Impactul Securitatii Energetice In Plan National Si Regional

“Impactul securității energetice în plan național și regional”

1

2

Introducere

Energia a devenit un factor strategic în politica globală, o componentă vitală pentru dezvoltarea economică și progresul societății în ansamblu generând o serie de preocupări la nivel mondial încă din perioada imediat următoare Primului Război Mondial.

În prezent, componenta de petrol și gaze a energiei reprezintă cea mai mare provocare, dar în același timp și îngrijorare nu doar la nivel european, ci și la nivel mondial. Aceasta depinde de foarte mulți factori: de rezervele în domeniu, de țările care le gestionează, de politica acestora, de rutele de tranzit, de situația geopolitică, puterea economică și diplomatică.

În ultima vreme este tot mai vehiculat termenul de „securitate energetică”, aceasta fiind apreciată drept cheia securității regionale: „orice eșec al infrastructurii energetice critice1 are potențialul unui impact politic, militar și social.”2

Or, securitate energetică mai mare înseamnă, în primul rând, o diversitate mai mare a surselor de aprovizionare. De aici decurge importanța majoră a proiectelor privind transportul resurselor energetice, în speță a petrolului și gazelor naturale.

În prezent, Europa este din ce în ce mai dependentă de resurse energetice și, prin urmare, în căutare de noi furnizori în domeniu prin intermediul cărora să-și poată asigura cererea și securitatea. Proiectele actuale reflectă cu precădere interesele Europei pentru Zona Caspică și Nordul Africii concomitent cu intenția de limitare a dependenței față de Rusia. Aceasta din urmă, la rândul ei, în calitate de furnizor, dorește să-și limiteze dependența de spațiul ucrainean de tranzit, îndreptându-și atenția spre Turcia, totodată inițiind proiecte alternative la proiectele promovate de Uniunea Europeană.

Europa deține a șaptea parte din consumul mondial de energie și este dependentă de importuri pentru mai mult de jumătate din necesarul energetic. Pentru a face față cererii explozive de hidrocarburi, Comisia Europeană a preluat rolul de lider în dezvoltarea parteneriatelor energetice strategice cu furnizori tradiționali ai Uniunii Europene – Rusia, OPEC, Norvegia și Algeria – cât și cu furnizori alternativi din Bazinul Caspic, Asia Centrală, Africa de Nord și America de Sud. De altfel nu numai Uniunea Europeană, ci și cel mai important bloc militar de pe Glob, NATO, este preocupat de securitatea energetică; de exemplu, cu ocazia celui mai recent Summit, cel de la București (2-4 aprilie 2008), unul dintre principalele puncte de dezbatere a fost tocmai securitatea energetică și stabilirea unor strategii clare pentru viitor.

În ceea ce privește România, țara noastră se află pentru prima dată în situația în care poziția geografică, dar și cea geopolitică îi conferă o serie de oportunități, care ar trebui valorificate la adevărata lor valoare.

Contextul geopolitic și geoeconomic în regiunea Mării Negre s-a modificat mult în ultimii ani prin migrarea centrului de greutate al interesului principalilor poli de putere spre spațiul ponto-caspic, în proximitatea României, care are potențialul de a deveni „poartă de intrare” în blocul regional economico-politic al Uniunii Europene și spațiu de tranzit între producătorii central-asiatici și mari consumatorii europeni de energie (având în vedere apropierea față de bazinele de resurse energetice, dar și infrastructura supradimensionată – rețeaua de oleoducte, cea mai mare rafinărie de la Marea Neagră – Midia Năvodari, dimensiunea industriei petrochimice etc., suprafața topografică permisivă care nu presupune dificultăți tehnice și economice deosebite – cum ar fi, stațiile de pompare cu costurile aferente, cel mai mare port din bazinul pontic – Constanța ș.a.m.d.).

Infrastructurile critice sunt infrastructurile de importanță deosebită, care sunt legate de securitatea națională a fiecărui stat.

Aprecierea generalului James L. Jones (Comandantul Suprem al Forțelor Aliate NATO în Europa) în National Security and critical infrastructures, „Monitorul de petrol și gaze” nr. 5 (63), 2007, pag. 48.

3

Pe de altă parte maximizarea capacității centralei atomoelectrice de la Cernavodă și potențialul bioenergetic deosebit constituie alternative viabile în menținerea unui grad de dependență energetică scăzut față de sursele externe.

*

*

Studiul de față este structurat în trei secțiuni majore care vizează: 1. aspectele conceptuale legate de securitatea energetică, 2. problematica legată de energia regenerabilă și 3. considerații privind strategia energetică a României, prin prisma condițiilor geopolitice și geostrategice actuale, atât la nivel mondial, cât și la nivel regional.

Obiectivul cercetării l-a constituit analiza balanței dintre oportunitățile și riscurile generate de noile condiții geoeconomice, geostrategice și geopolitice actuale și emiterea unor direcții de orientare a strategiei privind securitatea energetică a României în context european și mondial.

Securitatea energetică

Securitatea energetică – componentă majoră a politicii de securitate națională

Politica energetică este privită tot mai mult ca o problematică interdisciplinară care interacționează cu alte domenii: comerț, mediu, climă, politici sociale și, nu în ultimul rând, cu securitatea națională.

Energia este un domeniu de importanță strategică pentru faptul că asigurarea acesteia la prețuri rezonabile influențează competitivitatea economică, capacitatea de producție internă și forța politică a unui stat. Securitatea aprovizionării cu energie afectează bunăstarea unui stat, iar schimbările în prețurile energiei afectează alocarea bunăstării la nivel național. Și, nu în ultimul rând, de buna aprovizionare cu energie depinde și capacitatea de apărare a unui stat.

Securitatea energetică reprezintă un concept complex politic, tehnic, economic, comercial și social. Ca o axiomă, securitatea energetică absolută nu există. Ea se poate realiza la un nivel de risc acceptabil, cu un cost acceptabil. Ca o definiție sintetică, securitatea energetică poate fi considerată drept asigurarea continuității în alimentarea cu energie, în diversele ei forme, cu respectarea unor condiții restrictive, pe un orizont de timp dat.

. Ea presupune asigurarea necesarului de consum, sub aspectul accesibilității (la surse noi de aprovizionare) și al disponibilității – respectiv a garantării pe termen lung a continuității livrărilor. Această securitate energetică are un cost (de regulă, ridicat) fie că este vorba despre constituirea unor stocuri de siguranță (urgență), despre diversificarea tipurilor de energie utilizate și a surselor de aprovizionare sau despre efectuarea de cercetări și investiții pentru conservarea energiei. Întrebarea-cheie la care trebuie să răspundă, în mod specific, strategia energetică a unei țări o constituie limita de costuri pe care o economie și-o poate permite pentru a-și mări securitatea energetică, în condiții de eficiență economică. La o întrebare similară va trebui să se răspundă și în cazul protecției mediului, aspect care, în mod uzual, intră în contradicție cu o politică de minimizare a costurilor.

O altă problemă, corelată cu cea anterioră, pune în balanță asigurarea securității livrarilor de energie cu aceea a costului acestei operații. Din această dilemă esențială derivă alte întrebări: în ce măsură este convenabil să fie încurajat sectorul national al energiei în scopul reducerii dependenței externe și al unei mai mari securități energetice iar în caz afirmativ, cine și cum trebuie să suporte costul subvenționării acestor operații, în ce măsură aceste practici nu intra în contradicție cu legile concurenței și cu obiectivele liberalizării piețelor de energie?

Instrumentele prin care poate fi asigurată securitatea ofertei de energie sunt: infrastructuri energetice de producție și transport adecvate, capabile să asigure alternarea

4

combustibililor (în procesele de ardere) și diversificarea surselor externe de aprovizionare (prin asigurarea unor relații comerciale și politice viabile care să asigure accesul la aceste surse), tehnologii mai eficiente energetic, care să asigure reducerea consumurilor specifice de energie și nu în ultimul rând, piețe concurențiale, liberalizate, de energie.

Resursele energetice tot mai limitate3, în condițiile unei cereri crescânde, asociate cu evoluția puternic ascendentă a prețurilor petrolului și gazelor naturale din ultimii ani, fac din energie un bun profitabil, dar și centrul unor lupte interne și internaționale. În aceste condiții, latura “strategică” și cea “comercială” a energiei se completează și chiar se suprapun. O altă contradicție care izvorăște din caracterul multivalent al energiei, este aceea că abordarea energiei ca o marfă necesită o piață liberă, iar ca bun strategic presupune protecție, implicare guvernamentală.

În ultimii ani, „guvernanța” energetică a operat pe un teren în care s-au confruntat, pe de-o parte, un sistem bazat pe piață și instituții (guvernarea legii), iar pe de altă parte, sisteme geopolitice de concentrare a puterii la nivelul unor blocuri regionale.

Guvernanța multilaterală și-a propus ca obiectiv principal să facă față provocărilor legate de interdependențele de pe piața energetică, prin aplicarea unor reguli echitabile și printr-un acces liber la resurse și investiții moderate de mecanismele pieții, împreună cu o puternică implicare a companiilor private.

Modelul geopolitic urmărește să asigure accesul exclusiv la resurse, în principal prin mijloace politice sau militare. Pe de altă parte, geografia distribuției rezervelor și nevoia de a asigura transportul acestora la mari distanțe, către piețele de consum, presupun luarea în calcul a unor puternice considerente de ordin geopolitic.

Privită din punctul de vedere al consumatorilor, securitatea energetică înseamnă diversificarea geografică a ofertei, utilizarea unei mai mari varietăți de resurse energetice și prețuri ale energiei previzibile, stabile și cât mai reduse. Obiectivele de natură economică ale importatorilor de energie sunt: minimizarea costului energiei, majorarea profiturilor și evitarea unor disfuncționalități în aprovizionarea cu energie.

Pe de altă parte, furnizorii urmăresc stabilitatea cererii de energie și întărirea poziției dominante pe piață, chiar obținerea monopolului asupra pieței. Astfel, în timp ce cumpărătorul este interesat de concurență la nivelul ofertei pentru a menține prețurile la niveluri scăzute, furnizorul este interesat de concurență în segmentul cererii, pentru a ridica prețurile.

Din această perspectivă, fluctuațiile rapide ale prețurilor energiei constituie o mare problemă, din cauza efectului ridicat de redistribuire, de propagare, având în vedere faptul că prețul energiei este inclus în prețul majorității produselor și serviciilor.

Deși partea de contribuție a sectorului energetic la formarea bugetului este ridicată, multe state sunt reținute în a-și deschide piața investițiilor străine, deoarece investitorii solicită existența unor standarde în materie de piețe, reforme economice și stabilitate politică în zonele în care investesc.

Uniunea Europeană este adepta modelului de guvernanță multilaterală, acționând în direcția realizării unei interdependențe între statele lumii prin întărirea cooperării economice, politice, culturale, prin stabilirea unui dialog și a unor responsabilități comune legate de protecția mediului și de stoparea procesului de încălzire globală. UE consideră că securitatea energetică nu poate fi realizată în mod divizat, ci prin efortul colectiv al tuturor participanților la piața energetică: producători, furnizori, consumatori. În același timp însă, UE este motivată și de cauze obiective, fiind defavorizată de datele naturale (rezerve proprii foarte reduse de surse primare de energie), consum mare de energie, dependență accentuată de importul de hidrocarburi, ceea ce determină un grad mare de vulnerabilitate/dependența de importurile de energie, aspect pe care la ora actuală încîncearcă să-l corecteze printr-un nou tip de abordare și mult mai pragmatică și mai fermă a relațiilor cu furnizorii de energie.

3 Observatia se referă la rezervele certe.

Consiliul a subliniat necesitatea adoptării de noi măsuri în perspectiva următoarei revizuiri strategice a politicii energetice care urmează a fi prezentată în luna noiembrie 2008 și adoptată de Consiliul European în primăvara anului 2009.

Acestea vor servi drept bază pentru un nou plan de acțiune în domeniul energiei, care ar urma să fie adoptat de Consiliul European în primăvara anului 2010. Această revizuire strategică a politicii energetice se va axa, în special, pe securitatea aprovizionării, inclusiv interconexiunile și pe politica energetică externă.

Ca membră a UE, România trebuie să devină un furnizor de securitate energetică pentru Uniune, scop în care va trebui să contribuie la susținerea obiectivelor acesteia și prin acțiuni adecvate pe plan național.

Sectorul energetic din România va trebui să facă față principalelor provocări care se manifestă pe plan național, la scara UE și, respectiv, la nivel global: asigurarea securității ofertei de energie, creșterea competitivității economice și reducerea impactului asupra mediului înconjurător. Aceste provocări sunt cu atât mai importante cu cât România are de recuperat decalaje severe în ceea ce privește gradul de performanță economică față de țările dezvoltate. Atât competitivitatea economică, cât și dezvoltarea durabilă se bazează în mare măsură pe consumul eficient de resurse energetice și de energie. România înregistrează o intensitate energetică primară și finală extrem de ridicată comparativ cu media UE (aproximativ de 4 ori mai mare). Mai mult, analiza comparativă a indicatorilor de competitivitate arată că intensitatea energetică reprezintă factorul de competitivitate cu cel mai mare decalaj față de țările UE, ceea ce poate constitui un handicap important pentru competitivitatea economiei naționale, mai ales în perspectiva creșterii progresive a prețurilor la energie și a alinierii acestora la nivelurile europene.

Unul dintre cele mai importante obiective pe care trebuie să le îndeplinească strategia energetică, din perspectiva conceptului de securitate energetică, îl reprezintă reducerea dependenței României față de importurile de resurse energetice iar, în cazul gazului natural, reducerea dependenței de un furnizor unic și diversificarea surselor de aprovizionare

– cu luarea în considerare a criteriilor de accesibilitate, care trebuie să aibă în vedere amplasarea geografică a furnizorilor, și de disponibilitate, care se referă la garantarea pe termen lung a continuității și ritmicității livrărilor.

Prețul în creștere al surselor energetice externe va contribui, în continuare, la deprecierea balanței comerciale și la accentuarea deficitelor externe. În mare măsură, creșterea deficitului comercial și a deficitului de cont curent periclitează procesul de dezinflație și stabilitate financiară a economiei românești. Reducerea importurilor energetice contribuie atât la reducerea dependenței României față de sursele externe, cât și la stabilitatea macroeconomică, în contextul integrării europene.

Din perspectiva dezvoltării durabile, prioritățile strategiei energetice a României trebuie să devină limitarea schimbărilor climatice, a costurilor și a altor efecte negative ale acestora asupra societății și a mediului, prin utilizarea unor energii curate, în principal regenerabile și prin promovarea eficienței energetice.

1.2. Riscuri și disfuncții în asigurarea securității energetice

Următoarele tipuri majore de riscuri pot afecta securitatea ofertei de energie:

A. Riscurile fizice

Se referă la posibilitatea unei întreruperi fizice, cu caracter permanent a ofertei, în special țiței – componenta de bază a consumului economic al statelor membre, îndeosebi în sectorul transportului – generată de epuizarea și/sau abandonarea unei surse de energie, sau a unor întreruperi temporare cauzate de factori de forță majoră, dezastre naturale (ex: uraganul Katrina, din anul 2006, care a cauzat distrugeri masive infrastructurii de producție și transport al hidrocarburilor într-o importantă zonă producătoare din SE SUA).

B. Riscurile economice

6

Se referă la vulnerabilizarea mediului economic sub presiunea exercitată de fluctuațiile prețurilor energiei, în speță de creșterea accentuată a prețului țițeiului, care reprezintă prețul director al energiei. Riscul economic derivă din volatilitatea piețelor și a prețurilor țițeiului. Teoretic, creșterea puternică a prețurilor antrenează o creștere a costurilor de producție, care induce o presiune inflaționistă în mod direct sau indirect în fiecare sector economic care, la rândul său, determină un declin al consumului. Aceasta conduce la scăderea profiturilor pentru majoritatea companiilor, la restrângerea producției, amânarea deciziilor de investiții și în mod implicit și la creșterea șomajului. Pe de altă parte, țițeiul ieftin a constituit un mare dezavantaj pentru țările dezvoltate și cel mai „pervers” dușman al securității energetice. Acesta a blocat posibilitățile de a se recurge la surse de energie alternative țițeiului, de genul regenerabilelor (mai scumpe) și de a dezvolta noi zone petrolifere, contribuind la menținerea comportamentelor specifice societății de consum prin încurajarea risipei și descurajarea unor practici de economisire a energiei. În sfârșit, acesta a contribuit la sporirea dependenței consumatorilor de un grup redus de țări producătoare, cu costurile cele mai scăzute, situate în Orientul Mijlociu.

Până la începutul anului 2008, economia mondială a putut, în general, absorbi, efectele antrenate de prețurile tot mai mari ale țițeiului, din ultimii 2-3 ani, din următoarele rațiuni:

faptul că, exprimate în termeni reali, respectiv, ajustate în funcție de rata inflației și a cursurilor de schimb, prețurile au fost mai reduse comparativ cu cele înregistrate în perioada șocurilor petroliere;

economiile țărilor occidentale au reușit să-și îmbunătățească considerabil eficiența consumului lor de energie;

subvențiile masive, la costul energiei, acordate în țările în curs de dezvoltare, în speță de India, China, Rusia, țările producătoare din cadrul OPEC (în

Venezuela, prețul benzinei subvenționate este de 4 cenți/litru).

Evoluția structurii PIB-ului țărilor dezvoltate către terțializarea activității economice a avut o serie de efecte favorabile asupra intensității energetice: efecte de structură – derivate din schimbarea modurilor de producție și a repartiției sectoriale a activității economice (diminuarea ponderii relative a industriilor mari consumatoare de energie în favoarea sectorului serviciilor cu o eficiență economică mai ridicată); efecte de saturare -proprii țărilor cu creștere demografică zero și cu infrastructuri industriale aproape complete; efecte de consum specific – concretizate în reducerea cantității de energie necesară obținerii unei unități valorice de PIB (evaluată în monedă constantă).

În primul semestru 2008, efectele cumulate, pe o perioadă destul de lungă, ale creșterii accentuate a prețurilor țițeiului au început însă, să afecteze creșterea economică mondială și implicit cererea de țiței, dar scăderea cursului dolarului în raport cu moneda europeană a contribuit, indirect, la limitarea efectului creșterii prețului țițeiului asupra zonei euro.

C. Riscurile geopolitice și geostrategice

Energia reprezintă o sursă vitală de interes atât pentru țările producătoare, cât și pentru cele consumatoare. Accesul inechitabil la resurse, interesele geopolitice speciale ale marilor puteri, reprezintă surse potențiale de conflict atât între țările consumatoare, cât și între acestea și cele producătoare. Conflictele politice din regiunile producătoare de resurse energetice, inclusiv manifestările teroriste, reprezintă o severă amenințare atât pentru livrările actuale de țiței, cât și pentru perspectivele amplelor investiții necesare pentru a dezvolta resursele la potențialul lor deplin.

Având în vedere faptul că cererea de hidrocarburi a UE și în general a țărilor dezvoltate tinde să fie satisfăcută într-o proporție crescândă din Golful Persic, regiunea Mării Caspice și Rusia, țările importatoare se tem de:

o instabilitatea politică din Marea Caspică și Zona Golfului;

punctele/focarele de risc în infrastructura critică (riscuri de întrerupere a livrărilor, terorism);

7

o intensificarea concurenței între țările consumatoare pentru asigurarea controlului asupra resurselor de țiței și gaze naturale, în principal între SUA, China și UE.

Temerile asociate securității acestor importuri, deși sunt îndreptățite, nu justifică refugierea în conceptul de „auto-aprovizionare”, fapt care ar impune costuri imense pentru protecția mediului și a competitivității. Dimpotrivă, guvernele din UE și companiile din domeniul energiei vor trebui să colaboreze pentru a asigura continuitatea ofertei la prețuri rezonabile. De pildă, bazinul Caspic reprezintă o zonă de confluență dar și de confruntare între interesele a trei mari jucători: SUA, Europa de Vest, Rusia, iar condiția sine-qua-non a valorificării acestor rezerve o constituie asigurarea infrastructurii de transport către Europa, fie tranzitând Rusia, fie prin alte rute.

D. Riscurile sociale

Instabilitatea ofertei de energie, fie că este asociată unor fluctuații dezordonate ale prețurilor, fie relațiilor cu țările producătoare, sau crizelor geopolitice, poate provoca serioase perturbări sociale dar și modificări în comportamentul corporatist. Grevele și protestele din mai-iunie 2008, ale unor categorii sociale afectate de creșterea prețurilor țițeiului, în special transportatorii comerciali din țările vest-europene sunt un exemplu ilustrativ în sensul menționat. De asemenea, trebuie amintit faptul că primele două crize petroliere au pus capăt unei perioade benefice sub aspectul gradului de angajare a forței de muncă. Preturile mari ale energiei implică angajarea guvernelor în găsirea de soluții pentru a face suportabilă o creștere a prețurilor energiei, îndeosebi pentru categoriile cele mai defavorizate ale populației, în virtutea conceptului de « responsabilitatea socială a proiectelor energetice ».

E. Riscurile asociate protecției mediului

Riscurile unor perturbări legate de mediu provin din surse ca: accidente provocate de lanțul operațiunilor energetice, accidente tehnice, dar mai ales, se datorează emisiilor poluante generate de consumul sistemelor energetice. Creșterea securității energiei și abordarea schimbării climatului sunt două dintre preocupările și provocările majore ale societății actuale. Ambele sunt legate, intrinsec, de modul în care producem și consumăm energie. Și atât securitatea energiei, cât și schimbarea climatului, au implicații în politicile externe și de securitate. Una din provocările majore pentru Comisia Europeană, și în general, pentru UE se referă la modul în care se poate asigura energie competitivă și „curată” pentru Europa, ținând cont de modificările climatice, escaladarea cererii globale de energie și viitorul nesigur al resurselor.

1.3. Politici și instrumente vizând creșterea gradului de securitate energetică

1.3.1. Particularități ale sectorului energetic care influențează securitatea energetică

Importanța sectorului energetic (resurse – industrie energetică – consum), sector strategic pentru orice stat, este cel mai bine subliniată de faptul că, și în cazul României, energia reprezintă un produs cu o mare valoare economică, socială, strategică și politică. Nu se poate realiza o economie și societate moderne, în evoluție, fără o industrie energetică eficientă, capabilă să asigure și să susțină cu energie diferitele ramuri economice și dezvoltarea socială. Lipsa accesului la energie are consecințe mari, iar rolul strategic și politic al energiei a fost în mod clar evidențiat în ultimii 30 de ani de diferitele crize petroliere, conflicte regionale, avarii energetice grave, tensiuni sociale sau erori în politica energetică a unei țări.

Sectorul energetic național are un număr de caracteristici specifice care influențează în măsură diferită securitatea energetică și anume:

8

Existența unui cadru instituțional și legislativ adecvat, precum și a unei strategii energetice pe termen mediu și lung, însoțită de politici energetice naționale și instrumente specifice economiei libere.

Asigurarea accesului pe termen lung la sursele interne și/sau externe de energie primar㸠în conformitate cu balanța energetică a țării și modificarea structurii acesteia. Diversificarea surselor de aprovizionare și realizarea unui mix echilibrat de resurse primare au o importanță deosebită.

Întreruperile în alimentarea cu energie pot avea consecințe economice și sociale grave. De exemplu, un astfel de eveniment petrecut în anul 2003, în S.U.A., în zona New York, care a durat 24 de ore, a produs pagube de circa 20 miliarde de USD. Interconectarea sistemelor electroenergetice, de exemplu, sistemul României la sistemul energetic european, este de natură să reducă foarte mult consecințele unor astfel de evenimente (avarii energetice de mari proporții).

Sectorul energetic este un sistem cu o inerție mare, respectiv cu o constantă de timp între decizie și realizarea practică de 4-20 de ani. Astfel, construcția de centrale electrice necesită, de regulă, 4-6 ani, iar a liniilor electrice 6-8 ani, realizarea unui program național de eficiență energetică durează 10-20 ani. În aceste condiții, este foarte important momentul în care se ia decizia, astfel încât proiectul energetic respectiv să devină funcțional.

Sectorul energetic necesită investiții considerabile. Astfel, documentele UE privind energia din luna ianuarie 2007, menționează că în perspectiva anului 2030, modernizarea sectorului energetic necesită circa 900 miliarde euro. În cazul sistemului energetic românesc, datele oficiale au menționat un necesar anual de investiții de aproximativ 1,5 – 2 miliarde euro. Trebuie realizat că, în cazul României, obținerea acestor fonduri este deosebit de dificilă, depinzând direct de modul în care este percepută țara noastră ca mediu investițional.

Sectorul energetic are cel mai mare impact asupra mediului ambiant prin emisiile produse, respectiv contribuția energiei este evaluată la circa 80% la poluarea ambientală și, ca urmare, la fenomenul de încălzire globală. În acest context, capătă o semnificație cu totul deosebită căile și mijloacele de reducere a acestui impact și anume: promovarea eficienței energetice, respectiv reducerea pierderilor energetice, extinderea utilizării surselor regenerabile de energie, reconsiderarea energeticii nucleare, perfecționarea piețelor energiei etc.

Energia, ca sector complex, mobilizează fonduri bănești considerabile în activitățile de investiții, în aprovizionarea cu resurse primare, în derularea programelor de eficiență energetică și modernizări, în activitățile din piața concurențială a energiei. În acest context, capătă o importanță deosebită problemele de etică în energie, respectiv respectarea strictă a legalității tuturor procedurilor, a creșterii responsabilității politice a factorilor guvernamentali de decizie, a evitării ingerinței statului în tranzacțiile comerciale.

Energia necesită un cadru instituțional adecvat. În 1990, s-a desființat fostul „Minister al Energiei Electrice”, iar toate activitățile din sectorul energetic au fost introduse ca departamente sau direcții în Ministerul Economiei și Resurselor (Industriei etc.). În continuare, ca mod de reprezentare în Guvern, energia nu a mai constituit o prioritate și a fost tratată cu atenție scăzută, cu consecințe importante economice și sociale. Astăzi, energia reprezintă de departe principala preocupare a Ministerului Economiei (și Finanțelor). Restructurările și privatizările întârziate din energie, câte s-au făcut, au avut loc mai ales la insistențele instituțiilor internaționale (UE, Banca Mondială, FMI, USAID), cu rezultate modeste. Problemele majore prezente cu care se confruntă sectorul energetic (pierderile energetice mari din industrie și sectorul rezidențial, încălzirea localităților, deficiențele pieței de energie, impactul mare al energiei asupra mediului, sursele reduse de investiții și altele), fac ca

9

acesta să fie nesustenabil astăzi și se datorează în mare măsură absenței unui cadru instituțional adecvat. Dezvoltarea durabilă economică și socială a României pe termen mediu și lung este condiționată de existența unui sector energetic performant, care la rândul său este determinat de un cadru instituțional și legislativ modern, aliniat la politica energetică și de mediu a UE.

Este necesară înființarea „Ministerului Energiei și Resurselor”, ca structură instituțională guvernamentală, responsabilă cu elaborarea politicii energetice naționale, a politicii, instrumentelor și mecanismelor din domeniul resurselor energetice primare, inclusiv a resurselor regenerabile, importul de resurse, a producerii și utilizării eficiente a energiei, a impactului energiei asupra mediului, în scopul asigurării securității energetice naționale, dezvoltării energetice durabile și suportabilității costurilor energiei.

Trebuie înțeles la toate nivelurile că deceniile următoare vor fi dominate de provocările dezvoltării unei economii eficiente energetic, competitive, cu carbon redus, securizată energetic.

1.3.2. Structura balanței energetice

O analiză detaliată a situației energetice a României (resurse primare și consum) a fost făcută în lucrarea „In-depth Review of Energy Efficiency Policies and Programmes of Romania”, elaborată de către Energy Charter Secretariat, Bruxelles, în anul 2002.

În tabelul 1 se prezintă consumul anual de resurse primare de energie al României în anul 2000, în tabelul 2 consumul final de energie pentru același an, iar în tabelul 3 potențialul de economii de energie pentru diferite sectoare de consum.

Tabelul 4 prezintă situația resurselor de energie primară, conform „Strategiei energetice a României pentru perioada 2007-2020”, aprobată prin HG 1069/2007 și publicată în Monitorul Oficial nr. 781/19 noiembrie 2007.

Tabelul 1 – Consumul anual de resurse primare al României în anul 2000

Sursa: Energy Charter Secretariat, Bruxelles, 2002

10

Tabelul 3 – Potențialul de economii de energie în diferite sectoare de consum

Tabelul 4 – Situația resurselor interne de energie primară ale României

Sursa: Strategia energetică a României pentru perioada 2007-2020

Relativ la structura balanței energetice a României datele prezentate mai sus pun în evidență următoarele:

A. România poate fi considerată azi o țară bogată în resurse sărace și scumpe, dispunând de o gamă diversificată, dar redusă cantitativ de resurse de energie primară (tabelul 4).

Hidrocarburile (petrol și gaze naturale). Conform „Strategiei energetice a României pentru perioada 2007-2020” situația resurselor primare autohtone de energie este dramatică. Rezervele de petrol (72 mil.tep) au o perioadă de asigurare de 14-15 ani ani la consumul prezent (5,2 mil.tep/an), iar rezervele de gaze naturale (185 mld.m3) au o perioadă de epuizare de 15 ani la consumul prezent (12,5 mld.m3/an). Specialiști din ROMGAZ afirmă că în ultimii 10 ani nu s-au mai făcut studii importante asupra zăcămintelor de gaze naturale, iar presiunea în circa 80% din sondele de extracție este sub 10 bar, ceea ce face ca transportul gazelor naturale să se poată face economic doar pe distanțe scurte și, pe de altă parte, grăbindu-se procesul de epuizare.

11

Rezervele de cărbune sunt pentru huilă de 27 mil.tep și ajung pentru 31 ani, la un consum de 3 mil.tone/an, iar pentru lignit de 133 mil.tep, ajungând pentru 23 ani, la un consum anual de 28 mil.tone/n. Dacă se iau în considerare rezervele geologice de huilă (106 mil.tep) și de lignit (276 mil.tep), perioada de asigurare poate crește la 40-50 ani.

Huila românească este un cărbune de calitate medie, cu costuri mari de extracție din mine de adâncime, necesitând subvenții de ordinul a 40-50%. Producția internă scăzută de huilă, necesită import apreciabil de huilă superioară. Lignitul este un cărbune inferior, cu o putere calorică scăzută, cu umiditate și balast ridicate, obținut din exploatări de suprafață, fără subvenții necesare. Lignitul rămâne economic, dacă este utilizat „la gura minei”, costul transportului fiind prohibitiv.

În contextul în care hidrocarburile românești (petrol și gaze naturale) sunt epuizabile pe termen mediu, iar importul crește la prețuri greu de susținut, cărbunele rămâne principalul combustibil disponibil pentru producerea de energie electrică în termocentrale (acestea vor continua să aibă o contribuție de circa 50% în producerea de energie electrică o perioadă lungă de timp, restul fiind acoperit de energia hidro, nucleară și sursele regenerabile). Utilizarea mai intensivă a cărbunelui (autohton și din import), va presupune tehnologii perfecționate, inclusiv din punctul de vedere al reducerii emisiilor poluante.

Conform datelor Comisiei Naționale de Prognoză, pentru anul 2008, resursele energetice primare ale României sunt evaluate la 48,7 mil.tep și anume 28,3 mil.tep din țară, 16,9 mil.tep din import și 3,5 mil.tep stoc la început de an. Petrolul și gazele naturale reprezintă 27,2 mil.tep (din care 47% din import), iar cărbunii 9,3 mil.tep (din care 33% din import).

Deoarece importul de cărbune va fi obligatoriu pentru România, într-o măsură din ce în ce mai mare, este necesară cunoașterea distribuției și a duratei de epuizare a surselor primare de energie în lume.

Conform lucrării IIASA/WEC, Global energy perspective, WEC, Londra, 1998, durata de epuizare a surselor cunoscute la consumul prezent este:

pentru petrol 45 ani;

pentru gaze naturale 65 ani;

pentru cărbune 257 ani.

Rezervele mondiale cunoscute de cărbune de 909 000 mil.tone sunt neuniform distribuite în lume, majoritatea rezervelor fiind: 28% în America de Nord; 28,4% în Asia; 27,2 % în Europa (în special, în Federația Rusă, Ucraina și Polonia).

Cărbunele, în comparație cu petrolul și gazele naturale, are avantajul unui preț mai stabil și mai puțin sensibil la o serie de evenimente internaționale, în schimb, are dezavantajul unor costuri importante suplimentare, datorită tehnologiilor necesare de reducere a emisiilor în mediul ambiant.

Energie hidraulică și energia nucleară reprezintă surse primare scumpe, din punctul de vedere al capitalului investit. În ceea ce privește energia hidraulică, România a valorificat aproape 50 % din potențialul hidraulic economic amenajabil, dar cele mai rentabile proiecte; restul lucrărilor vor necesita însă investiții considerabile, reflectate în prețuri mari ale energiei electrice. Pentru energia nucleară, România dispune încă de rezerve de minereu de uraniu, dar cu o concentrație săracă, putând asigura funcționarea a două reactoare nucleare până în anul 2017.

Consumul anual de resurse primare a fost în anul 2000 (tabelul 1) de 36,34 milioane tep, din care 64,6 % hidrocarburi și 20,6 % cărbune, iar în anul 2005 (conform „Strategiei energetice a României”) de 37,9 milioane tep, din care 60,6 % hidrocarburi și 23,0 % cărbune. Se poate aprecia comparativ, că scăderea producției de hidrocarburi a fost compensată prin creșterea extracției de cărbune.

O concluzie importantă este aceea că balanța de resurse primare a României se bazează în proporție de 60-65% pe hidrocarburi¸ rezervele interne fiind într-un proces

12

avansat de epuizare. În aceeași perioadă de timp, 2000-2005, dependența de importurile de resurse primare (în mare majoritate, hidrocarburi) a crescut de la 27,1 % (în anul 2000) la circa 36 % (în anul 2005). Ca ordin de mărime, costul importurilor de hidrocarburi în anul 2007 a fost de circa 4 miliarde euro.

La volatilitatea ridicată a prețurilor la gaze naturale și petrol din ultima perioadă de timp, factura mare a importurilor de hidrocarburi este de natură să mărească presiunea economică și socială în România și să reducă securitatea energetică a țării.

Tabelele 2 și 3 pun în evidență pierderile energetice deosebit de ridicate din toate sectoarele de consum al energiei și anume de 30-35%, valoare confirmată și de Agenția Română de Conservarea a Energiei (ARCE). „Strategia energetică a României” estimează un potențial economic de economisire a energiei de 6,8 milioane tep, respectiv 27

din consumul final de energie. România este considerată ca având, probabil, cea mai ridicată intensitate energetică din țările UE. Rezultă o concluzie evidentă: România are rezervele de hidrocarburi în curs de epuizare și face eforturi valutare tot mai mari să plătească importurile de petrol și gaze naturale, dar „tolerează” pierderi energetice de circa 1/3 din consum, cu relativ puține preocupări de reducere a acestora.

În conjunctura națională și internațională, actuală și viitoare, accesul României la sursele primare de energie condiționează dezvoltarea economică și socială. Datorită nivelului de dezvoltare economică mai redus, consumul brut de energie primară pe locuitor (de 1,8 tep /loc) din România este de circa două ori mai mic decât cel din țările UE. Ca urmare,

structura balanței de resurse primare a României va trebui să sufere o serie de modificări dinamice, care să acomodeze în timp real influența unor factori precum: creșterea prețurilor la hidrocarburi, creșterea participației energiei nucleare, a cărbunelui și a surselor regenerabile de energie, promovarea eficienței energetice, diversificarea surselor externe de energie primară.

G. „Strategia energetică a României” afirmă că: „După anul 2012, exportul de energie electrică va depăși producția realizată prin utilizarea combustibililor lichizi și gazoși din import. Balanța energetică a țării va deveni astfel excedentară pentru prima dată în istorie”. Această aserțiune este însă considerată ca improbabilă de către specialiști din mai multe motive, între care: combustibilii lichizi și gazoși au prețurile cele mai ridicate și conduc la o energie produsă scumpă; centralele termoelectrice existente sunt în mare majoritate cu performanțe tehnice și economice modeste; exportul de energie presupune competiție cu alți producători din țările europene vecine.

1.3.3. Diversificarea surselor de aprovizionare

Politica energetică este vitală din perspectiva securității naționale a unui stat. Sectorul energetic reprezintă infrastructura strategică principală a economiei naționale, pe care se bazează întreaga dezvoltare a țării. În acest context, securitatea energetică este indiscutabil o componentă strategică a securității naționale.

Orice tip de disfuncționalitate afectează grav mecanismele vitale ale statului și, derulate pe o perioadă mai lungă de timp, pot genera pierderi greu de recuperat. Din acest punct de vedere, nu trebuie ignorate nici una din cele trei dimensiuni ale securității energetice: asigurarea unor surse alternative de energie, identificarea unor trasee energetice alternative și securizarea traseelor deja existente.

Avertizările emise la nivel european arată că noile zone de manifestare a terorismului se vor concretiza prin atacuri asupra infrastructurii energetice, în special asupra celei de susținere a unor sisteme vitale. Pe un alt plan, Federația Rusă a adoptat o atitudine extrem de agresivă în ultimii ani în privința politicii energetice, alimentată de dezvoltarea sa economică bazată pe energie. Dependența Europei față de gazul rusesc are ca revers dependența Rusiei de veniturile obținute din vânzările de gaze naturale pe piața europeană. Se confruntă astfel

13

două concepte economice: cel european, care promovează o piață a energiei și cel rusesc, care reprezintă un monopol guvernamental.

„Strategia energetică a României” menționează două proiecte strategice, care au în vedere racordarea țării la noi surse de gaze naturale și petrol.

1. Surse alternative de aprovizionare cu gaze naturale

Gazul poate pătrunde în UE dîntr-un număr mare de surse. Dar securitatea aprovizionării pe care acest fapt o presupune este iluzorie, atâta timp cât conexiunile de transport între statele membre, care să asigure circulația liberă a gazului pe continent, sunt insuficiente, iar piețele fragmentate. În fapt, noțiunea de piață unică fără o infrastructură de transport și distribuție interconectată este un non-sens.

Comisia Europeană s-a arătat extrem de preocupată, în ultimii ani, de adoptarea unor măsuri adecvate în vederea ameliorării infrastructurii existente de transport și înmagazinare a gazului natural și a încurajării dezvoltării unor obiective noi de infrastructură, pornind de la ideea potrivit căreia dezvoltarea rețelelor de gaz natural constituie o premisă de bază în vederea asigurării unei structuri concurențiale a pieței și, implicit, a securității aprovizionării cu energie.

Motivațiile Comisiei în acest demers au fost următoarele: a) planificarea și operarea necoordonată a rețelelor pentru energie din țările membre împiedică procesul de integrare a piețelor naționale într-o piață unică; b) absența unor măsuri pe termen lung (investiții în rețele și în vederea constituirii de stocuri adecvate de țiței și gaz natural) nu permite țărilor membre să inițieze acțiuni comune în situații de criză; c) insuficiența rețelelor transeuropene, magistrale, de transport al energiei (RTE-E) și a conexiunilor aferente privează noile state membre ale UE de accesul, în condiții echitabile, la surse diversificate de gaz, și conduce la un nivel mai scăzut de coeziune în cadrul UE.

Realizarea unei infrastructuri noi în domeniul gazului nu pune aceleași probleme ca sectorul energiei electrice deoarece cea mai mare parte a infrastructurii (spații de înmagazinare și chiar conducte) pentru gazul natural este subterană, motiv pentru care nu generează aceleași obiecții din perspectiva protecției mediului, numărul amplasamentelor posibile pentru construirea de obiective de infrastructură pentru gaz natural este, în general, mai mare decât în cazul energiei electrice, iar posibilitățile de realizare a unor schimburi transfrontaliere mai numeroase, cu condiția existenței unui cadru de reglementare adecvat.

Planul Prioritar de Interconectare al UE, din 10 ianuarie 20074 a constatat faptul că, deși proiectele de gaz au mers mai satisfăcător decât cele de electricitate, în unele state membre, realizarea unor terminale și facilități de stocare au întâmpinat uneori, probleme majore, care au dus la înghețarea acestora. A fost subliniat faptul că interconectările externe necesită o atenție deosebită, deoarece acestea asigură peste 50% din importul de gaz, iar construcția lor devine tot mai motivată politic.

Parlamentul European și Consiliul au reiterat două priorități ale politicii în domeniu, și anume o susținere mai puternică a procesului de implementare a pieței interne în domeniul energiei și, respectiv, identificarea, și, ulterior, transpunerea în practică a unui număr de 12 axe pentru proiecte prioritare de interes european.

Pentru România, principalele condiții necesare pentru ca importurile de gaz din alte surse decât Rusia, să devină competitive și, implicit, gradul de diversificare geografică a importurilor să crească sunt următoarele :

Transpunerea în practică a proiectelor de investiții pentru diversificarea rutelor de transport, în primul rând, interconectarea la sistemul de transport vest-european;

Asigurarea unui acces nediscriminatoriu al terțelor părți la rețelele de transport, stocare, distribuție.

4 COM(2006) 846

14

Interconectarea la rețelele de conducte din vestul continentului reprezintă principala speranță în ceea ce privește îmbunătățirea climatului competițional pentru România, deși Gazprom deține o poziție comercială importantă chiar și în aceste rețele.

Interconectarea antrenează dezvoltarea unor relații contractuale și descurajează integrarea verticală în industria gazului, favorizând creșterea numărului firmelor nou-intrate pe piața românească a gazului. Gradul de interconectare constituie unul dintre cei mai importanți indicatori de măsurare a concurenței, mai important chiar decât gradul de deschidere a pieței și ponderea consumatorilor eligibili.

În cazul în care s-ar produce un deficit local, interconectarea permite aprovizionarea din alte surse de gaz, asigură nivelarea efectului prețurilor (chiar dacă acestea sunt mai mari) prin introducerea și ponderarea lor în “coșul” de gaze practicat în România sporind astfel gradul de securitate fizică a ofertei.

Procesul de interconectare a rețelei de conducte magistrale de gaz a României vizează următoarele obiective:

interconectarea la rețeaua vest-europeană, care urmează să se realizeze prin finalizarea conductei Arad-Nădlac-Szeged;

interconectarea cu sistemul ucrainean (Huși-Satu Mare);

interconectarea cu sistemul din Republica Moldova (Bălți-Ungheni-Iași);

finalizarea proiectului de interconectare cu sistemul bulgar, pe ruta Turnu

Măgurele-Plevna.

În ceea ce privește aplicarea, în România, a prevederii referitoare la accesul liber al terțelor părți (TPA) menționăm că, sistemul național de conducte de transport de înaltă presiune (SNT) a fost trecut în proprietatea și administrarea unei companii distincte (TRANSGAZ) și este operat în condiții de acces reglementat, în conformitate cu prevederile Directivei UE a Gazului dar, accesul la rețeaua de transport este permis, deocamdată, doar gazului importat de consumatorii eligibili și, într-o oarecare măsură, unor consumatori conectați direct la SNT. Toate tarifele (de transport, distribuție, stocare) sunt cu valoare fixă, cuantumul lor nefiind influențat de distanță și de volumul transportat.

2. Surse alternative de aprovizionare cu petrol

Un astfel de proiect îl constituie conducta de tranzit țiței Constanța – Trieste (PEOP – Pan European Oil Pipeline). Ministerul Economiei și Comerțului (actualul MEF) a efectuat „Studiul tehnico-economic pentru conducta petrolieră de tranzit în România”, pentru proiectul de construcție a conductei de transport a țițeiului între Constanța și Trieste (Italia). Acest studiu de fezabilitate a fost finanțat de Comisia Europeană prin Programul Phare.

Studiul include examinarea parametrilor tehnici, financiari, juridici, comerciali și de mediu, precum și evaluarea capacității de transport și a investițiilor pentru conducta sus menționată.

Studiul de fezabilitate a proiectului a demonstrat existența țițeiului disponibil la export din regiunea Mării Caspice, estimat să crească de la un nivel anual de 50 milioane tone la 170 milioane tone în 2010 și 344 milioane tone în 2020. Creșterea estimată în cantitățile de petrol caspic și rusesc direcționate către Marea Neagră semnalează existența unui deficit al capacității de transport în zona Mării Negre. Acest fapt este relevat și de către studiul de fezabilitate care indică astfel oportunitatea dezvoltării proiectului PEOP.

Date tehnice ale proiectului:

lungimea totală 1360 km, din care 649 km pe teritoriul României; țări tranzitate: România, Serbia, Croația, Slovenia și Italia;

piața totală accesibilă 298 milioane tone/an, din care piața țintă 112 milioane tone/an;

capacitatea de transport trei variante: 40 milioane tone/an, 60 milioane tone/an sau 90 milioane tone/an.

15

Proiectul este atractiv pentru investitorii strategici prin modalitățile comercial viabile și sigure de transport țiței pe distanțe lungi pe care le poate oferi. Ruta propusa prin România-Serbia-Croația oferă cea mai directă cale de transport al țițeiului din zona estică a Mării Negre către piața europeană.

O problemă care, se pare, a rămas în dispută este acea a modului de plată a țițeiului pentru umplerea inițială a conductei (de ordinul a 150-200 milioane USD).

1.3.4. Interconectarea la sistemul energetic național

Rețeaua electrică de transport (RET) este rețeaua de interes național și strategic cu tensiunea de linie nominală mai mare de 110 kV, respectiv 220 kV, 400 kV și 750 kV. Rețeaua electrică de transport realizează interconectarea producătorilor cu rețelele de distribuție, marii consumatori și sistemele energetice învecinate.

În calitate de operator de transport și de sistem, Societatea Națională Transelectrica asigură:

gestionarea, exploatarea, mentenanța, modernizarea și dezvoltarea:

rețelei electrice de transport, inclusiv a capacităților de interconexiune a Sistemului Energetic Național (SEN) cu alte sisteme electroenergetice vecine;

sistemelor de dispecerizare;

sistemelor de măsurare și contorizare a transportului de energie electrică prin rețeaua electrică de transport și la interfața cu utilizatorii acesteia, în conformitate cu Codul de măsurare a energiei electrice;

infrastructurii informatice și de telecomunicații, necesare desfășurării activităților care fac obiectul licenței;

reglementarea și coordonarea serviciilor de conectare la rețeaua electrică de transport, analiza și aprobarea îndeplinirii condițiilor tehnice de conectare de către utilizatorii rețelei electrice;

planificarea operațională, programarea operațională și comanda operațională, în cadrul conducerii prin dispecer a Sistemului Energetic Național (SEN), având ca scop conducerea funcționării integrate a SEN, pentru satisfacerea consumului de energie electrică în condiții de siguranță și calitate;

stabilirea, contractarea și administrarea serviciilor tehnologice de sistem;

îndeplinirea tuturor atribuțiilor specifice, care îi revin în calitate de: operator al pieței de echilibrare;

operator de măsurare pe piața angro de energie electrică;

coordonarea activităților de import – export sau de tranzit de energie electrică și alocarea capacităților de interconexiune conform reglementărilor în vigoare.

SN Transelectrica a devenit membru al Uniunii pentru Coordonarea Transportului Energiei Electrice (UCTE) la data de 8 martie 2003 și membru al Asociației Europene a Operatorilor de Transport de Energie Electrică în noiembrie 2004. Din octombrie 2004, când cele două zone ale UCTE s-au sincronizat, SEN operează interconectat cu rețeaua UCTE, asigurând în schimb o stabilitate mai mare a parametrilor calitativi ai energiei și contribuind astfel la dezvoltarea pieței regionale de energie. Performanța Transelectrica ca administrator al SEN este monitorizată prin indicatori tehnici specifici.

Capacitatea de interconexiune este măsurată în termeni de capacitate bilaterală netă de transport (MW), prin comparație cu alte state interconectate și în termeni de incidente grave în sistemele energetice care sunt interconectate. Nu există exemple de incidente grave în SEN de când Transelectrica s-a interconectat cu UCTE. Cu privire la capacitatea netă de transport, acest indicator este calculat pe baza metodologiei Operatorilor Sistemelor de Transport al Electricității (ETSO), luând în considerare orice program de mentenanță care afectează SEN.

16

Capacitățile de transport disponibile sunt alocate participanților la piață, pe baza criteriilor economice și tehnice potrivit unei proceduri transparente.

Având în vedere deficitul structural de capacitate de energie produsă cu care se confruntă țările balcanice, Transelectrica are drept obiectiv transformarea României într-o importantă zonă pentru piața regională.

Transelectrica a dovedit că are relații bune cu operatorii sistemului de transport din țările vecine. Menținerea interconectării SEN cu rețeaua principală a UCTE este, de asemenea, unul dintre principalele obiective strategice ale României. Prin urmare, investițiile strategice și eforturile financiare au fost dedicate și vor continua să fie orientate spre îmbunătățirea facilităților operaționale pentru a îndeplini normele și standardele UCTE.

Lungimea liniilor de interconexiune este de circa 625 km (Figura 1). Rețeaua electroenergetică a României este interconectată cu rețelele țărilor vecine, cu excepția Republicii Moldova și Ucrainei, țări care astăzi nu îndeplinesc condițiile tehnice de interconexiune specificate de UCTE.

Funcționarea interconectată a SEN cu UCTE, alături de avantajele comerciale (legate de extinderea infrastructurii pieței de energie) și tehnico-economice (creșterea siguranței și economicității funcționării sistemului) pe care le oferă, impune respectarea regulilor de operare și dezvoltare ale partenerilor de interconexiune și acceptarea monitorizării anumitor performanțe de funcționare a SEN.

Transelectrica, ca membru cu drepturi depline al UCTE, și-a asumat obligațiile care revin fiecărui membru al Uniunii și anume de a respecta cerințele tehnice și operaționale impuse. De aici a decurs implementarea unui program complex menit să identifice și să acopere toate domeniile de responsabilitate definite în acord cu organizarea și funcționarea UCTE. Astfel, Transelectrica a depus eforturi pentru crearea cadrului organizatoric (organisme de însușire a prevederilor, normelor și recomandărilor UCTE cât și de monitorizare a respectării cerințelor), relațional (reprezentarea în principalele grupe de lucru cu specialiști competenți în scopul conlucrării în elaborarea documentelor și analizelor UCTE), legislativ (înglobarea cerințelor tehnice ale UCTE în documentele ce țin de legislația secundară: Codul RET, proceduri de calificare a producătorilor și furnizorilor de servicii de sistem, de operare și schimburi de date). În acest ultim demers, Transelectrica a inițiat constituirea unei structuri de consultare pe probleme de exploatare, de investiții și de reglementare având ca subiect cerințele UCTE și anume: Comitetul pentru implementarea Standardelor UCTE în SEN. Acest comitet tehnic a fost înființat prin ordinul ministrului și are în componență reprezentanți ai principalilor utilizatori ai rețelelor electrice de transport din SEN (producători și distribuitori).

Din punct de vedere legislativ, au fost preluate din politicile UCTE și din Manualul de Exploatare (Operational Handbook): a) definițiile specifice domeniului de preocupări și reglementare al UCTE în următoarele acte normative: Legea Energiei, Cod RET, procedurile operaționale, reglementările ANRE; b) criteriile, indicatorii, standardele definite ca valori cantitative au fost, de asemenea, preluate în toate reglementările cu caracter tehnic din SEN.

SN Transelectrica și-a adaptat activitățile operaționale conform regulilor și normelor de coordonare ale UCTE, cu respectarea cerințelor și procedurilor definite în documentele UCTE în principalele domenii ale activității proprii:

programarea funcționării SEN;

compensarea schimburilor de putere și energie neplanificate;

gestionarea congestiilor anticipate pentru ziua următoare DACF (Day Ahead Congestion Forecast) și legătura necesară cu centrul de coordonare al decontărilor schimburilor de energie pe liniile de interconexiune;

transmiterea datelor în sistemul informațional al UCTE;

realizarea nodului ETSO pentru calculele de simulare a funcționării sistemelor interconectate;

17

managementul congestiilor, inclusiv activitatea de prognoză a acestora (Congestion Forecast);

alinierea la cerințele de precizie ale măsurării și transmiterii schimburilor de puteri pe liniile de interconexiune și ale ciclului de calcul al regulatorului central (prin punerea în funcțiune a noului sistem de achiziție și gestionarea a informațiilor și datelor de timp real EMS-SCADA).

Prin activitățile și programele sale proprii, SN Transelectrica acoperă toate domeniile, obiectivele și cerințele impuse de UCTE prin politicile definite în Manualul de Operare (Handbook ) și aflate în diversele stadii: adoptate sau în curs de finalizare.

Figura 1. Rețeaua electrică de transport (RET) a energiei electrice

18

Figura 2. Rețeaua electrică de transport (RET) a energiei electrice (săgețile semnifică capacitățile de interconexiune cu țările vecine României, în GWh).

REPUBLICA

1.3.5. Optimizarea eficienței sistemului energetic național pe lanțul:resurse – producție – transport – distribuție – consum

Întregul lanț energetic resurse – producție – transport – distribuție – consum este caracterizat în România de o eficiență scăzută, respectiv de pierderi energetice ridicate din următoarele motive:

Tehnologiile și echipamentele pe întregul lanț aparțin anilor 1960 și 1970, fiind uzate moral și fizic.

Circa 80 % din grupurile termoenergetice au fost instalate înainte de 1980, depășindu-și durata normată de viață (30 de ani). Majoritatea capacităților termoenergetice nu dispun de instalații performante pentru reducerea noxelor, în felul acesta emisiile de NOx și SO2 situându-se peste valorile maxime acceptate în UE.

În ultimii ani au fost modernizate/retehnologizate capacități termoelectrice de aproximativ 10 % din puterea instalată. Randamentul total al centralelor termoelectrice românești este cu 15-20 % inferior centralelor termoelectrice din țările UE.

În ceea ce privește grupurile hidroenergetice, 37 % din totalul acestora au durata de viață normată depășită. În ultimii ani au fost reabilitate capacități însumând aproximativ 25 % din totalul puterii hidro instalate, reprezentând circa 900 MW.

19

Rețelele electrice de distribuție sunt caracterizate pritr-un grad avansat de uzură fizică și morală a liniilor electrice de joasă, medie și înaltă tensiune, a stațiilor și

posturilor de transformare.

Consumul propriu tehnologic în rețelele de distribuție (inclusiv pierderile comerciale/energia neplătită sau sustrasă) a avut o ușoară scădere, atingând în anul 2004 valoarea medie anuală de 12,6 %, comparativ cu media țărilor din UE de 7,3 %.

Sistemele centralizate de încălzire urbană se confruntă cu o uzură fizică și morală a instalațiilor și echipamentelor, resurse financiare insuficiente pentru întreținere, reabilitare și modernizare, pierderi mari în transport și distribuție, izolare termică necorespunzătoare a fondului locativ existent (85 000 blocuri de locuit multietajate, cu circa 3 milioane de apartamente, în care locuiesc circa 7 milioane de persoane).

Cele mai bune sisteme de încălzire centralizată (sursă de căldură-transport-distribuție-blocul de locuințe) au circa 35 % pierderi de căldură, iar cele mai ineficiente circa 77 % pierderi, plătite de consumatorul final și prin sistemul de protecție socială. Acești factori au condus la costuri mari de producție și distribuție, scăderea calității serviciilor și creșterea valorii facturii energetice.

Dacă în 1989 funcționau 251 operatori de încălzire centralizată, la începutul anului 2008 mai erau 104 operatori, diferența reprezentând operatori care au dispărut datorită dificultăților financiare. Deși reabilitarea termică a clădirilor poate reduce consumul de căldură cu 40-50 % , lipsa unui sistem eficient de finanțare a făcut ca reabilitarea termică să se realizeze doar pentru 20 de blocuri, cifră total nesemnificativă. Pentru comparație, după prima criză a petrolului din 1973, țările vest-europene au desfășurat programe naționale de reabilitare energetică a clădirilor cu durata de 15-25 de ani, reușind să reducă consumurile de căldură cu 60-65 %. Trebuie menționat că UE a cerut o micșorare suplimentară de 22 % a consumului de căldură al clădirilor până în 2012. Comparat cu subsectoarele electricitate și gaze naturale, subsectorul încălzirii centralizate este în România în cea mai dificilă situație, cu un impact social foarte mare. Dispariția operatorilor și debranșarea locatarilor de la încălzirea centralizată au făcut ca în prezent să mai fie racordați la aceste sisteme doar 1,6 milioane apartamente, respectiv 57 % din total.

Circa 69 % din lungimea totală a Sistemului Național de Transport al gazelor Naturale are durata normată de funcționare depășită.

Din totalul stațiilor de reglare și măsurare, aproximativ 27 % sunt în funcțiune de peste 25 de ani. În ultimii ani au fost modernizate/înlocuite conducte în lungime de 1 964 km, reprezentând circa 24 % din lungimea totală. Rețelele de distribuție a gazelor naturale sunt caracterizate prin gradul ridicat de uzură a conductelor și branșamentelor, circa 40 % având durata normată de viață depășită. Capacitatea de înmagazinare subterană a gazelor naturale a cunoscut o dezvoltare continuă. Față de anul 2000, când s-au înmagazinat 1 340 milioane m3, în anul 2005, în cele opt depozite existente a fost înmagazinată cantitatea de 3 084 milioane m3.

Sistemul Național de Transport al Țițeiului prin Conducte are o capacitate de transport de circa 24 milioane tone/an.

În 2005, capacitatea de transport a fost folosită în proporție de 54 %. Începând cu anul 1996, sistemul a intrat într-un amplu program de reabilitare /modernizare, finalizat la sfârșitul anului 2006.

Consumul de energie electrică este considerat frecvent barometrul economiei unei țări.

În 1989, România avea o putere instalată de 21 808 MW și o producție de energie electrică de 83,6 miliarde kWh (luată ca referință, 100 %). Recesiunea economică ulterioară s-a

20

reflectat într-o reducere a producției de electricitate care a avut un minim în 1999, de 50,7 miliarde kWh (60,6 %), urmată de o creștere, astfel încât în anul 2007, producția a ajuns la 62,7 miliarde kWh (75 % față de 1989). Ca urmare a declinului economic sever de după 1989, sistemul electroenergetic românesc a devenit supraechipat, având capacități importante de rezervă. După dezafectarea unor unități, la sfârșitul anului 2007, puterea disponibilă a Sistemului Energetic Românesc (SEN) a fost de 15 369 MW, în care singurele capacități noi de după 1989 au fost cele două unități nucleare de la Cernavodă, 1310 MW (8,5 %).

Așa cum s-a arătat în paragraful 1.4.2. și tabelul 3, eficiența energetică este

scăzută în zona de consum, existând un potențial important de reducere a pierderilor energetice (conform ARCE, 30-35% din consum).

Intensitatea energetică și eficiența energetică sunt două mărimi legate între ele, definitorii pentru strategia energetică a României, pentru dezvoltarea economică și energetică durabilă. Ele au o importanță aparte pentru România, o fostă țară bogată în petrol și gaze, cu o foarte slabă cultură a economiei de energie.

Intensitatea energetică este un indicator sintetic și reprezintă raportul între consumul intern brut de energie primară sau consumul final de energie și produsul intern brut (PIB) la prețuri constante, exprimat, de exemplu, în tep/1000 euro. Intensitatea energetică este un indicator foarte important pentru evoluția energetică a unui sistem economic și evaluarea eficienței utilizării energiei pentru o țară. El depinde de structura economiei și industriei și reflectă valoarea adăugată creată de acestea în realizarea unui produs.

România are (și a avut și înainte de 1989) cea mai ridicată intensitatea energetică din Europa, ceea ce înseamnă, între altele, că produce la costuri ridicate și consumă ineficient energia, respectiv o risipește. Principala cauză o reprezintă ponderea economică mare a industriilor energointensive: metalurgie, aluminiu, petrochimie, ciment și materiale de construcție, îngrășăminte și exportul produselor acestor industrii, fără o valoare adăugată de prelucrare ulterioară în țară în alte ramuri economice. După 1989 intensitatea energetică a scăzut, în primul rând, datorită reducerii de activitate sau închiderii întreprinderilor energointensive.

În România intensitatea energetică primară este de 0,511 tep/1000 euro2005, de 3,1 ori mai mare decât media în UE 25, iar intensitatea energetică finală este de 0,385 tep/1000 euro2005, de 3,3 ori mai mare decât media UE 25. „Strategia Națională de Eficiență Energetică” (2003) estimează o reducere cu 3% pe an a intensității energetice pe ansamblul economiei naționale, până în anul 2020, față de anul 2001.

Creșterea eficienței energetice reprezintă orice măsură care are drept rezultat furnizarea unui serviciu la un consumator final cu o reducere în energia utilizată. Eficiența energetică, respectiv ineficiența energetică, exprimă nivelul de apropiere, respectiv depărtare, față de standardele internaționale acceptate în utilizarea finală a energiei. Sursele majore de ineficiența energetică, respectiv de pierderi energetice, apar în materiale, aparate, echipamente, tehnologii, datorită calității scăzute a acestora (izolații termice, materiale de construcții, schimbătoare de căldură, pompe, compresoare, ventilatoare, arzătoare, cazane termice, echipamente electrice, aparate electrocasnice, iluminatul, contorizarea, tehnologii energointensive, clădiri, sustragerea de energie).

La un consum anual final de energie de circa 27-29 milioane tep/an, potențialul de economisire este de circa 8-9 milioane tep/an, respectiv economii de circa 3 – 3,5 miliarde euro/an (de exemplu, în reducerea facturii importurilor energetice).

Este unanim recunoscut că eficiența energetică este cea mai ieftină resursă, cea mai puțin poluantă și cea mai ușor accesibilă dintre toate resursele energetice.

21

Factorii favorabili promovării eficienței energetice în România sunt reprezentați de legislația, instituțiile și reglementările existente, de prețul relativ ridicat al energiei și combustibililor.

Factorii defavorabili (care în mod paradoxal surclasează factorii favorabili) sunt dați de faptul că eficiența energetică este desconsiderată, instituțiile responsabile sunt puțin active, programele de eficiența energetică sunt declarative, fără efecte practice, auditurile energetice sunt formale, penalizările sunt nestimulative, managementul este defectuos, finanțarea foarte dificilă, ne limităm doar la proiecte demonstrative.

Reducerea intensității energetice și creșterea eficienței energetice reprezintă o direcție prioritară pentru România, de natură să consolideze securitatea energetică a țării, care rezultă și din Directivele Uniunii Europene și obligațiile României ca Stat Membru. În mod special, se recomandă adoptarea următoarelor măsuri:

Energia, intensitatea energetică și eficiența energetică trebuie introduse pe agenda politică a României într-o măsură mult mai mare decât până în prezent, exprimându-se voința politică a României de a promova obiectivele Lisabona, prevederile Directivei 2006/32/CE privind eficiența energetică la utilizatorii finali, de a participa activ și responsabil la măsurile generale împotriva încălzirii globale și schimbărilor climatice.

O măsură importată pe termen mediu și lung pentru reducerea intensității energetice o reprezintă prevederea și încurajarea în cadul „Strategiei dezvoltării economice a României” (document care astăzi lipsește și care trebuie corelat cu Strategia Uniunii Europene) a acelor ramuri industriale prelucrătoare, capabile să mărească valoarea adăugată la PIB pentru produsele industriilor energointensive.

Utilizarea fermă, categorică, bine organizată a cadrului legislativ, instituțional și de reglementări, prin actualizarea „Strategiei Naționale de Eficiență Energetică” (2003) și a altor hotărâri guvernamentale privind eficiența energetică (care până acum au avut mai degrabă valoare declarativă), prin stabilirea clară de responsabilități și termene de execuție, în vederea promovării reale a eficienței energetice în România și reducerii birocrației neproductive în acest domeniu.

Eliminarea neconcordanțelor din legi, hotărâri de guvern și reglementări, care în multe situații au încetinit sau stopat promovarea eficienței energetice în practic toate domeniile de activitate.

Consolidarea și creșterea autorității ARCE, ca agenție guvernamentală, din punctul de vedere al atribuțiilor, independenței de acțiune, dotării cu personal de specialitate și fonduri pentru promovarea eficienței energetice. Încurajarea altor fonduri care finanțează eficiența energetică. Folosirea cu precădere și completă a asistenței nerambursabile a Uniunii Europene în domeniul eficienței energetice. Responsabilizarea sporită a autorităților de reglementare ANRE și ANRSC, pentru o mai bună coordonare și promovare a eficienței energetice .

În conformitate cu prevederile Legii 199/2000 privind eficiența energetică trebuie accelerat procesul de executare a auditurilor energetice riguroase la consumatorii industriali, la clădirile publice și rezidențiale, audituri certificate de organismele abilitate, urmate de măsuri recomandate și implementate de reducere a pierderilor energetice. Potrivit Legii 372/2005 privind auditul energetic al clădirilor, acesta este obligatoriu pentru clădirile publice (începând din anul 2007) și clădirile private (începând din anul 2010). După un an și jumătate nici o clădire publică din România nu s-a conformat acestei prevederi legale.

22

Conform Planului de acțiuni de eficiență energetică (Directiva 2006/32/CE) pe care Uniunea Europeană l-a solicitat Statelor Membre în iunie 2007 se prevede reducerea

pierderilor energetice cu 1% pe an în perioada 2008-2016.

În „Primul Plan Național de acțiune în domeniul eficienței energetice (2007-2010)” din iunie 2007, România a propus ca țintă intermediară pentru anul 2010 valoarea de 0,94 milioane tep economie de energie, respectiv 1,5% pe an.

O cale de identificare practică a surselor de pierderi energetice o constituie auditurile energetice ale consumatorilor de energie, activitate care se desfășoară formal și cu mari dificultăți, o cauză majoră fiind nivelul scăzut al penalizărilor pentru neefectuare. Se consideră ca o propunere justificată ca: 1) pe de o parte, penalizările anuale pentru neexecutarea auditurilor energetice să reprezinte valori cuprinse între două limite și anume 0,1 – 0,5% din valoarea consumurilor anuale de energie (combustibili, energie electrică, energie termică), ca limită superioară și 7000 lei, ca limită inferioară, în funcție de mărimea consumatorului , iar 2) pe de altă parte, să existe un sistem intransigent și obiectiv de control și urmărire a implementării măsurilor de eficiență energetică identificate, însoțit de un sistem adecvat de constrângeri.

Încheierea de acorduri voluntare pe termen mediu și lung cu întreprinderi industriale, în special cele energointensive, pentru reducerea pierderilor energetice. Aceste acorduri vor fi mediate de către ministerul de resort și urmărite de ARCE.

Reducerea pierderilor tehnice și comerciale (ultimele datorate sustragerii și/sau neplății energiei consumate) la distribuția energiei electrice în mediul urban și rural, prin trecerea de la distribuția energiei electrice la joasă tensiune la distribuția energiei electrice la medie tensiune.

O urgență absolută o reprezintă depășirea dificultăților legate de finanțarea eficienței energetice, utilizând metodele curent folosite în alte țări: taxele de mediu (pentru CO2 și SO2), reduceri și/sau scutiri de taxe (pentru folosirea în industrie a proceselor și echipamentelor eficiente energetic), creditul fiscal (prin care un anumit procent din investițiile pentru tehnologii eficiente energetic este dedus din impozitul pe profit), reduceri de taxe pentru cercetare-dezvoltare-inovare, împrumuturi cu dobândă subvenționată pentru investiții în echipamente performante energetic, subvenții de la buget sau ARCE către bănci sau organizații de împrumut, împrumuturi soft etc.

Promovarea în cadru legal a managementului utilizării energiei DSM (Demand-Side Management) și a companiilor de servicii energetice ESCO (Energy Service Companies), respectiv finanțarea prin terți a eficienței energetice.

Eficiența energetică trebuie integrată în toate activitățile economice și sociale. Folosind experiența țărilor dezvoltate ale Uniunii Europene și obligațiile pe care le are România în acest sens, guvernul trebuie să își redefinească rolul său în promovarea eficienței energetice, trecând de la stadiul de elaborare a politicii, la cel de implementare a politicii de eficiență energetică.

1.3.6. Piața energiei

Un principiu de bază al economiei libere de piață îl constituie dreptul consumatorului de a alege furnizorul unui produs și/sau serviciu.

În energie, acest lucru reprezintă trecerea de la relațiile furnizor-consumator specifice monopolurilor sau oligopolurilor energetice la relații de piață concurențială. O mențiune importantă este legată de faptul că piața energiei este considerată drept un instrument puternic pentru creșterea securității energetice a UE, în ansamblu și a fiecărui stat membru, în parte.

23

UE a început practic procesul de liberalizare a piețelor de electricitate și gaze naturale în 1996-1997. În 2003, au fost adoptate două noi Directive care accelerează procesul liberalizării și formării unei piețe interne europene de energie.

Raportul Comisiei Europene privind stadiul implementării pieței interne, adresat Consiliului și Parlamentului European la sfârșitul anului 2005, evidențiază necesitatea continuării separării activităților integrate vertical, a întăririi capacității și independenței autorităților de reglementare, a construirii de capacități adiționale de interconectare, precum și a promovării de măsuri pentru mai buna funcționare a piețelor concurențiale de energie electrică și gaze naturale. Faptul că pentru consumatorii industriali prețul energiei electrice variază între diferite state ale UE de la simplu la dublu și că schimburile de energie electrică între țări de abia au atins 10,7% din consum, reflectă clar că procesul creării pieței unice este departe de a fi încheiat. La nivelul statelor membre, acest lucru este reflectat și de gradul de concentrare a producției, manifestat prin existența a mai puțin de trei operatori.

Dacă la electricitate, trei producători dețin în medie jumătate din piață, pe piața gazelor naturale gradul de concentrare este de peste 70%. Această tendință de concentrare pare să continue, motiv pentru care Comisia Europeană a declanșat în anul 2005 o investigație privind respectarea regulilor în domeniul concurenței, investigație ale cărei rezultate au fost așteptate până la sfârșitul anului 2006.

În România, crearea unei piețe funcționale de energie s-a bazat pe:

restructurarea sectorului energetic, prin separarea activităților de producere, transport, distribuție și furnizare;

liberalizarea pieței, prin accesul liber la rețelele de transport și distribuție, corelat cu eligibilitatea consumatorilor, încurajând astfel concurența în sectoarele de furnizare și producere;

implementarea unui cadru legislativ și de tranzacționare a energiei, coerent și transparent;

transpunerea prevederilor Directivei 2003/54/CE privind normele comune pentru piața internă a energiei electrice și ale Directivei 2003/55/CE privind regulile

comune ale pieței interne a gazelor naturale.

Piața energiei electrice. România a optat pentru modelul de piață descentralizată de energie electrică, în care producătorii și furnizorii sunt liberi să încheie tranzacții de vânzare-cumpărare a energiei electrice. Modelul de piață ales se bazează pe dezvoltarea de relații contractuale bilaterale între producători și furnizori, cu diminuarea gradată a intervenției reglementatorului în segmentul concurențial. Relațiile între participanții la piață se bazează pe contracte ce pot fi bilateral negociate sau reglementate. Reglementarea activităților cu caracter de monopol natural (transport și distribuție) s-a realizat pe principii de transparență, acces nediscriminatoriu la rețea și recunoașterea costurilor justificate. Începând din anul 2005, tarifele reglementate pentru utilizarea rețelelor se calculează pe baza metodologiilor de tip plafon. Stadiul atins în acest moment este adecvat cerințelor pe plan mondial în domeniu, făcând posibilă integrarea pieței naționale de energie electrică la nivel regional și european.

Până la deschiderea totală, piața de energie electrică este compusă din piața reglementată și piața concurențială. Pe piața concurențială prețul se formează liber, pe baza cererii și ofertei. Pe piața reglementată, prețurile și tarifele se stabilesc de către ANRE pe baza metodologiilor proprii.

Din anul 2005, toți consumatorii, cu excepția celor casnici au devenit eligibili, ceea ce corespunde unui grad de deschidere a pieței de energie electrică de 83,5%. Până la deschiderea completă a pieței cu amănuntul de energie electrică, distribuitorii sunt obligați să realizeze și serviciul de furnizare pentru consumatorii captivi din zona de licență, la tarife reglementate.

24

Piața de energie electrică s-a extins și perfecționat prin introducerea în 2005 a patru noi platforme de tranzacționare:  Piața pentru Ziua Următoare;  Piața de echilibrare;  Piața Centralizată a Contractelor Bilaterale;  Piața Centralizată a Certificatelor Verzi.

Acest model este adoptat de cea mai mare parte a țărilor europene. România este singura țară din regiune organizatoare a unei piețe pentru ziua următoare și a unei piețe funcționale de echilibrare. Astfel, pe lângă tranzacționarea prin contracte, participanții la piața angro de energie electrică au posibilitatea participării voluntare la o piață fizică de energie organizată pe termen scurt, cu o zi înaintea zilei de dispecerizare (Piața pentru Ziua Următoare), operată de Operatorul Comercial al Pieței de Energie Electrică (OPCOM). Piața de echilibrare are ca principal scop compensarea abaterilor de la valorile programate ale producției și consumului de energie electrică, fiind obligatorie tuturor capacităților de producție disponibile.

Susținerea producției de energie electrică din surse regenerabile se realizează prin Certificatele Verzi tranzacționate pe Piața concurențială de Certificate Verzi, și cote obligatorii pentru furnizori. Fiecare furnizor este obligat să achiziționeze anual o cantitate de Certificate Verzi, proporțională cu cantitatea de energie electrică vândută consumatorilor de către respectivul furnizor.

Piața gazelor naturale este formată din: segmentul concurențial, care cuprinde comercializarea gazelor naturale între furnizori și între furnizori și consumatorii eligibili; în segmentul concurențial prețurile se formează liber, pe baza cererii și a ofertei; segmentul reglementat, care cuprinde activitățile cu caracter de monopol natural și furnizarea la preț reglementat și în baza contractelor-cadru; în segmentul reglementat al pieței, sistemele de prețuri și tarife se stabilesc de ANRGN, pe baza metodologiilor proprii.

Activitățile aferente segmentului reglementat cuprind: furnizarea gazelor naturale la preț reglementat și în baza contractelor-cadru către consumatori, administrarea contractelor comerciale și de echilibrare contractuală a pieței interne, transportul gazelor naturale, înmagazinarea subterană a gazelor naturale, distribuția gazelor naturale, tranzitul gazelor naturale cu excepția tranzitului desfășurat prin conducte magistrale dedicate (acest tranzit se supune regimului stabilit prin acordurile internaționale în baza cărora acestea au fost realizate).

În vederea asigurării unui cadru organizat privind alocarea în regim echitabil și nediscriminatoriu a gazelor naturale din producția internă și din import a fost înființat și funcționează Operatorul de Piață, organizat în cadrul Dispeceratului Național de Gaze Naturale București, din structura Transgaz S.A. Mediaș.

Piața gazelor naturale din România a fost deschisă gradual, începând cu anul 2001; pentru anul 2005, gradul de deschidere a pieței de gaze naturale a fost stabilit la 50% din consumul total. Începând cu data de 01.01.2006, gradul de deschidere a pieței interne de gaze naturale a fost de 65% din consumul total intern, iar din 01.07.2006 gradul de deschidere a pieței a crescut la 75% din consumul total intern.

În vederea asigurării necesarului de consum al tuturor categoriilor de consumatori și eliminării disfuncționalităților apărute în piața internă de gaze naturale în iarna 2005-2006 (urmare a temperaturilor scăzute și a reducerii cantităților de gaze naturale din import în lunile ianuarie și februarie 2006), Guvernul României a aprobat promovarea conceptului de consumator întreruptibil, în scopul realizării siguranței în aprovizionarea cu gaze naturale, în conformitate cu Directiva Consiliului European 2004/67/CE și alocarea, în regim nediscriminatoriu, a cantităților de gaze noi către toți consumatorii industriali care acceptă statutul de consumator întreruptibil. Consumatorul întreruptibil reprezintă consumatorul care contribuie decisiv la menținerea funcționării în deplină siguranță a Sistemului Național de Transport gaze naturale și a sistemelor de distribuție, prin acceptarea reducerii consumului, până la oprire, în conformitate cu prevederile

25

Directivei Consiliului European 2004/67/CE, în scopul asigurării protecției aprovizionării consumatorilor casnici.

Relativ la modelul de restructurare a sectorului energetic și la modelul de piață adoptate în România, se pot face o serie de observații legate de unele disfuncționalități, care afectează atât performanțele economice ale acestora, cât și securitatea energetică a țării. Astfel :

Modelul de restructurare și modelul de piață inițiate în 1998 în fosta Regie Autonomă RENEL și anume competiție în producerea și furnizarea energiei, cu accesul reglementat al terților la rețea, s-au dovedit ulterior alegeri corecte, în conformitate cu politica energetică a UE, plasând România într-o poziție de referință între țările sud-est europene. Apariția celor trei producători separați (termo, hidro și nuclear), cu probleme și prețuri ale

energiei foarte diferite, s-a datorat unor motive diverse: separarea producătorului nuclear a fost solicitată în mod expres de către Banca Mondială, iar separarea producătorilor termo și hidro s-a datorat evitării subvenționării prin “vase comunicante” a centralelor termoelectrice de către cele hidroelectrice. Deși modelul de restructurare pe partea de producere a energiei a fost considerat ulterior imperfect, el a fost găsit drept „convenabil”, astfel că pe parcursul următorilor 10 ani nu i s-au adus modificări semnificative nici ca structură, nici sub aspectul privatizării.

Deschiderea graduală a pieței energiei electrice a condus în mod firesc la vânzarea cu prioritate a energiei mai ieftine (mai ales hidro, apoi energia produsă pe lignit), dar însoțită de multe elemente discutabile de legalitate. Au apărut astfel, o serie de firme furnizoare de mari cantități de energie electrică și contracte pe termen foarte lung, care, potrivit atenționărilor oficiale și relatărilor din presă, s-au bucurat de protecție politică, realizând profituri mari nemeritate și creând discriminări față de tratamentul egal al participanților la piață. Semnalările făcute nu au avut nici un rezultat practic relevant.

În contextul în care privatizarea sectorului de producere nu a început încă, există mari rezerve legate de competiția corectă între diversele firme producătoare de energie, toate având același proprietar, statul.

Pentru unele din acestea (de exemplu, Termoelectrica) au fost șterse periodic datorii acumulate, care au fost trecute la datoria publică. În același sens, este criticată de către Uniunea Europeană, Banca Mondială și asociațiile sindicale și profesionale din România, intenția guvernului de a înființa o Companie națională care să cuprindă producători importanți și societăți de distribuție neprivatizate încă, având o cotă de piață de peste 40 %.

Piața energiei are o serie de disfuncționalități, care se manifestă sau se pot manifesta printransparență redusă, nereguli în tranzacții, abuzuri sau putere de piață exagerată.

În acest sens, „Programul pentru energie în România” (Romanian Energy Program, Phase 3-REP3) sponsorizat de către USAID pentru guvernul României între 2005 și 2007, pentru a evita cele semnalate mai sus, a propus înființarea unui Oficiu independent de monitorizare și supraveghere a pieței energiei (controlorul pieței). Acest Oficiu va trebui să monitorizeze în timp real evenimentele și structura pieței, cât și analiza ulterioară a tranzacțiilor pentru a identifica eventualele nereguli.

26

Energia regenerabilă – componentă a strategiei energetice

Energia „verde” – integrarea protecției mediului în politica energetică

Transformările petrecute în societate de-a lungul timpului, creșterea numerică a populației și dezvoltarea unor noi sectoare industriale despre care nu se știa aproape nimic în secolele trecute, precum și consumul tot mai ridicat de energie au determinat omenirea să-și îndrepte atenția asupra mediului înconjurător și, constatând că anumite materii prime sunt în pericol de a fi epuizate, să găsească noi surse de energie, mai ieftine și mai puțin poluante și care să fie accesibile unui număr tot mai mare de oameni. Este vorba despre sursele regenerabile de energie a căror utilizare nu duce la epuizarea resurselor, așa cum se întâmplă în cazul energiei obținute din surse convenționale care dispune de resurse limitate și finite.

Pe de altă parte, creșterea tot mai mare a prețului la energie și diminuarea semnificativă a cantității de combustibil constituie un motiv esențial pentru care se impune trecerea la energia „verde”, în primul rând , și integrarea protecției mediului în politica energetică a fiecărui stat, în al doilea rând.

Dacă până în urmă cu câteva secole se mergea pe ideea că resursele naturale (prin resurse naturale se înțelege totalitatea elementelor naturale ale mediului înconjurător care pot fi folosite în activitatea umană: resurse neregenerabile – minerale și combustibili fosili; resurse regenerabile – apă, aer, sol, floră, faună sălbatică și resurse permanente – energia solară, eoliană, geotermală și a valurilor) regenerabile ale Pământului sunt suficiente pentru satisfacerea nevoilor oamenilor, în zilele noastre se constată apariția unui tot mai evident dezechilibru ecologic datorat unei explozii demografice fără precedent și dezvoltării, la cote maxime, a tuturor ramurilor de activitate.

Protecția mediului reprezintă astăzi o problemă majoră la nivel internațional unde au loc cercetări amănunțite legate de calitatea mediului și de diminuarea surselor de poluare, concretizate prin adoptarea unui ansamblu de acțiuni și de măsuri care prevăd:

cunoașterea temeinică a mediului, a interacțiunii dintre sistemul economic și sistemele naturale precum și a consecințelor acestor interacțiuni și a faptului că resursele naturale trebuie utilizate rațional și cu maxim de economicitate;

prevenirea și combaterea degradării mediului provocată de om, dar și datorate unor cauze naturale;

armonizarea intereselor imediate și de perspectivă ale societății în ansamblu sau a agenților economici privind utilizarea factorilor de mediu.

Protecția mediului înconjurător impune, între altele, identificarea zonelor afectate, evaluarea gradului de deteriorare, precum și stabilirea cauzelor care au produs dezechilibrele respective. Modalitățile de protejare a mediului au în vedere soluționarea următoarelor categorii de probleme:

crearea unui sistem legislativ și instituțional adecvat și eficient care să garanteze respectarea legislației în vigoare;

evaluarea costurilor acțiunilor de protejare a mediului și identificarea surselor de suportare a acestora;

elaborarea unor programe pe termen lung corelate pe plan național și internațional referitoare la protejarea mediului.

Ca o concluzie referitoare la importanța protejării mediului putem afirma că protecția

mediului înconjurător, care presupune, între altele, și orientarea către surse de energie regenerabilă și cât mai puțin poluantă, ar trebui să fie unul dintre obiectivele pe care fiecare dintre noi și le propune deoarece un mediu sănătos are efecte benefice asupra tuturor.

27

2.1.1. Definiții și ținte naționale în cadrul Uniunii Europene

Noțiunea de energie „verde” este o noțiune vastă care înglobează toate sursele de energie regenerabilă și nepoluantă1, iar electricitatea astfel obținută capătă tot mai mult teren devenind tot mai disponibilă. Atributul „verde” folosit alături de energie face referire la efectele benefice pe care folosirea energiei din surse regenerabile le are asupra mediului înconjurător.

Termenul de energie regenerabilă se utilizează în mod uzual pentru a desemna o sursă de energie a cărei utilizare nu are ca efect direct epuizarea definitivă a resursei sale. Astfel este posibilă o diferențiere față de energia neregenerabilă, care are ca sursă principală combustibilii fosili ale căror rezerve sunt finite.

Principalul criteriu care stă la baza încadrării unei surse de energie într-o categorie sau alta (regenerabilă sau neregenerabilă) este acela de a stabili dacă respectiva sursă de energie poate sau nu să fie utilizată vreme îndelungată fără a-și epuiza rezervele.2

Sursele regenerabile de energie sunt similare cu sursele de energie nefosile, acestea fiind: energia eoliană, energia solară, energia valurilor și a mareelor, energia geotermală, energia hidroelectrică, biomasa, gazul de depozit, gazul de fermentare a nămolurilor din instalațiile de epurare a apelor uzate, biogazul, cât și energia obținută din alte surse regenerabile însă neexploatate în prezent.3

Optând pentru o sursă de energie regenerabilă consumatorii susțin în mod direct și nemijlocit dezvoltarea unor energii curate și cât mai puțin poluante care vor contribui la reducerea impactului pe care energia convențională îl are asupra mediului ducând, în același timp, la creșterea independenței energetice.

Prin energie electrică produsă din surse regenerabile se înțelege atât energia electrică produsă de centrale care utilizează numai surse regenerabile de energie, precum și proporția de energie electrică produsă din surse regenerabile de energie în centrale hibride care utilizează și surse convenționale de energie, incluzând energia electrică consumată de sistemele de stocare a purtătorilor de energie convențională și excluzând energia electrică obținută din aceste sisteme.4

Adoptarea utilizării energiei produse din surse regenerabile de energie la nivel național și, chiar, european ar trebui să se facă ținând seama de o serie de motive dintre care cele mai importante sunt:

schimbările climatice produse la scară planetară în ultimii ani și consecințele dezastroase pe care acestea le-a avut asupra omenirii; din acest punct de vedere adoptarea unor surse de energie regenerabilă reprezintă o provocare pentru întreaga omenire în deceniile care vor urma;

un mod de viață nou și total diferit de ceea ce a fost până în momentul trecerii pe energia produsă din surse alternative datorat confortului de care se vor bucura consumatorii din moment ce devin parțial sau, chiar, total independenți din punct de vedere energetic, având chiar posibilitatea de a furniza energie vecinilor sau sistemului public de electricitate;

depărtarea față de orice rețea de electricitate sau chiar lipsa acesteia; mobilitatea și diversitatea soluțiilor;

continua creștere a prețurilor energiei electrice și combustibililor;

www.energie-verde.ro

Cristina Ionescu, Drept și legislație în energie și mediu, curs pentru anul V, Universitatea Politehnică, București, 2003-2004.

Regulament pentru calificarea producției de energie electrică din surse regenerabile de energie, decembrie 2006 (art. 3, alineatul aa).

Procedura pentru monitorizarea pieței de certificate verzi din 13 decembrie 2006 (art. 3).

28

aria largă de răspândire a surselor alternative de energie și costurile insignifiante ale acestora (uneori sunt disponibile chiar gratis) fiind necesară doar captarea și transformarea

lor.

Dar poate că cel mai important motiv pentru care se impune adoptarea cât mai rapidă a sistemului energetic bazat pe resurse regenerabile și nepoluante îl reprezintă costurile mici, deoarece investițiile în echipamentele necesare captării, transformării și stocării energiei se amortizează repede comparativ cu durata de funcționare a acestora iar după amortizarea acestor cheltuieli energia va fi inepuizabilă și, cel mai important, va fi obținută aproape gratis deoarece costul de întreținere a echipamentelor este foarte redus sau, chiar, inexistent în unele cazuri în vreme ce echipamentele, odată achiziționate, au o durată de funcționare îndelungată.

Exceptând costurile de producție reduse și faptul că mediul înconjurător va fi mai puțin poluat, trecerea la surse de energie regenerabilă are avantajul de a putea veni în ajutorul consumatorilor prin reducerea facturilor la diferite utilități (apă, încălzire), fapt pentru care adoptarea unui astfel de sistem se transformă într-o investiție extrem de profitabilă atât în ceea ce-i privește pe consumatorii casnici cât și în ceea ce privește unele dintre instituțiile publice (spitale, hoteluri, etc.).

Necesitatea promovării energiei regenerabile la nivel european s-a făcut simțită cu mult timp în urmă datorită faptului că exploatarea acesteia la scară largă contribuie în mod semnificativ la încetinirea schimbărilor climatice care au început să se facă simțite tot mai mult în ultima perioadă datorită faptului că se vor reduce simțitor emisiile de gaze cu efect de seră. În același timp necesitatea optării cât mai rapide pentru energia regenerabilă se impune în contextul dezvoltării durabile, ea putând contribui la dezvoltarea unei societăți bazată, în principal, pe cunoaștere care să dea naștere unor noi locuri de muncă și să contribuie la creșterea economică punând accent pe competitivitate și pe dezvoltarea regională și rurală.

Conform angajamentelor asumate în cadrul Protocolului de la Kyoto, Uniunea Europeană și-a propus, pentru perioada 2008-2010, o reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră cu 8% comparativ cu nivelul anului 1990, iar un rol important în atingerea acestui obiectiv va reveni dezvoltării surselor de energie regenerabilă. Totodată Consiliul Europei a estimat că până în anul 2010, aproximativ 21,1% din consumul de energie internă trebuie să fie asigurat din surse de energie regenerabilă1, fapt pentru care adoptarea unor strategii în domeniul energiilor regenerabile devine o prioritate la nivelul tuturor statelor membre.

În sprijinirea trecerii către energiile obținute din surse regenerabile de energie vin o serie de argumente cum sunt:

beneficiile pentru mediu, în sensul că poluarea aerului, la nivel local, va fi mai mică; reducerea dependenței de importul de energie;

crearea de locuri de muncă în zone rurale și izolate;

crearea unor oportunități de export pentru industriile naționale.

La nivelul Uniunii Europene, fiecare stat membru are propria sa politică referitoare la

energia regenerabilă, punctul comun constând în creșterea segmentului de piață a energiilor regenerabile pe piața liberalizată de energie. Există, în același timp, și o serie de diferențieri dintre care cele mai semnificative sunt:

obiectivele specifice urmărite de fiecare stat membru; rezultatele scontate;

definirea surselor de energie regenerabilă; instrumentele de politică aplicate.

1 Anexa Directivei 77/2001 a Consiliului Europei privind valorile de referință pentru țintele indicative ale statelor membre

29

În cadru politicilor din domeniul energiilor regenerabile fiecare stat membru al Uniunii Europene duce propria sa politică însă se disting, totuși, patru categorii de instrumente specifice comune tuturor statelor:

instrumente economice utilizate cu scopul de a încuraja producția de energie regenerabilă prin acordarea de diverse stimulente financiare cum sunt: subvențiile, granturile acordate pentru investiții ori cele acordate pentru cercetare-dezvoltare, adoptarea diferitelor măsuri fiscale, etc.;

instrumente de reglementare utilizate cu scopul stabilirii cadrului de reglementare (obligații și drepturi) în care energiile regenerabile ocupă un statul favorabil comparativ cu energiile obținute din surse convenționale;

instrumente de informare utilizate în scopul unei cât mai largi informări a cetățenilor pentru a-i determina pe aceștia să conștientizeze avantajele oferite de energia regenerabilă;

instrumente voluntare1.

Aceste instrumente servesc fiecărui stat membru al Uniunii Europene în adoptarea politicilor proprii legate de dezvoltarea și promovarea energiei obținute din surse regenerabile de energie, astfel încât obiectivele comune să poată fi atinse la termenul stabilit.

Libertatea de care dispune fiecare stat în adoptarea politicii interne referitoare la energia produsă din surse regenerabile de energie devine cu atât mai important cu cât de aceasta depind obiectivele comune ale întregii Uniuni Europene în cadrul căreia fiecare stat luptă cu propriile sale arme însă războiul este unul comun.

Fiecare stat membru al Uniunii Europene și-a propus pentru anul 2020 propriile sale obiective, în concordanță cu prevederile Directivei 77/2001/EC, privind ponderea energiei din surse de energie regenerabilă în consumul final de energie astfel:2

Tabelul 5 – Previziuni cu privire la consum de energie din surse regenerabile

Cristina Ionescu, op. cit, 2003.

Anexa 1, Directiva 77/2001

30

Referitor la sectorul energetic, principalele obiective ale Uniunii Europene sunt: liberalizarea sectorului energetic, pe de o parte, și reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, pe de altă parte. În același timp trecerea către energia produsă din surse regenerabile de energie are o serie de avantaje, acest pas justificându-se atât din punct de vedere economic cât și ecologic.

Din punct de vedere economic energia regenerabilă este o alternativă viabilă la sursele clasice de energie, dacă se are în vedere diminuarea rezervelor de petrol și creșterea tot mai mare a prețului acestuia, precum și faptul că prelucrarea și transportul petrolului necesită cheltuieli suplimentare. Un alt impact economic pe care îl are folosirea energiei regenerabile este reprezentat de numărul mare de locuri de muncă nou create la nivelul Uniunii Europene și de contribuția la dezvoltarea rurală.

Din punct de vedere ecologic importanța energiei obținute din surse regenerabile rezultă din stoparea emisiilor de gaze cu efect de seră, această reducere fiind practic imposibilă fără a se trece la surse regenerabile de energie. Concomitent cu reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, energia regenerabilă elimină și o serie de poluanți tradiționali cum sunt oxizii de azot și dioxizii de sulf care sunt dăunători atât pentru sănătatea oamenilor, cât și pentru mediul înconjurător.

În ciuda tuturor acestor beneficii, importanța energiei obținute din surse regenerabile rezultă din stoparea emisiilor de gaze cu efect de seră, această reducere fiind practic imposibilă fără a se trece la surse regenerabile de energie. Concomitent cu reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, energia regenerabilă elimină și o serie de poluanți tradiționali cum sunt oxizii de azot și dioxizii de sulf care sunt dăunători atât pentru sănătatea oamenilor cât și pentru mediul înconjurător.

2.1.2. Mecanisme de implementare și susținere

Trecerea la energia regenerabilă constituie o preocupare importantă a forumurilor decizionale din cadrul Parlamentului European , existând o directivă în acest sens adoptată la Bruxelles la începutul anului 2008 și care are drept obiectiv general obligatoriu o pondere minimă de 20% a energiei regenerabile în cadrul consumului total de energie și un consum minim obligatoriu de 10% pentru biocombustibili în transporturi. Ambele obiective trebuie să fie realizate de fiecare stat membru al Uniunii Europene în paralel cu stabilirea de obiective naționale obligatorii care să fie îndeplinite până în anul 2020.1

Trecerea către surse energetice regenerabile joacă un rol important pe plan internațional, un exemplu în acest sens constituindu-l Protocolul de la Kyoto din anul 1997 care prevede, pentru țările puternic industrializate și nu numai, o reducere a emisiilor poluante cu aproximativ 5,2% în perioada 2008-2012, comparativ cu nivelul anului 1990. Țara noastră a ratificat acest acord prin Legea nr. 3/2001.2

Un alt pas către trecerea la energia din surse regenerabile este reprezentat de Directiva privind promovarea energiilor produse din surse regenerabile de energie pe piața internă de energie a Uniunii Europene.3

În același timp promovarea surselor regenerabile de energie constituie o măsură prioritară pentru toate organismele decizionale la nivelul fiecărui stat membru al Uniunii Europene datorită faptului că exploatarea acestor resurse contribuie în mod nemijlocit la protejarea mediului, la

Directiva Parlamentului European și a Consiliului privind promovarea utilizării energiei din surse regenerabile, Bruxelles, 23.01.2008

Monitorul Oficial nr. 8 din 16.02.2001

Directiva 77/2001

31

dezvoltarea durabilă și la asigurarea securității alimentării cu energie oferind, în același timp, posibilitatea reducerii semnificative a emisiilor de gaze cu efect de seră, acesta fiind unul dintre obiectivele cheie ale Protocolului de la Kyoto. Un rol major în îndeplinirea acestor obiective îl joacă Directiva 77/2001 a Consiliului Europei care cere tuturor statelor membre să stabilească ținte proprii referitoare la consumul de energie electrică generată de surse regenerabile astfel încât, pe termen mediu, să se asigure o penetrare tot mai accentuată, pe piața internă, a energiei produse din surse regenerabile.

În momentul de față promovarea energiei electrice produsă din surse regenerabile constituie o prioritate pentru Comunitatea Europeană, acest lucru fiind recunoscut de Consiliul Europei și de Parlamentul European încă din anul 1998.

La nivelul întregii Uniuni Europene statele membre vor lua măsurile necesare pentru a încuraja creșterea consumului de energie electrică produsă din surse regenerabile de energie, conform obiectivelor țintă stabilite de fiecare stat în parte. Ca stat membru al Uniuni Europene, țara noastră trebuie să încurajeze investițiile în surse alternative de energie în așa fel încât ponderea energiei electrice produsă din surse regenerabile de energie, față de consumul național brut de energie electrică, să ajungă, până în anul 2010, la 33%.

Politica energetică pentru Europa are în vedere atingerea, până în anul 2020, a următoarelor obiective:

reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră cu 20%;

reducerea consumului de energie în interiorul continentului cu 20%;

utilizarea energiei din surse regenerabile în proporție de 20% din totalul energiei utilizate; utilizarea biocombustibililor în consumul de benzină și motorină pentru transport în

proporție de 10%.

În viitorul apropiat (adică până în anul 2009) planul de acțiune pentru politica energetică comună, revizuit an de an, are în vedere trei obiective majore:

siguranța aprovizionării statelor membre ale Uniunii Europene cu energie; creșterea competitivității în sectorul energetic;

stoparea încălzirii globale.

La nivel european energia regenerabilă implică trei sectoare distincte: energia electrică;

încălzirea și răcirea; transporturile.

Pentru ca obiectivul țintă, o pondere de 20% a energiei regenerabile în consumul total de energie, să fie atins fiecare stat membru al Uniunii Europene își poate stabili propriile obiective.

Dacă ne gândim la faptul că în prezent energia regenerabilă reprezintă doar 8,5% din totalul energiei utilizată la nivelul Uniunii Europene, aceste obiective par foarte ambițioase iar pentru atingerea lor este nevoie ca fiecare stat membru să depună eforturi susținute în toate sectoarele economice fiind necesară totodată și o abordare globală a problemei pentru a garanta atingerea obiectivelor propuse.

În momentul de față Uniunea Europeană este lider mondial în ceea ce privește producția și consumul de energie obținută din surse regenerabile de energie, acest sector dobândind o importanță economică tot mai mare pe plan mondial. Trecerea către energia produsă din surse regenerabile de energie a fost inegală la nivelul Uniunii Europene, acest tip de energie continuând să reprezinte doar o mică parte din mixul energetic european dominat încă de petrol, gaze și cărbune.

32

2.1.3. Politici/instrumente de atingere și susținere a țintelor propuse

În interiorul Uniunii Europene există două scheme de promovare a energiei obținută din surse regenerabile de energie:

sistemul de prețuri fixe, care constă în achiziționarea de către producători, furnizori sau consumatori a energiei regenerabile la un preț fix stabilit în funcție de sursa regenerabilă de energie utilizată;

sistemul de cote anuale obligatorii, combinat cu sistemul certificatelor verzi (document ce atestă o cantitate de 1 MWh de energie electrică din surse regenerabile livrată în rețea) care constă în faptul că guvernele stabilesc cota de energie ce urmează a fi achiziționată de producători, furnizori sau consumatori iar prețul de achiziție este stabilit pe baze

concurențiale.

La nivel european sistemul de promovare a energiei din surse regenerabile vizează, în mod special, energia electrică produsă din energie eoliană, energie solară, energie geotermală, biomasă, energia valurilor, hidrogen produs din surse regenerabile, precum și energia electrică produsă în centrale hidroelectrice cu o putere instalată mai mică sau egală cu 10 MW, puse în funcțiune sau modernizate începând cu anul 2004.

Statele membre ale Uniunii Europene au luat o serie de măsuri cu scopul de a-i încuraja atât pe cetățeni cât și companiile care își desfășoară activitatea pe teritoriul lor să investească în energiile obținute din surse regenerabile.

Astfel, în Marea Britanie se acordă subvenții atât cetățenilor cât și companiilor care instalează panouri solare utilizând, pentru desfășurarea activităților lor cotidiene, energia astfel obținută.

Spania, Grecia și Suedia subvenționează parțial energia solară cu scopul de a-i determina atât pe cetățeni cât și companiile să recurgă tot mai mult la producerea energiei din astfel de surse.

Germania pune accent pe energia eoliană (în anul 2006 realiza 32% din totalul mondial de energie eoliană, asigurând astfel 6% din producția sa totală de energie), aceasta fiind momentan principala sursă de energie regenerabilă.

Danemarca pune accent pe energia eoliană, aici realizându-se aproximativ 20% din totalul energiei eoliene la nivel mondial.

România are o Strategie de valorificare a resurselor regenerabile, aprobată printr-o Hotărâre a Guvernului în anul 2003, iar sistemul constă în combinarea cotelor obligatorii și a certificatelor verzi.

În țara noastră principalele surse de energie regenerabilă sunt:

hidroenergia – asigură, în momentul de față, cea mai mare parte a energiei regenerabile românești;

energia solară – este cea mai sigură sursă de energie regenerabilă;

energia eoliană – este utilizată pe teritoriul românesc unde reprezintă o soluție viabilă pentru locațiile care nu beneficiază în prezent de racordarea la rețeaua națională de electricitate însă, din punct de vedere al costurilor, este mai scumpă decât energia solară; biomasa – rezervele de biomasă sunt reprezentate, în special, de deșeurile de lemn, deșeurile agricole, gunoiul menajer și culturile energetice iar producerea de biomasă nu reprezintă doar o sursă de energie regenerabilă ci și o oportunitate pentru dezvoltarea rurală durabilă (la nivelul Uniunii Europene, 4% din necesarul de energie este asigurat de biomasă, estimându-se, în același timp, crearea a aproximativ 300.000 de noi locuri de

muncă în mediul rural ca urmare a exploatării biomasei);

33

energia geotermală – poate fi exploatată în special în stațiuni, un proiect PHARE a fost finalizat în acest scop la Călimănești, Cozia și Căciulata încă din anul 1998.

Pentru anul în curs în țara noastră sunt acreditați să producă energie electrică din surse regenerabile de energie un număr de 33 de producători (pentru detalii vezi anexa 1).

2.1.4. Pachetul legislativ privind energiile regenerabile în Uniunea Europeană (politici de susținere a implementării)

Stilul de viață și prosperitatea crescândă din ultimele decenii au avut un efect profund asupra sectorului energetic, ceea ce a impus luarea de măsuri urgente în acest sens. Astfel liderii Uniunii Europene s-au angajat să crească tot mai mult utilizarea energiei obținute din surse regenerabile, care să înlocuiască treptat combustibilul fosil, să diversifice rezervele de energie și să reducă emisiile de dioxid de carbon.

Startul pentru o politică energetică europeană vizează trei aspecte:

A. Lupta împotriva schimbărilor climatice

La Consiliul European din primăvara anului 2007, Uniunea Europeană s-a angajat, unilateral, în reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră (GES) cu cel puțin 20% până în anul 2020 față de anul 1990. În cazul încheierii unui acord internațional în domeniul schimbărilor climatice, post 2012, angajamentul de reducere al Uniunii Europene este de cel puțin 30%, față de același an 1990, cu condiția ca și celelalte țări dezvoltate să își asume angajamente similare.

În studiul de impact ce însoțește pachetul legislativ dat publicității la 23 ianuarie 2008, Comisia Europeană (CE) constată că totalul emisiilor de gaze cu efect de seră (UE 27) înregistrate în anul 2005, se situează cu 6% sub totalul emisiilor înregistrate în anul 1990. În consecință, pentru atingerea angajamentului de reducere cu minimum 20% până în anul 2020 este necesară o reducere cu cel puțin 14%, în perioada 2013-2020, față de nivelul emisiilor de gaze cu efect de seră înregistrate în anul 2005.

CE propune distribuirea eforturilor de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră, în perioada 2013-2020, între sectoarele ETS (ce se vor afla, la acea dată, sub prevederile schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră) și anume: energia, rafinăriile, producția și prelucrarea metalelor feroase și neferoase, industria mineralelor, industria celulozei și hârtiei, industria chimică, instalațiile de captare și stocare a dioxidului de carbon, aviația – și sectoarele non-ETS (transporturi, agricultură, locuințe, depozite de deșeuri și altele), astfel:

– 21% sectoarele ETS (emissions-trading schemes) și – 10% sectoarele non-ETS.

Pachetul legislativ propune:

Pentru sectoarele ETS, extinderea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră prin introducerea altor sectoare/categorii de instalații și a altor gaze cu efect de seră (în prezent, se aplică doar emisiilor de CO2), respectiv prin Proiectul de modificare a Directivei 2003/87/CE în vederea îmbunătățirii și extinderii schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră pentru sectoarele non-ETS, distribuirea efortului de reducere între statele membre (SM), prin stabilirea unor ținte diferențiate situate între -20% și

20%;

Proiectul de Decizie a Parlamentului European și a Consiliului privind efortul statelor membre de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră, astfel încât să se respecte angajamentele Comunității de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră până în 2020;

Proiectul de directivă privind sursele regenerabile de energie și biocarburanții;

Proiectul de directivă privind stocarea geologică a dioxidului de carbon (captura si depozitarea carbonului – CCS).

34

Pentru a susține implementarea pachetului, a fost modificat Ghidul privind acordarea ajutoarelor în materie de mediu, prin extinderea scopului și creșterea intensității ajutoarelor.

În România, în anul 2005, emisiile de gaze cu efect de seră la nivel național s-au situat cu circa 40% sub nivelul emisiilor din 1990 și cu circa 48% sub nivelul emisiilor din anul 1989 (anul de bază), sub prevederile Protocolului de la Kyoto pentru prima perioadă de angajament (2008-2012). Se așteaptă ca economia românească să se dezvolte, atât în perioada 2008-2012, cât și după 2012; orice creștere economică se realizează implicit și cu creșterea emisiilor de gaze cu efect de seră.

Conform propunerii de decizie, menționată anterior la punctul 2 al pachetului legislativ, „Eforturile statelor membre de reducere a emisiilor ar trebui să se bazeze pe principiul solidarității între statele membre și pe necesitatea unei creșteri economice durabile pe întreg teritoriul Comunității, ținând seama de PIB-ul statelor membre pe cap de locuitor. Statele membre care înregistrează, în prezent, un nivel relativ scăzut al PIB pe cap de locuitor și, în consecință, importante așteptări în ceea ce privește creșterea PIB, își pot spori nivelul de emisii de gaze cu efect de seră în raport cu 2005”. …”Pentru a putea asigura în continuare o contribuție echitabilă a fiecărui stat membru la punerea în aplicare a angajamentului independent al Comunității de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră cu cel puțin 20% față de 1990 până în 2020, nici o țară nu ar trebui să fie obligată să își reducă emisiile de gaze cu efect de seră până în 2020 cu mai mult de 20% față de nivelurile înregistrate în 2005 și nici o țară nu ar trebui să fie autorizată să își sporească emisiile de gaze cu efect de seră până în 2002 cu mai mult de 20% peste nivelurile din 2005”.

Din această perspectivă, pentru România devine esențială îmbunătățirea substanțială a eficienței energetice și decuplarea creșterii economice de creșterea consumului de energie și implicit scăderea intensității carbonului la nivel național. La nivelul companiilor care intră sub prevederile ETS trebuie luate măsuri corespunzătoare de gestionare a activității prin prisma managementului carbonului, având în vedere că, practic ETS reprezintă un instrument de stimulare a competitivității.

Asumarea de către România a obligațiilor naționale care vor decurge din pachetul legislativ va genera efecte asupra întregii economii, inclusiv asupra creșterii economice și a competitivității industriei (în principal, asupra industriei marilor consumatori de energie și a industriei energetice). Îndeplinirea acestor angajamente – de reducere a emisiilor de CO2 și de creștere a ponderii resurselor regenerabile – implică reforme structurale majore și susținute în toate domeniile economice.

Practic, începând cu 2013, la costurile energiei se vor adăuga în proporție de 100% costul emisiilor de CO2. Acest fapt ar putea conduce la dublarea costurilor producătorilor de energie electrică pe cărbune, cu afectarea potențială a competitivității economiei românești și va genera, de asemenea, costuri sociale, afectând consumatorii finali, industria, și mai ales, populația.

Până în anul 2012 trebuie dezvoltate acele politici publice sectoriale care să conducă la reașezarea economiei prin prisma constrângerilor rezultate din pachetul legislativ schimbări climatice-energie regenerabilă, precum și acele mecanisme de susținere a proiectelor pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră.

Se impune, de asemenea, demararea unui proces de revizuire și, după caz, elaborarea strategiilor sectoriale, inclusiv amendarea legislației naționale, după adoptarea actelor normative la nivel european (de exemplu, sistemul de autorizare pentru CCS).

Promovarea creșterii economice și a ocupării locurilor de muncă

Limitarea dependenței externe a Uniunii Europene față de importurile de petrol și gaze

35

Pentru promovarea și utilizarea energiei regenerabile s-a făcut simțită nevoia adoptării unui cadru legislativ cuprinzător care să ofere, pe termen lung, stabilitatea de care are nevoie comunitatea de afaceri pentru a lua decizii raționale de investiții în sectorul energiei regenerabile și pentru a deschide Uniunii Europene calea către un viitor energetic mai curat, mai sigur și mai competitiv.

În prezent sunt în vigoare două directive ale Uniunii Europene în domeniul energiei regenerabile: una pentru energia electrică și alta pentru biocombustibili în vreme ce, cel de-al treilea sector (încălzirea și răcirea) nu s-a aflat până acum pe lista de priorități la nivel european.

Directiva 77/2001/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind promovarea electricității produse din surse de energie regenerabile pe piața internă a electricității stabilește următoarele:

cotă orientativă de electricitate produsă de surse convenționale conform prevederilor normelor europene;

cotă orientativă de electricitate de 21% produsă din surse de energie regenerabile în consumul comunitar total de electricitate până în anul 2010;

definește obiectivele naționale orientative pentru fiecare stat membru;

încurajează utilizarea regimurilor de ajutoare naționale, eliminarea barierelor administrative și integrarea sistemului de rețele;

prevede obligația pentru producătorii de energie regenerabilă să emită garanții de origine atunci când li se solicită acest lucru.

Dacă se ține seama de politica internă pe care fiecare stat membru al Uniunii Europene o promovează în domeniul electricității produse din surse regenerabile, se estimează că obiectivul atins în 2010 va fi de 19% (nu 21% cât s-a preconizat inițial).

Directiva 30/2003/CE a Parlamentului European și a Consiliului de promovare a utilizării biocombustibililor și a altor combustibili regenerabili pentru transport stabilește următoarele:

cotă de 5,75% biocombustibili pentru toate tipurile de benzine și motorine pentru transport plasate pe piață până la 31 decembrie 2010.

2. 2. România și energia “verde”

2.2.1. Obiective strategice în promovarea surselor regenerabile și reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră

A. Orientări la nivelul Uniunii Europene

Planul de acțiune comun1 (PAM) al Uniunii Europene în domeniul energie/schimbări climatice, care vizează reducerea emisiilor de gaz cu efect de seră și majorarea ponderii energiilor regenerabile, cu un conținut scăzut de dioxid de carbon conține două obiective-cheie:

Reducerea, cu cel puțin 20%, a emisiilor de gaze cu efect de seră, la scara întregii UE, până în anul 2020, față de anul 1990 și cu 30%, dacă se ajunge la un acord internațional după 2012.

Majorarea cotei-părți a energiilor regenerabile în consumul final de energie al UE la 20% până în anul 2020, incluzând în aceasta și ținta de 10% biocarburanți în totalul

consumului de carburanți utilizați în transporturi.

În vederea definirii modului de partajare, între statele membre, a obiectivelor generale asumate la nivel comunitar, la 23 ianuarie 2008, Comisia Europeană a prezentat, un Pachet1 de

1 Adoptat în martie 2007, în cadrul Consiliului European de primăvară.

36

proiecte legislative în domeniul energie/schimbări climatice. Consiliul European, din 13-14 martie 2008 a stabilit ca obiectiv finalizarea, în cursul acestui an, a negocierii pachetului și obținerea unui acord politic cu ocazia Consiliului European din decembrie 2008.

În legătură cu modul de partajare a obligațiilor statelor membre facem următoarele precizări metodologice:

În scopul atingerii țintei de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră s-a adoptat soluția distribuirii eforturilor între statele membre după criteriul nivelul PIB-

ul/locuitor.

Astfel, s-a stabilit că pentru atingerea țintei de reducere cu 20% până in anul 2020, față de anul 1990, sectoarelor non-ETS (care nu au fost incluse în schema de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră) le va reveni un procent de reducere de 10%, în perioada 2013-2020 față de anul 20052, la nivelul întregului spațiu UE. Având în vedere diferențele de dezvoltare economică dintre țări și luând în considerare necesitatea creșterii economice în noile state membre, reducerea de 20% pentru sectoarele non-ETS se reflectă prin ținte diferite pentru fiecare stat în parte, situate pe o plajă cuprinsă între – 20 și + 20%.

Cotele naționale referitoare la totalul surselor regenerabile (SRE) diferă de la o țară la alta, fiind stabilite în baza unei formule complexe de calcul3 .

Legislația europeană în vigoare (Directivele 2001/77/EC and 2003/30/EC) a stabilit obiectivele privind energia regenerabilă (în sectoarele de transport și biocarburanți) mai mult pe baza consumului final de energie (electrică) decât pe baza consumului de energie primară. Din acest considerent, Comisia a adoptat consumul final de energie ca unitate de măsură pentru țintele referitoare la energia regenerabilă.

Consumul din surse regenerabile cuprinde consumul direct de surse regenerabile (de ex. biocombustibili), la care se adaugă partea de electricitate și căldură produsă din surse regenerabile (de ex. centrale eoliene, hidrocentrale), iar consumul final de energie reprezintă energia utilizată în gospodării, industrie, servicii, agricultură și sectorul transporturilor. Numitorul cotei surselor de energie regenerabilă (RES) include, de asemenea, distribuția pierderilor de electricitate și căldură și consumul acestor combustibili în procesul de producție a electricității și căldurii.

“Pachet de implementare referitor la obiectivele UE în domeniul schimbărilor climatice și al energiei regenerabile pentru 2020”, cuprinzând: Proiect de Directivă pentru îmbunătățirea și extinderea Schemei comunitare de comercializare a certificatelor de emisii de gaz cu efect de seră (Emission Trading Scheme – EU ETS); Proiect de Decizie pentru reducerea emisiilor de gaz cu efect de seră, pentru sectoarele din afara Schemei de comerț cu emisii (non-ETS ); Proiect de Directivă privind captarea și stocarea geologică a carbonului (CCS); Propunere de Directivă privind energiile regenerabile și biocombustibilii; Comisia Europeană, Bruxelles, SEC(2008).

Alegerea anului 2005 este justificată de faptul că, pentru acest an, există emisii cuantificate in sectoarele ETS (mai puțin pentru Romania si Bulgaria, care au intrat în schema de comercializare, din anul 2007).

În vederea îndeplinirii obiectivului stabilit pentru anul 2020, de atingere a unei cote-părți medii pe ansambul UE de 20% a surselor regenerabile de energie Comisia Europeană3 a încercat să distribuie sarcinile într-un mod cât mai echitabil posibil între statele membre, utilizând o abordare în 5 trepte: 1) Ponderea energiilor regenerabile în mixul de energie al UE în anul 2005 (anul de bază pentru toate calculațiile din pachetul legislativ energie-climă) a fost modulată pentru a reflecta punctul de plecare la nivel național și eforturile deja depuse de statele membre care au realizat o creștere a cotei-părți a surselor regenerabile de peste 2% în perioada 2001-2005;(România a reușit să realizeze o creștere cu 35% a ponderii SRE , situându-se pe locul 5 în Europa); 2) Pentru fiecare stat membru, procentul de 5,75% este adăugat la ponderea modulată, la nivelul anului 2005, a surselor regenerabile de energie; 3) Restul contribuției (0,16 t.e.p3) pentru fiecare cetățean care trăiește în UE este ponderat cu un indice al PIB/locuitor, pentru a reflecta diferențele în nivelul de trai de la o țară la alta, apoi este multiplicat cu populația fiecărui stat membru; 4) Aceste două elemente sunt însumate pentru a obține, în final, cota-parte stabilită pentru sursele regenerabile de energie în mixul de energie primară al UE, la nivelul anului 2020; 5) În final, un plafon global maxim de 50% stabilește limita efortului maxim pe care trebuie să-l depună fiecare stat membru.

37

B. Orientări privind România

România și-a manifestat susținerea pentru consolidarea rolului Uniunii Europene de lider mondial în combaterea schimbărilor climatice (de natură antropică), prin asumarea angajamentului de reducere a nivelului emisiilor de gaze cu efect de seră la nivel comunitar cu 20% până în 2020. În acest mod, România și-a demonstrat susținerea față de conceptul dezvoltării durabile- utilizarea surselor regenerabile contribuind la reducerea impactului sectorului energiei asupra mediului.

România dispune de un potențial important de surse regenerabile care oferă disponibilități nelimitate de utilizare pe plan local și național dar care, în prezent, este insuficient valorificat, având în vedere și costurile destul de ridicate pentru realizarea infrastructurii funcționale.

Valorificarea surselor regenerabile de energie poate fi realizată pe baza a trei premise importante conferite de acestea, și anume, accesibilitate, disponibilitate și acceptabilitate. România trebuie să asigure reducerea dependenței de importul de resurse energetice clasice mai ales în contextul în care Strategia energetică 2007-2020 avertizează asupra riscului creșterii dependenței de importuri de la cca.35-40% în prezent, la 60% în anul 2015, dacă structura (dominată de hidrocarburi) și dinamica actuală a consumului de energie se mențin.

Reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră.

Ținta de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră pentru România fost stabilită la un procent de +19% față de anul 2005 pentru sectoarele non-ETS (transporturi, agricultură, deșeuri, servicii, locuințe, încălzire, instalații mici care nu fac obiectul schemei de comercializare), având în vedere faptul că, în perioada 2001-2005, țara noastră și-a redus cu 35% emisiile poluante, fapt ce o situează pe locul 5 în UE, ca performanță.

Valorificarea “avantajului” de +19% va depinde de gradul în care dezvoltarea sectorului de servicii și a întreprinderilor mici si mijlocii va contribui la creșterea PIB-ului.

Obiective strategice și ținte în promovarea surselor regenerabile în România.

Țintele privind reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, energiile regenerabile, eficiența energetică, biocarburanții fac obiectul unor acte legislative separate, dar trebuie avută în vedere interdependența dintre acestea, cu atât mai mult cu cât strategiile naționale la nivel de sector nu prevăd indicatori de monitorizare cu privire la emisiile de gaze cu efect de seră.

Sursa: Strategia energetică a României pentru perioada 2007-2020

Direcții generale de acțiune:

Integrarea României în conceptul european de promovare a utilizării biocombustibililor și de valorificarea biomasei

38

identificarea celor mai bune practici de promovare a utilizării biocombustibililor atât pentru transport, cât și în domenii specifice mecanizării agriculturii;

identificarea mecanismelor de stimulare a producției de materie primă pentru obținerea biocombustibililor prin: acordarea de facilități producătorilor agricoli pentru cultivarea plantelor energetice (în concordanță cu prevederile UE), acordarae de stimulente pentru colectarea deșeurilor agricole și a celor silvice;

identificarea și îmbunătățirea tehnologiilor specifice pe filiera producției de biocombustibili prin:

producerea de soiuri de rapiță rezistente la temperaturi scăzute;

înființarea de culturi energetice eficiente pentru producerea bioetanolului (sorg zaharat, topinambur, salcie energetică, miscanthus etc.);

promovarea de tehnologii de colectare a deșeurilor agricole și silvice;

implementarae de tehnologii moderne de producere a biocombustibililor, inclusiv a celor din generația a doua;

stabilirea criteriilor de valorificare a biocombustibililor;

elaborarea cerințelor necesare dotărilor tehnice ce utilizează biocarburanți.

identificarea celor mai bune practici de stimulare a cererii de biocarburanți;

analiza cost-beneficiu privind utilizarea biomasei și a biocarburanților;

susținera producătorilor de biocarburanți și dezvoltarea vânzărilor interne, inclusiv prin măsuri fiscale;

elaborarae de scenarii pentru creșterea utilizării biomasei, în vederea obținerii

de biocombustibili și biolichide pentru transport, electricitate și încălzire.

Rezultate preconizate:

creșterea utilizării biocombustibililor și biolichidelor;

reducerea dependenței față de importurile de combustibili clasici;

valorificarea eficientă a biomasei;

creșterea de noi locuri de muncă;

noi oportunități de venituri în zonele rurale.

2. Evaluarea impactului utilizării amestecurilor de biocombustibili cu carburanți

convnționali

Obiective specifice:

identificarea unui procent optim de biocombustibili în amestec cu motorina sau benzina pentru motoarele neadaptate, inclusiv a celor utilizate în agricultură;

determinarea influenței biocombustibililor în amestec cu conecntrație ridicată asupra performanțelor motoarelor neadaptate;

realizarea de acțiuni care să conducă la creșterea utilizării biomasei în vederea obținerii de biocombustibili și biolichide pentru transport, electricitate și încălzire.

Rezultate preconizate:

reducerea impactului generat de utilizarea carburanților și a surselor de energei convenționale asupra mediului și sănătății populației;

reducerea dependenței de carburanții convenționali;

reducerea emisiilor de gaze ce provoacă efect de seră;

încurajarae publicului de a cumpăra autovehicule care să funcționeze cu biocombustibili în amestec în amestec cu combustibili clasici.

3. Evaluarea aprovizionării cu materii prime

Obiective specifice:

39

urmărirea incidenței cererii de biocombustibili asupra prețurilor de piață ale produselor și subproduselor, precum și disponibilitatae pentru industriile concurente; de asemenea, incidența asupra aprovizionării și a prețurilor produselor alimentare în UE și în țările în dezvoltare;

realizarea unei campanii destinate informării agricultorilor și exploatatorilor forestieri asupra avantajelor plantelor energetice și posibilitățile pe care acestea le oferă;

elaborarea unui plan de acțiune în domeniul silvicol, din care să rezulte rolul important al consumării materialelor forestiere în scopuri energetice;

examinarea legislației referitoare la subprodusele alimentare și modificarea acesteia pentru a facilita autorizarea și aprobarea procedeelor de substituire pentru producția de biocombustibili.

Rezultate preconizate:

realizarea de platforme tehnologice pentru biocombustibili în principalele domenii: agricultura și silvicultura, industria agroalimentară, sectorul biocombustibililor și al biolichidelor, companiile petroliere și distribuitorii de carburanți, constructorii de tehnică în domeniu, organisme de cercetare;

crearea condițiilor pentru producerea biocombustibililor din generația a doua.

Pe lângă cele de mai sus se pot adăuga următoarele obiective generale stabilite prin

Strategia energetică a României pentru perioada 2007-2020:

integrarea surselor regenerabile de energie în structura sistemului energetic național;

diminuarea barierelor tehnico-funcționale și psiho-sociale în procesul de valorificare a surselor regenerabile de energie, simultan cu identificarea elementelor de cost și de eficiență economică;

promovarea investițiilor private și crearea condițiilor pentru facilitarea accesului capitalului străin pe piața surselor regenerabile de energie;

asigurarea independenței consumului de energie al economiei naționale;

asigurarea alimentării cu energie a comunităților izolate prin valorificarea potențialului surselor regenerabile locale;

crearea condițiilor de participare a României la piața europeană de „certificate verzi” pentru energie din surse regenerabile.

valorificarea potențialului energetic, pe surse, din zone geografice izolate sau cu acces limitat la rețeaua energetică, inclusiv al resturilor de pe terenurile agricole dezafectate sau scoase din circuitul agricol,

creșterea ponderii acestora în producția de energie electrică și termică.

Ținte generale pentru România privind sursele regenerabile de energie (SRE):

Majorarea cotei-părți a surselor regenerabile (solară, eoliană, hidro, geotermală,biogaz etc.) în consumul brut de energie primară de la 17,8% în 2005 la 24% în 2020 (comparativ cu media UE unde ponderea SRE va evolua de la 8,5% în 2005 la 20% în 2020).

România are obligația ca, până la 31 martie 2010, să elaboreze și să prezinte Comisiei Europene un Plan Național de Acțiune privind regenerabilele, cu obiective, termene de execuție și responsabilități precise (defalcate pe domeniile electricitate, încălzire și răcire, transporturi).

Pachetul legislativ al UE referitor la climă și regenerabile lasă fiecărui stat membru o anumită autonomie de decizie asupra următoarelor aspecte: a) alegerea mixului optim de surse regenerabile; b) alocarea eforturilor în cele 3 sectoare (electricitate, încălzire, transporturi), pentru atingerea obiectivului național; c) alegerea metodelor optime de atingere a țintelor, funcție de situația și potențialul național; d) posibilitatea de a uza de prevederea referitoare la

40

transferabilitatea garanției de origine- care presupune că statele care nu dispun de resursele necesare pentru a produce biocarburanți pentru transport vor putea să-i importe.

Majorareaponderii biocarburanților1în consumul total de combustibili clasicialRomânei până la finele anului 2010, la 5,75%, ceea ce echivalează cu un necesar de biodiesel și bioetanol de circa 340 000 tone/an, iar până la finele anului 2020, la 10 %, ceea în echivalent fizic va însemna cca. 600. 000 tone/an. Valorile sunt calculate pe baza consumurilor de benzina si motorina din anul 2006.

Obiectivul de 5,75 %, stabilit pentru anul 2010 este neobligatoriu și necoercitiv în schimb, cel de 10% pentru anul 2020, are caracter obligatoriu și implică și dezvoltarea biocarburanților de generația a -II-a.

Pentru a se asigura că toți biocarburanții utilizați pentru a se atinge ținta obligatorie de 10% sunt produși într-o manieră durabilă, în Foaia de parcurs privind sursele regenerabile, Comisia Europeană s-a angajat să definească criterii stricte de sustenabilitate a mediului.2

România, ca stat membru al UE cu drepturi și obligații depline s-a aliniat la Directivele Comisiei privind biocarburanții, adoptând o serie de acte normative pentru îndeplinirea sarcinilor care-i revin. În ședința de Guvern din data de 16 mai 2007, au fost aprobate modificări și completări3 ale HG nr.1844/2005 privind promovarea utilizării biocarburanților și a altor carburanți regenerabili pentru transport și eșalonarea până în 2009, a cotei procentuale de biocarburanți care va fi introdusă în amestec cu carburanți convenționali, după cum urmează:

de la 1 iulie 2007 – motorina cu un conținut de biocarburant de min. 2% din volum;

de la 1 ianuarie 2008 – motorina cu un conținut de biocarburant de min. 3% din volum;

de la 1 iulie 2008 – motorina cu un conținut de biocarburant de min. 4% din volum;

de la 1 iulie 2009 – benzina cu un conținut de biocarburant de min. 4% din volum.

Țintele (intermediare) prevăzute de strategia UE nu au fost deocamdată atinse decât de puține state (între care Anglia), fapt de natură să genereze temeri în legătură cu șansele de a se atinge ținta de 5,75% din 2010.

Țintele naționale privind ponderea energiei electrice produsă din surse regenerabile

(E-SRE) în consumul național brut de energie electrică, (inclusiv hidrocentrale mari) ajustate în funcție de Directivele UE, în baza H.G. nr.1892/2004, emisă pe baza prevederilor din H.G. nr. 443/2003 au următoarele valori:

33% în anul 2010, cu hidro mari-21, 4 TWh, 8,3% fără; (țintă majorată de la 30%, conform Directivei 2001/77/EC);

35% în anul 2015;

38% în anul 2020.

În privința electricității din surse regenerabile, România și-a atins ținta. În 2004, cea mai mare parte a cantității de electricitate produsă din regenerabile (SRE-E) a fost generată de hidrocentralele mari. În mare măsură, potențialul înalt al microhidrocentralelor a rămas neexploatat. În perioada 1997-2004, atât nivelul producției majorității surselor regenerabile cât și ritmul de creștere au fost stabile.

2.2.2. Instrumente de promovare a surselor regenerabile de energie. Surse de finanțare a investițiilor

Conform legislației europene, asumată și transpusă de Guvernul României, în Hotărârea de Guvern nr.1844/2005, completată cu H.G. nr. 456/16-05-2007,

Pentru a corespunde acestor criterii, biocarburanții vor trebui să asigure economii suplimentare de minimum 35%, la emisiile de CO2, comparativ cu carburanții tradiționali, nu trebuie să fie produși din plante cultivate pe terenuri care înmagazinează rezerve fosile de cărbune sau care au o valoare ridicată sub aspectul biodiversității.

H.G. nr 456 din 16.05.2007

41

Instrumente pentru promovarea surselor regenerabile

Principalele documente de programare pentru realizarea obiectivelor referitoare la dezvoltarea durabilă a surselor de energie, prin stimularea surselor regenerabile sunt:

Planul Național de Dezvoltare 2007 – 2013;

Cadrul Național Strategic de Referință 2007 – 2013; Programul Național de Reforme;

Strategia energetică a României 2007-2020;

Strategia de Valorificare a resurselor regenerabile de energie (2003).

Instrumentele de promovare a surselor regenerabile de energie sunt reprezentate de o

serie de Programe Naționale (Planul Național de Acțiune în domeniul Eficienței Energetice 2007-20101, Programul Național de Dezvoltare Rurală, 2007-2013), Programe Operaționale Sectoriale (POS).

Sub aspect instituțional, ministerele cu atribuții directe în promovarea resurselor regenerabile și impactul de mediu sunt Ministerul Economiei și Finanțelor, cu agențiile subordonate acestuia și Ministerul Mediului și Dezvoltarii Durabile, dar în procesul de transpunere în practică a unor proiecte legate de promovarea surselor regenerabile s-au implicat și alte ministere, agenții de reglementare- MADR, Ministerul Educatiei, Cercetarii si Tineretului; Ministerul Transporturilor, ANRE etc.

Programul Național de Reforme elaborat de Guvernul României în 2007, menționează utilizarea eficientă a resurselor regenerabile și neregenerabile și protejarea biodiversității drept obiective prioritare pentru România.

Strategia pentru valorificarea surselor regenerabile de energie2 promovează utilizarea surselor “curate” de energie (eoliană, solară, biomasa, hidro etc.) pentru încălzire și producția de electricitate, cu efecte în reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră și susține transferul de energie necesar utilizării acestora vizează integrarea surselor regenerabile de energie în sistemul energetic național și crearea condițiilor de participare a României pe piața europeană a certificatelor verzi.

Programul Operațional Sectorial "Creșterea competitivității economice" (POS-CCE), în Axa prioritară 4, “Creșterea eficienței energetice și a securității furnizării, în contextul combaterii schimbărilor climatice”, domeniul major de intervenție 4.2, are prevăzut ca obiectiv valorificarea resurselor regenerabile de energie, în special în noi capacități de generare a electricității.

Programul Operațional Sectorial de Transport, în Axa prioritară 4, subobiectivul 4.3, “Minimizarea efectelor adverse ale transportului asupra mediului”, include măsuri de promovare a utilizării biocombustibililor.

Primul Plan Național de Acțiune în domeniul Eficienței Energetice 2007-20103, adoptat la sfârșitul anului 2007, prevede pentru sectorul transporturilor, promovarea utilizării biocarburanților ca măsură de economisire a energiei, și detaliază instrumentele financiare de susținere a dezvoltării indirecte a producției de biocarburanți.

Programul Național de Dezvoltare Rurală, 2007-2013 (PNADR), elaborat de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale are ca scop, între altele, susținerea și dezvoltarea investițiilor pentru producerea și procesarea biomasei în vederea obținerii de biocarburanți, inclusiv prin accesarea de fonduri europene. În cadrul Axei 1, „Creșterea competitivității sectoarelor agricol și forestier”, prin măsura „Modernizarea exploatațiilor agricole”, producătorii de biocombustibili pot accesa fonduri europene pentru achiziții de echipamente și utilaje în vederea producerii de

Plan Național de Acțiune în domeniul Eficienței Energetice 2007-2010, Guvernul României, 2007

HG 1535/2003

Plan Național de Acțiune în domeniul Eficienței Energetice 2007-2010, ARCE, 2007

42

biomasă / biocombustibili în cadrul fermelor, iar prin măsura „Creșterea valorii adăugate a produselor agricole și silvice” vor fi sprijinite IMM-urile care își desfășoară activitatea în mediul rural și care, în cadrul primei procesări a produselor agricole și silvice pot achiziționa și instalații pentru producerea de biocombustibil. În cadrul Axei 3, „Calitatea vieții în zonele rurale și diversificarea economiei rurale”, prin măsura „Sprijin pentru diversificarea de activități non-agricole, crearea și dezvoltarea de microîntreprinderi” vor fi susținute procesarea integrată (prima și a doua procesare) de către IMM-uri a produselor agricole și forestiere, precum și microîntreprinderile implicate în procesarea secundară, în vederea producerii de biocarburanți.

Planul național de acțiune privind schimbările climatice, pentru perioada 2005-2007 (PNASC)1, elaborat pentru punerea în aplicare a “Strategiei naționale privind schimbările climatice (SNSC)2, prevede la subpunctul 6.2., obiectivul “Promovarea producției de energie din surse regenerabile”. Dar, acțiunile identificate în PNASC nu acoperă decât perioada până în 2007, în timp ce atingerea obiectivului României în ceea ce privește cota de energie regenerabilă va necesita eforturi pe termen mai îndelungat. Ĩn aceste condiții, singurele acțiuni viabile rămân cele legate de intensificarea participării României la Programul “Energie Inteligentă pentru Europa” (subcap.6.1. din PNASC) -program de asistență comunitară pentru acțiuni cu caracter netehnologic în domeniul eficienței energetice și al surselor de energie regenerabilă- axate pe evaluarea posibilităților de creștere a cofinanțării și introducerea de noi mecanisme financiare pentru proiectele de energie regenerabilă.

Programul național pentru reducerea costurilor cu energia pentru populație, prin creșterea eficienței energetice și utilizarea energiei regenerabile, 20073, prevede acțiuni de cofinanțare nerambursabilă prin transferuri la bugetele locale pentru utilizarea resurselor regenerabile de energie: energie solară, energie geotermală, energie din biomasă rumeguș, alte deșeuri de lemn, pompe de căldura- în sisteme de termoficare existente și/sau sisteme de termoficare noi, destinate atât încălzirii, cât și preparării apei calde menajere.

Surse de finanțare

Principalele modalități de susținere financiară a surselor regenerabile de energie sunt următoarele: a) scheme de sprijin direct prin prețuri, în care producătorul de energie primește, în baza unei reglementări naționale un ajutor financiar direct sau indirect (pentru energia propusă și încasată); b) ajutorul în favoarea investițiilor de capital – constă în acordarea de subvenții pentru investiții de capital sau credite pentru echipamente. c) ajutorul pentru sectorul cercetare-dezvoltare care promovează, în exclusivitate, sursele regenerabile de energie;d) ajutorul indirect în favoarea producerii de energie din surse regenerabile se acordă pentru punerea în aplicare de programe de reîmpăduriri, plantații cu creștere rapidă, utilizarea de biocarburanți pentru promovarea obținerii de biomasă e) măsuri fiscale: exceptarea sau rambursarea taxelor pentru energie, reducerea cotei de TVA la anumite tipuri de energie din surse regenerabile;,exceptări fiscale la investiții în microcentrale energetice pentru valorificarea surselor regenerabile.

În cazul biocarburanților pentru transport, principalele măsuri de susținere financiară sunt sintetizate în “Planul Național de Acțiune în domeniul Eficienței Energetice 2007-2010”, capitolul III.3.4, “Promovarea utilizării biocarburanților pentru transport” (vezi tabelul 7).

Hotărârea de Guvern nr. 1877/2005.

Hotărârea de Guvern nr. 645/2005

HG nr. 1281/2007

Tabelul 7 – Măsuri de susținere a utilizării biocarburanților pentru transport

Hotărârea Guvernului nr.1844/2005 privind promovarea utilizării biocarburanților și a altor carburanți regenerabili pentru transport, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.44 din 18 ianuarie 2006.

H.G. nr.456/16-05-2007 pentru modificarea și completarea H.G. nr.1844/2005 privind promovarea utilizării biocarburanților și a altor carburanți regenerabili pentru transport; Publicată în M.Of. nr. 345/22-05-2007

44

introducerea pe piață a unui procent minim din volum de biocarburanți în carburanți convenționali:

de la data de 1 iulie 2007 minimum 2%, biocarburanți în

motorină

de la data de 1 ianuarie 2008 minimum 3% biocarburanți în

motorină ;

de la data de 1 iulie 2008 minimum 4% biocarburanți în

motorină ;

de la data de 1 iulie 2009 minimum 4% biocarburanți în benzină Pentru procentajele biocarburantilor amestecați în derivate ale

uleiurilor minerale care depășesc valoarea limită de 5% din volum, pentru esterii metilici ai acizilor grași sau de 5% din volum pentru bioetanol, se impune etichetarea în punctele de comercializare.

În baza Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.125/2006, au fost adoptate următoarele acte normative:

HG nr. 871 din 1 august 2007 se referă la aprobarea activităților pentru care se acordă sprijin financiar în anul 2007 producătorilor agricoli din sectorul vegetal, a cuantumului sprijinului și a sumei totale alocate fiecărei activități: grâu-500lei/ha; rapiță-400 lei/ha; alte culturi-450 lei/ha.

Ordin al ministrului agriculturii și dezvoltării rurale privind sprijinul acordat producătorilor agricoli pentru cultivarea de floarea soarelui, rapiță, soia și porumb în cadrul Schemei de Plăți Unice pe Suprafață (SAPS), respectiv în cadrul Plăților Naționale Directe Complementare (CNDP)

Ordin al ministrului agriculturii și dezvoltării rurale privind acordarea schemei de plăți directe pentru culturi energetice – (sprijin pentru culturi energetice de 45 euro/ha în cadrul celor 2 mil. ha aprobate la nivel UE).

Termen: 2007

Pentru anul 2008 se aplica schema de plata pentru culturi energetice in cadrul schemelor de sprijin comunitar si se stabileste sistemul de aprobare a colectorilor si a primilor operatori, conform alin. (1), art. 37, al Regulamentului (CE) nr.1973/ 2003, modificat prin Regulamentul (CE) nr. 270/2007.

Autoritatea responsabilă

MEF si MADR

pentru implementare

Sursa: Planul Național de Acțiune în domeniul Eficienței Energetice 2007-2010, ARCE, 2007; Documente MADR, 2008

Ministerul Economiei și Finanțelor a propus ca stimulent fiscal, scutirea totală de accize a producătorilor pentru toate categoriile de biocombustibili, inclusiv biomasă, iar Codul Fiscal, care a intrat in vigoare la 1 ianuarie 2007 a validat aceasta propunere.Codul Fiscal pe anul 2008 nu mai prevede însă asemenea scutiri.

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR) a inițiat un program de acțiuni prioritare, pentru sprijinirea agricultorilor care cultivă plante energetice. Sprijinul financiar se asigură de la bugetul de stat, în limita prevederilor bugetare aprobate MADR pe anii 2007 și

45

2008. MADR acordă subvenția de 45 de euro la hectar, provenită din fonduri europene, la care se adaugă un sprijin complementar de circa 33 de euro/an din bugetul național. În plus, MADR a stimulat producția de biocarburanți prin mai multe instrumente direcționate către stimularea culturilor specifice- subvenții specifice pentru culturile tehnice și subvenții pentru combustibilul folosit pentru lucrările agricole de sezon.

O sursă importantă de susținere a biocombustibililor o constituie fondurile europene, care pot fi accesate prin Fondul European pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală (FEADR)1. FEADR este un fond european postaderare, spre deosebire de Programul SAPARD, care este un fond european de preaderare.

Investițiile în exploatații agricole pentru culturile destinate producției de biodiesel și investițiile în instalații de producere a combustibilului biodiesel, din Programul Național de Dezvoltare Rurală, 2007-2013, Axa 1 – „Creșterea competitivității sectorului agricol și silvic” vor putea beneficia de fonduri nerambursabile prin FEADR. Valoarea maximă a finanțării nerambursabile pentru cele două tipuri de investiții menționate nu a fost stabilită cu exactitate, dar este posibil ca sumele nerambursabile maxime să pornească de la 500.000 de euro, pentru sectorul exploatațiilor agricole și să ajungă până la 2 milioane de euro, pentru sectorul de procesare. Aceste sume nu pot depăși însă, 50% din valoarea totală a investiției, fără TVA sau alte taxe, care vor fi suportate numai de beneficiar, urmând a fi recuperate de la stat.

In anul 2007, conform cererilor inregistrate la sucursalele Agentiei de Plati si Interventii pentru Agricultura, suprafatele eligibile de teren arabil destinate culturilor energetice pentru a primi sprijinul financiar de la UE sunt de cca 148300 ha, ceea ce reprezinta cca 1,6% din suprafata arabila a tarii si cca 11,8 % din suprafatele de floarea soarelui, rapita si soia recoltate in 2007 .

Suprafata finala pentru plata poate suporta modificari in functie de procesele verbale de predare a cantit atilor prevazute in contracte.Pentru aceste culturi energetice s-a aplicat o schema de plati care a cuprins si un ajutor de la Uniunea Europeana in cuantum de 45 euro/ha in limita a 2 milioane ha la nivel comunitar. Dupa centralizarea datelor transmise de statele membre la finalul anului 2007, suprafata cultivata la nivelul UE a fost de peste 2,8 mil ha. Aceasta schema de ajutor completeaza sprijinul financiar acordat producatorilor agricoli prin schema de plata unica pe suprafata (SAPS) si prin schema de plati nationale complementare (CNDP),.

Beneficiarii acestei scheme de plata directa pe suprafata sunt cei care au optat pentru aceasta schema prin cererile depuse la sucursalele teritoriale ale Agentiei de Plati si Interventii pentru Agricultura si au incheiat un contract de livrare a productiei la un colector, prim-procesator sau producator de biocombustibili.

Sursa de finantare pentru platile efectuate in cadrul schemei de plata directa pe suprafata pentru culturi energetice se asigura din Fondul european pentru garantare in agricultura (FEGA). Schema de plata unica pe suprafata are ca sursa de finantare FEGA iar schema de plati nationale complementare are ca surse FEADR si bugetul national .

Din datele transmise printr-o infograma din luna aprilie 2008, rezulta ca in opinia Comisarului pentru agricultura, biocarburantii pot constitui una dintre solutiile impotriva efectelor generate de schimbarile climatice si o varianta pentru asigurarea energiei in viitor. Pentru atingerea obiectivelor propuse, respectiv de 10 % energie regenerabila in totalul

1 Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură este instituția responsabilă pentru implementarea schemelor de plăți directe pentru agricultură, având ca sursă de finanțare Fondul European pentru Garantare în Agricultură (FEGA), a schemei de plăți naționale complementare directe (SPNCD) transferate din Fondul European pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală (FEADR) precum și a fondurilor din bugetul național.

46

combustibililor utilizati in sectorul transporturilor, se preconizeaza ca in anul 2020 cca 15% din suprafata arabila a UE va fi destinata obtinerii biocarburantilor.

De asemenea, conform estimarilor, preturile la cereale vor creste cu 3-6 %, in timp ce pentru uleiul de rapita vor spori cu 6-8 %, fiind considerate acceptabile la nivel comunitar”.

La Consiliul European, din 19-20 iunie 2008, România a propus eliminarea treptată a subvențiilor pentru culturile destinate producției de biocombustibili și substituirea lor cu măsuri de promovare a investițiilor de capital (inclusiv ajutoare de stat) în utilaje și în creșterea productivității în agricultură, obiectiv care concordă cu cele ale Axei 1 din cadrul PNDAR.

Ca răspuns la sarcinile post-aderare, după modelul platformelor tehnologice din UE, în România a fost constituită Platforma Tehnologică pentru Biocarburanți din Romania (BIOCARO) a cărei misiune este aceea de a contribui la dezvoltarea tehnologiilor de producere a biocarburanților, în condiții de maximă eficiență economică, de a crea o puternică industrie a biocarburanților și de a accelera dezvoltarea acestora în România prin orientarea priorităților spre stimularea cercetării în domeniu, precum și prin activități de promovare și demonstrații.

*

*

În privința energiilor regenerabile utilizate pentru producerea energiei (E-SRE)1, spre deosebire de majoritatea statelor membre UE, unde cea mai larg utilizată formă de susținere este sistemul «feed-in tariff», adică alimentarea de către stat, sub controlul său, al prețului energiei verzi, 7 state UE, între care și România au adoptat o schemă combinată de cote obligatorii și certificate verzi2, care presupune că distribuitorii de energie electrică sunt obligați ca, în cantitatea de energie electrică pe care o distribuie la consumatorii finali să includă o cotă obligatorie de energie verde achiziționată.

Experiența acumulată de la punerea în aplicare a sistemului adoptat, pachetul de măsuri privind energia și schimbările climatice, publicat de Comisia Europeană în ianuarie 2008, Strategia Energetică a României pentru perioada 2007-2020, precum și semnalele transmise de la participanții la piața de certificate verzi sugerează necesitatea îmbunătățirii sistemului existent de promovare a E-SRE, în sensul creșterii transparenței, facilitării unei aplicări corecte și creșterii atractivității acestuia pentru potențialii investitori.

Cele mai eficiente mecanisme de promovare a E-SRE s-au dovedit a fi cele prin prețuri, care se împart în două categorii: sistemul PF (prețuri fixe) și sistemul CO (cote obligatorii), fiecare cu avantaje și dezavantaje. La ora actuală, majoritatea țărilor UE a optat pentru sistemul PF (prețuri fixe), datorită siguranței pe care o oferă investitorilor, privind recuperarea investiției prin tarif. (Aplicarea sistemului CO în România a avut între altele, un scop stimulativ/coercitiv, de învingere a unei mentalități inerțiale). În toate cazurile, indiferent de tipul de reglementare utilizat este necesară existența unui cadru de reglementare stabil pe termen lung, de 15-20 de ani.

Aprobat prin H.G nr.1892/2004, emisă pe baza prevederilor din H.G nr. 443/2003 care transpune în legislația românească prevederile Directivei 2001/77/CE privind promovarea producerii E-SRE.

În baza acestui sistem de promovare a producerii energiei electrice din surse regenerabile de energie (E-SRE), producătorii de E-SRE pot vinde energia electrică produsă, în aceleași condiții ca orice alt producător de energie electrică dar, suplimentar, pentru acoperirea costurilor de producție, primesc pentru fiecare MWh livrat în rețea câte un certificat verde – CV, care poate fi comercializat la un preț cuprins între limitele prestabilite de 24 – 42 €/CV pe o piață concurențială .TGC sunt eliberate pentru producția de electricitate din energie eoliană, solară, biomasă sau hidroenergie generată în centrale cu o capacitate de sub 10 MW. În plus, începând cu anul 2004, au fost instituite cote obligatorii și comercializare prioritară a electricității produsă din RES, calculate ca valori procentuale anuale din consumul brut de energie electrică după cum urmează: 2,2% pentru anul 2006, 3,74% pentru anul 2007, 5,26% pentru anul 2008, 6,78% pentru anul 2009 și 8,35% pentru 2010.

47

Administrația Fondului pentru Mediu, instituție în coordonarea Ministerului Mediului și Gospodăririi Apelor, finanțează proiectele de valorificare a surselor regenerabile de energie (eoliană, solară, geotermală, biomasă, microhidrocentrale). Valoarea finanțării este cuprinsă între 14.000 si 5,7 milioane euro. Finanțările nerambursabile pot acoperi 30% din cheltuielile eligibile ale proiectelor pentru societăți comerciale; 40% pentru întreprinderi mici și mijlocii și pentru proiectele care implică recuperarea de energie; 60% pentru autorități publice.

Agenții economici care doresc să obțină fonduri pentru investiții pe acest segment, pentru achiziționarea de instalații folosite în procesarea primară, pot apela și la fondurile structurale. O altă sursă pentru cofinanțarea proiectelor și de tip grant este Fondul Verde al UE, care poate acoperi până la jumătate din costurile de capital ale proiectelor pentru generarea de energie electrică.

Schema de ajutor de stat regional privind valorificarea resurselor regenerabile de energie, aprobată de guvern prin HG din 9 iulie 2008, are ca scop sprijinirea finanțării acordată operatorilor economici în vederea valorificării surselor regenerabile de energie, mai puțin biocarburanți. Schema este exceptată de la obligația notificării către Comisia Europeană. Valoarea maxima a ajutorului de stat care se poate acorda beneficiarilor este de 40% -50% din costurile eligibile ale investițiilor. Pentru întreprinderile mici se acordă un bonus de 20%, iar pentru cele mijlocii, de 10%. Bugetul este constituit în principal, din fonduri europene nerambursabile asigurate prin FEDR, restul fiind asigurate de la bugetul de stat.

Spre deosebire de E-SRE, România nu dispune de un cadru coerent pentru promovarea investițiilor în proiecte de utilizare a surselor regenerabile pentru producția de energie termică.

Detalii asupra măsurilor de promovare a SRE în România în Anexa nr.2.

2.2.3. Dezvoltarea bazei de materii prime pentru producția de biocarburanți

Biocarburanții sunt produși din materiale organice. Biocarburanții cei mai folosiți, la ora actuală, sunt biodieselul (fabricat din uleiuri vegetale) și bioetanolul (fabricat din plante cu un conținut bogat de zahăr sau amidon). În prezent, au loc cercetări pentru dezvoltarea de tehnici de producție de “generația a 2-a”, care pot produce biocarburanți din material lemnos, vegetale și unele tipuri de deșeuri.

Potentialul agricol al Romaniei (14,7 milioane ha teren agricol din care 9,4 miloane ha teren arabil) poate asigura furnizarea de materie prima pentru producerea unor cantitati importante de biocarburanti.

Astfel, suprafețele care pot fi cultivate cu plante oleaginoase într-un an agricol respectându-se bunele conditii agricole si de mediu pot fi de: cca 900 mii ha cu floarea soarelui, cca 500 mii ha cu rapita si cca 150 mii ha cu soia. Suprafata totala a acestor culturi reprezinta cca 16,5% din suprafata arabila a tarii.

Luand in calcul productiile medii care se pot obtine în anii normali (fara seceta, inghet, alte calamitati) rezulta o productie anuala de seminte oleaginoase de cca 2,6 mil. tone. Prin procesarea acestei cantitati, in functie de randamentele de extractie (41,5% la semintele de floarea soarelui, 35% la semintele de rapita si 17,5% la semintele de soia) rezulta o productie totala de peste 1 (un) milion tone de ulei.

Materiile prime de bază pentru biocarburanți sunt uleiurile vegetale și biomasa. Conform datelor statistice, cca. 300 mii tone de ulei se folosesc in scop alimentar, ceea ce

înseamna ca, din celelalte peste 700 mii tone ulei, o mare cantitate poate fi folosita pentru productia de biodiesel din prima generatie.

48

In plus, în Romania se cultiva suprafete importante cu porumb (cca. 2,5 mil. ha anual) iar din cantitatile obtinute (peste 10 mil tone), o parte importanta se poate folosi la obtinerea de bioetanol. Sunt si intentii de realizare a unor fabrici de bioetanol din sorg zaharat sau din sfecla de zahar.

De asemenea in Romania exista un potential energetic considerabil de biomasa, evaluat la cca 7600 mii tep/an. Potențialul fizic, de producție, de biomasă este de 2,6 milioane tone. Din acest potential prin dezvoltarea tehnologiilor de obtinere a biocarburantilor din generatia a doua (care se bazeaza pe tratamentul ligno celulozic) se pot obtine importante cantitati de biocarburanti.

Principalele culturi energetice din România sunt următoarele: pentru biodiesel: rapița, floarea soarelui și soia; pentru biobenzine: sfecla de zahăr, cerealele, sorgul zaharat; pentru biogaz: dejecții animaliere, porumb, deșeuri agroindustriale; pentru combustibil solid: culturi lemnoase. Detalii asupra culturilor de plante energetice din România sunt prezentate în Anexa 3.

Dintre materiile prime, biomasa are o relevanță aparte, în principal pentru faptul că este o importantă sursă de carbon fixat, capabilă să se reînnoiască singură, utilizată pentru reproducerea/înlocuirea carburanților lichizi. Din biomasă se pot extrage mai multe tipuri de biocombustibili, precum biogazul, biometanolul, plus alți derivați obținuți din biometanol.

Surse de biomasă pot fi : culturile "energetice" de sorg zaharat, topinambur, in, rapiță, manioc, sfeclă de zahăr, floarea soarelui, cânepă, etc., precum și o serie de produse agroreziduale (paie, dejecții lichide, rumeguș, etc.). Acestea includ reziduuri de la exploatațiile forestiere precum si lemnul de foc (15,5 %), rumeguș și alte reziduuri lemnoase (6,4 %), reziduuri provenite din agricultură (63,2 %), deșeuri menajere (7,2 %) si biogaz (7,7 %) .

2.2.4. Producția de biocarburanți. Firme producătoare și investiții

Biocarburanții sunt carburanți lichizi sau gazoși utilizați pentru transport, fiind disponibili sub mai multe forme, dintre care cele mai uzuale sunt: bioetanolul – etanol produs din biomasă și/sau fracția biodegradabilă a deșeurilor; biodiesel – ester metilic, produs din ulei vegetal sau animal; biogazul – carburant gazos produs din biomasă și/sau din partea biodegradabilă a deșeurilor, care poate fi purificat până ajunge la calitatea gazului natural, în vederea utilizării ca biocarburant sau gaz de lemn; biometanolul – metanol extras din biomasă, în vederea utilizării ca biocarburant. Biodieselul este cel mai important biocarburant, datorită unei serii de avantaje, care sunt prezentate în Anexa nr.4.

Producția de biocarburanți este influențată de o serie de factori între care: prețul petrolului, politicile de producție; dimensiunea pieței naționale și regionale, investițiile în infrastructura, suportul politic, posibilitățile de export, competitivitatea materiilor prime pentru producerea biocarburanților .

Biocarburanții pot fi folosiți în prezent la autovehiculele cu motoare obișnuite (nemodificate pentru amestecurile cu conținut scăzut de biocarburanți, sau cu modificări care presupun costuri scăzute pentru amestecurile cu conținut ridicat de biocarburanți).

Analiza comparativă, pe elemente chimice arată avantajul utilizării biocombustibilului provenit din ulei de rapiță față de combustibilul clasic. Biodieselul este mai sărac decât motorina în carbon și hidrogen, dar conține oxigen care favorizează procesul de ardere din motor. De asemenea, lipsa totală a sulfului reduce poluarea chimică cu SO2. Pe baza acestor caracteristici, utilizarea uleiurilor vegetale propriu-zise ca și combustibili este posibilă prin realizarea anumitor modificări constructive ale motorului. In schimb, utilizarea monoesterilor (biodiesel) obținuți prin

49

transesterificarea uleiurilor vegetale cu alcooli inferiori (metanol, etanol, etc.) nu implică modificări constructive ale motorului.

Ținând cont de toate aceste considerente, la ICIA Cluj-Napoca, s-au elaborat mai multe rețete de combustibil atât pentru uleiurile vegetale și pentru amestecurile lor cât și pentru metilesteri și amestecuri ale acestora cu motorina – rețete care apoi au fost testate pe motoare în cadrul Laboratorului de Biocombustibili al UTC-N.

Producția de biocarburanți este reglementată de următoarele documente:

-Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1782/2003 privind stabilirea normelor comune pentru regimurile de susținere directă in cadrul politicii agricole comune si stabilirea altor regimuri de susținere în favoarea agricultorilor, cu modificările și completările ulterioare,

Regulamentul (CE) nr. 270/2007 al Comisiei din 13 martie 2007 de modificare a Regulamentului (CE) nr.1973/2004 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr.1782/2003 al Consiliului in ceea ce priveste schemele de ajutor prevazute la titlurile IV si Iva din respectivul regulament si utilizarea terenurilor retrase din circuitul agricol pentru productia de materii prime;

Prevederile OUG nr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăți directe și plăți naționale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007, și pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură, cu modificarile ulterioare si,

Ordinul nr. 549 /2007 privind stabilirea modului de implementare, a conditiilor specifice si a criteriilor de eligibilitate, pentru aplicarea schemei de plati directe pe suprafata pentru culturi energetice,pentru anul 2008 se aplica schema de plata pentru culturi energetice in cadrul schemelor de sprijin comunitar si se stabileste sistemul de aprobare a colectorilor si a primilor operatori, conform alin. (1), art. 37, al Regulamentului (CE) nr.1973/ 2003, modificat prin Regulamentul (CE) nr. 270/2007.

I. Fermierii care cultiva suprafete cu culturi energetice pot fi beneficiari ai schemei de plata pentru culturi energetice daca respecta actele normative mai sus prezentate si Procedura pentru aplicarea schemei de plati directe pe suprafata pentru culturi energetice elaborata de Agentia de Plati si Interventie pentru Agricultura.

II. In conformitate cu prevederile HG nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.571/2003 privind Codul Fiscal, modificata si completata prin HG 1861/2006 , producatorii de biocombustibili trebuie sa detina autorizatie de antrepozit fiscal de productie produse energetice.

Situatia autorizării producatorilor de biocombustibili din Romania se prezintă astfel:

Deținatori de autorizații de antrepozit fiscal emise de Direcția de Autorizări din cadrul Ministerului Economiei și Finantelor:

1. SC AUTOELITE SRL, Baia Mare,

2. SC BLITZ TRANSPORT COMPANY SRL, Comarnic, jud. Prahova;

3. SC ULEROM SA, Vaslui, str. Podul Inalt, nr. 2, jud. Vaslui;

4. SC PRIO BIOCOMBUSTIBIL SRL, Bucuresti, (locatie Lehliu Gara); 5. SC V & G OIL 2002 SRL, Odobesti, jud. Vrancea;

6. SC VIROMET SA, Victoria, jud. Brasov;

7. SC ANYKPROD SRL, Gradinari, sat Petculesti, jud. Olt;

8. SC LETSOL IMPORT EXPORT SRL, Slatioara, jud. Olt;

9. SC CHIMOFARM SRL, Roman, jud. Neamt;

10. SC ULTEX SA,Tandarei, jud. Ialomita .

11. SC BIO DIESEL SRL, comuna Murgasi, sat Picaturile, jud. Dolj;

12. SC REM PETROL TRADE SRL, Pitesti

50

SC NICOL ZOE IMPEX SRL, com. Cosambesti,sat Gimbasani jud. Ialomita

SC BIOVILLE SRL, Ramnicu de Jos jud.Constanta

SC BYOTECH PROD SRL, Ploiesti, jud Prahova

SC EURO PETROLEUM SRL, Slatina, jud. Olt

SC HALCIU SRL, Daeni, jud. Tulcea ;

18. SC BIOMOTOR PROD SRL, Deveselu, jud.Olt

19. SC CEROLA SRL, Rm. Valcea, jud. Valcea

B) Cereri avizate de Comisia de avizare antrepozite fiscale din cadrul Direcției Generale Politică Industrială din Ministerul Economiei și Finanțelor și urmeaza a fi depuse la Direcția de Autorizări :

SC NAZAC TRADE SRL Galati, jud. Galati;

SC PROFILAND SRL,Galati, Sos. Smardan, jud. Galati;

SC SNOOKER CLUB SRL, Tg. Jiu, jud . Gorj;

SC ARTEGO SA, Tg Jiu,jud Gorj;

SC MARSAT SA, Roman, jud Neamt;

SC RBD SIGMA SRL, Sacele, jud Constanta;

SC START BIO 2007 SRL, Satu Mare, jud Satu Mare;

SC CHEMISSION SRL, Cugir, jud Alba.

Producția de biodiesel a fost demarată, în România în anul 2006. Din datele oficiale ale MADR, la nivelul anului 2006, un număr de 16 companii produceau între 360 și 30.000 de tone/an. În 2007, ca urmare a intrării în producție a unor unități mari, capacitatea totală a crescut la peste 300.000 de tone.. Clasamentul neoficial al producătorilor în anul 2007 era următorul: „Profiland” Galați- 60.000 de tone; „Priocombustibil” București- 53.000 de tone; „Chimofarm” Roman- 24.000 de tone; „Byotech” Ploiești- 20.000 de tone; „Autoelite” Baia Mare- 18.000 de tone; „Ultex” Țăndărei-16.000 de tone și „Ulerom Vaslui”- 12.600 de tone. Celelalte companii au producții sub 10.000 de tone de biodiesel.

III. Prim-procesatorii sunt fabricile de ulei care au depozite autorizate proprii sau închiriate și dețin licențe de fabricație conform Ordonanței Guvernului nr. 42/1995 privind producția de produse alimentare destinate comercializării, cu modificările și completările ulterioare, sau fabricile de alcool deținătoare de antrepozite fiscale, care preiau de la beneficiari sau colectori produsele obținute de pe suprafețele cultivate cu culturi energetice, pe bază de contracte de vânzare-cumpărare și, predau producătorilor de biocombustibili, pe bază de contracte de vânzare-cumpărare, cantitățile echivalente de produse procesate – ulei, alcool.

Fabrici de ulei :

BUNGE ROMANIA, Oradea, jud. Bihor;

AGRICOVER, Buzau, jud. Buzau;

ARGUS, Constanta, jud. Constanta;

CARGILL ROMANIA, Comuna Podari, jud. Dolj;

PRUTUL, Galati, jud. Galati;

EXPUR, Slobozia, jud. Ialomita;

ULTEX, Tandarei, jud. Ialomita;

BUNGE ROMANIA, Iasi, jud. Iasi;

51

ARDEALUL, Carei, jud. Satu Mare;

ROSIORI S.A., jud. Teleorman;

ULEROM, Vaslui, jud. Vaslui;

MANDRA, Barlad, jud. Vaslui.

Fabricile de alcool sunt cele deținătoare de antrepozite fiscale, care preiau de la fermieri sau colectori produsele obținute de pe suprafețele cultivate cu culturi energetice , pe bază de contracte de vânzare-cumpărare și predau producătorilor de biocarburanți pe bază de contracte de vânzare-cumpărare cantitățile echivalente de produse procesate (alcool).

IV. Colectorii de materii prime necesare producerii de biocombustibili sunt persoanele juridice care detin autorizatii de depozit conform Ordinului ministrului agriculturii, padurilor si dezvoltarii rurale nr. 222/2006, se gasesc in evidenta directiilor pentru agricultura si dezvoltare rurala judetene, respectiv a municipiului Bucuresti, achizitioneaza de la fermieri produsele agricole obținute în urma recoltării culturilor energetice pe baza de contracte de vânzare– cumpărare și le predau producătorilor de biocarburanți sau prim procesatorilor pe baza de contracte de vânzare.

Date suplimentare privind principalii producători și investitori în producția de biocarburanți sunt prezentate în Anexa nr.5

2.2.5. Efecte ale politicii de promovare a surselor regenerabile de energie

Biocarburantul este privit din ce în ce mai mult ca un element integrat într-un sistem bine determinat ecologic-economic-social. Ca atare, folosirea unuia sau altuia dintre carburanți pentru alimentarea motoarelor cu ardere internă este influențată, în mod evident, de bilanțul energetic al producerii și utilizării sale, cu toate consecințele ce decurg în plan economic și social. În același timp, folosirea combustibililor se află sub imperativul reducerii emisiilor poluante la un nivel cât mai scăzut, atât la producere, cât și la utilizare.

Cel puțin trei elemente sunt esențiale în promovarea biocarburanților:

Îndeplinirea criteriilor de sustenabilitate a producției de biocarburanți (impact asupra mediului – emisii de gaze cu efect de seră, menținerea biodiversității, a securității alimentare, impact economic, social);

Asigurarea compatibilității standardelor de calitate a biocarburanților cu îndeplinirea în condiții de eficiență a țintei de 10% pentru 2020;

Pregătirea tehnologiilor pentru producerea biocarburanților de generația a II-a.

Criterii de sustenabilitate. Efecte negative ale utilizării biocarburanților

Impactul macroeconomic. Deschiderea unor obiective noi de investiții pentru valorificarea SRE contribuie la îmbunătățirea competitivității în economie și la dezvoltarea durabilă, având un impact pozitiv asupra dezvoltării regiunilor în care sunt implementate și a ocupării forței de muncă. Tehnologiile utilizate în acest domeniu se caracterizează printr-o intensitate a forței de muncă mai mare decât tehnologiile care implică resurse energetice tradiționale, având în vedere originea agricolă a materiilor prime de bază. Datorită resurselor uriașe de biomasă din țările Europei Centrale și de Est, întreaga zonă ar putea beneficia în mod semnificativ de potențialul oferit de piața energiei curate aflată în plină dezvoltare.

În acest context, Nota de fundamentare a “Schemei de ajutor de stat regional privind valorificarea resurselor regenerabile de energie”, autorizată de guvernul Românei, în iulie 2008, la secțiunea a -3-a, referitoare la impactul socioeconomic al HG, apreciază (fără a cuantifica) că

52

aceasta va contribui la îmbunătățirea competitivității în economie, la dezvoltarea durabilă și la economisirea resurselor energetice fosile.

Alte efecte economice majore ale promovării surselor regenerabile de energie sunt: economisirea resurselor energetice fosile, diminuarea efortului financiar pentru achiziționarea din import a resurselor primare epuizabile (cărbune, gaze naturale, țiței) și, în consecință, sporirea securității energetice. Conform datelor prezentate în primul “Plan Național de Acțiune în domeniul Eficienței Energetice”, economiile anuale de energie clasică, estimate sau reale, rezultate ca urmare a utilizării biocarburanților în România, s-ar putea cifra la 360.000 tep/an în anul 2008 și la 840.000 tep/an în 2009. Potrivit “Strategiei de valorificare a SRE”, la nivelul anului 2010, prin contribuția tuturor surselor regenerabile, importul de resurse energetice primare ar urma să se reducă cu aproape 5 mil.tep (11%), iar în 2015, cu 5,53 mil.tep (11,2%)

Biocarburanții contribuie la diversificarea surselor de energie prin îmbogățirea gamei de carburanți și prin sporirea numărului de regiuni în care se pot produce aceștia. Nu s-a identificat încă modalitatea de acordare a unei valori monetare acestui beneficiu.

Biodiversitate. Promovarea biocarburanților oferă beneficii atât în ceea ce privește siguranța de furnizare, cât și în politica referitoare la schimbările climatice. Există însă metode de producere a biocarburanților care nu reduc emisiile de gaze cu efect de seră sau care prejudiciază mediul în mod semnificativ – cum ar fi reafectarea în acest scop a terenurilor din cadrul natural cu un grad mare de biodiversitate.

În ceea ce privește indicatorii biologici de poluare, în România au fost efectuate puține studii referitoare la populațiile al căror habitat îl constituie terenurile agricole și forestiere, iar datele existente sunt punctuale. Cu atât mai puțin au fost efectuate studii de prognoză în acest sens. În general, se poate afirma că, aceste comunități înregistrează o stare favorabilă de conservare și nu există presiuni majore asupra lor sau factori de risc. Acest fapt este în mare măsură, urmarea modului preponderent extensiv de practicare a agriculturii în România.

Dezvoltarea intensivă a culturilor, promovarea monoculturilor energetice, implică riscul de a se afecta biodiversitatea, putând conduce la deteriorarea structurii solului și a activității biologice a acestuia. Deoarece dispune de importante suprafețe arabile nefolosite, România are posibilitatea de a utiliza suprafețe necultivate, pentru culturi energetice, în loc să recurgă la zone sensibile din punct de vedere al biodiversității.

Impactul social. Conform concluziilor formulate în “Planul Național de Dezvoltare Rurală”, precum și în “Schema de ajutor de stat regional privind valorificarea resurselor regenerabile de energie” din 2008, în România, promovarea și utilizarea resurselor regenerabile de energie va contribui la introducerea în sistemul economic a unor zone izolate și/sau a unor terenuri agricole neutilizate. În plus, în zonele cu potențial pentru producerea de energie regenerabilă vor spori oportunitățile de angajare, fiind necesară forță de muncă suplimentară de la stadiul de producere a culturilor energetice, până la instalarea, operarea și întreținerea capacitaților de producere a energiei din RES, cât și pentru producerea de echipamente necesare pentru producerea energiei. La nivelul UE se estimează crearea, pe termen mediu, a 300.000 de noi locuri de muncă în mediul rural.

Impactul asupra mediului. Biocarburanții prezintă un avantaj major: producerea și utilizarea lor duce la diminuarea emisiilor de gaze cu efect de seră, cu procente variabile față de carburanții convenționali (funcție de materia primă utilizată) dar legislația europeană prevede un procent de max.35%. Pe lângă îmbunătățirea randamentului vehiculelor, biocarburanții constituie una din puținele soluții care oferă perspectiva practică a reducerii emisiilor de gaz în sectorul transporturilor.

53

O serie de instituții autorizate1 pe plan mondial au făcut estimări privind cuantumul reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră pe întregul ciclu de viață/producție al biocarburantului, după cum urmează:

Etanol, de

Generația I ,:Brazilia- din trestie de zahăr (-91%) ; SUA- din porumb(-18%) ;Europa – din grâu (-47%); Europa- din sfeclă de zahăr(-35%)

Generația a II-a; Etanol din deșeuri celulozice (-88%).

Biodiesel, de

Generația I, din : Ulei de palmier (Malaiezia) (-70 până la -110%) Ulei de soia- SUA (-70%); Ulei de rapiță- Europa(-21 până la -38%)

Generația a II-a, din: Planta Jatropha (India) (-100 până la -120%)

În cazul etanolului, se constată că cel obținut din trestie de zahăr produce cu 90 % mai

puține emisii de gaze cu efect de seră per kilometru parcurs, comparativ cu benzina clasică. Totodată, etanolul produce cu 30 % mai puțină energie decât benzina tradițională în automobile convenționale, în timp ce biodieselul eliberează cu 8% mai puțină energie decât cel din petrol.In cazul biodieselului, cel produs din ulei de palmier are cel mai semnificativ impact asupra gazelor cu efect de seră.Toți biocombustibilii produc mai puține daune mediului decât carburanții organici tradiționali, dar beneficiile relative ale biocombustibililor obținuți din porumb și grâu sunt reduse. Biocarburanții de generația a II-a au un impact pozitiv mult mai mare asupra mediului, dar sunt mai scumpi.

Raportul de mediu din cadrul “Programului Național de Dezvoltare Rurală”, elaborat de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, privind posibilele efecte asupra mediului, ale aplicării programului menționat, a apreciat că activitățile desfășurate în cadrul Axei 1- obiectiv specific 1.32 și al Axei 3- obiectiv specific 3.13 vor avea un impact pozitiv indirect (notat cu calificativul 1 pe o scară de evaluare cu 5 trepte, cuprinsă între -2 și +2, scală elaborată de specialiști ai MADR) prin diminuarea emisiilor poluante și îmbunătățirea comportamentului beneficiarilor programului în raport cu mediul înconjurător. În cadrul acestor două obiective specifice este luat în considerare și efectul producerii și utilizării biomasei și biocarburanților.

Efecte negative ale promovării biocarburanților:

Costul suplimentar pentru utilizarea biocarburanților depinde de prețul petrolului, de ponderea importurilor și de competitivitatea piețelor agricole. Biocarburanții nu sunt încă rentabili în raport cu petrolul4, necesitând subvenționarea producției, cel puțin pe termen scurt și mediu. Totuși, recenta creștere a prețului țițeiului ar putea reduce decalajul de costuri dintre petrol și biocarburanți, iar acest efect va compensa majorarea prețurilor produselor agricole.

Combustia unui agrocarburant este neutră din punct de vedere al producerii de carbon: în atmosferă nu este eliberat decât carbonul absorbit în prealabil de către plante. S-a constatat însă că, în cazul practicării unei agriculturi intensive pentru obținerea de materii prime pentru biocarburanți, în atmosferă se eliberează o cantitate mai mare de protoxid de azot. Acesta multiplică de 296 de ori efectul de seră, comparativ cu dioxidul de carbon.

Sources: Kojima, Mitchell, and Ward (2007); Energy Charter Secretariat (2007); Larson (2006); Farrell and others (2006); USDA Foreign Agricultural Service (2007); U.S. Department of Agriculture (2006); Sheehan and others (1998); World Wildlife Fund (2007); Renewable Energy (2007); European Biomass Association; and IMF staff estimates.

Obiectiv specific 1.3, Modernizarea exploatațiilor agricole

Obiectiv specific 3.1., Calitatea vieții în zonele rurale și diversificarea economiei rurale

Conform “Raportului asupra progreselor înregistrate în utilizarea biocarburanților în statele membre ale Uniunii Europene”, COM(2006) 845 final, Bruxelles, 10.1.2007, pragurile de rentabilitate pentru biodiesel și bioetanol erau, de 69-76 euro/baril și respectiv de 63-85 euro/baril, în condițiile în care prețul țițeiului era de cca 75-80$/baril .

54

3) Biocombustibilii sunt obținuți din plante care sunt crescute cu cantități masive de petrol (sub formă de pesticide, îngrășăminte, combustibili utilizați de mașinile agricole, etc.) și au o rată extrem de scăzută de “întoarcere” a energiei investite – uneori chiar negativă. Producția de etanol din porumb, necesită 6 unități de energie pentru a produce una singură! Biodiesel-ul (care, în UE este produs din rapiță) este sensibil mai eficient decât etanolul, cu o rată de întoarcere a energiei de 3 la 1, dar tot nu se compară cu petrolul (la care rata este de 30 la 1).

Disponibilitatea terenului reprezintă o altă problemă. S-a calculat că sunt necesare aproape 4 hectare pentru a cultiva suficient porumb pentru alimentarea unui automobil pentru a parcurge 15.000 km, sau un an, dar tot atât este necesar pentru a produce hrana pentru 7 persoane, pentru aceeași perioadă de timp. Din cauza tehnicii de producție, prin folosirea etanolului, emisiile de dioxid de carbon s-ar reduce cu numai 13%, iar viteza autoturismelor s-ar reduce, deoarece eficiența etanolului este echivalentă cu 70% din cea a benzinei.

Promovarea culturilor energetice poate antrena ca efect colateral, o creștere a prețului produselor alimentare, care în anumite conjuncturi, poate atenta la securitatea alimentară a unor țări sau zone. Un recent raport al OCDE avertiza că dezvoltarea irațională a culturilor destinate biocarburanților (biodiesel sau agrocarburant) riscă să stimuleze, în mod necontrolat, creșterea prețurilor alimentelor de bază, cu efecte directe și asupra industriei alimentare a statelor care nu au trecut încă pe producția masivă de biocarburanți și să distrugă biodiversitatea, prin reconversia solurilor în suprafețe cultivate destinate obținerii acestui biocarburant. Raportul OCDE a conchis că reducerea consumului de energie, în special în transporturi (prin creșterea eficienței motoarelor) ar constitui o soluție mai ieftină și mai ecologică decât înlocuirea unor resurse energetice cu altele.

Comisia Europeană a contracarat această teorie, argumentând că nu au fost produse dovezi care să ateste o legătură între creșterea prețurilor la alimente și biocarburanți, în UE: deși cea mai mare parte din biocarburanții din UE provin din surse agricole, doar 2% din terenul arabil din UE ar fi alocat culturilor specifice pentru biocarburanți, iar efectul materiilor prime asupra prețurilor alimentelor în această regiune ar fi fost de numai 5%.

Asigurarea compatibilității standardelor de calitate a biocarburanților cu îndeplinirea în condiții de eficiență a țintei de 10%. Provocarea principală pentru politica comercială a UE este aceea de a găsi căi de promovare a acelor tipuri de biocarburanți care să contribuie în mod clar la reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră și la diminuarea pierderilor de biodiversitate, să împiedice utilizarea de sisteme de proastă calitate pentru producerea biocarburanților și să încurajeze utilizarea de procese de fabricare din a doua generație. Acest sistem trebuie astfel proiectat încât să se evite discriminarea între producția internă și importuri, mai mult, să nu favorizeze un anumit tip de biocarburant sau anumite materii prime, ci să încurajeze practicile de producere a biocarburanților de toate tipurile, dintre cele inofensive pentru mediu, inclusiv în țările terțe.

România s-a angajat să coreleze standardele naționale pentru biocombustibili cu cele ale UE, deși diversificarea gamei de biocarburanți și omologarea unor mărci autohtone ar avea un efect favorabil atât asupra calității cât și a cantității ofertei. Recent, în UE, a fost recomandată revizuirea standardului EN14214 pentru a facilita extinderea gamei de uleiuri vegetale care se pot utiliza în producția de biocombustibili. Acest standard prevede o cifră maximă de iod conținută de biocombustibil, plafon care poate fi respectat, fără probleme, dacă se utilizează ca materie primă uleiul de rapiță. În cazul utilizării uleiului de floarea-soarelui este nevoie de o etapă suplimentară de prelucrare, costurile de producție fiind astfel, ceva mai mari. Și standardul european EN 590 este apreciat ca limitat, prin prevederile sale privind utilizarea biocombustibililor. Impunerea de standarde privind calitatea diverșilor combustibili reprezintă deja, o barieră netarifară folosită de UE pentru a limita importurile de bioetanol din Brazilia, dar

55

poate deveni o problemă și pentru România, luând în considerare potențialul ridicat de producție și de export pe piețele din UE , la costuri relativ mai reduse. În aceste condiții, producătorii autohtoni de biodiesel consideră că ar trebui realizat un standard românesc care să țină seama de condițiile locale și să fie mai permisiv în privința cifrei de iod, astfel încât să poată fi utilizat, fără complicații suplimentare, uleiul de floarea-soarelui1. În plus, România va trebui să țină cont de politica UE de înlocuire progresivă a motoarelor diesel, cu motoare utilizând etanol în amestec cu motorina, având în vedere faptul că în UE există capacități mai mari de producere a bioetanolului decât a biodieselului, datorită avantajului că se utilizează o suprafață agricolă mai redusă și există perspective mai mari de reducere a costurilor pentru producția industrială.

Cercetarea românească în domeniul producerii și utilizării biocarburanților se numără printre cele mai dezvoltate în Europa de est, fiind racordată la cea europeană în cadrul unei rețele.

Strategia energetică a României

România și energia caspică

Poziția geopolitică a României pe axa mărilor: Marea Caspică – Marea Neagră – Marea Mediterană

România este plasată pe traseul mai multor axe economice, dar în egală măsură și geopolitice, care leagă Vestul Europei de Estul Europei și, în continuare, de Asia. Dintre aceste axe, singura care favorizează din punct de vedere energetic România este cea a mărilor, mai ales segmentul Marea Caspică – Marea Neagră (vom detalia mai jos); și aceasta întrucât cele două axe terestre (Vest – Est și Nord Vest – Sud Est) sunt „controlate” total de Rusia, iar axa fluviilor și canalelor (Dunăre – Main – Rhin) nu prezintă interes pentru transportul hidrocarburilor.

În plus, România reprezintă cel mai important și avansat front al structurilor euroatlantice (NATO și Uniunea Europeană) spre Est (Turcia – mai întinsă și cu populație mai numeroasă – este doar membru NATO, iar Bulgaria, care face parte din ambele structuri, este de două ori mai puțin întinsă și cu o populație de trei ori mai puțin numeroasă decât România).

După destrămarea Uniunii Sovietice (1991), spațiul ex-sovietic, îndeosebi cel care gravitează spre Marea Caspică și Marea Neagră, a devenit conflictual, cu conflicte deschise (Cecenia, Nagorno-Karabah, Osetia de Sud) sau înghețate (Daghestan, Abhazia, Transnistria, Crimeea); se adaugă conflictul din estul Turciei, locuit de kurzi.

Deși România se străduiește să fie un factor activ la Marea Neagră, cei trei actori importanți din zonă sunt Rusia, Turcia și Ucraina. Relațiile dintre acestea, precum și dintre toate țările din zonă rămân foarte schimbătoare, cu realizarea și, respectiv, desfacerea de alianțe,

1 Încercări de utilizare ale uleiului crud de floarea- soarelui în mașini au fost făcute de firma MASTER SA-București- ing. Sergiu Bǎloiu in „Realizări și perspective în domeniul utilizării uleiurilor vegetale drept combustibil ecologic pentru motoarele diesel”.Cercetările s-au făcut pentru motorul diesel D 2156 HMV, cu amestecuri formate din ulei vegetal crud și motorină în proporții de 15 %, 33 % și, respectiv 100 %. În urma testelor efectuate s-a ajuns la următoarele recomandări: 1) Se poate utiliza drept combustibil neîncǎlzit un amestec ce conține ulei vegetal crud în proporție de 15 %. 2) Uleiul vegetal crud 100 % încǎlzit la temperatura de 70 -800C se poate folosi drept carburant cu precizarea că, pornirea motorului și încǎlzirea acestuia pânǎ la obținerea temperaturii de 750 la nivelul combustibilului vegetal se face utilizând motorina, iar înainte de oprirea motorului se trece din nou pe motorinǎ pentru degresarea echipamentului de injecție 3) Utilizarea drept combustibil a unui amestec ulei vegetal – motorinǎ, unde proporția uleiului vegetal depǎșește 33 % presupune stocarea separata a acestuia și preîncǎlzirea(ca și în cazul utilizǎrii uleiului vegetal crud 100 %).

56

uneori surprinzătoare, care au efect direct sau indirect și asupra coridoarelor energetice, care ne interesează în acest studiu.

Rusia și Ucraina au relații tensionate grație orientării prooccidentale a celei din urmă, ponderii însemnate a populației rusofone (Rusia arogându-și dreptul de a interveni în „vecinătatea apropiată” pentru a-și proteja conaționalii și simpatizanții), conflictului înghețat din Crimeea (teritoriu dat de Hrușciov, în 1954, Ucrainei, în care cele trei populații aflate în ponderi similare doresc fiecare altceva: tătarii – independența; ucrainenii – să rămână parte a Ucrainei; rușii – să revină la Rusia).

Relațiile Rusia (Uniunea Sovietică) – Turcia, multă vreme dușmănoase (Turcia fiind „pionul” american în coasta marii puteri de la Est), au devenit foarte amiabile în ultima vreme, grație tocmai interesului comun privind traseele energetice.

POZIȚIA GEOPOLITICĂ A ROMÂNIEI

Țări din Orientul Apropiat și Mijlociu și Nordul Africii

Alte țări europene

Figura 3 – România la intersecția principalelor axe geoeconomice și geopolitice ale continentului

57

Evoluția poziției geopolitice a spațiului românesc în timp

Antichitate: intersecția sferelor de interes a două civilizații mediteraneene: greacă și romană.

Evul Mediu și Perioada Modernă: zona de intersectare a intereselor marilor puteri – Imperiul Otoman (SE), Imperiul Habsburgic / Austro-Ungar (V), Imperiul țarist (E).

După al Doilea Război Mondial: România a aparținut, din punct de vedere geopolitic, deși țară central-europeană, Europei de Est, aflată ca stat comunist sub gravitația Moscovei (în sfera de influență a U.R.S.S-ului).

1989: are loc implozia sistemului comunist, iar România face parte, o vreme, din zona gri sau zona balama (spațiu al fostelor state comuniste din estul Europei, care nu aveau o orientare economică și de politică externă clar delimitată).

prezent: România este țară membră în NATO și Uniunea Europeană, înscriindu-se în frontiera orientală a acestora, la graniță cu spațiul ex-sovietic, pe marile axe geopolitice și economice ale continentului.

axa Vest – Est: Uniunea Europeană

(capital, tehnologie și specializare – know how, produse finite) – Rusia și Asia Centrală (resurse energetice și alte materii prime, spațiu în care se întâlnesc marile puteri ale lumii – S.U.A, China,

Rusia și Uniunea Europeană);

axa Nord-Vest – Sud-Est: Uniunea Europeană – Peninsula Balcanică și

Orientul Apropiat și Mijlociu (forță de muncă, resurse energetice);

axa mărilor: Marea Caspică – Marea Neagră – Marea Mediterană, pe care se derulează, în prezent, unul dintre cele mai mari proiecte energetice de la începutul mileniului al III-lea, de aducere a resurselor energetice din zona Mării

Caspice și Asiei Centrale spre marii consumatori europeni; de asemenea există și proiecte de aprovizionare cu hidrocarburi a Chinei);

axa fluviilor și canalelor: Dunăre – Main – Rihn, care leagă prin sistemele de canale cel mai mare port românesc și european de la Marea Neagră (Constanța) cu cel mai mare port al Europei și al doilea al lumii, aflat la Marea Nordului (Rotterdam).

După destrămarea Uniunii Sovietice (1991), puterea de la Kremlin s-a văzut obligată sa promoveze relații de colaborare cu marile puteri occidentale, în primul rând cu S.U.A. Și aceasta nu din simpatie reală pentru sistemul democratic occidental, ci din dorința de a reuși să depășească, cu ajutorul Occidentului, criza economică și politică. La rândul lor, pentru a contracara potențialul conservator de sorginte ex-sovietică, ce urmărea restaurația (revenirea puterii de tip comunist), puterile occidentale au făcut mari concesii Moscovei: au tolerat pretențiile exagerate ale Federației Ruse de a fi recunoscută ca unic „succesor de drept și continuator” al fostei Uniuni Sovietice (printre altele locul de membru permanent al Consiliul de Securitate al ONU, deși și Ucraina are o revendicare similară), au constituit Consiliul comun NATO – Rusia (practic aceasta putându-și manifesta legal votul la acțiunile Alianței Transatlantice) și au primit-o în grupul celor mai dezvoltate/puternice țări, faimosul G7 devenind G8.

În ultima vreme Rusia a ieșit din conul de umbră, fiind o prezență tot mai activă pe scena mondială: a găzduit primul summit G8 pe pământ rusesc (iulie 2006, Sankt Petersburg), face parte din OCS (Organizația de Cooperare Shanghai), este pe punctul de a fi primită în OMC, dar mai ales face jocurile energetice în relația cu Occidentul (tema energiei n-a lipsit din setul de

58

probleme discutate la nici unul din summit-urile importante din ultimii ani la care a fost prezentă și Rusia).

Întrucât principalul furnizor de securitate pentru țările din fostul spațiu comunist, și nu numai, este în mod cert, puterea americană, Rusia a ales să fie furnizor de energie. Folosește însă resursele energetice, nu de puține ori, ca „robinet politic”: „războiul gazelor” cu Ucraina și Georgia (2006), „războiul energiei electrice” cu Georgia (2005), presiunea psihologică asupra Uniunii Europene (în principal pentru gaze naturale) și Japoniei (în cazul petrolului) după semnarea contractelor cu China, căreia urmează să-i furnizeze mari cantități din ambele hidrocarburi, ceea ce ar putea afecta livrările spre ceilalți parteneri comerciali.

Războiul energetic

Tot în spiritul „robinetului politic” putem încadra și atitudinea, am putea spune chiar boicotarea de către Rusia a proiectelor energetice inițiate de România (oleoductul Constanța – Trieste) sau la care este parte (gazoductul NABUCCO).

3.1.2. România – poarta de intrare a energiei caspice în Europa? Actori implicați. Rute de transport. Vulnerabilități și riscuri

Zona Mării Caspice a intrat în atenția generală, în ultima vreme, pe de o parte grație conflictelor din spațiul ex-sovietic (cel mai cunoscut fiind cel din Cecenia), pe de alta, datorită marilor zăcăminte de hidrocarburi (petrol și gaze naturale) care o plasează, potrivit multor surse, pe locul al doilea pe Glob (după Zona Orientului Mijlociu). O asemenea situație nu puteasă nu dea naștere dorinței de „control” din partea multor actori, zona făcând, în prezent, obiectul unui joc politic, diplomatic, economic și militar complex. Esența „jocului caspic” rezidă atât în controlul producției de petrol și gaze naturale, cât și în controlul rutelor (în principal conducte – terestre și submarine) pe care se transportă aceste resurse energetice spre piețele lumii.

În condițiile în care Orientul Mijlociu este de aproape 30 de ani o zonă conflictuală, chiar explozivă, afectând livrările (și implicit prețurile) la petrol, în principal, a fost aproape firească intrarea în atenție a Mării Caspice.

59

Zona energetică a Mării Caspice prezintă cel puțin două avantaje în raport cu Orientul Mijlociu:

este mai apropiată de Occident (țările beneficiare);

este mai liniștită (au existat și există conflicte – cele din Caucaz, Cecenia ș.a. – dar nu războaie); o dată cu războiul ruso-georgian din august 2008 perspectiva s-a schimbat, numai că marile proiecte în zonă au fost lansate mai înainte.

Azerbaidjan, Kazahstan și Turkmenistan sunt cele trei republici desprinse din fostul imperiu sovietic care au început deja să aibă un cuvânt greu de spus în privința resurselor energetice la începutul secolului XXI. Rezervele de petrol și gaze descoperite aici, dar insuficient explorate, au făcut ca lumea dezvoltată să-și îndrepte atenția spre ele, iar aceste hidrocarburi trebuie să ajungă în Europa pe rute care să nu creeze dependențe, cu atât mai mult cu cât în apropiere se află doi mari producători, respectiv Federația Rusă și țările din zona Golfului.

Ca urmare, problema resurselor caspice nu este numai una economică, ci și una politică, motiv pentru care nici Uniunea Europeană și nici Statele Unite nu au până în prezent o strategie clară față de zona caspică și, mai ales, față de vecina Rusie.

În anul 2006, de pildă, producția însumată a acestor trei țări a fost sub 100 milioane tone, mai exact 94,5 milioane tone (cu mult sub potențial), repartiția pe țări fiind astfel: Kazahstan – 62,6 mil. t., Azerbaidjan – 22,4 mil. t. Și Turkmenistan – 9,5 mil. t.

Acestea fiind datele, două probleme rămân nerezolvate: prima constă în posibilitățile financiare ale țărilor amintite de a investi în activitatea de prospecțiune și explorare, iar cea de a doua constă în modalitățile de transport a resurselor respective spre piețele pe care acestea vor fi distribuite. Cu excepția pipe-line-ului BTC (Baku – Tbilisi – Ceyhan), oleoductele existente fac legătura doar cu Federația Rusă și, oricum, nu fac față cantităților de petrol ce urmează a fi pompate.

Pentru ca petrolul caspic să aibă ca destinație Europa și ținând cont de faptul că oleoductele din zona caspică au ca punct de destinație țărmul estic al Mării Negre, iar tranzitul prin strâmtorile Bosfor și Dardanele este limitat din punct de vedere ecologic, dar și al capacității de transport, se discută despre construirea de noi rute de pe țărmul vestic al Mării Negre spre vest, în interiorul continentului european. Între proiectele dinspre Marea Caspică spre Europa se înscriu:

Burgas – Alexandropoulis.

Constanța – Omisalji – Trieste. Odessa – Brody – Gdansk.

Turkmenistan spre Europa Centrală și de Vest, via Azerbaidjan și Georgia. Turcia – Bulgaria – România.

România, care a fost unul dintre marii producători și, totodată, exportatori mondiali de petrol, între cele două războaie mondiale, și de gaze naturale, după al Doilea Război Mondial (în ambele cazuri locul 4), în prezent este importatoare în cazul ambelor hidrocarburi. Producția sa de petrol (5,2 – 5,4 milioane de tone anul), precum și cea de gaze naturale (10 – 13 md m³) sunt insuficiente necesarului de consum al țării, România devenind importatoare. Ca urmare, România a devenit foarte interesată de marile proiecte energetice, în special de cele încadrate generic sub formula <<drumul energiei caspice spre Europa>>.

Bazinul caspic – conotații economice și geopolitice

Marea Caspică este o întindere de apă la granița dintre Europa și Asia, delimitată de Munții Caucaz la vest, Elburz la sud și de Podișul Ust`Urt/Ustiurt la est. Neavând legătură cu o altă întindere marină sau direct cu Oceanul Planetar, în ciuda marii întinderi (371 800 km²) și a denumirii (mare) există discuții cu privire la statutul său: este mare sau lac? Răspunsul la această

60

întrebare a devenit de mare actualitate după destrămarea Uniunii Sovietice, statele nou apărute în zonă (Azerbaidjan, Kazahstan și Turkmenistan) având o optică diferită de cea a Federației Ruse, motivația fiind evident legată de zăcămintele de hidrocarburi și de atenția atât a Occidentului, cât și a Orientului (China, Japonia, ș.a.) vizavi de acestea.

Practic, există două opțiuni diferite:

Rusia consideră Marea Caspică un lac internațional și, ca urmare, nici o țară riverană nu poate revendica o zonă exclusivă din cadrul acestei mări, nu poate împiedica libertatea de navigație și, în plus, toate deciziile trebuie luate de comun acord de către toate cele cinci state; și Iranul are o poziție similară, făcând referire la tratatele din 1921 și 1940 semnate cu Uniunea Sovietică;

celelalte trei state consideră Marea Caspică o mare și, ca urmare, doresc aplicarea Convenției Națiunilor Unite asupra Dreptului Mării (UNCLOS), din 1982, potrivit căreia fiecare stat riveran ar urma să aibă o mare teritorială cu o lățime de cel mult 12 mile marine (22,224 km), o zonă economică exclusivă (ZEE) de cel mult 200 de mile (332 km) și o platformă continentală, așadar o împărțire sectorială a Mării Caspice.

RUSIA

KAZAHSTAN

Rusia

IRAN

Figura 4 – Țările riverane bazinului caspic

Deși mult timp și-a menținut opoziția față de împărțirea sectorială a Mării Caspice, în 1996 Rusia a acceptat să recunoască o zonă economică exclusivă pentru fiecare țară de 45 mile (83,34 km) în largul mării și să discute cu fiecare țară în parte jurisdicția națională asupra resurselor de petrol și gaze din afara ZEE. În acest fel Rusia și-ar asigura controlul asupra producției, transportului și marketingului hidrocarburilor din zonă.

Aspecte economice

61

Spațiul caspic a devenit un „El Dorado” al petrolului, loc de pelerinaj pentru șefi de state, magnați ai petrolului, un punct de convergență dar și de dispută pentru cei doi mari actori ai scenei relațiilor internaționale: SUA și Federația Rusă.

Cantitatea rezervelor caspice diferă semnificativ funcție de sursele de informații. Astfel, potrivit Departamentului de Energie al SUA, rezervele ar atinge cifra de 200 miliarde barili, plasând regiunea pe locul 2 pe Glob, după Orientul Mijlociu.38 În schimb, compania britanică British Petroleum apreciază rezervele la numai un sfert din acestea (c. 48 miliarde barili). Alte surse avansează cifre chiar mai mici, în jur de 25 miliarde barili. De altfel, majoritatea surselor indică rezerve reale semnificativ inferioare celor avansate de Departamentul American al Energiei, variind între 25 și 100 miliarde de barili.39

Motivele unor discrepanțe atât de mari sunt atât economice, cât și politice. Exagerarea cifrelor favorizează statele caspice – gen Azerbaidjan, Kazahstan, Turkmenistan –, care urmăresc îmbunătățirea situației lor economice, care pe termen scurt și mediu este posibilă în principal grație investițiilor companiilor petroliere; or companiile petroliere consideră avantajoasă existența unor rezerve mari de hidrocarburi în zonele beneficiare ale investițiilor. Pe de altă parte, Statele Unite se folosesc de această imensă cantitate (fictivă potrivit unor analiști) pentru a exercita presiuni asupra OPEC-ului și a evita creșterea prețului petrolului – ceea ce nu au reușit dacă urmărim fantastica escaladare a prețului petrolului în ultimii 3-4 ani (de la c. 50 $/baril la aproape 150 $/baril).

Cele mai mari rezerve de petrol cunoscute din Zona Caspică sunt cele din Kazahstan (potrivit unor surse fiind de 39,8 miliarde barili – 3,29% din totalul mondial40) și Azerbaidjan (7 miliarde de barili – 0,58% din totalul mondial41); pentru cele rusești și iraniene nu există estimări pentru zona caspică, doar per total (Iran – 137,5 miliarde barili, 11,38% din totalul mondial; Rusia – 79,5 miliarde barili, 6,58% din total).

Între câmpurile petroliere din zonă se remarcă:

Tengiz, Kashagan și Karachaganak (Kazahstan); câmpul petrolier Tengiz, descoperit în 1988, dar intrat în exploatare accentuată după 1995, este apreciat a fi unul dintre cele mai mari de pe Glob, unele surse indicând că are rezerve mai mari decât Ghawar (din Arabia Saudită), care deține recordul mondial cu c. 10 miliarde tone.

Azeri, Chirag și Gunashli (Azerbaidjan)

Indiferent de motivație se constată o creștere spectaculoasă a interesului pentru hidrocarburile caspice, nu numai din partea companiilor din domeniu, ci și din partea „actorilor”. Aceasta decurge din mai multe motive:

în mod evident rezervele sunt mari și cu șanse de a spori considerabil, având în vedere faptul că multe areale caspice sunt încă neexplorate;

dorința Occidentului (în principal Uniunea Europeană și Statele Unite) de a reduce dependența de Orientul Mijlociu;

interesul sporit al unor actori asiatici, precum China și Japonia, pentru hidrocarburile caspice (în prezent, în principal petrol).

Aspecte geopolitice

În ultimele două secole Zona Mării Caspice s-a aflat, practic, sub stăpânirea a două puteri: Imperiul Rus (Uniunea Sovietică) și Persia (Iranul). Ceea ce a reușit să cucerească Imperiul țarist

Energy Information Administration (EIA), US Department of Energy.

Javeir Morales, Reserves y transporte de petróleo en el Mar Caspio: el oleoducto Baku-Tbilisi-Ceyhan, UNISCI, 2004, pag. 2-3.

British Petroleum, Statistical Review of World Energy 2007.

Idem.

62

– în lupta cu imperiile otoman și persan – va rămâne încorporat și după prăbușirea acestuia și crearea Uniunii Sovietice (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste). Însă, în decembrie 1991, odată cu destrămarea Uniunii Sovietice au devenit independente și statele din zonă: Azerbaidjan, Kazahstan și Turkmenistan, toate trei fiind țări islamice, adăugându-se Iranului (noua denumire a Persiei din 1935), de asemenea țară islamică.

Dorința Rusiei de a-și menține influența în spațiul ex-sovietic a dus la crearea Comunității Statelor Independente (Alma-Ata/azi Almaty, fosta capitală a Kazahstanului, 21 decembrie 1991), la care au aderat și cele trei state caspice foste comuniste. Numai că noua asociație de state n-a răspuns deloc speranței Rusiei de a reface sub o altă formă fosta Uniune Sovietică. Mai mult, atât în spațiul Federației Ruse, cât și în cel al altor state din zonă s-au declanșat conflicte puternice, precum cele din Cecenia (Federația Rusă) și Nagorno Karabah (Azerbaidjan).

În plus, Zona Mării Caspice a devenit locul de întâlnire și confruntare a sferelor de influență ale celor două mari puteri: Rusia și Statele Unite. Dacă în vremea Uniunii Sovietice, Zona Caspică se afla aproape în întregime în sfera de influență a acesteia (excepție făcând sectorul iranian), după destrămarea Uniunii Sovietice, Rusia – în calitate de „moștenitoare” a Imperiului Sovietic – a pierdut mult din sfera sa de influență, în favoarea Statelor Unite, semnificative fiind, printre altele, „revoluțiile colorate” („revoluțiile portocalii” din Georgia și Ucraina, „revoluția lalelelor” din Kârgâzstan), pătrunderea investițiilor americane etc.

Un caz aparte în zonă îl reprezintă Iranul, care multă vreme a fost în stare de beligeranță cu Rusia. Mai mult, după al Doilea Război Mondial, în vremea șahinșahului Mohammed Reza Pahlavi, Iranul a fost un aliat de bază al Statelor Unite și, practic, un pion în coasta Uniunii Sovietice. După revoluția islamică din 1979, Iranul a devenit antiamerican și treptat și-a îmbunătățit relațiile cu Uniunea Sovietică, respectiv Rusia, în prezent colaborarea dintre cele două țări fiind foarte importantă.

Principalii actori implicați

În această regiune se încrucișează interesele a mai multor categorii de actori: actori statali (țări din zonă care dispun de petrol și gaze naturale și, respectiv, țări care nu dispun de asemenea resurse dar doresc să fie implicate) și actori non-statali (mari companii petroliere, organizații internaționale etc.).

Potrivit anumitor analiști42, în funcție de poziția geografică și accesul la resurse, statele interesate de energia caspică sunt clasificate după cum urmează:

state riverane: Rusia, Kazahstan, Azerbaidjan, Turkmenistan, Iran; cercul interior: Afghanistan, Armenia, Georgia, Turcia, Uzbekistan;

cercul exterior: China, India (două mari puteri emergente), Ucraina, Pakistan, Israel, Arabia Saudită (actori regionali) și grupul marilor puteri (SUA, Uniunea Europeană și Japonia).

Esența jocului caspic rezidă atât în controlul producției de petrol și gaze naturale, cât și în controlul conductelor prin care vor fi transportate hidrocarburile spre piețele lumii. De aici a rezultat o altă clasificare a actorilor din regiune: „petroliști” și „jucători” (oilers and gamers)43.

Rute de transport

Coridoarele energetice paneuropene (viziunile rusă și, respectiv, europeană și americană)

R. Hrair Dekmejian, Hovann H. Simonian, Troubled Waters: The Geopolitics of the Caspian Region, I.B. Tauris, 2003, pag. 43.

Enayatollah Yazdani, Competition over the Caspian oil routes: Oilers and Gamers perspective, Alternatives: Turkish Journal of International Relations, vol. 5, nr. 1-2, 2006, pag. 51.

63

Aceste coridoare au, din perspectiva Uniunii Europene, un dublu obiectiv: să desăvârșească integrarea economică și teritorială a Europei de Est (fostă comunistă) în piața europeană, dar, în egală măsură, și o cale strategică de a asigura viitorul economiei europene (prin asigurarea unei bune părți din necesarul de materii prime, în principal energetice).

Numai că, în privința celor mai potrivite rute pentru a transporta petrolul și gazele naturale din ansamblul fostului spațiu sovietic și, în particular, din Zona Caspică se manifestă, în ultima vreme o concurență acerbă. În linii mari:

Moscova dorește să continuie transportarea hidrocarburilor prin traversarea Rusiei spre nord și nord-vest și prin Marea Neagră spre vest:

conectarea conductelor caspice, existente sau viitoare, la faimoasa conductă Drujba/Prietenia (4 023 km lungime), care aprovizionează de multă vreme Europa Centrală; are două ramuri – una nordică, aprovizionând Polonia și Germania, și o alta sudică, spre Cehia, Slovacia, Ungaria și Croația (cu punct terminus portul croat Omisalj, de la Marea Adriatică);

transportul prin strâmtori (Bosfor și Dardanele) sau la unele porturi de pe țărmul vestic al Mării Negre (de preferință în Bulgaria) și, în continuare, prin conducte care să traverseze Peninsula Balcanică până la Marea Adriatică.

Europa Occidentală și SUA doresc să evite aceste rute, un prim pas și, totodată, exemplu în acest sens fiind conducta petrolieră BTC (Baku – Tbilisi – Ceyhan).

La rândul lor, celelalte țări din zonă sau din apropiere, fie că au resurse de hidrocarburi (Azerbaidjan, Kazahstan, Turkmenistan), fie că doar se înscriu sau se pot înscrie pe coridoarele energetice (Georgia, Turcia, țările balcanice, România, Ungaria), se asociază doar anumitor proiecte, funcție de interesul personal pe care îl au.

Coridoarele energetice caspice (viziuni diferite)

Având în vedere că piața locală caspică a hidrocarburilor nu solicită cantități mai mari de hidrocarburi, economia țărilor din zonă fiind încă afectată de colapsul Uniunii Sovietice, creșterea producției nu are niciun sens dacă aceasta (în mod special petrolul) nu este transportată la mare distanță. Ca urmare firească a apărut necesitatea construirii de conducte de transport:

pe de o parte, de la zăcămintele caspice (terestre sau submarine) la porturile petroliere de pe țărmul estic al Mării Negre sau direct la Marea Mediterană;

pe de altă parte, de la Marea Neagră spre Occident.

Dacă statelor producătoare (totodată exportatoare) le adăugăm pe cele care facilitează tranzitul spre beneficiari – și care obțin venituri substanțiale din taxele de tranzit, la care se adaugă cheltuielile de întreținere a conductelor, plata personalului etc. – realizăm că miza traseelor este foarte mare. Dacă adaugăm și interesele celorlalți actori (principalii beneficiari – între care UE, SUA –, marile companii etc.) miza devine și mai complicată.

Un cunoscut analist american, Zbigniew Brzezinski, un foarte bun cunoscător al regiunii, afirma pe bună dreptate că „cine controlează sau domină accesul spre această regiune este cel mai în măsură să câștige premiul economic”.

Acest considerent face ca rezolvarea problemei conductelor de petrol și gaze naturale să fie esențială pentru viitorul Zonei Mării Caspice și, adițional, al Zonei Asiei Centrale. Există două variante:

păstrarea monopolului Rusiei (până în prezent doar conducta Baku – Tbilisi – Ceyhan face excepție): dacă principalele conducte vor continua să traverseze teritoriul Rusiei, regiunea va rămâne într-o stare de dependență politică, Moscova având posibilitatea de a decide modul în care bogățiile zonei vor fi distribuite; monopolul

64

rusesc se menține și în cazul conductelor „dirijate” de Rusia pe trasee preferențiale pe care le poate controla deplin, ca de pildă:

oleoductul Novorossijsk (Rusia, pe țărmul estic al Mării Negre) – Burgas (Bulgaria, pe țărmul vestic al Mării Negre) – Alexandroupoulis (Grecia, pe țărmul nordic al Mării Egee, parte a Mării Mediterane);

gazoductul South Stream (900 km), pe fundul Mării Negre, până în Bulgaria (portul Varna) și, în continuare, prin Grecia până la Marea Ionică, ajungând în sudul Italiei;

oleoductul AMBO (913 km): → Bulgaria (portul Burgas) – Macedonia – Albania (portul Vlorë, de la Marea Adriatică).

eliminarea monopolului, prin construirea a cât mai multor conducte care să evite teritoriul rusesc:

oleoductul Baku (Azerbaidjan) – Supsa (port din Georgia, la Marea Neagră), având 833 km lungime și capacitatea de 145 000 barili/zi, dat în funcțiune în 1999; a fost primul proiect al cărui traseu a evitat total Rusia;

oleoductul Constanța – Trieste;

gazoductul NABUCCO (ambele sunt prezentate, mai jos, ceva mai pe larg).

65

ROSTOCK

FRANKFURT

GDANSK

DRUJBA

MARA

1

PRAGUE to China

ATYRAU 7

Figura 5 – Traseele energiei caspice

Oleoductul Constanța – Trieste

Dintre marile proiecte privind transportul petrolului din Zona Caspică spre inima Europei acesta este cel care are cea mai mare anvergură și oferă cele mai multe avantaje comparative.

Traseul: Marea Neagră (portul Constanța, România) – Marea Adriatică (portul Trieste, Italia), traversând cinci țări: România, Serbia, Croația, Slovenia și Italia.

Obiectivul: să transporte petrol din Regiunea Caspică (în principal din Kazahstan și Azerbaidjan) prin Marea Neagră (din porturile caucaziene, în special Supsa, din Georgia, până la portul Constanța, din România, cel mai mare port din bazinul Mării Negre) spre Europa de Vest.

Figura 6 – Traseul oleoductului Constanța-Trieste

Portul Trieste a fost ales ca punct terminus din mai multe motive:

are mari capacități de depozitare;

de aici oleoductul se poate conecta la Trans Alpine Pipeline Network, care leagă Italia cu Austria și sudul Germaniei;

în plus, Italia are mare nevoie de petrol întrucât posedă cea mai mare capacitate de rafinare dintre toate țările europene (c. 115 mil. tone).

Lungimea: 1 360 km.

Capacitate: potrivit studiului de fezabilitate (coordonat de Hill International UK), sunt luate în calcul trei alternative de capacitate: 40, 60 sau 90 mil. t/an.

Costurile: 2,27; 2,81 sau 4,26 miliarde $, funcție de alternativa de capacitate aleasă. Finalizare: 2009, 2011 sau 2012.

Proiectul conductei Constanța – Trieste prezintă multe avantaje:

traseul (1 360 km) este mai scurt decât cel al oleoductului BTC (1 760 km); două treimi din lungimea conductei deja există, trebuind doar să fie conectate;

traversează doar regiuni joase, fiind necesare doar două stații de pompare (în comparație cu aproape 20 în cazul BTC), care de regulă înseamnă mare consum de energie electrică și, evident, costuri mai mari;

absența oricărui conflict pe întregul traseu (BTC, de pildă, traversează zona critică locuită de kurzi);

portul Constanța are mari capacități de stocare și prelucrare;

la cererea de petrol din Europa de Vest se adaugă cea a țărilor traversate (România, Serbia, Croația, Slovenia) sau din apropiere (Bulgaria, Ungaria, Austria).

Au fost menționate aceste elemente de mare favorabilitate, pentru a sublinia, încă o dată, cât de complexă este problema „adjudecării” unui coridor energetic. Acest proiect (Constanța – Trieste) a participat și la competiția din 2007 (intitulată <<Drumul energiei caspice spre Europa>>) când a pierdut în fața proiectului BTC (Baku – Tbilisi – Ceyhan), având mai puține elemente de favorabilitate, și aceasta grație sprijinului politic dat Turciei de către Statele Unite și Marea Britanie, practic, vechiului lor aliat antisovietic din perioada Războiului Rece și doritul aliat (care, în fapt, nu va confirma) vizavi de Orientul Mijlociu.

67

Gazoductul NABUCCO

După „războiul gazelor” dintre Rusia și Ucraina (2005 – 2006), Comisia Europeană a redevenit interesată de proiectul mai vechi NABUCCO, ca o „sursă alternativă de energie”, care înseamnă gazele naturale pentru Europa Centrală (principalul beneficiar urmând a fi Austria). „Nu este doar un proiect tehnic, ci și unul politic”, a afirmat Comisarul european pentru Energie, Andris Piebalgs.

Scopul: transportul gazelor naturale din regiunea Mării Caspice (în special din Azerbaidjan, dar se are în vedere și „brațul iranian”) către Europa Centrală, pe traseul Turcia – Bulgaria – România – Ungaria – Austria. Ca și în cazul pipe-line-ului Constanța – Trieste, gazoductul NABUCCO urmărește reducerea dependenței, în acest caz numai de Rusia, care este principalul furnizor pentru Uniunea Europeană (40% din consumul acesteia provine din Rusia).

Principalele caracteristici ale gazoductului:

Lungimea: 3 300 km.

Capacitatea: 26 – 32 md m³/an, la început.

Costurile: circa 5 miliarde $ (din care circa 1 miliard reprezintă contribuția României). Companiile care și-au anunțat intenția de a participa la realizarea gazoductului: OMV

(Austria) – circa 50%, TransGaz (România), MOL (Ungaria), BulgarGaz (Bulgaria) și Botas (Turcia).

Termene de finalizare: începutul construcției în 2008, darea în funcțiune parțială în 2011 și totală în 2020.

Realizarea acestui proiect este cu atât mai importantă pentru UE cu cât, în urma acordurilor semnate de China cu Rusia (pentru ambele hidrocarburi), în 2006, ar putea să facă imposibilă satisfacerea cererii de gaze naturale a UE de către Rusia.

Din păcate acordul privind proiectul nu este încheiat întrucât Turcia, care inițial a agreat NABUCCO, acum amână semnarea

acestuia. Se fac speculații în sensul că, după darea în funcțiune a gazoductului acvatic Blue Stream (Rusia – Turcia) pe fundul Mării Negre (noiembrie 2005), Rusia influențează Turcia spre a se construi gazoducte numai pe teritoriul acesteia.

Figura 7 – Traseul gazoductului NABUCCO

Implicațiile geopolitice și geostrategice. „Robinetul politic” sau „ruleta rusească”?

Atunci când un singur stat este furnizor de energie pentru alte țări, acesta poate dispune după bunul plac

stoparea exportului sau reducerea cantităților convenite spre a fi exportate. Deși, în multe cazuri, sunt vehiculate motive tehnice, în realitate ele sunt politice (să „pedepsească” o anumită țară), de aceea se vorbește de folosirea „robinetului politic”.

De pildă, în noaptea de 21 spre 22 ianuarie 2006, două explozii pe tronsonul principal și pe un branșament secundar al gazoductului Mozdok – Tbilisi, principala conductă care alimentează două foste republici sovietice (Georgia și Ucraina). Deflagrațiile au avut loc în partea

68

rusă, nu departe de frontiera cu Georgia. Apoi o altă deflagrație a întrerupt și furnizarea de energie electrică Georgiei.

Rușii i-au acuzat pe georgieni și armeni de „sabotaj”! În realitate, aceștia n-aveau nici un interes, pentru că ne aflăm în plină iarnă (ianuarie!) și rezervele le erau suficiente doar pentru 24 de ore. Ca urmare, președintele georgian, Saakashvili, a denunțat „șantajul” exercitat de Moscova: „Am auzit mult timp amenințările politicienilor ruși potrivit cărora am putea rămâne fără gaze naturale și lumină, iar acum acest lucru s-a întâmplat”.

Unii analiști merg mai departe și văd multe alte scenarii similare:

După ce Rusia a mărit substanțial prețul gazelor naturale livrate Ucrainei și Georgiei, analiștii apreciind aceasta drept represalii în urma „Revoluției din Georgia”, decembrie 2003, „Revoluției portocalii” din Ucraina, decembrie 2004, „Revoluției lalelelor” din Kârghâzstan din iunie 2005, GAZPROMUL a anunțat și mărirea prețului la gazele livrate Belarusului (începând cu 2007 preț triplu). S-a apreciat că, de fapt, compania rusească dorea să preia 50% din acțiunile companiei belaruse Beltransgaz, proprietara rețelei de gazoducte care alimentează Europa, pentru a nu mai plăti taxe Belarusului, ci să le încaseze direct gigantul rusesc; după reacția dură a Belarusului (cel mai loial partener politic al Rusiei), Kremlinul a renunțat la presiuni.

Rusia a șters datoria Algeriei (de 5 mld. $) cu două condiții:

prima: cumpărarea de armament în valoare de 4 md. $ (40 avioane MIG 29, 20 avioane SU-30 și 40 de tancuri T-90);

a doua: accesul GAZPROM la câmpurile de petrol și gaze naturale din această țară, Algeria fiind al treilea furnizor de energie pentru UE, după Rusia și Norvegia; în plus, Algeria este și membră OPEC.

În martie 2006, președintele rus, Vladimir Putin, a semnat cu președintele chinez, Hu Jintao, un acord prin care se angajează să construiască două conducte de gaze naturale către China, devenind cel mai mare furnizor de gaz al acestei țări. Acordul a iscat îngrijorare în Uniunea Europeană, deoarece o parte din gazul ce va fi furnizat Chinei va fi exploatat din vestul Siberiei, regiune din care provine și gazul pe care Rusia îl exportă europenilor. Livrările ar urma să înceapă în 2011, între 60 și 80 mld. m³ anual. Kremlinul a anunțat că Rusia ar putea construi și o conductă de petrol, supărând astfel și Japonia, pentru că nu ar putea face față ambelor cereri.

Toate aceste elemente – și se mai pot adăuga și altele (boicotarea proiectului NABUCCO

– proiect de gazoduct în care este inclusă și România –, relansarea, recent, a oleoductului Burgas

– Alexandropolis ș.a.) –, induc, potrivit anumitor analize, ideea că Rusia, în prezent, se transformă dintr-o „defunctă superputere militară – deși încă nucleară –, într-o nouă superputere energetică”44.

Un alt proiect rusesc:

Caspian Pipeline Consortium

Acesta este un alt exemplu de proiect prin care Rusia își urmărește interesele proprii, afectându-le pe cele ale țărilor de tranzit (în principal România). Proiectul vizează transportul petrolului din Kazahstan (de la marele zăcământ Tengiz), prin Rusia, la Marea Neagră, în zona portului Novorosijsk (în apropiere urmează să se construiască mari instalații de depozitare și expediere/încărcare).

Date principale:45

***, Russia’s Newly Found “Soft Power”, în „The Globalist”, August 26, 2004.

Vezi și Terry Adams, Caspian Hidrocarbours, the Politicisation of regional pipelines and the Destabilisation of the Caucasus, Center for European Policy Studies (CEPS), Bruxelles, 2000.

69

Lungimea conductei: 1 100 km, din care 752 km deja existenți (Tengiz – Komsomolik – Kropotkin), iar 258 km urmând a fi construiți.

Dotări: 15 noi stații de pompare, 13 tancuri de depozitare (fiecare cu o capacitate de 100 000 m³), dintre care 5 lângă Novorosijsk.

Principalii acționari: Guvernul rus (reprezentat de companiile Lukoil, Rosneft și Transneft) – 24%, Kazahoil – 19%, Guvernul din Oman – 7%, LukArco (JV Lukoil și Atlantic Richfield – S.U.A) – 12,5%, Rosneft Shell – 7,5%, Mobil (S.U.A) – 7,5%, Kaz Pipelin Ventures

rolul OPEC-ului pe scena mondială odată cu „șocul petrolului” din 1973, care a știut să exploateze din plin cea mai căutată și utilizată resursă energetică strategică; au fost, desigur, și sincope pe parcurs, dar nu fac obiectul acestui studiu. Ei bine, în ultima vreme se vorbește de un cartel similar în domeniul gazelor naturale. Deși unii înclină să-i atribuie paternitatea ayatolahului iranian Ali Khamenei , care în ianuarie 2007 a propus ceva similar, „Financial Times” a folosit termenul cu două luni mai înainte (noiembrie 2006) când, citând un Raport NATO, a menționat dorința Rusiei de a crea o astfel de organizație. Este foarte interesantă configurația prefiguratului cartel, în care ar intra Rusia, unele țări din Regiunea Golfului (Iran și Qatar), nordul Africii (Libia și Algeria) și din Asia Centrala (Kazahstan, Turkmenistan, Uzbekistan, ș.a.). Ceea ce ar însemna o forță extraordinară, pentru că numai Rusia și Iranul concentrează 43% din rezervele mondiale de gaze naturale!

Vulnerabilități și riscuri privind rutele Riscurile de tranzit

Dintre riscurile care pot afecta coridoarele energetice caspice menționăm:

riscurile politice:

conflictele deja existente, precum cele din Cecenia (republică autonomă rusă, predominant islamică, prin care trec toate conductele rusești dinspre Marea Caspică spre Marea Neagră) și, foarte recent, din Osetia de Sud (războiul ruso-georgian), care afectează din plin noile trasee energetice proiectate;

conflictele abia stinse (dar care încă mocnesc), precum cele din Nagorno-Karabah (Azerbaidjan – Armenia) și din Kosovo, conducta Varna – Vlorë, de pildă, urmând să treacă prin apropierea acestei foste provincii sârbești;

70

conflicte ce se pot declanșa oricând, precum în Daghestan (republică autonomă rusă, de asemenea predominant islamică, cu ieșire la Marea Caspică, având câmpuri petroliere și fiind traversată de conducte) și în Kurdistan, regiunea din vestul Turciei, străbătută de oleoductul Baku – Tbilisi – Ceyhan.

riscurile economice: întrucât taxele obținute din tranzitul hidrocarburilor au o pondere însemnată în veniturile guvernamentale, tentația guvernului gazdă de a lua măsuri unilaterale (de creștere a taxelor) este, evident, foarte mare. La aceasta contribuie și faptul că unele guverne ale statelor caspice încă nu fac diferența între veniturile obținute la un moment dat (respectiv taxele de tranzit) și beneficiile obținute din investiții (investiții străine directe), având tentația să acționeze pe termen scurt (alegând veniturile și pretându-se la „jocul” creșterii taxelor) și nu pe termen lung (punând accentul pe investiții).

În plus, unele dintre opțiunile de conducte implică tranzitarea altor state producătoare concurente: de pildă, Kazahstanul și Turkmenistanul nu pot exporta spre Occident decât prin intermediul Azerbaidjanului sau al Rusiei. Într-un asemenea caz poate apărea riscul competiției: țara de tranzit producătoare și ea de hidrocarburi poate submina transportul petrolului sau al gazelor naturale provenite de la alt producător, având interesul de a-și promova propria ofertă.

riscurile ecologice: din cauza dezvoltării continui a producției de hidrocarburi și intensificării transportului maritim al acestora, crește și riscul scurgerilor de petrol sau al altor accidente. Pericolul de mediu este aici mai mare decât în alte zone, întrucât Marea Caspică este o mare închisă, ceea ce înseamnă că poluarea poate persista în regiune mult timp. În afară de degradarea apelor marine și a țărmurilor, se pune problema afectării grave a vieții marine, în principal a sturionilor (morun, nisetru, cegă ș.a.), ori, după cum se știe, Marea Caspică este principalul furnizor de icre negre

de pe Glob.

Problemele ecologice vizează, în egală măsură, și traversarea Mării Negre și, în continuare, a Mării Mediterane, foarte afectate fiind în decursul timpului (dar pot fi și astăzi) cele două strâmtori care le leagă (Bosfor și Dardanele); de altfel Turcia s-a opus intensificării traficului petrolier prin strâmtori – există însă și speculația că face acest lucru nu atât din motive ecologice, cât mai ales economice (repectiv pentru a favoriza traseele terestre care traversează Turcia, gen BTC).

3. 2 Strategia energetică a României și a Uniunii Europene

3.2.1. Strategia energetică a Uniunii Europene

Uniunea Europeană, una din zonele puternic industrializate ale lumii, se găsește într-o competiție economică cu țările Americii de Nord (S.U.A. și Canada) și țările Asiei de Est (Japonia, Coreea de Sud, China). Energia este un factor principal care condiționează dezvoltarea Uniunii Europene și competiția economică.

Problemele majore pe care energia le ridică în cadrul UE se referă la: alegerea surselor de energie, securitatea furnizării energiei primare, presiunea exercitată de protecția mediului, evoluția prețului petrolului, funcționarea pieței de energie.

În lucrarea Comisiei Europene (publicată în anul 2000 și definitivată în 2006) „Cartea Verde – către o strategie europeană a securității de alimentare cu energie” se analizează situația energetică prezentă a UE, iar ulterior (2006) această lucrare a fost aprobată ca strategie energetică a UE în perspectiva anului 2030.

Analiza situației prezente a pus în evidență următoarele concluzii importante:

71

Consumul prezent de resurse primare al UE este: petrol 41 %, gaze naturale 22 %, cărbune 16 %, energie nucleară 15 %, surse regenerabile 6 %. Dependența energetică prezentă a UE de sursele externe este de 50 %.

Rezervele sunt concentrate în câteva țări.

Aproximativ jumătate din consumul de gaze naturale al UE provine din numai trei țări (Federația Rusă, Norvegia, Algeria), iar 45 % din importurile de petrol provin din Orientul Mijlociu. Dacă tendințele actuale se mențin, importurile de gaze vor crește până la 80 % în următorii 25 de ani. O concluzie îngrijorătoare este aceea că, dacă UE nu va reuși să își eficientizeze sectorul de energie, în următorii 20-30 de ani, aproximativ 70 % din cererea de energie a Uniunii va fi acoperită din importuri, din care unele vor proveni din regiuni amenințate de insecuritate, situație care este considerată total inacceptabilă.

Sectorul energie al UE este în imposibilitatea acoperirii consumurilor preponderent din resurse interne, este o economie cu consum intensiv de energie, are resurse limitate (unele în epuizare pe termen mediu), iar alimentarea cu energie a UE este comparată cu „un Guliver în lanțuri”.

Opțiunile energetice prezente ale UE sunt caracterizate astfel: energia nucleară – „o sursă controversată”, cărbunele – „un trecut glorios”, petrolul – „încă favorit”, gazele naturale– „către o nouă dependență”, sursele noi și regenerabile – „o prioritate politică”.

Din punctul de vedere al impactului cu mediul, 94 % din emisiile de CO2 sunt datorate activităților din energie și transporturi.

În perioada 1990-2010, 90 % din creșterea emisiilor de CO2 sunt datorate transporturilor.

În fine, prin protocolul de la Kyoto, UE s-a angajat să reducă cu 8 % emisiile de gaze cu efect de seră între 1990 și 2010; dacă nu se iau măsuri adecvate, emisiile în anul 2010 vor crește cu 5 % față de 1990, compromițând angajamentul UE față de îndeplinirea prevederilor acestui protocol.

Cererea mondială de energie este în creștere. Se estimează că cererea de energie la nivel mondial – și emisiile de CO2 – să crească cu aproximativ 60 % până în 2030. Consumul mondial de petrol a crescut cu 20 % din 1994, iar cererea mondială de petrol este preconizat să crească cu 1,6 % pe an.

Prețurile petrolului și gazelor naturale cresc. În ultimii doi ani acestea aproape s-au dublat în UE, antrenând creșterea prețurilor la energia electrică și termică. Această situație este însă dificilă pentru consumatori. Datorită cererii crescânde de combustibili fosili, lungimii mari a rețelelor de alimentare și a dependenței din ce în ce mai mari de importuri, prețurile la petrol și gaze naturale vor continua, cu probabilitate ridicată, să rămână mari. Această situație poate avea însă un efect pozitiv și anume să genereze promovarea măsurilor de eficiență energetică și a inovării.

Există o nevoie urgentă de investiții. Numai în Europa, pentru a răspunde cererii previzionale de energie și de a înlocui infrastructura învechită, în următorii 20 de ani, vor fi necesare investiții de aproximativ 1000 de miliarde euro.

Problemele cu care se confruntă astăzi societatea contemporană și cu care se va confrunta în anii care vin sunt: nevoia de petrol a marilor puteri care se luptă pentru supremație, necesitatea unei informări corecte, amenințarea armelor de distrugere în masă, cutezanța grupurilor teroriste, probabilitatea ca guvernele să nu fie cinstite cu popoarele pe care le conduc, responsabilitatea și loialitatea celor din guvern.

Viitorul sectorului energiei este marcat de o serie de probleme dintre care cele mai

importante se conturează a fi:

Creșterea consumului de energie și dependența tot mai accentuată a societății omenești de diversele forme de energie disponibile comercial;

72

Impactul acestui sector asupra mediului, inclusiv printr-o contribuție substanțială la încălzirea globală și la schimbările climatice;

Epuizarea în timp a surselor de combustibili fosili, cu prim efect în creșterea prețurilor acestora pe piețele mondiale;

Dificultățile tehnologice și economice în utilizarea surselor regenerabile de energie precum și potențialul utilizabil limitat al acestor surse.

Aceste probleme nu au soluții simple și nici unice, iar căutarea acestora a depășit de mult

aria specialiștilor, fiind în prezent subiecte majore de interes public.

În martie 2006, Comisia Europeană a analizat situația energetică a Uniunii Europene și posibilele evoluții în domeniu, publicând concluziile într-un document intitulat Cartea Verde – O Strategie Europeană pentru Energie Sustenabilă, Competitivă și Sigură. Însuși titlul reflectă obiectivele pe care Uniunea Europeană și le-a stabilit pentru politica sa energetică: o dezvoltare durabilă a sectorului, în armonie cu mediul, precum și transformarea sectorului energetic într-un factor de competitivitate și stabilitate, atât în ceea ce privește satisfacerea necesarului european de energie cât și în privința importurilor. Strategia le dezvoltă pe șase domenii prioritare:

Dezvoltarea piețelor concurențiale de energie electrică și gaze naturale;

Asigurarea siguranței în alimentare a statelor membre și promovarea unui mecanism de solidaritate între acestea în domeniul energiei;

Organizarea unei dezbateri privind sursele de energie, inclusiv în ceea ce privește costurile de utilizare și impactul acestora asupra mediului;

Abordarea problematicii schimbărilor climatice de o manieră compatibilă cu Obiectivele Lisabona;

Elaborarea unui plan strategic tehnologic la nivel european care să asigure valorificarea optimă a resurselor comunitare de cercetare și a potențialului de inovare;

Elaborarea unei politici externe comune care să asigure atingerea obiectivelor de bază, cum ar fi siguranța energetică pe termen lung, o piață de energie funcțională, dezvoltarea economică sustenabilă și reducerea impactului asupra mediului.

Cartea Verde stabilește o serie de domenii în care țările membre ar trebui să colaboreze

mai mult: economisirea energiei, promovarea surselor regenerabile de energie, investiții în noi tehnologii energetice și utilizarea unei singure voci în discuțiile și negocierile internaționale pe probleme energetice.

În ultimii ani, UE a adoptat o serie de măsuri în sectorul energiei, cu rolul de a ajuta dezvoltarea economică și protecția mediului. Dintre acestea, menționăm:

Dezvoltarea piețelor concurențiale de energie electrică și gaze naturale.

Alocarea de fonduri pentru cercetare în domeniul noilor tehnologii energetice.

Introducerea de mecanisme bazate pe concurență pentru reducerea impactului sectorului energiei asupra mediului (exemple: comerțul cu emisii și schemele suport pentru promovarea surselor regenerabile).

Măsuri de promovare a eficienței energetice.

Dintre țintele în domeniul energetic adoptate de UE prin directive obligatorii pentru

statele membre, se menționează:

Dublarea ponderii resurselor de energie regenerabile în consumul brut de energie al Uniunii de la 6% la 12% în anul 2010.

Creșterea ponderii energiei electrice produse din surse regenerabile în totalul consumului de la 14% la 22 % în anul 2010.

Creșterea ponderii biocarburanților în transporturi la 5,75% în anul 2010.

73

Totodată prin măsuri de creștere a eficienței energetice se așteaptă reducerea consumului de energie cu 20% în anul 2020 față de consumul estimat în lipsa acestor măsuri. În documentul Cartea Verde – O strategie europeană pentru energie sustenabilă, competitivă și sigură, Comisia Europeană propune ca într-o serie de domenii eforturile să fie coordonate la nivel comunitar, evitându-se disiparea resurselor prin inițiative și acțiuni necorelate, la nivel național. Pe lângă cele șase domenii prioritare au fost identificate și o serie de acțiuni concrete, descrise pe scurt, în continuare.

Dezvoltarea piețelor interne de energie electrică și gaze naturale. Procesul de creare a acestor piețe pan-europene este în plină desfășurare și el trebuie accelerat prin măsuri vizând dezvoltarea de noi interconexiuni, elaborarea unui Cod de rețea european, promovarea investițiilor în domeniu și, nu în ultimul rând, posibila înființare a unui Reglementator European și a unui Centru European pentru Rețele Energetice cu roluri în gestionarea schimburilor transfrontaliere.

O revizie a politicilor privind stocurile obligatorii de petrol și gaze naturale. Obiectivul acestei revizii este îmbunătățirea reacției la situații de criză privind aprovizionarea cu resurse energetice primare din exteriorul UE.

Un Observator Energetic European, cu rolul de a crește transparența privind cererea și producția de energie în țările membre.

Îmbunătățirea siguranței rețelei. Acest obiectiv se poate atinge printr-o mai bună cooperare între operatorii rețelelor naționale și, poate, prin stabilirea unei noi structuri la nivel european – un Centru European pentru Rețele Energetice.

Un nou mecanism care să pregătească și să asigure solidaritatea și asistența care se va acorda țărilor aflate în dificultate, ca urmare a calamităților naturale ce afectează infrastructura energetică.

O dezbatere largă în cadrul Uniunii privind viitorul diverselor surse de energie, inclusiv pe probleme ce țin de costurile și impactul asupra mediului, generate de utilizarea respectivelor surse. Ca obiectiv general, prin aceste dezbateri mixul energetic stabilit la nivel european va satisface criteriile de siguranță în alimentare pe termen lung, competitivitate și dezvoltare durabilă.

Un plan de acțiune pentru eficiența energiei, cu obiective stabilite de comun acord. În completare, va fi posibilă stabilirea unei înțelegeri internaționale privind eficiența energiei.

O foaie de parcurs pentru resurse energetice regenerabile, care să asigure un cadru predictibil privind măsurile de promovare a acestor resurse la nivel comunitar. Măsura poate cuprinde o nouă țintă privind ponderea resurselor regenerabile în totalul consumului brut de energie la nivelul UE pentru 2020, precum și un plan de măsuri pentru reducerea dependenței de importurile de petrol.

Un plan strategic de inovare tehnologică. Dezvoltarea cercetării privind noi surse de energie și îmbunătățirea tehnologiilor actuale de producere, transport, distribuție și consum vor contribui la rezolvarea problemelor actuale ale sectorului.

O politică externă coerentă la nivelul Uniunii Europene, care să combine instrumentele comunitare și naționale în dialogul cu terțe țări pe probleme energetice, inclusiv privind aprovizionarea cu resurse primare din import.

O revizuire a politicii energetice a Uniunii Europene. Propuneri în acest sens au fost prezentate în fața Parlamentului European și a Consiliului European în martie 2007, după dezbaterea publică a Cărții Verzi. Propunerile vizează politica externă comunitară, reducerea dependenței față de importul de resurse energetice, o foaie de parcurs în domeniul surselor rege-nerabile de energie, propuneri privind dezvoltarea piețelor de energie electrică și gaze naturale, diversificarea mixului energetic și reducerea impactului asupra climei.

74

Stabilirea unei liste de priorități privind construcția de noi elemente de infrastructură necesare asigurării siguranței în alimentarea cu energie: noi magistrale de gaze naturale și terminale de Gaze Naturale Lichefiate, noi linii electrice transfrontaliere.

O relansare a dialogului cu Rusia, în special privind Carta Energiei și Protocolul de

Tranzit.

Un Tratat al Comunității Energetice Europene. Bazat pe experiența acumulată prin stabilirea și aplicarea Tratatului Comunității energetice Sud-Est Europene, noul tratat propus va include treptat țări vecine ale Uniunii.

Un nou mecanism la nivel comunitar pentru o reacție rapidă și coordonată în situații de criză energetică care afectează aprovizionarea cu resurse a statelor membre.

Măsurile prevăzute în Cartea Verde – O strategie europeană pentru energie sustenabilă, competitivă și sigură, au fost supuse dezbaterii publice timp de aproape un an, Comisia Europeană primind peste 1500 de reacții scrise de la organisme și asociații interesate de viitorul energetic al Uniunii, precum și de la simpli cetățeni. Urmare a analizei acestor reacții, Comisia a publicat pe 10 ianuarie 2007 un pachet coerent de documente ce formează propunerile privind O Nouă Politică Energetică Europeană, propuneri adoptate de Parlamentul și Consiliul European în martie 2007.

Documentele publicate de Comisia Europeană la începutul anului 2007 sub denumirea „O nouă politică europeană în domeniul energiei”, sunt construite pe trei idei: a) să demonstreze faptul că obiectivele deja stabilite la nivel comunitar în domeniul energiei nu pot fi atinse cu politicile actuale, fiind necesară revizuirea acestor politici; b) să propună un obiectiv strategic care să constituie baza pentru toate deciziile de politică energetică ulterioare; c) să propună un plan de acțiune concret în vederea atingerii obiectivului strategic.

Ca obiectiv strategic s-a propus de către Comisie reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră cu 20% până în anul 2020. Focalizarea pe emisiile de gaze cu efect de seră este justificată prin faptul că sectorul energetic contribuie în proporție de 80 % la volumul total de emisii. Acest obiectiv se înscrie în obiectivul mai larg de gestionare a schimbărilor climatice și constituie o bună țintă pentru obiective subsecvente privind promovarea surselor regenerabile, îmbunătățirea eficienței energiei și dezvoltarea tehnologiilor curate. Ținta de reducere cu 20% a emisiilor de gaze cu efect de seră reprezintă un angajament minim, unilateral al Uniunii Europene. Este evident că o influențare pozitivă a schimbărilor climatice nu se poate obține doar prin efortul cetățenilor Europei. Comisia Europeană consideră că în condițiile în care se va ajunge la un acord internațional larg acceptat la nivel mondial privind reducerea impactului asupra mediului, Uniunea Europeană urmează să-și crească ținta la 30% reducere a emisiilor până în anul 2030 și 60 – 80% reducere până în anul 2050.

Față de provocările cu care se confruntă toți membrii UE, reprezentate de schimbările climatice, creșterea dependenței față de importuri și prețurile mai mari ale energiei, „Politica energetică pentru Europa” se bazează pe trei piloni:

Sustenabilitate (dezvoltare durabilă): energia este principalul contribuitor (în proporție de 80% din toate gazele cu efect de seră emise de UE) la schimbările climatice și poluarea atmosferică; este necesară limitarea creșterii globale de temperatură la 2°C în comparație cu nivelurile din era pre-industrială.

Securitatea alimentării cu energie: Europa devine tot mai dependentă de importurile de hidrocarburi (petrol și gaze naturale), 50% în prezent și 65-70% în 2030 (în scenariul „business as usual”), antrenând riscuri politice și economice. Se întrevede creșterea importurilor de gaze naturale de la 57% la 84% în 2030 și a celor de petrol de la 82 % la 93%.

75

Competitivitate: UE este tot mai expusă la efectele volatilității prețurilor și creșterilor de prețuri pe piețele internaționale ale energiei și față de concentrarea progresivă a rezervelor de hidrocarburi în câteva grupuri de decizie. UE trebuie să dezvolte o politică energetică prin care să se beneficieze de efectele favorabile ale liberalizării energiei, de realizarea Pieței Interne de Energie, de accelerarea investițiilor în energie, de promovarea eficienței energetice și a surselor regenerabile de energie, toate în favoarea creșterii nivelului de trai și creării de noi locuri de muncă.

Obiectivul general propus, are efect și asupra siguranței în alimentarea cu energie pe termen lung. Prin atingerea acestui obiectiv se va reduce expunerea Europei la volatilitatea prețurilor resurselor fosile de energie, va stimula dezvoltarea piețelor interne de energie electrică și gaze naturale și va încuraja dezvoltarea tehnologică.

Din obiectivul general se desprind trei obiective conexe, pentru fiecare, Comisia Europeană propunând o țintă:

Creșterea ponderii resurselor regenerabile în totalul mixului energetic la 20% în anul 2020;

Îmbunătățirea eficienței energetice cu 20% până în anul 2020;

Creșterea ponderii biocarburanților în transporturi la 10% până în 2020.

Pentru atingerea obiectivelor propuse în cadrul politicii energetice comune, Comisia Europeană a elaborat un plan de acțiune în zece puncte.

1. Utilizarea mai bună a pieței interne de energie;

Raportul Direcției Generale Concurență din cadrul Comisiei, rezultat în urma analizei sectoriale pe domeniul energie, relevă faptul că beneficiile așteptate în urma restructurării secto-rului energetic și a introducerii mecanismelor concurențiale încă nu au fost atinse. Principalele cauze ale acestei situații sunt existența unui mozaic de piețe naționale, în fiecare existând una sau mai multe companii cu putere dominantă în piață, și colaborarea limitată între agențiile naționale, în principal, reglementatori și operatori de transport și sistem. Măsurile propuse vizează crearea unei concurențe reale, cu egalitate de șanse pentru toți participanții la piață și pentru toate sursele de energie. Se vor lua măsuri de eliminare a discriminărilor față de noii intrați și se va crea un mecanism unitar de reglementare la nivel european. O atenție mai mare se va acorda consumatorilor, a căror voce va trebui ascultată de factorii de decizie politică. Una din căile posibile pentru realizarea acestui obiectiv este crearea unei Carte a Consumatorului European.

2. Facilitarea întrajutorării între statele membre în caz de criză energetică;

În acest domeniu se preconizează creșterea solidarității între țările ce formează Uniunea Europeană în cazul apariției unor crize energetice. De exemplu, se va îmbunătăți modul de utilizare a stocurilor de petrol, realizate de fiecare membru. Se preconizează ca ajutorarea să se realizeze și preventiv, printr-un sprijin activ în diversificarea mixului energetic al țărilor dependente de un singur furnizor de gaze naturale sau petrol.

3. Îmbunătățirea mecanismului de comercializare a permiselor de emisii de gaze cu efect de seră;

Prin îmbunătățirea mecanismului se urmărește transformarea lui într-un adevărat catalizator pentru reducerea emisiilor și un factor de stimulare a investițiilor în tehnologii curate. Măsurile concrete preconizate sunt prezentate într-un raport distinct, intitulat „Limitarea schimbărilor climatice la 2 grade Celsius – opțiuni politice pentru Europa și omenire pentru 2020 și după”.

4. Eficiența energiei;

Economisirea energiei reduce poluarea, reduce facturile de energie, reduce nevoia de investiții în noi centrale electrice, terminale petroliere etc. Se estimează că, în condițiile dezvoltării tehnologice actuale, până la 20% din consumul de energie poate fi economisit.

76

Comisia Europeană a lansat deja un Plan de acțiune pentru atragerea populației comunitare în efortul comun efectuat pentru reducerea consumului energetic. Acest mesaj urmează a fi promovat de Uniunea Europeană și în dialogul cu parteneri internaționali, în vederea lansării unei inițiative globale de creștere a eficienței energetice.

5. Creșterea ponderii surselor regenerabile de energie;

Toate statele membre s-au angajat să susțină dezvoltarea surselor regenerabile de energie: solară, eoliană, fotovoltaică, biomasă, biocarburanți și geotermală, precum și utilizarea lor în producerea de energie electrică și în transporturi. Angajamentele sunt însă sub potențialul existent, iar unele state nu-și realizează nici măcar angajamentele. Comisia Europeană propune într-o Foaie de Parcurs (Road Map), o serie de măsuri, care să asigure prin aplicare, triplarea ponderii surselor energetice regenerabile în balanța energetică a Uniunii, de la 7% în anul 2006, la 20% în anul 2020. Un nou cadru pentru promovarea surselor regenerabile urmează a fi elaborat în 2007.

6. Tehnologia;

Există multe tehnologii curate și eficiente pentru producerea sau utilizarea energiei, dar ele rămân marginale deoarece fie sunt mai scumpe, fie nu sunt larg disponibile. Exemple de astfel de tehnologii sunt lămpile electrice cu consum redus, panourile solare termice pentru apă caldă, autoturismele hibride și izolările termice la clădiri. Trebuie efectuate eforturi în vederea reducerii costurilor acestor tehnologii. Totodată trebuie dezvoltate noi tehnologii care să ne permită înlocuirea petrolului și gazelor naturale în condiții de penurie sau de prețuri prohibitive pentru populație.

7. Tehnologii curate pentru combustibili fosili;

Chiar dacă Uniunea Europeană reușește să-și modifice mixul energetic în favoarea surselor regenerabile și să-și reducă substanțial consumul de energie, tot va rămâne dependentă de resursele fosile pentru viitorul previzibil: cărbune, petrol, gaze naturale. Din această cauză, este în interesul general să fie dezvoltate tehnologii care să reducă emisiile de dioxid de carbon ale instalațiilor de ardere. Capturarea și stocarea emisiilor de CO2 constituie o soluție promițătoare, dar tehnologiile de acest fel încă nu sunt testate comercial.

8. Siguranța și securitatea energiei nucleare;

Mai mult de jumătate din țările membre ale Uniunii Europene utilizează energia nucleară pentru producerea de electricitate. Circa o treime din totalul energiei electrice produse în Europa provine din astfel de surse. Decizia utilizării energiei nucleare revine fiecărui stat membru în parte. Dar UE, conform regulilor stabilite prin Tratatul EURATOM, are un rol în asigurarea utilizării energiei nucleare în moduri care să nu pericliteze viața sau mediul înconjurător. Atingerea unor înalte standarde de securitate nucleară precum și neproliferarea armelor nucleare constituie direcție de acțiune propusă de Comisia Europeană.

9. Stabilirea unei politici internaționale comune și exprimarea acesteia cu „o singură voce”;

Comisia își propune extinderea mai multor măsuri la nivel mondial, prin promovarea lor în dialogul internațional. Totodată, dorește crearea unei zone de securitate energetică în jurul statelor membre, precum și dezvoltarea unor parteneriate puternice cu furnizorii de resurse energetice, bazate pe interes mutual, predictibilitate și tratament egal. Condițiile de finanțare și participare la proiecte internaționale se vor îmbunătăți, de exemplu, prin numirea unor coordo-natori pentru proiecte de infrastructură de interes european. Uniunea Europeană își va intensifica eforturile pe linia transferului de tehnologie energetică curată, sustenabilă și ieftină către țările mai puțin dezvoltate.

10. Îmbunătățirea înțelegerii problemelor energetice.

77

Pentru atingerea acestui obiectiv este preconizată organizarea unui Observator Energetic care va studia printre altele, tendințele energetice și nevoile investiționale ale Uniunii Europene în ansamblul său.

Politica energetică adoptată de Uniunea Europeană urmează a fi revizuită la doi ani după adoptare, odată cu publicarea unui raport privind modul de implementare și rezultatele înregistrate.

Prin politica energetică a Uniunii Europene adoptată în martie 2007, se creează un cadru coerent de acțiune nu numai în vederea asigurării viitorului energetic al Uniunii Europene, dar și în vederea reducerii impactului asupra mediului și, în special, a schimbărilor climatice. Sunt stabilite ținte precise, în mod unilateral în cadrul Uniunii. Prin aceasta se dă un exemplu restului statelor lumii, iar Europa preia rolul conducător în lupta pentru o planetă mai curată și sigură.

În conformitate cu concluziile Consiliului „Energie” din 15 februarie 2007, pe linia transpunerii noii politici comunitare în domeniul energiei, Comisia Europeană a prezentat în septembrie 2007 al treilea pachet de propuneri legislative pentru liberalizarea pieței interne de energie (electricitate și gaze). Acest pachet cuprinde proiectele mai multor directive și regulamente, inclusiv revizuiri ale Directivelor 2003/54/EC și 2003/55/EC privind reguli comune ale pieței interne de energie electrică și respectiv de gaze naturale.

Separarea patrimonială a rețelei de transport. Cel mai sensibil element din noul pachet îl reprezintă propunerea de partajare patrimonială („ownership unbundling”) prin care se urmărește separarea efectivă între activitățile de operare a rețelei de transport a energiei electrice și gazelor naturale și orice alte activități din sectorul energiei. Este în continuare posibilă deținerea de către stat atât a proprietății asupra operatorului de transport și sistem cât și asupra unor producători, în condițiile în care aceste societăți nu sunt grupate într-o structură comună, cum ar fi un holding. Totodată sunt formulate restricții privind reprezentarea statului în aceste structuri de către aceleași persoane precum și în ceea ce privește numirea acestor reprezentanți de către aceeași instituție. Ca soluție alternativă, Comisia Europeană propune varianta unui operator de sistem independent (ISO – Independent System Operator).

O altă prevedere importantă a proiectelor noilor directive interzice controlul operatorilor de transport și sistem de către persoane fizice sau juridice din terțe țări.

Întărirea independenței și a rolului autorităților de reglementare. Spre deosebire de România, în multe din țările Uniunii Europene autoritățile de reglementare din domeniul energiei au competențe limitate privind crearea pieței concurențiale, iar independența lor este limitată. În aceste condiții, Comisia Europeană propune în noul pachet legislativ consolidarea competențelor reglementatorilor, în special în următoarele domenii:

supravegherea respectării de către operatorii de transport și de distribuție a normelor de acces al terților, a obligațiilor de separare patrimonială, a mecanismelor de echilibrare, a managementului congestiilor și a alocării capacităților de interconexiune;

revizuirea planurilor de investiții ale operatorilor de transport și sistem și prezentarea în raportul anual a unei evaluări a coerenței dintre planurile de investiții proprii și planul de dezvoltare a rețelelor pe întreg teritoriul Europei în următorii zece ani;

monitorizarea obligațiilor de comunicare și transparență în piața de energie;

monitorizarea nivelului de deschidere a pieței și promovarea unei concurențe eficiente, în colaborare cu autoritățile din domeniul concurenței;

asigurarea unor măsuri eficiente de protecție a consumatorului.

Pentru a-și putea îndeplini obligațiile, autoritățile de reglementare trebuie să dispună de

competențe de investigare, de solicitare a tuturor informațiilor necesare și de impunere de sancțiuni descurajatoare. Se propune ca autoritatea de reglementare să fie distinctă din punct de vedere juridic și independentă din punct de vedere funcțional de orice altă entitate publică sau

78

privată, ca personalul său și orice membru din corpul său decizional să acționeze în afara oricărui interes de piață și să nu solicite sau să accepte instrucțiuni de la guvern sau altă entitate publică sau privată. Independența se asigură prin personalitate juridică distinctă, autonomie bugetară, resurse umane și financiare corespunzătoare și conducere autonomă.

c) Agenția pentru cooperarea autorităților de reglementare. Crearea unei piețe unice de energie la nivelul Uniunii Europene necesită o strânsă colaborare între autoritățile implicate în reglementarea activităților din sector. Cu toate acestea, în prezent se constată o diversitate a modelelor piețelor naționale precum și a prevederilor codurilor de rețea, dovadă a rezultatelor modeste ale structurilor de cooperare între autoritățile naționale de reglementare: CEER, ERGEG, diverse forumuri. În aceste condiții, Comisia Europeană propune crearea unei structuri supranaționale, Agenția pentru cooperarea autorităților de reglementare, cu rol complementar la nivel european față de atribuțiile naționale ale reglementatorilor din domeniul energiei. Principalele atribuții ale Agenției vor fi:

Crearea unui cadru de cooperare a autorităților naționale de reglementare;

Supravegherea cadrului normativ de cooperare dintre operatorii de sisteme de transport;

Competențele de decizie individuală (de exemplu, pentru cererile de derogare privind activele de interes european ale infrastructurii și competența de a decide cu privire la regimul de reglementare aplicabil infrastructurilor de pe teritoriul mai multor state membre);

Rolul consultativ general pe lângă Comisie, elaborare de ghiduri de bună practică etc. Totodată, Comisia Europeană propune crearea unei structuri de cooperare între operatorii

de transport și sistem din statele membre.

Noul pachet legislativ privind promovarea surselor regenerabile de energie și reducerea impactului sectorului energiei asupra mediului. Comisia Europeană are în fază finală de elaborare un nou pachet legislativ care să asigure atingerea țintelor aprobate de Consiliu pentru anul 2020: reducerea cu 20 % față de anul 2005 a emisiilor de gaze cu efect de seră, asigurarea din surse regenerabile a 20 % din consumul brut de energie, asigurarea din biocarburanți a 10 % din consumul de combustibili utilizați în transporturi.

În ceea ce privește atingerea țintei privind utilizarea surselor regenerabile în mixul energetic, o problemă majoră o reprezintă împărțirea între țările membre a țintei stabilite la nivelul Uniunii Europene. Față de anul 2005, când ponderea surselor regenerabile în consumul total brut de energie al Uniunii reprezenta 8,5 %, este necesară o creștere de 11,5 % până în anul 2020. Comisia propune ca jumătate din această creștere să fie alocată pro rata tuturor țărilor membre, iar cealaltă jumătate să fie alocată diferențiat, în funcție de produsul intern brut pe locuitor. Se asigură astfel o echitate în ceea ce privește susținerea financiară a surselor regenerabile de energie. Deoarece acest mod de alocare nu ține seama de diferențele de potențial privind sursele regenerabile ale statelor membre, va fi necesară crearea între țări a unui mecanism de transfer a garanțiilor de origine asociate energiei produse din aceste surse.

3.2.2 Strategia energetică a României

Obiectiv general și obiective strategice

„Strategia energetică a României pentru perioada 2007-2020” a fost aprobată prin Hotărârea de Guvern nr. 1069/2007 și publicată în Monitorul Oficial nr. 781 din 19 noiembrie 2007. Strategia a fost realizată în concordanță cu Noua Politică Energetică a Uniunii Europene, lansată în luna ianuarie 2007 și aprobată de Consiliul Europei în luna martie 2007.

Obiectivul general al strategiei sectorului energetic îl constituie satisfacerea necesarului de energie atât în prezent, cât și pe termen mediu si lung, la un preț cât mai scăzut, adecvat unei

79

economii moderne de piață și unui standard de viață civilizat, în condiții de calitate, siguranță în alimentare, cu respectarea principiilor dezvoltării durabile.

Strategia prevede trei obiective strategice: dezvoltare durabilă, competitivitate, securitatea aprovizionării cu energie.

Dezvoltare durabilă

promovarea producerii energiei din surse regenerabile, astfel încât ponderea energiei electrice produse din aceste surse în totalul consumului brut de energie electrică să fie de 33% în anul 2010, 35 % în anul 2015 și 38 % în anul 2020. Din consumul intern brut de energie 11% va fi asigurat din surse regenerabile în anul 2010;

stimularea investițiilor în îmbunătățirea eficienței energetice pe întregul lanț: resurse – producție – transport – distribuție – consum;

promovarea utilizării biocombustibililor lichizi, biogazului și a energiei geotermale;

susținerea activităților de cercetare-dezvoltare și diseminare a rezultatelor cercetărilor aplicabile în domeniul energetic;

reducerea impactului negativ al sectorului energetic asupra mediului înconjurător prin utilizarea tehnologiilor curate.

Competitivitate

continuarea dezvoltării și perfecționarea mecanismelor piețelor concurențiale pentru energie electrică, gaze naturale, petrol, uraniu, certificate verzi, certificate de emisii a gazelor cu efect de seră și servicii energetice;

extinderea activității Operatorului pieței angro de energie electrică din România – Opcom la nivel regional și participarea activă la realizarea pieței regionale de energie și a pieței unice europene;

liberalizarea tranzitului de energie în condiții tehnice controlate de siguranță în alimentare și asigurarea accesului permanent și nediscriminatoriu la rețelele de transport și interconexiunile internaționale; creșterea capacitații de interconexiune a rețelelor de energie electrică de la cca. 10 % in prezent la 15-20 % la orizontul anului 2020;

continuarea procesului de restructurare, creștere a profitabilității și privatizării în sectorul energetic (privatizarea se va realiza atât cu investitori strategici, cât și prin listarea pe piața de capital).

Securitatea aprovizionării

menținerea unui echilibru între importul de resurse energetice primare și utilizarea rațională si eficientă a rezervelor naționale pe baze economice și comerciale;

creșterea nivelului de adecvanță al rețelei de transport prin dezvoltare și modernizare în concept de rețea inteligentă (smart grid) și cu respectarea cerințelor UCTE/ ETSO;

abordarea, în comun cu statele membre ale UE, a problemelor referitoare la protecția infrastructurii critice din sistemul energetic în lupta împotriva terorismului.

încheierea de contracte pe termen lung pentru gaze naturale din import pentru a diminua riscurile de întrerupere a furnizării, cu respectarea regulilor concurențiale

diversificarea și consolidarea, în cadrul stabilit la nivel european, a relațiilor de colaborare cu țările producătoare de hidrocarburi precum și cu cele de tranzit;

diversificarea surselor de aprovizionare și dezvoltarea rutelor de transport alternative.

Securitatea energetică va fi asigurată și prin:

80

stabilirea instrumentelor legate de securitatea instalațiilor, a capacităților de depozitare, a rețelelor și infrastructurilor energetice, inclusiv a instalațiilor nucleare;

promovarea unor instrumente de încurajare a investițiilor pentru capacități de producere a energiei electrice, care sunt necesare pentru securitatea energeticăa, în conformitate cu Directiva 2005/89/EC;

promovarea unor proiecte menite să asigure o creștere a capacității de interconectare a sistemului electroenergetic cu sistemele țărilor din Sud-Estul Europei (cablul submarin cu Turcia, linii electrice aeriene de 400 kV cu Serbia, Ungaria și Republica Moldova);

realizarea programelor privind creșterea securității construcțiilor hidroenergetice; creșterea capacităților de înmagazinare subterană a gazelor naturale;

interconectarea Sistemului Național de Transport al gazelor naturale și petrolului cu sistemele similare din țările vecine:

– interconectarea cu Ungaria, pe relația Arad-Szeged;

– interconectarea cu Bulgaria, pe relația Giurgiu-Ruse;

– interconectarea cu Ucraina, pe relația Cernăuți-Siret;

– interconectarea cu Moldova – pe traseul Drochia-Ungheni;

– conducta de petrol Constanța – Trieste.

Măsuri pentru îndeplinirea obiectivelor strategice

Pentru îndeplinirea obiectivelor prioritare, “Strategia energetică a României” prevede adoptarea următoarelor tipuri de măsuri:

măsuri generale, valabile pentru toate subsectoarele energetice (minier, producere, transport, distribuție și înmagazinare a gazelor naturale și produse petroliere, precum și producere, transport și distribuție a energiei electrice și termice);

măsuri specifice domeniilor: protecția mediului, eficiența energetică, restructurare /privatizare și accesarea Fondurilor structurale;

măsuri specifice fiecărui subsector.

Măsuri generale

Îmbunătățirea cadrului instituțional și legislativ în acord cu cerințele legate de asigurarea competitivității, protecției mediului și a siguranței în furnizarea energiei;

Îmbunătățirea politicii de prețuri pentru combustibili, energie termică și energie electrică, având în vedere principiile de nediscriminare, transparență și obiectivitate și introducerea treptată a mecanismelor concurențiale;

Valorificarea potențialului uman, creșterea eficienței muncii și îmbunătățirea condițiilor de muncă pe baza continuării procesului de restructurare și reorganizare, de modernizare a managementului companiilor din sector;

Dezvoltarea tehnologică a sectorului energetic prin stimularea și sprijinirea cercetării naționale;

Atragerea capitalului străin și autohton, acordându-se prioritate proiectelor de cooperare internațională;

Dezvoltarea piețelor concurențiale de energie electrică și gaze naturale și integrarea acestora în piețele regională și europeană

Măsuri specifice

A. Protecția mediului

Realizarea investițiilor din domeniul protecției mediului și internalizarea treptată a costurilor de mediu în prețul energiei;

81

Încadrarea centralelor termoelectrice în condițiile impuse de Directiva 2001/80/EC cu privire la limitarea emisiilor în aer ale anumitor poluanți (SO2, NOX și pulberi) proveniți din instalațiile mari de ardere, de Directiva 96/61/EC pentru prevenirea și controlul integrat al poluării și de Directiva 99/31/EC privind depozitarea deșeurilor industriale;

Încadrarea centralelor termoelectrice în ceea ce privește emisia gazelor cu efect de seră, în cotele prevăzute în Planul Național de Alocare (PNA) a certificatelor de emisii a gazelor cu efect de seră pentru perioadele 2007 și 2008 – 2012, depășirea cotelor putând fi realizată doar cu achiziție de certificate și creșterea corespunzătoare a prețului energiei electrice livrate;

Promovarea tehnologiilor curate: capturarea și depozitarea CO2 din gazele de ardere a cărbunelui, pilele de combustie și utilizarea hidrogenului ca vector energetic;

Preluarea de către statul român a tuturor distrugerilor de mediu produse de către sectorul carbonifer până la data acordării licenței de concesiune;

Elaborarea studiului de fezabilitate, a documentațiilor de proiectare și începerea construcției Depozitului Final de Deșeuri Slab și Mediu Active (DFDSMA);

Valoarea estimată a investițiilor necesare pentru protecția mediului în perioada de conformare, 2008-2017, este de circa 2600 milioane euro.

B. Promovarea surselor regenerabile de energie

Creșterea gradului de valorificare, în condiții de eficiență economică, a resurselor energetice regenerabile pentru producția de energie electrică și termică prin facilități în etapa investițională, inclusiv facilitarea accesului la rețeaua electrică;

Promovarea unor mecanisme de susținere a utilizării resurselor energetice regenerabile în producerea de energie termică și a apei calde menajere;

Utilizarea de fonduri structurale;

Perfecționarea pieței de certificate verzi; Promovarea utilizării biocarburantilor:

– în anul 2007, pe piața de carburanți, se vor utiliza biocarburanți și alți carburanți regenerabili în proporție de cel puțin 2 % din totalul conținutului energetic al tuturor tipurilor de benzină și motorină folosite în transport;

– până la sfârșitul anului 2010, procentul de utilizare a biocarburanților va fi de cel puțin 5,75 % (țintă stabilită prin Directiva 2003/30/EC);

– până în anul 2020, procentul de utilizare a biocarburanților va fi de cel puțin 10 %, în condițiile utilizării noilor generații de biocarburanți.

În conformitate cu prevederile Strategiei de valorificare a surselor regenerabile de energie, necesarul de investiții în perioada 2006-2015, este estimat la 1800 milioane euro.

Uniunea Europeană a lansat spre dezbatere, în luna ianuarie a anului 2008, noul pachet legislativ schimbări climatice – energie. Dintre propunerile de directive din acest pachet, se amintește propunerea de Directivă privind promovarea utilizării energiei din surse regenerabile, care prevede obiective obligatorii din punct de vedere juridic privind ponderea generală a energiei regenerabile pentru fiecare Stat Membru.

Astfel, pentru România se prevede creșterea ponderii energiei regenerabile din totalul consumului final de energie, de la 17,8 în anul 2005, la 24% în anul 2020.

Pentru a garanta îndeplinirea acestui obiectiv, România va trebui să depună eforturi în vederea elaborării unei traiectorii orientative, care să traseze calea către atingerea obiectivelor proprii și să stabilească un plan național de acțiune, care să includă și obiective sectoriale, ținând totodată seama de considerentele de ordin ecologic, financiar, de securitatea energetică, împreună cu alte aspecte.

82

Venind în întâmpinarea acestui proiect de Directivă, Ministerul Economiei și Finanțelor are deja în curs de avizare un proiect de îmbunătățire a HG nr. 1892/2004 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei electrice din surse regenerabile de energie. Printre prevederile acestui proiect de hotărâre, se pot enumera câteva modificări majore care vor oferi certitudine investitorilor: perioada de timp pentru care se va aplica acest sistem a fost modificată, se va aloca un număr mai mare de certificate pentru energia electrică produsă în sisteme fotovoltaice de tehnologie, au fost modificate, în sus limitele maxime și minime ale prețului de tranzacționare a certificatelor verzi, adică 50 euro/certificat și, respectiv, 26 euro/certificat, se soluționează problema persoanelor fizice și juridice ce dețin unități de producere a energiei electrice din surse regenerabile cu putere instalată sub 1 MW.

Ținte naționale. Ponderea energiei electrice produse din surse regenerabile (E-SRE) în consumul național brut de energie electrică: 33% în anul 2010 (angajament conform Directivei 2001/77/EC); 35% în anul 2015; 38% în anul 2020.

Conform proiectului noii directive privind promovarea surselor regenerabile de energie – 23 ianuarie 2008: ponderea energiei produse din surse regenerabile în consumul național brut de energie în anul 2020: 24 %; creșterea ponderii surselor regenerabile în total consum de energie 2005 – 2020: 6,2 %.

C. Îmbunătățirea eficienței energetice

Creșterea eficienței în utilizarea energiei electrice și a gazelor naturale în industrie;

Continuarea investițiilor pentru reabilitarea sistemelor de alimentare centralizată cu energie termică din orașe și reducerea pierderilor de energie;

Susținerea Programului național de creștere a eficienței energetice pentru perioada 2006-2010, asociat cu un mecanism de acordare a sprijinului financiar de la bugetul de stat și bugetele locale;

Impunerea unor standarde de eficiență energetică în industrie, transporturi, construcții, agricultură, servicii și în sectorul rezidențial;

Crearea cadrului legislativ necesar dezvoltării pieței concurențiale de servicii energetice; Promovarea tranzacționării certificatelor albe pentru stimularea investițiilor în creșterea

eficienței energetice, în condițiile dezvoltării unei practici europene în acest sens;

Promovarea acțiunilor de management al consumului de energie, DSM (Demand Side Management);

Acordarea de stimulente fiscale și financiare pentru realizarea proiectelor de creștere a eficienței energetice, cu respectarea condițiilor legale privind ajutorul de stat.

La 19 octombrie 2006, Comisia Europeană a adoptat Planul de acțiune privind eficiență energetică care cuprinde măsuri datorită cărora UE ar putea face progrese vizibile în direcția îndeplinirii principalului său obiectiv, și anume reducerea consumului său global de energie primară cu 20% până în 2020.

Directiva nr. 2006/32/CE privind eficiența energetică la utilizatorii finali și serviciile energetice, care devine obligatorie și pentru România din anul 2008, prevede că statele membre UE se angajează să realizeze reducerea consumului de energie finală cu cel puțin 9% într-o perioadă de nouă ani (2008-2016), comparativ cu media consumului din ultimii cinci ani, pentru care există date disponibile (2001-2005).

Urmare prevederilor art. 14(2) din această Directivă, în România a fost elaborat primul Plan Național de Acțiune în domeniul Eficienței Energetice, care a fost înaintat Comisiei Europene, alături de toate Statele Membre, în iunie 2007.

83

Ținta intermediară stabilită pentru România pentru anul 2010 este de 940 mii tep, ceea ce corespunde unui procent de 4,5 % din media consumului de energie a anilor 2001-2005, respectiv 1,5 % anual pentru primii trei ani. La stabilirea țintei s-a avut în vedere potențialul de economii de energie din România, pe sectoarele economiei din sfera de acțiune a Directivei nr. 2006/32/CE, respectiv industrie, alte ramuri decât cele incluse în Planul Național de Alocare de Emisii, rezidențial, terțiar și transporturi.

C.1. Subsectorul minier

Concentrarea producției în zonele viabile și închiderea în condiții de siguranță a zonelor nerentabile;

Modernizarea și reabilitarea echipamentelor din exploatările miniere viabile de huilă și lignit;

Susținerea producției de huilă prin acordarea ajutorului de stat în conformitate cu înțelegerile dintre Guvernul României și CE în baza Directivei 1402/2002;

Promovarea tehnologiilor de valorificare a gazului metan din zăcămintelor de huilă;

Intensificarea cercetării geologice pentru creșterea gradului de cunoaștere a zăcămintelor de cărbune și uraniu și punerea în valoare a acestora;

Reabilitarea suprafețelor, refacerea mediului natural afectat și reconversia forței de muncă;

Asigurarea desfacerii producției prin contracte pe termen mediu și lung cu prețuri negociate în baza unor formule stabilite în funcție de cotațiile bursiere ale altor purtători similari de energie primară;

Asigurarea achiziționării suprafețelor de teren necesare dezvoltării exploatărilor de lignit.

C.2. Subsectorul petrol și gaze naturale

Intensificarea cercetării geologice în scopul descoperirii de noi rezerve de țiței și gaze naturale;

Reabilitarea și dispecerizarea sistemelor de transport prin conducte a gazelor naturale și țițeiului, implementarea sistemului de comandă și achiziție de date în timp real (SCADA); Promovarea proiectelor de interconectare transfrontaliere: proiectul Nabucco (tranzitul gazelor naturale din zona Mării Caspice spre Europa de Vest prin România), interconectarea cu sistemul din Ungaria în zona Arad-Szeged, cu sistemul din Ucraina în zona Siret-Cernăuți, cu sistemul din Bulgaria în zona Giurgiu-Ruse și proiectul PEOP

(conducta de transport țiței Constanța-Trieste);

Creșterea capacităților de înmagazinare subterană a gazelor naturale, pentru preluarea vârfurilor de consum pe perioada sezonului rece, precum și pentru creșterea gradului de siguranță a alimentării cu gaze a consumatorilor. Măsurile si acțiunile întreprinse de operatorii depozitelor de înmagazinare subterană a gazelor naturale au ca scop creșterea coeficientului de siguranță în livrarea gazelor, la valori cât mai apropiate de cele practicate de țările din Comunitatea Europeană;

Creșterea capacității de depozitare, astfel încât să se atingă în anul 2011 valoarea de 2,8 milioane tone țiței pentru asigurarea stocurilor minime pentru 67,5 zile, calculată pe baza creșterii prognozate a consumului intern;

Dezvoltarea sistemului național de transport, a rețelelor de distribuție gaze naturale și creșterea siguranței în aprovizionare și exploatare.

C.3. Subsectorul energiei electrice și termice

Reorganizarea sectorului de producere a energiei electrice folosind mecanisme de piață și de privatizare pe piața de capital sau cu investitori strategici;

84

Valorificarea cărbunelui cu eficiență ridicată în grupuri reabilitate și în grupuri noi cu tehnologii performante, cu respectarea standardelor de mediu;

Privatizarea unor termocentrale cu costuri de producție relativ mari. În cazul în care nu se realizează privatizarea acestor capacități nerentabile, ele vor fi închise;

Privatizarea Complexelor Energetice Turceni, Rovinari și Craiova;

Realizarea de societăți mixte pentru construirea de noi capacități în cadrul termocentralelor SC ELCEN SA și SC Termoelectrica SA;

Continuarea programului de privatizare a microhidrocentralelor și privatizarea unor unități hidro de putere medie;

Realizarea centralei hidroelectrice de pompare-acumulare de la Tarnița-Lăpuștești. Finanțarea se va asigura și prin aport de capital privat;

Continuarea programului de energetică nucleară prin finalizarea până în anul 2015 (începerea exploatării comerciale) a Unităților 3 si 4 de la Cernavodă, prin atragerea de capital privat;

Continuarea producției de apă grea la RAAN Drobeta-Turnu Severin, la prețuri competitive, pentru acoperirea necesarului Unităților 3 și 4 de la Cernavodă;

D. Resurse financiare pentru realizarea măsurilor propuse:

D1 – Resurse financiare obținute din restructurarea și privatizarea companiilor din sectorul energetic.

D2 – Resurse financiare obținute de către societățile comerciale din sectorul energetic din surse proprii și din credite bancare obținute de la organisme finanțatoare externe (BM, BERD, BEI, JBIC) sau de la bănci comerciale, fără garanția suverană a statului român. Aceste resurse financiare sunt susținute prin prețurile practicate de agenții economici și contractele încheiate pe termen lung.

D3 – Resurse financiare obținute prin înființarea unor societăți comerciale cu capital mixt pentru realizarea de investiții în grupuri energetice noi (brown/greenfield).

D4 – Resurse financiare obținute prin utilizarea mecanismelor specifice promovate în cadrul Protocolului de la Kyoto și post-Kyoto, pentru reducerea emisiilor antropice de gaze cu efect de seră, prin proiecte de implementare în comun (Joint Implementation) și prin dezvoltarea „schemelor de investiții verzi” (GIS).

D5 – Resurse financiare obținute prin accesarea fondurilor structurale pentru finanțarea de proiecte în sectorul energetic.

3.2.3. Disfuncționalități, riscuri și vulnerabilități

Îndeplinirea obiectivelor “Strategiei energetice a României” este afectată de existența unor disfuncționalități ale sectorului energetic, cele mai importante fiind următoarele:

Imperfecțiunile cadrului instituțional și legislativ

Energia, ca infrastructură, nu a fost recunoscută în importanță ca atare, după 1989,

comparativ, de exemplu, cu Transporturile și Comunicațiile și a fost „ascunsă” în Ministerul Industriei ( Resurselor, Economiei), deși reprezentând în acesta, după multe opinii, 80-90% din activități. Legislația energetică este insuficientă, instabilă, a apărut cu întârziere.

Strategia energetică a României

Reprezintă un document plin de imperfecțiuni, elaborat de un colectiv „improvizat”,

sursele de finanțare sunt neclare, iar cadrul legal de realizare discutabil. Este criticată de organizațiile profesionale de profil. După părerea multor specialiști, Strategia energetică a României nu se bazează pe studii documentate și transparente, ci se bazează mai mult pe discuții tip „mese rotunde”.

85

După crizele energetice mondiale din anii 1970 și 1980, când s-a redus producția de petrol a țărilor OPEC, omenirea se confruntă în această perioadă cu o a treia criză energetică, de această dată mult mai gravă, ea fiind determinată de reducerea rezervelor, concomitent cu sporirea consumului și creșterea presiunii datorată încălzirii globale. Scumpirea tot mai agresivă a hidrocarburilor a impus găsirea și dezvoltarea unor surse alternative de energie, dar și utilizarea mai eficientă a resurselor clasice. În acest context, sectorul energetic din România a avut o evoluție inerțială, fără reacții importante față de aceste amenințări, ceea ce a adâncit dificultățile existente.

Eficiența energetică foarte scăzută

Deși pierderile energetice sunt foarte mari (circa 30-35% din resursele primare) și, de

asemenea, intensitatea energetică cea mai ridicată din UE, corectarea acestor probleme s-a făcut în mică măsură, doar inerțial. Instituția de profil (ARCE) și cadrul legal (Legea 199/2000 privind eficiența energetică) nu au produs rezultate notabile.

Încălzirea centralizată și co-generarea

Dintre cele trei subsisteme energetice – electricitate, gaze naturale, energetica urbană –

ultimul este în cea mai dificilă situație. Este un subsector prioritar, cu disponibilități de îmbunătățire foarte mari, cu un impact social mare (85000 blocuri de locuințe, 3 milioane de apartamente, 7 milioane de locatari), pentru care nu există o responsabilitate clară și o politică națională specifică.

Lipsa investițiilor în noi capacități de producere

România dispune de capacități de producere vechi ( cu durata de viață expirată, 70%

termoenergetice și 40% hidroenergetice), nesigure și ineficiente. Doar circa 8% sunt capacități noi (unitățile 1 și 2 de la Cernavodă). Sectorul energetic este caracterizat printr-o inerție mare, respectiv 4-15 ani între decizie și executare. În prezent, decizii importante nu sunt luate (cu excepții unităților 3 și 4 de la Cernavodă, operaționale în 2014-2015), existând pericolul unei crize de capacități de producere a energiei și import dezavantajos.

Energia și protecția socială

România are dezvoltat un sistem costisitor de protecție socială nedirecționată (asigurată

de la bugetul central și bugetele locale), față de suportabilitatea facturilor energetice. Întrucât consumatorul final plătește toate pierderile energetice, s-a întreprins extrem de puțin pentru reducerea acestor pierderi și inclusiv a facturilor energetice (de exemplu, pierderile energetice ale blocurilor de locuințe reprezintă 40-50% din căldura intrată).

g) Modelul de restructurare, piața de energie, autoritățile de reglementare.

Elementele benefice ale acestor concepte moderne în sectorul energetic, promovate de UE, au fost puternic viciate de comportamentul statului ca proprietar, de acceptarea unei proporții mari de incompetență, de ingerința statului și a factorilor politici în a se facilita preferențial accesul al energia ieftină (hidro, produsă pe lignit), cu pagube majore în dauna interesului național.

Privatizarea sectorului energetic fie nu s-a făcut deloc (în producerea de energie), fie s-a realizat în mod discutabil (în petrol), în ambele situații afectându-se în mod serios interesul național.

Lipsa de investiții pentru sectorul energetic are consecințe grave în perpetuarea dificultăților rezultate din tehnologiile vechi și ineficiente, în creșterea progresului și competitivității energeticii românești. Au existat tot timpul declarații oficiale, dar au lipsit deciziile și instrumentele financiare și fiscale. De exemplu, pentru complexele energetice Turceni, Rovinari și Craiova, care au o capacitate instalată de 4 240 MW și asigură aproximativ 30% din producția de energie electrică a țării, investițiile de mediu se ridică

86

la 725 milioane euro, până în anul 2012, la care se adaugă alte 1,3 miliarde euro pentru retehnologizări, sursele de finanțare fiind neclare.

Armonizarea grupurilor de interese din sectorul energetic

Există o mare diversitate de grupuri de interese (legale), cel mai adesea în contradicție,

care sunt prezente în sectorul energetic precum: guvernul, parlamentul, autoritățile de reglementare, organismele și instituțiile europene și internaționale, producătorii și furnizorii de energie și servicii energetice, consumatorii de energie, proprietarii, investitorii și băncile, proiectanții, constructorii și producătorii de tehnologie, salariații, sindicatele și societatea civilă. Lipsa unei armonizări clare, în cadrul legal, a intereselor specifice, favorizarea unora în dauna altora, este de natură să creeze stări conflictuale grave.

„Strategia energetică a României” menționează următoarele riscuri și vulnerabilități ale sectorului energetic național:

Rezerve economic exploatabile de țiței, gaze naturale și uraniu, limitate la valorile prezentate în subcapitolul 1.4, în condițiile în care nu vor fi descoperite noi zăcăminte importante;

Volatilitatea prețurilor la hidrocarburi pe piețele internaționale;

Tendința de schimbare a caracteristicilor climatice și instabilitatea regimului hidrologic; Posibilitatea apariției unor efecte negative asupra concurenței în sectorul energetic la nivel

european, datorită tendințelor de concentrare din industria energetică;

Un ritm ridicat de creștere a cererii de energie în contextul relansării economice; Existența de arierate la nivelul unor companii din sector;

Ponderea semnificativă a populației care prezintă un grad de vulnerabilitate ridicat, în condițiile practicării unor prețuri la energie apropiate de nivelul mediu european;

Lipsa unor instrumente fiscale eficiente pentru susținerea programelor de investiții în eficiență energetică, dezvoltarea co-generării pe baza cererii de căldură utilă, utilizarea resurselor regenerabile pentru producerea energiei termice și dezvoltarea serviciilor energetice;

Posibila blocare a activității de exploatare a huilei ca urmare a acumulării de datorii istorice;

Posibila blocare a activității de exploatare a lignitului ca urmare a lipsei unei reglementări specifice care să asigure valorificarea în interes de utilitate publică a rezervelor de lignit cu o dreaptă și justă despăgubire a deținătorilor de terenuri, necesare desfășurării activității;

Selecția, reținerea și motivarea în condiții de piață liberă a capitalului uman necesar implementării strategiei și operării în siguranță a sistemului energetic național;

Modificările semnificative ale nivelului apei în Dunăre datorită schimbărilor climatice, care pot conduce la neasigurarea apei de răcire la amplasamentul Cernavodă pentru funcționarea în siguranță a două unități nuclearo-electrice;

Costuri mari de exploatare a minereurilor de uraniu datorită variației parametrilor mineralizației și a discontinuității acesteia ;

Opoziția autorităților publice locale și a autorităților teritoriale cu privire la acceptarea deschiderii de noi capacități de producție în domeniul exploatării minereurilor de uraniu;

Posibila creștere accentuată a prețului mondial la uraniu;

Posibila schimbare a atitudinii publicului față de construcția de noi centrale nucleare și de depozite de deșeuri radioactive;

Dificultăți în asigurarea serviciilor tehnologice de sistem în perioadele secetoase;

87

Costuri suplimentare generate de aplicarea prevederilor Directivei 2003/87/EC privind stabilirea unei scheme de comercializare a emisiilor de gaze cu efect de seră;

Capacitatea redusă de a face față unor acțiuni teroriste îndreptate asupra unităților producătoare de energie și a sistemelor de transport (conducte de țiței, conducte pentru gaze naturale, rețele electrice);

O serie de instalații de producere, transport și distribuție a energiei parțial învechite și depășite tehnologic, cu consumuri și costuri de exploatare mari; instalații și echipamente utilizate pentru exploatarea lignitului uzate moral și fizic;

O dependență crescândă la importul gazelor naturale, existând pentru moment o singură sursă;

Eficiența energetică redusă pe lanțul producție-transport-distribuție-consum final;

Organizarea sectorului de producere a energiei electrice pe filiere tehnologice mono-combustibil;

Capacitate redusă de cercetare-dezvoltare-inovare în sectorul energetic și sectorul minier; O parte din unitățile de producere a energiei electrice nu respectă cerințele privind protecția mediului din UE, alinierea la aceste cerințe necesitând fonduri importante;

Politici necoerente de punere în valoare a noi perimetre pentru exploatarea lignitului.

88

Concluzii

Elaborarea studiului de față a permis conturarea câtorva concluzii punctuale, la care se pot adăuga diverse considerații și chiar propuneri.

Astfel, cu privire la securitatea energetică a României s-au cristalizat următoarele concluzii:

necesitatea revizuirii strategiei politicilor energetice, care va trebui axată, în special, pe securitatea aprovizionării cu energie;

reducerea dependenței României față de importurile de resurse energetice, iar, în cazul gazului natural, reducerea dependenței de un furnizor unic și diversificarea surselor de aprovizionare – cu luarea în considerare a criteriilor de accesibilitate și de disponibilitate;

menținerea unui mix echilibrat în privința structurii balanței energetice;

se impune interconectarea sistemului electroenergetic național cu cele ale celorlalte țări europene, pentru evitarea riscului întrerupeii în alimentarea cu energie;

trebuie acordată o atenție deosebită momentului în care se iau decizii în privința sisetmului energetic național, având în vedere inerția acestuia (intervalul de timp între decizie și realizarea practică fiind de aproximativ 4-20 de ani);

stimularea investițiilor în sectorul energetic în scopul modernizării și eficientizării acestuia (în toate sectoarele de consum pierderile energetice sunt deosebit de ridicate, și anume de 30-35%!!!) și, în același context, urmărirea reducerii impactului negativ asupra mediului;

crearea unui cadru instituțional propriu pentru sectorul energetic (de exemplu, un Minister al Energiei și Resurselor) dispersarea activităților din sectorul energetic în diverse departamente sau direcții din cadrul altor ministere, nemaireprezentând o perspectivă viabilă.

Analiza structurii balanței energetice naționale lasă să se întrevadă următoarele idei concluzive:

În termeni generali, România este o țară bogată (dispunând de o gamă diversificată) în resurse sărace (reduse cantitativ) și scumpe (ca și costuri de extracție) și cu o perioadă scurtă de asigurare, în condițiile consumului actual (14-15 ani pentru petrol, 15 ani pentru gazele naturale și 40-50 de ani pentru cărbune);

Cărbunele rămâne principalul combustibil disponibil pentru producerea de energie electrică în termocentrale (cu o contribuție de cel puțin 50%, pentru o perioadă lungă de timp, restul fiind acoperit de energia hidro, nucleară și sursele regenerabile);

În condițiile spectrului epuizării într-o perioadă relativ medie a rezervelor de cărbune din țara noastră și a calității scăzute a acestora, importul de cărbune va fi obligatoriu pentru România;

Balanța de resurse primare a României se bazează în proporție de 60-65% pe hidrocarburi¸ rezervele interne fiind într-un proces avansat de epuizare, iar dependența de importurile de resurse primare (în mare majoritate, hidrocarburi) a crescut de la 27,1 % (în anul 2000) la circa 36 % (în anul 2005);

Trebuie analizată extrem de realist viabilitatea funcționării la capacitate maximă a atomocentralei de la Cernavodă (considerând riscurile specifice unei centrale de acest tip, calitatea slabă și rezervele reduse de uraniu ale țării noastre, dar și avantajele obținute prin punerea în funcțiune și a celorlalte reactoare);

Structura balanței de resurse primare a României va trebui să sufere o serie de modificări dinamice, care să acomodeze în timp real influența unor factori precum: creșterea prețurilor la hidrocarburi, creșterea participației energiei nucleare, a cărbunelui și a surselor regenerabile de energie, promovarea eficienței energetice, diversificarea surselor externe de energie primară.

89

În privința energiilor regenerabile concluziile sunt următoarele:

România deține ponderea cea mai mare de energie regenerabilă (în balanța consumului de energie primară) din Europa Centrală și de Est. România dispune de un potențial hidroenergetic economic amenajabil relativ important, de un potențial tehnic amenajabil, semnificativ de resurse regenerabile, dar practic neutilizat, precum și de un potențial agricol și forestier important.

Cu excepția energiei hidro și a biomasei, obiectivele stabilite prin “Strategia națională de valorificare a surselor regenerabile” pentru valorificarea altor surse precum energia solară, eoliană, geotermală pot fi apreciate ca fiind supraevaluate. Energie eoliană pare însă să beneficieze atât în UE, cât și în România de o atenție sporită.

De asemenea, cu excepția biocarburanților, în România, în general, nu există un sistem

de stimulente specifice pentru dezvoltarea surselor regenerabile de energie.

România dispune de un potențial agricol important pentru cultura materiilor primenecesare fabricării de biocarburanți. Culturile de rapiță, soia, sfeclă de zahăr sau sorg zaharat sunt cele mai adecvate pentru producția de biodiesel și bioetanol. Cultivarea rapiței sau a sfeclei de zahăr va reprezenta în scurt timp o afacere pentru agricultorii români. Mâna de lucru ieftină comparativ cu celelalte țări din UE, costurile de producție foarte avantajoase și, nu în ultimul rând, solul și clima, care sunt atuuri extrem de importante, vor putea face din România un jucător important pe piața biocarburanților din UE.

România își poate acoperi din resurse interne, cantitatea de biocarburanți recomandată de Directiva europeană pentru anul 2010 și, în plus, dispune de un potențial de materii prime pentru realizarea unei producții de biocarburanți, în măsură să acopere până la 8% din necesarul european. De asemenea, producția de biocarburanți oferă oportunități de export și reprezintă o alternativă pentru dezvoltarea agriculturii și folosirea terenurilor neutilizate.

Potențialul cel mai important al României este în biomasă agricolă, nu în lemn, pentru care în România nu există practici organizate de colectare.

În țările dezvoltate, resturile agricole sunt utilizate în unități mici de co-generare – instalate la nivelul comunelor – cu care se acoperă necesarul energetic local. În acest fel, comunele își fac inclusiv managementul deșeurilor. Valorificarea potențialului neutilizat de producție a biomasei poate deveni o sursă importantă de biocarburanți și reprezintă o oportunitate importantă pentru România, îndeosebi pentru dezvoltarea rurală.

Valorificarea semnificativă a potențialului de producție a biomasei din care se pot obține biocarburanți de tipul biodiesel-ului și bioenergie pentru sisteme de încălzire- reprezintă o altă oportunitate importantă pentru România, îndeosebi pentru dezvoltarea rurală.

În cazul biomasei utilizată ca sursă de încălzire, România va trebui să se alinieze la noile reglementări aprobate la nivelul UE referitoare la:

adoptarea de măsuri prin care furnizorii de combustibili (furnizori, depozitari, distribuitori, ș.a.) asigură posibilitatea aprovizionării cu biomasă;

stabilirea unor programe de stimulare zonală, pe areale limitate a valorificării biomasei, aceasta reprezentând premisa unei rentabilități reale;

evaluarea costurilor producției de energie din această sursă în condițiile României, luând în considerare un program de aliniere la prețurile din UE;

stabilirea de măsuri și politici de utilizare a biomasei în sectoarele de transporturi, al producției de energie și încălzire46;

46 Menționăm că în evaluarea costurilor pentru încălzirea rezidențială și industrială, în condițiile României, recenta hotărâre de guvern privind „Programul termoficare 2006-2009” extins până în 2015, nu ia în considerare utilizarea biomasei, cu toate că aceasta este accesibilă unui număr semnificativ de localități (în UE se apreciază a fi o sursă accesibilă și ieftină). Indicatorii impuși pentru rentabilitatea centralelor de co-generare trebuie verificați cu

90

îmbunătățirea și dezvoltarea tehnologiilor și echipamentelor pentru combustia directă a biomasei pentru producerea căldurii.

Pe plan național cercetările sunt orientate actualmente spre domeniul tehnologiilor de ardere directă a biomasei și de producere a gazului combustibil fie prin fermentație, fie prin gazeificare. Alte cercetări privesc producerea de combustibili lichizi cu utilizare în special în motoare cu ardere internă.

Legislația națională – incoerentă în unele aspecte (coerentă în schema de sprijin, dar nu și pe partea de implementare) și lipsa surselor de finanțare pentru utilizarea deșeurilor de biomasă, a brichetelor, peleților, pot reprezentă bariere în calea implementării programelor pe biomasă.

Promovarea unor tehnologii de producere și utilizare a biocombustibililor la nivel de fermă, în sistem descentralizat47 va reprezenta o provocare importantă pentru viitor, sub mai multe aspecte:

va rentabiliza producția agricolă prin modernizarea tehnicilor de cultură;

va permite utilizarea unor tehnologii care să nu provoace dezechilibre ecologice;

va permite reciclarea unor produse secundare (deșeuri din zootehnie, reziduuri agricole);

va reduce dependența de energiile clasice;

va permite realizarea unui sistem integrat sol-plante-animale-om.

Cercetarea și dezvoltarea vor trebui să contribuie la dezvoltarea biocombustibililor prin:

valorificarea oportunităților Programului Cadru 7 pentru dezvoltarea de biocombustibili și creșterea competitivității industriei de biocombustibili;

continua încurajare a industriilor cuprinse în „platforma tehnologică a biocombustibililor”, mobilizând în mod adecvat și alte platforme tehnologice (conexe ca interes de ex „food for life”);

susținerea activităților de cercetare cuprinse în platformele sectoriale.

Biocarburantul este perceput, din ce în ce mai mult, drept un element integrat într-un sistem bine determinat ecologic-economic-social.

Ca atare, folosirea unuia sau altuia dintre carburanți pentru alimentarea motoarelor cu ardere internă este influențată, în mod evident, de bilanțul energetic al producerii și utilizării sale, cu toate consecințele, preponderent favorabile, care decurg în plan economic și social. În același timp, folosirea combustibililor se află sub imperativul reducerii emisiilor poluante la un nivel cât mai scăzut, atât la producere, cât și la utilizare.

Pentru ca biocombustibilii să poată deveni parte componentă a vieții noastre vor fi

necesare o serie de măsuri:

a) Evaluarea beneficiilor în domeniul mediului – fapt care va presupune evaluarea contribuției la reducerea poluării cu gaze cu efect de seră. În acest context, costul suplimentar aferent majorării consumului de biodiesel (pentru populație) trebuie pus în balanță cu alte beneficii: reducerea emisiilor de gaze de seră, diversificarea structurii balanței de energie

posibilitățile oferite de utilizarea biomasei. (Directiva UE 2004/8/EC din 11.02.2004 ref. la promovarea centralelor de cogenerare).

47 De tipul instalațiilor de fermentare anaerobă, în sistem Maltin. Sistemul Maltin poate fi utilizat pentru: tratarea reziduurilor organice; conversia unor culturi agricole specifice în biogaz; producerea de biogaz; înnobilarea biogazului prin transformare în biometan utilizabil ca și carburant auto. Procesul se bazează pe tehnologia fermentațională de digestie anaerobă, dar diferă fundamental de sistemele alternative și de aceea este mai eficient și mai productiv: sistemul este sustenabil, nu provoacă daune mediului, nu provoacă zgomot, mirosuri, poate opera la un nivel redus, local, descentralizat, operează 24 ore/zi, 7 zile pe săptămână, necesită un capital minim și, de asemenea, are costuri minime de operare. Este desemnat să utilizeze amplasamente locale pentru construcție și operare și este recomandabil îndeosebi pentru comunități locale (ferme) rurale. Metanul produs, este identic în compoziție cu gazul natural, dar regenerabil, poate fi utilizat ca și carburant auto, pentru încălzire și pentru producerea electricității.

91

primară, creșterea securității ofertei și crearea de noi locuri de muncă în zonele rurale. De asemenea, competitivitatea acestei surse nu se referă doar la producția de biocarburanți ci și la costurile asociate cum ar fi investițiile necesare în noi tipuri de vehicule sau sisteme logistice alternative.

Identificarea mecanismelor de stimulare a productiei de materie prima pentru obtinerea biocombustibililor prin: acordarea de facilitati producatorilor agricoli pentru cultivarea plantelor energetice (in concordanta cu prevederile UE); acordarea de stimulente pentru colectarea deseurilor agricole si a celor silvice;

Corelarea politicilor sectoriale de energie-agricultură-mediu-dezvoltare rurală.

Pentru stimularea producției agricole destinată producției de biocombustibili sunt

necesare următoarele măsuri:

Producția de zahar destinata producerii de etanol sa devina eligibila, atât in regimul ne-alimentar cat si in cel al necultivării terenurilor.

Evaluarea posibilității utilizării unor cantități suplimentare din stocurile de cereale destinate intervențiilor pe piață, pentru fabricarea etanolului, reducând in acest fel exportul de cereale ce reclama acordarea primelor stabilite la nivelul UE.

Monitorizarea impactului cererii de biocombustibili asupra preturilor produselor si subproduselor, disponibilitatea lor pentru a asigura o competiție reala pe piață, impactul asupra asigurării cantitative si a preturilor alimentelor pe piața UE si in tarile in curs de dezvoltare.

Finanțarea unor campanii de informare a fermierilor si deținătorilor de păduri privind posibilitățile de valorificare pentru producerea de biomasa si oferirea de oportunități de valorificare a potențialului de care dispun.

Stabilirea unui Plan de Acțiune Forestier in care utilizarea lemnului pentru producția de energie sa ocupe un rol important.

Revizuirea legislației privind utilizarea subproduselor animaliere la producerea de energie (proceduri de autorizare si aprobare).

Implementarea unor proceduri (pe baza de standarde ce trebuie aprobate) care sa permită utilizarea deșeurilor in producerea de biocombustibili.

Va trebui să se acorde prioritate conceptului de bio-rafinărie, care poate valorifica părți ale instalațiilor existente pentru a produce combustibili de generația a II-a, combinat cu valorificarea posibilității (facile) de conversie a fabricilor de alcool existente, la producția de biocombustibili.

Valorificarea posibilității (facile) de conversie a fabricilor de alcool existente. către producția de biocombustibili.

Producătorilor trebuie să li se garanteze posibilitatea de a obține venituri pe termen lung la niveluri care să permită recuperarea investiției și profituri rezonabile.

Trebuie de asemenea, impuse ținte anuale obligatorii, trebuie stabilite facilități și penalități convingătoare iar procedurile administrative trebuie simplificate.

Evaluarea aprovizionarii cu materii prime

Obiective specifice:

urmarirea incidentei cererii de biocombustibili asupra preturilor de piata ale produselor si subproduselor precum si disponibilitatea pentru industriile concurente; deasemenea, incidenta asupra aprovizionarii si a preturilor produselor alimentare in UE si in tarile in curs de dezvoltare;

realizarea unei campanii destinate informarii agricultorilor si exploatatiilor forestiere asupra avantajelor plantelor energetice si posibilitatile pe care le ofera;

elaborarea unui plan de actiune in domenul silvicol din care sa rezulte rolul important al consumarii materialelor forestiere in scopuri energetice;

92

– examinarea legislatiei referitoare la subprodusele alimentare si modificarea acesteia pentru a facilita autorizarea si aprobarea procedeelor de substituire pentru productia de biocombustibili.

Rezultate preconizate :

realizarea de platforme tehnologice pentru biocombustibili in principalele domenii: agricultura si silvicultura; industria agroalimentara; sectorul biocombustibililor si al biolichidelor; companiile petroliere si distribuitorii de carburanti; constructorii de tehnica in domeniu; organisme de cercetare;

crearea conditiilor pentru producerea biocombustibililor din generatia a doua” .

Biocombustibilii pot ridica, la rândul lor, probleme serioase atât mediului, cât și de

altă natură.

Biocombustibilii sunt obținuți din plante care sunt crescute cu cantități masive de petrol (sub formă de pesticide, îngrășăminte, combustibili utilizați de mașinile agricole, etc.) și au o rată extrem de scăzută de “întoarcere” a energiei investite – uneori chiar negativă, pot accentua poluarea apelor de pe urma folosirii îngrășămintelor, eroziunea solului, reducerea disponibilului de terenuri agricole pentru producția de hrană, de unde posibila creștere a prețului alimentelor, riscul de a afecta biodiversitatea, prin monoculturi, o diminuare cu numai 13% a emisiilor de CO2- în cazul etanolului.

În condițiile creșterii prognozate în următorii ani a prețului la hidrocarburi și în condițiiledependenței de o sursă unică de aprovizionare cu gaze naturale din import, producția de energie electrică pe bază de energii regenerabile (altele decât hidroenergia) poate constitui o opțiune energetică alternativă importantă pentru viitor.

Experiența acumulată de la punerea în aplicare a sistemului adoptat, pachetul de măsuri privind energia și schimbările climatice, publicat de Comisia Europeană în ianuarie 2008, Strategia Energetică a României pentru perioada 2007-2020, precum și semnalele transmise de participanții la piața de certificate verzi sugerează necesitatea îmbunătățirii sistemului existent de promovare a E-SRE, în sensul creșterii transparenței, facilitării unei aplicări corecte și creșterii atractivității acestuia pentru potențialii investitori.

*

*

Analiza tuturor strategiilor/politicilor sectoriale în scopul evaluării acestora din punct de vedere al emisiilor de gaze cu efect de seră și evaluarea potențialului tehnico-economic de reducere a acestora, la nivelul fiecărui sector ETS și non-ETS (știut fiind faptul că există un potențial considerabil nevalorificat de creștere a eficienței energetice și, implicit, de reducere a emisiilor de GES, atât în sectorul producției energiei electrice și termice, cât, mai ales, în cadrul industriilor energointensive), a dus la constatarea că:

nici o strategie sectorială nu este abordată astăzi prin prisma indicatorilor de intensitate energetică.

Nici una dintre strategiile sectoriale și, mai ales, cea în domeniul energiei nu conține analize pe bază de indicatori de eficiență energetică sau de intensitate a carbonului la nivel de sector (emisii raportate la producție, emisii raportate la valoarea adăugată brută a sectorului).

Modelul de prognoză economică cu care se operează ar trebui să aibă în vedere indicatorii menționați mai sus și, absolut necesar, să ia în considerare scenarii legate de evoluția prețului petrolului și, nu în ultimul rând, evoluția prețului carbonului pe piața europeană a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră.

Problemele expuse extrem de sintetic mai sus, sunt complexe, cu efecte pe termen lung, care necesită o decizie politică bazată pe analize care trebuie efectuate într-un Centru

93

sau o entitate specializată, care să abordeze modelarea macroeconomică în termenii noi, impuși de politicile europene în domeniul schimbărilor climatice și al energiei.

Un astfel de Centru/entitate ar avea posibilitatea să coopereze mai bine cu instituțiile europene în materie.

După cum se poate vedea din Studiul de impact asociat pachetului legislativ schimbări climatice-energie regenerabilă, la nivelul CE se operează cu modele complexe, care pe lângă balanța energetică iau în considerare aspectele legate de prețul petrolului, prețul carbonului și emisiile de gaze cu efect de seră. În perioada imediat următoare, capacitatea României ca SM al UE de a se încadra în obligațiile care îi revin de a gestiona reducerea emisiilor de GES, va reprezenta un factor determinant care va condiționa dezvoltarea economică și socială viitoare a țării.

Deciziile politice trebuie să se bazeze pe studii realizate într-un Centru special creat, de înaltă elită profesională, cu componență complexă interdisciplinară. Indiferent de expertiza actuală a funcționarilor din diverse ministere, astfel de analize nu pot fi efectuate de către aceștia.

Este necesară implicarea Guvernului la nivelul Cabinetului Primului Ministru, care să urmărească rezultatele modelărilor macro efectuate într-un Centru de prognoză.

*

*

Concluzii privind mediul geopolitic regional în relație cu securitatea energetică:

Zona Mării Caspice nu mai este o alternativă exclusivă față de Orientul Mijlociu, în privința aprovizionării cu resurse energetice; ambele regiuni sunt caracterizate prin instabilitate politică și sunt afectate de conflicte armate (S.U.A vs. Iraq în Golful Persic, Rusia vs. Georgia în spațiul caucaziano-caspic).

Deși România prezintă avantaje certe din punct de vedere economic, tehnic și geopolitic în favoarea tranzitării energiei caspice prin țara noastră (infratsructura de oleoducte în mare parte construită, capacitatea excedentară de rafinare, cea mai mare rafinărie de la marea Neagră – Midia-Năvodari, cel mai mare port al Mării Negre, Constanța, suprafața topografică deosebit de permisivă care nu necesită un număr considerabil de unotăți de pompare, lispa stărilor conflictuale), în drumul său către marii consumatori occidentali, convergența intereselor principalilor poli de putere în acest spațiu (S.U.A, China, principalele puteri europene și jocurile strategice ale Rusiei) duc la nevalorificarea reală a acestora.

Poziția de forță a Rusiei vis-a-vis de Georgia (războiul din 2008) a condus la creșterea reticenței riveranilor Mării Caspice (Azerbaidjan, Kazahstan ș.a.) în participarea la consorții cu parteneri vestici în detrimentul partenerilor ruși.

Creșterea vulnerabilității aprovizionării cu gaze naturale, considerând intenția Rusia (deja monopolistă în privința livrării de gaze către Europa) de a realiza o structură de tip „OPEC” în acest domeniu, limitând și mai mult alternativele europene (și așa puține), prin invitarea la aderare în acest cartel a Iranului și a unor țări din nordul Africii.

*

*

Unele considerații asupra îndeplinirii obiectivelor strategice

“Strategia energetică a României” a identificat trei obiective strategice și anume:

Dezvoltare durabilă (sustenabilitate);

Competitivitatea;

Securitatea alimentării.

94

Se apreciază că în cazul particular al României, trebuie adăugat un al patrulea obiectiv strategic și anume:

Accesibilitatea/suportabilitatea.

Dezvoltarea durabilă este un proces în continuă evoluție care urmărește perfecționarea economiei, a societății și a condițiilor de mediu pentru beneficiul generației actuale și al celor viitoare. Ca atare, dezvoltarea energetică durabilă este un proces complex care necesită autosusținere și o durată mare, practic nelimitată de desfășurare.

Ca obstacole principale se pot menționa, pe de o parte, actuala structură a resurselor și a consumului de energie, iar, pe de altă parte, impactul energiei asupra mediului, în special al gazelor cu efect de seră. O provocare suplimentară, greu de îndeplinit de România, o constituie recentul pachet al UE energie-mediu. Actualele instrumente de piață, combinate cu țintele, pot transforma România într-un importator net de credite de carbon.

Soluțiile de sustenabilitate energetică există, dar unele sunt controversate. Astfel, cercetarea tehnologică este desigur una din soluții, dar la costurile ridicate actuale, nu sunt semnale suficient de puternice pentru alocarea de fonduri adecvate.

Utilizarea surselor regenerabile de energie are argumente pro și contra; de exemplu, actuala discuție asupra folosirii biomasei, față de reducerea terenurilor agricole pentru hrană.

Energia nucleară este respinsă astăzi în jumătate din țările UE. În fine, eficiența energetică constituie cu siguranță o soluție parțială, dar importantă, pentru dezvoltarea energetică durabilă, dar, este suficient să constatăm, că aceasta este mai ales privilegiul țărilor dezvoltate, bogate. În cazul României, țară cu economie în tranziție, deși potențialul de economisire a energiei este deosebit de mare, din diferite motive reducerea pierderilor energetice este foarte redusă.

Competitivitatea are drept scop obținerea de performanțe maxime cu costuri minime. Ca soluții se menționează o nouă revoluție industrială (tehnologii și materiale), reglementări severe (emisii minime și consumuri energetice minime) și, din nou, promovarea eficienței energetice.

Din nefericire, România a întârziat penetrarea tehnologiilor performante și a celor alternative, decalajul față de țările dezvoltate ale UE fiind încă considerabil. Se pare că singura soluție viabilă o constituie un program național de investiții inteligente.

Securitatea alimentării cu energie este o combinație între conceptul economic și factorul psihologic, reprezentând de fapt, un nivel acceptabil de risc la un cost acceptabil.

Securitatea absolută este o iluzie, ca și independența energetică a României.

Securitatea alimentării cu energie primară este dependentă de structura actuală a piețelor mondiale și regionale, cu implicarea directă a factorului politic între țări. Astăzi, când circa 75% din resursele mondiale sunt în mâna guvernelor, rezultă responsabilitatea factorului politic, care prezintă o gamă largă de abordări sub aspect fizic și comercial.

Securitatea alimentării are trei soluții principale și anume:

diversificarea surselor de energie (din punct de vedere fizic și comercial), care să conducă la un mix echilibrat de resurse primare;

folosirea optimă a poziției țării pe lanțul de alimentare: sursă – tranzit – stocare; promovarea eficienței energetice.

Accesibilitatea reprezintă furnizarea de servicii energetice fiabile plătite și pe care fiecare consumator să și le poată permite (suportabilitatea).

Energia este un serviciu de interes general, astfel încât accesul la energie trebuie deschis tuturor consumatorilor, iar consumul are loc după posibilități. Aceasta depinde de existența unor politici sociale special orientate pentru a corespunde nevoilor săracilor. Protecția socială capătă o

95

importanță aparte în cazul României, unde sărăcia reprezintă 18,5 % din populație, iar “sărăcia energetică” este sensibil mai ridicată.

Trebuie menționat pericolul folosirii sectorului energetic ca instrument pentru rezolvarea problemelor sociale.

Soluțiile sunt reprezentate de existența unei piețe concurențiale sănătoase a energie, promovarea eficienței energetice (întrucât consumatorii plătesc și pierderile energetice), folosirea unor sisteme tarifare adecvate, existența unui sistem de protecție socială decuplat de piața de energie.

*

*

Având în vedere rezultatele obținute, sintetizate și esențializate în ideile concluzive mai sus expuse, obiectivele propuse în contextul cercetării necesare realizării acestui studiu, considerăm că au fost îndeplinite pe deplin. În aceeși măsură, considerăm că au fost trasate, din punctul nostru de vedere, în urma analizei științifice, principalele direcții de orientare în privința securității energetice a țării noastre, domeniu de maximă importanță atât pe plan european, cât și pe plan internațional, dovadă fiind și reuniunile recente la vârf, în cadrul Consiliului European (15-16 octombrie 2008), unde s-a reiterat, din nou, ideea că „securitatea aprovizionării cu energie este o prioritate pentru Uniunea Europeană”. În acest sens, orientările definite în cadrul Consiliului sunt legate de diversificarea surselor de energie, dezvoltarea unor mecanisme de răspuns în caz de criză și întrerupere a aprovizionării, îmbunătățirea infrastructurii critice, în special a rețelelor de transport energetic trans-europene, precum și dezvoltarea relațiilor Uniunii cu țările producătoare de energie și cele de tranzit, în vederea asigurării securității aprovizionării.

96

Bibliografie

Duțu, Mircea, Adopatarea unui Cod al mediului – prioritate a integrării europene în „Economistul”, nr. 1537, București, ianuarie 2004.

Duțu, Mircea, Dreptul mediului: tratat: abordare integrală, vol. I și II, Editura Economică, București, 2003.

Ionescu, Cristina, Drept și legislație în energie și mediu, curs pentru anul V, Universitatea Politehnică, București, 2003-2004.

Neguț, Silviu; Neacșu, Marius Cristian; Vlad, Liviu Bogdan, The Geopolitics of Strategic Energy Rresources, rev. “Impact Strategic”, vol. 22, Editura Universității Naționale de Apărare Carol I, București, 2007.

Neguț, Silviu; Neacșu, Marius Cristian; Viorel, Mionel, European Union’s Dependency on Russian Energy. Geopolitical considerations, în „The Romanian Economic Journal”, nr. 25 bis, 2007.

Neguț, Silviu, Introducere în geopolitică, Editura Meteor Press, București, 2006.

Neguț, Silviu; Cucu, Vasile, Vlad, Liviu Bogdan, Geopolitica României, Editura Transvaal, Târgoviște, 2004.

Papatulică, Mariana, Dimensiunea europeană și mondială a dezvoltării durabile, Editura Expert, București, 2005.

Papatulică, Mariana, Dezvoltarea economică a României. Competitivitatea și integrarea în UE, Editura Academiei, București, 2004.

Piebalgs, Andris (Energy Commissioner), Better choice, Service and Prices in the New European Energy Market, speech at the Eu Energy Law Conference, Bruxelles, 19 Sept. 2007.

***, Pachet de implementare referitor la obiectivele UE în domeniul schimbărilor climatice și al energiei regenerabile pentru 2020.

***, Proiect de Directivă pentru îmbunătățirea și extinderea Schemei comunitare de comercializare a certificatelor de emisii de gaz cu efect de seră (Emission Trading Scheme – EU ETS).

***, Proiect de Decizie pentru reducerea emisiilor de gaz cu efect de seră, pentru sectoarele din afara Schemei de comerț cu emisii (non-ETS ).

***, Proiect de Directivă privind captarea și stocarea geologică a carbonului (CCS).

***, Propunere de Directivă privind energiile regenerabile și biocombustibilii (Comisia Europeană, Bruxelles, 2008).

***, Planul Național de Dezvoltare 2007 – 2013.

***, Cadrul Național Strategic de Referință 2007 – 2013.

***, Programul Național de Reforme, Guvernul României, 2007.

***, Strategia energetică a României, 2007-2020.

***, Strategia de Valorificare a resurselor regenerabile de energie, 2003.

***, Planul Național de Acțiune în domeniul Eficienței Energetice 2007 – 2010, ARCE,

2007.

***, Programul Național de Dezvoltare Rurală, 2007-2013, MADR, 2007.

***, Programul Operațional Sectorial "Creșterea competitivității economice" (POS-CCE), MEF, 2007.

***, Programul Operațional Sectorial de Transport-POST, Ministerul Transporturilor, Construcțiilor, Turismului, 2007.

***, Planul național de acțiune privind schimbările climatice, pentru perioada 2005-2007 (PNASC), Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile, 2005.

97

***, Schema de ajutor de stat regional privind valorificarea resurselor regenerabile de energie, HG, 9 iulie 2008.

***, Raportul asupra progreselor înregistrate în utilizarea biocarburanților în statele membre ale Uniunii Europene, COM (2006) 845 final, Bruxelles, 10.1.2007.

***, The EU Electricity & Gas markets: third legislative package, Bruxelles, sept. 2007.

***, Strategy on climate change: the way ahead for 2020 and beyond, COM (2007).

***, Communication from the Commission to the European Council and the European Parliament of 10 January 2007 – An Energy Policy for Europe, COM (2007).

***, Commission Green Paper of 28 march 2007 on market-based instruments for environment and related policy purposes, COM (2007).

***, Planul de acțiune al Consiliului European (2007-2009) pentru „Politica energetică pentru Europa”, (EPE), 2007.

***, Hotărârea Guvernului nr.1844/2005 privind promovarea utilizării biocarburanților și a altor carburanți regenerabili pentru transport.

***, Hotărârea Guvernului nr.456/2007, de modificare și completare a Hotărârii Guvernului nr.1844/2005.

***, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăți directe și plăți naționale directe complementare care se acordă în agricultură începând cu anul 2007, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.139/2007.

***, Hotărârea Guvernului nr. 277/2008 privind aprobarea activității pentru care se acordă sprijin financiar producătorilor agricoli din sectorul vegetal în anul 2008

***, European Commission’s Green Paper: „A European Strategy for Sustainable, Competitive and Secure Energy”, Bruxelles, mar. 2006.

*** (Council of the Eurpean Union), Presidency conclusions, Bruxelles, 15-16 octombrie

2008.

*** (European Policy Center), A change of climate. Post-Summit Analysis, Bruxelles, 20 octombrie 2008.

***, Directiva 77/2001/CEE din 27 septembrie 2001 a Parlamentului European și a Consiliului privind promovarea energiei electrice produse din surse regenerabile de energie pe piața internă de energie electrică.

***, Monitorul Oficial al României nr. 809 din 6 septembrie 2005.

***, Monitorul Oficial al României nr. 843 din 15 septembrie 2004.

***, Monitorul Oficial al României nr. 288 din 24 aprilie 2003. www.recs.org

www.gov.ro www.energie-verde.ro

98

Bibliografie

Duțu, Mircea, Adopatarea unui Cod al mediului – prioritate a integrării europene în „Economistul”, nr. 1537, București, ianuarie 2004.

Duțu, Mircea, Dreptul mediului: tratat: abordare integrală, vol. I și II, Editura Economică, București, 2003.

Ionescu, Cristina, Drept și legislație în energie și mediu, curs pentru anul V, Universitatea Politehnică, București, 2003-2004.

Neguț, Silviu; Neacșu, Marius Cristian; Vlad, Liviu Bogdan, The Geopolitics of Strategic Energy Rresources, rev. “Impact Strategic”, vol. 22, Editura Universității Naționale de Apărare Carol I, București, 2007.

Neguț, Silviu; Neacșu, Marius Cristian; Viorel, Mionel, European Union’s Dependency on Russian Energy. Geopolitical considerations, în „The Romanian Economic Journal”, nr. 25 bis, 2007.

Neguț, Silviu, Introducere în geopolitică, Editura Meteor Press, București, 2006.

Neguț, Silviu; Cucu, Vasile, Vlad, Liviu Bogdan, Geopolitica României, Editura Transvaal, Târgoviște, 2004.

Papatulică, Mariana, Dimensiunea europeană și mondială a dezvoltării durabile, Editura Expert, București, 2005.

Papatulică, Mariana, Dezvoltarea economică a României. Competitivitatea și integrarea în UE, Editura Academiei, București, 2004.

Piebalgs, Andris (Energy Commissioner), Better choice, Service and Prices in the New European Energy Market, speech at the Eu Energy Law Conference, Bruxelles, 19 Sept. 2007.

***, Pachet de implementare referitor la obiectivele UE în domeniul schimbărilor climatice și al energiei regenerabile pentru 2020.

***, Proiect de Directivă pentru îmbunătățirea și extinderea Schemei comunitare de comercializare a certificatelor de emisii de gaz cu efect de seră (Emission Trading Scheme – EU ETS).

***, Proiect de Decizie pentru reducerea emisiilor de gaz cu efect de seră, pentru sectoarele din afara Schemei de comerț cu emisii (non-ETS ).

***, Proiect de Directivă privind captarea și stocarea geologică a carbonului (CCS).

***, Propunere de Directivă privind energiile regenerabile și biocombustibilii (Comisia Europeană, Bruxelles, 2008).

***, Planul Național de Dezvoltare 2007 – 2013.

***, Cadrul Național Strategic de Referință 2007 – 2013.

***, Programul Național de Reforme, Guvernul României, 2007.

***, Strategia energetică a României, 2007-2020.

***, Strategia de Valorificare a resurselor regenerabile de energie, 2003.

***, Planul Național de Acțiune în domeniul Eficienței Energetice 2007 – 2010, ARCE,

2007.

***, Programul Național de Dezvoltare Rurală, 2007-2013, MADR, 2007.

***, Programul Operațional Sectorial "Creșterea competitivității economice" (POS-CCE), MEF, 2007.

***, Programul Operațional Sectorial de Transport-POST, Ministerul Transporturilor, Construcțiilor, Turismului, 2007.

***, Planul național de acțiune privind schimbările climatice, pentru perioada 2005-2007 (PNASC), Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile, 2005.

97

***, Schema de ajutor de stat regional privind valorificarea resurselor regenerabile de energie, HG, 9 iulie 2008.

***, Raportul asupra progreselor înregistrate în utilizarea biocarburanților în statele membre ale Uniunii Europene, COM (2006) 845 final, Bruxelles, 10.1.2007.

***, The EU Electricity & Gas markets: third legislative package, Bruxelles, sept. 2007.

***, Strategy on climate change: the way ahead for 2020 and beyond, COM (2007).

***, Communication from the Commission to the European Council and the European Parliament of 10 January 2007 – An Energy Policy for Europe, COM (2007).

***, Commission Green Paper of 28 march 2007 on market-based instruments for environment and related policy purposes, COM (2007).

***, Planul de acțiune al Consiliului European (2007-2009) pentru „Politica energetică pentru Europa”, (EPE), 2007.

***, Hotărârea Guvernului nr.1844/2005 privind promovarea utilizării biocarburanților și a altor carburanți regenerabili pentru transport.

***, Hotărârea Guvernului nr.456/2007, de modificare și completare a Hotărârii Guvernului nr.1844/2005.

***, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăți directe și plăți naționale directe complementare care se acordă în agricultură începând cu anul 2007, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.139/2007.

***, Hotărârea Guvernului nr. 277/2008 privind aprobarea activității pentru care se acordă sprijin financiar producătorilor agricoli din sectorul vegetal în anul 2008

***, European Commission’s Green Paper: „A European Strategy for Sustainable, Competitive and Secure Energy”, Bruxelles, mar. 2006.

*** (Council of the Eurpean Union), Presidency conclusions, Bruxelles, 15-16 octombrie

2008.

*** (European Policy Center), A change of climate. Post-Summit Analysis, Bruxelles, 20 octombrie 2008.

***, Directiva 77/2001/CEE din 27 septembrie 2001 a Parlamentului European și a Consiliului privind promovarea energiei electrice produse din surse regenerabile de energie pe piața internă de energie electrică.

***, Monitorul Oficial al României nr. 809 din 6 septembrie 2005.

***, Monitorul Oficial al României nr. 843 din 15 septembrie 2004.

***, Monitorul Oficial al României nr. 288 din 24 aprilie 2003. www.recs.org

www.gov.ro www.energie-verde.ro