Imaginea Romaniei Si a Romanilor In Europa

Comunicare

Imaginea Romaniei Si a Romanilor In Europa

Byadmin ianuarie 1, 2024

INTRODUCERE

Cercetarea Imaginea României și a românilor în Europa poate asigura o cunoaștere științifică a elementelor ce compun reprezentarea generală a României la nivel internațional, sistematizând opiniile despre trăsăturile României, ale personalității românilor, ale produselor și mărcilor românești. Finalizarea proiectului poate arăta dacă imaginea României este una pozitivă sau negativă, detaliind punctele tari și punctele slabe ale acesteia, în general dar și în cazul fiecărei arii de analiză (trăsăturile psiho-morale ale românilor, personalitățile României, turiștii români, experiența străinilor în România, mass-media românească și cea internațională, istoria, produsele românești, etc.).

Rezultatele cercetării pot fi valorificate cu ușurință pentru o eventuală îmbunătățire a imaginii României prin alcătuirea unor strategii diferențiate pentru fiecare domeniu cu responsabilitate și cu putere de influență asupra imaginii României și a românilor în Europa (organizații guvernamentale și non-guvernamentale, instituții de învățământ și cercetare științifică, mass-media, agenții de turism ș.a.).

Cercetarea Imaginii României și a românilor în Europa are două funcții esențiale: una teoretică, de întemeiere riguroasă a cunoașterii științifice a imaginii țării noastre și de deschidere a unei căi cu totul noi de cercetare a fundamentelor societății și a națiunii românești în raport cu formarea și comunicarea opiniilor, aprecierilor, convingerilor, valorilor și credințelor față de români și România, iar alta-aplicativă, de îmbunătățire a imaginii României și românilor în Europa, prin conceperea și implementarea unei strategii complexe, bazate pe construirea și funcționalitatea unei rețele inter-instituționale care poate cuprinde instituții guvernamentale, de învățământ, cercetare științifică, mass-media, organizații non-guvernamentale, organizații internaționale ș.a.

CAPITOLUL I. NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND POLITICILE DE PROMOVARE

1.1.Conținutul și rolul activității de promovare

În sistemul relațiilor cu mediul economico-social, cu piața, cu eforturile de marketing ale întreprinderi moderne nu se pot limita la producerea și distribuția de bunuri și servicii, ele implică totodată o permanentă și complexă comunicare cu mediul extern, cu piața care presupune o informare atentă a consumatorilor potențiali și a intermediarilor, acțiuni specifice de influențare a comportamentului de cumpărare și de consum, de sprijinire a procesului de vânzare, toate aceste activități, cu obiective și mijloace de acțiune extrem de variate alcătuiesc politica promoțională.

Includerea cu o poziție distinctǎ a politicii promoționale în mixul de marketing se justifică prin rolul uneori decisiv pe care acțiunile promoționale îl au în procesul realizării de mărfuri și servicii ca și prin costul acestor acțiuni. Promovarea a fost apreciată a fi ”una dintre cele mai costisitoare componente ale strategiei de marketing".

Problemele cele mai dificile întâlnite în acest domeniu sunt determinate de complexitatea deciziilor referitoare la mărimea bugetelor ce vor fi alocate, repartiția acestora pe diferite instrumente promoționale și perioadele sau momentul utilizării lor.

1.1.1.Sistemul de comunicare

În condițiile economiei contemporane ale sporirii și diversificării bunurilor și a serviciilor destinate satisfacerii nevolilor materiale și spirituale ale societății, ale creșterii schimburilor ecomomice internaționale și în contextul globarizării economiei și piețelor, problemele comunicării cu consumatorii interni sau cu cei externi devin din ce în ce mai dificile, necesită eforturi de cunoaștere reciprocă mult mai însemnate și mai variate.

Sistemul de comunicare implicǎ utilizarea pe de o parte a unor forme variate de informare și stimulare a consumatorilor menite să prezinte firma, produsele și serviciile sale dar să și provoace o serie de modificări favorabile în mentalitatea și obiceiurile de consum ale acestora, pe de altă parte presupune stabilirea unei comunicării efective cu proprii ei salariați, cu acționarii și furnizorii săi, cu mediile financiare și cele ale puterii publice.

1.1.2. Activitata promotionalǎ

În perioada actuală, comunicația promoțională este extrem de bogată sub raportul conținutului, rolului și formei de realizare. Din această cauză și dificultatea clasificării riguroase a componentelor sale, fapt ce a condus la utilizarea în literatura de specialitate a unor scheme diferite de grupare și delimitare. Cu o frecvență mai mare sunt reținute, drept criterii esențiale de limitare, natura și rolul lor în sistemul de comunicație al întreprinderii; în funcție de aceste criterii, activitățile specifice comunicației promoționale se pot structura astfel:

publicitatea;

reclama;

promovarea vânzărilor;

relațiile publice;

utilizarea mărcilor;

forțele de vânzare.

La rândul lor, fiecare dintre aceste componente beneficiază de procedee, tehnici și mijloace specifice de acțiune. Formând împreună conținutul unei politici promoționale unitare, aceste componente se deosebesc prin modul particular în care contribuie la atingerea obiectivelor strategice ale întreprinderii.

Publicitatea este o variabilă calitativă, de natură psihologică, cu acțiune pe termen lung și care, în general, este greu măsurabilǎ cantitativ în privința efectelor economice pe care le generează.

Reclama este activitatea comercială prin care se urmărește, pe calea publicității (prin tipărituri, radio, televiziune, cinematograf, etc.) suscitarea, câștigarea interesului publicului pentru cumpărarea anumitor mărfuri, pentru cumpărarea unor servicii, etc.

Promovarea vânzărilor este o variabilă de ordin cantitativ, relativ omogenǎ și cu acțiune pe termen scurt; în ansamblul lor, tehnicile cuprinse în această grupǎ aduc consumatorului avantaje economice, materiale și imediate, care pot fi cu ușurință măsurate cantitativ, iar întreprinderii îi oferă posibilitatea exercitării unui control riguros al activităților desfășurate.

Relațiile publice grupează o serie de tehnici cu acțiune și efecte pe plan psihologic și pe termen lung, de asemenea greu de măsurat în termeni economici.

Utilizarea mărcilor circumscrie ansamblul semnelor distinctive menite să individualizeze un produs, o gamă de produse, o firmă etc, în raport cu cele ale concurenței, să atragă și să stabilizeze fidelitatea consumatorilor, să creeze obiceiuri de consum, să garanteze calitatea produselor și să certifice notorietatea și prestigiul firmei; se caracterizează printr-o acțiune pe termen lung și pe plan psihologic, dar și prin posibilitatea controlului rezultatelor obținute.

Manifestările promoționale, variabilă deopotrivă calitativǎ și cantitativă, presupune utilizarea, pe perioade de timp determinate, a întregii game de tehnici și acțiuni promoționale, cu efecte economice imediate ca și pe termen lung.

Forțele de vânzare întrunesc o serie de tehnici, în general eterogene (prospectare, demonstrație, argumentare, negociere, încheiere de contracte, etc.)

Indiferent de natura acțiunilor promoționale, de omogenitatea sau eterogenitatea tehnicilor pe care le presupun, de acțiunea lor în timp, de efectele economice pe care le antrenează etc., întreprinderea trebuie să aibă permanent în vedere caracterul lor suplimentar; o politică de piață activa și eficiența implică folosirea lor nu în mod izolat, ci încorporate într-o politică promoțională închegata și operațională, aptă să contribuie la înfăptuirea obiectivelor sale strategice. În același timp, eficienta utilizării variabilelor promoționale în cadrul activităților de piață depinde într-o măsură însemnată, de modul în care acestea sunt integrate în politica globală de marketing a întreprinderii, ca și de maniera în care se realizează coordonarea activității promoționale cu celelalte componente ale mixului de marketing.

Componentele activității promoționale

Definirea strategiei promoționale a întreprinderii presupune nu numai o cunoaștere a condițiilor de acțiune, ci și a valențelor fiecărui mijloc. În acest context, de o deosebită utilitate se dovedește analiza comparativǎ și a raporturilor existente între componentele mixului promoțional.

Publicitatea este o componentă importantă a comunicației promoționale a întreprinderii moderne care, în funcție de natura activității întreprinderii poate deveni un domeniu de acțiuni de marketing de sine stătător. Ea constituie unul dintre mijloacele cele mai utilizate în activitățile de piață prin care întreprinderea se implică și se raportează la evoluția relațiilor de piață, îmbrățișând o întreagă paletă de tehnici, proprii mai multor discipline (sociologie, psihologie, design, grafică etc.).

Fără să beneficieze de o definiție exhaustivă, care să reunească toate laturile funcției, rolului și locului sau în activitatea întreprinderii (în politica de piață a acesteia), se poate totuși aprecia că, în esență, publicitatea cuprinde toate acțiunile care au drept scop prezentarea indirectă (nepersonalǎ), orală sau vizuală, a unui mesaj în legătură cu un produs, un serviciu sau firma de către orice susținător (plătitor) identificat. Prin acțiunile de publicitate, întreprinderea urmărește să asigure o cuprinzătoare informare a publicului în legătură cu activitatea, cu produsele și serviciile sale, cu mărcile sub care acestea sunt prezentate pe piață, să-l convingă și să-l determine în efectuarea actului de cumpărare.

În timp ce promovarea vânzărilor este o variabilă de ordin cantitativ, relativ omogenǎ, cu acțiune pe termen scurt ale cărei tehnici aduc consumatorului avantaje economice, materiale și imediate, care pot fi cu ușurință măsurate cantitativ, publicitatea este o variabilă calitativă, de natură psihologică, cu acțiune pe termen lung și care, în general, este greu măsurabila cantitativ în privința efectelor economice pe care le generează.

Publicitatea vizează modificări de comportament la nivelul diferitelor categorii de consumatori, ca și menținerea fidelității acestora față de oferta întreprinderii. Pentru că acest demers să aibă finalitatea dorită, în proiectarea conținutului și alegerea formelor și mijloacelor utilizate, întreprinderea trebuie să aibă în vedere câteva caracteristici ale publicului în calitatea de receptor de informații publicitare și anume: dorința publicului de a fi tratat ca un partener activ și exigent în dialogul cu agenții pieței; manifestarea unor disponibilități diferențiate de reacții față de fenomenul publicitar; capacitatea de a-și exprima propriile idei și exigente față de acest gen de activitate.

Având un asemenea rol și desfășurându-se în condițiile unui mediu economico-social concurențial și tot mai dinamic, publicitatea servește întreprinderii atât ca instrument strategic, cât și ca mijloc tactic. Într-adevăr, acțiunile de publicitate sunt antrenate în scopuri diferite, se adresează marelui public sau unor segmente determinate ale pieței. Judicios organizată și dirijată, publicitatea poate contribui efectiv la stimularea cererii de consum. Practică demonstrează că, de regulă, comunicația publicitară constituie unul dintre mijloacele de transformare, pe termen lung, a cererii de consum în comportamentul de cumpărare efectiv. Ea trebuie însă conjugată cu acțiunea altor mijloace de comercializare și promoționale întrucât, singură, deși necesară și chiar indispensabilă, acțiunea sa nu poate fi niciodată suficientă pentru promovarea intereselor comerciale ale firmei, pentru sporirea eficienței activității sale.

Formele de materializare a publicității sunt numeroase și cuprind un întreg ansamblu de mijloace și tehnici diferite, al căror scop final îl constituie realizarea unei comunicații eficiente în cadrul mediului economico-social, al pieței, în vederea influențării atitudinilor și comportamentului consumatorilor. Acestui principal scop îi sunt subordonate o serie de obiective specifice: susținerea procesului de vânzare prin crearea unei imagini favorabile față de firmă și produsele sale în rândul consumatorilor potențiali; facilitarea pătrunderii pe o piață nouă sau atragerea de noi segmente de consumatori; lansarea pe piață a unui nou produs; introducerea unui nou preț; sporirea vânzării unui produs prin prelungirea sezonului de consum, prin mărirea frecvenței de înlocuire și a modalităților de utilizare a produsului etc.

Prin obiectivele urmărite și mijloacele folosite, activitatea de publicitate contribuie și la educarea consumatorilor influențând în acest fel volumul și structura consumului; obiceiurile de cumpărare și de consum în sensul raționalității acestora. Raportată la condițiile unor piețe diferite, ea va trebui folosită diferențiat, adaptându-și conținutul, mijloacele și formele de desfășurare potrivit cerințelor și specificului acestor piețe.

Desigur, publicitatea nu poate fi considerată ca o armă absolută a succesului, ca un panaceu universal pus în slujba a toate și a tuturor; dimpotrivă, practică publicității ne oferă numeroase cazuri de erori, insuccese și umilințe din care au “gustat” chiar firme de renume. Ea poate numai să contribuie la corectarea unor erori de concepție sau de vânzare, dar numai într-o anumită măsură și în situații conjuncturale favorabile. Deci, prin publicitate nu se pot anula în totalitate insuficientele unei politici eronate privitoare la produs, preț și distribuție.

Conceptul, conținutul și obiectivele promovării vânzărilor

În literatura de specialitate, ca și în practică economică, termenului de promovare a vânzărilor i se atribuie un conținut diferit ce se aplică atât prin unghiurile de abordare a acestei activități, cât și prin nuanțarea obiectivelor urmărite.

Noțiunea, din punct de vedere lingvistic, provine din latinescul “promovare”, care înseamnă “a pune, a scoate în fațǎ”. Încă de la început, se cuvine a se avea în vedere această primă explicare a noțiunii care, dealtfel, rămâne esențială pe lângă celelalte considerații teoretice, derivate din accepțiunea de bază.

Enciclopedia Larousse definește promovarea vânzărilor ca fiind o tehnică specială, având drept scop obținerea unui volum mai mare de vânzări ale unei întreprinderi prin acțiuni caracteristice rețelei de vânzare.

În cartea sa, 'La promotion des ventes – cle du succes", F. Nepveu – Nivelle prezintă următoarea definiție :”promovarea reprezintă cercetarea, studierea, punerea la punct și aplicarea tuturor ideilor și inițiativelor care pot concura la coordonarea, ameliorarea și dezvoltarea vânzărilor”.

Allan Toop,în lucrarea 'Choosing the right sales promotion' înglobează într-o definiție toate acțiunile, în afară publicității care stimulează consumatorul spre cumpărarea unui anumit produs: 'promovarea este ansamblul de acțiuni care pot stimula cumpărarea unei mărci date, în amonte sau în aval de caracteristicile fizice ale produsului (inclusiv condiționarea) exclusiv acțiunile publicitare mass-media'.

Philip Kotler în lucrarea “Marketing – Management”, definește promovarea vânzărilor ca fiind acea acțiune care regrupează acțiunile de marketing, altele decât vânzările personale, publicitatea plătită și publicitatea gratuită care stimulează cumpărările consumatorului și eficacitatea comerțului.

Acesta insistă asupra câtorva puncte:

promovarea este o activitate de marketing. Nu este vorba de a spori numai volumul vânzărilor, ci și de a cerceta, a căuta o mai bună satisfacere a consumatorilor cu realizări economice mai bune;

obiectivul promovării îl reprezintă stimularea cumpărării; aceasta înseamnă că eficiența intervine aducând un plus față de acțiunile utilizate în mod curent;

asemenea eforturi sunt mai puțin frecvente și au caracter excepțional.

Definiția de mai sus se bazează pe o tehnică des utilizată de anglo-saxoni, care constă în a separa în două părți tehnicile publicitare de care dispune întreprinderea: televiziunea, presa, radioul și afișajul pe de o parte , iar pe de altă parte publicitatea directă , animațiile și primele. Primele sunt așa numitele 'under the line', iar celelalte, 'bellow the line'.

Din acest punct de vedere, spiritul european rămâne mai restrictiv și estimează că expozițiile și publicitatea la locul vânzării rămân acțiuni specifice originale la dispoziția fiecărei întreprinderi.

Se poate admite de fapt că expozițiile și târgurile au devenit acțiuni cu caracter regulat, deci un mas-media deosebit, ca afișajul de exemplu; publicitatea la locul vânzării prin denumirea să face apel la o noțiune diferită de promovare, conținând chiar în denumire termenul 'publicitate'.

Conform Asociației Americane de Marketing, 'promovarea vânzărilor cuprinde totalitatea activităților de marketing, altele decât publicitatea și vânzarea personală (acțiune personală a vânzătorului), care stimulează cumpărarea produselor de către consumator'. Aceasta definiție, prin caracterul ei concis, are dezavantajul că nu vine cu foarte multe elemente în ceea ce privește conținutul specific al promovării.

Un concept mult mai clar aparține unor specialiști francezi care susțin că 'o operațiune de promovare constă în a asocia unui produs un avantaj temporar cu scopul de a facilita sau a stimula utilizarea acestuia, cumpărarea și distribuirea sa'.

Un alt autor, păstrând această linie, apreciază că promovarea vânzărilor reprezintă 'actiunea de marketing ce constă în a adăuga temporar unui produs sau unui serviciu o valoare suplimentară, oferind un avantaj specific cumpărătorilor vizați în funcție de un obiect precis și masurabil'.

În sfârșit, într-o altă abordare, promovarea vânzărilor este considerată ca fiind 'un ansamblu de tehnici care îmbogățesc conținutul ofertei, venind cu ceva în plus față de concurență la nivelul produsului, al prețului și al distributiei'.

Din analiza comparativǎ a acestor puncte de vedere rezultă că promovarea vânzărilor poate fi caracterizată, în esență sa, prin câteva trăsături distincte:

Obiectul principal al activității de promovare îl reprezintă stimularea vânzărilor. În vederea atingerii acestui obiectiv – stimularea vânzărilor – promovarea vânzărilor presupune punerea în aplicare a numeroase tehnici ce însoțesc actul de vânzare. O parte dintre acestea contribuie la îmbunătățirea calității informaților despre produs, respectiv:

forțele de vânzare, în procesul de negociere, folosesc suporturi grafice bogat colorate, sau se servesc de trucuri amuzante, care au legătură cu produsul pe care îl reprezintă; toate acestea urmăresc să atragă interesul partenerului, să-i câștige simpatia și chiar adeziunea înainte de a ajunge în miezul tratativelor;

distribuitorii pot fi ajutați cu sfaturi utile în materie de gestiune comercială (gestiunea stocurilor, formarea vânzătorilor, amenajarea spațiului comercial) sau în privința folosirii tehnicilor de merchandising;

comercianții pot utiliza, la locul vânzării, un întreg arsenal de afișe, panouri, indicatoare, al căror rol este de a îndruma cumpărătorul și de a-l ajuta să aleagă produsul care răspunde cel mai bine necesităților sale;

cu ocazia unor sărbători (Paștele, Crăciunul), a unor evenimente deosebite, sau chiar în perioadele de soldare, în punctele de vânzare se poate crea o atmosferă specială ce le poate însufleți și personaliza, ce le poate spori atractivitatea;

tot în interiorul magazinelor pot fi organizate și unele evenimente cu caracter de spectacol, demonstrații etc.

Toate aceste acțiuni au drept scop detensionarea relațiilor dintre vânzător și cumpărător, urmărind, în cele din urmă, creșterea volumului vânzărilor. Dar pentru a se ajunge aici, trebuie să se cunoască foarte bine care sunt tehnicile de promovare cele mai eficiente în cazul fiecărei ținte avute în vedere.

Promovarea vânzărilor vizează patru categorii de ținte:

avantajul oferit poate fi adresat consumatorilor;

avantajul poate fi în beneficiul distribuitorilor;

acțiunea de promovare poate urmări stimularea forței de vânzare;

se poate avea în vedere atragerea prescriptorilor.

Operațiunile de promovare care vizează distribuitorii trebuie să răspundă unor scopuri exacte, între care: stimularea distribuitorilor în vederea lansării unor comenzi; câștigarea încrederii și a fidelității lor; motivarea distribuitorilor pentru a pune în valoare produsul la locul vânzării. În acest sens, un loc important îl ocupǎ concursurile de vânzare, ofertele speciale, cadourile, remizele etc.

O țintă deloc de neglijat o constituie echipa de vânzare a întreprinderii. Este foarte important ca aceasta să fie interesată în realizarea obiectivelor comerciale ale firmei. Animarea echipei care reprezintă forțele de vânzare se poate face cu ajutorul oferiri unor prime, cadouri, călătorii și organizării unor jocuri și concursuri cu premii.

Prescriptorii sunt acele persoane care, prin sfaturile pe care le dau, pot juca un rol hotărâtor în adoptarea deciziei de către cumpărătorul final. Deși influența pe care o exercită nu presupune o contra-partida financiară, este totuși important ca prescriptorii să manifeste o atitudine pozitivă față de o anumită marcă de produs. Tehnicile de promovare care îi vizează se axează în principal pe tehnici de informare, cum ar fi: expedierea unor eșantioane, promovarea directă prin corespondență, organizarea unor expoziții, târguri, congrese.

Pe o perioadă determinată de timp, tehnicile de promovare a vânzărilor contribuie la conferirea unei valori suplimentare produsului, făcându-l mai atrăgător și mai bine adaptat diferitelor situații, oferind avantaje legate de produs și prețul acestuia, ca și la nivelul distribuției. Experiența practică demonstrează că există numeroase căi de intervenție asupra produsului, prin care acesta devine mai atrăgător, fără a fi necesare modificări la nivelul concepției și anume:

prezentare mai originală și mai îngrijită;

comercializarea produsului împreună cu un accesoriu util, care de obicei este vândut separat;

produsul poate fi vândut însoțit de un alt obiect care, chiar dacă nu are nici o legătură cu produsul propriu-zis, se scontează că va fi apreciat de către cumpărător;

îmbunătățirea calității serviciilor post-cumparare;

actul de vânzare poate fi însoțit de perspectiva unui câștig important, cu caracter aleator (este cazul jocurilor, al concursurilor și al loteriilor).

Avantajele care privesc prețul sunt de moment, variațiile de preț fiind de scurtă durată.

Întreprinderea poate opta în acest sens pentru:

reduceri excepționale de preț, efectuate în momentul cumpărării sau după cumpărare;

facilități de plată (posibilități de creditare cu sau fără dobânda);

Referitor la îmbunătățirea calității activității de comercializare, aceasta se poate realiza pe multiple cǎi:

printr-o mai bună prezentare, produsul va fi mult mai accesibil cumpărătorului;

prin respectarea termenelor de livrare și aprovizionare cu regularitate, evitându-se astfel rupturile de stoc;

pentru a răspunde nevoilor de informare ale consumatorului, comercianții trebuie, pe de o parte, să cunoască foarte bine caracteristicile tehnice ale produselor, pe de altă parte, să folosească afișele, panourile, precum și alte materiale de prezentare a produselor care vin în ajutorul cumpărătorului;

o mai bună organizare a spațiului în care se desfășoară vânzarea.

Toate aceste operațiuni, indiferent dacă au drept suport produsul, prețul sau distribuția, nu urmăresc decât să îmbogățească conținutul ofertei. În acest scop, promovarea vânzărilor este un ansamblu de tehnici deosebit de complex, întrucât acționează pe două planuri, rațional și irațional; oferind cumpărătorului un avantaj într-o manieră oarecum dramaticǎ, va urmări să acționeze mai ales asupra resorturilor psihologice existente la nivelul comportamentului irațional.

Avantajele pe care promovarea le oferă diferitelor ținte au un caracter temporar. De aceea și efectele sale, chiar dacă sunt mai rapide decât în cadrul publicității, nu depășesc o perioadă determinată, fiind limitate în timp.

Din acest punct de vedere, diferitele tehnici de promovare dobândesc un pronunțat caracter tactic, cu o puternică influență asupra cumpărării impulsive. Spre deosebire de publicitate, care are ca efect modificarea imaginii despre un produs și a atitudinii unui public, promovarea vânzărilor încearcă să provoace sau să stimuleze un anumit comportament față de produse, făcându-le mult mai atrăgătoare și mai avantajoase. Astfel, în cazul publicității, organizarea unei acțiuni de amploare necesita o perioadă destul de lungă de timp. În schimb, o acțiune de promovare a vânzărilor care se prelungește peste normal, risca să devină ineficienta. Datorită caracterului său temporar, este necesar ca promovarea vânzărilor să adauge ofertei acea valoare suplimentară capabilă să trezească interesul publicului vizat. Întotdeauna o acțiune de promovare va fi înconjurată de un climat obișnuit, festiv, agreabil. Dacă într-un anunț publicitar marca produsului este prezentată fără a se oferi nimic suplimentar, o acțiune de promovare a vânzărilor implică mai mult pe consumator.

Prin urmare, spre deosebire de publicitate, ale cărei efecte de durată se fac simțite abia după o perioadă de timp, promovarea vânzărilor corespunde unui ansamblu de tehnici prin care se urmărește o îmbogǎțire a ofertei prin adăugarea unei valori suplimentare la nivelul produsului, al prețului și al distribuției, pe o perioadă limitată de timp, ținând seama de obiectivele comerciale ale firmei și cu scopul de a câștiga un avantaj temporar față de concurență.

Deși nu garantează decât obținerea unor rezultate limitate în timp, tehnicile de promovare a vânzărilor sunt tot mai frecvent utilizate în țările cu o economie de piață avansată. În majoritatea întreprinderilor, partea care revine promovării vânzărilor în bugetele de marketing are tendința de a crește și aceasta în defavoarea publicității.

Explicația acestei evoluții trebuie căutată în tendințele înregistrate în cadrul pieței ca urmare a dinamicii pe care au cunoscut-o în ultimii ani relațiile de schimb. Între acestea, cele mai importante se referă la faptul că:

Oferta se banalizează, iar produsele destinate aceleași nevoi sunt din ce în ce mai numeroase și mai ales asemănătoare. De aceea, consumatorului îi este tot mai greu să își formeze cu adevărat o preferință, devenind astfel sensibil la avantajele pe care le oferă promovarea. Și în sfera distribuției se înregistrează fenomene aproape identice. Pentru a fi de acord să comercializeze o nouă marcă de produs sau pentru a acorda mai multă atenție uneia care se aflǎ deja în unitățile de vânzare, detailistul trebuie stimulat cu argumente noi, convingătoare. Ori, cu astfel de argumente vine tocmai promovarea vânzărilor;

În unele sectoare, presiunea publicitară pe care o exercită producătorii se apropie de pragul de saturație, dincolo de care orice cheltuială făcută cu publicitatea este nerentabilǎ. Astfel, promovarea vânzărilor devine un domeniu de investiție mult mai eficient, care asigură armonia politicii de comunicație și însoțește consumatorul până la decizia finală.

Sunt situații în care întreprinderea trebuie să reacționeze foarte rapid pentru a răspunde atacurilor lansate de concurență. În astfel de situații, publicitatea nu mai este o soluție potrivită, întrucât timpul necesar conceperii și desfășurării unei campanii publicitare este destul de lung. Deci, se recurge la promovarea vânzărilor care, acționând mult mai rapid și într-o manieră punctuală, este capabilă să răspundă cu rapiditate cerințelor noi ce apar în relațiile de piață.

În concluzie, se poate aprecia că promovarea vânzărilor a apărut ca un răspuns la noile exigente ale pieței, afirmându-se ca un instrument ofensiv și original, capabil să asigure obținerea unor rezultate practice spectaculoase pentru întreprindere.

1.2. Mixul promoțional

Combinarea metodelor și tehnicilor folosite în activitatea de promovare și coordonare a lor în așa fel încât să se înfăptuiască obiectivele de marketing propuse, în condițiile unei eficiențe cât mai mari, constituie mixul promoțional, pe care orice întreprindere trebuie să-l stabilească.

Cele patru componente ale mixului promoțional: publicitatea, vânzarea personală, promovarea vânzărilor și relațiile publice, se folosesc de către firme în funcție de situația lor specifică, nefiind obligatorie participarea simultană a tuturor (cel puțin două sunt necesare), ci îmbinarea acelor instrumente care la un moment dat aduc cele mai mari avantaje cu cheltuieli cât mai reduse.

1.2.1.Factorii ce influențează mixul promoțional

În alegerea instrumentelor promoționale ce se vor aduna la un moment dat, pentru a alcătui mixul promoțional se va ține seama, pe de o parte de caracteristicile fiecărei componente, iar pe de altă parte de incidentele unor factori, care își pun amprenta asupra eficientei combinării cum ar fi:

tipul produsului – influențează prioritatea ce se acorda unei forme sau alta de promovare. Astfel, pentru bunurile de larg consum reclama este esențială în timp ce pentru bunurile de producție, vânzarea personală deține primul loc, deoarece produsele fiind de valoare mare și riscul este corespunzător;

tipul de piață – diferențiază necesitățile promoționale. Astfel, pe piața monopolistica reclama este absolut necesară pentru a evidenția specificitatea unui produs în raport cu cele ale concurenților, în timp ce pe piața monopol, vânzarea personală este suficientă pentru a vinde;

strategia utilizată – își pune amprenta asupra combinării formelor de promovare. Astfel, maniera de îmbinare a publicității cu promovarea vânzării în perioada folosirii strategiei de împingere, va asigura fidelitatea clientului;

stadiul de pregătire a consumatorului pentru adoptarea deciziei de cumpărare. Astfel, în etapa de conștientizare și cunoaștere, rol mai mare au pubilicitatea și relațiile publice, iar în fazele următoare, vânzarea personal;

ciclul de viață al produsului – modificǎ în funcție de etapa respectivă locul și rolul instrumentelor promoționale. Astfel, în faza introducerii unui nou produs este nevoie de transmiterea mesajelor pentru cunoașterea caracteristicilor, pentru informarea potențialilor cumpărători, în etapa creșterii, promovarea vânzărilor se impune, în timp ce în faza declinului, se renunțǎ la relațiile publice și se accentuează reclama de reamintire.

Desigur și alți factori pot exista în afara celor menționați, managerul fiind în măsură să aprecieze influența lor și să aleagă acele instrumente și metode de promovare care să slujească cel mai bine interesul de moment.

1.2.2.Componentele mixului promoțional

Chiar dacă, în practică apar o multitudine de variante de mix promoțional, în realitate, totalitatea metodelor și tehnicilor de promovare se grupează în patru categorii: publicitate, promovarea vânzărilor, relațiile publice și vânzarea personală. Primele trei forme enunțate sunt considerate instrumente ale promovării de masă, prin care potențialii cumpărători sunt informați cu privire la avantajele oferite de produsul respectiv. De asemenea, ele sunt incluse în categoria mijloacelor de comunicație, sau canalelor de comunicație care permit unei surse transmiterea unui mesaj la destinatarul precizat.

Indubitabil, publicitatea este cea mai cunoscută și efectiv utilizată formă de promovare, structurează aceste activități promoționale sub forma unei piramide ce se bazează pe relațiile publice, iar în vârf (atât în sens propriu cât și figurat) se aflǎ vânzarea personală. Între ele există o strânsǎ interdependență în cadrul strategiei promoționale.

1.2.3.Promovarea vânzărilor

Un instrument promoțional ce se utilizează în ultima vreme cu succes deosebit care a reușit să sporească cheltuielile destinate mai repede decât publicitatea este promovarea vânzărilor ce constǎ în acordarea de stimulente pentru cumpărarea imediată mai ales a produselor standardizate și cu cerere foarte elastică.

Este destinată creșterii vitezei sau volumului vânzărilor, cu reacție mai rapidă și puternică din partea consumatorilor deoarece: captează ușor atenția consumatorului oferindu-i informații clare și precise; generează interes și emoții oferind elemente convingătoare și permite accesul pe piața al produselor, pentru care nu sunt permise celelalte forme de promovare (ex. țigări).

Promovarea vânzărilor, care operează prin adăugarea unei valori temporare produsului pentru a oferi un stimulent suplimentar consumatorului, urmărește pentru atingerea scopului final, intensificarea cumpărăturilor și a vitezei de vânzare sǎ: atragă atenția asupra unui produs nou sau modernizat, sporească loialitatea consumatorilor prin încurajarea cumpărărilor, lărgirea distribuției sau îmbunătățirea oportunităților de prezentare.

De obicei, efectele promovării vânzării sunt imediate, dar pe o scurtă perioadă și de aceea nu se prea folosește singură, ci în combinație cu celelalte forme de promovare mai ales cu publicitatea.

Prin promovarea vânzărilor se urmărește realizarea unor scopuri clare și precise, care se concretizează în obiective specifice, ce solicitǎ instrumente proprii de realizare.

Obiectivele promovării directe sunt orientate cu prioritate spre cerere, dar ele sunt distincte pentru membrii canalului de distribuție.

Astfel, promovarea orientată spre consumatori urmărește:

– creșterea vânzărilor pe termen scurt;

– ocuparea unei poziții stabile pe piață;

– convingerea consumatorilor să încerce produsul;

– îndepărtarea consumatorilor de produsele concurenților;

– păstrarea și recompensarea clienților fideli.

Se realizează prin: reduceri de prețuri, cupoane, premii, concursuri etc.

Promovarea orientată spre intermediari, denumită promovare comercială, urmărește:

– motivarea detailiștilor pentru noi articole și stocuri mari.

– stimularea detailiștilor pentru a le oferi prezentare preferențială.

Se realizează prin: rabaturi speciale, gratuități, prime de fidelitate.

Promovarea orientată spre forța de vânzare, urmărește:

– sprijin acordat produselor noi.

– încurajarea atragerii de noi clienți.

Se realizează prin: prime, comisioane, cadouri, concursuri oferite agenților de vânzare.

Promovarea vânzărilor cunoaște o ascensiune deosebită în ultima vreme și datorită avantajelor pe care le prezintă: atragerea clienților pentru că oferă ceva, menținerea loialității, crearea interesului, atragerea intermediarilor, eficacitate pe termen scurt, flexibilitate.

Prezintă și unele inconveniente: efectele sunt temporare, lipsește continuitatea.

Alegerea instrumentelor de promovare a vânzărilor este de mare importanță, cu atât mai mult cu cât, s-a diversificat mult aria acestora. Cele mai frecvent utilitzate sunt: mostrele pentru încercare, cadouri promoționale, premii de fidelitae, concursuri, jocuri, tombole, loterii, oferte de preț redus, cupoane, etc.

Specialistul de marketing este cel care va concepe întreaga acțiune, va elabora un program care-i permite corelarea utilizării în timp și spațiu a celor mai eficiente instrumente.

Relații publice

Succesul unei întreprinderi depinde în mare măsură de relațiile pe care le are cu: clienții, salariații, acționarii, instituțiile guvernamentale, comunități locale, bănci, investitori, mass-media etc.

Indiferent dacă dorește sau nu, o firmă nu-și poate desfășura activitatea în afara mediului de afaceri, fără să întrețină relații cu publicul, doar cǎ ele pot fi gestionate, sau lăsate să curgă de la sine.

Relațiile publice reprezintă un ansamblu de activități utilizate pentru crearea, menținerea și influențarea unei activități favorabile pentru firmă. Ele reprezintă, după părerea Institute of Public Relation din Marea Britanie "un efort deliberat, planificat și susținut pentru a stabili și menține o înțelegere mutuală între organizație și publicul ei".

Această formă de promovare are caracter informativ, este de fapt o comunicare personalizată și potrivită cu un mesaj unic și credibil. Vehiculează informații prin: purtător de cuvânt, conferințe de presă, materiale publicitare, evenimente speciale asociate cu implicarea în sponsorizări, donații.

Relațiile publice implicǎ dialogul și reușesc să ajungă la persoanele care resping publicitatea sau alte forme. Activitățile editoriale sunt foarte eficiente, iar cheltuielile necesitate mult mai mici decât în folosirea altor forme.

Dezavantajele utilizării relațiilor publice constau în faptul că viața mesajului este limitată, iar ele nu sunt controlabile.

Doar o parte a relațiilor publice au legătură directă cu vânzările, ce dau naștere publicității și se concretizează în:

– relațiile cu presa.

– comunicații de firmă

– susținerea unor cauze nobile

– sponsorizări

– servicii publice.

Activitățile de relații publice implicǎ adesea și o a treia parte, ca intermediar, între ea și public, cum ar fi ziaristul, o instituție, un eveniment, etc. Mesajele sunt astfel dependente de intermediar.

Această formă de promovare se dezvoltă rapid în țara noastră, pentru că n-a existat anterior și pe de altă parte am văzut că prezintă o serie de avantaje în raport cu celelalte forme de promovare.

CAPITOLUL II. PREZENTAREA IMAGINII ROMÂNIEI

2.1. Brandul de țarǎ al României

Deși brandingul de națiune este un concept nou el este extrem de important față de imaginea și poziția unei națiuni în lume. Majoritatea națiunilor au acordat o atenție deosebită precum și fonduri semnificative de bani pentru a-și construi prestigiul și influența peste hotare.

W. Olins consideră că francezii „au inițiat cu adevărat brandingul de națiune la scară mare. Cele cinci republici, două imperii și cam patru regate ale Franței constituie un studiu de caz fascinant despre felul în care crearea și consolidarea identităților a orientat decisiv afirmarea legitimității lor interne, menținerea lor la putere și influența asupra vecinilor.

În regatul Bourbonilor nu a existat un autocrat mai glorios decât Regele Soare (Ludovic al IX-lea), Versailles a fost ridicat ca o întrupare a puterii absolute. Apoi, în 1789 a venit prima și cea mai semnificativă revoluție (…). Franța a fost în mod conștient și deschis rebrandată, fiind astfel prima țară care a ales o cale atât de conștientă de sine. Iar întreaga Europă a fost profund influențată de ea”1. Și alte țări au încercat să emită procesul de rembrandare: nazismul în Germania, fascismul în Italia, comunismul în Rusia sau Imperiul Otoman în vremea lui Attaturc. „După 1945, consideră W. Olins, prăbușirea marilor imperii coloniale europene a creat un nou val de națiune. Multe dintre ele și-au luat nume noi: Ceylon a revenit Sri Lanka, Coasta de Aur a devenit Gana, Rhodesia de Sud a devenit Zimbabwe, iar capitala ei Salisbury – Harare. Indiile Olandeze de Est au devenit Indonezia. Capitala țării Batavia a devenit Jakarta. Țări cu totul noi, precum Pakistanul și Banglandeshul, s-au format din ceea ce fusese India Britanică. Banglandesh a avut trei nume în mai puțin de 50 de ani; la început a fost partea Indiei, sub numele de Bengalul de Est, apoi a devenit Pakistanul de Est și în cele din urmă Banglandesh”2.

După 1991, odată cu căderea zidului Berlinului și declinul comunismului procesul de rebrandare a continuat. Au apărut state noi ca: Georgia, Belarus, Lituania, Estonia, Letonia, iar altele au trecut la democrație precum: Ungaria, Polonia, România precum și cele 5 foste „stan-uri” sovietice central asiatice: Kârgâstan, Kazahstan, Uzbekistan, Menistanturk și Tadjikistan.

Spania fostă putere mondială intrase într-un declin evident cea culminat războiul civil din anii 1930 însă după moartea lui Franco, în 1975 s-a transformat într-o democrație modernă. Simbolul solar al lui Joan Miro a fost identificat ca centrul unui program promoțional al țării în străinătate. Există și alte exemple: Australia, Singapore, Hong-Kong și Portugalia. Exemplul acestei țări din urmă este relevant pentru construirea unui nou brand. Turiștii nord-europeni mergeau în concediu la Algarve pe coasta sudică a Portugaliei pentru soare, apă și nisip. „Doar soarele, apa și nisipul, spune Olins au devenit mărfuri comune. Pentru a diferenția Portugalia ca destinație turistică a trebuit să găsim o idee – cheie care să fie reală, recognoscibilă și promovabilă pe piață și care să scoată țara în evidență. La un anumit nivel, bineînțeles că Portugalia era doar o altă destinație din Europa latină și superficial văzută, nu foarte diferită de Franța, Italia sau Spania. Și atunci ce diferenția Portugalia? Răspunsul a fost atât de simplu, atât de evident atât de important și atât de adevărat încât, odată ce l-am văzut nu ne-am da seama cum de putusem să-l ignorăm până atunci. Spre deosebire de restul Europei latine, Portugalia nu este o țară mediteraneană: coastele ei sunt la Atlantic (…). Ideea diferențiatoare este că Portugalia este o țară sud-europeană cu deschidere la Atlantic”.

Alte exemple du succes ale unei campanii de construire ale imaginii de țară sunt:

– „Malaezia cu adevărat Asia”,

– „Orice medic competent va prescrie: Norvegia”.

Procesul de constituire a brandului de țară este unul dificil ce se constituie în timp, prin eforturi susținute și manifestate în aceeași direcție. „Din afară, brandingul pare simplu. El pare să implice repetiția iritant de frecventă și uneori obsesivă a unei afirmații simple, adesea extravagante, exprimate printr-o deviză sau un slogan, niște culori și un logo distinctiv, aplicate în aparență mai mult sau mai puțin la întâmplare pe tot ce se vede în jur. În realitate însă, ca majoritatea lucrurilor, atunci când privești de aproape brandingul nu e atât de simplu. De fapt, e foarte complicat”4.

În ansamblu brandingul se ocupă cu crearea și menținerea încrederii și ca atare el înseamnă înainte de toate respectarea deplină a promisiunilor. Wally Olins susține că cele mai bune și mai de succes brandinguri sunt cele perfect coerente: „în calitate de client, furnizor, acționar sau angajat, de fiecare dată când intri în contact cu un brand coerent îl percepi la fel. Cele mai bune branduri au o consecvență construită și susținută de oameni din interiorul organizației care sunt complet familiarizați cu tot ceea ce reprezintă brandul”5. Pentru autorul american cei patru vectori prin care se manifestă brandul sunt: produsul, ambientul, comunicarea și comportamentul.

Întru-cât toate țările lumii comunică permanent între ele și din ce în ce mai mult prin acțiuni politice, culturale, sportive, comerciale etc., managementul de brand trebuie privit ca o activitate normală. În această direcție Wally Olins face și o profeție: „Un brand de succes va fi considerat o bogăție națională esențială. Nici o țară nu va mai fi capabilă să ignore felul în care o vede restul lumii”.

Revoluția din 1989 a reprezentat o schimbare majoră și dramatică pentru România, deoarece poporul a intrat într-o profundă criză de identitate. Cea mai mare parte a populației a suportat consecințele lipsei unui consens național, ale lungilor lupte politice, acre au dus la accentuarea stării ei de sărăcie, dar și la limitarea perspectivelor sale. La aproape 19 ani de la revoluția din 1989 România încă încearcă să își găsească rolul în lume. Românii nu au reușit să identifice ceea ce îi face speciali în lume și care sunt principiile după care ar trebui să se guverneze pentru a fi într-adevăr o națiune independentă și nu un stat aflat în umbra marilor structuri globale de putere.

România nu are încă un brand de țară prin care să fie recunoscută de cetățenii străini așa cum este cazul celorlalte țări. Totuși au existat încercări firave din partea guvernului și a autorităților române de constituire al unei imagini de țară însă toate s-au soldat cu eșecuri răsunătoare în ciuda faptului că au fost alimentate cu fonduri enorme din bani publici.

Exemplu este cazul lui „Fabulos Spirit” care nu și-a atins scopul, dar care a reușit să cheltuiască inutil o sumă imensă de bani publici.România este unul dintre puținele state care nu au definit un brand de țară care să fie recunoscut în orice colț al lumii de către străini. Românii nu au o imagine clară, o marcă reprezentativă, cum ar fi Turnul Eiffel pentru Franța sau Statuia Libertății pentru Statele Unite ale Americii. România este cunoscută pe plan mondial ca țara lui Ceaușescu, tărâmul lui Dracula, țara câinilor maidanezi și a copiilor străzii. Turiștii deseori sunt avertizați în legătură cu România asupra hoților de buzunare, care operează cu precădere în mijloacele de transport, trenuri sau locuri aglomerate, asupra traficului care este diferit de tot ceea ce se cunoaște.

2.2. Identitatea naționalǎ a românilor

Premisele teoretice și sociale ale constituirii identității culturale a românilor s-au format în perioada modernă de dezvoltare a societății românești. În pofida diversității modurilor de definire a identității culturale a unui popor accentul este pus pe o „glorie strămoșească” comună, pe un anume grad de unitate administrativă, juridică și economică.

Scrierile lui D. Bojincă, Gh. Asachi, G. Barițiu, Gh. Săulescu, B. Hașdeu, M. Kogălniceanu și I. Ghica pot fi considerate printre cele dintâi contribuții la cristalizarea identității culturale moderne românești, la făurirea, cum ar spune Noica, a poveșții românești a ființei.

G. Barițiu scria că a cultiva „înseamnă a învăța pe oameni să cugete bine; a lumina ce fusese întunecat”. Constantin Rădulescu – Motru face următoarele referiri despre rolul culturii întrecerea unui popor de la starea de barbărie la dezvoltare proprie în lumina culturii. „Poporul fără cultură n-are istorie, fiindcă n-are un criteriu care să stabilească valoare evenimentelor petrecute (…). Prin cultură o societate dobândește rostul său istoric și prin aceasta se diferențiază de alte societăți”7.

Analiza diferențiată a procesului de modernizare a unor societăți în funcție de nivelul progresului economic a dus la formularea legii evoluției „țărilor înapoiate în orbita celor dezvoltate” de căte C. Dobrogeanu-Gherea și a teoriei rolului determinant al culturii și civilizației din țările dezvoltate asupra societății românești de către G. Ibrăileanu. Dacă unii gânditori precul T. Maiorescu, M. Eminescu, C. Rădulescu-Motru, ș.a. consideră naturală evoluția socială și culturală de la fond la formă în cazul societăților intrate pe drumul modernizării alții precum A.D. Xenopol, C. Dobrogeanu-Gherea și G. Ibrăileanu apreciază ca fiind normală și evoluția de la forme la fond.

Lupta politică pentru formarea și afirmarea identității națiunii române a găsit viața culturală în mediul ideal de afirmare. La începtului secolului al XX-lea, Nicolae Iorga reclama imerioasa înoire a poporului român afirmând că „noi suntem lipsiți de cultură națională, că avem elemente răzlețe din care ea se poate alcătui, că pe această cultură națională, însă, trebuie să ne întemeiem dezvoltarea, să scoatem dintr-însa toate foloasele pe care poate să le dea”. În aceeași notă D. Gusti considera că „noi nu avem o cultură națională unitară.

I. H. Rădulescu evidențiază funcțiile multiple ale unor instituții culturale, punând accent pe rolul major al limbii în formarea identității naționale: „limba singură unește, întărește și definește națiunea: ocupați-vă de dânsa mai nainte de toate și nu veți face prin aceasta decât cea mai fundamentală politică, veți pune fundamentele națonalității”8.

Făurirea identității naționale nu se poate realiza fără originalitate, iar aceasta poate fi realizată prin scoaterea la lumină a forțelor creatoare interne ale poporului român și realizarea unor opere autentice, specific românești. „Naționalitatea, scria Titu Maiorescu, dacă acest cuvânt vrea să aibă un merit și o valoare nu poate să fie un pretext care să ascundă lenea și barbaria, și ținta noastră în viitor nu este numai de a ne păstra limba și sângele și teritoriul brut. Limba și sângele, și teritoriul sunt elemente prețioase ca mijloc spre un scop mai înalt și acest scop nu poate fi altul decât progresul civilizației omenești prin toleranță și știință, prin bunăstarea materială și morală potrivită totdeauna cu gradul culturii unui popor”. Astfel se preconizează ideea întemeierii culturii și identității naționale pe valorile culturii populare românești, adică să fie inspirate din „viața proprie a poporului” și să redea „ceea ce este, ceea ce gândește și ceea ce simte românul în partea cea mai aleasă a firii lui etnice”9.

A. D. Xenopol a definit cultura națională prin intermediul elementelor ei componente și anume limba, moravurile, literatura, artele și tradițiiel excuzând însă știința, religia, comerțul și industria. Cultura națională scria A. D. Xenopol, „consistă mai înainte de toate în păstrarea, dezvoltarea și cultivarea limbiii sale, apoi în regularea raporturilor indivizilor săi, atât a celor de drept cât și a celor de moravuri, după formele ce sufletul său a dezvoltat pentru împlinirea lor, în cercetarea trecutului său ca popor, ca existență particulară în astă lume, pentru a înțelege prezentul și a întrvedea viitorul, în fine, în cultivarea artelor și a literaturii, astfel ca tot ceea ce este frumos și originar în sufletul său să se dezvolte și să se producă în lumea exterioară”10.

G. Ibrăileanu încearcă o sintetizare a semificațiile specificului național în cultura română. „În gândirea lui Ibrăileanu, specificul românesc apare ca un postulat ontologic, fiind întemeiat pe argumentul că orice crație poartă amprenta de neconfundat a personalității poporului nostru, a vieții obiective și subiective a acesteia”. Astfel autorul ajunge să definească cultura, „din perspectiva psihologică drept emanația sufletului unui popor, expresia vieții sale spirituale, și să împărtășască convingerea, ideea, relativ comună în acea perioadă, că specificul național s-a păstrat nealterat la «poporul românesc de la țară»”11. Orășenii și „clasele de sus au o mentalitate mai mult sau mai puțin neromânească, clasa cultă fiind în genere o parte din Cosmopolis, o mahala a cosmopolitismului european din punct de vedere al mentalității ei”12.

Făurirea statutului național unitar modern a reprezentat o etapă semnificativă în evoluția societății românești și a vieții sale spirituale moderne. „În perioada 1918-1944 sociologia românească a cunoscut, ca, de altfel, întreaga cultură națională, o dezvoltare fără precedent, materializată nu numai în apariția de teorii și concepte inovatoare, ci și într-o suită impresionantă de lucrări scrise și publicate în acest interval de timp”. Pentru această perioadă putem aminti numele unor autori români de notorietate europeană: D. Gusti, D. Drăghicescu, N. Petrescu, E. Speranția, P. Andrei, V. Bărbat, M. Vulcănescu, Anton Golopenția, Traian Herseni, H. H. Sthal.

Lucrările sociologice și în special monografice ale autorilor interbelici amintiți au scopul înțelegerii științifice a specificului național amintit. Astfel în această privință un rol important în fundamentarea monografiei sociologice ca sistem de gîndire și acțiune socială l-a avut concepția lui D. Gusti. Sistemul sociologic gustian are în centru societatea a cărei esență este voința socială care se actualizează în maifestări sociale (economice, spirituale, juridice și politice) și este condiționată de cadrele vieții sociale (cosmic, biologic, psihologic și istoric). Societatea, nota D. Gusti, „ca atare nu e nicăieri de găsit; ea apare sub forma unor societăți bine definite-unități sociale-familii, sate, orașe, regiuni, state, națiuni”13. Sistemul gustian a stat la baza cercetărilor monografice a satelor românești, experiență științifică cunoscută ca „Școala Sociologică de la București” (1920-1947). D.Gusti a conceput sociologia ca „știință a națiunii”, având misiunea de a contribui la cunoașterea societății românești și, astfel, de a moderniza României. Finalitatea studiilor sociologului D.Gusti era sinteza dintre cerința urgentă de modernizare a țării și dezvoltarea acesteia prin spijinul comunităților locale. Viziunea adoptată de gânditorului român a avut o dublă deschidere: „răspundrea culturii politice serioase și formarea de conducători” a, marii „armate cetățenești” care reprezintă oamenii de stat modern. Astfel România poate intra în constelația social politică a Europei „cu care va trebui să fie solidară”.

Dimitrie Gusti considera că națiunea reprezită „singura realitate care cuprinde umanitatea adevărată”, deoarece „însumează toate formele creatoare ale indivizilor” spre deosebire de popor națiunea este „o comuniatte etnică naturală” care se realizează „printr-un efort de fiecare clipă, prin voința de a fi și a lupta” fapt ce implică, „o voință conștientă față de scopurile pe care le urmărește stăpână pe mijloacele ei de acțiune capabilă de creațiuni vaste și orientată spre perspective întinse”.

Petre Andrei apreciază că identitatea națională este fundamentată cu procesul cultural are un caracter diferențiat de la un popor la altul sau de la o epocă istorică la alta „fiecare fiind caracterizată printr-o altă dominantă spirituală”. Gânditorul român impune o delimitare a culturii de la natură în scopul definirii axeologice a celei dintâi: „Cultura nu se poate concepe și nu poate fi expilcată însă fără ideea de valoare, care este ceva esențail pentru dânsa, precum nu putem face abstracție nici de realitate, adică de natură. Natura, ca și viața, considerate în sine, reprezintă o sumă de fenomene fără importanță și fără sens. Când însă ele sunt privite prin prisma unei valori, atunci apar cu totul în altă lumină”14.

Analiza etapelor formării culturii îl conduce pe P. Andrei la „conculuzia că ea cuprinde în sine două elemente, dintre care unul interior, subiectiv, care e valoarea și altul exterior, obiectiv, realitatea. Această structură a culturii ne indică în același timp și factorii care colaborează la creația ei și care sunt: individul și socitatea”15. Prin înțelegerea culturii ca structură duală sociologul român desprinde factorii indispensabili ei și anume societatea și individul. Prin cultură, individul și societatea devin aceeași realitate unitară.

Constatntin Rădulescu-Motru consideră că societatea românească a fost „croită” prost de politicienii secolului al IX-lea deoarece apreciau greșit că sufletul omenesc este o entitate universală ce poate fi împrumutată, imitată de la o națiune la alta.

Societatea românească nu se poate dezvolta armonios deoarece există un decalaj de netrecut între sufletul poporului român și idealul culturii apusene, iar în plus mecanismele instutuțiilor apusene sunt împrumutate greșit sau adaptate eronat realităților sociale românești. Politicianismul este definit de autorul român ca o anomalie a regimului democratic deoarece falsifică finalitățile instituțiilor publice, acesta devenind în mâinile politicienilor mijloace pentru realizarea intereselor personale.

Constantin Rădulescu-Motru nu consideră că ar fi un lucru nou europenizarea României, ci falsificarea acestui proces este deosebit de periculos întru-cât identifică capriciul individual cu spiritul individualist european. Societatea românească a acelor vremuri este falsificată în totalitate prin politicianism, pseudocultură și pseudoraționalizare.

În aceste condiții, concluzia finală se degajă de la sine: „Românismul este școala energiei românești. Prin aceasta înțelegem că este spiritualitatea chemată să ne dea încredere în viitorul neamului. Am avut începuturi de organizare politică și culturală care pe orice popor l-ar cinsti, și avem încă destulă vitalitate pentru a înfrunta cu succes o perioadă de renaștere”16.

A. Dodrogeanu-Gherea, prin sinteza gândirii maioresciene cu teoria materialismului-istorică a evaluat structura agrară a societății românești din a doua jumătate a secolului al IX-lea în teoria asupra neoiobăgiei. Modelul de dzvoltare socială promovat de gânditorul român reprezintă o „expresie sintetică a regimului nostru agrar”, care „conservă fondul esențial al vechii iobăgii, dar cu amestec necesar și fatal de elemente capitaliste”, o nouă iobăgie. Dobrogeanu-Gherea a identificat regimul hibrid capitalisto-neoiobag cu structura societății românești în care alcătuită din marii proprietari de pământ și „țăranii învoiți, siliți”.

Ștefan Zeletin în lucrarea „Burghezia română. Originea și rolul ei istoric” formulează ideea formelor cu fond. Spre deosebire de adepții teoriei formelor fără fond care susțineau evoluța normală a societății românești, de sus în jos prin împrumutarea de către elita română a ideilor și principiilor instituțiilor occidentale, Ștefan Zeletin apreciază că societatea românească evoluează normal spre modernizare de jos în sus de la elementele economice la instituțiile moderne: „era burgheză în România nu ia ființă sub influența ideiilor aduse din Apus; pricina ei stă mult mai adânc, în revoluționarea economiei noastre naționale. Până atunci, ideile liberale străine iau în societatea noastră un caracter medieval: ele dau boierimii mici arma de a lupta pentru privilegii, câtă vreme caracteristica unei clase burgheze liberale e năzuința desăvârșit opusă, de a distruge orice privilegiu și a acorda libertate și egalitate tuturor fără nici o deosebire”17. Șt. Zeletin prezintă tabloul schimbărilor produse în structura societății rone moderne:

nașterea burgheziei române este reprezentată de boierii comercializanți și de micii boieri agrarieri interesați de negoțul cu produse agricole,

apariția unor practici capitaliste precum dezvoltarea producției agricole pentru comerț,

instituirea practicilor cămătăriei,

dezvoltarea infrastructurii economiei de piață, de exemplu drumuri, căi ferate, porturi,

dezvoltarea instituțiilor moderne necesare funcționării economiei capitaliste și anume legislație, bănci, tribunale, poliție etc.

Tudor Vianu a definit cultuar ca ansamblu de valori și a caracterizat-o atît în raport cu elementele sale componente cât ți cu agenții ei care sunt individul și societatea. Astfel sunt definite următoarele concepte precun „cultură parțială”, „cultură totală”, „cultură generală”, „cultură individuală” și „cultură socială” semnificative pentru înțelegerea teoriei culturii ca fenomen social.

Pentru T. Vianu cultura parțială există atunci „când o societate sau un individ cultivă numai un gen de valori” (de exemplu: cultură atistică, economică, științifică), iar cultura totală înseamnă „capacitatea de trăi lumea sub toate aspectele ei, a o prețui în sensul tuturor valorilor pe care ea în mod virtual le închide”18. Gânditorul român a elaborat o concepție orginală despre cultură numită „teoria materială a culturii” care afirmă că apariția și dezvoltarea formelor culturii sunt dependente de un „suport material” numit și „condițiile materiale ale culturii” care includ mediul natural, rasa și tipul de producție economică și totodată sunt legate și de un „suport sufletesc” sau „condițiile spirituale ale culturii” care includ „tradiția”și „cantitatea grupului social”. Ținând cont de aceste elemente, T. Vianu formulează următoarea definiție a culturii: „Cultura este pentru noi creație de valori și resubiectivarea acestora. Ambele aceste acte sunt însă nu numai acte spirituale, dar și acte autonome și anticipatoare față de realitate. Mult timp mai-nainte ca realitatea să devină primitoare pentru anumite valori, spiritul omenesc le afirmă și încearcă să le introducă în realitate. Acțiunea inventatorilor sociali, a tuturor a celor care propagă o idee mai înainte ca realitatea să devină receptivă pentru ea, dovedește că valorile anticipează realitatea”.

Eugen Lovinescu în lucrarea „Istoria civilizației române moderne” a urmărit scopul „de a preciza caracterul de necesitate sociologică a formației civilizației noastre”. Ideea călăuzitoare a cercetării sale este, ceea ce autorul numește „legea sincronismului vieții moderne”care înglobează două momente ale formării civilizației române în perioada modernă: acela al „determinării” evoluției țărilor înapoiate de către cele dezvoltate și a cel al „interdependenței” devenirii lor. Lovinescu apreciază că contactul direct cu societățile dezvoltate nu poate avea efecte evolutive ci unul revoluționar. „Dacă în decursul veacurilor trecute, cu atât de puține mijloace de interpenetrație, formele vieții intelectuale și sociale se pot reduce la un spirit unitar, procesul de unificare prin nivelare a devenit elementul caracteristic al civiliazției moderne. Principiul se poate fixa în formula sincronismului vieții contemporane, care, cu toate abaterile aparente, este realitatea însăși, pe când credința împutiința unei dezvoltării proprii împotriva spiritului veacului nu e decât punctul de plecare al unor perturbării trecătoare. Ca și la alte popoare înapoiate (…), civilizația noastră nu se poate deci forma decât revoluționar, adică brusc, prin imporație integrală și fără refacerea treptelor de evoluție ale civilizației popoarelor dezvoltate pe cale de creștere organică”20.

În viziunea lui E. Lovinescu se află imitația, iar sensul acesteia este „de sus în jos” (popoare mai puțin dezvoltate le imită pe cele dezvoltate) și are caracter de integralitate (cînd nivelul de civilizație a două popoare este disproporțional sau când imitația se face într-o epocă revoluționară). Însă obervă gânditorul român mecanismul formârii civilizați române a fost dublu și succesiv, adică imitația integrală a fost urmată de adaptarea creatoare la specificul poporului român. Astfel se formează imitația fecundă ca matcă a originalității culturale și sociale: „trecând de la un mediu etnic la altul, ideea se reflectă; unghiul de reflacție constituie originalitatea fiecărui popor” . E. Lovinescu menționează că civilizația română s-a format „după legea imitației: originalitatea civilizației noastre, ca și a civilizației celor mai multe popoare nu stă, așadar, în «elaborații», ci în adaptare și prelucrare”21.

În 1907, sociologul Dumitru Drăghicescu tipărea la București lucrare „Din psihologia poporului român”, în care înfățișează condițiile generale ale psihologiei popoarelor precum și elementele psihologiei poporului român. Această lucrare este o încercare de „ a explica cauzal însușirile și lipsurile sufletului românesc”, adică identificarea punctelor „ principale ale împrejurărilor istorice și sociale, în care s-a dezvoltat neamul nostru și din care decurg, ca din care niște frământări firești firești, calitățile și defectele noastre sufletești”.

În opinia lui Dumitru Drăghicescu, sufletul și caracterul unui popor sunt rezultatul a trei serii de cauze:

– elemente entice primordiale, altfel spus „aluatul de rase din care el s-a constituit” , „moștenirea fizică de rasă adică etnică a neamului nostrum” pe care “ne-au lăsat-o popoarele deposebite, care au contribuit, cu material etnic, cu numeroase vieți omenești, la închegarea neamului nostrum” acestea fiind triburile geto-dacice, elemental roman, slavii, precum și influențele grecești;

– condiții istorice și sociale în care s-a constituit poporul roman, „în care aceste elemente entice au trebuit să se contopească și în care poporul, ce a rezultat din contopirea lor, a trebuit să crească și să se dezvolte”. Aceste mari evenimente sunt: „năvălirile barbarilor, schimbările de domni și luptele pentru domnie, luptele cu turcii, intrigile boierilor ațâțate de turci, unguri și polonezi,… constituția României modern, reformele politice, economice, sociale și cultural…”22.

– împrejurări istorice și sociale actuale.

D. Drăghicescu studiază înrâurirea factorilor fizici (climă, poziție geografică), a culturii și religiei, precum și reformele instituțiilor românești asupra psihologiei poporului nostru. În ultimul capitol al lucrării sale sunt analizate însușirile sufletești primordiale ale poporului român dintre care putem aminti:

– națiunea română „nu este pe deplin făurită”. „Harta nostră care este desigur adevăratul substarat organic al sufletului nostru etnic, este oprit în cursul creșterii ei… ca atare, îi lipsesc organele temeinice, părți esențiale de structură. Trecutul nostru istoric, îm loc să ne întregesască, adesea ne-a mutilat. Corpul națiunii noastre, – organismul, din care trebuie să decurgă însușirile sufletului nostru, fiind neterminat tot așa ne aflăm și sufletește. Suntem neisprăviți geograficește și istoricește, suntem nevărtsnici din punct de vedere social”.

– a doua trăsătura a istoriei noastre este: „pasivitatea, rezistența defensivă, resemnată, pasivă, supusă, înfrântă, lipsa de energie ofensivă”. Românul „se deosebește printr-o modestie cumințită, printr-o înțelepciune resmnată, care caută, în formă mai ales, să înlăture pericolele, prevenindu-le”;

– o altă caracteristică este „lipsa de dezvoltare proprie unitară, omogenă a desfășurării trecutului nostru”. Istoria noastră remarcă D. Drăghicescu a fost făcută de vecini.

– din influența Orientului a moștenit nepăsarea cu credința în fatalitate, în soartă, în noroc, și mai ales cu neâncredere în noi înșine. „Nepăsarea și fatalitatea, rod al celor câteva trăsături mai de seamă ale istoriei noastre și ecou adesea al înrâuririi Orientului, sunt notele cele mai limpezi și lămurite ce se pot desprinde în sufletul și în caracterul nostru”;

– românii nu au cunoscut finalitatea eforturilor depuse. „Continuitatea muncii, a sforțărilor le-au fost lucruri interzise, cu neputiință”.

– aceleiași istorii românul îi datorează neprevederea și lipsa de disciplină. „Nota cea mai dominantă din sufletul nostru etnic, dezvoltată sunb înrâurirea acestui fel de a fi al vieții noastre istorice, este neprevederea, nepăsarea care fac că aprope toate lucrurile la noi sunt provizorii și efemere.;

– o altă trăsătură din caracterul românilor și moștenită de la stămoșii lor de la daci este „un fel de pornire adâncă căre neatârnare, o neînfrânată trebuință către libertate” .

În conferința rostită în primăvara anului 1937, într-un ciclu organizat la Fundația Universitară din București, Mircea Vulcănescu nota: „A fi român înseamnă a fi om într-un anumit fel. Ca atare, noțiunea de român nu este o noțiune alterabilă (…). Românitatea e o caracteristică spirituală imuabilă. Ce poți face este s-o recunoști, s-o identifici, să i te subordonezi sau s-o înlături”. Într-o altă conferință, rostită la 10 ianuarie 1943, la Ateneul Român din București, Mirecea Vulcănescu elabora o schiță fenomenologică asupra „Dimensiunii românești a existenței”, subliniind: „Tăria spirituală a unui neam se măsoară după gradul în care e în stare să impună altora perspectiva lui proprie a existenței, e în stare să dezagrege pe a altora, s-o dezarticuleze, să-i pună în evidență lipsurile și, cu voie sau fără voie, să facă pe străin să încline spre chinul lui de a lua atitudine. Asta înseamnă cucerire spirituală”.

2.3. Interpretǎri autohtone a imaginii României

Cercetarea Autoevaluarea imaginii României și a românilor în Europa cuprinde un sondaj de opinie realizat în municipiul Slatina, în perioada 10-18 octombrie 2008 pe un eșantion de 1250 de subiecți, cu vârsta de 18 ani și peste.

Studiul privind autoevaluarea imaginii de țară cuprinde un set de 19 întrebări structurate pe următoarele teme:

– posibilitatea existenței unor trăsături psiho-morale, a unor calități sau defecte ale românilor specifice numai lor și care i-ar diferenția în mod categoric de celelalte popoare europene,

– cele mai reprezentative creații românești care au dăinuit timpului, de exemplu, un monument, o clădire, o marcă sau o personalitate de notorietate internațională cu care se identifică românii,

– imagini, clișee, reprezentări sau cuvinte asociate spontan de cetățenii români cu România și români,

– comparație între actuala imagine a României în Europa și imaginea de țară din perioada regimului comunist,

– satisfacerea/nesatisfacerea față de faptul că sunt români, precum și știrbirea în timp a sentimentului de mândrie națională,

– posibilitatea de a părăsi țara pentru a lucra în alte țări din comunitatea europeană și motivul sau motivele care condiționează dorința de a pleca din România pentru cei mai mulți dintre români,

– instituții și persoane responsabile cu promovarea imaginii României și a românilor în Europa,

– modalități de promovare a imaginii României în Europa în scopul îmbunătățirii imaginii de țară,

– sursa și gradul de informare al românilor privind imaginea de țară.

Referitor la imaginea externă a României, 85% dintre respondenți susțin că țara noastră are o imagine foarte proastă, în timp ce 10% cred că România are o imagine bună în Europa, iar 5% dintre cei intervievați nu au știu sau nu au vrut să răspundă.

Grafic nr. 2.3.1. Imaginea României în Europa

România caracterizată printr-un singur cuvânt este reprezentată prin atribute de o mare diversitate. Cei mai mulți dintre respondenți consideră că România este o țară săracă (21%). La puțină distanță, 20% dintre respondenți îi atribuie României atribute negative precum corupția și hoția, iar 15% apreciază că ceea ce definește actualitatea este reprezentată de mizerie, înapoiere și subdezvoltare. Alte atribute amintite de respondenți ca reprezentând România au fost:

țară bogată (14%) ;

neguvernată (10%) ;

frumusețe (7%) ;

tranziție lentă (4%) ;

copiii străzii (3%) ;

câini vagabonzii (2%) ;

birocrație (1%) ;

merge spre rău (1%);

cu potențial ridicat (1%);

fără conducători competenți(1%).

Grafic nr. 2.3.2. România caracterizată printr-un singur cuvânt

La întrebarea „Dumneavoastră cum credeți că sunt priviți românii în Europa?” majoritatea respondenți susțin că românii sunt priviți mai degrabă ca infractori și mai puțin persoane civilizate. În lista aprecierilor negative la adresa românilor se află atribute etnice care identifică România ca fiind țară exportatoare de infracționalitate. Aceste trăsături negative sunt următoarele:

hoți (45%) ;

violatori (20%);

cerșetori (15%);

criminali (10%);

necivilizați (5%) ;

mincinoși (5%).

Grafic nr.2.3.3. Românii văzuți de europeni

Românii, în proporție de 32%, consideră Casa Poporului ca fiind cel mai reprezentativ monument, urmată de opera lui Constantin Brâncuși, Coloana Infinitului, cu un procent de 21%. Pe locul trei se află tot o construcție simbol a României, și anume Castelul Peleș, care a întrunit 14% procente din răspunsurile celor intervievați, urmat îndeaproape de Mânăstirea Voroneț cu 11%. Acestora se adaugă o altă construcție din București, Arcul de Triumf (7%), urmat de Castelul Bran (6%) și din nou o lucrare a lui Brâncuși, Poarta Sărutului (4%).

Grafic nr. 2.3.4. Monumente reprezentative pentru români

La întrebarea „După opinia dumneavoastră, care credeți că este cea mai reprezentativă marcă românească?” majoritatea respondenților au nominalizat Dacia cu un procent de 33%. La mare distanță urmează mărcile Arctic cu 11% și Cotnari cu 9%. Alte mențiuni au fost: Alro (1%), Farmec (1%), Gerovital (1%), însă au fost foarte mulți și cei care nu au putut să dea un răspuns (44%).

Grafic nr. 2.3.5. Mărci și produse românești semnificative

La întrebarea: „Care credeți că sunt personalitățile cu care este asociată imaginea României în Europa?”: 32% dintre respondenți au răspuns Nicolae Ceaușescu, urmați cu un procent de 21% de cei care au nominalizat pe Dracula ca fiind reprezentativ pentru imaginea României în Europa. Alte mențiuni au fost:

Hagi (15%) ;

Nadia Comăneci (11%) ;

Ilie Năstase (9%) ;

Mutu (7%) ;

Chivu (6%).

Grafic nr. 2.3.6. Personalități cu care este asociată imaginea României în străinătate

Demersul instituțional de promovare a imaginii României în Europa este apreciat negativ de români, atât în privința modalităților de abordare și a mijloacelor de mediere, cât și sub aspectul eficienței cu care sunt cheltuite a fondurile publice în aceste scopuri.

Astfel, 77% dintre români consideră că nu se face suficient pentru promovarea imaginii României în străinătate față de numai 17% care apreciază demersurile întreprinse ca fiind suficiente pentru promovarea imaginii de țară.

Grafic nr. 2.3.7. Promovarea imaginii României în Europa

Principalii responsabili în promovarea imaginii de țară sunt în opinia românilor instituțiile statului, dar și cetățenii români care lucrează în străinătate.

Românii consideră că responsabili de promovarea imaginii României în Europa sunt guvernul și președintele în proporție de 50%, respectiv 40%. Aceste instituții sunt secondate de mass-media (35%) și Ministerul de Externe (39%).

Cei intervievați acordă un rol important, aproximativ 20%, românilor plecați în străinătate în promovarea imaginii de țară deoarece fiecare dintre aceștia poate fi un „ambasador” al României și un vector de imagine pentru brandul de țară.

Grafic nr. 2.3.8. Responsabili cu promovarea imaginii României în Europa

2.4. Imaginea României în Uniunea europeanǎ

Primii călători străini au trecut prin Țările Române la sfârșitul secolului al XIV-lea. Înainte de anul 1385 nu a existat nici o descriere a țării noastre, deoarece drumurile spre Răsărit și spre Sud – Estul Europei nu treceau pe teritoriul României. Singurii călători care ne-au vizitat țara înainte de secolul al XIII-lea au fost călugării misionarii franciscani care aveau scopul de a propaga catolicismul în rândul necredincioșilor, de a aduce la creștinism pe cei mai mari dintre păgâni, tătarii și turcii.

Poporul român s-a format în contextul dezvoltării generale a popoarelor de pe întregul nostru continent, fiind influențat sau influențând în măsură mai mică sau mai mare evenimentele ce au marcat istoria omenirii. Condițiile în care a ființat și s-a dezvoltat poporul român au fost printre cele vitrege, el trebuind de-a lungul secolelor să-și apere teritoriul, tradițiile, credința și limba în fața năvălirilor succesive ale popoarelor migratoare, sau să înfrunte atacurile marilor imperii care râvneau la bogățiile pământului său. Toate acestea au făcut să amâne formarea României, locul său fiind luat de diferite formațiuni politice constituite pe întregul teritoriu țării, cristalizate apoi în state feudale: Țara Românească, Moldova și Transilvania. Acest lung proces de formare a poporului român nu s-a desfășurat fără ecou în conștiința europeană.

De la Burebista și Decebal la Matei Basarab, Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu și apoi evenimentele din 1859, 1877, 1918, 1944 și 1989, istoria poporului român a constituit obiect de analiză pe întregul continent și ca atare repere în cristalizarea imaginii de țară a României.

Poporul român poate fi cunoscut prin intermediul realizărilor sale de-a lungul timpului. În aceasta privință, marele istoric N. Iorga spunea: ”Omenirea a lăsat monumente de tot felul: clădiri, statui, tablouri, monede, vase, ustensile, morminte, în fapt urme scrise. Pentru a ne apropia deci de cunoașterea unui eveniment istoric trebuie să stăpânim tot complexul de urme pe care l-a lăsat acel eveniment. O cunoaștere insuficientă a materialului dă un adevăr necomplet și aceasta care cuprinde un așa fel de adevăr e o carte fără durat”.

Despre aceste „urme” în eternitate ale poporului român au vorbit numeroși autori străini, iar mărturiile, în mare parte ale acestor istorici, constituie prime dovezi ale începutului de cristalizare a ceea ce azi numim imagine de țară.

Despre poporul român s-a vorbit din cele mai vechi timpuri, uneori în termeni laudativi, alteori în termeni depreciativi. Important este faptul că am constituit subiect de discuții în diferite epoci istorice, iar aceste mărturii sunt o dovadă a continuității noastre în spațiul carpato- danubiano- pontic. Astfel despre poporul român au vorbit: Herodot, Tucidite, Caesar, Diodor din Sicilia, Sallustius, Strabon, Arrian, Dio Cassius, Iordanes, Vergiliu, Horațiu, Ovidiu. Despre istoria medievală a românilor există următoarele izvoare narative externe: „Gesta Hungarorum” (Cronica notarului anonim), „Cronica lui Nestor” („Povestea vremurilor de demult”), Itoria Turco-Bizantină (Ducas), „Cronica Pictată de la Viena” (scrisă de un anonim în 1358), Expuneri Istorice (Laonic Chalcocondil). Pentru începuturile Evului Mediu românesc au mai scris și anumiți autori bizantini precum: Theophanes Confesor (752-818), Ana Comnena (1083-1148/1150), Georgios Kedronos (secolele XI-XII), Kekaumenos (secolul XI), Ioannes Kinnamos (cca. 1143-1180/1200), Nicetas Choniates (secolul XII).

Din istoria modernă și contemporană cu referiri la poporul român putem aminti pe F.I. Sulzer, I.C. Eder, I. Chr. Engel, Bolla Marton, E. Gibbon, S. Temperley, R.W. Seton-Watson, J. Michelet, Anj. Ubicini, M. Emerit, J. Carcopina, T.W. Riker, K. Nitchinas, B. Jelavich ș.a.

Printre primele referire la români, în special la strămoșii noștri, dacii au fost făcute de Herodot cu trimiteri la campania din 514 î.e.n. a regelui pers Darius împotriva sciților, în care povestește despre nesupunerea dacilor: „Înainte de a ajunge la Istru birui mai întâi pe geți, care se cred nemuritori (…) ei sunt cei mai viteji și mai drepți dintre traci.

Iată în ce chip se cred nemuritori geții: ei cred că nu mor, ci că cel care dispare din lumea noastră se duce la zeul Zamolxis, unii dintre ei îi mai spun și Gebelaizis. Tot la al cincilea an ei trimit la Zamolxis un sol, tras la sorți, cu poruncă să-i facă cunoscute lucrurile de care, de fiecare dată au nevoie. Iată cum îl trimit pe sol. Unii dintre ei primesc poruncă să țină trei sulițe (cu vârful în sus), alții apucând de mâini și de picioare pe cel care urmează să fie trimis sol la Zamolxis și ridicându-l în sus, îl azvârleau în sulițe. Dacă – străpuns de sulițe – acesta moare, geții scot că zeul le este binevoitor, iar dacă nu moare, aduc învinuiri solului, zicând că e un ticălos și după învinuirile aduse, trimit altul căruia îi dau însărcinări încă fiind în viață. Aceeași traci, când tună și fulgeră, trag cu săgețile în sus, spre cer și amenință divinitatea (care provoacă aceste fenomene) deoarece ei cred că nu există un alt zeu în afară de al lor”23 .

Imaginea României și a românilor în presa europeanǎ

Pentru valorizarea științifică și practică a studiului respectiv, precum și pentru întemeierea sa am optat pentru demersul clasic al analizei conținutului comunicării.

Utilă în acest scop este analiza frecvențelor care constă în determinarea numărului de apariții ale unităților de înregistrare în sistemul categoriilor de analiză. Decizia de a folosi metoda de înregistrare a temei „imaginea României și a românilor în Europa” într-un material dat este pe deplin justificată de următoarele considerente metodologice:

– volumul comunicării este unul foarte mare și ca atare am optat pentru analiza titlurilor referitoare la tema cercetată în cotidienele centrale din Anglia, Franța, Germania, Italia și Spania. În felul acesta din mulțimea materialelor de informare au putut fi alese documentele relevante pentru tema cercetată;

– celelalte variante de cercetare relevante pentru tema lucrării și anume sondajul de opinie sau interviul nu pot fi folosite datorită caracterului lor restrictiv în această privință;

– analiza de conținut fiind o metodă sistematică, un corpus de mesaje analizate conform exigențelor regulilor sociologice este o metodă obiectivă ce permite îndeplinirea obiectivelor studiului. În plus această metodă de cercetare este una cantitativă, cuantificabilă care oferă posibilitatea identificării analizării și evaluării temei cercetate;

– analiza conținutului comunicării este singura metodă sistematică ce permite testarea ipotezelor de lucru precum și extragerea concluziilor cercetării;

– astfel analiza conținutului comunicării prin intermediul mass-mediei europene demonstrează importanța din ce în ce mai mare a acestui mijloc de informare în formarea reprezentărilor și stereotipurilor sociale precum și nevoia României de a-și consolida și promova o imagine de țară care să permită definirea specificului poporului român cu ajutorul unor prescurtări inteligibile la fel cum sunt folosite și pentru celelalte popoare la nivel mondial, și într-un ritm din ce în ce mai ridicat.

Grila de analiză are ca obiectiv „ideea de bază (în analiza conținutului comunicării) de a reduce întregul conținut al comunicării (…) la un set de categorii care reprezintă anumite caracteristici de interes pentru cercetare”. Astfel au fost construite două dimensiuni:

1. o dimensiune cantitativă a diferențelor,

2. o dimensiune de „atitudine”a mediatizării

Unitățile de înregistrare folosite au fost cuvântul și tema pentru a da claritate cercetării și valoare rezultatelor analizei de conținut. R. P. Weber (1985) aprecia că „în general unitățile de înregistrare mai mici pot fi codificate mai fidel decât unitățile de înregistrare mai mari, pentru că ele au informații mai reduse”, iar „orientarea pozitivă sau negativă, pro sau contra rămâne aceeași, indiferent de mărimea unităților de înregistrare”.

Unitatea cuvânt determină elementele esențiale ale textului în timp ce tema indică sensul mesajului.

Unitate de numărare, cu rol de cuantificare, este articolul, măsurat în număr de cuvinte per articol.

Dimensiunea cantitativă, a frecvențelor are ca obiectiv identificarea caracteristicilor și trăsăturilor induse de presă în subiectele „România” și „românii”, iar acestea pot fi desprinse ca răspuns la următoarele întrebări:

– cât se scrie despre România?

– ce se scrie despre România?

– despre ce domenii vorbesc articolele care fac referire la România?

– care sunt agenții și actorii români care influențează imaginea României și a aromânilor în Europa?

Imaginea României și a românilor în presa europeană a fost analizată pentru intervalul 01.01.2007 – 01.01.2009 pe un eșantion ce cuprinde următoarele ziare distribuite astfel: The Sun și The Daily Mail pentru Marea Britanie.

Analiza articolelor s-a bazat pe următoarele domenii: politica externă, politica internă, economie, apărare, justiție, sănătate, învățământ, ajutor internațional, imigrație, drepturile omului, mișcări sociale, violență/delicte, turism, catastrofe naturale, artă/cultură, religie, sport, servicii secrete, corupție, șomaj, terorism, reformă, birocrație, democrație, comunism.

Pentru presa din Marea Britanie cele mai mediatizate domenii sunt următoarele: „violență/delicte”, cu o frecvență de 0,50, „imigrație”, cu o frecvență de 0,20, „justiție”, cu o frecvență de 0,07, „corupție”, cu o frecvență de 0,07, „șomaj”, cu o frecvență de 0,06, „drepturile omului”, cu o frecvență de 0,04, „sănătate”, cu o frecvență de 0,03 și „sport”, cu o frecvență de 0,03.

Aprecierea românilor și a româniei în țǎrile UE

Imaginea României și a românilor în Europa este constituită în cea mai mare parte din foarte puține informații corecte și din și mai puține contacte directe cu țara noastră. Am putea spune că imaginea de țară a României este una în general negativă sau indiferentă pentru majoritatea respondenților chestionați despre Brandul România.

Lipsa de cunoaștere din punct de vedere geografic împiedică România să fie corect situată în Europa, dar care mai ales subminează evaluarea corectă resurselor sale climatice, topografice și umane. În același fel, lipsa de cunoștințe istorice culturale precum și cele sociale și economice actuale împiedică publicul larg din țările europene să își imagineze România ca o potențială destinație viitoare.

Succesul modelului oferit de Renault Dacia Logan constituie un prim pas spre o mai mare vizibilitate, chiar dacă este un produs simbolic care se atrage dintr-un model economic cu preț redus. Integrarea viitoare a României în Uniunea Europeană este un alt eveniment favorabil cât și unul care ar trebui să apropie România de Europa.

Resursa potențiale cea mai valoroasă este calitatea stațiunilor termale din România. Acestea sunt descrise ca fiind excepționale din punct de vedere al calității tratamentului oferit și unice (tratamente cu noroi, băi revitalizante, cure pe bază de sulf pentru bolile cardio-vasculare). Un al doilea punct forte este costul relativ scăzut al acestor servicii și mai ales competitivitatea acestora în raport cu concurența.

Sursa principală de informare despre România pentru respondenții europeni este reprezentată de televizor, presa scrisă și internetul și pe ultimul loc, contactul direct cu românii.

Principalele caracteristici ale României sunt în mare parte aceleași pentru majoritate respondenților europeni:

– țară săracă, în curs de dezvoltare,

– țară coruptă, cu fraudă, hoție și criminalitate ridicată,

– cu trecut comunist, țară nesigură și periculoasă,

– copii săraci, orfani care trăiesc pe stradă sau în orfelinate improprii,

– peisaje deosebite, păduri frumoase cu animale sălbatice.

– țară în care sau păstrat tradițiile și obiceiurile vechi.

În schimb, românii sunt percepuți în aceeași notă de majoritatea europenilor: ospitalieri, modești, harnici, impulsivi, toleranți, curajoși, înapoiați, hoți, murdari, neglijenți.

Datele studiilor despre imaginea de țară a României în Europa relevă o situați relativ similară în toate țările europene în care sau efectuat cercetări pe tema respectivă. Principala personalitate românească prezentă în percepția colectivă a occidentalilor e Nicolae Ceaușescu urmat de Dracula, vampirul din Carpați și de Nadia Comăneci, regina de la Montreal, Gheorghe Hagi, și mai nou Cristi Chivu și Adrian Mutu.

Calitatea produselor românești comparativ cu cele provenite din alte state est-europene este apreciată în mod confuz. De exemplu, cetățenii italieni care nu pot face o apreciere sunt de două ori mai mulți decât spaniolii sau germanii aflați în aceeași situație.

Numai un segment redus de europeni consideră produsele românești ca fiind superioare calitativ celor produse în alte țări europene, iar foarte mulți respondenți le confundă, nu-și amintesc denumirea mărcilor specifice țărilor est-europene sau nu identifică corect țara de proveniență.

Ierarhiile preferințelor turistice în privința României și a țărilor est-europene sunt relativ similare pentru toate țările europene. De remarcat este apetența turistică pentru spațiul est-european a germanilor și efectul distanței, în cazul spaniolilor. În privința intenției de a vizita o țară est-europeană în topul preferințelor turiștilor europeni se află Grecia, Turcia și Cehia, în timp ce România se află pe ultimul loc.

Atractivitatea unor destinații turistice din România manifestă o similitudine pentru respondenții țărilor europene. Astfel principalele destinații turistice din România sunt aproape identice în majoritatea țărilor europene.

Cele mai atractive destinații sunt Bucureștiul, Castelul lui Dracula, Delta Dunării și mânăstirile din Moldova, iar cele mai puțin atractive destinații par a fi stațiunile de schi din munții Carpați și Palatul Parlamentului.

CAPITOLUL III. CAMPANII DEPROMOVARE A ROMÂNIEI

Campania de promovare în Spania 2008

Inițiator: Guvernul României

Finanțatori: Saatchi & Saatchi

Obiectivul: prezentarea pe tărâm spaniol a adevăratelor valori și tradiții romanești

Publicul țintă: poporul spaniol

Conceptul: reflectare corectă a realităților românești în spațiul mediatic spaniol

Durata: 25 octombrie – 1 noiembrie 2008

Bugetul: 3,5 milioane de euro

Suporturi media: spoturi video și printuri

Afișele campaniei au fost distribuite în toate orașele Spaniei. Steagul simbolic, format din trei palme, care apare pe poster, a fost criticat pentru că aliniază culorile naționale în ordine inversă. Luați prin surprindere de acest detaliu, reprezentanții Saatchi&Saatchi au declarat că au fost puse invers culorile naționale din motive estetice, ca să fie în același ton cu literele puse mai jos.

Campania a fost pregătită de Saatchi&Saatchi și a costat trei milioane de euro. Regizorul Carlos Iglesias a realizat un film documentar cu români din Spania, iar pentru spoturile publicitare s-a apelat la actori.

Timp de două luni au fost difuzate în mediile de presă spaniole filmul documentar despre România și comunitatea românească din Spania, spoturile campaniei, interviuri cu români din Spania. Au avut loc concerte și spectacole cu grupuri românești și au fost făcute cunoscute obiceiuri ca încondeiatul ouălor sau pictura pe lemn.

Prin campania “Hola soy rumano” se încearcă schimbarea peceptiei asupra romanilor și României într-o singură țară, în care ne confruntăm într-adevăr cu o imagine negativă.

Campania cuprinde trei spoturi video, printuri, outdooruri, dar are și o componentă de PR. Se va realiza, împreună cu Universitatea Juan Carlos I din Madrid, un studiu cultural despre România și Spania sub forma unui documentar media. O altă acțiune ce ține de zona relațiilor publice este voiajul de presă în România a peste 20 de jurnaliști spanioli.

Ideea din spatele campaniei: poveștile de succes ale unor romani din Spania sunt spuse chiar de către spaniolii care-i cunosc și lucrează cu ei. Totuși, în campanie s-a luat decizia de a folosi actori și nu personajele reale. Această decizie de a folosi actori în locul oamenilor obișnuiți duce la o depersonalizare puternică a mesajului.

Sunt peste 700.000 de romani înregistrați oficial în Spania și cei mai mulți dintre ei sunt muncitori și talentați în ceea ce fac și apreciați pentru calitățile lor. În general, romanii din Spania au reușit să se integreze aici și se străduiesc prin tot ceea ce fac să respecte tara adoptivǎ și să îi mulțumească pentru bună primire.

Dar comunitatea românească este afectată de felul în care mass-media tinde să reflecte doar greșelile comise de unii dintre ei. Nu toți spaniolii au ocazia să cunoască imigranții romani bine, mulți dintre ei își formează o imagine din mesajele preponderent negative din mass-media.

Campania inițiată de Guvernul României este menită să prezinte tuturor realitatea: romanii care lucrează în Spania au contribuit la creșterea economică a acestei țări și nu numai atât. În comunitățile în care lucrează și trăiesc, au devenit cu adevărat piloni de sprijin și dezvoltare pentru partenerii lor. Campania derulată din septembrie 2008 va asigura o reflectare corectă a realităților românești în spațiul mediatic spaniol, oferind publicului larg, oamenilor de presă și liderilor de opinie din diverse domenii informații complete și transparențǎ totală privind situația comunității de imigranți romani din această țară.

Prin campania “Hola soy Rumano”, Guvernul României organizează evenimente speciale având că public ținta spaniolii și comunitățile de romani din Spania. Se dorește astfel prezentarea pe tărâm spaniol a adevăratelor valori și tradiții romanești și expunerea spaniolilor la experiențe inedite care le vor schimba percepția asupra culturii romanești.

Evenimentele au avut loc în Castellon, sâmbăta 25 octombrie 2008, și în Madrid, sâmbăta 1 noiembrie.

La aceste evenimente a fost pus accentul pe tradițiile și obiceiurile romanești cum ar fi pictura pe ouă, sculptură în lemn, pictura icoane și olărit. Pentru toate acestea s-au organizat demonstrații, interactivitate cu publicul și o expoziție cu vânzare.

Pe scenǎ au fost prezențe o trupă de dans tradițional și o trupă de dans contemporan care au realizat un spectacol de lumini și mișcare. Alături de aceștia s-a jucat spectacolul “Made în România” și au concertat Mircea Baniciu & Pacifica, Marius Mihalache, Crina Matei, Irina Sârbu și invitatul de onoare Ovidiu Lipan Țăndărică.

Anul 2009

Anul în care România devine „Land of choice”. Campania a debutat sub sloganul „Romania Land of choice” . Începând cu 1 august 2009, Ministerul Turismului a început promovarea celor două spoturi pe Eurosport și simultan cu acesta, spotul a fost difuzat și pe fațada magazinului Cocor din București.

Aceste spoturi s-au difuzat pe postul CNN de 529 de ori, de 550 de ori pe Eurosport, de 475 de ori pe Eurosport 2, contractul fiind în valoare de peste 1,2 milioane de euro pentru Eurosport și de 400.000 de euro pentru CNN. Onorariile celor 3 vedete și producția clipurilor au fost plătite de BRD care deținea deja un contract de promovare cu aceștia. Spoturile au fost proiectate și la Mamaia, în cadrul unui concert susținut de Goran Bregovic unde au asistat aproximativ zece mii de persoane.

Lansarea a fost de mare amploare, Ministerul Turismului, condus de Elena Udrea, închiriind pentru întreaga zi a lansării piața din fața Primăriei din Paris, unde s-au organizat spectacole cu ansambluri tradiționale românești și unde a fost amenajat un teren de tenis, pe care au jucat un meci demonstrativ Ilie Năstase și Peter McNamara.

Campania a cuprins două spoturi în cadrul cărora au fost prezente trei personalități cunoscute ale României Gheorghe Hagi, Nadia Comăneci și Ilie Năstase.

În primul spot, cei trei prezentau țara ca fiind „ singurul loc din lume unde femeile au dreptul legal să se mărite cu patru bărbați în același timp. Descoperă România țara unde oamenii conduc zebre. Vino în România și gustă fructele-pește”.

Acest text spus de către cei trei este completat cu „Nu știi nimic despre România, așa-i? E timpul să vii să o descoperi. Locuri adevărate, experiențe adevărate”. Părerea me eate că iscam să creem confuzie pentru străini.

Al doilea spot are rolul de a pezenta realele peisaje, obiective turistice ale României și atracții, „O singură țară atât de multe experiențe. Vino în România, locul în care poți să alegi.

Reacțiile au fost atât pro cât și contra acestora, unii considerând că „Cei trei atrag foarte multă atenție prin prisma faimei lor însă poate un pic prea mult. E drept că spotul prezină îndeajuns de bine elemente de atracție românești dar de ce să nu ne folosim de lucrurile pe care lumea le știe deja despre România?”

În data de 1 mai, „Ministerul Turismului a lansat „Imnul turistic al României” compus de Marius Moga. Cu toate că a costat 10.000 de euro, un studiu INSOMAR din 2010 arată că:

peste 60% dintre români nici măcar nu au avut curiozitatea să îl asculte;

„48,2%, nu au auzit de campania de promovare denumită „România, the land of choice”, derulată și plătită de la bugetul de stat prin intermediul Ministerului Turismului, se arată într-un studiu realizat de Insomar la comanda Elenei Udrea;

33,6% au auzit de campanile;

15,3% au spus că nu îi interesează;

circa 3% au declarat că nu știu sau că nu îi interesează;

o treime din cei care au auzit de această campanie cred că aceasta va ajuta la creșterea turismului românesc, iar 55,35% sunt sceptici prind utilitatea ei;

39,1% sunt nemulțumiți de activitatea Ministerului Turismului.

La întrebarea „Cum apreciați activitatea desfășurată în 2009 de Ministerul Turismului?”:

26,6% dintre români au răspuns cu „nici bună, nici slabă”, urmând „foarte slabă”, cu 21%, „mai degrabă slabă”, cu 18,1%, și 2,4% considerând că a fost „foarte bună”.

La sfârșitul anului 2009, tot ministrul turismului susținea că „Brandul de țară al României nu este „România, Land of Choice” ci va fi realizat, în următoarele șase luni, de către o firmă spaniolă. Acela nu a fost decât titlul unei campanii a Ministerului Turismului și aceasta a luat sfârșit deja. În ceea ce privește brandul de țară, acesta a fost licitat și proiectul câștigat de o firmă spaniolă. Plata s-a fǎcut din fondurile europene pe care România lea accesat până în 2013.

Această controversă a apărut după ce Florin Zamfir, din Iași, a înregistrat marca „România – Land of Choice„ la OSIM. Astfel, proprietarul mărcii „România Land of Choice”, Florin Zamfir, poate solicita și acum CNN și Eurosport despăgubiri pentru folosirea acesteia fără acordul său.

Site-ul cu numele campaniei este și acum online, însă este un pamfelet cu „Poze haioase din România și nu numai”.

Campania din 2010

Încă de la lansarea ei la Expoziția Universală de la Shanghai, de către Ministrul Turismului și Dezvoltării, Elena Udrea a stârnit controverse care nu s-au stins nici până în anul 2014. Spotul, logo, poziționare, ideea, totul a fost contestat.

Obiectivul campaniei a fost promovarea brandului turistic național pe canalele internaționale de televiziune, în scopul creării unei imagini pozitive a României ca destinație turistică, al creșterii gradului de cunoaștere a țării noastre pe plan internațional, al consolidării vizuale a brandului de destinație și al creșterii numărului de turiști proveniți în special de pe principalele piețe prioritare identificate în Master Planul pentru Dezvoltarea Turismului Național 2007 – 2026.

În comunicatul de presă se sublinia, „ grupul țintǎ vizat este fost reprezentat de „călăorii cu discernãmânt („discerning travelers”), dispuși sã întreprindã eforturi suplimentare pentru a ajunge în locuri neexplorate și sã evadeze din zonele aglomerate de turismul de masã. (…) Aceștia sunt lideri de opinie și formatori de tendințe, iar recomandãrile lor pot conduce la atragerea unor noi segmente de turiști cãtre destinațiile care i-au impresionat în mod plãcut.” Se pornește de la ideea că străinii sunt nevoiți „să întreprindã eforturi suplimentare”, pentru a ajunge în locurile promovate din țara noastră.

Lansarea s-a realizat la Shanghai, unde ministrul Elena Udrea a declarat cã România trebuie sã abordeze promovarea pe piața internaționalã într-un mod profesionist, pentru a face fațã competiției acerbe existente la nivel global: „România, ca destinație turisticã, are nevoie sã se afirme pe plan mondial, sã se distingã și sã devinã memorabilã; de aceea, realizarea acestui brand devenise imperativã”.

Spoturile subliniază valorile României, natura „neexploatată”, resursele incontestabile, tradițiile, mistricul locurilor, autenticitate românească, moștenirea culturală românească, un mix bogat de influențe istorice, și tradițional. Aceste spoturi au rolul de consolidare vizuală a brandului de destinație.

Prima impresie creoionată în jurul acestei campanii a fost accea că România se mândrește cu lanțul muntos Carpați, „Explore the Carpethian Garden”. Specialiștii au semnalat încă de la început că este neinspirată alegerea pentru că munții Carpați nu trec doar prin România, ci străbat și Slovacia, Cehia, Ucraina și Polonia.

Poziționarea României a fost aceea a unei țări care deține propriile atuuri ale turismului românesc și care, prin această campanie, le va transpune într-o carte de vizită personalizată pentru a spori interesul față de destinațiile românești.

Pe site-ul oficial al campaniei scrie după cum urmează: „Brandul de turism reprezintă reputația pe care o are o destinație turistică, și este influențat de atributele, valorile și beneficiile pe care turiștii le asociază cu acea destinație. Identificându-le pe cele care ne caracterizează, am reușit să definim brandul național de turism al României, iar comunicându-le constant și eficient vom reuși să-l facem din ce în ce mai cunoscut și apreciat.”

Așadar, această campanie nu a promovat România ca brand de țară, ci ca brand de turism. Din păcate turismul nu este punctul forte al țării, însă în ultimii ani a crescut numărul de pensiuni, hoteluri și de kilometri de autostradă.

În legătură cu site-ul, la o simplă căutare pe Google a sloganului „Explore the Carpethian Garden”, site-ul care apare între primele variante este http://www.carpathiangarden.com, site despre grădinărit, care nu are nci o legătură cu România.

Logoul turistic are ca element principal „frunza”, reprezentând simbolul primordial al naturii, al prospețimii și al creșterii, fiind realizat pe un fond albastru care face trimitere spre turismul balnear și de întreținere, potrivit acelorași surse, „un element grafic puternic ancorat în natura și tradiția româneascã, completat de o invitație adresatã publicului țintã. Simbolul grafic sugereazã varietatea formelor de relief specifice României și trimite la elementele primordiale pamânt-apã, naturã sãlbaticã, aventurã, dinamism. „Explore the Carpathian Garden” se constituie într-o invitație adresatã tuturor celor care doresc sã descopere „cărări neumblate” cu naturã neatinsã, culturã autenticã și tradiții strãvechi. ”

La scurt timp, blogger-ul Cristi Dorombach a descoperit că logo-ul seamănă foarte bine cu cel al unei companii de transport britanice – Change Transport și că poate fi achiziționat de pe internet contra sumei de 250 de dolari, în condițiile în care Ministerul Turismului a plătit firmelor spaniole THR-TNS 890.000 euro pentru realizarea brandului României.

La această sesizare, ministerul condus de Elena Udrea susține că în contractul semnat cu TNH-TNS este precizat că „prestatorul garantează că elementele manualului de brand sunt originale și nu încalcă dreptul de autor, drepturile conexe sau un alt drept de proprietate intelectuală aparținând sau exercitate în condițiile legale de către un terț”. Hotnews.ro a mai descoperit că o persoană particulară ar fi înregistrat pe internet domeniul „carpathian garden” cu o săptămână înainte de lansarea oficială a brand-ului de țară. Acum, site-ul companiei de transport britanice – Change Transport, nu mai este funcțional.

Mai mult, controversata frunză din logo-ul turistic al României a fost utilizată și în 2010, dar și în 2009, de o companie slovenă care a organizat, printre altele, o conferință pe tema mediului înconjurător. Conform site-ului companiei slovene de business și training Planet GV, care are sediul în Liubliana, frunza cu pricină a fost folosită ca logo atât la o conferință organizată în luna septembrie, cât și la ediția ei anterioară, din 2009.Logo-ul respectiv a fost folosit și de Poșta din Slovenia, frunza buclucașă putând fi văzută pe toate mașinile ce transportau scrisori sau alte bunuri de către Poșta Slovenă.

Elena Udrea, ministrul Dezvoltării Regionale și Turismului, a anunțat la deschiderea Târgului Internațional de Turism al ANAT, Winter Holiday, din București, 2010 că „Falsa problemă cu frunză din logo, care ar mai fi fost conținuta în logoul unei societăți comerciale care închiria mașini, am reușit să o rezolvăm, în sensul în care pagina de web, site-ul respectivei societăți, a dispărut după o lună. Așa că, în afară de foarte multă promovare care s-a făcut în acel moment pentru brandul turistic, în rest tot scandalul n-a reușit să ne oprească în a continua să susținem acest brand așa cum s-a decis în urma cercetărilor.”

Cu toate acestea, a fost găsit și designer-ul german Dietmar Hoepfl care a realizat elementul grafic, frunza. Acesta a mai relevat un amănunt important pentru această tărășenie ciudată: chiar și agențiile care cumpără acest logo nu au dreptul să-l folosească ca identitate vizuală pentru o companie.„Dar în toate agențiile folosirea acestor desene ca logo de companie este interzisă în mod explicit ” asta e o prevedere care încearcă să evite conflictul de interese. Cu toate acestea, pentru că nu știu cine sunt cumpărătorii, nu pot controla termenii legali în care este folosită grafica mea.

Valoarea totală a campaniei de promovare a fost de 4.960.000 Euro cu TVA, fonduri europene nerambursabile, prin Programul Operațional Regional 2007-2013, Axa 5, operațiunea „Crearea unei imagini pozitive a României ca destinație turistică prin definirea și promovarea brandului turistic național”.

Din studiul de cercetare „Percepția românilor despre brandul de țară al României”, realizat în 2013, în colaborare cu Mednet Marketing Research Center și Kooperativa 2.0, reiese că 93,8% dintre respondenți nu sunt mulțumiți de felul în care este promovată România.

Analizând datele cercetării, observăm că 52,9% dintre respondenți își amintesc campania „Explore the Carpathian garden”, iar 22% susțin că își amintesc „frunza”, 21,1% reclamele, 12,6% scandalurile, 10,8% costurile ridicate, 8,1% „Elena Udrea”. Am putea să spunem că Elena Udrea și-a făcut și campanii trainice de brand personal, prin brandul de turism al României.

CONCLUZII

În concluzie, anul 2014 ne găsește fără un brand de țară, sau măcar de turism. Analizând toate campaniile din 1996 pană în 2011, am sesizat că acestea nu au fost percepute într-un mod pozitiv nici de mass media, nici de cetățeni, au avut bugete mari, dar fiecare au fost bănuite de delapidarea banilor publici sau de cheltuirea acestora în alte scopuri. Mesajele campaniei, logo-urile, poziționarea, toate au creat nemulțumiri. Schimbarea stategiei de promvare o dată la doi, trei ani nu a făcut decât să creeze confuzie, să nu se permită creearea unui tot unitar puternic care să se fundamenteze. Cert este că s-a încercat să se rezolve această „problemă”, deoarece în 24 de ani au fost minim 8 campanii.

Imaginea României și a românilor în Europa este constituită în cea mai mare parte din foarte puține informații corecte și din și mai puține contacte directe cu țara noastră. Am putea spune că imaginea de țară a României este una în general negativă sau indiferentă pentru majoritatea respondenților chestionați despre Brandul România.

Lipsa de cunoaștere din punct de vedere geografic împiedică România să fie corect situată în Europa, dar care mai ales subminează evaluarea corectă resurselor sale climatice, topografice și umane. În același fel, lipsa de cunoștințe istorice culturale precum și cele sociale și economice actuale împiedică publicul larg din țările europene să își imagineze România ca o potențială destinație viitoare.

Sursa principală de informare despre România pentru respondenții europeni este reprezentată de televizor, presa scrisă și internetul și pe ultimul loc, contactul direct cu românii.

Principalele caracteristici ale României sunt în mare parte aceleași pentru majoritate respondenților europeni:

țară săracă, în curs de dezvoltare ;

țară coruptă, cu fraudă, hoție și criminalitate ridicată ;

cu trecut comunist, țară nesigură și periculoasă;

copii săraci, orfani care trăiesc pe stradă sau în orfelinate improprii;

peisaje deosebite, păduri frumoase cu animale sălbatice;

țară în care sau păstrat tradițiile și obiceiurile vechi.

În schimb, românii sunt percepuți în aceeași notă de majoritatea europenilor: ospitalieri, modești, harnici, impulsivi, toleranți, curajoși, înapoiați, hoți, murdari, neglijenți.

BIBLIOGRAFIE

Alexandra Zbuchea, Florina Pânzaru, Cristina Galalae, Ghid esențial de promovare, Editura Tritonic 2009;

Alina Bǎrgǎoanu, Fondurile europene. Strategii de promovare și utilizare, Editura Tritonic 2009;

Anghelache Constantin "România 2001 – “Dupa 11 Ani De Tranzitie" – Editura Economicǎ, București;

Apud, Lupchian, Gabriel, Acum șapte decenii, Romania la Expo Paris, în „Magazin istoric”, Anul XLI, nr. 12(489), decembrie 2007;

Bulei, Ion, Scurtă istorie a Romaniei, Meronia, București, 1996;

Castagnal Y, "Principes et pratique de la promotion des ventes", Edition Delmas, Paris, 1990;

Ciucur D., Gavrilǎ I. , Popescu C. "Economie" – Editura Economicǎ 2001;

Dascălu, Niolae, Propaganda externă a Romaniei Mari. 1918-1940, Alternative, București, 1997;

Dolea, Alina, Țărus, Adriana, Branding România. Cum (ne)promovăm imaginea de țară, Curtea Veche, București, 2009;

Elizabeth Hill, Terry O'Sullivan, Foundațion Marketing 2004;

Moarcăs Octavian, Management în comunicarea și promovarea afacerilor economice, Editura Independența Economicǎ 1999;

Moarcăs Octavian (coord., Strategii promoționale, culegere de aplicații și studii de caz, Editura Independența Economicǎ 2005;

Moarcǎs, Octavian; Dindire, Laura; Serbănică, Cristina; Morozan, Cristian, Relații publice sectoriale, Editura Independența Economicǎ 2007;

Miron Dumitru"Economia Integrǎrii Economice" – Editura Ase, București 2006;

Mora, C., Țiclău, T., Managerial Aproach to Public Administration, Transylvanian Review of Administrative Sciences, 2008;

Puiu Alexandru, Management în afacerile economice. Promovare, contractare, negociere, Editura Independența Economicǎ 2008;

Stolojan Theodor "Integrarea Și Politica Fiscalǎ" – Editura Infomarket, București, 2002;

Vitanos, Claudiu, Imaginea Romaniei prin turism, targuri și expoziâii, în perioada interbelică, Mica Valahie, București, 2011;

www.carpathiangarden.ro;

www.romanialibera.ro;

www.romaniaturistica.ro;

www.ziare.com.