic ca ziarele “să convoace adunări publice” întrucât ziarele “nu pot ține partea nimănui” și vor plăti “prețul propriei credibilități”. Dacă ziarul “se implică alături de liderii comunității”, își poate pierde obiectivitatea.
Se ridică o întrebare referitoare la modul în care afectează mass media termenii dezbaterii privind opinia publică, din spațiul public. Favorizează media deprinderea de a comunica rațional sau, din contră, de exprimare spontană, bazată pe argumente și justificări ad-hoc?
Pe fondul dezvoltării și diversificării continue a mass-media, guvernele fac în cele din urmă un pas spre noua logică de comunicare în sfera publică. Dezvoltarea comunicării prin mass-media este oarecum opusă informației. Presa construiește tot mai mult reprezentări și imagini și transmite din ce în ce mai puține informații. Știrile cu valoare informativă sunt tratate în redacții și emise alături de recomandări pentru cum trebuie să se raporteze publicul la ele. Comunicarea rămâne responsabilitatea puterii dar selecția, ierarhia, interpretarea și evaluarea informațiilor se află în slujba jurnaliștilor. Înțelegând consecințele pe care le au toate acestea la nivelul imaginii lor, instituțiile creează departamente de comunicare. Activitățile de comunicare publică sunt organizate la nivel guvernamental pe logica birocratică. Aceasta se opune logicii mediatice.
În societățile democratice moderne, tehnologiile informației și globalizării duc la reorganizarea industriilor, politicilor, culturilor și chiar elementelor de ordine socială. Astfel, nu doar mass-media sau instituțiile private trebuie să răspundă cerințelor actuale, ci și instituțiile publice. Mass-media devin din ce în ce mai eficiente în transmiterea de informații, dar am văzut că încalcă contractul de informare publică cu instituțiile și cetățenii. Pe de altă parte, statul este defazat în activitatea sa de informare publică, iar consecințele sunt considerabile. Informația publică oficială ajunge prea târziu la mass-media, iar acestea, în lipsa unui feed-back în timp real, specific spațiilor super-informaționale, se grăbesc să judece actele guvernului sau să furnizeze mesaje neverificate. În goana după știri, mass-media încalcă standardele de informare publică, deoarece mai întâi furnizează informația și supun instituția în cauză evaluării publice, iar apoi așteaptă reacții.
Media acaparează sfera publică și controlează reprezentările publicului cu privire la aspectele de interes public. Misiunea presei pare mai mult de a interpreta pentru public ce este bine sau ce este rău decât de a emite știri. Ceea ce trebuie să fie o informație de tip știre se transformă frecvent în prelucrare editorială pe logica cum este bine să se raporteze publicul la obiectul știrii. Toate acestea au efecte asupra imaginii instituțiilor publice, în condițiile în care presa controlează mai toate reprezentările publice.
Presa este principalul formator al opiniei publice, controlează sfera publică și ca atare este singura îndreptățită să fie principal evaluator al evenimentelor. Presa nu doar transmite informații, ci le controlează și orientează percepțiile publicului. În aceste condiții, presa poate să genereze foarte ușor, oricând vrea, crize mediatice, mai cu seamă atunci când practicile jurnalistice nu sunt clare și standardizate uniform. De aici și mesaje fără valoare informativă, transmise de jurnaliști. Cu toate acestea, știrile emise de media sunt mai credibile decât mesajele emise de politicieni. Foarte mulți reprezentanți ai presei accentuează partea spectaculoasă a informațiilor, ceea ce contribuie la generarea de crize mediatice și de imagine, scădere a favorabilității publicului pentru actori politici și instituționali, stimulare sau pasivitate în fața participării civice. Jurnaliștii au puterea să influențeze direcția acțiunilor instituțiilor publice deoarece își rezervă funcția de facilitatori ai opiniei publice. Ziariștii și reprezentanții presei se exprimă în spațiul public mai frecvent decât orice alt actor. De cele mai multe ori, mass-media este singura care evaluează prestația guvernului în termeni de acord sau dezacord, susținere sau respingere a intențiilor și acțiunilor sale.
Iar o acțiune nu devine publică sau civică decât dacă presa este convinsă că merită selectată. Sfera publică, altădată locul fizic de dezbatere a ideilor, se confundă acum cu spațiul asociat mass-media. Dacă statul are un contract cu societatea, iată că și presa are un contract cu cetățenii. Aceasta apropie media foarte mult de statutul de instituție. Însă am văzut că, în plan operațional, presa nu revendică un set anume de practici operaționale. Din contră, jurnaliștii împrumută uneori modele din alte domenii ale vieții sociale.
În aceste condiții, societățile moderne stau sub semnul tehnicii informației. Statul se conectează greu la noua ordine socială. În final, departamentele de informare și comunicare create în instituțiile publice reprezintă un triumf pentru mass-media. Societatea recunoaște social statutul mass-media, deși nici unul dintre stat și societate nu recunosc exclusivitatea media vizavi de informare și influențare a opiniilor și atitudinilor oamenilor.
Televiziunile și presa scrisă au totuși un contract cu publicul larg, chiar dacă serviciile lor nu sunt publice, în sensul accesului liber. Chiar și atunci când accesul la produsele mass-media este taxat, acestea trebuie să deservească interesul public de informare. Apare astfel o dilemă. În ce mod să păstrezi atașată valoarea informativă la produsele media, în contextul actual? În România, după 1989, televiziunea a devenit baza mass-media. Ușor accesibilă grație tehnologiilor digitale, televiziunea reunește audiențe dintre cele mai diferite. Probabil că mass-media audio-vizuale sunt singurul punct din sfera publică în care se reunesc oameni de statusuri dintre cele mai diferite. Cu toate acestea, se observă că aria producției pe scară largă
tinde să înlocuiască aria de producție restrânsă, pentru publicurile specializate. Rentabilitatea este funcția tirajelor mari și a audiențelor imediate. Pe de altă parte, dacă ne uităm atent la cine investește în fenomenul media, observăm că grupurile de presă sunt preluate de magnați sau grupuri financiare care au legături cu viața politică. Acest lucru poate afecta principiile fundamentale pe care presa și le revendică: independența și pluralismul.
Ziarele și produsele media audio-vizuale sunt vândute ca o marfă, ceea ce afectează valoarea lor de informație. Mijloacele de comunicare în masă sunt, sub acest aspect, instrumente care favorizează scăderea valorii informative pentru difuzarea industrială a unor produse care trebuie să ajungă la un număr cât mai mare de utilizatori. În general, logica este cea a celui mai mare numitor comun. În această stare de fapt, foarte mulți jurnaliști își modifică discursul, stilul editorial. Se accentuează astfel dimensiunea spectaculoasă în dezavantajul raționalității și decriptării evenimentelor. Obligația profesională de a analiza cu rațiune situațiile și evenimentele prelucrate în formula știrilor intră în conflict cu presiunea de a crește audiența și de a miza, așadar, pe spectaculos, emoțional. Diversificarea ofertei informative și competiția cu media online, ziarele gratuite, reducerea volumului publicității reprezintă provocările cu care managerii de presă sunt nevoiți să se confrunte. Așa se explică și interferențele media cu viața politică, mediile industriale și de afaceri. De multe ori, granița nu este strict între viața politică, mediul economic și grupurile de afaceri și media.
În ultimii ani, democrațiile moderne se confruntă cu schimbări majore în trei sfere ale vieții sociale: viața politică, informarea publicului și opinia publică. Actorii politici și-au pierdut credibilitatea în a reprezenta interesele cetățenilor. Mass-media a preluat aproape total rolul de a informa, în timp ce știința si-a rezervat “administrarea” a ceea ce numim opinie publică. În condițiile în care fiecare dintre acestea își revendică controlul asupra cetățenilor, este periculos să li se acorde credit total.
2.2. Media-instrument de manipulare
Manipularea oamenilor reprezintă o realitate omniprezentă și de netăgăduit în zilele noastre. Mai întâi, pentru că astăzi există mijloacele necesare și suficiente (sateliți de comunicații, aparatură de înregistrare, păstrare, prelucrare și transmitere a informațiilor, receptoare radio și de televiziune, tehnică de calcul, mass-media) prin care să se întreprindă în mod eficace o astfel de acțiune. Apoi, tendința oamenilor de a-și domina semenii, de a-și impune voința, sub orice formă sau cale, este mai actuală ca oricând.
Provenit din latinescul manipulus, termenul de „manipulare” este un cuvânt emoțional implicând o purtare tendențioasă sau ascunsă folosită de anumite persoane pentru atingerea unui scop machiavelic. După modul în care este folosit în literatura de specialitate, se poate aprecia că acest cuvânt are conotații diverse, însă rar pozitive.
Manipularea, ca activitate umană, reprezintă acțiunea de a determina un actor social (persoană, grup, colectivitate) să gândească și să acționeze într-un mod comparabil cu interesele inițiatorului, și nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici care distorsionează intenționat adevărul, lăsând însă impresia libertății de gândire și de decizie. Spre deosebire de influența de tipul convingerii raționale, prin manipulare nu se urmărește înțelegerea mai corectă și mai profundă a situației, ci inocularea unei înțelegeri convenabile, recurgându-se atât la inducerea în eroare cu argumente falsificate, cât și la apelul la palierele non-raționale. Intențiile reale ale celui care transmite mesajul rămân insesizabile primitorului acestuia.
Ca activitate specific umană, manipularea se regăsește sub diferite forme, cea mai importantă dintre ele fiind manipularea ca relație între două entități distincte, și anume: manipulatorul și manipulatul. Manipulatorul poate fi o persoană, un grup sau o organizație specializată în asemenea activități. Acesta reprezintă sursa care concepe, organizează și desfășoară acțiunile de influențare a celorlalți, folosind metode și tehnici specifice. Ca origine, sursa poate fi autohtonă sau străină. Manipulatul poate fi o persoană, un grup sau o masă de oameni. El reprezintă, de fapt, ținta manipulării și poate aparține populației propriei țări sau altor state, în funcție de situația concretă în care se produce manipularea.
În funcție de criteriul de clasificare utilizat, pot exista mai multe tipuri de manipulare. Astfel:
a) după modalitatea de transmitere a mesajului, distingem:
manipularea orală, realizată prin viu grai, mesajul emis de sursă ajungând direct la ținta cu care este în contact nemijlocit. Bune exemple le reprezintă convorbirile dintre doi oameni care se regăsesc față în față, sau mitingurilor electorale ori de protest, când cineva vorbește și un grup de oameni ascultă. Adesea, manipularea orală acționează direct asupra liderilor de opinie, astfel încât aceștia să devină la rândul lor purtătorii mesajelor transmise de sursă. În ceea ce privește alcătuirea și transmiterea mesajelor către auditoriu, acest tip de manipulare face apel, în principal, la regulile persuasiunii;
manipularea prin text scris, este obținută prin intermediul unui mesaj ce poate fi transmis printr-o scrisoare, un articol de ziar, o revistă sau o carte. Eficacitatea influenței sale asupra țintei este dată de faptul că oferă timp suficient pentru receptarea, analiza și revederea informațiilor oferite. Un alt avantaj constă în faptul că, asupra textului scris se poate reveni ori de cate ori este nevoie, insistând, în grade diferite, asupra unor argumente sau segmente;
manipularea audiovizuală, se poate înfăptui prin: materiale difuzate de emisiunile de televiziune, filme (la cinema sau acasă), Internet (cu toate facilitățile sale). În acest caz, efectele sunt cu mult superioare manipulării prin scris, deoarece, simultan, sunt implicate și auzul și văzul, ceea ce, potrivit cercetărilor în domeniu, sporește volumul informațiilor reținute de o anumită persoană, într-un anumit timp dat; evident, cresc astfel și posibilitățile de influențare a acelei persoane.
b) după amploarea modificărilor aduse situației sociale în care se regăsește ținta, întâlnim:
manipulări mici, obținute prin schimbări minore ale situației sociale;
manipulări medii, constau în modificări importante ale situațiilor sociale, cu efecte care, uneori, depășesc așteptările, tocmai pentru că enorma putere de influență a situațiilor sociale asupra comportamentului uman este subevaluată, în cele mai multe dintre cazuri;
manipulări mari, influențează întreaga cultură, afectând practic modul de viață a țintei.
c) după metoda de manipulare utilizată, diferențiem:
manipularea informațională, pornește de la premisa că schimbările de opinie, atitudine și, în final, de comportament se realizează prin intermediul informațiilor, mai mult sau mai puțin valide, dar oportune, în sensul satisfacerii nevoii de informare a individului uman;
manipularea economică, după cum și numele o spune, constă în modificarea voluntară a opiniilor, atitudinilor și comportamentelor unor ținte, prin metode din domeniul economiei. Strict asociată cu acțiunile specifice războiului economic, acest tip de manipulare se folosește de bunuri materiale și servicii de strictă necesitate, deosebit de importante pentru cei vizați, pentru a le influența semnificativ atitudinile și comportamentul, astfel încât acestea să devină conforme cu obiectivele sursei;
manipularea politică, implică modificarea opiniilor, atitudinilor și comportamentului uman de natură politică; este terenul predilect al partidelor politice în căutare de noi membri și susținători ai programelor și ai ideologiei lor. Comportamentul electoral este, de asemenea, vizat de o astfel de manipulare.
d) conform nivelului de pregătire și organizare a manipulării, evidențiem:
manipularea interpersonală, este efectuată de către fiecare individ atunci când, fie nu mai are alte variante optime pentru satisfacerea unor interese, fie aceasta a devenit un mod de viață. Acțiunea manipulatorului îi poate face pe oameni să-și piardă încrederea în ei înșiși, să se simtă destabilizați emoțional, vag vinovați, nu prea siguri că fac ceea ce este într-adevăr corect. Acest comportament este tipic persoanelor puternic egocentrice și narcisiste, care nu sunt obișnuite să conștientizeze ceea ce resimt ceilalți. De altfel, manipulatorul nu este animat niciodată de un sentiment etic, chiar dacă el afirmă că respectă dreptul celorlalți de a decide, de a gândi și de a acționa liber;
manipularea de masă, presupune manipularea unor grupuri sau mase de oameni, prin metode și tehnici adecvate, de către manipulatori care sunt, la rândul lor, organizați pe grupuri de interese. Este vorba de implicarea activă și consistentă în acest demers ale mass-media, a prelucrării și interpretării tendențioase a datelor și sondajelor de opinie, de punerea în circulație a unor zvonuri, de folosirea liderilor de opinie și a Internetului, ca posesor al unor vaste și foarte diverse informații. Atât modul de înfăptuire a acesteia, cât și natura țintei, o fac să aibă efecte mult mai consistente, de durată și cu o arie de răspândire mai mare decât manipularea interpersonală.
Ca și activitate umană, manipularea prezintă următoarele trăsături: este o formă specială de comunicare; apare într-un context în care se confruntă interese aflate în opoziție; constă într-o strategie de conflict ce tinde să inducă în eroare ținta asupra obiectivului real al interacțiunii; disimulează intențiile reale, evită confruntarea deschisă a intereselor și folosește anumite instrumente de comunicare în așa fel încât, fără știrea partenerului (țintei), dar pe seama acestuia, să dezechilibreze balanța beneficiilor relaționale în favoarea propriilor interese și în dauna intereselor celuilalt; pentru a fi eficace, o intervenție manipulatoare trebuie să rămână neobservată, deoarece numai în aceste condiții manipulatorul capătă putere asupra interlocutorului său.
Literatura de specialitate surprinde opinii divergente privind status-ul și rolul manipulării. Majoritatea autorilor converg către concluzia că manipularea este exclusiv negativă, întrucât este o activitate îndreptată în mod voluntar și conștient spre înșelarea oamenilor, spre determinarea lor să acționeze împotriva propriilor interese, așa cum îi îndeamnă, prin metode și tehnici adecvate, manipulatorii. Unii însă susțin că manipularea ar fi benefică pentru oamenii care nu au puterea dorită și nu pot obține ceea ce urmăresc pe altă cale. Alții, prin recomandările pe care le fac asupra modului de întocmire și redactare a unor materiale scrise, cel mai adesea scrisori de afaceri, îi sfătuiesc pe oameni cum să-și manipuleze semenii pentru a obține ceea ce vor. De fapt, recomandările privind redactarea unor scrisori sau a altor materiale scrise ce vor fi trimise unor parteneri, în vederea rezolvării diferitelor probleme interumane, sunt sfaturi utile și care îndeamnă la un comportament civilizat între oameni și nu la manipulare reciprocă.
Prin urmare, pare mai plauzibil și mai apropiat de realitate ca manipularea oamenilor să fie socotită o activitate dăunătoare relațiilor interumane, climatului psihosocial și manifestării unui comportament etic, decât ceva pozitiv. În concluzie, manipularea este o realitate de care cu toții trebuie să ținem seama în viața de zi cu zi, și ale cărei efecte se impun a fi diminuate prin metode adecvate și flexibile, precum și prin adoptarea unui comportament etic în toate situațiile. În același timp, manipularea nu este atotputernică și de neînvins în societate. De aceea, important este ca fiecare să-și aleagă cu deosebită atenție sursele de informare pentru a putea verifica în mod oportun și operativ ceea ce i se oferă drept informație veridică, autentică de către semenii lor, de către mass-media sau de alți emițători de mesaje, pe de o parte, și pentru a fi în măsură să acționeze liber și conștient pentru atingerea propriilor interese, pe de altă parte.
Devine din ce în ce mai dificil să deosebim interesele financiare ale instituțiilor de presă de interesul public privind știrile autentice. Adică, un conflict între nevoia publică de a beneficia de informații corecte, veridice și profitul proprietarilor este inevitabil. Problemele etice se ridică atunci când interesele economice sunt lăsate să domine toate obligațiile sociale. Problema, în orice situație, este modul în care se echilibrează presiunile economice și obligațiile individului față de ceilalți.
Profesorul de jurnalism Theodore Paterson, considera că “Libertatea aduce cu sine și obligații; și presa care se bucură de o poziție privilegiată, sub un anumit guvern, este obligată să-și asume responsabilitatea, respectând funcțiile esențiale ale comunicării în masă.”
Libertatea de exprimare este, de altfel, una din libertățile fundamentale prevăzută de Convenția europeană a drepturilor omului (art.10), pe care și România și-a asumat-o.
Pe de altă parte, activitatea de presă este reglată de diverse coduri ori modele de etică profesională; astfel, Codul deontologic clarifică din punct de vedere moral relația jurnalistului cu sine, cu sursele de informare, cu instituția sa, cu publicul.
Presa are datoria de a prezenta adevărul faptelor prin verificarea și consultarea mai multor surse, chiar și atunci când informațiile se contrazic, dar care în final conduc la autenticitatea știrii. Adevărul absolut este un ideal către care tind toți jurnaliștii, însă aplicarea acestui principiu depinde foarte mult de circumstanțe și de rolul agentului moral. Putem distinge cel puțin trei concepte care subliniază importanța adevărului în comunicare:
În primul rând, informația trebuie să fie transmisă cu acuratețe; faptele să fie verificate, bine fundamentate iar dacă există o îndoială sau o contradicție, aceasta trebuie să fie făcută cunoscută publicului. O problemă etică se naște în momentul în care timpul scurt și sistemul concurențial determină transmiterea informației înaintea confirmării.
Scopul unei informații este acela de a furniza toate datele necesare pentru a fi explicită. Aceasta plasează ziaristul între extreme: dezvăluiri totale, sau ascunderea informației. Întregul adevăr nu poate fi niciodată cunoscut în totalitate, dar apar încălcări ale principiilor etice atunci când factori morali nu dezvăluie intenționat fapte relevante pentru public. Sunt unele cazuri în care nedezvăluirea completă a faptelor se impune – respectarea imaginii publice a unei persoane agresate, proces judiciar în desfășurare.
Cel din urmă și cel mai controversat se referă la obiectivitate și echidistanță. Jurnaliștii trebuie să acorde atenție tuturor părților implicate, fără a fi părtinitor. Este firesc ca fiecare martor să aibă propria sa impresie asupra evenimentului la care a asistat.
Normele societății obligă la respectarea adevărului. Rigoarea științifică are datoria de a releva slăbiciunile acestui concept. Judecățile noastre pot avea caracterul de adevăr sau de eroare, după punctul de vedere în care le gândim. Ceea ce nu înseamnă că nu există adevăr, ci există mai multe categorii de adevăruri iar în analizele științifice diferențierea planurilor de înțeles este o regulă esențială. Există mai multe realități în funcție de percepție, de subiect, de condiții: psihologică, fiziologică, fizică și lista ar putea continua.
Astfel, ori de câte ori publicul dorește să înțeleagă ceva și nu primește explicații oficiale, se produc zvonuri. Ele reprezintă bursa neagră a informației. Definițiile bazate pe criteriul informației neverificate și chiar, mai mult, al informației false sunt de fapt definiții ideologice ce trădează o prejudecată împotriva zvonurilor și o voință moralizatoare. Zvonul constituie cel mai vechi mijloc de comunicare în masă. Înainte de apariția scrisului, informația circula din gură-n gură, singurul canal de comunicare al societății. Cea mai cunoscută definiție a zvonului prin dinamica sa i se datorează sociologului american T. Shibutani: zvonurile sunt știri improvizate, rezultând în urma unui proces de deliberare colectivă. După părerea lui, la originea zvonului se află un eveniment important și ambiguu; alteori se creează evenimentul. El nu deranjează pentru că sunt “false”, dacă ar fi așa, nimeni nu le-ar lua în seamă. Sunt crezute tocmai pentru că se întâmplă adesea să fie adevărate, ca în cazul scurgerilor de informații sau al secretelor politice dezvăluite.
Zvonurile deranjează pentru că alcătuiesc o sursă de informare necontrolată de putere – față de versiunea oficială se nasc alte adevăruri. S-a constatat că veridicitatea unei informații decurge în primul rând din delegarea sarcinii de a verifica. Însă, nu de puține ori, noțiunea de adevăr, de informație verificată decurge dintr-un consens social: realitatea este esențialmente socială.
Cercetarea științifică a demonstrat că linia de demarcație între informație și zvon este subiectivă: este rezultatul unei acțiuni de convingere. Dacă cineva este convins de un mesaj relatat de o persoană de încredere, va considera că are de-a face cu o informație. În schimb, dacă are vreo îndoială, va califica același mesaj drept zvon. În realitate, zvonul nu precede procesul de convingere, este însăși manifestarea lui vizibilă. Eticheta de “informație” sau “zvon” nu se atribuie înainte de acordarea încrederii sau în lipsa ei, ea reprezintă o consecință. Astfel, recunoașterea unui zvon nu este decât reflexul propriei îndoieli. Ceea ce explică faptul că persoane diferite riscă să ajungă la diagnostice opuse: unii vor numi zvon ceea ce alții vor numi adevăr.
Zvonul își dobândește puterea de convingere pe măsură ce afectează un număr mai mare de persoane. E normal în acest caz ca, paralel, volumul de informație pe care-l vehiculează să fie susținut de potențialul său emoțional. Adăugarea de noi detalii este tot un rezultat al persuasiunii; iată baza efectului “bulgăre de zăpadă” – fiecare își aduce propria contribuție la teza zvonului. Aceste transformări nu sunt generate de uitare, ci de dorința de a comunica, de a face mesajul mai convingător.
Democrația presupune ca o condiție sine qua non existența libertății de mișcare a informației. Lumea contemporană a înțeles că limitarea libertății presei implică automat controlul politic, pe când asigurarea legală a libertății presei, oferă societății mecanisme naturale de autoreglare rațională. Pentru a legitima acest statut, Constituția României, stabilește cadrul juridic libertății de exprimare, articolul 30 iar dreptul la informație, articolul 31, care în contextul libertății presei, acest drept aparține opiniei publice.
Opinia publică, fiind în fapt ținta în orice acțiune de denaturare a informației, are dreptul să pretindă un anumit nivel al comportamentului etic din partea presei, tocmai pentru a putea fi liberă de a acționa în cunoștință de cauză în folosul propriu și al comunității de care aparține. Astfel, în numele dreptului fundamental al omului la informații nedeformate, Codul deontologic al ziaristului român, adoptat de Clubul Român de Presă subliniază importanța adevărului, articolul 1 prevede: “Ziaristul are datoria primordială de a relata adevărul indiferent de consecințele ce le-ar putea avea asupra sa, obligație ce decurge din dreptul constituțional al publicului de a fi informat.”
Există însă, în procesul jurnalistic, elemente care afectează adeseori adevărul, chiar dacă nici un membru al lanțului informativ, de la informator la informat, nu are intenții vădite de a denatura mesajul transmis. Sunt factori care împiedică uneori un ziarist să elaboreze un articol atât de corect și de adevărat cum ar indica rigoarea profesiei. Lipsa de timp pentru a construi o imagine cuprinzătoare, dificultatea sau imposibilitatea de a ajunge la toate sursele și de a găsi toate informațiile; de exemplu, legea secretului de stat și de serviciu, care îngrădește accesul la informații. Pentru ca ziaristul să poată reda cât mai exact informația, se pot identifica câteva următoarele reguli:
Orice produs jurnalistic trebuie să reprezinte căutarea onestă a adevărului. Este o regulă fundamentală a jurnalismului, de a publica întotdeauna adevărul, oricât de incomod ar fi acesta. De aceea, ziaristul nu trebuie să accepte misiunea de a sprijini un anumit punct de vedere, să emită opinii bazate pe teorii preconcepute ori prejudecăți.
Informația nu trebuie inventată nici îmbunătățită. Se referă la metodele de cosmetizare a adevărului sau amnezia temporară în legătură cu unele aspecte care ar modifica linia principală a adevărului.
Citatele trebuie redate întotdeauna cu acuratețe. Este o condiție vitală, pentru că orice interpretare poate schimba sensul mesajului. Mai ales în domeniul politic, mulți ziariști au tendința de a cizela declarațiile politicienilor, uneori lipsite de fond. Respectarea acestei reguli este în avantajul jurnaliștilor care nu pot fi acuzați de influențarea opiniei publice. Mai există o practică periculoasă în ceea ce privește citarea, și anume obiceiul unor reporteri de a formula declarațiile celor intervievați. Astfel, în urma unui răspuns sub formă de “da” sau a unei încuviințări din cap, reporterul atribuie intervievatului propriile aprecieri, între ghilimele. Tipul acesta de dialog trebuie redat în stilul citatului indirect, specificându-se clar întrebarea și modul în care s-a răspuns.
Nu trebuie acceptate nici un fel de stimulente pentru publicarea unui articol. Regula se referă nu numai la stimulente financiare ori cadouri ci și la avantaje și favoruri promise. Ceea ce înseamnă în primul rând publicitate mascată, caz în care ziariștii sau publicațiile lor în schimbul unor recompense bănești, scriu articole favorabile despre firme sau persoane care apar în secțiunile publicistice, ca articole obișnuite. Această metodă determină pierderea încrederii care ar trebui să existe între cititori și ziare cu privire la căutarea și transmiterea adevărului de către ziar.
Nu trebuie acceptată suprimarea unor articole în schimbul unor favoruri. Presa independentă nu poate avea audiență constantă decât în funcție de credibilitatea sa. De aceea, această practică, ca și cea prezentată anterior, generează suspiciune cu privire la adepții săi.
Greșelile trebuie întotdeauna corectate. Produsele jurnalistice se construiesc adesea, sub presiunea evenimentelor, a timpului, fără a putea avea acces la toate sursele deci, fără o documentare riguroasă ceea ce determină apariția erorilor. Jurnaliștii și publicațiile respective au datoria de a aduce la cunoștința opiniei publice greșelile înfăptuite și de a le corecta întotdeauna.
Toate aceste reguli trebuie să se reflecte în comportamentul și gândirea unui jurnalist, în acțiunile sale de informare corectă a publicului.
Un alt aspect care interesează în cadrul capitolului referitor la manipulare se referă la dezinformare. În această lume hipermediatică în care trăim se vorbește din ce în ce mai mult despre dezinformare ca despre o problemă ce a pus stăpânire pe aproape toate domeniile de activitate și care cu greu mai poate fi controlată. Într-adevăr dezinformarea este o problemă la ordinea zilei, însă nu este specifică doar secolului XX. Acțiuni de dezinformare au avut loc în toate perioadele istorice cu scopul de a convinge și de a supune masele de oameni, cu scopul de a câștiga un război sau pentru a rezolva un conflict economic, politic, social sau de orice altă natură.
Lazăr Șăineanu în „Dicționarul universal al limbii române” scrie că „a dezinforma” înseamnă „a informa greșit în mod intenționat, prin presă, radio și televiziune.
La ora actuală, cuvântul „dezinformare” a devenit absolut banal și face obiectul unui anumit număr de definiții diverse, dar convergente. Unii cercetători înțeleg acest fenomen, al dezinformării, într-un sens sau foarte larg sau foarte restrâns. Unii merg până la a o echivala cu „minciună” sau cu „orice informație falsă”.
Pierre Debray-Ritzen, profesor universitar francez, consideră dezinformarea o „tehnică permițând furnizarea de informații general eronate unor terți, determinîndu-i să comită acte colective sau să difuzeze judecăți dorite de dezinformatori” Dezinformarea nu se rezumă numai la falsificare cunoștințelor, ea se dovedește a fi și o puternică pârghie de acționare psihologică, de conducere a indivizilor, de dirijare a opiniilor și ideilor, a stărilor sufletești și a comportamentelor umane.
Nu există nici măcar un singur conflict politic, social, economic sau militar în istoria omenirii care să nu fi făcut apel la propagandă în mod deschis sau pe ascuns, la intoxicare sau la tentative de influențare a moralului și deciziilor adversarului prin înșelăciune, amăgire, diversiune sau intimidare.
Ideea manipulării informațiilor a apărut din nevoia mobilizării populației civile ca o parte a efortului de război. Dacă inițial această manipulare, în special a sentimentelor, avea drept scop recrutarea unui număr cât mai mare de voluntari, în ultimii 30 de ani tipologia conflictelor militare s-a modificat spre o profesionalizare a participanților și spre o restrângere a ariei geografice în care se desfășoară conflictul. Fenomenul globalizării, efectul difuzării unor informații asupra economiei face în ultimii ani, ca anumite teme să nu fie menționate în presă, în special din cauza obsesiei „Wall Street“ și a variației prețului acțiunilor. Într-o economie ce se sprijină pe prezența investitorilor de portofoliu în piață, orice conflict militar prost dirijat din punct de vedere mediatic poate declanșa crize majore.
În legătură cu dezinformarea în cadrul media, se poate observa faptul că în ultimii ani a devenit banală sublinierea importanței mijloacelor de informare în masă, a creșterii numărului de aparate și procedee tehnice de informare posibile precum și a ariei performanțelor pe care le ating. Primele trei locuri în ceea ce privește informarea dar și dezinformarea sunt deținute în prezent de radio, televiziune și presa scrisă. Radioul a fost unul din primele suporturi de masă pentru propagandă și dezinformare. În timpul celui de-al II război mondial propaganda prin radio (informații, cântece, scenete radiofonice etc. ) a fost un mijloc foarte eficient de ridicare a moralului oamenilor. Rezistența psihică a populațiilor din cele două tabere era un factor esențial. Propaganda sonoră extrem de importantă se făcea în timpul campaniilor electorale sau chiar pe front, de exemplu în timpul războiului civil spaniol sau chinez și, mai de curând, în timpul războiului din Vietnam.
Cum se practică dezinformarea
Există numeroase moduri de a trata o informație, în așa fel încât ea să devină aptă pentru o acțiune de dezinformare:
Negarea faptelor
Inversarea faptelor
Amestecul dintre adevăr și minciună
Modificarea motivului
Estomparea
Generalizarea
Utilizarea părților inegale
Televiziunile reprezintă una din modalitățile cele mai „eficiente” în ceea ce privește dezinformarea.
„E adevãrat fiindcă am văzut“ este o afirmație puternic înrădăcinată în psihicul uman, mai
puternică decât „E adevărat pentru că am citit“.
Iată câteva din avantajele imaginii în materie de dezinformare:
– este literalmente incontestabilă;
– informația vizuală nu are nevoie să treacă prin creier pentru a ne afecta inima sau pornirile instinctuale;
– imaginea, prin natura ei, se pretează la toate manipulările posibile: selecție, încadratură, unghi de filmare, animație, trucaje etc.;
– imaginea se adresează maselor într-o măsură mai mare decât cuvântul, este ușor de perceput, ușor de reprodus și devine imediat subiect de conversație.
Definită drept „paradisul dezinformatorilor“, televiziunea oferă o întreagă serie de facilități care devin însă foarte ușor constrângeri. Materialele trebuie sã fie scurte. Trebuie să schimbăm subiectul înainte ca telespectatorul să schimbe canalul – (este una din regulile producătorilor), iar difuzarea informațiilor depinde de orele la care se produc evenimentele (dacă un eveniment se produce după ora 23.00, este posibil să nu se vorbeascã nici a doua zi de el). Scurtimea împiedică orice aprofundare a subiectului, iar momentul producerii unui eveniment poate duce la omiterea lui din jurnalele de știri.
Puterea imaginii este atât de mare, încât prima impresie rămâne de nezdruncinat, dezmințirile ulterioare având efecte minime..
În presa scrisă dezinformarea cunoaște dimensiuni diferite față de celelalte mijloace de informare în masă. Cea dintâi preocupare a ziaristului o constituie informația, considerată ca fiind o materie primă ce trebuie prelucrată și vândută. Dezinformarea provine din faptul că, în prezent, ziaristul preferă să preia informația de la agențiile de presă, fără o verificare serioasă. În astfel de cazuri, el nu mai este un descoperitor de fapte, ci un simplu ecou, mai mult sau mai puțin deformant. De fapt, ar trebui să-și verifice și să-și citeze sursele și să propună o evaluare critică a informației, ceea ce nu se întâmplă decât foarte rar .Un ziarist posesor al unei informații trebuie să-i verifice exactitatea. Acest lucru însă nu este întotdeauna ușor și ziaristul este tentat să-și bazeze autenticitatea informației pe buna reputație a sursei. Deci, de multe ori dezinformarea provine de la sursă. Formule con sacrate precum „aflăm de la surse autorizate….” sunt suficiente pentru a introduce în circuitul informațional orice nerozie și pentru a induce în eroare cititorii.
Dezinformarea se poate realiza prin mai multe metode, una dintre acestea fiind propaganda. După Cătălin Zamfir propaganda – este activitate de transmitere , promovare sau răspândire a unor doctrine, teze sau idei de pe pozițiile unei anumite grupări sociale și idiologii, în scopul influențării, schimbării, formării unor concepții, opinii, convingeri sau comportamente. Propaganda se realizează astfel încât să conducă la realizarea scopurilor și intereselor grupului pe care îl servește, neexistând o propagandă neutrală valoric sau obiectivă. Cel mai adesea propaganda se constituie ca un subsistem al sistemului politic al unui partid , al unui grup social al unui regim de guvernare și urmărește realizarea unor scopuri de manipulare . Există însă și forme de propagandă diferențiate după conținut și prin raportarea la profilul grupării sociale care o inițiază , urmărind realizarea unor scopuri persuasive. Când se constituie ca sistem propaganda dispune de – o structură instuțuională specializată, o idiologie și o tablă de valori aflate în corespondență cu interesele și obiectivele grupării sociale pe care o reprezintă, mijloace și metode de transmitere a mesajelor. Propaganda bazată pe comunicarea persuasivă presupune aplicarea regulilor retorice de organizare a discursului, mai ales prin utilizarea unor cuvinte saturate emoțional și care se bazează pe persuabilitatea membrilor audienței. O distincție importantă se face între propagandă tactică și propagandă strategică . Atitudine, comunicare, difuziune, idiologie, influență socială, manipulare, mass-media, persuasiune. Informații care au o profundă rezonanță afectivă. Propaganda faptelor este centrată pe transmiterea de fapte cît mai concrete, saturate de amănunte elevate pentru persoanele ale căror opțiuni ar urma să fie modificate. Accentul nu este pus pe fapte general, ci pe cele personalizate.
Uneori, tentativele de propagandă sunt evidente, însă jurnaliștii pricepuți fac toate eforturile pentru a evita acest tip de jurnalism. Ei fac propagandă în moduri mai subtile, eficiente. În loc să integreze propriile valori și judecăți în jurnalism în moduri ușor de recunoscut, se apelează la subterfugii, îndeplinindu-și scopurile prin selectivitate tactică și accentuare. Și în loc să-și exprime ei înșiși un punct de vedere, o poziție sau o opinie personală, jurnaliștii lasă pe alții să vorbească pentru ei. Totodată, se citează selectiv, în funcție de scopul pe care doresc să-l atingă. Înclinațiile propagandistice ale ziariștilor fac dificil ca publicul să știe când li se spune adevărul.
În timp de conflict, mass-media manipulează opinia publică prin intermediul următoarelor tipuri de propagandă: albă, neagră și/sau cenușie.
Propaganda albă utilizează materiale provenite din surse oficiale, conținând noutăți culturale, artistice, aparent inofensive, cum ar fi: stilul de viață, prezentarea unor personalități considerate exemplare pentru viața culturală, sportivă, muzicală, fără a aduce în discuție elementele care ar pune la îndoială performanțele spațiului social din care provin personalitățile respective. Valoarea psihologică a unor astfel de colaje poate fi una considerabilă pentru ascultătorii (cititorii) nepregătiți și fără luciditate.
Cercetările au relevat o eficiență mai mare a propagandei albe în
rândurile tinerilor, prin transmiterea unor emisiuni radiofonice de muzică, în alternanță cu scurte buletine de știri. Pe fondul perceptiv pozitiv creat de contextul muzical, remanența mesajelor din știri este deosebit de mare, deoarece propaganda se realizează neostentativ și creează impresia unui dialog între egali.
Propaganda neagră vehiculează, în general, materiale „fabricate", puse pe seama fie a unor instituții inexistente pe care ascultătorul/cititorul/privitorul nu le poate verifica, fie pe seama unor instituții care există, dar care au cu totul alte preocupări decât cele din știrile fabricate.
Mesajele "artizanale" lansate în spațiul social pot surprinde prin "noutatea" lor, și astfel pot genera un curent favorabil sursei de emisie. De pe aceleași poziții se emit știri făcându-se precizarea că provin din zvonuri neidentificate.
Propaganda cenușie este cea mai frecvent folosită de centrele de dezinformare. Specificul său constă în combinarea informațiilor parțial reale cu cele integral false, alcătuind știri cu aspect aparent precis, care însă nu pot fi verificate complet. Publicul care identifică, episodic, elemente pe care le cunoaște, poate fi ușor indus în eroare de asemenea fabricații, punând noutățile pe seama unor lacune personale de informație.
Dezinformarea prin manipulare. Spre deosebire de influența de tipul convingeri raționale , prin manipulare nu se urmărește înțelegere mai corectă și mai profundă a situației, ci inculcarea unei înțelegeri convinabile, recurgându-se la inducerea în eroare cu argumente falsificate, cît și la apelul la palierele emoționale no-raționale. Intențiile reale ale celui care transmite mesajele rămân insesizabile primitorului acestuia În mass-media există foarte multe mesaje manipulatoare, de publicarea cărora se face vinovat chiar ziaristul. Când cetățeanul trebuie să fie informat asupra unui eveniment, lui trebuie să i se vorbească despre eveniment, iar nu despre părerea sau atitudinea ziaristului vis-a-vis de evenimentul respectiv. Dacă ziaristul încalcă această regulă, atunci el influențează atitudinea cititorului care nu este prevenit și nici pregătit să analizeze vigilent și critic un punct de vedere care nu-i aparține. Din punct de vedere al profesiei de jurnalist, procedeul rămâne, însă, incorect, cu atât mai mult cu cît pentru marea majoritate a cazurilor nu se poate ști care ar fi atitudinea cea mai favorabilă cititorului. Iar ziaristul nu este îndreptățit nici să stabilească ce înseamnă „bine” pentru cel căruia i se adresează și nici să impună acest „bine” cititorului.
Pentru că am enunțat mai sus o serie de criterii în funcție de care se poate clasifica manipularea, ne vom opri asupra celui specificat de profesorul Philip Zimbardo de la Universitatea Stanford, California. Acesta utilizează drept criteriu amplitudinea modificărilor efectuate într-o anumită situație socială, distingându-se astfel: manipulările mici, medii sau mari.
Manipulările mici.
Acest tip de persuasiune este obținut prin modificări minore ale situației sociale totuși, uneori, poate genera efecte surprinzător de ample. Să luăm drept exemplu cazul cerșetorilor care utilizează nenumărate trucuri pentru a stimula spiritul caritabil al trecătorilor. La cerșit sunt trimiși mai ales copiii, dezbrăcați iarna, plângând vara, uneori, mutilați intenționat pentru a spori compasiunea cetățenilor. Astfel, sume importante sunt adunate atunci când cererea este însoțită de un mic serviciu (spălătorii de parbrize) aparent util celorlalți, de un apel la binecuvântarea cerească, cântece lacrimogene menite să sensibilizeze
audiența, sau chiar numai înfățișarea celui care formulează cererea. Deși tehnica se bazează pe stimuli sociali minori, efectele ei pot fi extrem de puternice, uneori la nivelul unei societăți întregi. Spre exemplu, păstrarea deliberată a unui singur mijloc de informare pentru marea majoritate a cetățenilor, cum ar fi televiziunea națională, nu mai intră în categoria manipulărilor minore, ci a celor de anvergură.
Manipulările medii.
Succesul manipulărilor pe scară largă depinde, în primul rând, de modul în care individul a fost cufundat în anonimatul masei de manevră. Liderii sistemelor totalitare, precum și conducătorii unor secte extremiste depun eforturi considerabile spre a inocula în mințile celor pe care îi manevrează sentimentul fidelității necondiționate față de respectivul grup social. Tehnicile de manipulare medie se referă la modificări importante ale situațiilor sociale, cu implicații care, uneori, depășesc în mod dramatic așteptările tocmai pentru că în majoritatea cazurilor, puterea de influență a situațiilor sociale asupra comportamentului uman este subevaluată. Pe lângă tehnicile menite să inducă sentimentul de supunere față de autorități sau dimpotrivă, să declanșeze revolte puternice, alte modalități de manipulări medii pot fi și cele prin care se urmărește dezumanizarea victimelor sau dezindividualizarea atacurilor, în vederea încurajării spiritului agresiv. În esență, tehnicile de dezumanizare a inamicului se utilizează pentru a face posibilă exterminarea acestuia fără ezitare și fără remușcări din partea executanților, majoritatea proveniți dintre oameni obișnuiți.
Scopul fundamental al tehnicilor de dezumanizare este curățarea imaginii inamicului de orice trăsătură umană, prezentarea lui drept un monstru nedemn și periculos pentru specia umană; eventual, identificarea lui prin porecle sau prin orice alte denumiri care nu trebuie să mai păstreze nici o conotație omenească. Metodele utilizate constau în impunerea prin mass-media a unor materiale de presă falsificate, caricaturi, sloganuri agresive în care inamicii sunt prezentați drept niște nebuni violenți și periculoși.
Manipularea se realizează în special prin controlul informațiilor, prin izolarea grupului, pentru a evita orice contacte ale membrilor săi cu lumea exterioară, astfel, identitatea individului se evaporă și el va fi integrat grupului. Comportamentul, gândirea, chiar sentimentele lui se vor adapta noilor standarde, sisteme de valori și regulamente.
Manipulările mari.
Caracteristicile acestora sunt determinate de influența întregii culturi în mijlocul căreia trăiește individul. Sistemul de valori, comportamentul, modalitatea de a raționa sunt generate în primul rând de normele scrise și nescrise ale societății în care viețuiește. Neglijând această permanentă și enormă influență, individul poate fi mult mai lesne prins în capcana artizanilor manipulării.
De asemenea trebuie precizat că tocmai din cauza acțiunii continue a manipulatorilor asupra noastră, s-a creat o stare de normalitate iar prezența lor este mult mai dificil de identificat. De exemplu, pentru foarte mulți este ușor de identificat o manipulare minoră, de tipul trucurilor electorale, decât una majoră cum ar fi faptul că scopul școlii de a transmite elevilor un bagaj de cunoștințe are o importanță secundară în comparație cu acela de a pregăti tânărul de mai târziu, de a se integra în respectiva societate.
În sprijinul acestei teorii, psihologul Jean Piaget afirma că școala, înainte de a fi un mijloc de comunicare, de aprofundare a cunoștințelor necesare viitorului adult, îl familiarizează pe elev cu următoarele:
spiritul de subordonare față de autorități, reprezentate la nivelul său de educatori, profesori, comisii de examinare Consecința: ulterior îi va fi mult mai simplu să se conformeze legilor și diverselor reglementări sociale.
simțul responsabilității, prin obligația de a-și face temele, într-un interval de timp delimitat, de a prezenta rezultatele studiilor sale în cadrul unor examinări periodice. Consecința: ca adult va putea să-și îndeplinească obligațiile familiale, profesionale și sociale.
necesitatea respectării unui program strict, prin prezența la școală conform unui orar, cu avertizarea că orice întârziere îi poate aduce penalizări. Consecință: respectarea instinctivă a unui program de lucru
spiritul de competiție asigurat prin diferite concursuri, olimpiade, diferite recompense (note, premii). Consecință: reușita profesională
Sistemul de învățământ este în așa fel alcătuit încât să modeleze comportamentul și gândirea în conformitate cu ideologia regimului aflat la putere. În sistemul totalitar, uniforma școlară standard este obligatorie, deoarece induce sentimentul de dezindividualizare, făcând mult mai ușoară disciplinarea și manipularea individului. Același regim politizează programa școlară începând cu primele clase. Deși mai puțin stridentă, manipularea prin construirea unui sistem de învățământ specific există și în societățile democratice.
Având în vedere rolul sistemului de învățământ, dar și întreaga complexitate a legilor și regulamentelor specifice unei anumite societăți, comportamentul și gândirea cetățenilor obișnuiți sunt în așa fel modelate încât să se conformeze și să accepte cu naturalețe concepțiile și standardele care definesc ideologia regimului aflat la putere.
Un alt tip de manipulare subtilă folosită cu succes în mai multe domenii inclusiv cel politic, se referă la mesajele subliminale fiind mult mai eficientă decât cea prezentată anterior deoarece numărul persoanelor ce pot fi influențate este nelimitat. Acesta fiind un exemplu extrem de influență ideologică, cu nivel scăzut de luciditate, adică, metodă de a manipula comportamentul prin infiltrarea în subconștientul omenesc. Mesajele subliminale pot fi îngropate în textele de presă, în fotografii și grafică în moduri care sfidează percepția conștientă.
Tehnicile specifice de manipulare prin intermendiul mass media sunt:
1. Selecționarea știrilor – este apreciată ca cea mai eficientă cale de inserție a influenței în spațiul informațional, deoarece criteriile de selectare aparțin deja celor care dețin o anumită influență în structura socială. Este evident că aceștia vor selecta numai informațiile care nu le lezează interesele.
2. Orientarea știrilor – se realizează de obicei prin omiterea unor componente ale mesajului inițial, publicul având acces doar la unele segmente ale circuitului informațional. În acest sens, redactarea știrilor trebuie să țină cont de faptul că, realității prozaice, publicul îi preferă o imagine mai tonică. În consecință, știind că nu trebuie să se opună publicului, cei care le redactează au o proiecție simplă, conținând formulări familiare, chiar și pentru fapte deosebit de grave, accesibilitatea acestora fiind asigurată. De asemenea, redactorii au obligația de a controla stilistic conținutul, astfel încât acesta să mulțumească așteptările publicului larg.
3. Plasarea știrilor – vizează dimensionarea axiologică a conținutului, în funcție de pagina pe care este plasată știrea sau de locul atribuit acesteia într-o emisiune. Astfel, plasarea unui fapt oarecare pe prima pagină îl poate proiecta în sfera evenimențialului, în timp ce un eveniment autentic, dar defavorabil puternicilor zilei, prin distribuire pe ultimele pagini, contribuie la aruncarea lui în anonimat, opinia publică urmând, în mod automat, acest curent impus.
4. Influențarea prin titluri – se bazează pe faptul că sinteza din titlul articolului constituie o evaluare a articolului în structura de ansamblu a publicației. Caracterele alese indică și importanța lor pentru editori, importanță ce se transferă și publicului.
5. Alegerea evenimentelor care determină un flux comunicațional cu mare putere de influențare.
6. Selectarea fotografiilor în presa scrisă, precum și explicațiile care însoțesc fotografiile, pot afecta semnificativ atitudinea publicului față de conținutul din imagini
7. Editorialul, prin orientarea inerentă editorialistului, poate contribui nu numai la afirmarea unei personalități, ci și la transformarea ei în lider de opinie al publicului care împărtășește punctul de vedere al editorialistului respectiv. Într-o situație de criză, editorul rezumă în ochii cititorului o scară de valori, necesară orientării în succesiunea rapidă a evenimentelor deosebit de schimbătoare. Efectul acestei situații îl constituie cultivarea comodității cititorului, care începe să vehiculeze idei și opinii care nu-i aparțin, dar cărora, însușindu-și-le din editorial, le acordă aparența girului obiectivității, pe care media îl pretinde în ansamblul ei.
8. Producerea și difuzarea informațiilor tendențioase – ocupă un loc aparte în manipulare.
Capitolul III Influența presei și a audio vizualului asupra omului
3.1. Televiziunea ca simbol al statutului social
Trăim într-o epoca dominată de mass-media, omul contemporan este condiționat de mass-media, este supus unei presiuni continue din partea ideologiei propagate de mass-media.
Dintre mijloacele mass-media, impactul cel mai puternic îl are în prezent televiziunea. Aceasta se adresează simțului cel mai sensibil dar și cel mai coruptibil al omului, adică văzului. Prin ochi omul ia în primul rând contact cu lumea, cu realitatea exterioară.
Televiziunea transformă evenimentul, realitatea în spectacol, ieșind în întâmpinarea nevoii de spectacol a omului și creând astfel plăcere. Vizează ineditul și agreabilul în raport cu complexitatea și profunzimea vieții. Privind televizorul individul are impresia că domină lumea; televiziunea urmăreste crearea imaginarului confortabil, schimbă sensul realității înlocuind-o cu ficțiunea, ne oferă o lume iluzorie în care trăirea plăcerii suprimă responsabilitatea, ne oferă plăcerea consensului general prin întoarcerea la un anumit primitivism și plăcerea stabilității în ambianța de iluzii prin ieșirea din realitate. În acest sens serialele au un rol important în a ne menține într-o realitate iluzorie dar stabilă, oferindu-ne și modele de comportament; televiziunea se face, de obicei, un propagator fidel al ideologiei societății moderne care susține permisivitatea totală și relativitatea valorilor. Ca urmare nu este de mirare prezența frecventă pe ecrane a erotismului exacerbat și a violenței extreme care, în acelasi timp fascinează și pervertește. Dragostea dintre bărbat și femeie este redusă la sexualitate, partenerul devenind doar un obiect producător de plăcere care atunci când nu îsi mai îndeplineste funcția este schimbat.
Un alt efect manipulant al jurnalismului încorporat îl reprezintă suprasaturația de imagini violente, filmate sau fotografiate pe viu și transmise în timp real. Se ajunge astfel la un reality show extrem, în care televiziunea, grație echipamentelor de telecomunicații de ultimă generație – inundă căminele oamenilor de pe întreaga planetă cu imagini agresive din conflicte reale, transmise în direct, la fel ca și interviurile sau comentariile reporterilor direct din linia întâi.
Avalanșa de reportaje dramatice și imagini cutremurătoare furnizate de jurnaliștii încorporați este urmată, în mod inevitabil, de reacții de respingere din partea multora dintre spectatori. Mai mult, excesul de realitate de la televizor, prin permanența și omniprezența sa, prezintă pericolul ca războiul și grozăviile sale să fie percepute de către unii copii drept un nou și performant joc video, care, în plus, induce și o senzație de frică reală. În mod firesc, după un puseu de atenție acordat primelor zile de conflict, telespectatorii readuc la normal ratingul știrilor de televiziune, revenind la vechile lor preferințe.
Tot în această idee, deși se afirmă adesea că televiziunea a pus stăpânire pe conflictul armat, analiștii se întreabă dacă nu cumva pixul rămâne mai puternic decât camera video. Argumentele în favoarea presei scrise derivă din posibilitatea reporterului – eliberat de inhibanta, sau dimpotrivă, stimulativa cameră de luat vederi – de a pătrunde cu o finețe și cu o subtilitate mai mare în miezul evenimentelor și chiar de a surprinde imagini foto de o percutantă acuratețe în ceea ce privește detaliul semnificativ.
De altfel, fotografia de presă este mult mai dură și mai dramatică decât imaginile televizoarelor, care caută să protejeze cât mai mult sensibilul ochi al spectatorului de ororile conflictului. În același timp, așa cum se întâmplă în orice eveniment major și cu întindere în timp, presa scrisă este cea care, prin titlurile din marile cotidiene, determină trendul subiectelor majore de televiziune.
Este îngrijorător cât de mult "a prins" acest model în rândul tinerei generații.
Specialiștii vorbesc de un adevărat efect hipnotic pe care televizorul îl are asupra privitorului. În orice caz este clar că televiziunea creează dependență, comportându-se ca un adevărat drog. Atitudinea omului față de ea devine de multe ori vicioasă: realizează nocivitatea, o urăște și totuși se lasă pradă ei de bună voie. Deși pare o cale lesnicioasă de alungare a singurătății, televizorul nu rezolvă această problemă, ci, din contră, contribuie la izolare, oferindu-ne doar soluția iluzorie a fugii de realitate.
Omniprezența mass-mediei face ca nimeni să nu poată scăpa de influența publicității. Rod al unor intense studii demografice, psihografice, geografice, comportamentale, publicitatea modelează modul de a întelege viața, lumea, propria existență în special în privința motivațiilor criteriilor de selectare și a comportamentului având un impact indirect, dar puternic asupra societății. Funcțiile publicității sunt de a informa și a convinge potențialul client să achiziționeze. Dar, în condițiile concurenței acerbe, reclama încearca tot mai mult să seducă, aducând argumente amăgitoare, cultivând orgoliul, exploatând pornirile josnice, stimulând nevoi artificiale și prezentând deformat realitatea.
Publicitatea poate fi abordată și explicată din cel puțin trei perspective culturale, fiecare generând și o anumită atitudine față de acest fenomen socio comunicațional.
Teoria persuasiunii clandestine prezentată de V. Packard respinge publicitatea , argumentele sale fiind de natură etică, publicitatea reprezintă o formă de manipulare, ori nimeni nu are dreptul de a manipula
Ca o replică la această teorie, publicitatea a fost asimilată cu un factor de democrație. Fără a se confunda cu propaganda, ea presupune creativitate, originalitate, seducție, chiar dacă totul se decide la nivelul suprafeței exterioare.Această teorie pare să explice mai degrabă incompatibilitatea dintre publicitate și logica totalitară, decât virtuțile sale democratice.
Din perspectivă comunicațională, Jean Baudrillard definește publicitatea drept „ regina pseudoevenimentului, ea preia obiectul din realitate, îi elimină caracteristicile obiective și îl reconstruiește ca modă, ca fapt divers spectacular.”
O altă influență asupra ființei umane o are rețeaua internet având un impact tot mai puternic, tinzând să monopolizeze atenția tinerei generații prin posibilitățile nebănuite pe care le deschide. Atractivitatea sa deosebită vine din faptul că deschide posibilitatea participării active a utitizatorului la preluarea informației. Avantajele și dezavantajele televiziunii sunt prezente și în acest caz. Însă, posibilitatea de manipulare este mult mai mare prin strecurarea unor informații false și blocarea accesului la anumite informații.
Un fenomen fără precedent în istoria mijloacelor de comunicare în masă are loc în deceniul șase pe tărâm american și nu numai: răspândirea televiziunii. În 1948, existau mai puțin de 100 000 de televizoare în căminele americanilor, pentru ca, doar peste un an, numărul lor să ajungă la 1 milion, iar în 1959 la 50 de milioane. Ceea ce însemnă că procentul celor care au televizor a crescut, în doar zece ani, de la 6% la 88%.
Adoptarea televiziunii ar fi fost încă și mai rapidă, apreciază unii autori, dacă nu ar fi intervenit cel de-al doilea război mondial. Războiul a încetinit preocupările științifice propriu-zise de perfecționare a noii tehnologii, precum și preocupările de natură comercială de a transforma produsul într-unul de masă. Capacitățile de producție în domeniul produselor electronice au fost folosite aproape în exclusivitate pentru fabricarea de stații și echipamente radio, deoarece acestea prezentau importanță strategică, puteau fi folosite pentru a difuza mesajele propagandistice și pentru a contracara propaganda adversă. Cu toate acestea, cercetările efectuate în timpul războiului în ceea ce privește comunicațiile au putut fi transferate după aceea și în sfera televiziunii, ceea ce a dus la îmbunătățiri semnificative și rapide ale tehnologiei și aparaturii TV. În plus, după război, Statele Unite intră într-o perioadă de creștere economică fără precedent, care va dura aproape două decenii. Restricțiile impuse populației americane pe perioada războiului produceau acum reacția inversă: există o febră a cumpărăturilor, mai ales n ceea ce privește produsele de folosință îndelungată, febră întreținută și de puterea de cumpărare în creștere. În această perioadă, a avea televizor devine un simbol al statutului social. Se spune chiar că, în unele cazuri, dorința de a fi recunoscut drept proprietar de televizor era atât de puternică încât familiile cumpărau și instalau pe acoperișul casei antene de televiziune în mod ostentativ, cu mult înainte de a avea un aparat propriu-zis
Cum am arătat, în jurul anului 1960, numărul americanilor care aveau cel puțin un televizor în casă se ridicase la 50 de milioane (aproximativ 87% din casele americane). Televizoarele se găseau mai ales in familiile cu copii, iar pentru aceștia, televiziunea tinde să devină principala formă de divertisment. Se știa foarte puțin în legătură cu posibilele efecte ale televiziunii asupra copiilor. Ritmul spectaculos de pătrundere a televiziunii în viața cotidiană naște îngrijorare printre părinți și profesori, pe fondul temerii mai vechi încetățenite la nivelul simțului comun că mass media sunt atotputernice și au efecte nocive. Iată întrebarile care reveneau cu insistență: televiziunea afectează dezvoltarea intelectuală normală a copiilor, le distruge creativitatea, încurajează delicvența juvenilă?
Interesul pentru efectele televiziunii asupra copiilor are aproximativ același traseu urmat de îngrijorarea publică față de impactul filmelor asupra copiilor în anii ‘20. Această îngrijorare a declanșat primul proiect de cercetare pe scară largă a efectelor unui mijloc de comunicare în masă ( Studiile Fondului Payne).
Dezvoltarea televiziunii fiind înca și mai rapidă decât cea a cinematografului, aproape incredibilă, și îngrijorarea publică a cunoscut cote corespunzătoare. Cercetările efectuate nu păreau să liniștească îngrijorările părinților și educatorilor. Un studiu din 1951 relevase ca 10 din totalul programelor TV difuzate în 4 orașe americane se concentrau pe filme de groază sau care aveau ca subiect delicvența, ceea ce, pentru momentul respectiv, părea enorm. Alte studii arătaseră că televizorul afectează timpul de joacă, timpul pe care copiii îl petrec pentru activități casnice, timpul pe care îl aloca radioului, cinematografului sau cărtilor. Devenea evident ca urmărirea emisiunilor la televizor schimba configurația ocupațiilor zilnice ale copiilor, dar nu se știa exact dacă această schimbare influențează atitudinile sau valorile.
Dependența de informații –produs al mass media
Secolul al XX-lea, ca epocă a progresului etnic și social a modificat substanțial procesul de selectare, prelucrare și difuzare a informației. Cuvîntul scris, oral , imaginea TV ajung în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii și pătrund în cele mai diverse sfere sociale. Structurile sociale din ce în ce mai complicate și tehnologice din ce în ce mai sofisticate solicită tot mai multă informație. Informația a devenit, după cum arată N.Naistbtt, ,, combustibilul societății contemporane”. Ea este acea materie care asigură funcționarea diverselor sisteme, ba chiar și evoluția omeniri în genere. Activitatea socială a oamenilor este influențată și modificată , în bună parte, de procesul informațional-rezultat al activității mass-media. Influențând pozițiile de viață, opiniile , conștiințele și comportamentele individuale, mass-media contribuie la modificarea opiniei publice, conștiinței și comportamentului social, crearea noilor concepte sociale.
Mass-media, prin activitatea sa informare, de intrpretare a evenimentelor, crează anumite realități în care omul mai apoi își desfășoară activitatea sau asupra cărora influențează prin rezultatul activității sale. Mass-media programează emoții consumatorului de informație, gândurile, ba chiar și modul lui de percepere a lumii.
Raportul dintre presă și politic într-un stat modern e determinat de o dependență reciprocă a celor două sisteme, de libertățile și constrângerile unuia față de cellalte fiind concomitent în condițiile democrației. La etapa actuală se observă o creștere intensă a dependenței tuturor sferelor vieții de mass-media. Astfel, sistemul politic se află în avantaj față de presa constituind unul din instrumentele de realizare a scopurilor politice.
Actualul consumator de informație nu mai este produsul școlii sau al familiei, ci mai degrabă produsul mijloacelor de informare în masă, care îl influențiază și îl manipuliază uneori fără să vrea. Ba în cele mai multe cazuri îl face intenționat.
Mass-media joacă un rol esențial în educația democratică a cetățenilor, ea prescrie și indică regulile politice, structurează și mediază înțelegerea proceselor decizionale și coordonează mișcările atacanților pe scena politică.
Mass-media ,,reflectă” structura organizațională existentă și exprimă tensiunea ori relațiile dintre centrele de putere, nu are o identitate proprie. Mijloacele de informare sunt funcții mimetice ale comunității, reprezentând nivelul de dezvoltare al acestora și constituie expresii vizibile ale eficacității comunicațonale.
Barnard Cohen a dezvoltat conceptul cum că presa nu le poate spune oamenilor ce să gândească, dar reușește extrem de bine să le pună la ce să se gândească .
McCombs și Shaw au confirmat pe plan empiric această sugestie teoretică, oamenii din presă oferă publicului structuri ierarhice și pun un accent deosebit asupra unor evenimente și persoane prin cantitatea de informați prezentate la un moment dat.
Teoria lui Cohen susținea că mass-media nu făcea altceva decât să structureze o realizare mult prea agresivă și atotcuprinzătoare ce nu poate fi evitată. Mass-media delimitează dezbaterile politice și stabilește care sunt temele care vor face pe alegători să meargă la vot. În acest sens, toate știrile sunt relevante pentru procesul electoral și nu numai discursurile politice și campaniile electorale în sine pot produce conștiința politică.
Receptorul de mesaje politice e considerat a fi supus presiunii informaționale fără a avea putere de decizie, el este dor punctul final al procesului comunicațional pentru care se optează, stabilirea agendei va fi realizată fie ca proces de multiplicare a agendei dezbaterilor politice, fie ca o expresie a avantajelor și recompenselor dorite de public.
Condiția principală pentru ca informațiile să aibă orice efect asupra publicului este aceea ca mesajele să fie receptate, fapt ce presupune existența unui canal de comunicare deschis și predispus schimbului informațional. După receptarea lor mesajele trebuie să fie bine înțelese, ceea ce înseamnă formularea lor într-un mod ușor de descifrat și accesibil pentru fiecare dintre participanții la procesul comunicării chiar dacă mesajele sunt inteligibile, receptorii nu au ce face cu acestea dacă nu sunt relevante pentru momentul și cadrul politic în care sunt exprimate. Pentru ca să aibă efect trebuie să vină într-o oarecare contradicție sau cel puțin să fie în discrepanță cu opiniile anterioare. Și în cele din urmă – mesajele trebuie să fie credibile. În contradicție cu teoria influenței limitate, se pot identifica o serie de elemente, de factori, ce modifică și alterează opinia publică.
combustibilul societății contemporane”.
Oamenii au anumite trebuințe pe care caută să și le satisfacă în diverse modalități, una dintre acestea fiind apelul la mass media. Melvin DeFleur și Sandra Ball-Rokeach consideră că, într-o societate complexă, în care sistemul media este consolidat, existența „utilizărilor și avantajelor” creează o adevarată dependență a indivizilor de resursele informaționale ale acestui sistem. Deci, puterea mass media nu rezidă în faptul că ar exista o societate de masă, în care indivizii sunt izolți, ci în aceea că mass media dețin controlul asupra anumitor resurse de informații de care indivizii au nevoie pentru a-și îndeplini scopurile: „cu cât societatea este mai complexă, cu atât este mai cuprinzătoare gama de scopuri personale care necesită acces la sursele informaționale ale mass media”
Sistemul mass media controlează trei faze esențiale ale ofertei de informații de care persoanele și grupurile au nevoie pentru a-și îndeplini scopurile. Este vorba despre culegerea informațiilor, prelucrarea lor și, apoi, răspândirea acestora. Puterea sistemului mass media constă în controlul asupra resurselor de informații de care depind indivizii, grupurile, organizațiile, sistemele sociale și societățile pentru a-și atinge scopurile.
Autorii semnalează că sistemul mass media nu a ocupat întotdeauna această poziție. Trecerea de la statutul de curiozitate la statutul de sistem de informare esențial pentru perpetuarea societății contemporane s-a realizat în timp. O dată cu importanța din ce în ce mai mare a sistemului mass media pentru funcționarea societății, numărul și intensitatea relațiilor de dependență față de mass media au cunoscut, la rândul lor, o evoluție ascendentă. Autorii discută ascensiunea sistemului mass media și cucerirea de către el a poziției din care deține controlul asupra resurselor de informații de care indivizii și organizațiile au nevoie pentru a-și îndeplini scopurile. În cazul concret al Statelor Unite, în jurul anului 1830, relațiile de dependență esențiale din societatea americană erau față de sistemul social și politic. Mass media aveau și atunci capacitatea de a aduce anumite probleme în centrul atenției publice și de a crea știri, dar cuvântul vorbit era considerat cel mai viabil pentru răspândirea informațiilor economice și politice. De-a lungul timpului, „sistemul mass media a devenit din ce în ce mai necesar pentru atingerea consensului social, coordonarea activităților politice și economice la nivel național, mobilizarea cetățenilor în perioade de criză, de amenințare sau pentru alte scopuri sociale” .
Relațiile dintre individ și mass media pot fi puternice sau slabe, conflictuale sau de cooperare, dar, indiferent de astfel de caracteristici, relația este de dependență și ea se stabilește fie cu sistemul mass media ca întreg, fie cu unul dintre elementele sale (televiziunea, radioul, ziarele), fie cu un anumit produs al mass media. Relația de dependență nu are sens unic, este vorba și de modul în care sistemul mass media depinde de resursele controlate de alții. De exemplu, unele resurse aflate sub controlul sistemului politic sunt necesare pentru atingerea obiectivelor sistemului mass media. Dintre scopurile sistemului mass media: acumularea de profit, obținerea legitimității, crearea bunăvoinței cu privire la acordarea unor libertăți. În acest sens, sistemul politic controlează legislația, politicile comerciale care afectează posibilitățile de a obține profit.
Tipurile de relații de dependență pe care indivizii le dezvoltă în raport cu mass media sunt:
a) întelegere: întelegere de sine, întelegere socială;
b) orientare: orientarea acțiunii, orientarea interacțiunii;
c) joc (joc solitar, joc social).
Mass-media facilitează întelegerea, orientarea și îndeplinirea scopurilor, dar nu reprezintă singurul mod de a atinge aceste scopuri . Rețelele interpersonale, sistemele educaționale, religioase, politice reprezintă alternative pentru satisfacerea acestor nevoi. În gama tipologiilor de mai sus, pot fi identificate diferențe de la o categorie socială la alta. Vârstnicii sunt dependenți de sistemul mass media mai degrabă pentru a-și asigura o compensație la existența lor preponderent solitară, pe când tinerii, dimpotrivă, văd media ca un mijloc de informare și de integrare socială. Diferențele de scopuri se traduc în diferențe în receptare, iar expunerea oamenilor la mesajul mediatic se face selectiv, în funcție de relațiile de dependență în raport cu mass media . Apoi, există o diversificare a relațiilor de dependență față de un anumit mijloc (buletinul meteo pentru orientarea acțiunilor, emisiuni despre dragoste pentru interacțiune). Un singur mijloc de comunicare nu generează un singur tip de relație de dependență. Din ce în ce mai mult, televiziunea este implicată în toate aceste tipuri de dependență.
Individul își poate construi propriul sistem mass media, dar libertatea de alegere nu este foarte mare. Libertatea de alegere este limitată de următoarele tipuri de constrângeri: diferențe tehnologice și organizaționale (într-un moment de criză, care necesită informații prompte, filmul sau cărtile nu pot fi folosite pentru îndeplinirea scopurilor), tendința media de a se specializa în conținut, ceea ce afectează tipurile de scopuri pe care le pot servi. Aceste constrângeri rezultă într-o similitudine a sistemelor media. În plus, indivizii împărtășesc de multe ori scopuri comune (de exemplu, scopul de întelege mediul în care trăiesc, pentru care recurg la știri și la un set limitat de mass media, ziare, televiziune, radio).
Relațiile de grup și individuale de dependență devin mai intense atunci când mediul este ambiguu, amenințător sau se schimbă rapid. Aceste cazuri pot fi considerate o problemă de informație și atunci mass media devin sistemul esențial de informare, aflându-se în posesia resurselor necesare pentru construirea semnificațiilor.
Concluzii
Consumul zilnic de informație, cu diferențele inerente, cantitative și calitative, de la un individ la altul, de la o comunitate la alta, reprezintă o obișnuință, o necesitate de la sine înțeleasă și a cărei ignorare generează inevitabil frustrare, nemulțumire și chiar nesiguranță. Însă virtuțile extraordinare ale mass-media se constituie, paradoxal, în tot atâtea puncte nevralgice, iar dependența tot mai mare a omului de ceea ce îi oferă mijloacele de informare în masă reprezintă o ocazie propice și pentru manipularea informației. Atitudinile, convingerile, trăirile și comportamentul oamenilor sunt schimbate, o realitate de ordinul evidenței căpătând cu totul alte dimensiuni față de cele care îi sunt proprii. Astfel, albul se transformă pe neobservate în negru și acesta în alb.
Depinde de angajarea individuală a fiecărui cetățean ca persoană privată, atentă să-și păstreze libertatea de conștiință. Sarcina ce ne revine fiecăruia trece, înainte de toate, printr-o educare a spiritului critic. Și aceasta începe, în materie de informare, cu dorința de a nu considera suficiente dezbaterile de idei oferite și de a încerca ajungerea la sursă printr-o conduită activă. Nu trebuie să ne limităm la preluarea pasivă a știrilor, ci trebuie să adoptăm obișnuința de a le căuta și, pe cât posibil, de a le controla prin toate mijloacele avute la dispoziție. Un prim obiectiv, din păcate în contradicție cu spiritul epocii care se complace în drame și exagerări, ar fi de a învăța publicul să asimileze cu înțelepciune și măsură știrile publicate și comentariile ce le însoțesc.
Corectitudinea și înțelegerea simplului fapt că informarea publicului este o profesie și nu un mijloc de a obține alte foloase, ar trebui să primeze în activitatea oricărui gazetar. Respectarea adevărului în relatarea unui subiect se regăsește în codul etic al jurnaliștilor români adoptat de membrii Clubului Român de Presă, care veghează la respectarea decalogului etic.
Comunicarea construiește cultura și simultan este încadrată în ea în contexte care variază de la nivel local până la nivel global. Autoritatea aparte a mijloacelor de informare în masă, afirmarea și reafirmarea interminabilelor torente de informații încărcate ideologic, constituie o impresionantă forță socială.
Activitatea mass-media nu poate să se desfășoare liber propriului făgaș dacă nu este susținută de anumite legi și acte normative adecvate, care ar asigura optimizarea circulației informației atât în interiorul țării (de la elita politică în mase și invers), cît și în exteriorul ei. Potențialul informațional al presei presupune nu doar capacitatea de reflectare a evenimentelor economice, politice, culturale, ci și forța de influență și de corectare a proceselor economice, politice și culturale prin crearea unei opinii publice anumite vizavi de acestea. În această ordine de idei putem menționa dubla funcție a mass-media:
crearea opiniei publice privitor atât la evenimentele interne, cît și la cele externe în cadrul hotarelor statului său;
crearea opiniei publice vizavi de evenimentele interne în afara limitelor statului său. Aici s-ar putea menționa rolul presei de creator al imaginii statului pe arena mondială.
Presa constituie una din verigile cele mai vechi și cu bogate tradiții ale sistemului informatoriu. Ea fiind și până în prezent un instrument de dirijare a vieții economice și social-politice. Presa poate direcționa cu succes percepțiile noastre atunci când noi dispunem de puține informații despre toate aspectele evenimentului relatat. Mai ales când mesajul corespunde cunoștințelor noastre precedente, care, la rândul lor, au fost acumulate din presă. Realitatea propriu-zisă, în asemenea cazuri, este înlocuită cu o realitate virtuală, creată de jurnaliști și impusă întregii societăți.
În concluzie, manipularea prin mass-media este o realitate de care cu toții trebuie să ținem seama, în special în situații de criză și conflict, și ale cărei efecte se impun a fi diminuate prin metode adecvate și flexibile, precum și prin adoptarea unui comportament etic în toate situațiile.
Lucrătorii mass-media, punând la dispoziția publicului cititor informații social-utile, actuale, veridice, complex-calitative, contribuie la formarea opiniei publice și tot lucrătorii mass-media sunt acei, care prin publicațiile analitice, ce iau în dezbatere fie o situație practică, fie o problemă de ordin teoretic, duc la crearea unei atitudini publice sociale. Atitudinea publică socială, la un moment dat, se transpune în acțiune, iar acțiunea constituie mecanismul de transformare a unei stări de lucruri din societate în alta. Așadar, nu de puține ori, o acțiune socială poate lua naștere grație activității presei.
Pentru că trăim în cadrul unei societăți căreia nu pare să îi pese de calitatea informației pe care o primește, unde concepte precum etică și estetică au ajuns să existe doar în teorie sub forma unor definiții, omului cu liber arbitu nu îi rămâne decât să treacă prin filtrul conștiinței sale produsul mediatic, indiferent de forma sa: știre scrisă sau prezentată în cadrul unei emisiuni tv sau auzite la radio, talk-show uri, editoriale sau can-can -uri.
Bibliografie
Banciu, Simion. Presa: câne de pază al democrației. Contribuția presei. Licorna, 1998
Bejan , Petru. Artă și estetică în paradigma comunicării,
Bondrea, A. Sociologia opiniei publice și mass-media. – București, 1997
Coman, Mihai. Întroducere în sistemul mass-media. – Iași, 1999.
Dâncu, Vasile. Comunicare simbolică, Ed Dacia, Cluj Napoca, 2001
Debord, Guy. La societe du spectacle, Gallimard, Paris
Dominick, Joseph. Ipostazele comunicării de masă, ed. Comunicare, București
Glasser, L. Theodor. The idea of Public Journalism, Guilford Press, 1999
Cf Goffman, Ervig. Viața cotidiană ca spectacol, ed Comunicare.ro, București
Ficeac, Bogdan. Tehnici de manipulare. .București: Ed. Nemira, 1998
Mass-media în societatea de tranziție. Realități și perspective. – București, 1997.
Mc Quail, Denis. The Influences and Effects of Mass Media, ed. Edward Arnold, 1977
M.L de Fleur, S. Ball-Rokeach. Teorii ale comunicării de masă
Moraru, Victor. Mass-media vs Politica
Stepanov, Georgeta. Mass media în societatea de tranziție
Tran, Vasile. Manipularea informațională și structurile mediatice în Armata României la început de secol, Ed. Academiei de Înalte Studii Militare, 2001
Tran, Vasile. Patologii și terapii comunicaționale
Zamfir, Cătălin. Dicționar de sociologie, București
Convenția Europeană a Drepturilor Omului
Constituția României
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Importanta Media In Orientarea Etica Si Estetica a Opiniei Publice (ID: 107062)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.