Impactul Mediatic AL Terorismului

“ IMPACTUL MEDIATIC AL TERORISMULUI ”

2

ARGUMENT

Autopromovat pe lista problemelor fundamentale ale actualității, terorismul constituie o temă recurentă a studiilor sociologice, politologice și de securitate. În ciuda numeroaselor abordări, ale căror concluzii sunt cuprinse, în parte, și în prezenta lucrare, complexul motivațional, cauzal și acțional înglobat de acest substantiv abstract continuă să genereze evenimente și evoluții pe cât de tragice pe atât de imprevizibile. Crizele profunde – conflictul israeliano-palestinian, războaiele din Afganistan și Irak, devastatoarele atentate teroriste din Rusia, Turcia, Spania – și efectele economico-sociale dezastruoase ale acestora probează faptul că sistemul social global se confruntă cu probleme grave. Tendința de a asocia atât cauzele cât și soluțiile acestor probleme fenomenului terorist (asociere neconformă cu realitatea) impune o caracterizare a mecanismelor care favorizează transformarea terorismului într-un passe par tout, împins în față ori de câte ori rezolvările întârzie să apară.

În era globalizării, în care cultura dominantă este cea occidentală, “vatra satului” este reprezentată de mijloacele societății informaționale – rețelele IT&C. Prin urmare, deținând un cvasi-monopol al acestor mijloace, entitatea instituționalizantă (generatoare de instituții) este Occidentul, în ocurență, Statele Unite în poziția celui mai puternic reprezentant al acestuia. La nivel global, pe lângă această entitate instituționalizantă există o minoritate, opusă cultural și ideologic Occidentului și insuficient dotată pentru modelul societății informaționale, care lovește în centrul de putere, în mod simbolic prin natură și catastrofic prin efecte. În sistemul socio-politico-economic global în care România este pe cale să se integreze, minoritatea (ce prezintă vădite tendințe de unificare împotriva Occidentului) beneficiază de o voci și portavoci partizane, are drepturi legitime pe care le reclamă și dispune de mijloacele necesare pentru susținerea acțiunilor violente asimetrice. Prin urmare, fenomenul terorist devine o adevărată mișcare insurgentă la nivel global. Raportându-ne la acești parmaetri, constatăm că instituțiile sunt încă incomplet structurate – echivalentul unei slabe administrații la nivel statal

– iar media sunt neomogene din punct de vedere al valorilor (de altfel un lucru „sănătos” într-un sistem non-totalitar).

În consecință, din punct de vedere al studiilor de securitate, devine foarte importantă, pe temen lung, măsura în care “satul global” poate realmente exista în condițiile în care circa o treime din populația lui i se opune din motive identitare și culturale. Mergând mai departe, dacă “puternicii momentului” au considerat că este posibil, ridicăm întrebarea, intuită de Samuel Huntington, dacă realizarea acestui deziderat nu implică subordonarea autoritară sau chiar eliminarea la nivel cultural și civilizațional a minorității rezistente pe clasicul model al

3

luptei pentru resurse. Chiar și în această eventualitate, șansele de reușită ale civilizației occidentale nu sunt certe, în condițiile în care respectiva minoritate este caracterizată de o explozie demografică și se folosește de mijloace asimetrice (de fapt singurele accesibile) pentru a-și impune punctul de vedere. Privind situația din această perspectivă, gestionarea fenomenului terorist este numai o componentă a gestionării situației geopolitice globale și exclude din start orice considerente etice și juridice. Totul se joacă pe terenul pragmaticului.

În acest context, România aspiră la o încadrare cât mai avantajoasă în mecanismele globalizării de tip occidental reprezentând un actor important în geopolitica bazinului Mării Negre. Prin urmare, sistemul reprezentațional legat de problematica terorismului constituie un element central în evaluarea strategiei și politicii de securitate autohtone care, indiferent cât de clare și justificate ar părea pentru factorii de decizie, nu pot fi implementate în condiții democratice decât cu acordul și întreaga susținere a populației. Luând în considerare aspectele de mai sus, prezenta lucrare se constituie într-o tentativă de caracterizare a acestui sistem reprezentațional prin prisma deținătorilor legitimi ai puterii simbolice – a se citi mass-media – precum și o propunere de inițiere a unor demersuri fundamentate, atât metodologic cât și practic, pentru determinarea și caracterizarea reprezentărilor sociale cu privire la terorism, la nivelul întregului sistem social.

Concret, studiul urmărește caracterizarea formelor de comunicare a informațiilor și implicit a structurării reprezentărilor sociale care iau naștere în raporturile de comunicare dintre cei care controlează universul simbolic și consumatorii acestor informații. Plecând de la această caracterizare se poate acționa pentru identificarea conținutului reprezentării mediatice a terorismului pentru intuirea unor scenarii de comportament al actorilor sociali și emiterea de concluzii privind factorii de care trebuie să se țină cont în gestionarea unei crize teroriste. La nivel decizional aceste demersuri pot fi concretizate în măsuri pentru minimizarea efectelor negative și maximizarea celor pozitive pe care le prezintă acoperirea mediatică a acestui tip de evenimente la nivelul opiniei publice: tendința de recurs la acțiunea armată în detrimentul agențiilor de securitate și a forțelor de ordine, discreditarea și blamarea serviciilor de informații și securitate pe fondul unor eșecuri în gestionarea crizelor teroriste, tendințe panicarde exacerbate ce transformă publicurile într-o masă de manevră ușor manipulabilă și influențabilă cu rezultate devastatoare pentru acestea.

În acest scop, am prezentat succint conținutul conceptual și principalele trăsături ale fenomenului terorist, am caracterizat relația între mass-media și terorism la nivelul sistemului social și, particularizând delimitările teoretice și mecanismele reprezentărilor sociale pentru noțiunea de reprezentare mediatică am încercat formularea unor concluzii cu privire la

4

raportul (uneori „cerc vicios”) terorism  mass-media  opinie publică  decizie politică terorismș.a.m.d.

CAPITOLUL I

TERORISMUL – DIMENSIUNI ACTUALE

Definirea funcțională și normativă a terorismului

Nu poate exista justificare pentru terorism. Totuși,(…) prevenirea pe termen lung a terorismului trebuie să includă o înțelegere corespunzătoare a rădăcinilor sale sociale, economice, politice și religioase. Dacă aceste probleme sunt tratate adecvat pot submina serios bazele sprijinului și recrutării pentru rețelele teroriste.

Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, nr.1258 / 24.09.2001 privind democrațiile față în față cu terorismul, pct. 8

Natura volatilă și profund subiectivă a complexului de elemente motivaționale, caracteristice și acționale reunite sub conceptul abstract de “terorism” a condus numeroasele studii și cercetări dedicate domeniului la concluzia comună că acestui concept nu i se poate da o definiție satisfăcătoare și utilă din punct de vedere epistemic. Cu atât mai puțin se poate vorbi de o definiție juridică exhaustivă a fenomenului, aplicabilă direct în strategiile și tacticile de tratare a sa în mod unitar. În consecință, în ceea ce privește abordările teoretice, singura cale de urmat este cea a unei delimitări conceptuale cât mai stricte a terorismului de numeroasele alte modalități de exercitare a violenței, pe criterii de motivație, metode și practici utilizate, actori implicați, finalitate, ținte predilecte. Pe latura juridică, un demers cu adevărat eficient, cel puțin în conjunctura instituțională și normativă actuală, presupune abordarea terorismului în termeni strict operaționali, defalcat pe acțiuni specifice, pe regiuni și arii culturale particulare.

Pentru a fixa, totuși anumite repere în ceea ce privește aria de cuprindere a conceptului, vom considera terorismul drept

“…amenințarea cu violența sau folosirea violenței în scopuri politice de către indivizi sau grupuri de indivizi, indiferent dacă acționează pro sau contra autorității guvernamentale existente, când aceste acț iuni au intenția de a șoca, intimida, sau consterna un grup-țint ă mai larg decât victimele imediate. Terorismul este relaționat cu indivizi sau grupuri de indivizi, care urmă resc răsturnarea regimurilor politice, corectarea unor deficiențe sociale percepute de grupările respective sau erodarea ordinii politice internaționale”1.

Aparent cuprinzătoare și clară, prezenta definiție (elaborată în 1980), asemeni sutelor

ce au precedat-o sau i-au urmat, prezintă inevitabile lacune și generalizări, dacă o supunem

1 James Adams, apud Vasile Simileanu, 2003, 92

5

unei analize comparative sincronice și diacronice. Un asemenea demers2, aplicat pe 109 definiții date terorismului în diferite perioade, a dus la identificarea unor elemente recurente: violență, forță – 83,5%; act politic – 65%; teamă accent pe teroare – 51%; amenințare – 47%; efecte psihologice și reacții anticipate – 41,5%; discrepanță între ținte și victime – 37,5%; caracter deliberat, planificat, sistematic, acțiune organizată – 32%; metode de luptă, strategii, tactici – 30,5%. Definiția propusă este utilă, însă, prin faptul că impune o primă delimitare a terorismului de forma proximă de exercitare a violenței: teroarea de stat.

Mai întâi ne vom referi la elementul principal comun celor două fenomene. “În sens fundamental, prin violență se înțelege aducerea de prejudicii oamenilor prin ucidere, mutilare sau cauzare de suferințe. Accepțiunea cuvântului poate fi lărgită astfel încât să acopere și amenințarea cu astfel de acte și să cuprindă nu doar vătămarea fizică, ci și pe cea psihică”3. În cultura politică și juridică occidentală, orientată către democrația liberală, violența nu este de dorit, dar este legitimată, în anumite cazuri, pentru atingerea unor obiective politice:

statul se folosește în mod legitim de violență pentru menținerea ordinii sociale în condițiile legii și ale democrației;

răzvrătirea violentă a populației este justificabilă atunci când se manifestă împotriva tiraniei;

războaiele sunt legitime când este vorba de apărarea siguranței naționale sau de susținerea anumitor principii de drept internațional.

Independent de legalitatea și legitimitatea cadrului în care este exercitată, violența poate avea două forme: instrumentală – atunci când este orientată rațional spre atingerea unor obiective specifice, prin provocarea de daune inacceptabile sau prin efectul de descurajare – și expresivă – ca formă de exprimare individuală sau colectivă, fiind un scop în sine, evaluabilă prin prisma eroismului manifestat și nu după rezultatele efective obținute prin ea.

Separarea celor două categorii de practici și stabilirea anumitor diferențe structurale este absolut necesară pentru fundamentarea teoretică a prezentului studiu întrucât ele sunt două noțiuni total diferite deși funcționează după aceleași principii. Teroarea, definită generic, reprezintă o stare de teamă extremă care înspăimântă, tulbură și paralizează rațiunea, reflexele și implicit acțiunea coerentă. Terorizarea induce o asemenea teamă colectivă prin practica amenințării cu violența sau prin folosirea demonstrativă a acesteia. Terorismul

reprezintă forma cea mai organizată de teroare – este o teroare sistematică4. Conform concluziilor specialiștilor în științe politice, teroarea “este pur și simplu o tactică, o metodă

Alex P. Schmidt și Albert I. Jongman în lucrarea Terorismul Politic, apud Boaz Ganor, 2001, 2

Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, 2000, 737

6

violentă arbitrară ce poate fi la fel de bine folosită de un individ deranjat psihic [vezi cazul lunetistului ucigaș din SUA] sau de un stat [vezi teroarea stalinistă]. Terorismul, însă, este o formă distinctă a acțiunii politice moderne, destinată a amenința capacitatea unu stat de a asigura securitatea membrilor săi”5.

Teroarea ca practică represivă a statului totalitar este bazată ca și terorismul pe exercitarea abuzivă și nelegitimă a violenței instrumentale conform principiului “motorul psihologic al omului este frica – metus”6. În această ordine de idei, există trei nivele funcționale ale terorii de stat7:

intimidarea – pentru descurajarea opoziției și dezaprobării, a exercitării dreptului de petiționare;

conversia coercitivă – pentru schimbarea și controlul stilului de viață (ex.: “reeducarea” prin muncă a intelectualilor specifică regimului stalinist);

genocid – exterminarea deliberată a unei întregi clase, etnii etc. (ex.: holocaustul

nazist).

În arealul practicilor specifice violenței politice există și fenomenul terorismului de stat diferit de noțiunea definită mai sus, dar asupra acestui tip de terorism vom discuta la punctul al doilea. Pentru a delimita aria conceptuală în care se încadrează prezentul studiu vom spune că teroarea de stat este produsul violenței represive arbitrare și masive a puterii pentru menținerea statu quo-ului, în timp ce terorismul este un produs deliberat țintit de violență demonstrativă folosită pentru a amenința. Primul tip s-a auto-eliminat ca alternativă net inferioară democrației, cel de-al doilea se manifestă ca un efect pervers al acesteia, fiind de totală și imperativă actualitate. Sintetizând, deși ambele forme se bazează pe terorizarea unor entități din sfera civilă pentru realizarea de scopuri politice, actorii, funcțiile și modalitățile de manifestare sunt total diferite. În cazul terorii statale, subiecții activi sunt cunoscuți aflându-se în poziția de deținători ai puterii, în timp ce în cazul terorismului aceștia

se bazează pe faptul că nu sunt cunoscuți și identificabili8. De asemenea, regimul totalitar care exercită teroarea de stat își impune monopolul asupra mijloacelor de comunicare în masă, cenzurând orice mesaj care contravine intereselor regimului. Actorii terorismului se situează pe o poziție total diferită, parazitând sau manipulând media așa cum vom încerca să ilustrăm în capitolul următor. Din punct de vedere istoric, teroarea de stat a constituit adesea un antecedent sau chiar o cauză a recursului la violență sub forma terorismului sub-statal, în

Gh. Arădăvoaice, D. Iliescu, D. Niță; 1997, passim

Semil Khilnani, apud Charles Townshend, 2002, 5

Thomas Hobbes – Leviathan, apud MS Encarta World English Dictionary, 2001

Charles Townshend, 2002, 40-41

7

modalități specifice mișcărilor revoluționare și de eliberare de sub dominație străină.

În acest punct, se impune o altă delimitare conceptuală, adesea vag formulată și subiect de controversă între diferite foruri cu interese specifice în problemă. Demersul – comun unor instanțe politice cât și unor foruri științifice – de a așeza termenii de terorism și luptă pentru libertate pe același palier pentru a determina gradul în care se confundă sau se deosebesc, eludează o regulă de bază a logicii formale: respectarea principiului clasificator. “Terorismul este esențialmente o strategie bazată pe impactul psihologic”9, în timp ce lupta pentru libertate este o cauză căreia i se pot subordona o mulțime de strategii. Prin urmare, cele două noțiuni nu se exclud reciproc: se poate lupta pentru libertate fără a folosi metode teroriste la fel cum se pot folosi metode teroriste fără a lupta pentru libertate și, în ultimă instanță, se pot folosi metode teroriste în cadrul luptei pentru libertate. Legitimitatea unei numite cauze de genul luptă pentru autodeterminare, pentru independență etc., nu legitimează per se folosirea violenței în manieră teroristă, în special împotriva persoanelor nevinovate. Cauza legitimă nu înlătură, indiferent de circumstanțe, caracterul terorist al faptelor.

În varianta extremă în care opresiunea statală sistemică neagă drepturile omului și cetățeanului, folosindu-se de instrumentele sale specializate și dotate pentru exercitarea violenței, singura variantă practică a celor oprimați este recursul la metode asimetrice, în ocurență și la metode teroriste. Aici apare în viziunea unor analiști noțiunea de “terorist bun”10 – acela ale cărui acțiuni sunt justificate de opresiunea sistemului căruia se opune.

La nivel teoretic, delimitarea pare a fi clară, dar în realitatea disputei politice și mai ales a celei violente ea este imposibil de aplicat. De exemplu, cine sunt cei oprimați în conflictul israeliano-palestinian? Noile administrații instituite de Statele Unite în Afganistan sau Irak pot fi văzute de localnici – prin prisma culturii și religiei proprii – drept represive? În optica acestor întrebări mai poate fi văzut terorismul ca o strategie de eliberare?

Dacă toate statele ar fi guvernate permanent într-un mod decent, oricine ar încerca să răstoarne prin forță un guvern existent ar fi un hostis humani generis, dar când guvernarea este prin sine una teroristă, cred că o persoană care acționează pentru a o răsturna prin singurele mijloace disponibile nu va fi privită ca terorist11.

Este poziția unui oficial britanic ce nu poate fi contrazisă cu argumente viabile în spațiul occidental. Cine poate garanta, însă, că un cetățean de bună credință al Afganistanului, de pildă, sau al Chinei, au aceeași reprezentare a noțiunii de “guvernare decentă” ?

O formă specifică a luptei pentru eliberare națională sau a luptei de rezistență este cea

vezi și Walter Laqueur, 1987, 146

Teorismul, 2001, 37

Charles Townshend, 2002, passim

ibidem. 22

8

a războiului de guerilă care nu poate fi, sub nici o formă, sinonim cu terorismul, deși recurge de multe ori la tactici și metode specifice acestuia. În primul rând este necesară diferențierea actelor teroriste de actele organizațiilor teroriste. În esență “nu toate acțiunile unei organizații teroriste pot fi catalogate ca teroriste, după cum nici toate actele teroriste nu sunt obligatoriu săvârșite de organizații teroriste”12. Esența războiului de guerilă este practica stabilirii de foci

– zone eliberate (de obicei rurale) – și organizarea unor mici unități militare care vor crește gradual în forță, număr și dotare pornind de la comando-uri la companii, regimente și, în final, divizii și armate13. În zonele eliberate, guerilele stabilesc propriile instituții care conduc propaganda și se angajează în activități politice deschise.

Există o serie de autori și numeroși jurnaliști care tratează termenii de terorism și război de guerilă în termeni de sinonimie parțială sau completă. Această perspectivă nu se justifică decât prin aceea că ambele forme se folosesc de arme pentru a-și atinge scopurile politice în manieră asimetrică – unii prin atacuri inopinate și hărțuirea inamicului într-un teritoriu ostil, iar ceilalți prin atacuri arbitrare și impredictibile fie asupra onor elemente-simbol, fie asupra civililor. Natura celor două activități este însă, diferită: dacă terorismul folosește o strategie de presiune psihologică asupra adversarului prin teroare fără a avea perspectiva învingerii sau eliminării totale a acestuia, ci doar în vederea obținerii unor avantaje de orice natură, războiul de guerilă lovește în primul rând forțele combatante ale inamicului și are ca scop eliminarea sau înlăturarea acestuia de la putere. Strategia teroristă nu se poate baza pe instituirea unor zone controlate în spațiul inamic pentru că și-ar pierde singurul avantaj pe care îl deține asupra adversarului: anonimatul. Singurul mediu care poate oferi acoperire bazelor operaționale ale teroriștilor este cel urban. În altă situație, orice identificare a unui loc în care aceștia s-ar afla ar atrage după sine măsuri imediate de suprimare.

Întrucât guerila este specifică mișcărilor de eliberare sau de rezistență, inițiatorii acesteia se pot baza pe obținerea facilă și rapidă a adeziunii și spijinului populației civile care se află în ipostaza de victime ale represiunii totalitare sau ale ocupației străine. Această situație oferă un plus de legitimitate și motivație luptătorilor dedicați cauzei. În funcție de scopurile și contextul social-politic, mișcările de guerilă pot recurge la practici teroriste, la fel cum, în anumite situații, organizațiile teroriste pot adopta tacticile războiului de guerilă (de exemplu tactica organizației Al Qaida în Afganistan).

Fenomenul terorist prezintă mult prea multe variabile ce diferă în funcție de contextul

Gh. Arădăvoaice, D. Iliescu, D. Niță; 1997, 66

Walter Laqueur, 1987, 147

9

socio-cultural în care se manifestă, iar formele sale sunt cel mai adesea interpretate în mod diferit de părțile implicate/afectate. Tratarea sa în ansamblu este, din aceste considerente, contra-productivă și ineficientă din toate punctele de vedere. În locul acestei abordări tendința actuală este de a defini anumite criterii în funcție de care putem sau nu vorbi de acte teroriste. În acest sens, “orice act de violență sau amenințare cu violența împotriva unei persoane sau grup de persoane neangajate într-un rol militar (paramilitar) cu scopul de a manipula politic populația sau guvernul satisface definirea de act terorist”14.

Decizia Cadru pentru Combaterea Terorismului, adoptată de Consiliul Europei pe data de 13 iunie 2002, nu conține o definiție anume a terorismului conținând, în schimb, criteriile de bază pentru caracterizarea delictelor teroriste. Acestea sunt acele acte care “pot prejudicia în mod grav un stat sau o organizație internațională atunci când sunt comise cu scopul de a:

intimida populația,

constrânge în mod nejustificat un guvern sau o organizație internațională să înfăptuiască sau să se abțină de la înfăptuirea oricărui act,

destabiliza în mod serios sau distruge structurile politice, constituționale, economice sau sociale fundamentale ale unui stat sau organizații internaționale…”15

În sensul aceluiași document, acțiunile care, întrunind una din condițiile de mai sus, constituie delicte teroriste, sunt definite punctual și enumerate exhaustiv.

Instrumentele dreptului internațional prezintă o abordare similară, tratând delictele teroriste punctual și pe măsură ce acestea se impun realității politice globale. Este de notat că nici o convenție sau protocol de aplicare a acesteia nu conține o definiție explicită a terorismului, toate prevederile referindu-se la acțiuni specifice și circumstanțe de săvârșire a acestora care dau caracterul terorist al faptelor.

În cercurile dedicate studierii teoretice și normative a terorismului apar două subiecte de dispută vizavi de natura acestuia și de modul cum ar trebui tratat. Un prim punct este cel al naturii politice a demersului terorist. Majoritatea conceptualizărilor identifică, sub o formă sau alta, scopul politic drept caracteristică principală a unui act terorist. Mai mult decât atât, “terorismul nu este doar uzul violenței pentru scopuri politice, nu doar violență exagerată, nu doar violență a celor înarmați contra celor neînarmați; este conceput ca o strategie politică decisivă, suficientă și de sine stătătoare”16. Obiectivul teroristului este de a exercita prin violență o presiune politică sau geopolitică17 pentru a slăbi un inamic via opinia publică. Prin urmare terorismul este o formă extremă de comunicare ce se raportează la un sistem de

G. Arădăvoaice, G. Naghi, D. Niță, 2002, 45

Decizia Cadru a Consiliului Europei pentru Combaterea Terorismului, în N. Ecobescu, N. Micu, I. Voicu, 2003, 426

Charles Townshend, 2002, 15

M.Wieviorka, D. Wolton, 1987, passim

10

referință radical ireconciliabil cu cel al comunicării politice în societățile democratice18. Totuși, legislația internațională specifică în mod clar că actul terorist nu poate fi sub nici o formă calificat drept delict politic. Motivația acestui fapt o regăsim formulată explicit în Rezoluția Consiliului de Securitate al ONU nr. 1373/2001 – Amenințări la Adresa Păcii și Securității Internaționale Provocate de acte Teroriste în care, la punctul 3.g) se impune statelor membre “asigurarea că statutul de refugiat nu este folosit de organizatorii / făptuitorii actelor teroriste și că pretextele politice nu sunt acceptate ca bază a respingerii cererilor de extrădare”19. În această logică, toate instrumentele internaționale și regionale au prevederi asemănătoare. De exemplu, art. 2 pct. b) al Convenției Organizației Conferinței Islamice privind Combaterea Terorismului Internațional (Ouagadougou – 1 iulie 1999) stipulează că “nici una dintre infracțiunile teroriste (…) nu va fi considerată delict politic”20.

Delictul politic reprezintă un “act declarat de un stat care implică existența unei amenințări pentru siguranța sau existența sa, cum ar fi trădarea sau subminarea, sau declarată a constitui o intruziune în organizarea și procesele guvernării, cum ar fi mituirea oficialilor publici. Asemenea infracțiuni se disting de cele de drept comun care afectează ordinea publică, cum ar fi omuciderea, incendierea sau tâlhăria, dar nu sunt îndreptate împotriva guvernării”21. În timpurile moderne, tendința este de a trata infractorii politici în mod indulgent, în afara celor vinovați de trădare, cu excepția unor regimuri totalitare cum ar fi cel din Germania (1933-1945), Italia (1922-1945), a URSS și a altor țări comuniste în care activitățile contra-revoluționare, terorismul și spionajul erau infracțiuni politice pedepsite cu moartea. Odată cu prăbușirea comunismului a rezultat o libertate mai mare a disidenților politici. În Marea Britanie și Statele Unite, persoanele acuzate de infracțiuni politice nu sunt incluse în tratatele de extrădare. Persoanele care părăsesc o țară din cauza fricii de pedeapsă pentru o crimă politică sunt în general primite ca refugiați (azil politic) și protejați de țara care-i primește. Iată motivele pentru care terorismul, deși din punct de vedere al elementului material constituie un delict politic, nu este tratat ca atare în normele juridice.

Un al doilea punct problematic este reprezentat, în special prin prisma reacției provocate de evenimentele din 11 septembrie 2001, de stabilirea punctelor de tangență ale terorismului cu războiul sub diferitele sale forme. Terorismul și războiul sunt legate prin faptul că au un efect terifiant asupra populației civile. De cele mai multe ori, efectul terifiant

ibidem, 57

Rezoluția Consiliului de Securitate al ONU nr. 1373/2001; Amenințări la Adresa Păcii și Securității Internaționale Provocate de acte Teroriste, în N. Ecobescu, N. Micu, I. Voicu, 2003, 316

20Convenția Organizației Conferinței Islamice privind Combaterea Terorismului Internațional (Ouagadougou –

1 iulie 1999), ibidem, 165

21 Microsoft ® Encarta ® Encyclopedia 2002

11

al războiului este de ne-egalat și poate constitui chiar un obiectiv primordial. Principala diferență dintre cele două modalități de realizare a unor obiective politice prin violență este aceea că războiul est o formă de conflict reglementată de dreptul internațional ce implică două părți combatante. În conformitate cu prevederile Cartei ONU “statul care declanșează un război de agresiune împotriva altui stat, precum și acela care face o declarație de război sau dă un ultimatum comite o crimă contra păcii, care este considerată cea mai gravă infracțiune internațională”22. Posibilitățile de folosire legală a forței conform Cartei ONU sunt limitate la:

măsuri de constrângere (art. 42)

formă de legitimă apărare (art. 51)

prin autorizarea unei organizații regionale pentru aplicarea măsurilor de constrângere (art. 53, 54)

În toate situațiile rolul Consiliului de Securitate este primordial.

Delimitarea fundamentală constă, deci, în faptul că războiul ține de apanajul statului, iar terorismul este recursul celor care sunt prea slabi pentru a se opune statului în mod deschis. Cei slabi pot adopta, așa cum arată istoria, o strategie de rezistență ce nu presupune terorizarea civililor: războiul de guerilă, deși este un război neconvențional, funcționează după logica militară a coliziunii dintre două forțe active.

În cazul terorismului vorbim despre coliziunea între o forță activă și o masă inertă, incapabilă de luptă, sau care, deși s-ar putea pregăti pentru luptă, nu este avizată. Cuvântul care definește procesele războiului este lupta. Esența terorismului este negarea luptei23, întrucât țintele sunt atacate în maniere ce exclud posibilitatea autoapărării. “În altă ordine de idei, teroriștii nu au calitatea de combatanți, nici legali, nici ilegali, ei nefiind în slujba unui anume stat”24.

În acest punct, întrucât instrumentele juridice internaționale tratează actele de terorism punctual, sub aspectul unor acte infracționale de o maximă severitate, iar delimitările conceptuale abstracte indică faptul că nu se poate vorbi despre un război terorist în sensul legal al noțiunii, apare problema legitimității unui război antiterorist. Comediantul Terry Jones a fost primul care a pus în mod public și explicit întrebarea dacă “este posibil să declari război unui substantiv abstract”25. Din moment ce terorismul nu este o invazie, poate constitui subiectul unei acțiuni militare? Aceste întrebări, mai exact caracterul lor retoric, constituie principalul motiv pentru care Consiliul de Securitate al ONU nu a putut autoriza nici

I. Cloșcă, C. Vlad, I. Suceavă, 2003, 70

Charles Townshend, 2002, 7

I. Cloșcă, C. Vlad, I. Suceavă, op. cit., 83

Terry Jones, apud Charles Townshend, op. cit., 121

12

“războiul antiterorist” al Israelului nici intervenția militară a NATO în Kosovo, nici pe cea unilaterală a SUA în Afganistan. Autorizarea acestor represalii ar fi însemnat negarea fundamentelor din care a luat naștere ONU și instituțiile dreptului internațional: Carta ONU și Declarația Universală a Drepturilor Omului. Pentru fiecare dinte cazuri, părțile inițiatoare au fost nevoite să se plaseze în afara legilor existente pentru a putea face față amenințării. În cazul Israelului, s-a recurs la conceptul de “război împotriva infrastructurii teroriste”, în Kosovo, aliații au îmbrățișat cauza “războiului umanitar”, iar în Afganistan și Irak Statele Unite au promovat idea unui “război preventiv”. Nici una dintre cele trei concepte pseudo-legitimante nu-și găsește corespondent în vreo normă de drept, și fiecare poate fi demontată prin argumente raționale. De exemplu, Uri Avneri, co-fondator al grupului de pace Gush Shalom a calificat strategia guvernului israelian de țintire a infrastructuri teroriste drept un nonsens: “infrastructura teroristă există în sufletele a milioane de palestinieni”26. Referitor la intervenția NATO în Kosovo, fostul președinte al Comitetului Internațional pentru Crucea Roșie, Cornelio Sommaruga declara:

Chiar dacă motivul principal al unui război este acela de a pune capăt violărilor grave ale drepturilor omului sau ale dreptului internațional umanitar, el nu este suficient pentru a-l transforma într-un război umanitar. Noi știm prea bine: orice război produce vărsare de sânge, orice război provoacă victime. Oricare ar fi motivele invocate, la drept vorbind, nu poate exista un război umanitar27.

Fenomenul terorist, prin caracterul său asimetric, forțează mâna decidenților politici și strategici să iasă din sfera dreptului și a eticii pentru a face față provocării. De fapt, singura definiție universal-valabilă a terorismului este aceea de a se plasa în afara oricăror reguli și în afara oricărei ierarhii. Inteligența este, în esență, o superioară capacitate de adaptare. Terorismul are, înainte de toate, un caracter a-moral, este inteligența umană pusă în slujba realizării unor scopuri prin specularea slăbiciunilor mecanismelor social-acceptate. El este imposibil de definit nu pentru că societatea nu dispune de capacitatea analitică și epistemică de a o face, ci pentru că imediat ce este inclus într-o definiție și i se atribuie, implicit, anumite metode de control, prin însăși rațiunea sa organizatoare, terorismul va ieși din limitele acelei definiții și norme pentru a supraviețui și a continua să-și realizeze scopurile.

Terorismul este asimetric nu numai pe terenul de luptă armată și ideologică ci și pe cel teoretic și normativ. În exercitarea forței, în general partea care are dotarea tehnică și materială superioară sau cea care beneficiază de o strategie superioară se impune în fața părții mai slab pregătite. Terorismul are ca unică rațiune ocolirea luptei egale, acționarea în afara și împotriva regulilor în așa fel încât să se poată depăși superioritatea adversarului. Dacă regula

Uri Avneri, apud ibidem

Cornelio Sommaruga, apud I. Cloșcă, C. Vlad, I. Suceavă, op. cit., 82

13

corectă din punct de vedere etic și politic al sistemului social axat pe modelul democrației liberale capitaliste este supraviețuirea celui mai puternic (cu alte cuvinte majoritatea, mai puternică prin natură, se impune în fața minorității), singura regulă după care acționează teroristul, singura lege pe care o respectă, este legea evoluției biologice – legea junglei: supraviețuirea celui mai adaptat. Cu alte cuvinte, dacă nu poți învinge majoritatea, fie i te alături, fie o sabotezi în unicul mod posibil: prin eludarea regulilor jocului – de aici asimetria.

Pentru a ilustra foarte simplu și concludent acest mecanism al terorismului asimetric, vom aplica a analogie cu legea universală a compunerii forțelor. Pe axa xy ce reprezintă cadrul legal, norma socială și etică, vom considera obiectul S ca un complex format din statul de drept, societatea democratică, asupra căruia acționează un vector d – democrație, libertate, pluralism, caracterizat printr-o forță egală în modul cu capacitatea de coerciție a statului, cu punctul de aplicație S, direcția xy și orientat ca sens către un punct S1 – siguranță națională, ordine socială (conform fig. 1). De asemenea, vom lua în considerare mulțimea de vectori ti caracterizați de direcții diverse, toate diferite de cea a axei xy, sensuri aleatoare, forțe diverse, dar nici una mai mare în modul – violență – cu cea a vectorului d și care au ca puncte de aplicație diferite ipostaze ale aceluiași obiect S în evoluția sa către punctul S1.

Figura 1. Asimetria fenomenului terorist – model matematic

Așa cum arată figura de mai sus și în conformitate cu principiile compunerii analitice a vectorilor, este evident că, dacă oricare din vectorii din mulțimea ti s-ar situa pe aceeași direcție cu vectorul d, (adică pe axa normei sociale și a legii) obiectul S – societatea, statul – ar ajunge în punctul S1 – securitate, ordine socială – cu o viteză mai mică (în funcție de diferența raportului de forțe), dar sigur va ajunge, întrucât forța coercitivă exercitată de stat este mult mai puternică decât forța violentă a oricărei organizații teroriste. Prin, urmare, dat fiind faptul că singurul scop realizabil a terorismului este de a împiedica sistemul social să ajungă la o stare de securitate deplină, acesta nu are nevoie decât de o forță minimă, dar care să se afle în afara legii. Rezultatul astfel obținut va fi devierea lui S de pe traiectoria care să-i permită atingerea punctului S1.

14

Situația este problematică din perspectiva sistemului social: pentru a se menține pe direcția pe care a plecat, societatea și statul trebuie să fie ajutate de anumiți vectori si care să fie capabili să se plaseze pe aceeași axă cu ti (deci în afara normelor sociale și juridice) dar într-un sens contrar și cu o forță perfect egală în modul. Acești vectori nu pot fi decât serviciile de siguranță, securitate și ordine. Pericolul cel mai mare în această eventualitate, este acela al nerespectării principiului proporționalității reacției, întrucât în momentul în care contra-forța opusă vectorilor teroriști este disproporționată, aceasta va contribui ea însăși la devierea sistemului de pe axa legală (vezi conflictul israeliano palestinian).

Tipuri de terorism – particularități și factori determinanți

Experiența ne spune c ă, dacă oamenii nu pot lupta pentru o cauz ă dreaptă pentru că acea cauză a ieșit învingătoare într-o luptă anterioară, atunci ei vor lupta împotriva acelei cauze juste.

Francis Fukuyama

Caracterizarea globală a fenomenului terorist este, după cum am arătat, un demers fără utilitate operațională și prilej de nenumărate controverse. Pentru înțelegerea cuprinzătoare a mecanismelor implicate este utilă o caracterizare sumară și particularizată pe diferite tipuri de terorism. Bibliografia dedicată acestui subiect oferă o sinteză a demersurilor realizate în acest sens.

Terorismul revoluționar își are rădăcinile într-o ideologie politică, cel mai adesea de stânga, căutând răsturnarea unui guvern constituțional (mișcare insurgentă) ca parte a unui program de transformare socială. Fondatorii terorismului revoluționar ca principiu au fost iacobinii, care au practicat violența fizică și amenințarea în scopul creării unei noi ordini sociale. După cum arată istoria revoluției franceze, recursul la teroare pus în slujba înlăturării regimului autocrat s-a transformat în teroare de stat ca instrument de suprimare a opozanților și eliminare a indezirabililor regimului. Adevărații teroriști revoluționari, în accepțiunea curentă a termenului, au fost socialiștii ruși de la sfârșitul secolului al XIX-lea, care aveau ca principală metodă de acțiune ceea ce ai numeau “propaganda prin fapte”. Revoluția reprezintă “încercarea de a dobândi puterea politică de la regimul aflat în exercițiu, cu scopul de a provoca o schimbare socială și politică fundamentală”28. În situația în care ideologia revoluționară este una la care aderă majoritatea populației, rezultatul fiind o revoltă populară globală față de regim, metodele teroriste nu sunt necesare. Situația nu impune adoptarea unor practici asimetrice întrucât, în momentul în care ideologia revoluționară cuprinde masa cetățenilor, elita conducătoare devine minoritară și se vede forțată să cedeze puterea așa cum

28 Charles Townshend, 2002, 54

15

s-a întâmplat în cazul “revoluțiilor de catifea” din Sud-Estul Europei din anul 1989, sau în cazul mai recent al Georgiei. Atunci când ideologia revoluționară este un pretext pentru manifestări ale violenței expresive subordonate principiului propagandă prin fapte, vorbim despre manifestări plenare ale terorismului anarhic.

Există, însă, contexte în care, prin capacitatea represivă a regimului, ideologia revoluționară este ținută sub control și populația civilă nu are forța necesară să înlăture guvernarea autoritară sau totalitară, mai ales când aceasta recurge la practici specifice terorii de stat. În această situație, terorismul nu poate constitui o strategie viabilă de sine stătătoare. Instituțiile dreptului internațional prevăd posibilități de rezolvare a acestui gen de probleme, dar, istoric vorbind, punerea lor în practică este deficitară și implică riscul declanșării unor conflicte internaționale.

Terorismul naționalist-separatist – formă a extremismului de dreapta – are ca scop răsturnarea elitei conducătoare prin intimidarea, panicarea publicului și se subordonează unei inițiative de insurgență. Exemplele cele mai accesibile sunt oferite de Armata Republicană Irlandeză – IRA, Organizația pentru Eliberarea Palestinei și forța din spatele acesteia – Al-Fatah cu numeroasele sale mișcări disidente, sau sionismul – “acțiune de restaurare a trecutului glorios pentru poporul evreu pe pământul lui Israel”.29 Această formă de terorism a debutat în epoca modernă prin luptele pentru decolonizare materializate într-un val de campanii teroriste insurgente în Africa Subsahariană și de Nord, Asia de Sud și Sud-Est, Orientul Mijlociu. Deși numărul entităților care au recurs la practici teroriste pentru atingerea propriilor obiective este foarte mare, singurele strategii bazate pe terorism care au dat, într-o mai mică sau mai mare măsură, rezultate apropiate de așteptările inițiatorilor au fost grupurile insurgente de eliberare de sub dominația colonială. Acestea au fost de fapt, singurele cazuri în care motivația teroriștilor era mai puternică decât cea a organelor statale (motivația puternică și potențialul propagandistic ridicat sunt principalele caracteristici ale acestui tip de terorism). Din acest motiv, organizațiile teroriste naționalist-separatiste au nevoie de foarte puțini indivizi pentru a duce o campanie, disprețul adânc față de putere constituind un factor motivant esențial. Fără adeziunea puternică în cadrul națiunii sau comunității pe care o reprezintă, teroriștii nu pot spera la un succes în schimbarea statu quo-ului întrucât, pentru aceasta este nevoie să se adopte, de la un anumit punct, tactici specifice luptei de guerilă în care organizație să instituie controlul asupra unor zone și să emane structuri militare sau paramilitare stabile, capabile să apere noua ordine (în măsura în care se reușește răsturnarea celei vechi).

29 Marian Oprea; Schimbarea la față a Israelului, în Lumea, nr. 2 / 2004, pag.1

16

După sfârșitul războiului rece s-a conturat un nou val extremist de dreapta în care terorismul a constituit un “instrument al epurării etnice pe scară largă în Balcani, Caucaz și Africa Centrală”30. Exemplele oferite de atacurile teroriste repetate ale forțelor cecene împotriva armatei, instituțiilor și populației civile rusești, precum și amploarea pe care a luat-o conflictul israeliano-palestinian, dovedesc faptul că motivația etnică și naționalistă este o sursă prolifică de violență a actualității. O particularitate cu efect evident asupra securității și stabilității este reprezentată de faptul că mișcări politice, în general de dreapta, sau ale unor minorități, generează adesea facțiuni extremiste care recurg la teroare când politica legitimă și constituțională se dovedește a fi ineficientă pentru scopurile lor. Exemplele, sub acest aspect, sunt numeroase și includ teroriștii Sikh, Mișcarea pentru Libertate și Patria Bască – ETA, IRA

–Aripa Provizorie.

Terorismul anarhist este prin excelență o manifestare a violenței expresive, fără un scop și fără o cauză, subordonându-se unor diferite pretexte, și abordând unica strategie a propagandei prin fapte. Anarhismul reprezintă o teorie politică a cărei esență rezidă în respingerea oricărei forme de guvernare, considerând că “cea mai înaltă realizare a umanității este libertatea individului de a se exprima, fără a fi constrâns de vreo formă de represiune sau control din afară”31. Din perspectiva statului de drept această viziune este evident inacceptabilă, și deci, orice inițiativă de propagare a ei, mai ales prin mijloace violente, constituie un atac direct asupra sistemului social în sine. Vorbind despre practica terorii ca instrument de propagare a anarhismului, cel mai rațional și uman dintre anarhiștii ruși considera că aceasta “dincolo de toate, trezește spiritul revoltei; cultivă îndrăzneala. Curând devine evident că ordinea existentă nu are puterea adesea presupusă (…) oamenii observă că monstrul nu este atât de teribil precum credeam”32.

Terorismul anarhist este îndeosebi periculos pentru că implică o anumită doză de fanatism, recurgând la practica atacării în mod arbitrar a unor ținte din sfera civilă. Deviza anarhistului francez Emile Henry, spre exemplu, era ”nu există nevinovați”33. În aceeași sferă motivațională se înscriu nihiliștii care urmăresc distrugerea tuturor formelor și structurilor sociale.

Terorismul de stat presupune implicarea directă sau indirectă a guvernului în practici de natură teroristă. Prima modalitate în care guvernul subordonează violența asimetrică și ilegală propriilor scopuri este exercitarea terorii de stat, care nu face obiectul prezentei lucrări

Paul-Grigorași Lungu, 2001, 116

Microsoft® Encarta® Encyclopedia 2002.

prințul Piotr Alexeevici Kropotkin, apud Charles Townshend, 2002, 56

Emile Henry, apud ibidem

17

din rațiunile descrise la punctul 1.

Statele pot fi implicate în fenomenul terorist în diferite moduri: de la nivele diverse de sprijin general pentru organizații teroriste, la asistență operațională, inițierea și conducerea de atacuri, până la înfăptuirea de atacuri teroriste de agenții oficiale ale statului. Statele care recurg la una sau mai multe forme de implicare în operațiuni teroriste sunt de obicei categorisite drept “state teroriste” sau “state-sponsor ale terorismului”. Această etichetă a căpătat un caracter de armă politică, fiind atribuită reciproc de către state rivale sau folosită de organizații teroriste împotriva unor state care acționează împotriva lor:34

Domnule ambasador, considerați Hezbollahul o organizație teroristă?

Da, [Ariel] Sharon este un terorist.

Domnule ambasador, nu aceasta a fost întrebarea. Doresc să vă referiți la operațiunile Hezbollah care au ca țintă și omoară civili inocenți. Cum apreciați Hezbollahul?

Cu siguranță, teroristul Sharon a omorât mii și mii de civili. El este cel mai rău terorist din regiune.

Domnule ambasador, v ă rog să-mi răspundeți la întrebare. Consideraț i Hezbollah o organizație teroristă, da sau nu? Sunteți împotriva asasinatelor comise asupra civililor inocenți?

Bineînțeles că sunt împotriva asasinării civililor inocenți. Dar trebuie precizat ce se înțelege prin civili inocenți. Teroristul Sharon a omorât mii și mii de civili inocenți și o face și în acest timp cât noi stăm de vorbă.

Dar Hezbollah? Vreț i să spuneți că Hezbollah nu a ucis niciodată civili sau nu a complotat niciodată în vederea uciderii de civili inocenți?

Hezbollah este o mișcare de rezistență. Ea are locul său în parlamentul libanez; luptă pentru justiție și pentru o cauză nobil ă. Dacă sunt atinși civili în cadrul acestei lupte, îi putem considera ca victime imputabile războiului. Hezbollah nu vizează în mod deliberat ținte civile, contrar lui Sharon pentru care unicele ținte sunt civilii, inclusiv copii!…

Domnule ambasador, vreți să spuneți că susțineți atentatele sinucigașe?

Nu susțin acțiunile criminalului de război Sharon.

Domnule ambasador, v ă rog, nu vă eschivați de la întrebările mele, răspundeți-mi direct. Susțineți atentatele sinucigașe?

Nu sunt de acord cu asasinarea civililor nevinovați, dar trebuie mai întâi definit cine e un civil nevinovat și cine nu!…Când un kamikaze palestinian omoară un grup de soldaț i israelieni care comit atrocități împotriva populației palestiniene fără apărare, considerați acești soldați ca civili nevinovați?

Domnule Abboud, recunoașteți dreptul la existență al statului Israel?

Recunosc dreptul la existență al Palestinei35.

În încercarea de a caracteriza probleme terorismul sponsorizat de stat s-a realizat o delimitare a statelor în funcție de nivelul lor de implicare în terorism36:

state care sprijină acte teroriste – oferă suport financiar, ideologic și asistență militară sau operațională;

state care conduc acte teroriste – inițiază, dirijează și desfășoară activități teroriste prin grupuri plasate în afara instituțiilor proprii;

state care înfăptuiesc acte teroriste – desfășoară activități teroriste în afara granițelor

Boaz Ganor, 2001, 18

extras dintr-un interviu realizat de canalul de televiziune Fox News cu Farid Aboud, ambasadorul Libanului în Statele Unite, publicat sub titlul Cine sunt teroriștii ?, în Lumea, nr. 2 / 2004, pag. 29

Boaz Ganor, 2001, 18

18

prin propriile organizații și membri oficiali ai serviciilor de securitate sau de informații sau agenții lor direcți. Cu alte cuvinte, state care atacă în mod intenționat civili ai altor țări pentru a atinge scopuri politice, fără a declara război.

Deși asociat regimurilor autoritare, recursul direct la practici teroriste sau sprijinirea indirectă a acestora a fost abordată ca strategie și de state democratice, mai ales în situații de represalii și reacție armată la acte teroriste înfăptuite de entități ostile statului respectiv. În această ordine de idei apare ceea ce în literatura de specialitate recentă a fost numit terorismul antiterorist. Aparent este un concept paradoxal, dar practica constituirii unor “echipe ale morții care judecă sumar pe cei pe care liderii lor îi consideră teroriști”37 este comună multor țări indiferent de forma de guvernare. Asemenea echipe sunt constituite și sprijinite mai mult sau mai puțin acoperit de către reprezentanți ai puterii de stat, iar acțiunile lor se plasează undeva la granița între legal și ilegal, dar întotdeauna în sfera secretului de stat. Exemplul cel mai concludent este oferit de grupul operațional Kidon din cadrul Mossad – Serviciul de Informații Israelian. Conform spuselor unui expert în servicii de informații, acest grup dispune de “circa 40 de asasini foarte bine antrenați, dintre care cel puțin patru femei. Aceștia operează în întreaga lume, acolo unde există vreo amenințare potențială sau reală la adresa intereselor Israelului și locuitorilor lui”38. Membrii Kidon și-au asumat misiunea suprimării fizice a teroriștilor palestinieni bănuiți a fi implicați în masacrele comise în timpul Jocurilor Olimpice de la München (1972). Serviciile speciale israeliene nu sunt singurele care apelează la asemenea metode. În Marea Britanie se vorbește, de exemplu, de Escadronul 22 al SAS însărcinat cu operațiuni executive care ar fi responsabil, după unele surse, pentru asasinarea în Gibraltar a trei membri ai Armatei Republicane Irlandeze – IRA39.

Tendința și tentația de a recurge la metode simple și eficiente de suprimare a unor elemente considerate a fi un pericol real pentru securitatea statului, în condiții ce exclud exercițiul dreptului constituțional și general uman la o judecată dreaptă, pe baza unor informații care nu pot constitui unic temei juridic pentru fundamentarea legală a unor astfel de practici, prezintă un potențial ridicat de erodare a instituțiilor statului de drept. “În momentul în care oamenii decid că toate mijloacele posibile sunt permise pentru lupta împotriva răului, binele lor devine indisociabil de răul pe care vor să-l distrugă”40.

Terorismul punctual reprezintă, în absența unui termen definitoriu mai elocvent, acțiuni ale unor grupuri dedicate rezolvării unei probleme specifice, care, în viziunea lor, este

Cindy C. Combs, 2003, 49

Gordon Thomas, apud Dinu Moraru, 2004, 36

ibidem

Christopher Dawson, apud Cindy C. Combs, 2003, 207

19

iminentă pentru societate într-o măsură ce reclamă acțiune imediată inclusiv prin metodologia specifică terorismului. Actele violente sunt justificate prin superioritatea morală a cauzei susținute, cauză care, de cele mai multe ori, este una importantă și legitimă, dar care nu justifică sub nici o formă încălcarea legii. Asemenea inițiative provin din partea activiștilor ecologiști, celor care susțin drepturile animalelor, grupurilor anti-avort, activiștilor anti-globalizare și altora asemenea.

Terorismul religios reprezintă, în prezent, cea mai radicală formă de exercitare a terorii prin faptul că este rezultatul unor orientări fundamentaliste, fanatice care conferă dogmelor religioase interpretări și conotații ce legitimează cele mai brutale manifestări violente. “Nu am nici un regret. Am acționat de unul singur la ordinele lui Dumnezeu”41 – este declarația tânărului extremist evreu care l-a asasinat pe Yitzhak Rabin, laureat al premiului Nobel pentru pace și singurul premier al Israelului care a făcut pași reali către soluționarea conflictului israeliano-palestinian.

În prezent, aproximativ un sfert din grupările teroriste active fac parte din categoria celor motivate religios42. De asemenea, numărul de victime produse de actorii organizaților teroriste religioase este în continuă creștere, mai ales pe măsură ce se manifestă din ce în ce mai puține rețineri în ceea ce privește folosirea unor arme cu potențial distructiv ridicat. Un prim aspect ce trebuie subliniat, având în vedere proeminența pe care a căpătat-o în ultimii ani un anumit tip de terorism religios, este că recurgerea la terorismul bazat pe imperative religioase nu este apanajul unei singure religii. Cu alte cuvinte, identificarea acestuia exclusiv cu fundamentalismul islamic este nu numai inexactă dar și contraindicată din punct de vedere al posibilităților de gestionare a fenomenului. Atentatul cu bombă asupra unei clădiri federale din Oklahoma City – 19 aprilie 1995 – soldat cu 168 de morți și peste 500 de răniți, a fost înfăptuit de Timothy McVeigh, un fundamentalist creștin, membru al mișcării patriotice de dreapta, mișcare ce lupta împotriva “opresiunii” instituțiilor guvernamentale. La momentul respectiv, atentatul constituia cel mai sângeros eveniment terorist desfășurat pe teritoriul Statelor Unite și a fost depășit, din punct de vedere al consecințelor doar de atacurile din septembrie, 2001.

Terorismul nu aparține nici unei religii, fie ea creștină, iudaică sau islamică, ci este produsul unui nucleu de extremiști aflați în imposibilitatea de a-și atinge obiectivele în mod pașnic și democratic43.

Violența nihilistă și transcedentală, extremismul milenarist sunt relevante pentru

studiul terorismului numai ca motivație. Ele nu sunt specifice unei anumite religii, iar

Yigal Amir, apud Webster’s World Encyclopedia, 2003

International Encyclopedia of Terrorism, 1997, 222

20

amploarea pe care o capătă în cadrul unui sistem social depinde exclusiv de modul în care respectivul sistem integrează individul și impune acestuia mecanismele de control social adecvate. În era post război rece, prăbușirea comunismului conjugată cu nerealizarea promisiunilor capitalismului, au creat un vid ideologic care a determinat întoarcerea către o altă narațiune centralizatoare – religia – ca sferă de azil pentru frustrare materială, spirituală sau de orice altă natură. Fundamentalismul islamic capătă o dimensiune proeminentă ca sursă a terorismului prin faptul că lumea arabă în sine reprezintă un spațiu al anomiei sociale, al sărăciei amplificate de ecartul (real și perceput) față de sistemul social occidental. Aici se manifestă din plin efectele nefaste ale unei istorii a sistemului bipolar în care resursele naturale, teritoriul și populația au fost folosite și manipulate având ca unic scop eliminarea adversarului. Aceste efecte constituie surse ale frustrării și revoltei care conduc inevitabil individul către extremism și fundamentalism religios.

Analizând stadiul actual de evoluție a fenomenului terorist și a modului cum este acesta perceput, Bruce Hoffman, director al biroului din Washington al Rand Corporation, conducător al echipei de cercetare privind terorismul și fost director al Centrului pentru Studiul Violenței Politice din Scoția, a identificat în lucrarea Inside Terrorism (1998) trei particularități44 ale terorismului religios:

are preponderent o funcție transcedentală și nu una politică – este un răspuns direct la un imperativ teologic;

contrar teroriștilor seculari, teroriștii religioși caută adesea eliminarea unor categorii larg definite de dușmani și nu țin cont de consecințele politice contra-productive ale uciderii nediscriminatorii (nu se tem de represalii);

nu încearcă să recurgă la alte entități decât cea proprie.

Punctul nevralgic al religiei este dat de faptul că autoritățile clericale fie ayatollahi, rabini, mullahi, preoți, pastori etc. pot interpreta textele religioase astfel încât violența să fie nu numai justificată ci să devină chiar o datorie superioară oricărei alte rațiuni. Drept urmare, liderii spirituali capătă un rol primordial, iar grupurile unite pe criterii religioase sunt imprevizibile și foarte greu de penetrat. De asemenea, ca particularitate ce delimitează acest tip de altele și dă măsura potențialului său catastrofic, violența religioasă este condiționată în primul rând de fanatism. Indiferent de filonul dogmatic din care-și trage valorile fundamentale, nici o religie recunoscută oficial nu îndeamnă la vătămarea semenilor. Dimpotrivă. Interpretarea extremă, fundamentalistă, străină de valorile inițiale ale unei

G. Arădăvoaice, G. Naghi, D. Niță, 2002, 201

în Charles Townshend, 2002, 90

21

anumite religii, constituie condiția sine qua non a recurgerii la violență. Normele sociale sunt desconsiderate din start, iar raționalitatea acțiunilor, fie se raportează la valori străine de acestea, fie lipsește cu desăvârșire. Deși poate fi întâlnit și la alte forme de terorism, fanatismul este un element central al motivației atentatorului sinucigaș sau al celui care este dispus să folosească arme chimice pentru exterminarea semenilor. În această logică teroarea nu mai constituie un mijloc asimetric de obținere a unor avantaje prin practici ilegale ci devine un scop în sine – “Fanatismul înseamnă să-ți dublezi eforturile atunci când ai uitat scopul”45.

Strategia Națională pentru Prevenirea și Combaterea Terorismului, document-cadru elaborat de autoritatea națională în domeniu, identifică în Secțiunea a II-a – Repere pentru o abordare sistemică a fenomenului terorist, la punctul II.3 următoarele tipuri de terorism după criteriul resortului motivațional de bază:

terorism explicit politic – vizează, implică în mod direct factori și structuri de autoritate, având ca forme de exprimare:

terorismul partizan – vizează dobândirea, prin utilizarea mijloacelor și metodelor teroriste, a puterii de stat de către entități cu veleități politice, concurente în raport cu autoritatea constituită;

terorismul ideologic – motivat de doctrine politice radicale/extremiste;

terorismul autonomist-separatist, respectiv terorismul integrist – structurate în jurul unor repere identitare etnice, religioase, regionale etc., care vizează modificarea configurațiilor teritorial-administrative ale unuia sau mai multor state;

terorismul de stat – un stat sau instituții ale acestuia angajează, planifică, execută sau sprijină nemijlocit acte teroriste care vizează modificarea comportamentelor unor entități-țintă interne și/sau externe, considerate că afectează interesele satului respectiv ori ale autorității politice constituite la nivelul acestuia;

terorismul implicit politici – vizează/implică în mod indirect factori și structuri de autoritate după cum urmează:

terorismul rasist/șovin/xenofob/intolerant religios – în baza reperelor identitare respective, vizează nemijlocit grupuri cu alte repere din cadrul aceleiași societăți și, implicit, modificarea sistemului politico-social intern;

terorismul protestatar – angajat de indivizi sau grupuri motivate de frustrări de ordin economico-social sau de altă natură;

terorismul mafiot – angajat de grupuri ale crimei organizate împotriva factorilor/structurilor de autoritate, vizând influențarea, în conformitate cu propriile interese, a deciziilor și acțiunilor acestora;

terorismul deviant – generat de comportamente anomice/anarhice ori, respectiv, patologice, cu exprimări de înaltă violență, centrate pe idei și concepții cu semnificații/implicații politice și vizând direct sau indirect factori/structuri de autoritate.

45 George Santayana, apud Encarta World English Disctionary 2001

22

Caracteristici și modalități de manifestare a fenomenului terorist

Puterea potențială a acestor grupuri pare că rezidă nu în amenințarea cu răsturnarea sistemului social prin forța armelor per se, ci în abilitatea lor de a simboliza fragilitatea și vulnerabilitatea ordinii sociale și în forțarea acelei ordini să se răstoarne pe sine prin erodarea valorilor liberale și democratice pe care își fundamentează propria legitimitate.

Ralf Perl

Economic vorbind, terorismul este o investiție foarte profitabilă. În cazul atentatelor din 11 septembrie, de exemplu, cu o investiție de maxim 500.000 $ s-au provocat pagube de miliarde de dolari, iar prin efectele pe termen lung cheltuielile din partea Statelor Unite sunt infinit mai mari. În ceea ce privește mediatizarea evenimentelor, spațiul dedicat acestora constituie cea mai ieftină publicitate făcută vreodată în scopul reprezentării intereselor unui grup. Retransmiterea în lanț a atentatelor cu bombă de la Jocurile Olimpice de la Atlanta a oferit o publicitate enormă acestei acțiuni: “

…pentru câțiva dolari cheltuiți cu fabricarea unei bombe primitive, teroriștii arătau timp de mai multe zile în Mondovision incapacitatea Statelor unite de a-și asigura securitatea internă. Sub acest aspect, mass-media acordă teroriștilor ceea ce niciodată nu ar fi acordat unei întreprinderi comerciale – o publicitate gratuită46.

Din punct de vedere al pagubelor provocate și al publicității obținute, terorismul este, de departe cea mai ieftină strategie politică. Acestei strategii i se subordonează o panoplie diversă de mijloace și tactici de exercitare a violenței47 alese în funcție de avantajele pe care le oferă și riscurile pe care le implică:

atentate cu bombă – cea mai uzuală tactică a terorismului contemporan, aproximativ 50% din totalul actelor teroriste, prezintă cel mai avantajos raport costuri-efecte: maximizarea numărului de victime cu un consum minim de resurse (chiar și în atacurile sinucigașe organizația pierde un singur individ), efect de șoc puternic;

incendiere – în jur de 14%, necesită mijloace de realizare foarte ieftine cu efecte uneori devastatoare mai ales din punct de vedere al pierderilor materiale;

luările de ostatici și răpirile – permite actorilor maximizarea publicității evenimentului și a manipulării media, folosite pentru realizarea unor obiective strategice – eliberarea unor membri ai organizației, obținerea de fonduri. Implică numeroase riscuri pentru inițiatori întrucât aceștia scapă cu greu măsurilor de securitate;

asasinate și ambuscade – țintele sunt de notorietate și au valoare simbolică, folosite fie în scopul propagării unei teorii politice ce oferă legitimitate acțiunilor făptuitorului, fie pur și simplu pentru eliminarea unui personaj incomod. De multe ori este și rezultatul acțiunilor unor cazuri patologice care ucid din nevoia de atenție;

deturnările aeriene – maximizare a șocului, aceleași avantaje și riscuri ca și în cazul luării de ostatici, dar folosite în scop distructiv ca în cazul septembrie 2001, produc efecte catastrofice;

amenințare, intoxicare – costuri foarte scăzute, eficiente în combinație cu alte tactici violente;

atacuri cu arme de distrugere în masă (arme chimice, biologice, nucleare) – cel mai

Jean-Luc Marret, 2002, 169

Cindy C. Combs, 2003, 112 și următoarele

23

ridicat poten țial distructiv, condiționat de obținerea mijloacelor necesare, care nu sunt foarte accesibile48.

O caracteristică fundamentală a fenomenului terorist este aceea că actele individuale nu pot fi susținute și nu își ating scopul decât în măsura în care sunt realizate într-un cadru organizat care să permită acumularea de resurse și informații, recrutarea și instruirea indivizilor și o orientare strategică. Există numeroase exemple de acte teroriste săvârșite de indivizi izolați, de cele mai multe ori cazuri patologice, dar sentimentul de insecuritate și teroare sistematică nu poate fi atins decât printr-o strategie teroristă ce ține de acțiunea unui grup. Organizația teroristă ca “întreprindere politică”49, oferă cadrul propice aplicării unei strategii ducând la specializare, diviziunea muncii și profilând un eu colectiv. Prima variabilă a oricărei organizații este mărimea, iar în evoluția unui grup terorist aceasta are un rol fundamental. “Cu cât un grup este mai mic cu atât este mai omogen și mai eficient – în limitele posibilităților sale de acțiune. Cu cât este mai mare cu atât este mai eterogen și mai fărâmițat în diferite curente”50. Structurarea organizațiilor teroriste poate fi piramidală, pe modelul ierarhiei militare, sau pe celule cu efectiv restrâns. Primul tip de structură prezintă avantajul transmiterii rapide a deciziilor și un control maxim asupra elementelor componente. Pe de altă parte, riscurile implicate de capturarea unor indivizi din lanț sunt majore, întrucât structura este cunoscută de toți membrii, iar eliminarea unei verigi presupune ruperea, cel puțin temporară a lanțului și blocarea activităților curente. Structura pe celule este mult mai ușor de utilizat, fiecare element funcționând autonom și independent, dar pentru realizarea unui scop comun. De asemenea, în momentul în care membrul unei celule este capturat sau activitatea respectivei celule este blocată, celelalte continuă să acționeze fără a fi afectate în vreun fel.

Acolo unde s-a impus o ierarhizare rigidă grupările s-au divizat din cauza unor disensiuni privind obiectivele organizației și mai ales căile de atingere a acestor obiective. Grupări ca Al Fatah, IRA, ETA au fost scindate de dizidențe în momentul în care s-a pus problema unor schimbări de strategie, negocieri cu partea adversă sau renunțare la practicile teroriste. Tendințele actuale converg către unificarea grupărilor teroriste atât la nivelul operațional (prin suport logistic reciproc) cât mai ales la nivelul conducerii strategice (prin elaborarea de strategii concertate și coordonate). Semnalele în sensul confirmării acestei tendințe vin atât pe linia informării publice – vezi informațiile oferite de ziarul arab Al-Qods al Arabi, citând surse palestiniene, privind o asemenea unificare a grupărilor Hamas și Jihadul

vezi și International Encyclopedia of Terrorism, 1997, 223 și următoarele

Jean-Luc Marret, 2002, 50

ibidem 59

24

Islamic51 – cât și pe cea a agențiilor de informații și securitate.

Amenințarea teroristă este [reprezentată de] o rețea structurată flexibilă, transnațională, capacitată de tehnologia modernă și caracterizată de interconexiuni libere atât intra cât și inter-grupuri. În acest context, teroriștii cooperează în finanțare, împărtăș irea de informaț ii, instruire, suport logistic, planificare și executarea atacurilor. Grupări teroriste cu obiective de atins într-o anumită țară sau regiune pot atrage forțe și sprijin din partea unor grupă ri din alte țări sau regiuni. De exemplu, în 2001, trei membri ai Armatei Republicane Irlandeze au fost arestați în Columbia, fiind suspectați de instruire a FARC [Forțele Armate Revoluționare din Columbia] pentru conducerea unei campanii de atentate cu bombă în mediul urban. Conexiunile dintre Al-Qaida și grupări teroriste din Asia de Sud-Est subliniază această realitate. Amenințarea teroristă este astăzi difuză și regeneratoare din cauza structurii sale de rețea dinamică de sprijin mutual52.

Se pare că evoluția recentă a structurii organizațiilor teroriste este marcată de găsirea unei modalități fiabile de a beneficia de avantajele pe care le prezintă extinderea dimensiunilor prin coalizare, conjugându-le cu cele oferite de structurarea pe celule. Cel mai elocvent exemplu este oferit de organizația Al Qaida cu o structură de tip rețea care permite nu numai supraviețuirea în condiții foarte ostile ci și contra-atacuri devastatoare care par a anula cu totul succesele obținute în războiul împotriva terorismului, dovedind încă o dată avantajele adoptării metodelor de luptă asimetrice: “teroriștii pot inversa efectele oricărei victorii contra-teroriste cu o singură bombă bine plasată”53. La data de 1 mai 2003, George W. Bush declara sfârșitul războiului din Irak cu victoria Statelor Unite. Prețul era un total de 139 de militari americani căzuți la datorie de la declanșarea conflictului. A urmat o campanie asiduă de atacuri asupra forțelor armate americane în urma cărora, numai până în luna decembrie a aceluiași an, au fost uciși 240 de militari americani. Deși aceste atacuri țin mai degrabă de practicile mișcărilor de rezistență, ele au fost rezultatul sprijinirii indivizilor fideli vechiului regim – puținii rămași în viață sau în libertate după invazie – de către militanții islamiști ai rețelei teroriste Al Qaida. Au urmat cascade de atentate asupra forțelor aliate ale SUA soldate cu pierderi omenești considerabile care sprijină afirmația de mai sus. Michael Pillsbury, consultant pe probleme de antiterorism al Pentagonului, a comparat evoluția grupurilor teroriste cu procesul de fuziune al unor corporații.

În noua logică structurală a rețelei de tip umbrelă teroriștii atribuie funcții specifice unor diferite cercuri ale rețelei54. Astfel cercul I, cel mai restrâns și cel mai activ, are în sarcină acțiunea; cercul II se ocupă de sprijin activ obținând fonduri, informații, armament și asigurând legătura între celule; cercul III este însărcinat cu sprijinul pasiv prin găzduire, închirieri de locuințe și autovehicule, contribuții în bani. Cu cât se apropie mai mult de cercul operațional cu atât structura este mai descentralizată pe celule, iar ca regulă de bază a

Hamas și Jihadul Isalmic își unesc forțele; Adevărul, luni, 15 decembrie, 2003, pag. 13

USA National Strategy for Combating Terrorism, (Strategia Națională a SUA pentru Combaterea Terorismului) February 2003, http://www.usinfo.state.gov/

Charles Townshend, 2002, 118

25

activității teroriste, oricare funcție poate fi asumată în cadrul celulei de fiecare membru al său respectiv în cadrul rețelei de fiecare celulă. Rezultatul este o maximă flexibilitate care permite derularea operațiunilor teroriste chiar în timpul combaterii acestora și care fac prevenirea aproape imposibilă .

Vorbind despre terorism ca formă specială de violență politică, M. L. Sondhi (Consiliul Indian de Cercetare în domeniul Științelor Sociale) identifică 5 caracteristici ale acestuia55:

este premeditată și urmărește crearea unui climat de teamă și teroare extremă;

este direcționată către o audiență și un obiectiv de mai mare amploare decât victimele imediate ale violenței;

implică atacuri împotriva unor ținte întâmplătoare și simbolice, inclusiv împotriva civililor;

considerate anormale de societatea în care se produc, sparg normele sociale, cauzând astfel un sentiment de groază;

în general folosit pentru a încerca influențarea comportamentului politic într-un anumit mod.

Așa cum am subliniat și la punctul 1, esența terorismului este folosirea violenței de către cei înarmați împotriva celor neînarmați, sau așa cum este definit în raportul anual al Departamentului de Stat American, “violență premeditată motivată politic înfăptuită împotriva unor ținte non-combatante de grupuri sub-naționale sau agenți clandestini, de obicei cu intenția de a influența un public”56. Din perspectiva publicului, sentimentul vulnerabilității asociat cu cel al nevinovăției formează elementele cruciale în ceea ce se poate numi procesele terorii – procese prin care violența generează efecte politice și care se desfășoară în trei etape57.

Primul pas este – cel mai direct – constă în captarea atenției prin șoc, oroare, teamă. Nevoia de ordine a sistemului social determină stabilirea unor limite ale posibilităților de exercitare a violenței coercitive. Când aceste limite sunt depășite, în special prin atacarea celor lipsiți de apărare, anxietatea legată de insecuritate este amplificată dramatic, iar șocul este pe măsură. Următoarea etapă reclamă perceperea mesajului inițiatorilor, a intențiilor și mobilurilor teroriștilor. În funcție de modul de percepere a mesajului se va contura, în ultima etapă, răspunsul sub forma luptei sau a fugii din fața pericolului. O percepție amplificată, supra-evaluată a amenințării se va traduce într-o reacție panicardă și alarmistă a publicului care va legitima contraofensiva și represaliile. Rezultatul pe termen mediu și lung, dincolo de satisfacerea pornirii instinctuale către răzbunare, va fi o spirală a violenței din care toate părțile implicate vor ieși în pierdere. Pe acest efect se bazează teroristul atunci când ucide fără

Jean-Luc Marret, 2002, 73

M. L. Sondhi, apud Terorismul. Istoric, forme, combatere, 2001, 195-196

Patterns of Global Terrorism 2002; 30 aprilie 2003; http://www.state.gov/s/ct/rls/pgtrpt/2002/html/

26

discriminare: strategia provocării este singura care-i permite instituționalizarea violenței ca formă de expresie politică în așa fel încât, fiind incapabil de orice altă inițiativă acceptabilă din punct de vedere social, să mute disputa pe unicul teren pe care este capabil să evolueze.

Pusă în fața acestei realități, autoritatea statală are de rezolvat o situație fără ieșire: pe de o parte reacția violentă va duce la pierderea sprijinului politic și a legitimității morale (a se vedea recentele sondaje de opinie din Satele Unite privind adeziunea populației la susținerea războiului împotriva terorismului sau modul în care atentatele din capitala Spaniei au răsturnat opțiunile electorale ale populației), pe de altă parte “o țintă care este incapabilă să răspundă la teroare, este amenințată să-și piardă credibilitatea și încrederea în sine pentru a lupta contra terorismului”58.

4. Teroristul dincolo de mit și stereotip

Omul este un animal credul și are nevoie să creadă în ceva, în absența unor bune temeiuri, va fi mulțumit cu unele rele

Bertrand Russel

Persoana și personalitatea teroristului, individ obscur, inaccesibil, pasional și ipso facto pasionant, este o dimensiune a fenomenului terorist care, deși este cea mai importantă și stă la baza tuturor celorlalte, este cel mai distorsionat și vag percepută de publicurile ce pot constitui la un moment dat victime ale unui atac terorist. Tendința generală este de a atribui teroristului etichete din sfera patologicului, maleficului, și chiar misticului. Terorismul este de obicei rezultatul unor factori cauzali multipli – nu numai psihologici ci și economici, politici, religioși, sociali. S-a vehiculat chiar ipoteza că ar exista și anumite cauze fiziologice ale comportamentului orientat către terorism.

Există abordări științifice care tratează această latură din mai multe puncte de vedere, în funcție de motivațiile individuale. O ipoteză globală atribuie comportamentul terorist unui calcul rațional cost-beneficiu, în urma căruia teroriștii ajung la concluzia că violența este cea mai bună cale de acțiune în condițiile sociale existente. Privind problema din perspectiva societății per ansamblu, dacă respectivele condiții conduc la idea că violența este cea mai bună cale de acțiune, toți membri comunității vor recurge la ea și atunci vorbim despre revoluție sau război civil la nivel național și despre război declarat la nivel internațional. Această dimensiune privește mai degrabă motivația organizației teroriste ca întreg.

Din punctul de vedere al motivației individuale s-au emis ipoteze derivate din teorii ale

Charles Townshend, 2002, 8 și următoarele

G. Arădăvoaice, D. Iliescu, D. Niță, 1997, 43

27

psihologiei sociale. Un prim punct în acest sens este ipoteza frustrare-agresiune care presupune că orice frustrare duce la o formă de agresiune și orice act agresiv este rezultatul unei frustrări prealabile. “Pre-condiția necesară în conflictul civil violent este privarea relativă, definită ca percepția unui ecart între așteptările cu privire la valori ale actorilor și posibilitățile aparente pe care le prezintă mediul. Această frustrare poate fi individuală sau colectivă”59. Ipoteza este considerată relativ simplistă de către specialiștii domeniului prin aceea că spune prea puțin despre psihologia socială a prejudecăților și a urii sau despre fanatism, toate având un rol major în încurajarea violenței extreme. “terorismul politic nu poate fi înțeles în afara contextului dezvoltării ideologiilor, credințelor și stilurilor de viață teroriste sau potențial teroriste60.

O altă ipoteză este cea a identității negative care sugerează că teroriștii politici își asumă în mod conștient o identitate negativă ce implică o respingere vindicativă a status-rolului socialmente dezirabil. În această ordine de idei, teroriștii se angajează în activități violente ca rezultat al sentimentelor de furie și neputință provocate de lipsa de alternative. În esență este o altă fațetă a ipotezei precedente. O ultimă abordare o constituie ipoteza furiei narcisiste care vede în terorist un individ afectat psihic și afirmă că, în cazul în care formele primare ale narcisismului sub forma unui self megaloman nu sun neutralizate de contactul cu realitatea, acestea produc indivizi sociopați, aroganți și fără nici o urmă de recunoaștere a semenilor. În mod similar, dacă imaginea idealizată de către părinți a ego-ului individual nu este reglată prin același contact cu lumea exterioară, se vor crea condițiile unui defetism neajutorat, iar autoapărarea narcisistă a selfului duce la reacții de furie și dorința de a distruge sursa amenințării percepute (care este societatea în ansamblu). Terorismul este, în această viziune, o încercare de a dobândi și menține puterea sau controlul prin intimidare, iar “marile idei pline de sens” ale grupurilor teroriste “protejează membrii grupului de la a experimenta rușinea”61.

Explicațiile pur psihopatologice nu sunt suficiente pentru a caracteriza ansamblul motivațional al comportamentului terorist.

“…cauzele revoluției și violenței politice în general sunt și cauzele terorismului. Acestea includ conflictele etnice, conflictele religioase și ideologice, sărăcia, stresul vieții moderne, inechități politice, lipsa canalelor pașnice de comunicare, tradiția violenț ei, existența unui grup revoluționar, slăbiciunea și incapacitatea guvernării, eroziuni ale încrederii în regimul politic și divizări adânci între elitele guvernante și alte grupuri”62.

Robert Gurr, apud The Sociology and Psychology of Terrorism: who becomes a terrorist and why?

(Sociologia și Psihologia Terorismului: Cine devine terorist și de ce ?), 1999, 166

Paul Wilkinson apud ibidem, 20

John W. Crayton, apud idem

Paul Wilkinson, apud ibidem, 16

28

Pornind de la multitudinea de circumstanțe externe care pot dirija individul spre violență și luând în considerare caracteristicile modului de organizare și acțiune ale grupărilor teroriste, prejudecățile și miturile referitoare la personalitatea teroristă nu își găsesc fundamente în realitate. Un individ poate fi predispus la violență dar este puțin probabil ca o grupare clandestină vânată febril de forțele de securitate să se bazeze pe indivizi instabili psihic. Aceasta ar constitui o vulnerabilitate majoră a organizației. În plus, majoritatea activităților specifice terorismului presupun perioade lungi de inacțiune și pregătire sistematică ceea ce reclamă răbdare și minuțiozitate din partea individului, or acestea nu i se poate cere, de exemplu, unui psihopat.

Analizând istoria fenomenului încă din perioada “sicarilor” zeloți din Iudeea secolului I e.n. și studiind o serie de biografii ale unor elemente teroriste de diverse facturi și orientări, Walter Laqueur a ajuns la concluzia că nu există o personalitate teroristă prin excelență, un profil tipic al teroristului, iar posibilele generalizări circumstanțiale ce se pot face, fie nu sunt valide, fie depind de foarte multe variabile: condițiile politice și sociale, contextul istoric și cultural, scopul terorii și țintele acesteia. “Faptul că membrii lor au fost tineri este singura caracteristică comună tuturor mișcărilor teroriste și acest lucru nu mai are nevoie de explicații”63.

Motivele pentru care o persoană aderă la activități teroriste pot fi foarte variate, dar în cele mai multe cazuri, indiferent de impulsul motivant, avantajul imediat pe care îl dobândește individul este integrarea într-un grup care-i satisface nevoia de apartenență și îi oferă un cadru în care să dea curs luptei pentru recunoaștere într-o formă care-i este accesibilă și care promite rezultate imediate – violența.

Oricât de democratică ar fi o societate, oricât de aproape de perfecțiune ar fi instituțiile sociale, vor exista întotdeauna indivizi alienați și afectați pretinzând că starea prezentă a lucrurilor este intolerabilă și vor exista oameni agresivi mai interesați de violență decât de libertate și toleranță64.

Recunoașterea poate fi obținută fie prin căile social acceptate, cu riscul foarte mare de a fi eliminat de concurența celor care, prin muncă asiduă, devin mai bine pregătiți și înzestrați pentru “luptă”, fie în mod asimetric, prin ieșirea din cadrul normelor sociale pe raționamentul “dacă nu mă pot afirma în cadrul acestui sistem îmi voi crea propriul sistem (orientat împotriva primului) în care pot să fiu recunoscut”.

Grupul oferă membrilor săi o contra-cultură cu norme și valori opuse celor acceptate social, rezultatul fiind o îndoctrinare materializată în supunere oarbă, izolare de societate, uniformitate, coeziune și, cel mai important, teama de excludere. Creând o alter-realitate

Walter Laqueur, 1987, 77

ibidem 303

29

pentru individ, organizația teroristă ajunge la o sacralizare a violenței. “Terorismul pur rezolvă discrepanța dintre puterea distructivă reală și efectul politic dorit printr-o credință aproape mistică în potențialul transformator al violenței”65. Această credință mistică este vitală pentru capacitatea individului de a se angaja în acte de violență extremă împotriva semenilor, întrucât oferă actorului o justificare, un sentiment de legitimitate fără de care nu poate acționa. “Virtutea fără teroare este neputincioasă”66; “L’action ni ne se parle, ni ne s’ecrit, elle se fait”67, sunt afirmații ale unor lideri ai entităților propagatoare de teroare care, luate cu titlu de lege supremă de către componenții grupărilor respective, duc la conturarea unui cult al violenței și permit planificarea și executarea cu sânge rece a unor atacuri de genul celor de la Tokyo, Oklahoma City, New York, Moscova, Madrid, Londra.

O întrebare recurentă, în privința teroriștilor, este cum pot aceștia ucide sute de persoane cu sânge rece, de multe ori prin atacuri sinucigașe, fără a fi cazuri patologice. Răspunsul este din punct de vedere psiho-sociologic simplu: “În lumea modernă mecanismul etic prin care oameni obișnuiți au fost capabili să pună deoparte mila și remușcările pentru a ucide alți oameni obișnuiți a fost generalizarea simbolică”68, o depersonalizare a adversarului perceput prin înlocuirea calităților umane individuale ale țintelor cu identitatea lor colectivă (religioasă, de clasă, rasială, etnică, ideologică). Prin dezumanizarea inamicului și reprezentarea sa în termeni monolitici (capitalist, comunist, burghez, imperialist, necredincios), teroristul nu ucide o ființă umană ci acel monolit dezumanizat.

Înțeleg motivele fraților care înfăptuiesc acte ale Jihadului împotriva dușmanilor neamului, adică a americanilor și a acelora care îi sprijină (…) orice hoț, criminal sau tâlhar care întră în țările altora pentru a jefui trebuie să se aștepte în orice moment la eventualitatea că va fi ucis (…) îndepărtarea atacurilor necredincioșilor se poate realiza numai prin Jihad (…) singurul lucru care ne interesează pe noi este să-i facem pe plac lui Dumnezeu, făcând Jihadul în numele său și eliberând locurile sfinte ale Islamului de lașii nenorociți care le-au ocupat69.

Încercând să cuprindă o parte din variabilele legate de profilul teroristului, Frederick Hacker a identificat trei categorii de personalitate care aderă la terorism (vezi tabelul 1) cu mențiunea că, asemeni tuturor tipurilor ideale, nu se întâlnesc niciodată în stare pură ci doar în anumite ponderi determinate de specificul temperamental al fiecărui individ. Prima categorie este ce a nebunilor care cuprinde indivizi deranjați emoțional împinși către terorism “din motive proprii care, adesea, nu au sens pentru oricine altcineva”70. Infractorii realizează acte de terorism pentru motive mai ușor de înțeles – câștigul personal – încălcând legile sociale în

Charles Townshend, 2002, 15

Maximilian Robespierre, apud ibidem, 35

citat dintr-o culegere cu autori necunoscuți: La dinamite et l’anarchie, apud Walter Laqueur, 1987, 48

Charles Townshend, 2002, 16

extrase dintr-o discuție realizată de BBC cu Osama bin Laden, publicată sub titlul Interviu cu Moartea, în Evenimentul Zilei, marți 18 septembrie 2001, pag. 4-5

30

mod conștient și calculat. Ultima categorie este cea a cruciaților care nu caută un câștig personal ci prestigiu și putere pentru o cauză colectivă, având convingerea că servesc o “rațiune superioară”. Întrucât majoritatea indivizilor care au înfăptuit acte teroriste în ultima decadă a secolului XX și începutul secolului XXI aparțin ultimei categorii, autorul enumeră principalele caracteristici ale cruciatului tipic: normal psihic (indiferent cât de neobișnuită ar fi cauza sau cât de criminale sunt mijloacele folosite), nici idiot, nici prost nici laș, nici slab, adesea un profesionist bine instruit, bine pregătit și disciplinat în cultivarea obedienței oarbe față de cauză71.

Figura 1. Tipologia teroristului

Într-un demers asemănător, Edgar O’Ballance identifică trăsăturile esențiale a ceea ce el numește teroristul de succes72 (nici mort nici capturat):

devotament – obediență absolută față de mișcare și liderul său, (vezi fedain – om de sacrificiu);

curaj personal – pentru că implică asumarea riscului morții, încarcerării, chiar torturii.

fără milă și remușcări – pentru că majoritatea victimelor sunt oameni nevinovați pe care trebuie să fie pregătiți să-i ucidă cu sânge rece, instinct criminal capabil de a ucide fără ezitare, la ordin;

un nivel relativ ridicat al inteligenței – trebuie să colecteze, coroboreze, și acceseze informații, să elaboreze și să aplice planuri complexe, să scape vigilenței poliției și serviciilor secrete;

nivel relativ ridicat de sofisticare – calități imperios necesare pentru a se amesteca printre pasagerii clasei I din avioane, printre clienții unor hoteluri de lux etc.

rațional, educat, bagaj relativ mare de cunoștințe generale – pentru aceleași motive ca la punctul precedent.

Opiniile specialiștilor converg către concluzia că teroristul contemporan are un scop politic mult mai neclar decât în secolul trecut, în care au predominat mișcări revoluționare de eliberare națională – într-un cuvânt ideologice. Terorismul religios, ce cunoaște un reviriment fără precedent, reprezintă un nivel superior al potențialului antisocial prin faptul că, spre deosebire de cel fundamentat ideologic, oferă o versiune proprie a realității, respingând nu

Frederick Hacker, apud Cindy C. Combs, 2003, 51

ibidem, 52

Edhar O’Ballance, apud ibidem 54-55

31

numai statu quo-ul ci și viața în acest cadru. Fundamentalistul nu numai că este gata să-și dea viața pentru a-și impune credința, dar vede în acest lucru o izbăvire.

Acesta este un răspuns la colaborarea voastră cu criminalul Bush și aliații lui. Acesta este un răspuns la crimele pe care le-ați făcut în lume, în special în Afganistan și Irak. Cu ajutorul lui Dumnezeu, vor fi mai multe răspunsuri ca acesta. Voi iubiți viaț a și noi iubim moartea, ceea ce reprezintă încă un exemplu a ceea ce spunea profetul Mahomed că, dacă nu opriți fărădelegile, sângele va curge din ce în ce mai mult, iar aceste atacuri vor fi o palidă umbră a ceea ce s-ar putea întâmpla în legătură cu ceea ce voi numiți terorism73.

„Cu cât mai neclar este scopul politic al terorismului, cu atât este mai mare atracția sa pentru persoane dezechilibrate”74. Pe de altă parte, terorismul și fundamentalismul religios violent, oricât de complexe ar fi cauzele lor, găsesc teren fertil în sfera sărăciei și foametei. “Pentru oamenii care se luptă să-și hrănească familiile și se simt lăsați în urmă de globalizarea economică, chemarea radicalismului este puternică”75. Mai ales, am putea adăuga, în spații unde indivizii au fost socializați în violență și văd în aceasta un mod de viață, fără a percepe, la modul real, alternative (vezi Teritoriile Autonome, Afganistan, Irak, Siria, Liban etc.).

5. Perspective de evoluție

Adevărurile nu încetează să existe doar pentru că sunt ignorate.

Aldous Huxley

Analizând tendințele actuale, subliniate, în parte, în cadrul acestui capitol, se evidențiază o schimbare de optică în strategia și principiul activității teroriste prin mutarea accentului de pe violența instrumentală pentru abținerea unor avantaje politice, pe cea expresivă, pusă în slujba maximizării efectelor distructive. Terorismul trece din sfera para-socialului (a eludării normelor sociale) în cea a contra-socialului (a eliminării normelor sociale). “Madridul reprezintă o nouă dimensiune a terorismului: violența ca scop în sine, fiind vorba, înainte de toate, de a face cât mai multe victime cu putință fără a viza o victimă anume”76.

Neo-terorism

Terorismul devine din ce în ce mai puțin dependent de mijloacele clasice de distrugere, folosindu-se, în prezent, de elementele firești necesare vieții cotidiene: avioane comerciale în loc de rachete/bombe, combustibilii automobilelor în loc de substanțe explozive, sistemele și

extras din mesajul de revendicare a atacului terorist din Madrid aparținând marocanului Abu Dujan Afgani ce se pretinde ”purtătorul de cuvânt al rețelei Al Qaida în Europa”, în Al Qaida revendică atentatele ca răspuns la colaborarea cu Bush și aliații săi, Adevărul, 15 martie, 2004, pag. 1

Walter Laqueur, 1987, 87

Cindy C. Combs, 2003, 66

32

rețelele informatizate în locul mijloacelor clasice de sabotare și eliminare fizică. În noul mileniu, teroristul trece din ce în ce mai des de la atacarea sistemului social din afară, cu mijloacele convenționale de exercitare a violenței (arme de foc, explozibili, rachete, arme incendiare etc.), la un atac din interior, cu exploatarea vulnerabilităților sistemului. Știri de genul “un camion plin cu combustibil a explodat într-o intersecție aglomerată din Bagdad”77, sau “15 persoane au fost ucise într-un atac cu bicicletă-capcană la Kandahar”78, conduc la concluzia că teroriștii distrug libertatea pe teritoriul și cu armele acesteia (libera circulație, liberul acces la cunoștințe teoretice și practice, precum și la substanțe cu dublă utilizare, globalizarea informațională și economică).

Organizatorii și executanții atacurilor de la 11 septembrie au reușit să producă efecte catastrofale cu ajutorul cunoștințelor de pilotaj dobândite chiar în cadrul sistemului pe care l-au atacat, coordonându-se prin intermediul căilor de comunicații oferite de acesta și beneficiind de mecanismele financiar-bancare specific occidentale pentru a concentra cu ușurință fondurile materiale necesare operațiunii. În ultimă instanță, chiar “armele” folosite – bombele zburătoare – aparțineau sistemului atacat. În această ordine de idei, orice om care face plinul automobilului, sau este absolvent al unui curs de pilotaj, ori al unuia de chimie-biologie, orice individ care ajunge, prin natura funcției sau pur și simplu din rațiuni conjuncturale, să acceseze un spațiu cu valoare strategică, este un virtual terorist. În paginile ziarelor și pe site-urile agențiilor de securitate apar tot mai des avertismente de genul: “orice posesor de almanahuri, ghiduri, enciclopedii sau hărți este un posibil terorist, avertizează FBI” deoarece materialele respective “conțin informații despre cursuri de apă, poduri, baraje, rezervoare, tunele, clădiri și obiective importante ca și planuri ale orașelor sau statelor și sunt ilustrate frecvent cu fotografii sau hărți, servind adesea pentru documentare în cursul planificării operațiunilor teroriste”79. Aceasta este una din dimensiunile neo-terorismului.

Noua rațiune a terorismului sau rațiunea neo-terorismului constă în a distruge tot ce se poate distruge în scopul propagării terorii. Rezultatul este cea mai teribilă anxietate: conștientizarea faptului că, indiferent de locul în care ne aflăm și, mai ales, fără a fi implicați într-un fel sau altul în conflict, există nu numai posibilitatea ci și o probabilitate statistic estimabilă să fim victimele unui asemenea act violent. Pentru a exemplifica, vom menționa psihoza creată în Statele Unite de “lunetistul criminal”, sau cea care se manifestă în prezent în țări ca Rusia, Irak și Turcia și întreaga Europă occidentală.

observație a ziarului german Tageszeitung, citat sub titlul Presa internațională, cu ochii pe Madrid de ziarul Ziua, 13 martie 2004, pag. 4

Seria atentatelor continuă în Irak, Adevărul, joi, 18 decembrie, 2003, pag 9

Atentat cu bicicletă capcană la Kandahar, Evenimentul Zilei, marți, 7 ianuarie, 2004, pag. 9

33

Cercetătorii preocupați de studii privind securitatea au identificat o serie de tendințe actuale ale fenomenului terorist ce pun sub semnul întrebării capacitatea de gestionare din partea autorităților abilitate. O sinteză80 a acestora include:

atacuri cu bombe împotriva unor mari aglomerări urbane;

atacuri cu substanțe letale;

atacuri care să pună în pericol economiile naționale;

escaladarea atacurilor bazate pe luări de ostatici în scopul extorcării de fonduri de la familii, companii, guverne;

colaborarea intensă între grupuri teroriste și grupuri ale crimei organizate.

Cindy C. Combs observă, din acest punct de vedere, trei mari direcții de evoluție a fenomenului terorist: volumul incidentelor a început să crească din nou după o perioadă de relativă stagnare, de asemenea, se manifestă o exacerbare a mortalității atacurilor în care numărul victimelor este de ordinul sutelor și, în final, o escaladare fără precedent a terorismului de dreapta reprezentat de extremismul militant, conservator și fundamentalist. Aceste caracteristici impun readaptarea sistemelor și strategiilor de prevenire și combatere, în condițiile în care cele clasice nu mai pot face față provocării. “În 30 de ani de activitate antiteroristă (…) dușmanul meu a fost întotdeauna un individ foarte îngrijorat de propria piele. Nu se mai poate conta pe asta pentru că teroristul nu este doar pregătit să fie ucis, el dorește să fie ucis”81.

Terorismul catastrofic

Cele prezentate până la acest punct justifică, fără îndoială, concluzia formulată de Rand Corporation conform căreia “teroriștii se gândesc în zilele noastre cum să omoare în masă”82. Noțiunea de terorism catastrofic a fost introdusă de W. Pery și A. Carter pentru a desemna acel tip de terorism care “va implica, probabil, folosirea armelor nucleare, biologice sau chimice, atacuri cibernetice asupra sistemelor computerizate care deservesc infrastructura vitală a societății noastre și amenințări la adresa instituțiilor statului și a personalului de bază al acestora”83.

Secta Aum Shinrikyo a dovedit prin atacurile cu gaz sarin din metroul capitalei japoneze, în martie 1995, că grupările teroriste sunt dispuse să recurgă la arme de distrugere în masă. Deși nu au folosit asemenea arme, atentatele din 11 septembrie au adus în prim plan preocuparea teroriștilor de a provoca distrugeri masive indiferent de mijloace. Problema se pune, deci, nu dacă teroriștii vor recurge la arme chimice, biologice și nucleare, ci dacă vor

FBI caută teroriști cu almanah, Adevărul, marți, 31 decembrie, 2003, pag. 1

Terorismul. Istoric, forme, combatere, 2001, 203-204

Lord Chalfont – ministru britanic, apud Charles Townshend, 2002, 119

G. Arădăvoaice, G. Naghi, D. Niță, 2002, 132

34

putea dobândi mijloacele necesare pentru a o face. Teoretic vorbind, acest această categorie de arme se supune unui regim de maximă securitate fiind greu de imaginat un scenariu în care o organizație teroristă să intre în posesia unei asemenea mijloc de maximă eficientă produsă în institutele specializate occidentale. Există, însă, numeroase puncte vulnerabile, în special în spațiul fostei Uniuni Sovietice, în care securitatea unor asemenea arme și mai ales a materialelor de bază cu care acestea pot fi produse lasă de dorit. Traficul cu materiale radioactive alimentează zone cunoscute drept proliferatoare și state-sponsor ale terorismului. Mai mult decât atât, elementul cu adevărat periculos este constituit de traficul de cunoștințe din domeniu. De exemplu, Seiichi Endo, ministrul sănătății și bunăstării al sectei „Aum”, a absolvit Universitatea din Kyoto la specializarea biologie. Dotat de sectă cu un laborator mic dar bine utilat, a realizat cercetări în domeniul agenților biologici militari (botulism, Ebola). El a fost cel care a produs gazul sarin folosit în atacul din 20 martie 1995 asupra metroului din Tokyo. De asemenea, s-a dovedit că sporii de antrax folosiți în atacurile ce au terorizat America la scurt timp după 11 septembrie, proveneau din laboratoarele Statelor Unite, fiind fie sustrași cu ajutor din interior, fie folosiți chiar de o persoană care avea acces direct la ei.

Din punct de vedere psihologic, puterea potențială conferită de dobândirea unor mijloace de distrugere în masă este, fără îndoială, foarte atrăgătoare pentru adepții terorismului. Avantajele pe care le oferă acestea pentru strategia teroristă sunt grăitoare: imensă putere de distrugere și șoc puternic la nivel global. Singurul minus este reprezentat de tehnicile specializate și costisitoare de obținere. Chiar și în absența posibilităților reale de producere a unor asemenea mijloace, deși nu există certitudinea că diferite forme ale ADM nu sunt deja accesibile unor organizații teroriste internaționale, amenințarea reprezentată de infrastructura energetică nucleară, ce poate constitui oricând o țintă a unui atac de genul celor de la 11 septembrie, cu consecințe mult mai grave, reprezintă o grijă în plus pentru climatul de securitate actual. Documente găsite în sedii ale Al Qaida din Afganistan probează preocupările organizației în direcția obținerii de arme nucleare și chimice. Planurile descoperite au fost concepute pentru producția la scară largă, fiecare rețetă conținând un ghid pas-cu-pas în care se explică modul de producere a substanțelor chimice letale și posibilitățile de folosire a acestora în condiții de eficacitate maximă84.

În fața acestui tip de amenințare, măsurile de securitate atașate strategiilor clasice de gestionare a fenomenului terorist se dovedesc a fi insuficiente. Deși opiniile sunt împărțite, cea mai mare parte a specialiștilor optând pentru o probabilitate scăzută a unor atacuri

A. Carter, W. Perry, apud Mireille Rădoi, 2003, 118

Cindy C. Combs, 2003, 27

35

teroriste cu ADM, mutațiile survenite în mediul de securitate contemporan, care probează că terorismul nu are rețineri de ordin etic în ceea ce privește capacitatea distructivă, impun pregătirea unor “strategii de ripostă la evenimente cu impact major, dar cu probabilitate mică”85. Aceste strategii trebuie să cuprindă programe integrate de management al crizelor posibile din direcția terorismului catastrofic. A fost nevoie de peste trei mii de morți și pierderi de miliarde de dolari pentru ca Statele Unite să realizeze că teritoriul propriu nu mai este imun la amenințarea teroristă pe care, până în septembrie 2001, își permiteau să o trateze de la distanță. Să sperăm că nu va fi nevoie de o catastrofă de proporții pentru a împinge comunitatea internațională către realizarea faptului că, atunci când amenințarea este încadrată de mai multe jurisdicții și competențe, fără o viziune globală și o autoritate pe măsură, strategia și riposta sunt practic incoerente și ineficiente.

*

* *

“Spectrul alegerilor politicii începe, poate, de la opțiunea de a citi terorismul ca pe un simptom de nedreptate socială și răspunzând prin reformă”86. Nu terorismul în sine constituie amenințarea reală asupra sistemului social global așa cum apare în mass-media și în unele medii politice și chiar științifice (prin epitete de genul “flagel planetar”, “amenințare globală” ș.a.m.d.). Adevărata amenințare provine din cauzele aderării la practici teroriste, cauze ce derivă din incapacitatea gestionării problemelor sistemului global, nerecunoașterea și tratarea cu indiferență a comunităților sărace, înapoiate, ce nu au posibilitatea reală de a recupera ecartul față de vestul hiperdezvoltat și caracterizat de un cult al consumului. Singura alternativă a acestor categorii de a atrage atenția și provoca reacția celor puternici rămâne violența exercitată ilegal și asimetric. În acest context, securitatea într-o lume globalizată va fi cea mai mare provocare a viitorului.

Atunci când evenimentele violente sunt sporadice, incidentale, expresie a unor porniri patologice, inițiatorii acestora trebuie să fie combătuți direct și prompt pentru eliminarea pericolului social pe care îl reprezintă. Atunci, însă, când violența devine o practică sistematică și curentă, există în mod clar o problemă la nivelul mecanismelor funcționale ale sistemului și, deci, se impune o intervenție asupra cauzelor profunde și nu în primul rând asupra agenților violenți. De cele mai multe ori, dacă persistă cauza, agenții eliminați prin

Mireille Rădoi, 2003, 121

Charles Townshend, 2002, 120

36

metode contra-teroriste (adoptarea metodelor teroriste de către stat – asasinate, represalii etc.) vor fi rapid înlocuiți de alții. Exemplul oferit de situația recentă din Irak, este concludent în acest sens. Reforma și reevaluarea nu înseamnă neapărat o cedare în fața violenței. Problema celui care trebuie să facă primul pas este foarte delicată întrucât orgoliul și angajarea traduc acest pas sub forma unei pierderi, capitulări, ceea ce face ca procesul politic să fie paralizat și totul să se decidă prin escaladarea violenței – strategia infantilă și instinctuală “care pe care”.

“Când puterea devine abuzivă e semn că și-a pierdut siguranța de sine”87. E nevoie de oameni foarte puternici pentru a recunoaște greșelile și mai ales pentru a le putea îndrepta, însă mecanismele alarmiste și tendința specifică naturii umane, de a face din fiecare greșeală un prilej de atac și reproș adresat celor în cauză, elimină practic posibilitatea unei reacții de curaj și încredere în forțele proprii din partea forurilor decizionale. În cadrul sistemului democratic liberal, aceste mecanisme, în cadrul cărora mass-media sunt agentul catalizator, angajarea într-o acțiune forțează decidentul politic – prizonier al propriei imagini – să rămână închis în limitele pe care a plecat

Cedarea în fața cererilor teroriste constituie, fără îndoială cea mai mare greșeală posibilă, mai gravă chiar decât indiferența față de perpetuarea inechității sociale ca principală cauză a recurgerii la metode violente și asimetrice pentru reclamarea unor drepturi. Prin cedare problema nu va fi eliminată, dimpotrivă – “Lecțiile guvernării sunt evidente. Dacă liderii politici ar fi refuzat să cedeze în fața cererilor teroriștilor, terorismul în Europa ar fi fost redus drastic88” – adevărul acestei afirmații așteaptă elemente suplimentare pentru a fi pe deplin probat, dar idea în sine este clară: nimic nu este mai vulnerabil decât o țintă percepută ca slabă. Soluția în ceea ce privește latura combaterii și contracarării actorilor teroriști aflați în acțiune este profesionalizarea celor ce iau contactul cu aceștia în prima linie a luptei antiteroriste. Aducerea serviciilor speciale de intervenție antiteroristă la un nivel operațional imbatabil și implicit descurajant, conjugat cu perfecționarea mijloacelor de culegere a informațiilor în mod oportun și la obiect, constituie o condiție vitală în succesul demersului de gestionare a fenomenului terorist. Eliminarea cauzelor social-politice ale manifestărilor violente asimetrice nu poate avea ca rezultat renunțarea la practicile terorismului decât în măsura în care autoritatea legitimă este capabilă să demonstreze că aceste practici nu au nici cea mai mică șansă de reușită în sensul îmbunătățirii situației celor în cauză.

Cel puțin în ceea ce privește securitatea, globalizarea nu va fi funcțională decât prin instituirea unei autorități reale și eficiente la nivel internațional, iar terorismul ca problemă nu

Caius Cornelius Tacitus, istoric roman (55? – 117? e.n.)

Walter Laqueur, 1987, 306

37

va fi eliminat sau ținut sub control decât în măsura în care acest for va dori și va impune tratarea completă și responsabilă a cauzelor sale social-politice, fără a pierde din vedere particularitățile culturale în care se manifestă. În prezent, persistența proeminenței unor interese zonale, regionale și, în ultimă instanță, civilizaționale, face ca în locul negării legalității actelor și mijloacelor violente folosite pentru atingerea unor scopuri politice, să se nege legitimitatea intereselor în sine, a cauzelor diferitelor grupuri defavorizate și a justeții intereselor acestora, a naturii politice a demersurilor lor. Acest mecanism al desconsiderării din start a partenerului de dialog este total contra-productiv pe termen lung: atunci când unei entități i se ignoră interesele și dreptul de a se face auzit pentru promovarea lor, acea entitate are tendința de a “țipa” mai tare. În fond, ce altceva este actul terorist decât un urlet îngrozitor, o manifestare a nevoii de atenție ?

Concluzionând, se conturează necesitatea unei reevaluări a poziției sistemului social vizavi de fenomenul terorist. Fără a minimiza câtuși de puțin componenta antiteroristă, forurile conducătoare la nivel de state și mai ales la nivel internațional au în față o singură alternativă pentru rezolvarea acestei probleme, fără a pierde valorile fundamentale din care ele însele au emanat (dreptul umanitar, valorile democratice, libertatea individului). Această alternativă presupune comutarea atenției și implicit a eforturilor din sfera combaterii entităților teroriste în cea mai largă a tratării fenomenului în sine, a gestionării acestuia prin eforturi comparabile cu dimensiunile problemei – în cadrul cărora strategiile antiteroriste să constituie doar una dintre componente – în spiritul spuselor împăratului-filosof Marc Aureliu:

“Să avem seninătatea de a accepta ceea ce nu poate fi schimbat, curajul de a schimba ceea ce poate fi schimbat și înțelepciunea de a face deosebirea între cele două”.

CAPITOLUL II

TERORISMUL ȘI MASS-MEDIA – INTERDEPENDENȚE, CONDIȚIONĂRI,

PERSPECTIVE DE ABORDARE

Libertate și securitate – tendințe actuale

Marea majoritate a oamenilor își vor sacrifica libertatea pentru securitate dacă se simt suficient de amenințați.

Ronald D. Crelinsten

Mutațiile geopolitice provocate de prăbușirea imperiului comunist din Răsăritul Europei par a provoca mult mai multe efecte neprevăzute decât s-au așteptat analiștii politici și geostrategii occidentali, adepți sau critici ai democrației liberale. Dacă sistemul bipolar din

timpul războiului rece constituia un ansamblu de relații și condiționări complet caracterizat și imposibil de contestat, lupta între cele două sisteme dominante ducându-se fără menajamente, fără scrupule dar și fără incertitudini, situația actuală – globalismul multipolar – este mult mai complexă și mult mai plină de necunoscut. Conflictele ideologice ale războiului rece au putut fi pe deplin rezolvate atunci când părțile opozante au acceptat compromisul în privința unei probleme politice specifice. Diferențele culturale, însă, care există nu numai între statele aflate de părți diferite ale “liniilor de falie” trasate de S. Huntington89, ci și între state capitaliste recunoscute ca liberal democratice, sau între state ale Islamului, se vor dovedi mult mai greu de eliminat.90

Opiniile critice, și de cele mai multe ori alarmiste, emise de politologi și analiști în ultimul deceniu al secolului al XX-lea, privind efectele nefaste ale globalizării au căpătat noi conotații după consumarea a ceea ce deja este considerat cel mai semnificativ eveniment al noului mileniu: atacurile teroriste din 11 septembrie 2001. Chiar în anul 2001, înainte de producerea tragicelor evenimente din Statele Unite, apărea sub egida Fondului Carnegie pentru Pace Internațională lucrarea Gestionarea Problemelor Globale: Lecții Învățate, care analizează pe larg 16 teme considerate a fi problemele centrale ale umanității din ultima jumătate a veacului recent încheiat. Acestea sunt: comunicațiile; armele convenționale; corupția; asistența pentru dezvoltare; finanțele globale; comerțul internațional; conflictele intra-statale; sănătatea; drepturile omului; comuniunea globală; conservarea naturii; armele nucleare, biologice și chimice; poluarea; refugiații; crima organizată trans-frontalieră91. Terorismul, sub toate formele sale, nu a fost inclus în această lisă și nu a fost tratat ca o problemă demnă de a face obiectul preocupărilor forurilor internaționale.

Independent sau nu de această realitate, terorismul s-a conformat rațiunilor sale a-morale, a-sociale și a-legale și, revendicându-și locul în sfera amenințărilor la adresa funcționării sistemului global, s-a auto-impus ca problemă principală a noului mileniu. “Așa cum tragic ne-au reamintit evenimentele din 11 septembrie, terorismul internațional reprezintă globalizarea scăpată de sub control. Al-Qaida și rețelele sale teroriste au întors beneficiile și avantajele unei lumi din ce în ce mai globalizate, mai integrate și mai deschise, pentru a servi agendei proprii. Și au demonstrat că globalizarea, în ciuda beneficiilor sale enorme, aduce Statelor Unite și noi vulnerabilități” (Richard N. Hass; Director al Oficiului de Planificare

S. Huntington, 1997, passim

Pe larg în Francis Fukuyama, 1995, Partea a IV-a – Sărind peste colosul din Rhodos

P.J. Simmons & Chantal de Jonge Oudraat; apud N. Ecobescu, N. Micu, I Voicu, 2003, 28

39

Strategică al Departamentului de Stat al S.U.A.)92. Vulnerabilitățile impuse de globalizare sunt, însă, doar o latură a problemei. Mai exact spus, ele constituie partea vizibilă și, de cele mai multe ori, scoasă în față drept principal vinovat pentru numeroasele disfuncții ale societății post-moderne – “the tip of the iceberg” conform unui idiom englezesc. Societatea deschisă, bazată pe drepturile și libertățile individuale, este apanajul democrației liberale – “punctul final al evoluției ideologice a omenirii”, “forma finală de guvernare umană”, “sfârșitul istoriei”93.

Lumea “civilizată” occidentală, ajunsă la un nivel maxim al dezvoltării în raport cu alte sisteme paralele sau precedente, se găsește în fața unui paradox politic: cel mai puternic stâlp al său este, în același timp și cea mai mare slăbiciune. Drepturile și libertățile fundamentale pot fi exercitate de fapt și de drept de oricare individ indiferent de convingerile și intențiile sale. Țelul pentru care au luptat marile figuri ale istoriei occidentale este, se pare, cel mai eficient în asigurarea bunăstării și satisfacerii nevoilor materiale ale individului, dar nesocotește un alt paradox ce ține de natura umană. Platon identifică în Republica trei componente ale sufletului: o parte doritoare, una rațională și o a treia pe care o numește thymos – îndrăzneală. Prin această a treia parte individul își construiește respectul de sine, raportându-se la ceilalți. Sociologul american Francis Fukuyama preia această structurare și o aplică pentru a conceptualiza ceea ce în viziunea sa constituie “motorul istoriei” și anume “lupta pentru recunoaștere”94. Această luptă este diferită și independentă de orice nevoie biologică, fizică, materială dar are un rol prioritar în definirea personalității umane. Pentru zoon politikon conștiința propriei valori și identități este intim legată de valoarea pe care i-o atribuie ceilalți. Prin urmare, individul dorește să fie dorit, recunoscut de alții. Pentru a realiza acest lucru va încerca în permanență să-și dovedească superioritatea în fața și în comparație cu aceștia. În acest context, thymosul – lupta pentru recunoaștere – înglobează curajul, spiritul liber, spiritul revoluționar.

Conform acestei teorii, diverși indivizi vor căuta adesea exercițiul propriilor drepturi și libertăți în maniere care vor afecta (independent de orice valorizări etice) drepturile și libertățile celorlalți. În capitolul precedent am încercat să stabilim locul acestui demers în ansamblul de determinări care stă la baza alegerii metodelor teroriste ca strategie de satisfacere a unor nevoi, din punctul de vedere al subiecților activi.

Din perspectiva sistemului social-politic, acțiunile teroriste au la bază dorința de a

Multilateralism for a global Era, Remarks to Carnegie Endowment for International Peace / Center on International Cooperation Conference, Washington DC, 14 noiembrie 2001; apud ibidem, 27

Francis Fukuyama, op. cit. passim

Pe larg în Francis Fukuyama, op. cit., Partea a III-a – Lupta pentru recunoaștere

40

realiza anumite obiective pe calea formulării unei amenințări cât se poate de explicite și de șocante la adresa securității generale. Singura sursă de legitimitate a unui stat este capacitatea de a proteja și menține drepturile cetățenilor săi și de a le asigura mediul prielnic satisfacerii tuturor nevoilor. Piramida trebuințelor formulată de H. Maslow plasează nevoia de securitate pe al doilea nivel de importanță imediat după trebuințele biologice. În logica impusă de acțiunile teroriste, statul este presat pentru a elimina amenințările la adresa siguranței cetățeanului. Dat fiind caracterul profund clandestin și greu de penetrat al activităților de factură teroristă, autoritățile sunt nevoite să apeleze la restrângeri mai mult sau mai puțin drastice ale libertăților individuale. Cel mai elocvent exemplu este oferit de reacția normativă și executivă provocată de evenimentele din septembrie 2001: adoptarea unor legi foarte restrictive, instituirea stării de război (care presupune per se anularea unor libertăți – inclusiv cea a presei), măsuri de securitate intruzive până la extrem în viața privată, schimbări în mentalități și atitudini.

După 11 septembrie, fără doar și poate, contradicția – intuită la nivel analitic – dintre libertate și securitate a devenit imposibil de contestat la nivel practic. Oricât de dură ar părea această realitate pe termen scurt, ea este resimțită și va trebui să fie combătută într-un mod responsabil și unanim pentru a nu deveni o contradicție structurală. Pentru a da măsura acestei realități este suficient să evidențiem prevederile modificărilor de legi ce au urmat evenimentelor din Statele Unite. Pe 26 octombrie 2001, președintele american George W. Bush a promulgat documentul cu putere de lege intitulat USA PATRIOT ACT95, prin care se aduc modificări majore legilor existente mai ales în ceea ce privește extinderea posibilităților de restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților cetățenești. Prevederile includ eliminarea posibilității de control în timp real a activității FBI, simplificarea procedurilor și controlului asupra perchezițiilor secrete efectuate la domiciliu sau la locul de muncă, facilitarea accesului FBI la documente sensibile privind afaceri private, posibilitatea includerii protestatarilor politici în categoria teroriștilor, supravegherea piraților informatici fără mandat judecătoresc, monitorizarea navigării pe Internet și a poștei electronice cu implicare juridică limitată, posibilități extensive de interceptare a comunicațiilor (FBI și CIA sunt împuternicite să asculte un post telefonic sau să intercepteze un sistem informatic fără a fi obligate să demonstreze că acestea aparțin sau sunt utilizate de un suspect de orice natură), abilitarea FBI de a eluda procedurile criminalistice standard96.

Uniting and Strengthening America by Providing Appropriate Tools Required to Intercept and Obstruct Terrorism (USA PATRIOT Act) Act of 2001 – (Legea din 2001 de Unificare și Întărire a Americii prin Asigurarea Instrumentelor Adecvate pentru Interceptarea și Obstrucționarea Terorismului), 2001

Support legislation to fix the PATRIOT Act – http://www.cdt.org/security/010911response.html

41

Dincolo de aceste intruziuni și limitări care, deși sunt puse în aplicare din plin, nu sunt resimțite direct decât în mod accidental, viața de zi cu zi a individului a fost văduvită de sentimentul de libertate. Pasagerii avioanelor sunt nevoiți să ajungă la aeroport mai devreme decât înainte pentru a se supune verificărilor de securitate, bagajele acestora sunt minuțios analizate, iar obiecte ce în alt context fac parte din firescul cotidian, cum ar fi o pilă de unghii, un briceag, lama de ras etc. sunt reținute și devin bază pentru investigarea minuțioasă a deținătorului. Amploarea supravegherii electronice a atins cote greu de imaginat într-o societate democratică: în spațiile publice aglomerate se folosesc pe scară largă sisteme bazate pe recunoaștere facială, iar construirea de baze de date pentru evidența persoanelor este o prioritate. Justificarea acestor măsuri și eficiența lor nu constituie obiectul prezentei discuții. Indiferent de rezultatele obținute în materie de securitate, un lucru este cert: libertatea individuală este puternic trunchiată.

În termen de 6 luni de la atentate, în baza noilor prevederi legale, pe teritoriul Statelor Unite fuseseră arestați în secret circa 1200 de străini, dintre care peste 600 erau menținuți în închisoare fără să le fi fost intentat un proces. Pe data de 13 noiembrie 2001, președintele american George W. Bush a decis crearea unor tribunale militare bazate pe proceduri speciale, care să judece străinii acuzați de terorism. Procesele pot avea loc pe nave de război sau în unități militare, sentința este pronunțată de o comisie alcătuită din militari, unanimitatea nu este necesară pentru condamnarea la moarte a acuzatului, verdictul este fără drept de apel, discuțiile acuzatului cu avocatul său pot fi ascultate clandestin, procedura judiciară rămâne secretă, iar detaliile procesului nu vor fi făcute publice decât după expirarea termenului legal de publicare a documentelor clasificate. Recurgerea la tortură a fost cerută în mod deschis în mass-media. La CNN comentatorul republican Tucker Carlson a afirmat: “Tortura nu este un lucru bun. Dar terorismul este ceva foarte rău. Deci, în anumite circumstanțe, tortura este un rău mai mic” 97.

Problema controlului asupra fenomenului terorist este mult mai ușor de gestionat într-un sistem totalitar. Deși forme de violență se manifestă și în aceste sisteme, de multe ori cu consecințe catastrofale, ele diferă de terorismul pur luând forma luptelor de guerilă, revoluțiilor, loviturilor de stat etc. Acestea nu pot fi considerate mai “bune” decât terorismul, dar au o latură etică: țintele lor sunt întotdeauna implicate într-o formă sau alta în conflict și își asumă într-o anume măsură posibilitatea unei acțiuni violente împotriva propriei entități, luându-și măsuri în consecință. În sistemele totalitare se manifestă un alt fenomen care din perspectivă istorică a provocat cele mai mari pierderi de vieți omenești în afara celor cauzate

97 Ignacio Ramonet; Adio, libertăți!, în Lumea Magazin, nr. 2 / 2002

42

de războiul convențional: teroarea de stat. Pentru înțelegerea acestui flagel există o vastă bibliografie descriptivă și analitică din care este suficient să menționăm lucrări ca “Arhipelegul Gulag” de A. Soljenițân sau “Marea Teroare – o reevaluare” de R. Conquest. Teroarea de stat nu prezintă, însă, aceleași caracteristici și nu are aceeași factori determinanți cu fenomenul terorist asimetric ce se manifestă la nivel global și care este numit în ultimul număr din 2003 al unuia dintre cele mai prestigioase cotidiene centrale românești “principala amenințare la adresa securității planetare”98.

În ceea ce privește factorii care permit sistemelor totalitare să țină sub control acțiunile de factură teroristă și promotorii acestora, un loc central îl ocupă preocuparea statului de a exercita controlul total asupra vieții individului și căutarea eliminării totale a societății civile. Scopul esențial al totalitarismului este nu doar să-l priveze pe individ de libertate ci să-l facă să se teamă de ea, în favoarea securității.

În statul democratic privit ca stat de drept apare, cum am subliniat anterior, greutatea controlului asupra acelei categorii de indivizi care acționează împotriva normelor sistemului. “Terorismul, oricum ar fi definit, este cu siguranță un atac asupra culturii raționalității”99 și prin prisma acestui fapt liberalismul este cel mai important factor favorizant al acțiunilor iraționale, ilegale. Nu putem ști dacă la o asemenea situație se gândea Vladimir Ilici Ulianov (alias Lenin) când a spus “este adevărat că libertatea este prețioasă, atât de prețioasă încât trebuie raționalizată”, dar realitatea curentă obligă statul democratic să-i dea dreptate în această problemă.

Posibilitățile de abuz în contextul noilor limitări legale ale exercitării drepturilor și libertăților cetățenești sunt evidente, dar nu constituie principala problemă. Problema fundamentală este una de principiu: autoritatea statală se vede forțată să apere libertatea prin restrângerea libertății. Această dilemă se poate dovedi fatală democrației cu care sunt familiarizate țările dezvoltate. Indiferent de tabăra care deține prim-planul acțiunii – grupările teroriste sau autoritatea statală (de cele mai multe ori rolurile sunt asumate succesiv pe principiul acțiune – reacție) – rezultatul este același: privarea de libertate și de anumite drepturi a cetățeanului de rând. La șase luni după atacurile din 11 septembrie, juristul american Ronald Dworkin a avertizat că cel mai mare rău provocat de reacția antiteroristă s-a manifestat asupra proverbialelor garanții legale ale libertății individuale din America: “Deși nimeni nu ar îndrăzni să sugereze în public faptul că un asemenea rău ar fi mai mare decât pagubele provocate de uciderea în masă din cele două turnuri, acest rău poate avea un efect

Terorismul, principala amenințare la adresa securității planetare – Adevărul, 31 dec. 2003, pag. 9

Charles Townsend, 2002, 137

43

mai dăunător pe termen lung asupra calității vieții noastre”100. În cadrul prezentului capitol, vom analiza modul și măsura în care terorismul caută cu predilecție acest gen de reacție pentru a institui starea de teroare și insecuritate, folosind publicul larg ca masă de manevră pentru a forța mâna politicului. Rolul mass-media în acest mecanism vicios este unul central și trebuie caracterizat cât mai complet pentru a fi înțeles.

Toate legile prin care instituțiile statului capătă posibilitatea restrângerii exercițiului unor drepturi și libertăți individuale au ca unic criteriu interesul public în diversele sale fațete: “apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru, ori ale unu sinistru deosebit de grav”101. Slăbiciunea societăților democratice rezultă din faptul că nu au găsit încă o modalitate viabilă de stabilire a unui echilibru între expresia voinței publice (“libertatea pozitivă”) și garantarea libertății individuale (“libertatea negativă” 102). La momentul actual singurele garanții ale corectitudinii și justeții evaluărilor privind raportul interes public – interes individual sunt, pe de o parte informația verificată și fundamentată analitic, pe de altă parte buna credință și responsabilitatea indivizilor însărcinați cu producerea informației și cu efectuarea evaluării (operatori de informații, tehnicieni ai serviciilor secrete, luptători ai forțelor de intervenție, decidenți politici, legislatori etc.).

Putem considera din start că la toate nivelurile se acționează după principiul bona fide. Dar realitatea contrazice această presupunere și impune necesitatea implementării unor mecanisme instituționale centrate pe responsabilizarea individului ce deține puterea strategică, tactică sau operațională de a interveni asupra exercițiului libertăților cetățenești în demersul de securizare. În inima problemei rămân serviciile de informații: majoritatea măsurilor speciale antiteroriste – arestarea suspecților, confiscarea fondurilor acestora etc. – depind de informația precisă și exactă pentru a nu se ajunge la abuz. Rolul de fundamentare a deciziei pe baze reale și în parametri exacți prin producerea de intelligence presupune o activitate complexă și poate cea mai grea răspundere pe care și-o asumă prin natura și prin rațiunea lor de a fi. Această răspundere justifică reacții ca cea pe care comunitatea internațională a manifestat-o în cazul informărilor CIA privind potențialul nuclear al Irakului, informări ce au stat la baza deciziei de declanșare a unui război care a provocat și continuă să provoace pierderi materiale și umane precum și pierderi “morale” în planul culturii libertății. Acțiunea împotriva unor oponenți ascunși trezește în sânul guvernării “o puternică sete de informații –

Ronald Dworkin, apud Charles Townsend, 2002, 35

Art. 53 – Constituția României, 2003

44

intelligence”103 care poate duce foarte repede la depășirea sau încălcarea constrângerilor legale în căutarea informației exacte, analitice, fundamentate științific și faptic.

Este posibilă atingerea unei asemenea exactități fără construirea unor sisteme integrate de supraveghere (cu tot ce cuprind acestea plecând de la cadrul normativ, până la selectarea și instruirea operatorilor, sursele folosite și mijloacele tehnice necesare) suficient de cuprinzătoare încât să reprezinte un pericol pentru drepturile individuale în sine? În contextul normativ actual și pe fondul acutizării și intensificării acțiunilor teroriste la nivel planetar, se conturează riscul ca legile speciale, instanțele speciale, forțele speciale să aducă extraordinarul în sfera ordinarului, să normalizeze excepția, pierzându-se astfel tot ce s-a câștigat pe terenul democrației liberale.

Dincolo de orice țintă materială, pe termen lung, libertatea este cea care este atacată mai degrabă decât democrația dacă nu de către terorismul în sine, de către reacția pe care o provoacă din partea statului. În această imagine se conturează clar posibilitatea ca entitățile statale, prin măsurile antiteroriste, “să corodeze în mod fundamental valorile pe care doresc să le apere”104. Deținuții de la Guantanamo, de exemplu, au fost privați de libertate fără a li se acorda statutul și drepturile unor “prizonieri de război”, dar nici cele ale unor subiecți de drept penal internațional, în urma unei operațiuni intitulate “libertate durabilă”. Tratamentele inumane aplicate arestaților de la Abu Ghraib s-au realizat în numele imperativelor de asigurare a securități. Aceasta este provocarea impusă de fenomenul terorist forurilor ce garantează securitatea statului și a satului global: Este posibil ca uneori leacul să fie mai rău decât boala? Ne-am simți cu toții mai în siguranță dacă suspecții din Guantanamo sau cei de la Abu Ghraib ar fi eliberați? Cu siguranță nu. Putem însă trăi împăcați cu gândul că libertatea fiecăruia dintre ei este anulată în baza unor informații care, prin natura lor nu pot fi publicate, și care au ca singur factor legitimant încrederea în profesionalismul, bunele intenții și responsabilitatea celor care le-au obținut?

Problema este reală, dar poate părea oarecum ruptă de realitate autohtonă imediată. Implicarea României în inițiative de cooperare pentru gestionarea unor probleme internaționale este o obligație de bază derivată din integrarea euro-atlantică. Angajarea țării noastre în misiuni de susținere a păcii, atrage sentimente ostile din partea unor medii obscure cunoscute pentru recurgerea la practici teroriste. De asemenea, în România există tensiuni sociale provocate de sărăcie și disfuncții ale instituțiilor statale, inițiative separatiste mai mult sau mai puțin susținute, formațiuni politice cu potențial extremist și alți factori care în alte

Charles Townsend, 2002, 136

Adam Roberts, apud Charles Townshend, 2002, 116

45

spații au favorizat și provocat recurgerea la practici de factură teroristă în vederea scurtcircuitării unor căi democratice și legitime de satisfacere a revendicărilor. Dilema raportului libertate – securitate este resimțită și în plan intern, chiar fără măsurile drastice impuse de o politică antiteroristă. Cel mai elocvent exemplu este cel al lungului proces inițiat de organizație ne-guvernamentală în vederea publicării numărului de mandate emise de Parchet pentru interceptarea de convorbiri telefonice (practică normală, de altfel, în statele democratice). La analiza statisticilor s-a constatat că doar 2,2% din interceptările realizate la cererea Serviciului Român de Informații au fost folosite ca probe în instanță în instrumentarea unor infracțiuni la adresa siguranței naționale. Poziția S.R.I. este cât se poate de legitimă dacă o raportăm la cadrul normativ după care-și desfășoară activitatea: procentul de 2.2% reprezintă, de fapt, marja de eroare a serviciului, întrucât principala sa misiune este aceea de a preveni materializarea unor amenințări105. Cu alte cuvinte, în 2.2% din cazuri serviciul nu a reușit prevenirea și faptele respective au fost sancționate în instanță. Este evident că problema este din nou una de încredere în responsabilitatea și buna credință a tuturor celor care au fost implicați într-un fel sau altul în realizarea actelor presupuse de această prevenire. Cum pot acești funcționari ai statului să prevină fără a cunoaște și să cunoască fără a supraveghea și controla? Unde se termină libertatea cetățeanului și unde începe interesul public legat de securitate? Cuvântul “suficient” din afirmația oferită ca motto pentru prezentul subcapitol precum și cuvântul “majoritate” sunt variabile care constituie povara și răspunderea celor care sunt plătiți de cetățean pentru a evalua și reevalua constant raportul dintre aceste variabile și pentru a lua decizia favorabilă cetățeanului.

“Aflată în criză, democrația națională reculează în fața extremei drepte și a fundamentalismului religios. Democrația globală nu-și găsește resurse spre a se naște106” . În aceste condiții și în lumina celor descrise mai sus, se conturează nu o concluzie ci o problemă centrală a actualității: “Poate o societate democratică să gestioneze terorismul fără a pierde valorile centrale ale sistemului?107”

idem

vezi Art. 2 – Legea 14 / 1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, coroborat cu Art. 2 – Legea 51 / 1991 privind siguranța națională a României

Adrian Severin; Succese și îngrijorări, în Lumea Magazin, nr. 2/2004, pag. 13

46

Mass-media – arme politice ale terorismului

Presiunea anxietății publice este inevitabil maximă în societățile democratice, unde diferiți reprezentanți ai publicului, inclusiv media libere și alarmiste prin vocație, vor cere cu siguranță acțiune chiar dacă oamenii de rând nu o fac.

Charles Townshend

Terorismul și mass-media se află într-o relație pe cât de complexă, pe atât de evidentă. Aceasta este determinată de o neîncredere reciprocă ce se întretaie cu o nevoie reciprocă: terorismul are nevoie de publicitate, iar media au nevoie de audiență. După cum vom vedea, logicile interne ambelor entități dau naștere unei situații în care fiecare răspunde cel mai bine și cel mai eficient nevoilor celuilalt.

Teoriile impactului mediatic

Apariția și dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă au jucat și continuă să joace un rol central în cadrul sistemului social indiferent de perspectiva de abordare. Din punct de vedere politic, presa este considerată “a patra putere”, din punct de vedere economic industriile culturale vehiculate prin mass-media implică circulația celui mai mare volum de capital din industriile civile. Din perspective socio-culturale, psihologice și psiho-sociologice, impactul și influența mass-media au făcut obiectul preocupărilor a numeroși cercetători, ajungându-se la ipoteze și concluzii dintre cele mai diverse, toate având ca punct comun recunoașterea rolului central pe care îl ocupă comunicarea în masă – sub toate formele sale – în procese psiho-sociale fundamentale cum sunt socializarea, controlul social, atribuirea, comportamentul pro- și anti-social, influența socială, stereotipuri, prejudecăți, discriminare și reprezentări sociale.

Inutil de menționat că studierea comunicării în general și cea a comunicării în masă, în mod special, obligă la abordări pluridisciplinare și constituie un subiect prea vast și complex pentru a putea fi supus unei cercetări care să treacă de sfera teoretică în cadrul prezentei lucrări. Pentru atingerea obiectivelor propuse și pentru stabilirea cadrului conceptual în care se înscrie demersul de față, este suficientă o trecere în revistă a principalelor teorii privind impactul mediatic.

Problema este abordată în literatura de specialitate în termeni de funcții, roluri, efecte și influențe ale media în cadrul sistemului social per ansamblu și pentru fiecare subsistem în parte. Dacă primele două acoperă, în principal latura, funcțională și normativ-deontologică a activității de comunicare în masă referindu-se la obiective, misiuni, locul ocupat de instituțiile media în diferite sisteme sociale, cele din urmă privesc latura mai subiectivă, variabilă și, inevitabil, dificil de măsurat, a implicațiilor și rezultatelor mai mult sau mai puțin așteptate,

107 Walter Laqueur, apud Charles Townsend, 2002, 114

47

mai mult sau mai puțin benefice ale acestui tip de comunicare socială.

Înainte de toate, mass-media constituie, prin însăși natura tipului de interacțiune pe care o implică, entități care structurează și determină procesele sociale.

Într-un mod fundamental, folosirea mijloacelor de comunicare transformă organizarea spațială și temporală a vieții sociale, creând noi forme de acțiune și de interacțiune, și noi moduri de exercitare a puterii, care nu mai sunt legate de împărtășirea unui spațiu comun108.

În plus, mass-media au o universalitate pe care nu o are nici o altă instituție: oferă un bagaj comun de idei și imagini, care depășește barierele sociale și geografice109”.

Efectele și influențele mass-media se manifestă, așa cum arată studiile întreprinse până în prezent dublate de experiența empirică a fiecăruia dintre noi, la nivel individual, la nivel de grup sau colectivitate și la nivelul întregii societăți. De cele mai multe ori, un anume efect micro-social se traduce la un nivel superior într-un mod cu totul diferit. Cu alte cuvinte, ceea ce produce un efect pozitiv pentru un individ sau grup, poate produce un alt efect (pozitiv sau negativ) asupra altui individ, grup, sau asupra restului societății. De asemenea, efectele media privite ca “ansamblu de procese și de consecințe pe care le presupune receptarea mesajelor, procese și consecințe care nu pot fi atribuite decât actului de comunicare”110 se pot manifesta cu valențe și intensități diferite pe termen scurt, mediu și lung.

După cum reiese din aceste considerații, nu putem vorbi de un efect al mediatizării unui eveniment ci vorbim de efecte diverse, asupra unor entități sociale diverse, în perioade de timp diverse. O categorie aparte de influențe pe care mediatizarea unor evenimente le produce în sfera socială sunt așa-numitele “efecte perverse” care influențează negativ procese, fenomene, comportamente sociale și care nu mai pot fi contracarate decât printr-o reacție a posteriori. Acestea apar incidental și independent de voința vreunuia dintre actorii implicați în eveniment sau în actul de comunicare, nu sunt dorite dar nici prevăzute, pot fi însă intuite sau determinate probabilistic. Cum vom demonstra în subcapitolul următor, logica editorială și ritmul alert al modalității în care realitatea se desfășoară în planul actualității mediatice nu permit alocarea unui timp suficient pentru cercetarea eventualelor efecte perverse pe care le pot avea unele acte de comunicare și, mai mult decât atât, nu există timp suficient (nici la emițător nici la receptor) pentru a remedia erorile identificate post factum.

Preocupările studierii impactului media asupra publicului vizavi de mediatizarea fenomenului terorist, se înscriu în sfera efectelor și influențelor la nivel macrosocial. Din acest punct de vedere, D. Mc Quail identifică două categorii: efectele centrifuge ale media și

John B. Thompson, 2000, 10

Leo Bogart, apud Mihai Coman, 1999, 106

J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noemen; 1998, 206

48

efectele centripete111. Primele privesc tendințele de fragmentare, dispersie, atomizare socială provocate de izolarea indivizilor, masificarea lor, reprimarea acțiunii critice colective și coezive prin ruperea legăturilor inter-individuale determinate de expunerea la conținuturile media; cele din urmă se traduc în capacitatea media de a acționa pentru integrarea individului, întărirea legăturilor sociale și a controlului social, provocând o consolidare a conștiinței colective.

Teoriile fundamentale privind impactul media se structurează pe trei niveluri de profunzime ce corespund, în același timp, unor perioade distincte de cercetare a comunicării în masă. M. Coman le clasifică, după intensitatea atribuită impactului media asupra publicului, în teoriile efectelor puternice, limitate, și slabe112.

Teoriile din prima categorie, corespunzând primei vârste a cercetărilor privind comunicarea în masă – perioada interbelică și imediat după cel de-al doilea război mondial – au ca premise de bază un public slab, fără spirit critic, neinstruit și lipsit de posibilități reale de punere în discuție a conținuturilor vehiculate de media care constituie vocea unică. În acest context, media sunt atotputernice, iar relația cu publicul este una de tip stimul-răspuns în care mesajul își atinge întotdeauna ținta determinând atitudinea și comportamentul dorit de comunicatori. Pluralismul și interacțiunea inter-personală sunt copleșite de mesajul manipulator al media. În această ordine de idei, clasele dominante își manifestă puterea și controlează masele prin mijloace persuasive de tip cultural-simbolic folosindu-se de sistemul educațional și de canalele de informare în masă pentru a-și impune ideologia. Aceste prime studii au fost evident influențate de războiul propagandistic declanșat în cel de-al doilea război mondial (propaganda nazistă și cea comunistă, contra-propaganda occidentală) care au oferit sociologilor și analiștilor subiecte de cercetare foarte interesante și ilustrative pentru înțelegerea mecanismelor persuasiunii, propagandei, manipulării și potențialului oferit de media în aceste ipostaze.

Teoriile efectelor limitate sunt specifice celei de-a doua vârste a studiilor privind impactul media – anii ’50, ’60, ’70 – și iau în considerare noi elemente impuse de o educare a publicului în privința receptării mesajului mediatizat. În aceste condiții, individul nu mai este la fel de slab și neputincios, iar media nu mai sunt atotputernice în raport cu diversele publicuri structurate pe criterii conjuncturale: “Anumite tipuri de comunicare, referitoare la anumite probleme, aduse în atenția unor anumite categorii de public, în anumite condiții, pot

Dennis Mc Quail, apud Marian Petcu, 2001, 81

Mihai Coman, 1999, 109-132

49

produce anumite efecte”113. Se teoretizează conceptul de opinie publică, spațiu public, persuasiune, argumentare. Apare noțiunea de lider de opinie ca factor analitic interpus între media și individ, receptarea transformându-se într-un “flux în doi pași” în care comunicarea inter-personală capătă un rol predilect în formarea opiniilor.

Teoriile efectelor slabe sunt caracteristice perioadei exploziei tehnologice și a expansiunii rețelelor de comunicare în care pluralismul și libertatea informării sunt privite ca factori care elimină posibilitatea manipulării individului prin mesaje media. Publicul considerat până la acest moment pasiv devine o entitate activă care caută informația în funcție de propriile interese și convingeri. Apar concepte ca “expunere selectivă”, “lectură activă”, “adecvare la public” care conduc într-o direcție diametral opusă primelor studii: nu media sunt cele care controlează individul ci, dimpotrivă, individul alege media în funcțiile de utilitatea și de gratificațiile pe care acestea i le oferă.

Noile tehnologii aduc și noi efecte din ce în ce mai greu de sesizat și cercetat, iar simpla împărțire a influențelor media în funcție de intensitatea cu care pot sau nu impune un mesaj persuasiv sau altul, condiționând astfel atitudini și comportamente, nu mai corespunde cerințelor impuse de fenomene ca post-modernismul și globalizarea. Teoriile timpurii, în esență critice, ale Școlii de la Frankfurt, în care sunt teoretizate conceptele ca “de-politizarea spațiului public”, “imperialismul cultural”, “industrii culturale”, sunt urmate de teoria “determinismului tehnologic” a lui M. Mc Luhan, și cercetări ale noilor evoluții privind “Căile Persuasiunii”114, “Sfera Dezinformării”115, teorii care – aplicate în studiul comunicării de masă – nu pot fi cuprinse într-o singură categorie de efecte.

M. Petcu face o împărțire mai subtilă și mai aprofundată a teoriilor impactului media distingând între efecte majore, limitate și complexe116. Dacă în primele două categorii intră teoriile de referință prezentate și de M. Coman, cea de-a treia include și abordările mai cuprinzătoare ce iau în calcul multiple condiționări tehnice, politice, psihologice, socio-culturale: determinismul tehnologic, efectul cultivării, spirala tăcerii, funcția de agendă a mass-media, teoria decalajului cognitiv.

În studierea literaturii de specialitate privind efectele particulare ale acoperirii mediatice a fenomenului terorist vom stabili ca bază de pornire aceste efecte complexe, reținându-le ca punct de reper și pe cele ce le preced (deși țin de școli de gândire diferite și s-au conturat în perioade distincte) ca pe un complex de corelații care constituie un ghid pentru

Bernard Berelson, apud Mihai Coman, 1999, 116

Jean-Noël Kapferer

Henri-Pierre Cathala în Epoca dezinformării

Marian Petcu, 2001, 86-148

50

diverse situații și contexte actuale ale comunicării în masă.

Principiile de selecție și ierarhizare a informațiilor

Instituțiile specializate în comunicarea de masă – în măsura în care își respectă misiunea primordială de a informa – funcționează după o logică editorială dominată de cultul evenimentului, a ”faptului socialmente semnificativ. Acela care influențează existența unui număr mare de oameni”117. În funcție de ingredientele sale (faptul, circumstanțele, actorii, consecințele), evenimentul este valorizat sau nu după anumite atribute ale acestora și în funcție de două axe cu valoare de principii fundamentale: ordinar – extraordinar și apropiat – depărtat118. Sub acest aspect, se remarcă preferința publicului pentru extraordinar, anormal și pentru faptele aflate în proximitatea geografică, temporară, afectivă, socio-profesională. Locul unde se află un fapt pe cele două axe determină valorile principale ale unui eveniment mediatic – interesul și influența asupra publicului – care dictează, în ultimă instanță, ierarhia evenimentelor în agenda zilnică a instituției media.

Faptele care sunt pretabile a fi mediatizate trec printr-un întreg proces de prelucrare, evaluare și ierarhizare pe mai multe nivele, pornind de la sursa primară de informații, reporterul de teren, redactorul specializat, tehnoredactorul, până la redactorul șef care are rolul fundamental de a determina “realitatea” care va fi oglindită în paginile ziarului său ori în jurnalul de știri. Construirea în sine a conținutului constituie un proces complex în care intervin numeroase variabile subiective implicate de natura umană a celor care fac dintr-un fapt un eveniment mediatic și apoi o știre. În fiecare etapă informația brută suferă transformări de conținut sau de ierarhizare în funcție de un anumit grad de evenimențialitate atribuit de fiecare dintre operatorii individuali faptelor conținute în informație (fig. 1).

Fig. 1 De la fapt la știre mediatizată – procese implicate119

Cristian Florin Popescu, 2000, 77

Marian Petcu , 1999, 30

51

– Criterii pentru decuparea evenimentului –

În societatea post-modernă, dominată de spiritul rațiunii instrumentale și condusă de logica eficienței maxime, societate în care supraviețuirea instituțiilor media depinde în cea mai mare parte de capacitatea lor de a produce audiență, elementul esențial de care jurnalistul ține seama în valorizarea unui eveniment este câmpul de așteptări informaționale ale publicului120. Determinarea acestui câmp prin mijloacele marketingului modern permite o identificare relativ exactă a elementelor care trezesc cel mai mare grad de interes și au cea mai profundă influență asupra publicurilor specifice. În stabilirea acestor elemente s-a ajuns la concluzia că impactul conținuturilor media și atracția exercitată asupra publicului sunt direct proporționale cu gradul în care acestea satisfac anumite nevoi ale publicului. Din acest punct de vedere, suntem pe teritoriul binecunoscutei “piramide a nevoilor” a lui A. Maslow și a nuanțărilor ulterioare care i-au aprofundat implicațiile.

În logica descrisă mai sus, evenimentul valorizat de media este constituit din “fapte care sunt de natură nu doar a interesa pur și simplu cititorul, auditorul sau telespectatorul, ci de a exercita o influență directă sau indirectă asupra vieții personale și colective, a-l angaja în fluxul istoriei, a-l interesa cu adevărat dar în însăși măsura acestei influențe”121. Decuparea evenimentului din sfera realului și transformarea lui într-un produs ce respectă regulile descrise mai sus presupune ca acțiunea (prin spectaculos, șoc, violență etc.) actorii (prin proeminența personalității), circumstanțele (prin inedit, neobișnuit) și consecințele (prin gravitate, implicații psiho-afective) faptelor să fie remarcabile, demne de luat în seamă, deosebite, publicabile. Cu cât fiecare dintre elementele enumerate răspunde acestei cerințe cu atât gradul de evenimențialitate al faptelor și, implicit valoarea lor de piață crește într-un mediu concurențial dur.

Formalizând acest raport, M. Petcu elaborează o scală a gradului de “remarcabilitate” cu care este investit un eveniment. Dispunând actorii “mediatizabili” sub forma unei piramide, iar comportamentul dezirabil din punct de vedere al normei sociale pe o axă perpendiculară pe baza piramidei (fig. 2), se constată că media nu sunt democrate din punct de vedere al mediatizării diferiților actori122: cu cât notorietatea de care se bucură un individ este mai mică, cu atât faptele sale trebuie să fie mai deviante pentru a fi mediatizate. Dacă este de ajuns ca președintele țării să fie stropit cu cerneală pentru a ajunge pe prima pagină a ziarelor,

ibidem, 29

Cristian Florin Popescu, 2003, 30

Roger Clausse – Les Nouvelles – Synthése Critique, apud M. Petcu, 1999, 29

Marian Petcu, 1999, 30

52

un lider de sindicat din minerit trebuie să mobilizeze forțe masive și să devasteze sediile unor partide pentru a se bucura de aceeași atenție.

Particularizând, putem înțelege de ce actele teroriștilor (anonimi per se) trebuie să fie deviante până la extremă pentru a căpăta atenția dorită. În același timp, apare un alt element simptomatic pentru relația proeminența personalității – deviere de la normă – mediatizare: un actor care s-a bucurat frecvent de atenția media va fi transferat treptat pe o treaptă inferioară dacă va înceta să producă fapte remarcabile ce pot fi valorizate publicistic. Se manifestă aici fenomenul de normalizare, de banalizare în care situația publicului este similară cu cea a unui narcoman: pentru a continua să simtă efectele unei anumite substanțe trebuie fie să mărească doza în mod constant, fie să treacă la o substanță cu efecte mai puternice.

Terorismul pus în relație cu acest efect, de care actorii săi sunt pe deplin conștienți, devine o profeție care se auto-adeverește: publicul se așteaptă întotdeauna la fapte mai șocante, mai spectaculoase, iar teroriștii simt acest lucru prin simplul fapt că nu se mai bucură de atenție. Ei se văd, în acest stadiu, împinși să producă acțiuni mai spectaculoase și mai șocante (fie prin metodele folosite, fie prin amploarea pagubelor și victimelor, fie prin țintele lovite etc.).

Fig. 2 Piramida accesului la media123

x1

x2

x3

x4

x5

A

B

C

Actori cu acces garantat la media

Actori cu acces selectiv la media

Actori cu acces limitat la media Relația de notorietate: A > B > C

123 ibidem, 31

53

– Fascinația violenței –

Cercetările din domeniul comunicării de masă au ajuns la concluzii care, într-un fel sau altul, postulează faptul că media vehiculează o cultură a violenței ca ultimă formă de speculare a emoției publicului. M. Lits ridică sub acest aspect o problemă centrală pentru media contemporane: “Au devenit influențarea audienței și monitorizarea acesteia atât de importante încât comerțul emoțional este strategia sectorului media?”124.

Astăzi, informația televizată este în mod esențial un divertisment, un spectacol, [ce] se hrăne ște în principal cu sânge, violență și moarte. Și, cu atât mai puternic, se dezlănțuie concurența între canale, care îi obligă pe ziariști să caute cu orice preț senzaționalul, să dorească să fie primii în teren și să trimită imediat imagini tari […] Televiziunea impune ritmul acesta frenetic, nebun și presei scrise, constrânsă să supraliciteze cu riscul că se angajează pe aceleași căi greșite125.

Gustul pentru senzațional al media implică trei riscuri majore în contextul abuzului și excesului ce se manifestă în prezent sub diverse forme în variate formaturi jurnalistice126. Primul risc este cel de influențare a selecției și ierarhizării informației care au tendința de a privilegia informațiile încărcate emoțional. Un al doilea risc se manifestă la nivelul relatării jurnalistice, al redactării textului în care emoția apare din ce în ce mai mult ca valoare și argument suprem, un soi de obiter dictum sub aspectul argumentării raționale. În special atunci când vorbim de transmisia în direct, emoționalul surclasează fără doar și poate cogniția. În fine, raportată la creșterea comerțului de informații, emoția dobândește o valoare de piață concomitent cu devalorizarea modelelor de referință politico-ideologice. Rațiunile mercantile care adaugă emoții superflue evenimentului într-o spirală concurențială care se auto-amplifică și se auto-alimentează dau naștere unor procente de piață respectiv segmente de public axate pe “info-emoție”, “info-spectacol”. “Senzaționalul există atunci când efectul depășește informația, când acesta cucerește prezentarea”127 și este identificabil după un număr de patru teme predilecte: despărțirea, conflictul, violența și moartea128. Fenomenul terorist implică trei dintre ele, fiind, prin aceasta, o sursă inepuizabilă și fascinantă de subiecte cu impact major.

Terorismul contemporan este un fenomen indisociabil de comunicarea de masă: “era spectacolului este și era terorismului”129. Evenimentul aflat în desfășurare, dobândește prin realitate și actualitate o valoare crescătoare de senzațional. Sub aspectul proximității temporale, ce constituie o componentă sine qua non a știrii de senzație, a “scoop”-ului, terorismul oferă media un material de lucru de valoare incalculabilă. Drept rezultat, acestea “se ocupă în mod generos și gratuit de afacerile terorismului cu un veritabil entuziasm și un

Marc Lits, în Psihologia & Mass-Media, nr. 4/2001, 93

Ignacio Ramonet, 2000, 113

cf. Marc Lits, op. cit., 97

ibidem., 96

G. Awad, apud idem.

54

zel profesional foarte eficace”130.

Indivizii găsesc în violența mediatică un substitut al absenței experienței reale (ceea ce teoriile critice numesc “trăirea prin procură” sau “experiența viscerală”) ajungând să admire indirect teroriștii pentru capacitatea și dispoziția lor de a da curs celor mai profunde și inconștiente dorințe legate de moarte și sfidarea autorității. Satisfacția psihologică oferită de emoțiile și pulsiunile violente vehiculate în conținuturile informative, ce vin din sfera actelor teroriste, dau naștere unei pseudo-participări a spectatorului la eveniment. “Terorismul ca mod de acces la violența lumii…trezește fantasmele morbide ale fiecăruia dintre noi”131, iar jurnalistul, exponent al unui corp profesional ce trăiește din urmărirea și prezentarea faptului socialmente semnificativ, caută cu predilecție intriga, ascunsul, ilegalul etc. D. Hubbard, psihanalist care a intervievat zeci de teroriști, numește transmisiunile televizate ale evenimentelor teroriste “pornografie socială” pentru că “se hrănește cu nevoile bolnave, nesatisfăcute ale publicului”132.

În munca de anchetă, la fel de sfântă pentru jurnalist ca și pentru detectiv, motivația fundamentală o constituie curiozitatea trezită de gustul pentru dezvăluirea secretului. Acest raport particular cu secretul explică fascinația pe care terorismul și serviciile secrete au exercitat-o din totdeauna asupra jurnalistului. În plus, terorismul este poate singurul fenomen social și politic ce ocupă o poziție contradictorie: deși întreaga sa existență depinde de secret și este plasată în sfera obscurului, actele sale nu capătă sens decât cu condiția de a fi făcute publice. Manifestarea acestor dimensiuni antagoniste constituie o sursă suplimentară a fascinației exercitate de violența teroristă.

Manipularea media în scopul propagării terorii

Manipulare – activitatea de a determina, prin intermediul tehnicilor argumentative sau acționale, un actor social (persoană, grup, colectivitate) să acționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului, disimulându- se intenția inițiatorului și lăsând impresia că nu impietează asupra libertății de gândire și decizie.

Andrei Petru, Alexandrescu Florin – Personalitate și comunicare

Terorismul constituie, în esență, o armă care depinde de transmiterea unei amenințări către marele public, întrucât opinia publică este unicul factor care poate presa puterea în direcția satisfacerii cererilor teroriste, în condițiile în care politica puterii este una de refuz ab ovo al negocierii (negocierea presupune recunoașterea legitimității partenerului ceea ce pentru

M. Wieviorka; D. Wolton; 1987, 17

Friedrich Hacker, apud ibidem., 18

M. Wieviorka; D. Wolton; 1987, 28

David Hubbard, apud Cindy C. Combs, 2003, 156

55

puterea statală însemnă de fapt cedarea propriei legitimități).

Sângele, victimele, eroii buni sau răi, crima politică, exotismul, misterul, neînțelesul sunt ingrediente curente ale actului terorist valorificate și vehiculate de media în virtutea impactului pe care îl poartă.

Teroriștii au acceptat repede o lec ție majoră: mass-media sunt de o importanță crucială în campaniile lor, actul terorist în sine este aproape de nimic, pe când publicitatea este totul. Dar media aflate în nevoie constantă de diversitate și noi perspective sunt prieteni înșelători. Teroriștii trebuie să inoveze constant. Ei sunt, într-un fel, super-distracția timpurilor noastre133.

De multe ori, teroriștii se comportă asemeni unor specialiști în comunicare, iar o componentă fundamentală a strategiei teroriste este strategia mediatică – acea latură a activității teroriste a cărei rațiuni este orientarea deliberată către mediatizare. Aceasta presupune modalități specifice de acțiune, ținte specifice, arme specifice care constituie tot atâtea “mărci de recunoaștere”. “Acolo se află miezul unui mesaj, al unei ideologii. Există și un soi de marketing al grupărilor teroriste”134. Elaborându-și adevărate “planuri media” sau de “marketing” pentru o țintire a unui anumit segment de public, organizația teroristă mizează pe două tipuri de efecte135. Unul este efectul de saturație obținut prin atentate multiple concentrate pe o perioadă scurtă de timp, în locuri publice alese la întâmplare. Rezultatul este o stare generalizată de panică și insecuritate rezultată din posibilitatea desfășurării unui astfel de atac în orice loc la orice oră. Exemplul cel mai elocvent este oferit de strategia organizației Hamas în Teritoriile Autonome. Cel dea-l doilea efect urmărit este cel de țintire a unor simboluri ale entității vizate sau a unor personalități cunoscute. Rezultatul în acest caz este scăderea moralului general dar mai ales a încrederii în capacitatea sistemului atacat de a ține sub control amenințarea teroristă. Cea mai elocventă, sub acest aspect, este strategia Al-Qaida din ultimul deceniu.

M. Wieviorka și D. Wolton identifică o serie de riscuri privind manipularea presei de către teroriști prin concursul condiționărilor interne și externe instituțiilor de comunicare în masă136. Un prim risc ce derivă din misiunea primordială a jurnalistului – informarea – este dat de posibilitatea ca media să inventeze explicații pentru actele teroriste sau să le preia din surse implicate politic, fără a avea răgazul și informațiile necesare pentru formarea unei idei adecvate despre ceea ce se întâmplă. Mai mult decât atât, motivațiile jurnaliștilor specializați în domeniu îi plasează din start pe aceștia în sfera subiectivității. Pentru a se apropia de mediul terorist, un jurnalist trebuie să manifeste o anumită fascinație și empatie pentru modul

Walter Laqueur, 1987, 305

Jean-Luc Marret, 2002, 165

ibidem, 166

M. Wieviorka; D. Wolton; 1987, 83

56

de gândire și de acțiune specific acestui mediu. Teroriștii se pot folosi de această curiozitate ca de o armă de seducție. Riscul basculării de la o relatare neutră la o implicare în sensul interpretărilor și justificărilor crește proporțional cu apropierea jurnalistului de mediul care-l fascinează. Teroriștii au în fapt interesul de a bloca procesele de comunicare, deci nu vor da informații unui jurnalist decât dacă acesta oferă publicului ceea ce ei doresc să spună. Orice altă poziție adoptată de jurnalist atrage după sine irosirea unei munci grele și costisitoare cum este ancheta jurnalistică. Profesioniștii evenimentului sunt puși, prin urmare, în fața unei alegeri: fie relatează fenomenul din afară depinzând de versiunile oficiale, neclare și incomplete, fie demarează o anchetă în miezul problemei care, dincolo de riscurile evidente, îi pune într-o anume dependență de mesajul manipulator al teroriștilor.

Din această situație rezultă un alt risc, simetric opus celui precedent: tentația acordării unei încrederi oarbe mesajului oficial (politic, poliție, servicii speciale). Manipularea se manifestă în acest caz nu asupra faptelor în sine ci prin influențarea cadrului de analiză, a perspectivei din care sunt văzute faptele în contextul în care jurnaliștii au nevoie absolută de informații. Media și organizațiile teroriste nu sunt singurele entități care dobândesc la modul practic un anume câștig de pe urma actelor teroriste (primii audiență și cei din urmă publicitate). Uneori, chiar puterea guvernantă poate specula acest tip de violență fiind interesată în supra-accentuarea gravității pericolului terorist, fie pentru a justifica măsurile de intensificare a aparatului de securitate publică și limitarea libertăților civice (care întăresc evident statu quo –ul), fie pentru a deturna atenția opiniei publice de la problemele sociale și economice. “În multe părți ale lumii terorismul constituie o asemenea diversiune”137. În ambele situații puterea își poate consolida poziția și atrage adeziunea maselor sub umbrela acțiunii colective și coezive împotriva unui dușman comun, fără a depăși limitele democratice. “O democrație liberală care ar fi putut să poarte un război scurt și decisiv cam la fiecare generație, pentru a-și apăra propria libertate și independență, ar fi fost mult mai sănătoasă și mai satisfăcută decât o democrație liberală care ar fi trăit într-o continuă pace”138. Iată cum terorismul (a nu se confunda cu teroarea de stat) poate fi, la rândul său, manipulat pentru consolidarea legitimității unui regim politic.

Influențarea prin violență, la care apelează terorismul pentru a-și atinge obiectivele, constituie un fenomen complex ce nu se încadrează în schema clasică a manipulării în care A influențează pe B acționând asupra emoțiilor, intereselor sau contextului. În cadrul sistemului

James Curran, 2000, 78

F. Fukuyama, 1995, 197

57

democratic, jocul terorismului este un joc în trei139: organizațiile teroriste, mass-media de partea opiniei publice și poliția, serviciile secrete, justiția de partea puterii politice.

În ceea ce privește organizațiile teroriste, voința de a manipula media se manifestă în sensul dat de psihologia socială atunci când obținerea adeziunii opiniei publice constituie o prioritate. În ocurență, terorismul intern este manipulator atunci când baza socială se dizolvă și sistemul este în pragul unei revoluții (exemplul terorismului bolșevic antebelic sau al diverselor mișcări de eliberare care s-au folosit de metode teroriste pentru a sabota dominația colonială), iar cel internațional urmărește manipularea atunci când există o strategie reală coordonată între mișcările și statele sponsor pentru atragerea de adepți și acceptul – manifest sau tacit – al comunității internaționale (strategia Al Fatah). În ambele situații gruparea teroristă va fi obligată să anexeze o structură politică moderată, acceptată legal, care să mențină o relație de comunicare cu diverșii actori ai sferei publice.

În cazul în care adeziunea publicului nu este prioritară în strategia teroristă, nu există o voință de manipulare a media. Teroriștii urmăresc exclusiv publicitatea pentru a șoca, pentru a amenința și o obțin prin simplul fapt că media vorbesc despre ei din rațiunile expuse la punctele anterioare. În această situație, terorismul este un parazit al media dezvoltându-se pe seama logicii informării. Media devin o victimă printre multe altele. Pentru a putea spune că există o intenție de manipulare reală a media, din perspectiva terorismului trebuie să se îndeplinească două condiții140: să existe o unitate de acțiune între diferitele mișcări teroriste și un obiectiv clar al manipulării.

De cealaltă parte, condiția principală pentru a exista o manipulare este ca media să fie disponibile și pretabile la a fi manipulate. În condițiile în care nu există jurnaliști competenți și apți pentru a evita capcanele diferitelor interese și nici instituții media mature capabile de a elabora un discurs detașat și analitic, manipularea este nu numai posibilă dar și probabilă.

Media ca ținte ale terorismului

Natura activității jurnalistice, cu presiunile sale interne și externe și specificul practicilor teroriste orientate către atingerea unui scop prin demonstrarea capacității și disponibilității de a recurge la violență, dau naștere unor modele diferite de inter-relaționare a celor două entități141. O primă situație este cea a unei relative indiferențe ce apare în contextul absenței îndelungate din sfera publică a unor acte violente de factură teroristă situație ce determină lipsa totală de interes jurnalistic în domeniu. În acest caz, influența unei activități

M. Wieviorka; D. Wolton; op. cit., 241

idem

58

asupra celeilalte este incidentală, iar expresia practică a acestui model este “faza pre-teroristă”. Cel de-al doilea model este cel al strategiei mediatice în cadrul căruia nevoia terorismului de a-și face cunoscut mesajul și de a câștiga un anumit suport pe un segment de public, pe de o parte și de a induce teama și șocul emoțional în rândurile publicului larg, pe de altă parte, determină strategii terorii să caute mediatizarea și să respecte, într-o oarecare măsură, autonomia media. De cealaltă parte, jurnaliștii caută informația oriunde este posibil și respectă, la rândul lor, inițiatorii și instigatorii teroriști fie căzând în capcana senzaționalismului, fie atribuind un anumit grad de legitimitate mesajului violent (din diverse rațiuni care le conferă mai multă sau mai puțină credibilitate în fața publicului). În acest tip de context misiunea media poate fi manipulată sau doar speculată în realizarea scopurilor teroriste. O ultimă situație este cea în care apar amenințările și ruptura, prin care fiecare actor vede în celălalt un inamic. Media condamnă deschis actele teroriste și tratează grotescul și absurdul specific acestora în termeni de argumente pentru atragerea oprobriului public, iar teroriștii, înregistrând evident o pierdere la nivelul legitimității percepute, supralicitează pe linia amenințării și violenței “forțând” spațiul public prin includerea media în categoria țintelor. În acest caz, se trece de la manipulare la forța brută.

Experții consideră “țintirea media”142 o tactică ce asigură atragerea atenției și forțează acoperirea mediatică a actelor teroriste. O serie de scrisori contaminate cu antrax au fost trimise unor redacții de știri din S.U.A., militanții islamiști din Pakistan – legați de Al-Qaida – l-au atras pe jurnalistul american Daniel Pearl sub pretextul unui interviu pentru a-l răpi și ucide, rapoarte ale serviciilor de informații spun că Al-Qaida cerceta sediul Radio Europa Liberă din Praga în vederea unui atac, teroriști din Beirut au răpit sau ucis corespondenți străini pentru mesajele pe care le transmiteau în Vest, reporterul Associated Press, Terry Anderson a fost șapte ani reținut ca ostatic în Liban, Gruparea Separatistă Bască ETA a asasinat un editor spaniol care a publicat un manifest antiterorist. Avem în aceste cazuri tot atâtea exemple în care media sunt luate ostatic. Practica țintirii directe a jurnaliștilor și a instituțiilor de care aparțin constituie pentru teroriști “o garanție că problema va fi tratată în plan politic, fără investigații periculoase” pentru că “teroristul urmărește publicitatea dar se teme de informație”143.

Media ca ținte constituie o garanție a priorității de care se bucură inițiatorii actului din punct de vedere al publicității (un jurnalist răpit de teroriști sau o redacție atacată cu antrax va face întotdeauna prima pagină a ziarelor). De asemenea, media vor constitui în acest punct un

ibidem cap. II – Folosirea media

http://www.terrorismanswers.com/terrorism/media.html

59

factor suplimentar de presiune pentru puterea politică în direcția satisfacerii cererilor teroriste. Exemplul oferit de răpirea pe data de 23 ianuarie 2002 a reporterului Wall Streeet Journal – Daniel Pearl este concludent: grupul răpitorilor oferea un termen de 24 de ore pentru ca toți deținuții pakistanezi de la baza navală din Guantanamo Bay să fie eliberați pentru a preveni uciderea ziaristului. Deși termenul limită a fost prelungit cu încă o zi, secretarul de stat al SUA, Collin Powell a declarat că autoritățile fac tot posibilul pentru asigurarea eliberării ostaticului, excluzând, în același timp, satisfacerea cererilor teroriste. La 21 februarie 2002, Departamentul de Stat anunța că autoritățile pakistaneze au primit o casetă video ce conținea execuția ziaristului. În toată această perioadă, în presa internațională și în toate jurnalele de știri au apărut referiri la evoluția situației ziaristului răpit, iar mediatizarea cazului a continuat cu evoluția anchetării suspecților a procedurilor de extrădare, a judecării și condamnării acestora144.

Chiar dacă nu au obținut ceea ce au cerut, teroriștii s-au bucurat de întreaga atenție a media pe plan internațional și au provocat un minus enorm de încredere în autoritățile americane care s-au dovedit neputincioase în fața amenințării teroriste. Identificarea ziariștilor din întreaga lume cu reporterul american plâns de soție și de cele două fiice a produs articole de o încărcătură emoțională comparabilă cu cele ce tratau atentatele din 11 septembrie. Situarea în termeni de opoziție directă cu media presupune din partea teroriștilor o conștientizare și asumare a faptului că aceasta implică o strategie antiteroristă a media, dar care, în mod paradoxal, mai ales în cazul sistemelor de comunicare imature și neprofesionalizate, convine în egală măsură inițiatorilor de acte violente prin aceea că se materializează într-o augmentare a efectelor, o demonizare accentuată care va rezulta în propagarea terorii. Și în această variantă capcana ce se întinde în fața media este una fatală din punct de vedere al funcționalității lor sociale și chiar politice (pentru că singura entitate care are de pierdut în toate situațiile descrise până acum este puterea politică – ea va fi blamată și considerată incapabilă, indiferent de registrul în care este tratată violența teroristă de către media).

Mass-media și combaterea terorismului

Acesta este azi rolul cel mai bine conturat al media. Un serviciu de comunicare, în slujba a doi stăpâni: realitatea și publicul. Doi stăpâni incomozi care ridică nenumărate probleme .

Cristian Florin Popescu

Charles Villeneuve, apud M. Wieviorka; D. Wolton; 1987, 71

World News, Webster’s World Encyclopedia, 2004

60

Într-o societate deschisă este imposibil de garantat că strategiile și acțiunile antiteroriste nu vor fi blocate sau întrerupte de unele practici jurnalistice mai mult sau mai puțin responsabile.

Întrucât teroarea este îndreptată spre media și nu spre victime, succesul ei este definit în termeni de acoperire mediatică. Și nu există în Vest o alternativă în care să nu existe acoperire mediatică pentru că se acționează într-o societate liberă145.

Însă în sistemele caracterizate de o cultură politică solidă și de o practică democratică matură “contribuțiile aduse de media în lupta antiteroristă sunt atât de valoroase încât depășesc riscurile neîndoielnice de prejudiciere aduse de jurnaliștii neprofesioniști”146. Această afirmație nu este un adevăr a priori, nu este o lemă a spațiului public și nici o profeție. Acolo unde nu există legi și concepte universal valabile, ci doar variabile și noțiuni abstracte, acolo unde pluralismul și jocul democratic stabilește și reevaluează constant dimensiunile și definițiile acestora, singurul punct de sprijin al tuturor entităților implicate este principiul reglator. În problema de față afirmația de mai sus reprezintă acest principiu reglator al sistemului fără de care nu poate exista homeostazia.

Dreptul la informare – limite legale și deontologice

Una din realitățile centrale ale culturii democratice este libertatea presei. Dilema democrațiilor liberale în ceea ce privește fenomenul terorist constă în faptul că mediatizarea actelor teroriste are efecte extrem de dăunătoare. În același timp, restricționarea semnificativă a demersurilor de informare – cu alte cuvinte cenzura – ar avea ca rezultat consecințe diferite, dar la fel de negative. Am stabilit anterior că într-un sistem totalitar combaterea fenomenului terorist este mult mai ușor de realizat prin simplul fapt că acestuia i se refuză principala sa armă: publicitatea violenței. Discutarea minusurilor unui asemenea tip de societate este inutilă ținând de domeniul evidentului. Ce soluții are statul democratic în această situație?

James Curran147 realizează o scurtă trecere în revistă a efectelor virtual dăunătoare ale mediatizării accentuate a actului terorist:

platformă pentru exprimarea viziunilor extremiste care provoacă violență și subminează autoritatea statului;

contagiune – prin prezentarea actelor teroriste spectaculoase, crește probabilitatea ca și alte grupuri să adopte aceleași metode;

subminarea operațiunilor polițienești aflate în desfășurare prin prezentarea metodelor de lucru, dispozitivelor etc. și punerea în pericol a vieții ostaticilor și a forțelor de ordine;

inducerea unei presiuni asupra autorităților care limitează puterea de luare a deciziilor;

întărirea sentimentului puterii resimțit de teroriști, în special în cazurile patologice,

Raymond Tanter, apud Cindy C. Combs, 2003, 138

International Encyclopedia of Terrorism, 1997, 711

James Curran, 2000, 77

61

rezultând într-o prelungire artificială a incidentelor și o creștere a gravității consecințelor;

accentuarea denaturată a laturii spectaculare, senzaționale prin natura competitivă a activității jurnalistice, având ca rezultat transformarea violenței publice în divertisment în detrimentul informării;

instantaneitatea și anumite practici conexe acesteia (convorbiri telefonice cu teroriștii) transformă jurnaliștii în participanți direcți la eveniment, creatori ai acestuia și îi pune în ipostaze pentru care nu au competența necesară (negociator, justițiar etc.).

Din aceeași perspectivă, M. Wieviorka și D. Wolton148 identifică, pe lângă rolul de a propaga amenințarea teroristă al media, un alt rol esențial în funcționarea unei democrații afectate de terorism: contribuția la determinarea reprezentărilor despre amenințare ale publicului și a răspunsului pe care societatea îl dă fenomenului:

dezvăluie carențele puterii politice;

informează despre munca polițienească;

se întreabă cu privire la rolul justiției și serviciilor speciale.

Principala dispută în privința limitelor până la care poate merge acoperirea mediatică a terorismului este caracterizată prin două poziții pe cât de legitime în teorie pe atât de antagoniste în practică. Pe de o parte, media reclamă dreptul său nelimitat de acces la informații de interes public și de exprimare în toate aceste probleme – inclusiv în cea teroristă. Acest drept este conferit de actul constituant al oricărei societăți democratice (vezi primul amendament în Constituția S.U.A., Art. 30 și 31 din Constituția României ș.a.) și reprezintă o componentă “esențială pentru cultura pluralistă și implicit pentru democrație”149. Pe de altă parte, autoritățile statale abilitate în combaterea terorismului opun inițiativelor intruzive ale media considerentul că asemenea drepturi nu pot fi percepute ca nelimitate și nu trebuie folosite în moduri care pot pune în pericol vieți omenești. Întrucât prevenirea și combaterea terorismului ține de una sau mai multe dintre activitățile ce se încadrează în “apărarea securității naționale, a ordinii a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățeanului”150, acestea constituie temeiul fundamental pentru ca entitățile statale să considere drept legitimă și legală restrângerea exercițiului dreptului de acces la informații și libertatea de exprimare, în probleme ce pot periclita una sau mai multe din dimensiunile descrise mai sus.

Cercetătorul american A. Miller a studiat deciziile judecătorești luate în cazuri legate de limitarea dreptului de acces al presei în timpul unor evenimente de natură teroristă citând în loc de concluzie o decizie a instanței pronunțată într-unul din cazuri: “atunci când publicul este exclus de la locul înfăptuirii unui delict sau dezastru și media pot fi excluse fără a viola

M. Wieviorka; D. Wolton, 1987, 8

Carmen Monica Cercelescu, 2002, 19

62

primul amendament al Constituției americane”151. În astfel de cazuri, accesul nu este un drept garantat de primul amendament ci un privilegiu ce poate fi acordat sau refuzat de agențiile însărcinate cu aplicarea legii.

În legislația sistemelor democratice privind dreptul de acces la informații al media, se conturează într-o mai mică sau mai mare măsură practica restrângerii prealabile. Aceasta constă în stabilirea unor limitări legale specifice ale activității presei înainte și în afara derulării unui anumit eveniment problematic. Situându-se la limita respectării principiilor constituționale ale dreptului la informare, această practică se poate dovedi una funcțională pentru ansamblul democratic în situațiile speciale cum sunt starea de asediu și starea de necesitate (în România legea dispune ca autoritățile militare să poată suspenda temporar apariția sau difuzarea unor publicații sau difuzarea unor emisiuni ale posturilor de radio și televiziune)152. Pe de altă parte, aceeași practică poate devia spre “cenzură prealabilă – controlul sau restricțiile impuse de autoritățile publice asupra publicațiilor sau emisiunilor de radio și televiziune înaintea publicării, respectiv a difuzării lor”153. În democrațiile mature acest pericol se referă mai puțin la definiția consacrată a cenzurii și se poate manifesta mai ales sub forma cenzurii deghizate.

În contextul escaladării incidentelor teroriste, concomitent cu amplificarea stării de nesiguranță ca urmarea mediatizării exagerate a actelor violente, guvernul britanic a decis în 1984 restricționarea comunicărilor audiovizuale care conțineau interviuri sau declarații ale membrilor IRA și ai altor 9 organizații ilegale, în virtutea hotărârii primului ministru de atunci, Margaret Thatcher, de a priva terorismul de “oxigenul publicității”. Practic în Marea Britanie s-a instituit cenzura presei în materie de mediatizare a terorismului. Argumentul unui comentator britanic a sunat în felul următor: “Nimeni nu spune că este cenzură când purtătorului de cuvânt al mafiei nu i se îngăduie să explice pe calea undelor de ce ar fi preferabil să se plătească taxa de protecție”154. La prima vedere, analogia este corectă. La o analiză atentă, luând în considerare caracteristicile fenomenului terorist (descrise în capitolul precedent), ea se dovedește forțată și inadecvată: nimeni nu ar putea interpreta afirmațiile virtualului purtător de cuvânt al mafiei în lumina unei dimensiuni politice, în timp ce actul terorist, deși ilegal și asimetric, este un act politic prin mesaj și motivație. Atunci când este cenzurat un act politic, apare inevitabil suspiciunea că guvernarea se simte amenințată sub

vezi. nota 14

Abraham Miller, apud Cindy C. Combs, 2003, 139 -140

Art. 21, lit. k, O.U. nr. 1/1999 privind regimul stării de urgență și al stării de asediu, apud Carmen Monica Cerccelescu, 2002, 61

Carmen Monica Cercelescu, op. cit., pag. 63

Cindy C. Combs, 2003, 142

63

aspectul propriei legitimități. Să nu uităm că cenzura politică este instrumentul fundamental al terorii de stat specifice totalitarismului, or la teroare nu se poate răspunde tot cu teroare ci cu ordine și argumente democratice. Dovada de netăgăduit este oferită – cum altfel – de istorie, prin efectele dezastruoase ale escaladării terorii în conflictul intern dintre regimul Mareșalului Ion Antonescu și Mișcarea Legionară.

Scoaterea din discuție a cenzurii media este, dincolo de orice considerații etice și legale, o necesitate practică și funcțională pentru un sistem ce se vrea democratic. Altminteri sistemul nu este funcțional. Rămânând pe terenul analogiilor, situația este similară cu încercarea de a folosi un motor în timp ce unul din pistoni este demontat: pe termen scurt ne va duce unde vrem să ajungem, dar pe termen lung întregul ansamblu va ceda, iar calea de întoarcere se va dovedi imposibilă.

Mediatizarea este “oxigenul terorismului”. Nimic mai adevărat. Dar să nu uităm că aceeași mediatizare constituie și oxigenul spațiului public și, implicit, al democrației. Cenzurarea media poate reprezenta o asfixiere a terorismului dar înseamnă în același timp și o asfixiere a democrației liberale – uciderea întregului organism pentru eliminarea unui parazit. Raportându-ne la imensele sacrificii umane care au dus la câștigarea libertății de exprimare și la instituirea democrației, principiul aplicabil în cazul mediatizării terorismului este concentrat într-o zicală populară românească: “pentru un purice nu arunci plapuma pe foc”.

Restrângerea libertății presei prin intermediul normelor juridice creează căi și variante de interpretare ce pot conduce către cenzură. Ca alternativă funcțională, specifică societății democratice, auto-reglementarea pare a fi, în opinia specialiștilor, cea mai fiabilă soluție creând premisele pentru rezolvarea atât a intereselor presei cât și a celor naționale.

În afara drepturilor și îndatoririlor stipulate în legislația în vigoare, mijloacele de informare își asumă, în fața cetățenilor și a societății, o responsabilitate morală ce trebuie avută în vedere în

momentele actuale, când informația și comunicarea au o mare importanță atât pentru dezvoltarea personalității cetățenilor cât și pentru evoluția societății și a vieții democratice155.

Autocontrolul voluntar al media, asumarea responsabilă și profesionistă a unor standarde deontologice care să elimine efectele negative ale acoperirii mediatice a fenomenului terorist reprezintă singura soluție în concordanță cu principiile societății deschise și poate asigura exercitarea funcției media de “câine de pază al democrației”. Și în acest punct caracteristicile și specificul ambelor entități îngreunează și corodează practicile funcționale. Evenimentul terorist implică adesea o contradicție între misiunea de a informa și legalitate, iar jurnalistul nu este protejat nici în fața legii, dacă o încalcă pentru a informa, dar nici în fața presiunilor concurențiale, dacă pierde scoop-ul pentru a nu încălca legea (pentru că va exista

155 Rezoluția 1003/1993 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la etica jurnalistică

64

întotdeauna cineva care, din motive diverse și irelevante pentru efectele pe care le produce, va fi dispus să ignore riscurile și să declanșeze spirala concurențială a senzaționalismului). Întrebarea fundamentală ce trebuie să preocupe deontologia jurnalistică este următoarea: este dreptul de a ști al publicului superior tuturor celorlalte drepturi – dreptul ostaticului la viață, dreptul teroriștilor la o judecată dreaptă, dreptul societății de a se apăra?

Sub aceste aspecte, relația terorism – mass-media este un teren prea nesigur pentru a putea fi tratat de coduri deontologice, deoarece acestea nu pot cuprinde toate raporturile și situațiile în care se fot găsi media vizavi de actul terorist, actorii și victimele acestuia. Prin urmare o funcționare paralelă a limitărilor legale materializate în instituția secretului (“Nu există democrație fără secret și măreția unei democrații constă tocmai în a ști să acorde secretului locul său”156) și a limitelor deontologice sintetizate de Raymond Aron în afirmația “principala limitare a libertății presei sunt înșiși cititorii”, asigură nivelul de control maxim posibil în contextul actual. “Presa trebuie să scape în aceeași măsură tiraniei opiniei publice cât și celei a secretului. În această poziție intermediară, aparent inconfortabilă rezidă etica informării. La jumătatea distanței dar nu cu jumătate de gură157”.

Modelul “serviciu public”

Din aspectele prezentate, se conturează necesitatea ca instituțiile media ce acționează în spațiul public actual să se apropie, în problemele fundamentale ale sistemului, de un model care să prezinte caracteristicile a ceea ce în literatura de specialitate se numește “modelul serviciului public”. Acesta este caracterizat de obligațiile media în fața cetățeanului, “obligații de la care nu poate abdica în numele legilor pieței (profitului) și al succesului facil (divertismentului)”158. Presa reprezintă un serviciu public asemenea altor servicii specifice sistemului social, iar statul trebuie să îl protejeze și să-i creeze condițiile pentru o bună și independentă funcționare (nu în beneficiul propriu ci în cel social). Statul democratic și grupurile de interese economice pot și au datoria morală de a sprijini mass-media “fără a interveni în politica acestora, fără a încerca să le influențeze sau să le impună punctul lor de vedere și interesele specifice”159.

În domeniul relației complexe terorism – media se conturează, prin prisma acestui model, nevoia ca media să coopereze cu autoritatea statală pentru a stabili repere eficiente în ceea ce privește acoperirea mediatică a terorismului. Aceste linii directoare privesc

M. Wieviorka; D. Wolton, 1987, 240

idem.

Mihai Coman, 1999, 99

ibidem., 102

65

interacțiunea cu organele de securitate, siguranță și ordine publică pentru stabilirea unor limite rezonabile de acces la evenimente (acolo unde se impune), precum și auto-reglementarea legată de uzul, non-uzul sau uzul decalat de informații, tehnologie și oportunități în modalități care să protejeze cel mai bine nu interesele media, nici pe cele ale statului, ci viețile celor implicați și nevoile cetățeanului de relatare plenară a evenimentului.

Analizând caracteristicile audiovizualului nord-american – locomotiva sistemului media actual în S.U.A.– James Curran oferă o serie de imperative a ceea ce el numește “sistem media democratic”160:

sprijinirea identităților grupurilor sociale și asistență în funcționarea organizațiilor pentru reprezentarea eficientă a intereselor de grup;

asigurarea supravegherii vigilente a guvernării și a centrelor de putere;

oferirea unei surse de protecție și redresare a intereselor slabe și dezorganizate;

crearea condițiilor necesare pentru un contract social sau compromis bazat mai degrabă pe discuția liberă a diferențelor de poziție decât pe un consens rezultat din dominația elitei.

Realizarea acestui sistem este posibilă prin stabilirea unui nucleu reprezentat de televiziunea în serviciu public încadrat de patru sectoare ale media: piața socială, privat, civic și profesional (figura 3). Cele patru vor consolida funcționarea nucleului în direcția conturării unui ansamblu deschis dialogului și vor da un plus de forță tradiției pluraliste autoreglatoare. Ținta principală o constituie conturarea unui sistem media care să nu fie controlat nici de piață, nici de stat. Se oferă în acest model o “a treia cale” apărută în Vestul Europei, ca tradiție ce vine dinspre capitalism și constituie un răspuns democratic la limitările acestuia – “o

încercare de a transcende social-democrația de tip vechi și neoliberalismul [meritocratic]”161. “Din această moștenire bogată este posibil să se aleagă succesele și să se evite eșecurile pentru a produce un sistem media optim”162.

Figura 3. Modelul funcțional al sistemului media democratic

3.3 Competență și profesionalism

Spectacularizarea și excitația de care media dau dovadă în tratarea problemelor legate de terorism se produc din rațiuni independente de faptul că acest lucru folosește teroriștilor. Jurnaliștii sunt puși prin multiplele constrângeri în cadrul cărora își desfășoară activitatea (orizontul de așteptări al publicului, nevoia de audiență, politica publicației, limitele impuse de ciclurile editoriale sau de relația cu sursele de informare) într-o situație de oglindă care deformează mărind. Capcanele în care pot cădea jurnaliștii în această ipostază sunt multiple și efectele sunt adesea – cum am descris în acest capitol – catastrofale. Normele juridice corecte și principiile deontologice eficiente, un sistem media democratic pe modelul serviciului public și profesionalismul jurnaliștilor sunt condiții cumulative și interdependente ale tratării adecvate a problemelor fundamentale ale societății și implicit a problemei teroriste.

“Spectacolul violent este adesea marcat de incapacitatea media de a impune o altă logică decât cea a teroriștilor”163. Jurnaliștii dau întotdeauna dovadă de un spirit critic acerb – de altfel constructiv – când vorbesc de neregulile din interiorul unor entități și instituții semnificative social, dar în cazul propriei instituții acest spirit critic se manifestă prea rar și acest lucru este un prim semn al lipsei de profesionalism. Absența unor reguli prestabilite în materie de relaționare cu terorismul conferă jurnalistului libertatea de acțiune vitală pentru demersul său, dar și o responsabilitate individuală majoră traductibilă în competență și profesionalism. Inițiativele și actele deferiților vectori interesați de atingerea unor scopuri politice pe calea amenințării demonstrative cu violența creează premisele unui spectacol, dar punerea în scenă și producerea sunt asigurate de alți actori. Jurnalistul trebuie să aibă în vedere, indiferent de nivelul operațional la care lucrează, faptul că teroriștii sunt pe deplin conștienți de logica editorială și acționează pentru a specula atracția nativă a media față de eveniment în scopul obținerii publicității dorite.

Interferența jurnaliștilor în procesul combaterii și gestionării crizelor teroriste constituie principalul minus din perspectiva responsabilității implicate de profesia de jurnalist. Modul în care a fost abordată criza provocată de deturnarea cursei aeriene TWA nr. 847 din 13 iunie 1985 în Beirut este emblematic pentru efectele incompetenței jurnalistice. Fascinația directului împinge jurnalistul spre implicare în eveniment și poate da naștere unor situații în care acesta devine chiar actor, influențând evoluția situației. În timpul crizei din 1985 posturile de radio au oferit informații potrivit cărora căpitanul aeronavei deturnate comunica

163 M. Wieviorka; D. Wolton, 1987, 118

67

fără știrea teroriștilor cu o altă aeronavă a Lufthansa. Drept rezultat acesta a fost împușcat de teroriști care ascultau posturile de radio. În literatura dedicată evenimentului situația a fost tradusă astfel: “presa era liberă, iar costul era viața unui pilot”164. Nu libertatea presei este de vină aici, ci lipsa ei de responsabilitate conjugată cu incompetența celor aflați în slujba ei. Au existat cazuri, chiar în țara noastră, când indivizi din cadrul forțelor armate sau a forțelor de ordine, îndrituiți să poarte o armă, au folosit-o împotriva celor pe care trebuia să îi apere. De aici nu rezultă că forțele armate sau organele de ordine nu ar mai trebui să poarte arme. Evident că libertatea presei reprezintă o armă a democrației în numeroase probleme (inclusiv în cea teroristă). Trebuie, însă, ca cei îndrituiți și capacitați să o folosească să conștientizeze responsabilitatea lor de “serviciu public” și forța de care dispun. Pentru că dacă statul este singurul care deține monopolul legitim al exercitării violenței prin instrumentele sale (armată, poliție, servicii speciale), mass-media sunt singurele care dețin monopolul legitim al puterii simbolice la nivelul sistemului social.

Tratarea actului terorist în termeni de “timp real” este o altă practică problematică și cu multe rezultate dezastruoase, din considerentele enunțate la punctul 2.3. Un vulcan poate fi studiat complet în perioadele de pasivitate. Atunci când intră în erupție nu poate fi privit decât prin prisma efectelor sale devastatoare și sub influența fricii pe care o propagă. În mod similar, caracterizarea și analizarea fenomenului terorist este incompletă și polarizată în plină criză. Publicul însă nu este receptiv la analizele în temă decât în aceste momente. Ține deci de media să trezească interesul și să supună problema discuției publice în toate fațetele sale, după ce efectul de șoc a încetat să mai condiționeze atât relatarea cât și receptarea.

Problema pare a fi relativ simplă din perspectivă teoretică. Situațiile concrete ridică, însă, probleme specifice situațiilor de criză: nu se poate face o distincție clară între anumite drepturi și altele încălcate sau protejate. Întrebarea fundamentală rămâne cine se poate pronunța în materie. În acest punct, unde nu există rețete prestabilite și nici puncte de sprijin intervine profesionalismul și experiența jurnalistului. În timpul evenimentelor din 11 septembrie, de exemplu, din perspectiva dreptului societății de a se auto-proteja, imaginile cu oameni care plonjau către moarte de la ferestrele WTC pentru a scăpa de chinurile flăcărilor nu sunt tocmai favorabile (panica și starea de șoc rezultate au lăsat sechele adânci în sânul societății americane). Pe de altă parte, cenzurarea acelor imagini ar fi lovit în dreptul publicului de a ști ce se întâmplă. Cine ar fi putut avea stăpânirea de sine și mai ales discernământul de a decide care imagini ar fi fost utile informării și care ar fi cauzat panică și dezorganizare?

164 Cindy C. Combs, 2003, 154

68

Concluzionând, terorismul este probabil unul din domeniile în care competența profesională și conștientizarea responsabilității sunt cel mai necesare. Fiind acaparați de eveniment – ca reflex profesional – jurnaliștii scapă din vedere faptul că actele teroriste sunt înfăptuite tocmai pentru a face evenimentul. În cazul cursei TWA, bunăoară s-a ajuns până la un punct în care teroriștii ofereau mass-media știri de vânzare: un tur al avionului era cotat la 1000$, iar o sesiune foto cu ostatecii – 12500$. Pentru realizarea unuia din numeroasele interviuri luate teroriștilor s-a organizat o scenografie în care un pistol era îndreptat spre capul pilotului. Căderea în capcana dramatizării sau al erijării nelegitime a jurnalistului în justițiarul care, din observator obiectiv devine actor subiectiv (postură pentru care nu are nici un fel de competență sau autoritate) constituie riscul cel mai mare al profesiei jurnalistice. “Cunoașterea dosarului și o anumită cultură istorică și politică reprezintă cele mai bune garanții pentru menținerea unui spațiu specific informării fără a cădea într-un demers justițiar”165. Competența astfel definită și profesionalismul, ce implică și asumarea responsabilă, a deontologiei compun, deci, sistemul imunitar al media împotriva parazitului terorist.

*

În funcție de profesionalismul actorilor și maturitatea sistemului democratic în care aceștia acționează, presa poate constitui fie un mijloc responsabil prin care publicul este informat în privința evenimentelor și vectorilor care interacționează în arena de interes public, fie o “femeie ușoară ale cărei favoruri sunt accesibile oricui dacă are un pistol”166.

În ceea ce privește dimensiunile ce depind mai puțin de factorii enumerați mai sus, putem infera dintr-o varietate de studii că media influențează fenomenul terorist prin ceea ce A.P. Schmid numește “imperativul escaladării intrinseci”167 care determină teroriștii să comită acte din ce în ce mai bizare și mai crude pentru a câștiga atenția media (vezi infra pct. 1.2). Acesta este principalul “efect pervers” al acoperirii mediatice a fenomenului terorist printre numeroasele alte efecte, roluri și funcții ale media în cadrul sistemului social. A stigmatiza această acoperire angajează întreaga societate în adoptarea unei atitudini fataliste, cinice, învinse în sensul expresiei populare “a ars moara, dar și șoarecii s-au dus dracului”. Evident că o democrație ce se ghidează după asemenea principii este una sinucigașă, sortită pieirii într-o “lume în care […] capacitatea noastră de a acționa la distanță, de a pune în mișcare procese care pot fi pline de consecințe în spațiu și timp, depășește cu mult capacitatea noastră de a înțelege și judeca: sfera de influență cauzală a acțiunilor noastre depășește permanent

M. Wieviorka; D. Wolton, 1987, 122

Cindy C. Combs, 2003, 138

69

prevederea noastră”168.

CAPITOLUL III.

LOCUL TERORISMULUI ÎN REALITATEA CONSTRUITĂ SOCIAL.

INFLUENȚA MASS MEDIA

Reprezentări sociale

Dintre toate iluziile, cea mai periculoasă constă în a gândi că nu există decât o singură realitate.

Paul Watzlawick

Din perspectiva științelor socio-umane, realitatea reprezintă o “calitate a fenomenelor pe care le recunoaștem ca independente de voința noastră” iar cunoașterea este “certitudinea că fenomenele sunt reale și că au anumite caracteristici specifice”169.

Sociologia cognitivă postulează faptul că realitatea socială este locul unui proces continuu și progresiv de construire și reconstruire, simultan și interdependent cu practica și cunoașterea socială în așa fel încât termenii și conceptele (inclusiv cele menționate mai sus) sunt relative din numeroase puncte de vedere aparținând și fiind specifice contextului socio-cultural în care sunt folosite. Modul în care constructele specifice variază de la un mediu la altul este determinat de conținutul, organizarea și structura reprezentărilor sociale ce apar la nivelul membrilor grupului atașat mediului respectiv.

Paradigma reprezentărilor sociale

Pentru înțelegerea corpusului de elemente incluse în conceptul de reprezentare socială perspectiva psihologică oferă un prim punct de plecare. De la început vom face distincție între reprezentarea privită ca proces și reprezentarea ca rezultat al procesului. Factorul determinant al formării și apariției reprezentării la nivelul individului este exprimat printr-un postulat care susține că în sistemul cognitiv uman există anumite entități ce au rolul de a conserva informația rezultată din interacțiunile individului cu lumea și de a menține această informație într-o formă procesată și structurată prin mecanisme interne, ce poate fi utilizată pentru orientarea comportamentelor ulterioare. Acest postulat stă la baza principiilor ciberneticii în ceea ce privește dinamica sistemelor deschise.

A.P. Schmid apud ibidem, 148, vezi și Walter Laqueur, 1987; M. Wieviorka & D. Wolton, 1987

John B. Thompson, 2000, 252

P. L. Berger, T. Luckmann, 1999, 9

70

În această ordine de idei, procesul de reprezentare are loc atunci când un obiect sau un ansamblu de obiecte din mediul exterior individului apar re-exprimate în forma unui nou ansamblu la nivel mental realizându-se o corespondență între ansamblul inițial și cel final. Prin urmare, orice asemenea proces presupune o transformare aplicată elementelor ce constituie obiectul reprezentării. Transformarea poate fi mai mult sau mai puțin radicală determinând gradul de analogie al reprezentării față de obiectul reprezentat. Astfel se disting (ca rezultat al procesului) reprezentări analogice, în cadrul cărora există un înalt grad de corespondență până la izomorfismul structural cu obiectul reprezentat (imaginea), și reprezentările analitice în cadrul cărora legăturile cu elementele obiectului sunt fundamentate pe o convenție arbitrară (limbajul). Considerațiile de mai sus corespund conceptului de reprezentare mentală sintetizat de Septimiu Chelcea sub forma “entitate de natură cognitivă reflectând în sistemul mental al unui individ un fragment din universul exterior acestui sistem”170.

Mecanismele prin care reprezentarea mentală este elaborată și determinată social sunt intuite parțial de É. Durkheim în lucrarea sa de pionierat Représentations individuelles et représentations colectives. Sub conceptul de reprezentare colectivă, acesta reunește “o clasă foarte generală de fenomene psihice și sociale care înglobează ideologii, mituri, credințe, sentimente și cunoștințe împărtășite de membrii unei societăți într-un anumit moment al dezvoltării sale istorice”171. Abordările teoretice ulterioare au reformulat această primă viziune subliniindu-i limitele. În acest sens, S. Moscovici a stabilit principalele diferențe între reprezentarea colectivă și cea socială axându-se, în esență, pe faptul că prima are un caracter de concept fix atomizat, static, amalgam apropiat de un construct mitologic irațional, pe când cea din urmă este un fenomen caracterizat prin dinamism, transformare, evoluție, cu o structură internă construită funcțional și cu o unitate structurală omogenă și rațional-pragmatică172. Dimensiunea socială a reprezentării este dată de faptul că individul se află permanent sub influența grupului din care face parte, iar acest grup determină procesele reprezentaționale prin oferirea unor imagini și scheme de gândire ce constituie o rezultantă a interacțiunilor din interiorul său.

Conceptul de reprezentare socială desemnează o formă de cunoaștere specifică, o știință a simțului comun, ale cărei conținuturi generative și funcționale sunt socialmente determinate. În sens mai larg, desemnează o formă de cunoaștere socială . Reprezent ările sociale sunt modalități de a gândi practic orientate spre comunicare, înțelegere ș stăpânire a mediului social, material și ideal. (…) determinarea socială a conținuturilor sau proceselor reprezentărilor se referă la

S. Chelcea, 1998, 184

É. Durkheim, apud D. Cristea, 2000 56

S. Moscovici, apud A. Neculau, 2003, 285-286

71

condițiile și contextele în care acestea se formează, la comunicările prin care circulă și la funcțiile pe care le au în interacțiunile sociale.173

Reprezentarea stabilește un raport între subiect (individ, grup) și obiect (lucru, persoană , eveniment, fenomen, teorie), raport în cadrul căruia primul se leagă de cel de-al doilea nu copiindu-l ci reconstruindu-l în conformitate cu structurile existente atât la nivel social cât și la nivel individual. Procesul de a re-prezenta un obiect decurge din nevoia funcțională a individului de a transforma necunoscutul în cunoscut pentru a organiza, ordona și structura după o anume coerență elementele componente ale lumii exterioare în vederea adoptării unui comportament și stabilirii unei poziții în acord cu structura sinelui și cu obiectivele proprii.

Pentru a situa reprezentările sociale într-un cadru comprehensibil trebuie să ținem seama de principalele teze ale teoriei construcției sociale a realității. În primul rând, individul nu percepe pur și simplu lumea exterioară ci o construiește folosind instrumentele de factură fizică, psihică și psiho-socială cu care a fost înzestrat genetic și în afara cărora nu se poate plasa indiferent de condițiile și mediul în care are loc această construcție. Concret, nimeni nu poate trece dincolo de limitele naturale ale pragurilor sale senzoriale pentru a percepe și interpreta infinitatea de informații care sunt disponibile în mediu, dar care nu sunt și nu vor fi vreodată “auzite”, “gustate”, “văzute”, “simțite” etc. decât prin intermediul unor instrumente traducătoare (și “trădătoare” ?) ce le convertesc în semnale perceptibile. De asemenea, nici o persoană nu va putea selecționa, procesa, interpreta informația dincolo de limitele impuse de capacitățile neuro-psihice ale sistemului său nervos și nici nu va fi în măsură să facă acest lucru de pe alte poziții decât cele ale nevoilor și intereselor sale de “animal social”. Prin urmare ”realitatea socială este o interpretare construită prin comunicare, pe fondul interacțiunilor umane într-un anumit cadru cultural și istoric”174.

Adevărul (inclusiv cel al legilor științifice) nu există în sine ci el capătă sens numai în raport cu o structură socio-culturală care să-i ofere, mai întâi pe cale empirică, limbajul în care să fie exprimat și, mai apoi, legile după care se exprimă, legi al căror caracter este coerent doar în raport cu sistemul de referință fiind total arbitrare dacă ar fi aplicate într-un mediu diferit. De exemplu, legile fizicii, care pot fi considerate sistemul cu cel mai extins grad de aplicabilitate a valorii de adevăr dintre toate sistemele existente în societatea umană globală, sunt verificabile doar în limitele până la care a reușit să pătrundă empiric omul cu analizatorii săi naturali sau artificiali. Nimeni nu știe dacă și cum se aplică aceste legi într-o altă galaxie. Nimeni nu a bănuit bunăoară că oțelul obținut în condiții de imponderabilitate devine

173 D. Jodelet apud ibidem, 288

72

transparent prin simplul fapt că în absența accelerației gravitaționale moleculele se unesc prin legături perfect paralele permițând trecerea luminii. Până la momentul descoperirii acestui fapt la caracteristicile oțelului din orice manual tehnic figura cu valoare de adevăr atributul “aspect mat”. Această caracteristică era inclusă în orice reprezentare socială cu privire la toate fenomenele și obiectele ca implicau într-un fel au altul prezența oțelului de la “armă” la “întrecere automobilistică”. Din acest punct de vedere conceptul de “fereastră din oțel” era (și pentru multe persoane încă mai este) total străin de realitatea socială.

Procesele implicate în construirea realității, locul pe care îl ocupă reprezentările în cadrul acesteia precum și modul în care sunt fundamentate atitudinile și comportamentul uman, sunt redate într-o formă schematică și sugestivă de Dumitru Cristea175:

STIMULI PRIMARI

STIMULI SECUNDARI

PROCESARE 1

REPREZENTĂRI

SOCIALE

PROCESARE 2

REACȚII

COMPORTAMENTALE

174 D. Cristea, 2000, 53

ȘI ATITUDINALE

175 D. Cristea, 2000, 55

factori din mediul natural și social care acționează în ontogeneză asupra subiectului și care, prelucrați prin procesele cognitive psiho-individuale (percepție, gândire etc.) vor forma modelul psiho-informațional de bază;

factori generați în contextul existenței psihosociale a subiectului, cu semnificație preponderent socială;

Operatori psihoindividuali și psihosociali:

procese cognitive, afective, motivaționale modelate sociocultural în ontogeneză;

categorizare și conceptualizare socială – atribuirea

cauzalității;

disonanță cognitivă, fenomene psihosociale specifice, operarea cu teorii implicite, efectul de nimb, falsul consens, tendința confirmării ipotezei, efectul de dominantă, cel de întâietate și de recență, accesibilitatea informației etc. negocierea socială a realității ș.a.;

Operatori socio-culturali:

norme și modele cognitive, afective și atitudinale validate, impuse și controlate socio-cultural;

stereotipuri și prejudecăți sociale primare;

scheme și modele cognitive, atitudinale, motivaționale, acționale și de comunicație;

stereotipuri și prejudecăți sociale etc.;

actualizare, integrarea și evaluarea noilor informații prin intermediul operatorilor psiho-sociali adecvați;

evaluarea situații sociale generale și de conjunctură;

selectarea schemelor acționale optime în funcție de condițiile concrete;

anticiparea efectelor acțiunilor ș.a.;

73

– elaborarea comportamentelor și atitudinilor adecvate situațiilor sociale în care este implicat subiectul.

Din perspectiva sociologiei cognitive, realitatea, este dată, pentru subiecții sociali, de “totalitatea reprezentărilor sociale care dau sens și consistență subiectivă obiectelor, persoanelor, raporturilor, situațiilor și fenomenelor psihosociale: respectiv constituenților existenței umane”176. În această ordine de idei, procesul de reprezentare și rezultatul acestuia au o importanță centrală ce constă în aceea că oferă explicații, definește realitatea și indică o variantă de acțiune în raport cu aceasta.

Definitoriu pentru procesul de reprezentarea este caracterul dinamic, activ ce-i conferă o putere creatoare capabilă să transfere experiența și căile de acțiune disponibile în stocul social de cunoștințe asupra unor obiecte și situații cu totul noi și necunoscute cărora le prescrie comportamente care, dacă se validează experimental, devin tipizări și rețete noi. Am putea spune că evoluția sistemului social uman a avut loc grație sau din cauza (pentru că nu i se poate atașa o judecată de valoare decât în raport cu o alternativă) mecanismelor reprezentării sociale ca pietre așezate la temelia realității construite social.

Reprezentările sociale sunt, asemenea întregului complex de fenomene implicate în construcția socială a realității, subiectul unui paradox: deși stau la baza practicilor sociale generând așteptări, anticipări și linii de conduită, ele depind de, și sunt rezultatul, acelorași practici. Ordinea și realitatea socială există doar ca produse ale activității umane. În același timp, prin instituția socializării omul este prin excelență un produs social. Între cele două entități se situează realitatea socială care este percepută drept o realitate obiectivă. Prin urmare, omul este capabil să producă o lume pe care apoi o percepe ca pe ceva diferit de un produs uman, produsul acționând asupra producătorului său177. Din acest punct de vedere, banala întrebare cu “oul sau găina” nu-și găsește răspuns: reprezentările sociale sunt un produs al construcției realității sau un factor care permite construcția socială ?

Dacă ne raportăm strict la statutul omului de “animal social”, un posibil răspuns la această întrebare s-ar desfășura după următorul raționament: singura forță motrice cu care se naște individul și pe care nu putem spune că o dobândește prin socializare este voința de viață. Această voință de viață îl face să se adapteze la mediu pentru a supraviețui preluând, prin imitare, rețetele comportamentale de succes ale ființelor din jurul său. Speculând pe marginea acestui aspect, putem spune că instinctele animalice ale omului nu sunt de fapt ale omului ci sunt structuri tipizate și tipizante care au fost preluate în ciclul evoluției prin imitarea formelor

ibidem.

P. L. Berger, T. Luckmann, 1999, 75

74

de viață inferioare care au trăit în jurul său. Un nou-născut preia tiparele comportamentale (care vor sta la baza primelor sale reprezentări și apoi la baza realității sale) de la ființele lângă care își trăiește perioada socializării primare. Se spune impropriu despre un copil care s-a născut în sălbăticie că nu este socializat. El este socializat pe deplin, dar nu în societatea umană ci în cea a sălbăticiei în care s-a născut. Acest raționament este în mod evident argumentat doar filosofic. Totuși conceptul filosofic de zoon politikon a devenit prin studiile socio-psihologiei, unul științific, deci nu este nici un motiv pentru concluziile ce decurg din teoretizarea acestui aspect să nu poată fi probate cu instrumentele cercetării științifice.

Reprezentările sunt o formă a conștiinței sociale, un mod specific de interpretare și gândire a realității cotidiene și constituie produse ale acțiunii și comunicării umane materializate sub formă de idei, concepte, motive, sentimente colective și expresii ale emoțiilor definite social. Formându-se pe baza credințelor, practicilor culturale și produselor imaginarului colectiv reprezentările sistematizează și organizează informațiile disparate încadrându-le în tipizări structurate pe trei dimensiuni178:

dimensiunea informațională reprezintă organizarea cunoștințelor pur faptice pe care le posedă un grup față de un obiect (ce știu despre obiect);

câmpul de reprezentare (imaginea) este compus din conținutul concret și finit al enunțurilor referitoare la un anumit aspect al obiectului, enunțuri grupate într-o unitate ierarhizată de elemente (cum văd obiectul, cum organizez informațiile referitoare la acesta);

atitudinea definește orientarea globală în raport cu obiectul (ce poziție adopt față de obiect).

De multe ori, individul își reprezintă obiectul fără a structura și organiza informațiile pe toate cele trei dimensiuni și, chiar atunci când o face, nu respectă ordinea pe care ar impune-o legile logicii formale. Astfel dimensiunea prioritară (prin natura “economică” a activității cerebrale umane) și cea mai frecventă este atitudinea: “Oamenii își reprezintă ceva

numai după ce au adoptat o poziție și în funcție de poziția adoptată”179 Respectând raționamentul ajungem la concluzia oarecum sumbră că în cadrul sistemului social mai întâi apare atitudinea și apoi reprezentarea sau “în gândirea socială concluzia are prioritate asupra

premisei, iar în relațiile sociale verdictul are prioritate asupra judecății”180. Acest lucru justifică legile scrise și nescrise ale atribuirii și ne permite să înțelegem formarea stereotipurilor, a etichetărilor etc. Butada conform căreia prima impresie este cea care contează își găsește prin urmare fundament științific și în teoria reprezentării sociale: dacă, de

178M. Șleahtițchi, 1995, 42

179 S. Moscovici, 1994, 61

75

exemplu, am apărut pentru prima dată în câmpul de reprezentare al unui individ cu eticheta de “misogin” (fără a exista nici o altă informație care să confirme acest lucru), atitudinea pe care acesta o adoptă față de noi este structurantă pentru reprezentările rezultate din totalitatea interacțiunilor ulterioare cu acea persoană. Atitudinea inițială va acționa ca un șablon integrând toate acțiunile viitoare în structuri reprezentative ce au tendința de a o confirma și consolida din rațiuni de protecție a sinelui. În toate situațiile în care persoana va interacționa cu noi o componentă a reprezentării pe care o are relativ la persoana noastră va fi atributul “misogin”.

Elaborarea unei reprezentări implică două mecanisme fundamentale. Cel dintâi este obiectivarea și desemnează calitatea de a transforma o noțiune abstractă într-o imagine concretă (nu și completă). Astfel ideile, schemele conceptuale capătă o realitate obiectivă, aproape materială putând fi manipulate mult mai ușor. Acest mecanism presupune desfășurarea succesivă a mai multor procese181: asocierea (personificarea) reprezintă tendința firească a inputurilor ce abia se încorporează în contextul conștiinței de a se asocia cu anumite componente deja existente (nume de persoane, fenomene științifice, istorice, culturale); decontextualizarea supune produsele primei faze (stările ce pot fi asemuite cu ceva deja cunoscut) unei evaluări bazate pe sistemul de criterii normative acceptate de grup; figurativizarea presupune instituirea unor condensări psiho-mentale, vizualizări schematice cu atribute concrete, clare și reale care permite un înalt grad de manevrabilitate, naturalizarea (ontizarea) schemei figurative prin care aceasta dobândește trăsături naturale, obține o densitate materială. Prin aceste procese, individul dobândește capacitatea de a-și interioriza (re-prezenta) lumea exterioară sub forma unor prototipuri.

Cel de-a doilea mecanism este ancorarea, prin care prototipul nefamiliar rezultat în urma obiectivării este introdus într-o rețea de categorii familiare în așa fel încât să putem compara necunoscutul cu ceea ce știm deja pentru a reduce amenințarea resimțită din cauza lipsei de informații și, implicit, a unui comportament de adaptare. Produsul obiectivării este plasat într-un context bine stăpânit pentru a i se găsi o semnificație și o utilitate imediată, prin integrarea într-un sistem de referință preexistent și solid.

Studiile teoretice și empirice au identificat și caracterizat funcțiile pe care le îndeplinesc reprezentările sociale pentru individ și pentru grupul său de apartenență. J.C. Abric ia în considerare patru funcții ale reprezentărilor în context social: funcția de

L. Radu, 1999, 5

M. Șleahtițchi, 1995, 48 și următoarele

76

cunoaștere, funcția identitară, funcția de orientare, funcția justificativă182. Detaliind pentru fiecare din acestea, D. Cristea identifică și alte funcții ale reprezentărilor sociale.

Funcția cognitiv-explicativă se referă la faptul că reprezentările mediază și condiționează activitatea de cunoaștere permițând înțelegerea și interpretarea realității. Astfel sunt oferite referințele cognitive și de comunicare pentru membrii unităților sociale și sunt sistematizate cunoștințele și rezultatele experiențelor rezultând ceea ce numim fondul social de cunoștințe.

Funcția axiologic-normativă se exercită prin încorporarea de norme și valori din universul consensual al unei colectivități dând naștere reperelor pentru elaborarea atitudinilor.

Funcția identitară constă în faptul că un ansamblu structurat de reprezentări sociale definește implicit identitatea grupurilor sociale condiționând astfel raporturile intergrupale și constituindu-se în instrumente ale controlului social. Comunitatea impune membrilor seturi specifice de reprezentări esențiale definitorii pentru identitatea sa cultural-istorică.

Funcția praxiologică și de orientare se referă la calitatea reprezentărilor de ghid al acțiunilor și comportamentelor individuale și de grup.

Funcția simbolică: realitatea nu este numai reconstruită ci și dedublată, planului obiectual adăugându-se unul al reproducerii simbolice a realității.

Funcția de susținere și justificare constă în suportul psihologic oferit de conținutul reprezentărilor pentru atitudinile și comportamentele ce sunt elaborate într-un univers consensual.

Aceste funcții pot la fel de bine să se manifeste disfuncțional în raport cu socialul sau

cel puțin cu alți indivizi prin faptul că reprezentările sunt în primul rând structurate de nevoile și aspirațiile individului. De exemplu, în exercitarea funcției de justificare sau a celei identitare, prin sublimare sau alte mecanisme defensive, pot apărea atitudini ostile (gen rasism, ură de clasă etc.) și comportamente de-a dreptul distructive și deviante în raport cu normele sociale. Reprezentarea privind revoluționarul rebel poate ușor deveni, prin mecanismele menționate mai sus, acea a unui terorist. (a se ție cont și de faptul că atitudinea are tendința de a apărea prima în cadrul reprezentării condiționând și celelalte dimensiuni ale acesteia).

Teoria nucleului central

Din punct de vedere al organizării și structurii interne a reprezentărilor sociale acestea nu se reduc doar la un set de relații specifice între elementele constitutive ci include și o ierarhizare a acestora pe două nivele183. În primul rând, reprezentările conțin un așa-zis nucleu central ce are în principal o funcție generativă prin aceea că transformă și conferă

J.C. Abric, apud A. Neculau, 2003, 295

Jean-Claude Abric apud L. Radu, 1999, 13

77

semnificații tuturor celorlalte elemente componente și una organizatorică influențând natura relațiilor dintre acestea. Un al doilea nivel al structurii reprezentărilor este constituit din sistemul periferic care are rolul de interfață între nodul central și situația concretă, reală.

Caracteristicile celor două componente structurale ale reprezentărilor sunt redate sintetic în următoarea schemă184:

Pentru diferențierea și delimitarea celor două categorii structurale, funcțiile185 pe care acestea le îndeplinesc în cadrul procesului de reprezentare sunt un criteriu elocvent.

NUCLEUL CENTRAL

Privind schemele de mai sus, putem afirma că atitudinile și comportamentele persoanelor și grupurilor pot fi explicate în mare parte dacă se identifică nucleul central al

D. Cristea, 2000, 61

J.C. Abric, apud A. Neculau, 2003, 298

78

reprezentărilor cu care operează. Realizarea unei analize a reprezentărilor poate conduce la descoperirea realității subiective specifice unui grup, comunitate etc. și a membrilor acestora și, prin aceasta, la determinarea comportamentelor probabile, eficacității, naturii și structurii interacțiunilor specifice.

A cunoaște și explica ceea ce semnifică este primul pas în orice analiză a unei situații sau a unei întâlniri sociale și constituie un mijloc de prevedere a evoluțiilor interacțiunilor grupurilor, de exemplu186

Transformările reprezentărilor sociale au loc mai ales la nivelul sistemului periferic oprindu-se de cele mai multe ori aici. Amploarea și profunzimea transformărilor pe care le suferă reprezentările țin de următoarele elemente:

natura și gravitatea evenimentelor generatoare de mutații (crize, revoluții, războaie);

modul de implicare a subiectului în respectivele transformări;

reversibilitatea mutațiilor;

gradul de compatibilitate al noilor practici sociale cu vechiul sistem de norme, valori și reprezentări sociale;

Când suferă o transformare radicală cu repercusiuni asupra structurii nucleului central, reprezentarea este subiectul unei succesiuni de modificări identificate și sintetizate de C. Flament după cum urmează187:

modificări ale circumstanțelor externe (cauzele exterioare ale reprezentării);

modificări aferente practicii sociale care mediază relația dintre circumstanțele externe și prescripțiile interne ale reprezentării;

modificări ale prescripțiilor condiționate ale reprezentării, realizate sub influența factorilor externi și practicii sociale;

modificări ale prescripțiilor care fixează reperele fundamentale ale reprezentărilor, atitudinilor și comportamentelor sociale.

Sociologii au formulat criteriul fundamental pentru diferențierea unu element ce aparține nucleului central de unul periferic: punerea în discuție a unui element din prima categorie determină nerecunoașterea obiectului, în timp ce absența unui element periferic nu împiedică această recunoaștere. În concluzie, dacă nucleul central reprezintă elementul tipizant care structurează toate inputurile informaționale legate de obiect, corespunzând unui sistem de valori determinat socio-cultural și greu de schimbat la nivel individual (vezi paradigma conformării la norma de grup – M. Sherif), elementele periferice se constituie în

variabile contextualizate care au rolul unor scheme adaptative – “descrierea actelor sau

S. Moscovici, 1995, 80

D. Cristea, 2000, 62

79

evenimentelor esențiale care se succed într-o manieră coerentă într-o situație dată când totul se petrece normal”188.

Teoria principiilor organizatoare

O abordare complementară mai degrabă decât alternativă privind structura reprezentărilor sociale se bazează pe faptul că acestea sunt determinate de ansamblul opiniilor atitudinilor și prejudecăților emergente la nivel individual și social189. Aceste construcții cognitive dublu determinate sunt reglate de anumite principii organizatoare de luări de poziție – sisteme normative de referință care sunt definite social dar permit atitudini și puncte de vedere particulare.

Reprezentările sociale reprezintă o hartă comună creată prin raporturi de comunicare bazate pe un limbaj comun și puncte de reper comune. Această hartă reprezintă un “sistem de semnificații instituționalizate”190 împărtășite la nivelul întregii comunități. În afara acestor semnificații comune tuturor membrilor unei colectivități, fiecare dintre indivizi posedă un set propriu de cogniții ce sunt rezultatul unic și irepetabil al evoluției lor în cadrul sistemului social, al ordinii în care au intrat în contact cu anumite norme și valori și al măsurii în care această evoluție a determinat aderarea la anumite credințe. Deși numeroasele elemente ale realității construite social ar trebui să fie reprezentate similar de indivizi similari (din punct de vedere biologic și fiziologic), pluralitatea este inevitabilă întrucât reprezentările formate în ontogeneză determină și structurează toate reprezentările ulterioare rezultând numeroase poziții (interese) susținute de un actor social (individ, grup) sau altul.

Sistemul social dat, cu particularitățile și caracteristicile sale spațio-temporale, istorice și culturale, este asimilabil noțiunii de câmp teoretizate de P. Bourdieu ca loc public deschis unde fiecare privește (citește) acțiunile semenilor, câmp de forțe și de luptă în care se confruntă diferite producții culturale după reguli instituite la nivel global. În acest sens orice act reprezintă o manifestare a pluralității de poziții și a luptei din cadrul câmpului: “nu cumpăr un ziar ci un principiu generator de priză de conștiință, definit printr-o oarecare poziție distinctivă într-un câmp de principii generatoare instituționalizate”191. Câmpul social este deopotrivă purtător și producător de valori, norme, simboluri care influențează prestația fiecărui individ în cadrul său, “un spațiu științific care elaborează idei, concepte, orientări dar care și organizează practic o anumită realitate livrând semne de cunoaștere și de

C. Guimelli & C. Jacobi, apud L. Radu, 2000, 58

W. Doise, apud A. Neculau, 2003, 299

Clemence, Doise, Lorenzi-Cioldi, apud ibidem, 300

Pierre Bourdieu, apud A. Neculau, 1995, XII

80

recunoaștere”192. Aceste idei concepte, orientări sunt “principii organizatoare de luări de poziție” în virtutea faptului că sus-definitul câmp produce un anumit tip de discurs care, la rândul său, are efecte practice asupra actorilor sociali.

Dinamica reprezentărilor sociale

Relația dintre subiect, obiect, și elementele determinante care contribuie la stabilirea și structura acestei relații în cadrul reprezentărilor sociale sunt redate într-o formă schematică de Dumitru Cristea193 astfel:

Conform schemei, dinamica reprezentărilor sociale este condiționată de relațiile generice dintre activitatea de cunoaștere, practica socială și interacțiunile aferente acesteia (fie ele mediate sau interpersonale).

Pentru a înțelege dinamica reprezentărilor sociale trebuie să plecăm de la natura relației pe care acestea o stabilesc între subiect și obiect. În reprezentarea unui obiect acesta este înscris într-un context activ aflat în continuă mișcare. Prin urmare el este inevitabil conceput parțial de către o persoană sau colectivitate, în coerența impusă de acțiunile în care este angajat subiectul la momentul reprezentării. Obiectul nu există pentru subiect decât în funcție de mijloacele care permit cunoașterea sa. Subiectul (individ sau grup) se situează (adoptă o poziție) în universul social și material în funcție de o organizare pe care o preia din realitatea vieții cotidiene. Afirmația lui Hegel194 ilustrează cel mai bine această dublă determinare: “Dacă tot ceea ce este rațional este real aceasta se întâmplă din cauză că realul a fost prelucrat pentru a-l face conform cu raționalul”. Pentru a exemplifica să luăm în considerare cazul studiilor privind “manipularea” – subiect recurent în lucrările psiho-

A. Neculau op. cit., XIII

D. Cristea, op.cit., 62

81

sociologilor ultimului secol: oare subiectul este atât de studiat pentru că este resimțit din ce în ce mai puternic la nivel social sau problema se pune tocmai invers ? Dacă ne luăm după Biblie, întreaga umanitate își datorează existența unei manipulări al cărei subiect pasiv a fost Adam; apoi Brutus poate fi considerat un manipulator desăvârșit, toți marii retori ai antichității își făceau, de altfel, un titlu de glorie din capacitatea de a controla comportamentul semenilor. Exemplele sunt nenumărate, iar studiind mecanismele persuasiunii și elementele sale determinante am putea ajunge chiar la o concluzie contrară: dacă ar exista o epocă în care individul ar fi cel mai puțin vulnerabil la persuasiune aceea ar fi contemporaneitatea deoarece prezintă cel mai înalt grad de pluralitate, de nivel de instruire al persoanei și de acces liber la informație. Privind problema din alt punct de vedere, am putea afirma că manipularea este resimțită (fondat sau nu) la nivel social tocmai pentru că este studiată și diseminată atât de asiduu. Există în acest sens cărți și articole ce, departe de a da curs unui demers științific, se constituie în adevărate inițiative alarmiste și paranoice.

Prin interacțiunea directă cu alți indivizi ce sunt subiecți activi ai aceleiași reprezentări obiectul este acaparat de experiența comună și fiecare membru al grupului îl poate integra în propria competență enciclopedică și în orizontul propriu de așteptări. Pe măsură ce interacțiunile colective progresează, sensurile se precizează, atitudinile se ordonează, valorile sunt ierarhizate și reprezentarea devine cu adevărat socială constituindu-se în fraze, viziuni, rețete noi ce vor contribui la interpretarea și ordonarea unor noi obiecte de reprezentare.

Conformându-se vocației sale sociale, individul va căuta să-și răspândească noile cunoștințe, le va valoriza și se va angaja în apărarea propriilor concepții căutând perpetuu noi informații, decupându-le și clasându-le în conformitate cu normele sociale, științifice, practice, logice și mai ales în deplină coerență cu sinele. Principalul scop al acestui demers aparent inutil și obositor nu este avansarea cunoașterii ci pur și simplu dovedirea faptului de “a fi la curent” pentru a fi inclus în circuitul social. Individul clasifică informațiile primite și le folosește cum i se pare mai potrivit în așa fel încât să le poată integra într-un tablou coerent al realului strecurându-le într-un limbaj care să-i permită să vorbească despre ceea ce vorbește toată lumea. Acesta este secretul succesului ziarelor de scandal și chiar al celor sportive: vorbind despre lucruri la care “se pricepe toată lumea” (căsătorii, divorțuri, înșelătorii, înjurături etc.) și trezind interesul prin statutul social al persoanelor despre care se vorbește, acestea oferă individului elemente ușor de reținut și vehiculat grație limbajului familiar, care pot fi lesne clasificate și raportate la propria experiență creându-se astfel cadrul cel mai favorabil “cozeriei”. Dacă noțiunile de fizică cuantică, de exemplu, ar fi la fel de accesibile,

194 G.W.F. Hegel apud Moscovici, 1994, 37

82

dat fiind faptul că oferă mult mai multe elemente interesante decât în primul caz (deși la fel sau chiar mai puțin utile vieții individului de pe altă poziție decât cea de subiect de conversație), atunci cu siguranță nimeni nu ar mai vorbi de ultima coafură a actriței X ori de noua prietenă a atacantului Y ci despre cuante energetice și fotoni.

Raportată la procesele de reprezentare, comunicarea socială în variantele sale inter-individuale, de grup, instituționale și de masă se constituie într-o condiție determinantă a cestora fără de care reprezentările nu se pot forma fie și numai din considerente ce țin de vehicularea elementelor lingvistice care constituie matricea realității sociale. Limbajul și schemele tipizate de interacțiune și comunicare sunt recipientele în care se toarnă elementele realului ce, asemeni unui fluid, iau forma vasului în care au fost turnate.

Individul este, în esență, un sistem deschis care face schimb de materie și informație cu mediul pentru menținerea homeostaziei propriei entități. El relaționează cu toate entitățile externe sieși absorbind și procesând cât mai multe informații despre acestea pentru a-și putea orienta comportamentul în direcția satisfacerii propriilor nevoi subordonate obiectivului primordial de mai sus. Dat fiind faptul că, din punct de vedere structural și funcțional, sistemele deschise numite om se aseamănă, acestea vor elabora și dezvolta mecanisme relativ similare de raportare la un obiect. Mai mult decât atât, grație înclinației instinctuale spre imitație ca forță motrice a socializării (în esență imitația însemnă de fapt culegerea de informații despre modul cum celelalte sisteme – nu neapărat umane – se raportează la un anumit obiect, fenomen sau alt sistem), numeroasele variante mai mult sau mai puțin similare de raportare la o entitate externă au tendința de a converge în cadrul unui grup omogen. Rezultatul, din punct de vedere al psihologiei sociale, este conturarea unor scheme, rețete, tipizări instiuționalizate prin rutină și reunite generic sub titlul de reprezentări care, deși sunt elaborate individual, sunt determinate social.

Încadrându-se în rațiunea autoreglatoare a sistemului social care, raportat la realitatea vieții cotidiene, are tendința de a integra continuu elementele problematice în cele neproblematice, instituționalizate ca rețetă funcțională pentru sistem, reprezentările constituie grila predeterminată de lectură prin care cele mai mici unități sociale – indivizii – integrează elementele noi, necunoscute în tipizări familiare care permit homeostazia întregului – rezultantă a homeostaziei unităților componente.

83

Reprezentări mediatice

Fiecare dintre noi poate fi privit și ca o sumă de expuneri la mesaje media. Marian Petcu

Raportându-ne la principalele elemente definitorii ale paradigmei reprezentărilor sociale, ne vom referi în cele ce urmează la o formă particulară de reprezentări în care mijloacele de comunicare în masă joacă rolul principal. În primul rând, este de interes pentru scopul prezentului studiu măsura și căile prin care mesajele mediatice influențează și determină reprezentările sociale ale publicului cu privire la un obiect complex cum este fenomenul terorist, iar în al doilea rând, modul cum însăși instituțiile media își reprezintă un anume obiect, fenomen etc. și modalitățile în care reprezentările mediatice se impun reprezentărilor sociale.

Rolul media în structurarea și dinamica reprezentărilor sociale

Teoriile impactului mediatic au identificat, într-o formă sau alta, diverse modalități în care mass-media influențează natura interacțiunilor în societate și universul valorilor, stereotipurilor, prejudecăților etc. O abordare complexă privind acest aspect, întreprinsă de J.B. Thompson pornește de la premisa că sinele este “un proiect simbolic pe care individul îl construiește activ (…) din materialele simbolice care se află la dispoziția sa”195. Înainte de revoluția mijloacelor de comunicare, respectivele materiale simbolice erau dobândite în contexte de interacțiune față în față ceea ce presupunea împărtășirea unui spațiu comun și, implicit a unui context comun. Cunoașterea în această situație era o cunoaștere locală transmisă de la o generație la alta prin interacțiune directă și adaptată nevoilor practice ale vieții. În noul context caracterizat de omniprezența media de comunicare situația se schimbă radical.

Procesul formării sinelui devine tot mai dependent de accesul la formele mediate de comunicare – atât la cele tipărite cât ș i la formele mediate electronic. Cunoașterea locală este suplimentată și tot mai mult înlocuită de noile forme de cunoaștere non-locală, care sunt fixate pe un substrat material, reproduse tehnic și transmise prin mass-media. Experimentarea se desprinde treptat de relațiile de putere stabilite prin interacțiunea față în față pe măsură ce indivizii sunt capabili să dobândească acces la noile forme de cunoaștere, care nu mai sunt transmise față în față196.

Prin prisma acestui fapt, numit de autor absorbție a sinelui în interacțiunea mediată, mass-media capătă un rol fundamental în dinamica reprezentărilor sociale și în cea globală a realității construite social prin aceea că indivizii le folosesc drept resursă pentru elaborarea sau preluarea unor sisteme de expertiză practică – acele „rețete” despre care vorbesc Berger & Luckmann – pentru a controla și a se adapta mediului a cărui complexitate crește progresiv și

195 J. B. Thompson, 2000, 201

84

din cauza volumului imens de forme simbolice mediate. În acest fel media constituie deopotrivă factori multiplicator pentru complexitatea sistemului social cât și surse primordiale de tipizări și rețete pentru gestionarea acestei complexități.

O calitate fundamentală a reprezentării este aceea că are un caracter simbolic – reprezentarea poate fi semnul unui obiect și/sau o imagine a acestuia, uneori rupte de imediat, având caracter figurativ. Prin mecanismul obiectivării reprezentarea devine independentă de prezența obiectului său, ea putându-se manifesta și în absența acestuia pe baza tiparelor elaborate așa cum este descris la punctul 1.1. Un caz special și deosebit al obiectivării este semnalizarea – producerea de semnale relativă la un anumit obiect cărora toți le recunosc înțelesul. Astfel rezultă codul comun al comunicării fără de care nu putem vorbi de reprezentare socială. Semnalele sunt grupate în sisteme ce sunt accesibile independent și în afara obiectelor reprezentate prin ele, iar dintre aceste sisteme, cel care este cel mai important în societatea umană este limbajul.

Obiectivările cotidiene sunt conservate în principal prin semnificație lingvistică aceasta putând constitui un substitut al reprezentării complet elaborate, asemeni imaginii perceptive. Există numeroase situații în care folosim noțiuni ce desemnează anumite fenomene, concepte și chiar obiecte despre care nu știm decât cum se numesc și eventual cum arată, fără a exista și o ancorare elaborată a respectivului obiect de reprezentare, fundamentată pe informații detaliate despre caracteristicile și particularitățile sale de sens și formă. Revenind, limbajul “devine depozitarul obiectiv al unor vaste acumulări de semnificații și experiențe pe care le poate transmite în timp și spațiu”197. Limbajul, mai exact numirea unor obiecte, obligă la introducerea acestuia în anumite tipare. Prin vasta sa flexibilitate explicativă, limbajul permite obiectivarea unei mari varietăți de experiențe întâlnite în cursul vieții. Tipizând experiențele și incluzându-le în categorii limbajul este transcendent față de spațiu, timp și context social condiționând interacțiunile din sfera socialului prin faptul că este instrumentul prin care se fixează stocul social de cunoștințe.

Întrucât viața cotidiană este dominată de o rațiune pragmatică, cunoașterea-rețetă (tipizată și tipizantă în același timp) ocupă un loc proeminent în stocul social de cunoștințe. În tot acest ansamblu media joacă un rol principal prin aceea că “numește” fenomene, atribuindu-le prin actul numirii o rețetă specifică care este adesea preluată de individ ca atare, în virtutea lenei cognitive și a necesității adoptării unei poziții față de respectivul fenomen.

ibidem, 202

P. L. Berger, T. Luckmann, 1999, 49

85

Raportând cele de mai sus la principala contribuție epistemică a Școlii de la Chicago – Interacționismul simbolic – putem să emitem ipoteze cu privire la rolul media în procesul de reprezentare socială. Ideile de bază ale acestei teorii au fort sintetizate astfel198:

sinele și mediul social se definesc unul pe altul, își dau contur unul altuia prin intermediul comunicării simbolice;

pentru individ, înțelesul unu obiect derivă din consecințele practice ale acestuia;

înțelesul reprezintă o problemă de negociere, iar atunci când apar diferențe cu privire la înțeles, se poate ajunge la concurs numai dacă se acceptă faptul că înțelesurile diferite au luat naștere în urma unor experiențe diferite ale persoanelor implicate; pe de altă parte, experiențele diferite creează așteptări diferite, iar înțelegerea așteptărilor și a consecințelor anticipate pretinde negociere între participanți;

înțelesul reprezintă un rezultat al interpretării, iar interpretarea este guvernată de interacțiunea individului cu mediul, interacțiune care are loc într-un anumit loc, într-un anumit moment, cu anumiți actori / participanți; prin urmare, înțelesul nu este static și universal, ci este creat (emergent), în unele cazuri, este produsul unei negocieri continue.

Blumer – cel care a lansat termenul de interacționism simbolic – oferă o perspectivă

sintetică asupra rolului limbajului ca purtător de simboluri și rolul înțelesurilor (rețetelor) atribuite de acesta în determinarea reprezentărilor sociale și prin acestea a comportamentelor și conduitelor sociale199:

oamenii acționează asupra lucrurilor pe baza înțelesurilor pe care aceste lucruri le au pentru ei;

înțelesul lucrurilor este derivat, se naște în urma interacțiunilor sociale pe care o persoană le are cu celelalte;

aceste înțelesuri sunt manipulate sau modificate printr-un proces de interpretare.

Abordând relația dintre simboluri (lingvistice și non-lingvistice) experiențele subiective și semnificațiile atribuite simbolurilor, studii recente identifică patru moduri în care media acționează nemijlocit în construirea realității sociale200:

consacrarea unei semnificații – utilizarea frecventă în discursul jurnalistic a unor termeni va duce la familiarizarea treptată a publicului cu semnificația atribuită acestuia;

extinderea unei semnificații – rezultat al descrierilor făcute de media, indivizii iau cunoștință de semnificațiile adiționale ale unor simboluri deja cunoscute;

substituirea sau înlocuirea de semnificații – de exemplu, termenul de “huligan” cu care au fost etichetați demonstranții din Piața Universității în primul semestru al anului 1990, a basculat de la semnificația peiorativă la cea de luptător pentru democrație și libertate, anticomunist prin articolele publicate sistematic într-un cotidian central autohton;

T. Meyer, apud P. Dobrescu, A. Bărgăoanu, 2003, 55-56

H. Blumer, apud ibidem, 56

M. De Fleur, E. Dennis, apud M. Petcu, 2001, 201-202

86

D. consolidarea (stabilirea semnificațiilor) – privitor la termeni care nou apăruți în mediul unui grup care sunt reprezentați prin aproprierea mai mult sau mai puțin integrală a semnificației atribuite de media.

Reunind cele trei teorii, media capătă un rol fundamental în determinarea conținutului și dinamicii reprezentărilor sociale prin faptul că oferă un cadru de interacțiune ce se substituie celei specifice grupurilor primare (interacțiunea față în față) precizând sensurile și oferind modele-rețetă de raportare la diversele obiecte de reprezentare. Faptul că media “numesc” obiecte și le ierarhizează impunând o anumită agendă, în contextul în care formele mediate de experiență înlocuiesc experimentarea în situație față în față, face ca actualitatea, sau realitatea vieții cotidiene – singura care “domină celelalte realități prin existența limbajului”201 – să devină într-o mai mică sau mai mare măsură (în funcție de contextul în care se manifestă și de particularitățile diverselor obiecte componente ale acestei realități), un produs mediatic.

Opera de pionierat în domeniul reprezentărilor sociale a lui S. Moscovici – Etude de la representation sociale de la psychanalyse – conține o analiză de conținut efectuată pe circa 2000 de articole din peste 150 de ziare și reviste apărute în diverse regiuni ale Franței, bazându-se pe faptul că mass-media au un rol primordial în geneza și evoluția reprezentărilor sociale.

Mijloacele de informare în masă pot îndeplini două funcții care, din punctul de vedere al reprezentărilor sociale, nu pot fi îndeplinite în aceeași măsură și cu același succes de “alte mijloace de înrâurire psihologică”202:

funcția regulatorie – emanând necontenit impulsuri propagandistice asigură intervenții operative în ceea ce privește consolidarea unității interioare a grupului confruntat în permanență cu anumite probleme, conflicte și disonanțe;

funcția organizatorică – media pot accelera la maxim, în funcție de caracterul schimbărilor ce survin în viața cotidiană, atât producerea unor reprezentări sociale noi, cât și restructurarea sau chiar dispariția celor vechi.

Propagarea informației prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă capătă configurația unei activităț i de tip colectiv / grupal ea desfășurându-se pe fundalul unei interminabile “fabricări” de reprezentări cu referință la diverse probleme și conflicte umane203.

Sub aspectul proceselor și etapelor implicate, mass-media sunt factorul prin care începe și se termină actul de reprezentare socială. Procesul este declanșat prin impulsurile

P. L. Berger, T. Luckmann, 1999, 37

M. Șleahtițchi, 1995, 70

S. Moscovici, apud ibidem 70

87

informaționale, iar finalizarea procesului este dată de apariția stărilor afectogene, formarea opiniilor și convingerilor și a orientărilor comportamentale.

Mass-media reușesc să influențeze în mod fundamental calitatea, intensitatea și aria de circulație a reprezentărilor sociale prin:

frecvența punerii în discuție a fenomenului reprezentat;

caracterul abordării obiectului reprezentat (unidimensional-bidimensional-pluridimensional, științific-neștiințific etc.);

gradul de competență în materie a semnatarilor informațiilor furnizate;

orientarea ideologică a respectivelor mijloace de informare în masă (progresiste,

reacționare, centriste etc.)204.

“Presa informează, dar ea face mai mult decât atât căci ea contribuie la elaborarea

reprezentărilor prin care noi vom înțelege și interpreta informațiile”205. Rolul jurnaliștilor este de a completa informațiile cu imagini și puncte de reper care să permită indivizilor să le resitueze în propriul cadru de referință

Mecanisme implicate – sociologia receptării

În viziunea teoriilor impactului limitat al media, responsabilitatea acestora este mai mare în ceea ce privește imaginile și valorile pe care le vehiculează decât în ceea ce privește informațiile propriu-zise față de care cetățenii păstrează un anumit spirit critic. Acceptăm mai degrabă informații care confirmă opinii anterioare și le respingem pe cele care vin în contradicție cu acestea. Vigilența publicului este mult mai slabă, însă, în ceea ce privește stereotipul, prejudecata, etichetarea – toate elemente ce contribuie le dimensionarea unei anumite reprezentări – și în această dimensiune, jurnalismul de opinie are un rol fundamental. (vezi teoriile fluxului în doi pași).

Viziunile integraliste asupra comunicării persuasive ce tratează procesul de comunicare din două puncte de vedere – unul social-politic axat pe efectele comunicării și structura mass-media și altul centrat în întregime pe conținutul mesajelor – sunt semnificative pentru înțelegerea modului în care indivizii își aproprie conținuturile enumerate mai sus. Sociologul francez J.N. Kapferer identifică șase faze206 implicate în procesul de interiorizare a unui conținut de către individ, faze fără de care nu se poate vorbi de succesul comunicării.

Prima fază constă în expunerea la mesaj ce are un caracter selectiv fiind condiționată de satisfacerea unor nevoi și interese personale ale individului și de stimularea curiozității

idem

M. Wieviorka, D. Wolton, 1987, 105

88

acestuia, curiozitate provocată în principal de caracterul inedit și neobișnuit al informațiilor. Pe lângă aceste caracteristici mesajul trebuie să se situeze pe o poziție de apărare și confirmare a opiniilor deja existente în mintea individului. “Există în om o tendință înnăscută de a căuta informații care confirmă propria lui opinie și de a evita informațiile care o contrazic”207.

Cea de-a doua fază reprezintă decodificarea mesajului ce presupune transformarea stimulilor senzoriali din conținutul mesajului în concepte coerente ce au o anume semnificație pentru receptor, prin operații de procesare, transformare și manipulare a respectivilor stimuli. Următorul pas în reușita comunicării este acceptarea (sau refuzul) mesajului decodificat în condițiile în care a înțelege nu este suficient cu a fi convins.

Cea de-a patra operație – schimbarea (sau nu) atitudinii ca urmare a acceptării mesajului – depinde de trei elemente determinante: opiniile existente (dimensiunea cognitivă), încrederea în comunicator (dimensiunea afectivă) și intențiile de acțiune ale receptorului (dimensiunea conativă).

Persistența schimbării atitudinii constituie cel de-al cincilea pas (dependent în principal de procesul de memorare) al persuasiunii și condiționează, la rândul său, ultima etapă – trecerea de la atitudine la acțiune, care confirmă eficiența comunicării.

În cadrul celor șase faze ale demersului persuasiv sociologul francez atribuie o importanță deosebită unui număr de patru procese psihologice prin care individul folosește informația:

atenția este condiționată de nivelul de alertă în care se află organismul în momentul expunerii la mesaj și implicit de mediul în care se produce comunicarea, aflându-se în permanență sub influența selectivității individului și a intensității concentrării sale;

percepția este rezultatul decodării și are tendința de fi influențată întâi de esențialul mesajului pentru ca apoi să cuprindă amănuntele derivate ale acestuia;

înțelegerea presupune o corespondență între sensul pe care sursa îl atribuie mesajului și sensul atribuit de receptor, de aceea un rol important în succesul comunicării îl deține apropierea sau chiar identificarea nivelurilor culturale ale celor doi participanți la actul de comunicare;

memorizarea reprezintă ultimul proces ce ține de eficiența comunicării și care condiționează decisiv opțiunea individului de a acționa în conformitate cu noile convingeri.

În acest punct, intervine paradigma reprezentărilor sociale care probează că în special nucleul central al acestora exercită conform grupului de cercetători coordonat de D. Páez208 o influență asupra memoriei. Astfel, “diferitele reprezentări sociale au drept rezultat crearea de procese diferite de percepere și codificare”: informația care este semnificativă și în concordanță cu reprezentările anterioare și informația care este semnificativă și în același timp

J.N Kapferer, 1998, 4

ibidem, 89

208D. Páez apud L. Radu-Geng, 2001, 33

89

în contradicție cu reprezentările anterioare sunt memorate mai ușor. Cu titlu de exemplu, dacă avem o părere proastă despre intelectuali și considerăm că sunt de un snobism ridicol și grosolan atunci când citim din întâmplare următorul pasaj din Caragiale, cu siguranță îl vom reține: “Omul care disprețuiește orice ocupație de imediată utilitate pentru el și pentru lume și se dedă la nobila profesiune de gânditor se numește intelectual” (“Intelectualii”). Vom memora acest pasaj pentru că atitudinea pe care am adoptat-o vizavi de obiectul reprezentat este importantă pentru noi, iar părerea autorului ne oferă atât o confirmare cât și un mijloc de a ne afirma atitudinea de o manieră elegantă. Vom reține de asemenea și următoarea afirmație a lui Albert Camus: “Un intelectual este un om a cărui minte se îngrijește de ea însăși” pentru faptul că se referă la același obiect important pentru noi și pentru că ne contrazice oarecum atitudinea. Pentru a căuta să combatem punctul de vedere exprimat și pentru a-l minimiza în raport cu cel propriu este imperios necesar ca mai întâi să-l reținem.

Sintetizând, “reprezentări sociale diferite vor activa scheme cognitive diferite care vor produce diferențe în interferențele, judecățile și deciziile luate”209.

În cadrul procesului psihosocial de reprezentare, privit din perspectiva proceselor psihice de percepție, obiectivare, ancorare, memorizare, un loc central este ocupat de variabilele nivel de cultură al individului și, în relație cu aceasta, inteligența individului, care împreună alcătuiesc nivelul de educație.

Procesul de acceptare / respingere apelează la capacitatea de contra-argumentare a receptorului, care la rândul său depinde de stocul de contra argumente deja achiziționate…inteligența ne face mai puțin vulnerabili la persuasiune (…) ne permite să contra-argumentăm mai bine, să delimităm mai bine punctele slabe și artificiile mesajelor persuasive210.

Din perspectiva complementară, a socialului, contextele în care au loc procesele de comunicare, caracterul unic sau pluralist al surselor de informații, natura interacțiunilor specifice unei anumite comunități (preponderent inter-personale sau preponderent mediate) și specificul cultural, tradițional, mitologic determină la rândul lor modul în care este construită realitatea prin reprezentare.

Aplicând concluziile studiilor privind sociologia comunicării de masă la procesul global de construcție a realității prin comunicare, particularizând pentru locul ocupat de mass-media în acest proces, se conturează câteva puncte de reper utile demersului prezentei lucrări.

În primul rând media nu acționează asupra unor “cutii goale” pe care le umple cu informația pe care o vehiculează. Receptarea mesajului mediatizat este un proces de negociere a semnificațiilor în funcție de variabilele psihice și sociale descrise mai sus. Amendând această primă premisă, studii recente afirmă că influența cea mai eficientă pe care media o

209 ibidem

90

exercită asupra realității fiecărui individ și a realități sociale per ansamblu se realizează prin controlarea mediului – “numărul și calitatea informațiilor pe care le primesc [indivizii] și pe baza cărora gândesc și acționează”211 – într-un cuvânt “definiri de situații” (față de interpretări de situații). Sub acest aspect se conturează un al doilea punct central, parțial opozabil primului: “media oferă o sumă de informații de care publicul află numai prin intermediul lor, și care au tendința de a fi considerate drept realitatea”212.

2.3 Particularitățile reprezentărilor mediatice. Relația imagine – reprezentare

Mass-media privite ca subiect activ al procesului de reprezentare prezintă caracteristici care vin în contradicție cu pretenția de obiectivitate și oglindire fidelă a realității. Dacă reprezentările unui individ sunt condiționate, așa cum am ilustrat la punctele anterioare de o serie întreagă de factori obiectivi sau subiectivi precum și interni și externi propriei entități, reprezentările mediatice sunt condiționate de aceleași categorii de factori care se manifestă de această dată la nivelul instituțiilor de comunicare în masă.

În formarea unei reprezentări sociale fiecare subiect ia ca punct de plecare observațiile și probele concrete care se vehiculează în legătură cu evenimentele curente. Marea majoritate a acestor observații sunt preluate indirect, din “rapoarte”213 relative la realitate întocmite de cei care prin cunoștințele specifice au fost în măsură să sesizeze, inventarieze, organizeze evenimentele în contextul schemelor proprii de percepție și interpretare. Deși aceste “rapoarte” pot să nu ne fie familiare din punct de vedere al limbajului folosit (care de cele mai multe ori este specializat) informațiile duse de ele ne sunt foarte apropiate pentru simplul fapt că ne interesează (condiția primordială a percepției este concentrarea atenției). Operând asupra conținutului perceput din rapoartele asupra realității individul face trecerea de la faptul raportat la o ipoteză, imagine concretă asupra obiectului vizat transformând cunoașterea indirectă într-una directă ca unică modalitate de a apropria universul exterior. În funcție de situație, reprezentarea astfel formată poate fi cu totul diferită o realitate reprezentată de alți subiecți cu privire la aceleași personaje, evenimente, fenomene etc. Același fenomen se poate manifesta și în cazul media care fie culeg informații prin intermediul unor agenți umani fie le preiau de la alte media în funcție de accesibilitatea obiectului.

Din punct de vedere al conținutului, reprezentarea se apropie de imaginile primare perceptive prin faptul că înglobează o serie de caracteristici definitorii ale obiectului așa cum

J.N. Kapferer, 1998, 44

M. Petcu, 2001, 163

ibidem, 162

S. Moscovici, 1994, passim

91

sunt ele percepute prin analizatorii senzoriali. În ceea ce privește dinamica și funcțiile însă, dimensiunile reprezentării depășesc net planul senzorial implicând transformări și selecții specifice mai degrabă gândirii. Prin urmare, procesul de reprezentare se află la granița dintre senzorial și logic în acea zonă gri în care coabitează autosugestia, programarea psihologică, atribuirea, stereotipurile, prejudecățile, toate fiind tributare și încorporate reprezentărilor. Paradigma reprezentărilor sociale delimitează imaginea de natură perceptivă, senzorială de reprezentare, prima traducându-se în modul de a vedea realitatea, iar cea de-a doua în modul de a gândi realitatea (care înglobează și pe a vedea). Din perspectiva psihologiei cognitive, imaginea se constituie în „reprezentarea sensibilă sau tabloul mental concret, rezultat al reflectării senzoriale a obiectelor și a fenomenelor”214. După analizatorul (organul de simț) prin care se realizează, pot fi deosebite: imagini vizuale, auditive, tactile, sinestezice, gustative, olfactive etc.

Din perspectiva sociologiei mass-media și a relațiilor publice, imaginea capătă o valență diferită de prima, apropiindu-se de conținutul reprezentării dar neidentificându-se cu aceasta în virtutea faptului că îi lipsește dimensiunea complexă a gândirii. O imagine nu este gândită ci este traducerea realității de pe o anumită poziție care impune o anumită perspectivă. “Imaginea trebuie să fie acceptată ca punct de vedere asupra realității”215. Schimbarea poziției implică și schimbarea perspectivei și, implicit, schimbarea imaginii. În această optică nu poate exista o imagine a unui obiect, fenomen, persoană etc. ci doar imagini ale acestora determinate de perspectivă și context. Revenind la reprezentare, aceasta are un caracter mult mai stabil grație existenței nucleului central care oferă posibilitatea cuprinderii multidimensionale a obiectului prin interpretări ale informațiilor culese din mai multe perspective și prin integrarea acestora într-un proces de gândire. Formarea unei imagini este, prin urmare, integrată procesului dinamic și continuu de reprezentare, iar o reprezentare ca produs este rezultatul procesării unor instanțe diferite ale imaginilor despre un obiect.

Pentru explicarea acestei legături, demersul de reprezentare completă a unui obiect este similar cu încercarea de a oferi o imagine pluridimensională în cinematografie. Evoluțiile tehnologice recente au încercat depășirea acestei imposibilități fizice prin dispunerea unui număr foarte mare de camere de luat vederi în jurul unui obiect. La un stop cadru, trecerea succesivă prin poziția fiecărei camere permite perspective spațiale diferite în aceeași unitate de timp creând iluzia unei instanțieri pluridimensionale. Spunem iluzie pentru că variația în spațiu presupune invariația în timp, cu alte cuvinte se elimină o dimensiune pentru a câștiga o

D. Iacob, 2000, 71

I. Marica, Tehnici de Comunicare, note de curs, 2003-2004

92

alta. Prin analogie, imaginea unei entități ce evoluează în mediul social nu poate fi niciodată unică, exhaustivă, prin simplul fapt că nu poate fi văzută decât dintr-o singură perspectivă într-o unitate de timp. Reprezentarea, permite prin procesele sale interne ca imaginile dobândite în diferite instanțe temporale să fie integrate schematic pentru ca la schema rezultată să se raporteze imaginile ulterioare. Mass-media oferă deci, prin schemele simbolice pe care le vehiculează (stereotipuri, etichetări, prejudecăți etc.) nu doar o imagine a unui obiect, nu doar o instanță temporală a acestuia ci modele reprezentaționale, grile de lectură a realității sub forma reprezentărilor mediatice.

Există numeroase voci care critică mass-media pentru distorsiunea imaginii reale a unei organizații, țări, persoane, fenomen etc. Am stabilit, însă, că nu există o imagine reală în adevăratul sens al cuvântului ci doar imagini raportate la cele precedente sau, prin interacțiune, la imagini elaborate în aceeași unitate de timp de o entitate diferită. Imaginea unei țări în afară nu poate fi tratată drept imagine distorsionată față de realitate ci doar ca distorsionată față de imaginea internă a respectivei țări sau față de imaginea promovată de entitățile statale. Cu alte cuvinte, presa franceză nu vede problema copiilor orfani din România deformat față de o realitate preeminentă și universală ci doar față de modul cum presa română vede respectiva problemă. Cu siguranță că ambele imagini sunt mai mult sau mai puțin deformate față de modul cum este văzută problema de persoanele în cauză – orfanii.

Sistemul social și-a dezvoltat propriile subsisteme, care acționează precum camerele de luat vederi în cinematografie, pentru a raporta despre diferite obiecte și fenomene. Aceste subsisteme sunt reprezentate în principal de diferitele organizații și instituții științifice pe de o parte și de mass-media pe de alta. Cele din urmă sunt, însă, cele care au cel mai mare impact social.

Reprezentările devin mai evidente și mai active în momentele de criză a sistemului iar reprezentările mediatice capătă un rol primordial mai ales în asemenea circumstanțe.

Când lumea ideilor este în pană, când puterea politică pare a acționa într-o manieră dezordonată și confuză, când istoria devine tabu și refulată, când sistemele tradiționale de interpretare se destructurează, sarcina masei jurnaliștilor devine. în același timp, mai ușoară și mai grea: mai ușoară pentru că dispune de un cvasi-monopol al construirii imaginilor, reprezentărilor și modurilor de cunoaștere, mai dificilă pentru că exercitarea acestui monopol se îndepărtează de eveniment și riscă să transforme jurnalistul într-un amestec de istoric, sociolog, politolog care nu corespunde funcției sale216.

Teoriile recente aferente studiului mass-media cu instrumente psiho-sociologice indică o serie de caracteristici ale reprezentărilor mediatice ce derivă din absorbția sinelui în cvasi-interacțiunea mediată postulată de J.B. Thompson. În primul rând, “intimitatea la distanță”

216 M. Wieviorka, D. Wolton, 1987, 200

93

prin media oferă indivizilor posibilitatea de a se bucura de unele beneficii ale colectivității fără exigențele presupuse de interacțiunea față în față. Sub acest aspect experimentarea mediată devine mai atractivă și mai securizantă decât cea directă. Receptorul își face o idee despre obiectul pe care îl cunoaște prin mass-media fără a fi constrâns de condiționările confruntării directe cu respectivul obiect. Astfel acesta are tendința de a fi văzut numai prin trăsăturile sale proeminente, care de multe ori sunt și modelate de mecanisme precum autosugestia și mecanismele de apărare a sinelui. Sfatul cel mai util care se oferă unei persoane care s-a îndrăgostit la prima vedere de o altă persoană este să încerce să se apropie de aceasta, să “treacă prin ea” pentru a descoperi că o bună parte din calitățile atribuite respectivei persoane sunt nefondate și că există numeroase alte atribute care nu au fost luate în considerare. Același lucru este valabil și în cazul în care ne temem foarte mult de o entitate. Prin apropierea de obiectul temerii se descoperă laturile mai puțin amenințătoare ale acesteia, slăbiciunile, temerile ei, care reduc substanțial teama inițială. Interacțiunea mediată nu permite, însă, aceste “treceri prin” obiectele reprezentate (ca demers al receptorului) rezultatul fiind o inevitabilă polarizare a reprezentării fie spre exacerbarea elementelor pozitive fie spre cea a elementelor negative.

Experiența mediată217 presupune contactul cu fenomene și entități îndepărtate de viața cotidiană și deci fenomene și entități care evoluează în alte contexte decât cel în care evoluează experimentatorul. Prin urmare această formă de experiență are un caracter recontextualizat care “este o sursă atât a farmecului ei cât și a capacității ei de a șoca și deconcerta”218.

În esență, reprezentarea mediatică nu este nici pe departe cea mai coerentă și ce mai completă reprezentare posibilă a unui element al realității cotidiene, fiind mai degrabă un modelator al acesteia decât o descriere exactă care să legitimeze influența pe care o are la modul real asupra comportamentelor individuale și de grup. Un factor primordial în construirea reprezentărilor este protejarea eu-lui prin integrarea unor “versiuni” ale obiectului care nu periclitează în nici un fel, sau periclitează cât mai puțin, eul subiectului activ. În consecință, mecanismele de apărare a sinelui sunt structurante pentru reprezentări. Considerând organizația media drept subiect activ al reprezentării mediatice, aceasta nu va integra niciodată și nici nu va publica informații și comentarii despre caracterul parțial și nesigur al conținuturilor pe care le vehiculează și efectele periculoase implicate de luarea lor drept perfect reale de către public și acționarea în consecință. De pe poziția receptorilor, în

J.B. Thompson, 2000, passim

ibidem, 218

94

ciuda caracterului contextualizat și subiectiv al reprezentării pe care media o oferă cu privire la un fenomen, aceștia au, însă, tendința de a considera reprezentările mediatice drept oglindiri fidele ale unei realități percepută ca obiectivă și exterioară. Trebuie subliniat încă o dată că vorbind despre reprezentări mediatice nu ne referim la imaginea unei entități promovată prin media ci la grile de lectură, valori, principii generatoare de luări de poziții față de o anume entitate.

Particularități teoretice aplicabile pe conceptul de terorism

Fiecare aspirație a voinței corespunde unei modificări particulare a formei.

De aceea lăcașul ordinar al prăzii determină forma vânătorului.

Arthur Schopenhauer

Abordările științifice privind reprezentările sociale, precum și cele referitoare la percepție, stereotipizare, atribuire au tendința de a îngloba toate elementele realului social, indiferent de natura lor fizică, abstractă, amorfă, izomorfă, statică, dinamică etc. sub titlul generic de obiect al respectivelor procese psihice sau psiho-sociale. Această abordare este limitată și limitativă, iar un studiu teoretic și empiric aprofundat care să particularizeze respectivele procese în funcție de caracteristicile morfologice, structurale și funcționale ale obiectelor, s-ar dovedi foarte util aplicării practice a numeroaselor perspective teoretice formulate până în prezent. De exemplu, reprezentarea unui obiect fizic neînsuflețit, este total diferită ca mecanism, stabilitate, complexitate și dinamică față de reprezentarea unei persoane, care este un sistem dinamic ce nu poate fi cunoscut și măsurat în toate dimensiunile sale. Cu atât mai complexă este reprezentarea unui fenomen social cum este terorismul sau a unui ansamblu social complex cum este un stat. Ambele obiecte implică acțiunea a numeroși factori obiectivi și subiectivi, cuprinzând numeroase dimensiuni măsurabile fie parțial fie deloc.

Terorismul ca fenomen constituie prin caracteristicile sale un obiect de reprezentare foarte interesant și productiv. Vehiculând amenințarea, teroarea, necunoscutul, acest fenomen produce puternice viduri cognitive care trezesc nevoia stringentă de obiectivare și ancorare – integrare în scheme reprezentaționale și atitudinale familiare – pentru reducerea insecurității resimțite. În consecință, o criză de factură teroristă va determina, prin aceste mecanisme, o absorbție aproape necondiționată și frenetică de informație din toate sursele disponibile. În speță, singurele surse care oferă un volum satisfăcător de informații, inclusiv a unor elemente de obiectivare cum sunt imaginile, mărturiile unor martori, actori, victime, sunt mass-media.

95

În momentele de criză, în care totul se accelerează, puterea politică tace sau are intervenții de circumstanță, teroriștii sunt mai mult sau mai puțin tăcuți, serviciile de informații asemenea. Numai presa vorbește și toți o ascultă pe aceasta. În materie de terorism, deci, presa este cea care creează realitatea în condițiile în care aceasta nu este accesibilă direct. Rezultatul acestei realități construite mediatic se va materializa în inevitabile erori care nu vor fi percepute ca atare (din cauza preeminenței verdictului asupra judecății) ci vor fi interiorizate constituind matricele prin care ulterior se vor interpreta și interioriza celelalte mesaje. În consecință, chiar dacă acestea din urmă vor fi – grație detașării de momentul critic și plusului de informație disponibil – mult mai pertinente și mai fundamentate, nu vor avea același impact ca primele și vor fi acceptate numai în măsura în care pot fi încadrate într-una din matricele existente.

Din perspectiva media, terorismul este o problemă foarte greu de tratat, costisitoare și de multe ori periculoasă din motive expuse în capitolul II. Totuși, el este un subiect foarte profitabil. În consecință, conform principiului “any news is good news”, media au tendința de a prelua orice informații le parvin, fie ele poziții oficiale, zvonuri, mărturii ale unor persoane implicate / afectate, rezultatul fiind departe de o reflectare completă a fenomenului în sensul oferirii de informații adecvate vizavi de contextul în care s-au produs faptele și de caracteristicile, nivelul de cunoaștere și interesele propriului public. Referitor la acest aspect al avidității de informație de care dau dovadă media în cazul fenomenului terorist, se conturează numeroase posibilități de deturnare a demersului de informare a publicului înspre manipulare și propagandă în favoarea unor acțiuni de susținere a intereselor particulare ale unor entități organizaționale sau statale.

Experții mobilizați de coloșii de presă construiesc realitatea terorismului interpretându-l și câștigându-și pâinea din asta (…) însă această remarcă despre construirea realității teroriste ar

putea să se aplice și statelor care denunță ca teroriste diverse mișcări și le tratează pe altele ca pe niște mișcări de eliberare219.

Ca primă concluzie, reprezentările cu privire la fenomenul terorist decurg în mod fundamental din reprezentările mediatice. În consecință, atât ancorarea cât și obiectivarea se fac prin raportare la scheme cognitive și categorii preluate. Prototipurile rezultate din obiectivare nu sunt elaborate intern de fiecare individ pe baza experienței proprii (sunt prea puține cazurile în care individul a avut, la un moment dat, contact direct cu un eveniment de factură teroristă și, cu atât mai puțin, cu inițiatorii acestuia). În consecință, reprezentările teroristului și ale terorismului vor avea un caracter profund depersonalizat și anonim, fără ancorări concrete și materializări reale, fizice, altele decât imaginile vehiculate prin media. De

219 J.L. Marret, 2002, 169

96

asemenea, aceste reprezentări au un caracter profund unanim prin faptul că informațiile și schemele cognitive preluate sunt practic aceleași pentru toți membrii comunității, iar interesele vizavi de obiectul reprezentării sunt similare centrându-se în principal pe satisfacerea nevoii de securitate.

Secretul, minciuna și ilegalitatea sunt – așa cum reiese din capitolul I – parametri definitorii ai terorismului care îl fac greu accesibil subiecților ce și-l reprezintă. Procesul de reprezentare nu se poate derula, în cazul obiectului “terorism”, cu respectarea etapelor specifice ale obiectivării și ancorării, iar între cele trei dimensiuni – informație, sferă de reprezentare, atitudine – cea din urmă are caracter preeminent condiționând și acționând asupra celorlalte două, din cauza implicării emoționale pe care terorismul o induce la nivelul diferitelor entități sociale prin amenințarea securității acestora și a ansamblului în sine. Înțelegerea unui concept are nevoie, atât în cazul proceselor cognitive cât și în cazul demersurilor analitice specifice științei și activității jurnalistice, de o anumită stabilitate și vizibilitate a datelor220, despre care nu se poate vorbi în cazul terorismului.

Or, reprezentările, legate de unele amintiri istorice și de câteva puncte de reper ideologice, joacă un rol considerabil în domeniul terorismului spre deosebire de ceea ce se întâmplă în politică,

economie, sănătate (…) unde actorii sunt mai clar identificați ca și pozițiile contradictorii și mizele acțiunii.221

Din punct de vedere al funcțiilor reprezentărilor sociale, în cazul terorismului ca obiect de reprezentare, funcția identitară este prioritară prin crearea unui sentiment de solidaritate și identitate de poziții vizavi de acțiunile teroriste și efectele lor. În strânsă legătură cu acestea, funcția de susținere și justificare a pozițiilor și comportamentelor ulterioare are de asemenea o mare importanță în cazul reprezentării fenomenului terorist și mai ales a teroriștilor care devin foarte ușor forțe obscure ale răului, manifestări ale diabolicului, pe de-o parte, și exponenți ai spiritului liber, luptători pentru libertate și democrație, arhangheli ai înaltelor valori umane, pe de altă parte. Ambele ipostaze constituie bază legitimantă pentru mobilizări masive de forțe distructive, manifestări brutale ale urii rasiale și etnice și, în ultimă instanță, pentru escaladarea perpetuă a comportamentelor violente.

Fenomen complex și obscur, de cele mai multe ori inaccesibil, terorismul constituie un obiect foarte greu de reprezentat într-o manieră elaborată și extinsă care să permită atitudini și comportamente funcționale sistemului împotriva căruia se manifestă. Aceasta cu atât mai mult cu cât actorii principali, teroriștii, sunt interesați tocmai în menținerea climatului de necunoaștere, ambiguitate, obscuritate din care rezultă inevitabil teama. Ca obiect de reprezentare, terorismul este subiectul unui paradox din punct de vedere al comunicării ca

220 M. Wieviorka, D. Wolton, 1987, 94

97

mecanism fundamental prin care se elaborează și evoluează sistemul reprezentațional la nivel individual și social: cei care vorbesc nu știu, iar cei care știu nu vorbesc. În această situație terorismul poate fi ceea ce fiecare interes (a se citi voință vitală, instinct de supraviețuire) vrea să fie: mijloc de revoltă, de eliberare, de protest, sursă de insecuritate, prilej de deviere a atenției de la alte probleme de substrat, pretext pentru declanșarea unui război, entitate de legitimare a instaurării unui nou regim etc. Cu alte cuvinte, terorismul capătă formă în funcție de diversele manifestări ale voinței. Unele voci ar putea spune că este vorba de o formă de eufemizare a legii junglei care nu mai poate fi numită așa în lumea civilizată a mileniului III.

*

*

Între cele trei entități implicate în fenomenologia terorismului – statul, opinia publică și organizația teroristă – acționează mijloacele de comunicare în masă. Deci, reprezentarea mediatică a terorismului este o variabilă de importanță crucială în determinarea sistemului reprezentațional la nivelul ansamblului social. Identificarea mecanismelor de formare, conținutului și dinamici acestor reprezentări mediatice permite anticiparea atitudinilor și structurilor cognitive ce determină comportamentele și problemele social-politice, culturale și de securitate produse de o criză teroristă.

221 ibidem, 105

98

CONCLUZII

O victimă este o justificare a ceva ce trebuie să se întâmple

Eugen Barbu – Ianus

Mijloacele de comunicare în masă oferă terorismului “oxigenul publicității”, fără de care acesta nu poate exista, din rațiuni comerciale dar și în virtutea libertății de exprimare și a dreptului de acces la informație. Deși mediatizarea servește scopurilor teroriste, efectele negative ale acesteia nu pot fi înlăturate prin cenzură fără a știrbi grav sistemul democratic. Soluția unică, în acest caz, este profesionalismul jurnalistic, asumarea responsabilității sociale a media și cooperarea – fie și numai în acest punct – cu autoritățile statale pentru stabilirea unor repere eficiente în gestionarea crizelor de natură teroristă la inițiativa transparentă a celor din urmă.

Normele juridice corecte și principiile deontologice eficiente, un sistem media democratic pe modelul serviciului public și profesionalismul jurnaliștilor sunt condiții cumulative și interdependente ale tratării adecvate a problemelor fundamentale ale societății și implicit a problemei teroriste.

Cel puțin în ceea ce privește securitatea, globalizarea nu va fi funcțională decât prin instituirea unei autorități credibile și eficiente la nivel internațional, iar terorismul ca problemă nu va fi eliminat sau ținut sub control decât în măsura în care acest for va dori și va impune tratarea completă și responsabilă a cauzelor sale social-politice, fără a pierde din vedere particularitățile culturale în care se manifestă. În prezent, persistența proeminenței unor interese zonale, regionale și, în ultimă instanță, civilizaționale, face ca în locul negării legalității actelor și mijloacelor violente folosite pentru atingerea unor scopuri politice, să se nege legitimitatea intereselor în sine, a cauzelor diferitelor grupuri defavorizate și a justeții intereselor acestora, a naturii politice a demersurilor lor. Acest mecanism al desconsiderării din start a partenerului de dialog este total contra-productiv pe termen lung: atunci când unei entități i se ignoră interesele și dreptul de a se face auzit pentru promovarea lor, acea entitate are tendința de a “țipa” mai tare. În fond, ce altceva este actul terorist decât un urlet îngrozitor, o manifestare a nevoii de atenție ?

Războiul nu este o strategie viabilă de răspuns la amenințarea teroristă. Fără a minimiza câtuși de puțin componenta antiteroristă, forurile conducătoare la nivel de stat și mai ales la nivel internațional au în față o singură alternativă pentru rezolvarea acestei probleme, fără a pierde valorile fundamentale din care ele însele au emanat (dreptul umanitar, valorile democratice, libertatea individului). Această alternativă presupune comutarea atenției și implicit a eforturilor din sfera combaterii entităților teroriste în cea mai largă a tratării

99

fenomenului în sine, a gestionării acestuia prin eforturi comparabile cu dimensiunile problemei – în cadrul cărora strategiile antiteroriste să constituie doar una dintre componente.

Perfecționarea mijloacelor de culegere a informațiilor în mod oportun și la obiect, conjugată cu aducerea serviciilor speciale de intervenție antiteroristă la un nivel operațional imbatabil și implicit descurajant, constituie condiții vitale în succesul demersului de gestionare a fenomenului terorist. Eliminarea cauzelor social-politice ale manifestărilor violente asimetrice nu poate avea ca rezultat renunțarea la practicile terorismului decât în măsura în care autoritatea legitimă este capabilă să demonstreze că aceste practici nu au nici cea mai mică șansă de reușită în sensul îmbunătățirii situației celor în cauză.

Presa confundă și include diverse mijloace de susținere a unor cauze prin violență într-un amalgam de fapte șocante axate pe moarte și violență acerbă căruia îi atașează eticheta generică de terorism. Cititorul naiv ajunge la concluzia că terorist, gherilă, comando, raider, partizan, rebel și alți asemenea termeni sunt sinonime și fac parte componentă din fenomenul terorist. Ca urmare a reprezentării trunchiate cu tendință spre spectacularizare, exacerbare a pericolului, amplificare a angoaselor și panicii, populația devine ferm convinsă de caracterul imperios al intervențiilor pe linia restrângerii drepturilor și libertăților fundamentale aprobând toate deciziile guvernării fără a analiza consecințele și chiar împingând guvernarea la asemenea măsuri pentru a realiza, mult după ce efectele negative se vor fi materializat, că, de fapt, respectivele acțiuni sunt contrare interesului general.

De-a lungul istoriei contemporane numeroase grupări au adoptat practici teroriste pentru atingerea unor scopuri politice. Singurele care au avut succes în atingerea acestor scopuri au fost, însă, grupările insurgente de eliberare de sub dominația colonială – singurele cazuri în care motivația teroriștilor era mai puternică decât cea a organelor statale.

Teoretic și logic este posibil ca, pentru a-și atinge obiectivele geopolitice din Orientul Mijlociu, Statele Unite să fi încercat a face din problema terorismului din zonă o cauză mai importantă pentru sine decât pentru regimurile americanofobe locale. Până la 11 septembrie, America era un fel de putere colonială economică în Orientul Mijlociu, iar motivația teroriștilor era clar mai puternică decât cea a SUA – pentru unii era o problemă de influență, resurse, putere, pentru ceilalți era vorba, și încă mai este, despre existență. În general o cauză identitară (națională, etnică, religioasă) este mai puternică în motivarea maselor decât chestiunile de ordin social. Prin urmare, intensitatea violenței care izvorăște din sentimentele identitare este mai mare decât cea generată de problemele socio-economice. Pentru a avea șanse de reușită, SUA au fost practic forțate să transforme problema din zona socială în cea

100

națională.

Din studiul teoretic, rezultă trei variabile centrale care, în funcție de intensitatea fiecăreia, pot determina conturarea unei vulnerabilități sau manifestarea unei amenințări iminente la adresa sistemului social din perspectiva șansei de succes a mecanismelor de gestionare a fenomenului terorist. Prima variabilă se constituie în emergența și consolidarea unor organizații militante care pot “bascula” spre terorism pentru a-și atinge scopurile în condițiile în care alte căi devin inaccesibile, fie din pricina deficienței mecanismelor democratice (corupție sistemică, birocrație excesivă, fiscalitate accentuată, sărăcie, ură etnică și rasială, neîncredere în autoritatea statală) și a comunicării eficiente între administrația de stat și societatea civilă, fie din pricina extremismului, radicalismului în concepții și fapte, de care pot da dovadă anumite grupuri care acționează în cadrul societății. Cea de-a doua este reprezentată de instituții mass-media fără autocontrol și neprofesionalizate, dependente politic și/sau economic care pot fi cu ușurință atrase în capcana diferitelor grupuri de interese deviind de la responsabilitatea lor socială centrală de serviciu public. În fine, cea de-a treia variabilă este reprezentată de un stat devalorizat și neputincios cu instituții ineficiente mai ales în sfera aplicării legii, asigurării ordinii și liniștii publice și a siguranței și securității naționale.

Analizând cu realism și luciditate societatea românească actuală, privind, de exemplu, modul cum sunt reflectate în media evenimente grave cum au fost cele recente determinate de inundații și luând în considerare o statistică a cazurilor de indisciplină, corupție sau pură incompetență din sfera instituțiilor abilitate în aplicarea legii și securitate națională, putem afirma că, în special în ceea ce privește ultimele două variabile, încă persistă un anumit grad de vulnerabilitate vizavi de capacitatea de reacție la evenimente problematice și generatoare de tensiuni cum sunt cele de factură teroristă. Istoria ultimilor ani a dovedit cu prisosință că cele mai stabile sisteme democratice pot fi relativ ușor deturnate de pe acest făgaș de fenomenul asimetric ce constituie obiectul prezentului studiu. Relativ la România, dacă așa cum spun rapoartele oficiale și strategiile de securitate, nu există o amenințare teroristă directă și iminentă, integrarea în structuri de securitate globale și în structuri economico-politice continentale impune eliminarea vulnerabilităților de genul celei subliniate mai sus pentru simplul fapt că noi avantaje și noi drepturi atrag întotdeauna și noi riscuri și responsabilități. Exemplul cel mai concludent în acest sens este oferit de evenimentele generate de implicarea Spaniei în conflictul armat din Irak.

Terorismul este în prezent prezentat ca amenințarea “nr. 1” la adresa securității lumii și, pe fondul unei agresiuni informaționale atât din partea statelor cât și din partea

101

terorismului, (ambele au de câștigat din promovarea acestei reprezentări, primul – eliminarea dușmanilor, legitimitate , menținerea statu quo-ului, al doilea impunerea șantajului și terorii pentru realizarea propriilor obiective) cel mai periculos element, din acest punct de vedere, este unilateralitatea informațiilor care duce la perturbarea percepției și reprezentării corecte a faptelor, rezultatul fiind un comportament manipulat (în sensul că, deși are aparența satisfacerii unei nevoi individuale sau sociale, este în fapt rezultatul unei false nevoi). Întrebarea fundamentală ce se ivește în acest punct este dacă această manipulare este rezultatul acțiunii unui agent manipulator (individual sau grupal) sau este rezultatul unei auto-manipulări – efect secundar al complexității globalismului multipolar și a posibilităților deschise de era informațională… Din păcate (sau din fericire), însăși natura umană și limitele acesteia fac răspunsul imposibil de formulat într-o formă ce pretinde adevărul, din simplul motiv că realitatea construită social presupune mai multe răspunsuri și, implicit, mai multe adevăruri.

*

*

Dacă în secolul națiunilor terorismul era subordonat, în genere, unor mișcări insurgente, revoluționare și de eliberare națională, în secolul care a fost considerat fie religios fie inexistent, terorismul este subordonat unor cauze religioase și etnice. În ambele cazuri, însă, anumite instanțe și grupuri de interese speculează aceste cauze folosind terorismul drept pretext pentru atingerea unor scopuri în moduri care ocolesc legislația internațională. Aceasta este o latură a fenomenului terorist puțin comentată și dovedește o dată în plus că orice fenomen social poate fi manipulat și deturnat în slujba unor interese străine de cele ale comunități per ansamblu, chiar și unul asimetric cum este terorismul. Poate cu atât mai mult cu cât sistemul reprezentațional legat de acesta este atât de alunecos și vag conturat, încât poate fi modelat în acord cu respectivele interese particulare. Analizând la rece și fără judecăți de valoare, se conturează, din acest punct de vedere, o amenințare mult mai puțin vizibilă și infinit mai greu de identificat și probat decât șocanta amenințare cu violența demonstrativă. În ultimii ani, atributul ce apare în mod sistematic alături de terorism este “cea mai gravă amenințare globală”. Încercând să demonstrez, la nivel teoretic, că lucrurile nu stau chiar așa, am obținut nu o concluzie, ci o ipoteză: pe termen lung, adevărata amenințare este reprezentată de căderea în capcana acestei atribuiri cu prețul arestării procesului democratic și al libertății sub pretextul combaterii terorismului.

102

BIBLIOGRAFIE

Constituția României, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767, 31 octombrie 2003

Legea nr.51/1991 – privind Siguranța Națională a României; publicat în M.O. nr. 163 din 8.07.1991

Legea nr.14/1992 – privind Organizarea și funcționarea S.R.I.; publicat în M.O. nr. 033 din 3.03.1992

Terorismul. Istoric, forme, combatere, București, Editura Omega, 2001

Arădăvoaice, Gheorghe; Iliescu, Dumitru; Niță, Dan; Terorism, Antiterorism, Contraterorism, București, Editura Antet, 1997

Arădăvoaice, Gheorghe; Naghi, Gabriel; Niță, Dan; Sfărșitul Terorismului ?, București, Editura Antet, 2002

Berger, Peter L.; Luckmann, Thomas; Construirea socială a realității , București, Editura Univers, 1999

Cercelescu, Carmen Monica; Regimul Juridic al Presei. Drepturile și obligațiile jurnaliștilor, București, Editura Teora, 2002

Chelcea, Septimiu; Dicționar de Psihosociologie, București Editura I.N.I., 1998

Chelcea, Septimiu; Tehnici de cercetare sociologică, București, Editura Facultății de Comunicare și Relații Publice “David Ogilvy” – S.N.S.P.A., 2001

Coman Mihai; Introducere în Sistemul Mass-Media, Iași, Editura Polirom, 1999

Combs, Cindy C.; Terrorism in the Twenty-First Century, New Jersey, Editura Prentice Hall, 2003

Cristea, Dumitru; Tratat de Psihologie Socială, București, Editura Pro Transilvania, 2000 Curran James; Media Effects and Beyond, ediția a II-a, , London & New York, Routledge –

Taylor and Francis Group, 2000

Curran, James; Media and Power, London & New York, Routledge – Taylor and Francis Group, 2002

Fukuyama, Francis; Sfârșitul istoriei și ultimul om, București, editura Paideia, 1995 Giddens, Anthony; A treia cale. Renașterea social-democrației, Iași, Editura Polirom, 2001

Huntington, Samuel; Ciocnirea Civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, București, Editura Antet, 1997

Laqueur, Walter; The Age of Terrorism; Boston; Little, Brown and Company, 1987 Marret, Jean-Luc; Tehnicile Terorismului, București, Editura Corint, 2002

103

Moscovici, Serge; Psihologia Socială sau mașina de fabricat zei, Iași, Editura Universității A.I. Cuza, 1994

Neculau Adrian (coordonator); Manual de Psihologie Socială, Iași, Editura Polirom, 2003 Neculau, Adrian (coordonator); Psihologia câmpului social. Reprezentările sociale,

București, Editura Știință și Tehnică, 1995

Petcu, Marian; Sociologia Mass-Media; București, Editura Academiei Naționale de Informații, 2001

Petcu, Marian; Tipologia Presei Românești, Iași, Institutul European, 2000

Petru, Andrei; Alexandrescu, Florin; Personalitate și Comunicare, București, Editura Licorna, 1999

Popescu, Cristian Florin; Manual de Jurnalism. Redactarea textului jurnalistic. Genurile redacționale, București, Editura Tritonic, 2003

Popescu, Cristian Florin; Practica Jurnalismului de Informare. Principii, Reguli,Provocări, Sibiu, Editura Universității “Lucian Blaga”, 2000

Ramonet, Ignacio; Tirania Comunicării, București, Editura Doina, 2000

Rădoi, Mireille; Serviciile de Informații și Decizia Politică, București, Editura Tritonic, 2003 Simileanu, Vasile; Asimetria fenomenului terorist, București, Editura Top Form, 2003 Șleahtițchi, Mihai; Universul reprezentărilor sociale, Chișinău, Editura Știința, 1995 Thompson, John B. ; Media și Modernitatea. O teorie socială a mass-media; București,

Editura Antet, 2000

Townshend, Charles; Terrorism – a very short introduction, Oxford University Press, 2002 Van Cuilenburg, J.J.; Scholten, O.; Noomen, G.W.; Știința Comunicării; București, Editura

Humanitas, 1998

Wieviorka, Michel; Wolton, Dominique; Terrorisme à la une. Media, Terrorisme et Deocratie; Paris, Editions Gallimard, 1987

Enciclopedii, dicționare, cronologii

Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, coordonator David Miller, București, editura Humanitas, 2000

Enciclopædia Britannica 2003, Ultimate Reference Suite CD-ROM; Axion Relational Database System, 2002

International Encyclopedia of Terrorism, Chicago & London, Fitzroy Dearborn Publishers, 1997

Encarta Encyclopedia Deluxe 2002, Microsoft Corporation, 2001

104

***Encarta World English Disctionary 2001, © & (P) 1987 – 2000 Microsoft Corporation

*** Webster’s World Encyclopedia, Copyright 2003, WebsterWorld Pty. Ltd.

Presă, INTERNET

Colecția Adevărul, București, Editor: S.C. Adevărul S.A., numerele – vezi notele de subsol Colecția Lumea, București, Editor: S.C. AMO PRODPRESS S.R.L., 2001-2004, numerele –

vezi notele de subsol

Colecția România Liberă, București, numerele – vezi notele de subsol http://www.state.gov/s/ct/rls/pgtrpt/2002/html/

http://www. Pco-bcp.gc.ca http://www.writing.colostate.edu/references/research/content/pop2b.cfm http://www.sociologieromânescă.ro http://www.terrorismanswers.com/terrorism/media.html http://www.users.utu.fi/bredelli/cda.html

http://www.usinfo.state.gov/

Lucrări sinteză

Dreptul Internațional Umanitar la Începutul Secolului XXI, editor: Ionel Cloșcă, coeditori: Constantin Vlad, Ion Suceavă; București, Asociația Română de Drept Umanitar, 2003

Fighting Terrorism – XXIst Century International Law. Basic texts selected and systematized; coordonatori Nicolae Ecobescu; Nicolae Micu; Ioan Voicu, Bucharest; Romanian Institute of International Studies “NICOLAE TITULESCU”; 2003

Stereotipuri, reprezentări și identitate socială, Pitești, Editura Universității din Pitești, 2000

Studii, articole

EFF Analysis Of The Provisions Of The USA PATRIOT Act (Analiza EFF privind prevederile PATRIOT Act); EFF (Electronic Frontier Foundation), http://www.eff.org/

Patterns of Global Terrorism –2002, raportul anual pe probleme de terorism al Departamentul de Stat al SUA, Biroul de Coordonare pentru Antiterorism, 30 aprilie 2003, http://www.state.gov/s/ct/rls/pgtrpt/2002/html/19977.htm

105

Support legislation to fix the PATRIOT Act (Susțineți proiectul de lege pentru repararea PATRIOT Act), – http://www.cdt.org/security/010911response.shtml

The Sociology and Psychology of Terrorism: who becomes a terrorist and why?

(Sociologia și Psihologia Terorismului: Cine devine terorist și de ce ?), raport elaborat de Diviziunea Federală de Cercetare, autor: Rex A. Hudson, editor: Marilyn Majeska, directori de proiect: Andrea M. Savada, Helen C. Metz, Biblioteca Congresului SUA, septembrie 1999, http://lcweb.loc.gov/rr/frd/

Bidu, Ioan; Blidaru, Horațiu; “Al Qaida” lovește din nou, în “Psihosociologia. Mass media”, nr. 4/2003, pag. 84-88

Dobrescu, Paul; Bărgăoanu, Alina; Interacționismul simbolic, în Revista de Sociologie Românească, vol. I, nr. 3 – toamnă 2003; pag. 54-69

Ganor, Boaz; Defining Terrorism: Is One Man’s Terrorist Another Man’s Freedom Fighter?, 2001, http://www.ict.org.il/inter_ter/intnl_terror_frame.htm

Lits, Marc; Emotion at the heart of inforațion, în “The Global Network”, Nr. 17/2001, pag. 5-18, tradus și republicat de std. Marina Munteanu în “Psihosociologia & Mass-Media”, Nr. 4/2001, pag. 93-98

Lungu, Paul-Grigorași; Terorismul postmodern, în “Psihosociologia & Mass media”, nr. 4/2001, pag. 116-120

Moraru, Dinu; Permis pentru crimă, în Lumea, nr. 1 / 2004, pag. 34-37

Moscovici, Serge; Fenomenul Reprezentărilor Sociale, în Psihologia câmpului social. Reprezentările sociale, coordonator Adrian Neculau, București, Editura Știință și Tehnică, 1995

Petcu, Marian; Evenimentul Mediatic. Schiță pentru o sociologie a remarcabilului, în “Psihosociologia & Mass-Media”, nr. 3/1999, pag. 29-34

Radu, Lucian; Progrese în studiul reprezentărilor sociale, în Stereotipuri, reprezentări și identitate socială, Pitești, Editura Universității din Pitești, 2000

Radu-Geng, Lucian; Memoria socială și reprezentările sociale, în “Psihosociologia & Mass-Media”, Nr. 4/2001, pag. 31-34

106

BIBLIOGRAFIE

Constituția României, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767, 31 octombrie 2003

Legea nr.51/1991 – privind Siguranța Națională a României; publicat în M.O. nr. 163 din 8.07.1991

Legea nr.14/1992 – privind Organizarea și funcționarea S.R.I.; publicat în M.O. nr. 033 din 3.03.1992

Terorismul. Istoric, forme, combatere, București, Editura Omega, 2001

Arădăvoaice, Gheorghe; Iliescu, Dumitru; Niță, Dan; Terorism, Antiterorism, Contraterorism, București, Editura Antet, 1997

Arădăvoaice, Gheorghe; Naghi, Gabriel; Niță, Dan; Sfărșitul Terorismului ?, București, Editura Antet, 2002

Berger, Peter L.; Luckmann, Thomas; Construirea socială a realității , București, Editura Univers, 1999

Cercelescu, Carmen Monica; Regimul Juridic al Presei. Drepturile și obligațiile jurnaliștilor, București, Editura Teora, 2002

Chelcea, Septimiu; Dicționar de Psihosociologie, București Editura I.N.I., 1998

Chelcea, Septimiu; Tehnici de cercetare sociologică, București, Editura Facultății de Comunicare și Relații Publice “David Ogilvy” – S.N.S.P.A., 2001

Coman Mihai; Introducere în Sistemul Mass-Media, Iași, Editura Polirom, 1999

Combs, Cindy C.; Terrorism in the Twenty-First Century, New Jersey, Editura Prentice Hall, 2003

Cristea, Dumitru; Tratat de Psihologie Socială, București, Editura Pro Transilvania, 2000 Curran James; Media Effects and Beyond, ediția a II-a, , London & New York, Routledge –

Taylor and Francis Group, 2000

Curran, James; Media and Power, London & New York, Routledge – Taylor and Francis Group, 2002

Fukuyama, Francis; Sfârșitul istoriei și ultimul om, București, editura Paideia, 1995 Giddens, Anthony; A treia cale. Renașterea social-democrației, Iași, Editura Polirom, 2001

Huntington, Samuel; Ciocnirea Civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, București, Editura Antet, 1997

Laqueur, Walter; The Age of Terrorism; Boston; Little, Brown and Company, 1987 Marret, Jean-Luc; Tehnicile Terorismului, București, Editura Corint, 2002

103

Moscovici, Serge; Psihologia Socială sau mașina de fabricat zei, Iași, Editura Universității A.I. Cuza, 1994

Neculau Adrian (coordonator); Manual de Psihologie Socială, Iași, Editura Polirom, 2003 Neculau, Adrian (coordonator); Psihologia câmpului social. Reprezentările sociale,

București, Editura Știință și Tehnică, 1995

Petcu, Marian; Sociologia Mass-Media; București, Editura Academiei Naționale de Informații, 2001

Petcu, Marian; Tipologia Presei Românești, Iași, Institutul European, 2000

Petru, Andrei; Alexandrescu, Florin; Personalitate și Comunicare, București, Editura Licorna, 1999

Popescu, Cristian Florin; Manual de Jurnalism. Redactarea textului jurnalistic. Genurile redacționale, București, Editura Tritonic, 2003

Popescu, Cristian Florin; Practica Jurnalismului de Informare. Principii, Reguli,Provocări, Sibiu, Editura Universității “Lucian Blaga”, 2000

Ramonet, Ignacio; Tirania Comunicării, București, Editura Doina, 2000

Rădoi, Mireille; Serviciile de Informații și Decizia Politică, București, Editura Tritonic, 2003 Simileanu, Vasile; Asimetria fenomenului terorist, București, Editura Top Form, 2003 Șleahtițchi, Mihai; Universul reprezentărilor sociale, Chișinău, Editura Știința, 1995 Thompson, John B. ; Media și Modernitatea. O teorie socială a mass-media; București,

Editura Antet, 2000

Townshend, Charles; Terrorism – a very short introduction, Oxford University Press, 2002 Van Cuilenburg, J.J.; Scholten, O.; Noomen, G.W.; Știința Comunicării; București, Editura

Humanitas, 1998

Wieviorka, Michel; Wolton, Dominique; Terrorisme à la une. Media, Terrorisme et Deocratie; Paris, Editions Gallimard, 1987

Enciclopedii, dicționare, cronologii

Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, coordonator David Miller, București, editura Humanitas, 2000

Enciclopædia Britannica 2003, Ultimate Reference Suite CD-ROM; Axion Relational Database System, 2002

International Encyclopedia of Terrorism, Chicago & London, Fitzroy Dearborn Publishers, 1997

Encarta Encyclopedia Deluxe 2002, Microsoft Corporation, 2001

104

***Encarta World English Disctionary 2001, © & (P) 1987 – 2000 Microsoft Corporation

*** Webster’s World Encyclopedia, Copyright 2003, WebsterWorld Pty. Ltd.

Presă, INTERNET

Colecția Adevărul, București, Editor: S.C. Adevărul S.A., numerele – vezi notele de subsol Colecția Lumea, București, Editor: S.C. AMO PRODPRESS S.R.L., 2001-2004, numerele –

vezi notele de subsol

Colecția România Liberă, București, numerele – vezi notele de subsol http://www.state.gov/s/ct/rls/pgtrpt/2002/html/

http://www. Pco-bcp.gc.ca http://www.writing.colostate.edu/references/research/content/pop2b.cfm http://www.sociologieromânescă.ro http://www.terrorismanswers.com/terrorism/media.html http://www.users.utu.fi/bredelli/cda.html

http://www.usinfo.state.gov/

Lucrări sinteză

Dreptul Internațional Umanitar la Începutul Secolului XXI, editor: Ionel Cloșcă, coeditori: Constantin Vlad, Ion Suceavă; București, Asociația Română de Drept Umanitar, 2003

Fighting Terrorism – XXIst Century International Law. Basic texts selected and systematized; coordonatori Nicolae Ecobescu; Nicolae Micu; Ioan Voicu, Bucharest; Romanian Institute of International Studies “NICOLAE TITULESCU”; 2003

Stereotipuri, reprezentări și identitate socială, Pitești, Editura Universității din Pitești, 2000

Studii, articole

EFF Analysis Of The Provisions Of The USA PATRIOT Act (Analiza EFF privind prevederile PATRIOT Act); EFF (Electronic Frontier Foundation), http://www.eff.org/

Patterns of Global Terrorism –2002, raportul anual pe probleme de terorism al Departamentul de Stat al SUA, Biroul de Coordonare pentru Antiterorism, 30 aprilie 2003, http://www.state.gov/s/ct/rls/pgtrpt/2002/html/19977.htm

105

Support legislation to fix the PATRIOT Act (Susțineți proiectul de lege pentru repararea PATRIOT Act), – http://www.cdt.org/security/010911response.shtml

The Sociology and Psychology of Terrorism: who becomes a terrorist and why?

(Sociologia și Psihologia Terorismului: Cine devine terorist și de ce ?), raport elaborat de Diviziunea Federală de Cercetare, autor: Rex A. Hudson, editor: Marilyn Majeska, directori de proiect: Andrea M. Savada, Helen C. Metz, Biblioteca Congresului SUA, septembrie 1999, http://lcweb.loc.gov/rr/frd/

Bidu, Ioan; Blidaru, Horațiu; “Al Qaida” lovește din nou, în “Psihosociologia. Mass media”, nr. 4/2003, pag. 84-88

Dobrescu, Paul; Bărgăoanu, Alina; Interacționismul simbolic, în Revista de Sociologie Românească, vol. I, nr. 3 – toamnă 2003; pag. 54-69

Ganor, Boaz; Defining Terrorism: Is One Man’s Terrorist Another Man’s Freedom Fighter?, 2001, http://www.ict.org.il/inter_ter/intnl_terror_frame.htm

Lits, Marc; Emotion at the heart of inforațion, în “The Global Network”, Nr. 17/2001, pag. 5-18, tradus și republicat de std. Marina Munteanu în “Psihosociologia & Mass-Media”, Nr. 4/2001, pag. 93-98

Lungu, Paul-Grigorași; Terorismul postmodern, în “Psihosociologia & Mass media”, nr. 4/2001, pag. 116-120

Moraru, Dinu; Permis pentru crimă, în Lumea, nr. 1 / 2004, pag. 34-37

Moscovici, Serge; Fenomenul Reprezentărilor Sociale, în Psihologia câmpului social. Reprezentările sociale, coordonator Adrian Neculau, București, Editura Știință și Tehnică, 1995

Petcu, Marian; Evenimentul Mediatic. Schiță pentru o sociologie a remarcabilului, în “Psihosociologia & Mass-Media”, nr. 3/1999, pag. 29-34

Radu, Lucian; Progrese în studiul reprezentărilor sociale, în Stereotipuri, reprezentări și identitate socială, Pitești, Editura Universității din Pitești, 2000

Radu-Geng, Lucian; Memoria socială și reprezentările sociale, în “Psihosociologia & Mass-Media”, Nr. 4/2001, pag. 31-34