Imaginea Femeii Comuniste Intre Propaganda Si Realitate
PARTICULARITĂȚI ALE FEMINISMULUI ROMÂNESC CONTEMPORAN: DE LA COMUNISM LA POSTCOMUNISM
STUDIU DE CAZ: IMAGINEA FEMEII COMUNISTE: ÎNTRE PROPAGANDĂ ȘI REALITATE –
CUPRINS
Argument
Cap. 1 Accepțiuni ale ideologiei feministe
Debutul feminismului în contextul nedreptății de gen
Implementare și schimbare
Apariția feminismului european
Cap. 2 Feminismul românesc și influențele regimului comunist
2.1 Primele semne ale unui feminism românesc
2.2 Suprimarea mișcărilor feministe în conjunctura ideologiei comuniste
2.3 Dubla imagine socială a femeilor: aparență versus adevăr
Cap. 3 Postcomunism, modernitate și libertate de exprimare în România
3.1 Tranziția feminismului românesc de la comunism la postcomunism
3.2 Schimbări postmoderne în viziunea feministă
3.3 Politicile de gen în contextul viitorului feminismului românesc
Cap. 4 Studiu de caz: Imaginea femeii comuniste: între propagandă și realitate
4.1. Concepția cetățeanului model și rolul femeii în formarea sa
4.2. Propaganda socialistă și încercarea înlăturării gândirii tradiționaliste
4.3. Afirmarea genului feminin pe plan profesional și discursul propagandist asupra importanței femeilor în societate
Concluzii
Bibliografie
ARGUMENT
Tema aleasă în redactarea prezentei lucrări de licență se concentrează asupra particularităților vizibile ale mișcărilor feministe din spațiul românesc contemporan. Perioada aleasă pentru întocmirea analizei a început cu ascensiunea regimului comunist în cadrul societății românești, urmat de prăbușirea sa și glorificarea ideilor democratice, care au început să prindă contur într-o țară ce abia se iniția o dată cu începutul anilor ’90 în definirea conceptelor precum libertatea de exprimare și egalitatea în drepturi în ceea ce-i privește pe membrii componenți ai societății.
Analiza mișcărilor feministe românești din timpul regimului comunist are menirea de a ne demonstra în ce măsură ideologia comunistă permitea dezvoltarea unor alte ideologii ce se aflau în contrast cu ideile promovate într-o manieră propagandistă în rândul societății. Vom observa pe măsură ce studiul avansează, că nu putem discuta despre un feminism comunist decât la nivelul mentalității societății românești, în realitate exprimarea ideilor sale nefiind permisă.
Femeia, împreună cu drepturile și libertățile sale au reprezentat subiecte de studiu pe care mulți specialiști le-au analizat de-a lungul timpului, luând în considerare măsura în care era ea percepută la nivelul mentalității grupurilor sociale. Concepția asupra genului feminin a evoluat o dată cu dezvoltarea societății, ajungând să atingă în prezent un nivel în care se confruntă cu diferite etichete sociale și stereotipuri de gen.
Prin analiza pe care actuala lucrare o conține, vom observa cum imaginea femeii suferă modificări și ajunge de la percepția de inferioritate pe care o avea în fața bărbatului (percepție ce se manifesta în rândul societăților de tip patriarhal, unde gândirea tradiționalistă conform căreia bărbatul era în mod natural superior femeii prima), la o oarecare noțiune de egalitate în drepturi pe care regimul comunist le-o oferă membrilor genului feminin (egalitate despre care putem afirma că era mai mult la nivel teoretic, în realitate fiind vorba despre o egalitate în îndatoriri), iar în final, ajungem să ne regăsim într-o eră a postmodernismului unde concepte precum diversitate și toleranță primează în devafoarea ideilor superiorității unui anumit gen, în dezavantajul altuia.
Studiul transformării mentalităților din cadrul societății românești reprezintă o perspectivă interesantă de analizat din mai multe puncte de vedere, precum cele ale guvernării din cadrul statului sau măsura în care societatea este dispusă să accepte schimbările.
În redactarea lucrării au fost consultate o serie de surse bibliografice de specialitate, concepute de analiști cu temeinice cunoștințe în ceea ce privește ideologia feministă și imaginea femeii din timpul regimului comunist, precum Mihaela Miroiu, Daniela Roventa-Frumușani, sau Paraschiva Cancea. Lucrările lor au reprezentat și încă reprezintă o importantă sursă de informare asupra analizei din punctul de vedere al încercării emancipării femeii din spațiul românesc.
Structura lucrării cuprinde trei capitole și un studiu de caz care se conturează asupra aplicării practice a conceptelor teoretice explicate în prima parte a analizei. Primul capitol se concentrează pe ideea explicării detaliate a conceptelor adoptate de mișcările feministe ce au luat naștere în urma existenței inegalității de gen.
Ideea genului masculin înzestrat din naștere cu capacități intelectuale și fizice superioare genului feminin a primat în rândul credințelor societăților. Vom observa cum imaginea femeii era asociată cu imaginea unei ființe subordonate, care din copilărie trebuia să se supună tatălui și ulterior, în urma căsătoriei, soțului. Nedreptatea de gen a favorizat dezvoltarea unei mentalități la nivelul genului feminin care acuza discriminarea și dorea să demonstreze că și femeia este capabilă să realizeze aceleași lucruri pe care genul masculin le realiza, în condițiile în care ambele genuri beneficiau de aceleași drepturi și libertăți.
Dacă primul capitol tratează problemele pe care apariția feminismului le-a întâmpinat în spațiul european, cel de-al doilea capitol se concentrează pe conturarea ideii feministe în spațiul românesc, pe care generațiile revoluției de la 1848 le-au susținut atât cât a fost cu putință. Printre programele revoluționare din vremea respectivă s-au numărat și măsuri ce prevedeau adoptarea egalității învățământului atât pentru femei cât și pentru bărbați. Acestea au reprezentant primele încercări de emancipare a femeilor din spațiul românesc, a căror dezvoltare, a fost ulterior stopată din cauza ascensiunii regimului comunist în teritoriul românesc.
Ideologia feministă a venit cu noi accepțiuni ale explicării termenului de femeie, considerând că aceasta are o dublă datorie pe care trebuie să o îndeplinească: cea față de stat, prin participarea la viața economică a societății, și cea față de familie, prin asigurarea urmașilor și educarea lor în concepția socialistă.
Cel de-al treilea capitol al lucrării de licență prezintă modul în care imaginea femeii a suferit schimbări o dată cu prăbușirea conducerii comuniste și începutul promovării principiilor democratice. În momentul obținerii libertății de expresie și a abolirii cenzurii, Occidentul a început să își facă simțită prezența și în spațiul românesc, contribuind cu diferite imagini despre femei, privite prin prisma unor critici negative sau pozitive.
În prezent, datorită integrării României într-o uniune economică și politică, au început să fie promovate concepții potrivit cărora egalitatea de gen reprezintă modul just în care o societate se poate dezvolta în armonie, respectând principii esențiale precum drepturile omului și libertățile de care acesta beneficiază în cadrul unei structuri sociale.
Studiul de caz a fost construit în vederea realizării unei analize practice pentru demonstrarea conceptelor teoretice explicate în cele trei capitole existente în lucrarea de licență. Astfel, prin prisma analizei unei lucrări ce îi aparține lui Nicolae Ceaușescu, în care acesta vorbește despre importanța rolului feminin în dezvoltarea societății socialiste, putem observa modalitățile prin care ideologia comunistă avea în vedere promovarea imaginii feminine la nivel național și principiile pe care aceasta le considera importante în ceea ce privește îndatoririle cetățenești pe care femeile le aveau.
În contrast cu lumea ideală pe care Ceaușescu o promovează în operă sa, Ecaterina Oproiu concepe o serie de interviuri despre condiția femeilor ce trăiau în timpul regimului comunist, fără să încerce să modifice realitate pentru a o face să pară perfect organizată. Din mărturiile pe care Ecaterina Oproiu le obține prin intermediul interviurilor sale, concluzionăm că în ciuda ideilor promovate de către Partidul Comunist, lucrurile stăteau diferit în rândul cetățenilor, care încă mai erau influențați de concepțiile gândirii de tip patriarhal.
În urma analizei celor două lucrări, am putut demonstra că modalitatea prin care ideologia comunistă a ales să trateze problema socială a afirmării femeilor a fost una eronată. Deși partidul le-a acordat femeilor posibilitatea creării unei independențe față de soții lor, prin participarea activă în ramură economică a statului, impactul pe care acest lucru l-a avut în rândul familiilor, și aici mă refer în mod special în rândul femeilor mame/soții și mai nou, muncitoare, a fost unul considerabil, acestea ajungând slugi la doi stăpâni: statul și soțul.
CAPITOLUL 1
Accepțiuni ale ideologiei feministe
Termenul de feminism a creat multe controverse încă de la apariția sa, de la finalul secolului al XIX-lea. Rezultând din combinația franțuzescului femme și a sufixului –isme, acesta avea menirea de a ridica un semnal de alarmă în ceea ce privește problematicile cu care se confruntau femeile din perioada respectivă, atât pe plan social cât și politic. Dezvoltările ce au avut loc pe plan economic, cultural și social au avut menirea de a încerca să nege cu vehemență inferioritatea atribuită fără îndoială sexului feminin. Gândirea maselor a început să fie influențată prin diverse metode, precum scrieri specializate sau acțiuni de amploare care s-au dezvoltat începând cu secolul al XIX-lea.
Feminismul a suferit în ultimele două secole numeroase transformări asupra definirii conceptului vieții sociale a bărbatului și a femeii. Modul în care feminismul a luat naștere nu este foarte ușor de identificat concret în istoria omenirii, însă termenul de feminism a apărut aproape de sfârșitul secolului al XIX-lea și reprezenta o serie de activități desfășurate de sexul feminin pentru a atrage atenția asupra numeroaselor nedreptăți la care femeile erau supuse.
În condițiile în care femeia a fost considerată din cele mai vechi timpuri inferioară bărbatului datorită credinței că nu este la fel de bine înzestrată intelectual și fizic precum este un membru al sexului masculin, aceasta a fost privită ca fiind dependentă de bărbat și în mod automat, în urma dependenței respective se crea o subordonare a sa în ceea ce privește relațiile de gen existente în societățile trecute. Din cauza acestor credințe care s-au transmis de-a lungul timpul din generație în generație, nu au existat multe posibilități concrete în care femeile să se poată implica și în alte activități care ieșeau din aria responsabilităților domestice pe care le aveau de-a lungul vieții. Aceste lucruri au dat naștere unor idei bazate pe principii de egalitate de gen, care au reprezentat frâiele de bază ale clădirii gândirii feministe pe care generațiile următoare s-au bazat și cu ajutorul cărora au avut numeroase reușite în promovarea pozitivă a imaginii femeii în societate și în câștigarea unor drepturi de care în mod normal ar fi trebuit să beneficieze încă din naștere, în același fel prin care bărbații le dobândeau în mod automat.
Cu timpul însă, eticheta în sine de feminist sau feministă a suferit numeroase transformări din cauza ridiculizărilor oponenților mișcărilor feministe, care au „caricaturizat imaginea femeii ce s-ar ascunde în spatele unei astfel de etichete”, în timp ce sunt negate rolurile esențiale pe care o femeie se presupune că le are într-o societate, și anume maternitatea sau rolul casnic. Astfel, percepția comună pe care oamenii au împărtășit-o de-a lungul timpului, de când termenul de feminism a apărut și până acum, a fost una radicală, care punea imaginea femeii sub lumina dorinței dominației rasei masculine.
Debutul feminismului în contextul nedreptății de gen
Adevăratul motiv al apariției feminismului a fost, așadar, nedreptatea de gen, caracterizată prin defavorizarea femeilor din mai multe puncte de vedere. Discriminările inferiorizante la adresa femeilor provin de cele mai multe ori din cauza dietate și în câștigarea unor drepturi de care în mod normal ar fi trebuit să beneficieze încă din naștere, în același fel prin care bărbații le dobândeau în mod automat.
Cu timpul însă, eticheta în sine de feminist sau feministă a suferit numeroase transformări din cauza ridiculizărilor oponenților mișcărilor feministe, care au „caricaturizat imaginea femeii ce s-ar ascunde în spatele unei astfel de etichete”, în timp ce sunt negate rolurile esențiale pe care o femeie se presupune că le are într-o societate, și anume maternitatea sau rolul casnic. Astfel, percepția comună pe care oamenii au împărtășit-o de-a lungul timpului, de când termenul de feminism a apărut și până acum, a fost una radicală, care punea imaginea femeii sub lumina dorinței dominației rasei masculine.
Debutul feminismului în contextul nedreptății de gen
Adevăratul motiv al apariției feminismului a fost, așadar, nedreptatea de gen, caracterizată prin defavorizarea femeilor din mai multe puncte de vedere. Discriminările inferiorizante la adresa femeilor provin de cele mai multe ori din cauza diferențelor biologice evidente dintre cele două sexe și sunt susținute de prejudecăți sociale conform cărora femeile nu posedă din naștere calitățile necesare pentru a se afirma pe deplin în anumite secțiuni ale vieții sociale.
Aceste prejudecăți menționate anterior reprezintă dovada vie a tratamentului diferențiat la care au fost supuse femeile de-a lungul istoriei moderne, în orice societate existentă. Relațiile de putere care au existat și încă există între bărbați și femei sunt reflectate în lupta purtată la nivel de societate, fie că a fost vorba despre câștigarea dreptului la vot, a deținerii unei proprietăți private sau a dreptului de a beneficia de educația necesară profesării într-un domeniu potrivit. Gândirea feministă a încercat și încearcă în continuare să diminueze considerabil acest sistem de prejudecăți existent în orice societate contemporană, cu privire la raționamentul inferior feminin, a discriminării și a unui regim de putere bazat în permanență pe o supremație considerabilă a bărbaților, supremație cunoscută și sub denumirea de patriarhat. Feminiștii au avut dintotdeauna înclinarea de a echivala imaginea femeii cu bunătatea, de aici rezultând și statutul său de victimă, iar pe cel al bărbatului cu deținerea puterii, ce provine din considerente viabile ale gândirii societății asupra superiorității sale.
O definiție cât mai precisă a termenului de patriarhat ne este oferită de teoreticiana și militanta feministă, Mihaela Miroiu, care afirmă următoarele:
„În literatura feministă, termenul de «patriarhat» desemnează sistemul autorității bărbătești în interiorul căruia femeile sunt subordonate din punct de vedere social, politic și economic. Sistemul patriarhal se întinde în toate tipurile de societăți cunoscute și se caracterizează printr-o colecție de discriminări aplicate femeilor. Acest sistem se extinde și la normele familiei.”
Ceea de face ca patriarhatul să fie considerat un anumit sistem autoritar al părții masculine este suprapunerea sa cu diferite forme de organizare, de natură economică, socială și politică. Această autoritate presupusă pe care bărbații o dețin asupra femeilor reprezintă așadar, un privilegiu necâștigat în vreun anume fel, și care se presupune că este de la sine înțeles și meritat, tocmai prin superioritatea pe care sexul masculin o dobândește prin naștere. Feminismul încearcă să nege și să critice orice fel de gândire sau acțiune care afirmă inegalitatea femeilor față de bărbați, considerând că orice inegalitate de gen nu face decât să întărească astfel, o gândire eronată a societății ce s-a schimbat în contexte istorie și culturale.
În statul modern, așa-zisa superioritate a bărbaților le oferă drepturi și privilegii, acordate prin prisma genului dobândit la naștere, drepturi pe care statul, la rândul său le acceptă și nu este nevoit să le confere. În cazul femeilor însă, situația este cu mult diferită. Acele drepturi naturale de care bărbații beneficiază sunt în cazul femeilor drepturi pe care statul trebuie să le acorde pentru ca orice persoană de sex feminin să se poată bucura de ele.
Mentalitatea conform căreia femeia nu se naște cu drepturi egale cu cele ale bărbatului începe să fie diminuată considerabil o dată cu trecerea timpului, însă rădăcinile sale istorice rămân adânc impregnate în gândirea societății. Deși influența patriarhatului începe să se micșoreze din ce în ce mai mult, cel puțin în cadrul unei societăți mai dezvoltate, acest lucru nu se întâmplă însă și în societățile mai puțin dezvoltate, unde gândirea tradițională încă își mai face simțită prezența și își exercită influența într-un mod negativ.
Din cauza faptului că patriarhatul presupune o exercitare a puterii la un nivel mai mic sau mai mare în cadrul unei organizări sociale definite ca familie, se poate spune că acesta este în mare măsură asociat cu o anumită putere pe care bărbatul o deține în cadrul familial, dobândită prin calitatea sa masculină, înnăscută. Totodată, această putere și credință că însușirile masculine sunt net superioare față de cele feminine, poziționează bărbatul deasupra femeii nu numai în familie, ci și pe scara socială, în ceea ce privește funcțiile pe care aceasta le poate ocupa în stat.
Este interesant de analizat modul în care situația femeilor s-a schimbat, fiindu-le oferite drepturi și libertăți, în contextul în care mentalitatea predominantă din societate a reușit să reducă influența patriarhatului, însă nu să o elimine definitiv. Datorită drepturilor pe care le-au primit (deținerea unei proprietăți, accesul la educație, sprijin pentru obținerea custodiei copiilor în cazul unui divorț, sau obținerea dreptății în justiție în cazul abuzurilor), a fost redusă „autoritatea despotică patriarhală din cadrul gospodăriilor individuale.”
În consecință, evoluția mentalităților începe să intervină și în cadrul ansamblurilor sociale private (familiile), pentru a încerca să asigure drepturi și libertăți egale pentru toți membrii acesteia. Modelul pe care o familie patriarhală îl oferă societății este generator de exemple opresive ce reușesc să influențeze organizarea vieții nondomestice, sub forma cărora o societate se înființează.
Modelele generate de rădăcinile mentalităților ce provin din familiile patriarhale și care au rămas încă vii, se pot identifica într-o societate contemporană printr-un exemplu cât se poate de simplu: observația modului de organizare a companiilor ce oferă locuri de muncă. În momentul în care analizăm structura ierarhică prezentă în cadrul unei companii, constatăm faptul că de cele mai multe ori, bărbații sunt cei care dețin funcții de conducere, femeile ocupând posturi de subalterne. Acest lucru nu se întâmplă din cauza faptului că femeile nu ar fi capabile să ocupe un post de conducere, ci din cauza mentalității existente la nivelul societății, care consideră că femeia nu are o capacitate intelectuală egală cu cea a bărbatului, drept urmare nu poate ocupa un loc de conducere.
Această superioritate deținută de bărbați a reprezentat o preocupare și pentru feminism, care în calitatea sa de mișcare de emancipare, a dorit să analizeze în ce măsură influențează această putere masculină societatea, și cum anume poate fi înțeleasă mai bine. Feminismul a început să reprezinte în timp, o forță etică pentru definitivarea unor relații sociale mai democratice, axate pe o egalitate mai accentuată dintre bărbați și femei, nu numai în domeniul privat (familia), cât și în cel public. Anna Yeatman, profesoară la Universitatea Vestică din Sydney, afirmă într-unul din studiile sale faptul că „puterea de dominare legitimă statului este aceea care a creat în sânul căsătoriei un statut civil egal pentru bărbați și femei și care a impus cerințe, precum și oportunități egale […].”
Totuși, niciun adept al feminismului nu poate susține faptul că patriarhatul a reprezentat un fenomen nefericit al istoriei, întrucât încercarea de a-i diminua influența a însemnat o mai bună cunoaștere a funcționalității sale și a mentalității discipolilor săi, ajutând la obținerea unor rezultate considerabile în ceea ce privește aplicarea practică a principiilor promovate de feminism .
Implementare și schimbare
Luându-le drept exemplu pe Kate Millet și Shulamith Firestone, Mihaela Miroiu susține că au existat o serie de feministe care au fost de părere că toate diferențele existente la nivelul genurilor au fost inventate de bărbați pentru a fi superiori, în consecință, este datoria feminismului să oprească acest tip de gândire și să încerce crearea unei societăți în care genul să nu existe. Însă posibilitatea existenței unei societăți lipsită în totalitate de gen, în care toți membri săi să fie tratați la fel, indiferent de domeniul social discutat, rezolva aparent problemele pe care feminismul le-a ridicat de-a lungul timpului, dar ar fi generat și altele noi: o astfel de societate egalitară ar fi însemnat dispariția feminismului din cauza neexistenței unei necesități de a apăra un gen discriminat. Acest lucru ar fi înseamnat și eliminarea educației diferențiate, bazată pe valorile de gen existente la nivelul fiecărei societăți și, în consecință, eliminarea atributelor specific feminine sau masculine.
Diferențierile existente între femei și bărbați, din domeniul de activitate cotidiană, precum locuri de muncă destinate strict bărbaților, de exemplu, datorită necesității unui nivel mai ridicat al forței fizice decât cel pe care îl dețin femeile, ar fi de asemenea eliminate substanțial odată cu dispariția genului. Se presupune de la sine că acest lucru ar degenera noi conflicte în ceea ce privește modalitatea de exploatare a celor ce prestează un anumit serviciu pentru un angajator, acesta la rândul său dorind aceleași rezultate de la toți angajații, deoarece aparent, diferențele de gen ar fi eliminate.
Mary Wollstonecraft este prima care susține egalitatea dintre femei și bărbați în opera sa intitulată A Vindication of the Rights of Women, și afirmă că în cazul în care discutăm despre o societate ce impune locuitorilor săi (femei și bărbați) anumite roluri, în funcție de sexul fiecăruia, nu trebuie să considerăm că rolul pe care femeile îl primesc nu este la fel de important precum cel al bărbaților. În mod automat, afirmațiile lui Mary Wollstonecraft despre egalitatea de gen aduce în discuție și o egalitate în materie de drepturi care să fie recunoscute legal, la nivelul societății, pentru a se evidenția faptul că atât femeile cât și bărbații posedă aceeași capacitate rațională de a lua decizii, atât la nivel familial cât și social. Mai mult decât atât, Cătălina-Daniela Răducu evidențiază modalitatea în care Wollstonecraft, prin opera sa, cerea drepturi egale pentru femei în ceea ce privește primirea unei educații eficiente, posibilitatea justă de angajare și dreptul de a deține o proprietate privată, fără a fi necesară căsătoria cu un bărbat, din cauza unui statut economic problematic.
Opera lui Mary Wollstonecraft a reprezentat un moment crucial din istoria feminismului datorită faptului că analizează și argumentează că societatea este cea care impune anumite diferențe dintre femei și bărbați, și că acestea nu sunt dobândite prin naștere, așa cum se credea inițial. Egalitatea dintre femei și bărbați pe care Wollstonecraft o invocă, a reprezentat preocuparea feministelor din primul val și a fost obținută cu succes de către acestea. Feministele primului val au luptat și pentru o serie de drepturi, precum dreptul la vot, educație, dreptul de a deține o proprietate privată, de a obține un loc de muncă remunerat. Cel de-al doilea val feminist s-a manifestat prin acțiuni mai radicale decât primul val, și s-a axat mai mult pe încercarea de a integra femeile în scena socială, prin acceptarea lor de către bărbați ca reprezentând un grup diferit, însă în totalitate egal cu aceștia.
Feministele celul de-al doilea val și-au exprimat cerințele într-un mod clar și concis, dorind
„[…]mai degrabă o transformare revoluționară a societății decât o redistribuire a drepturilor și resurselor și au insistat asupra faptului că opresiunea femeilor este încastrată în procese psihice și culturale profunde și că, de aceea obiectivele feministe solicită mai degrabă o schimbare fundamentală decât una superficială.”
Așadar, cel de-al doilea val de feminism a fost preocupat de schimbarea imaginii sociale a femeii, din casnică, soție și mamă într-o femeie ce se poate realiza profesional, fără a fi discriminată întocmai din pricina faptului că este femeie, și care să dețină controlul asupra propriului său trup, ceea ce până atunci era imposibil. O dată cu începutul anului 1980, apariția celui de-al treila val feminist aduce modificări asupra viziunii societății în care erau respectate valorile dintre femei și bărbați la nivelul categoriilor sociale din care făceau parte. Dacă primul și al doilea val de feminism au fost reprezentate în general, de către femei din clasa de mijloc ce considerau că sunt reprezentantele tuturor femeilor, în cel de-al treilea val apare distincția care se făcea în rândul reprezentantelor genului feminin, în funcție de clasa de care aparținea fiecare.
Datorită faptului că feministele ce au făcut parte din cel de-al treilea val au trăit într-o eră în care accesul la educație a fost facil (începand cu anii 1960-1970), acestea au avut posibilitatea de a înțelege mult mai bine ceea ce mișcarea feministă în sine înseamnă, analizând-o din mai multe puncte de vedere: economic, social, cultural și politic. Astfel, cel de-al treilea val feminist a evidențiat faptul că existau unele femei mai discriminate decât altele, și chiar mai mult decât atât, aparent existau și femei care nu erau deloc discriminate.
Mișcarea feministă a fost și va fi întotdeauna într-o continuă evoluție, mai ales într-un prezent în care accentul cade pe inovație, globalizare și multiculturalism. Trăind într-o epocă în care este promovată libertatea de opinie și de exprimare, feminismul încearcă să micșoreze (deoarece eliminarea lor completă ar fi imposibilă) rădăcinile istorice ale inegalității de gen, în speranța construirii unei lumi cu adevărat democratică. Cu toate că discriminarea femeilor a fost diminuată considerabil în momentul în care au fost câștigate drepturi cetățenești egale cu cele ale bărbaților, aceasta nu va dispărea niciodată în contextul în care prezentul bazat pe o imagine socială aparent perfectă, cântărește mai mult decât esența în sine a fiecărui membru din societate.
La fel ca multe alte mișcări sociale de emancipare, țelul feminismului este acela de a transforma puterea într-un fel în care aceasta nu ar putea fi folosită în scopuri nedemocratice, care să favorizeze inegalitatea de gen. Ce înseamnă însă folosirea democratică a puterii? Acest lucru ni-l clarifică tot Anna Yeatman, care nu contestă faptul că puterea manifestată sub formă de dominație nu poate să fie folosită și într-un mod pozitiv: pentru a-i ajuta pe cei dominați să își extindă propria lor influență în vederea evoluției personale.
Există însă un fundament comun pe care adepții feminismului îl împărtășesc în egală măsură, indiferent că se concentrează mai mult pe probleme ce țin de naționalitatea sau rasa femeilor, sau cele ce vizează statutul social sau economic, iar acest fundament constă în „convingerea de nezdruncinat că femeile au drepturi umane inalienabile și că acestea trebuie să le fie garantate și respectate, indiferent de tipul de societate din care provin, de rasa căreia aparțin, de statutul economic și social pe care îl dețin.”
Apariția feminismului european
Feminismul modern și-a cunoscut începutul în timpul mișcării iluminist-revoluționare, o dată cu condamnarea la moarte a unei cunoscute militante pentru drepturile femeilor, Olympe de Gouges, ce condamna prin opera sa, Declarația drepturilor femeii și cetățenei apărută în anul 1791, tirania din timpul existenței iacobinilor. Opera lui Olympe de Gouges a fost urmată îndeaproape de faimoasa A Vindication of the Rights of Woman a lui Mary Wollstonecraft, menționată anterior. În ciuda faptului că Wollstonecraft nu cere concret un drept la vot al femeilor, aceasta pledează în scrierea sa pentru acceptarea educației în rândul femeilor, ca urmare a rațiunii pe care acestea o posedă. Deși opera lui Wollstonecraft a servit drept model pentru viitoarele feministe ce vor milita în mișcarea europeană pentru drepturile femeilor, Harriet Taylor, împreună cu a sa The enfranchisement of Women, pe care a publicat-o sub anonimat în anul 1851, este cea care cere în mod deschis acordarea drepturilor femeiilor, drepturi bine-meritate din punct de vedere social.
Din cauza faptului că legislația europeană existentă de-a lungul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea le considera pe femei inferioare din punct de vedere intelectual, acestea nu erau îndreptățite să dețină o proprietate privată sau să beneficieze de o educație sporită, în vederea profesării ulterioare. Mai mult decât atât, bărbatul era cel ce avea dreptul de a intra în posesia unei moșteniri sau de a obține custodia copiilor în cazul unui divorț. Din pricina acestor mari diferențe în ceea ce privește viața familială, primele proteste feministe au fost strâns legate de relațiile de cuplu și de situarea femeilor la același nivel cu cel al bărbaților.
Totuși, feminismul nu pune în balanță doar statutul femeii în ceea ce privește viața familială, ci și relatia pe care aceasta o are cu statul, prin prisma în care statul vede în bărbați cetățeni de bază. Așadar, s-a încercat căutarea unor răspunsuri pentru teoria conform căreia „în aproape toate societățile cunoscute bărbații par să aibă mai multă putere și mai multe privilegii decât femeiile.”
Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în momentul în care industrializarea a luat amploare și femeile au reușit să pătrundă în câmpul muncii, au apărut o serie de noi probleme în ceea ce privește discriminarea acestora la locul de muncă. Pe lângă acele condiții mizere pe care erau nevoite să le suporte zilnic, femeile nu beneficiau nici de o salarizare dreaptă și nu aveau acces la asigurări sociale în ceea ce privește maternitatea.
În contextul militării pentru câștigarea dreptului la vot al femeilor, din punctul de vedere al adepților liberalismului, statul era îndreptățit să intervină pentru a legitimiza drepturile femeilor, atâta vreme cât femeile, la rândul lor, acceptau statul ca o imagine patriarhală, protectoare a drepturilor sexului feminin. În timp ce un stat modern, adept al principiului democratic urmărește ocrotirea drepturilor omului, dorește să susțină și să întărească în mod considerabil drepturile femeilor pentru a se putea apăra de bărbații abuzivi, un stat nedemocratic va prefera întotdeauna o organizare de tip patriarhală, în vederea deținerii unui control sporit asupra membrilor săi.
În cele din urmă, femeile din statele europene au reușit să își câștige bine-meritatul drept la vot pe parcursul a 65 de ani de luptă continuă, pentru a demonstra faptul că sunt la fel de îndreptățite ca bărbații să dețină drept electoral. Primul stat european care a recunoscut dreptul la vot al femeilor a fost Noua Zeelandă, în anul 1893, urmată de Finlanda, 13 ani mai târziu. De-a lungul timpului, majoritatea statelor europene au recunoscut dreptul femeilor la vot (Norvegia în 1907, Marea Britanie și Germania în 1918, Irlanda în 1928, Suedia în 1929, Spania și Portugalia în 1931, Franța în 1944, Italia în 1945, Grecia în 1952 și Elveția în 1971). În ciuda recunoașterii dreptului la vot al femeilor, unele state nu le-au oferit acestora libertate deplină în a-și exercita acest drept, și le-au impus anumite condiții, cum ar fi deținerea unei proprietăți private. Dreptul la vot pe care femeile l-au câștigat nu le-a adus însă și oportunitatea de a candida la alegeri, ele putând doar să aleagă unul dintre candidații deja existenți, aceștia fiind, desigur, bărbați.
Estelle B. Freedman, în a sa No turning back. The history of feminism and the future of women, ne oferă o definiție mai mult decât completă a conceptului de feminism, care acoperă în totalitate principalele motive ale luptei continue pe care ideologia feministă o poartă, prin prisma adepților săi:
„Feminismul reprezintă convingerea că femeile și bărbații au o valoare inerentă egală. Deoarece societățile privilegiază bărbații ca grup sunt necesare mișcări sociale pentru a obține egalitatea între femei și bărbați, alături de înțelegerea faptului că genul se intersectează întotdeauna cu alte ierarhii sociale.”
Această idee care promovează egalitatea într-un concept cât mai aproape de adevăr nu face decât să evidențieze necesitatea recunoașterii femeilor, ca având o valoare egală cu cea a bărbaților. Societatea însă, este cea care contrar aparențelor, înglobează anumite idei prin care capacitățile masculine sunt preponderent mai importante și folositoare pentru bunul mers al lucrurilor.
Nu putem ști cu siguranță dacă problema egalității dintre femei și bărbați se va rezolva vreodată, nemailuând în considerare un context istoric tumultuos prin care Europa a trecut, ci referindu-ne strict la actuala societate ce se află în plină globalizare.
Cătălina-Daniela Răducu este de părere că această egalitate aparentă nu va ajunge niciodată să fie o egalitate așa cum ar trebui să fie, în adevăratul sens al cuvântului, vinovatul principal fiind tocmai societatea ce nu își poate depăși rădăcinile gândirii moștenite și transmise de la o generație la alta. Atâta vreme cât vom trăi și ne vom afla față în față cu o societate în care standardele impuse sunt preponderent masculine iar femeile concurează, într-adevăr, pentru aceleași locuri de muncă precum bărbații, dar cerințele pe care sunt nevoite să le îndeplinească sunt și ele analizate în termenii masculinității, nu va exista posibilitatea înlăturării discriminării de gen și a instaurării unei egalități concrete.
Definirea feminismului ține în mare parte strict de privilegiul pe care societățile aflate într-o continuă dezvoltare îl acordă bărbaților, nu numai în sfera publică ci și în cea privată, acolo unde, copii născuți de sex masculin sunt încă preferați de părinți, în defavoarea fetelor, despre care se crede că nu ar avea un viitor la fel de strălucit precum un băiat.
CAPITOLUL 2
Feminismul românesc și influențele regimului comunist
În Europa estică, acolo unde s-a instaurat un regim totalitar, feministele primului val nu numai că nu reușit să obțină aceleași reușite precum în alte părți din spațiul european, ci mișcarea lor a fost stopată în întregime, nereușind să se mai ajungă până la cel de-al doilea val feminist. Mai mult decât atât, întreaga lor ideologie a fost îngropată și uitată, existența primului val feminist fiind descoperită abia după căderea regimului comunist.
Astfel, Europa estică a secolului al XX-lea a fost pusă în fața unor schimbări în ceea ce privește statutul legal al femeilor, în ciuda activităților intense pe care feministele secolului al XIX-lea le-au avut pentru câștigarea drepturilor femeilor și respectarea acestora.
Ceea ce regimul comunist a impus a fost tot un fel de patriarhat în care femeile nu mai erau dependente de bărbat, ce rămânea în continuare capul familiei. Ele începeau ușor, să depindă chiar de stat, care ajungea să întruchipeze imaginea unui patriah absolut prin prisma impunerii participării în viața economică a genului feminin . În acest sens, Vladimir Paști afirmă următoarele:
„Patriarhatul clasic a fost reprezentat de patriarhatul de stat. Acest lucru a afectat femeile mai mult decât bărbații, dat fiind controlul exercitat de stat în unele țări asupra capacităților reproductive ale femeilor, precum și strategiile de supraviețuire din resurse sărace care le-au copleșit mai mult pe femei.”
În aparență, comunismul le-a oferit femeilor o posibilitate de emancipare economică și câștigarea unei independențe mult râvnite care însemna egalitate economică între genuri. Pe toată durata regimului comunist femeile au reprezentat o mare forță de muncă de care statul a beneficiat, numărul lor foarte ridicat fiind și motivul pentru care Partidul Comunist a dus o intensă propanganda pentru promovarea femeilor în piața muncii productive, în timp ce treburile casnice nu mai aveau o semnificație mare.
2.1. Primele semne ale unui feminism românesc
În spațiul românesc, încă de la jumătatea secolului al XIX-lea au existat voci care au tras un semnal de alarmă în ceea ce privește nedreptatea femeilor și condițiile lor grele de trai. Generația de la 1848 a încurajat într-o mare măsură, atât cât condițiile vremii respective i-au permis, accesul femeii la educație, văzută ca o modalitate de primă instruire a acesteia în ceea ce privește participarea sa ulterioară în câmpul muncii. Programele revoluționare au cuprins și o serie de măsuri prin care se dorea egalizarea învățământului pentru femei și bărbați. Principiile promovate în 1848 au reprezentat un prim punct de plecare a mișcării pentru emanciparea femeilor, care a început să se dezvolte în deceniile următoare. În ciuda faptului că realizările feministe din spațiul românesc nu au fost majore și nu s-au obținut ușor până la jumătatea secolului al XX-lea, feminismul a adoptat în contextul ideologiei marxist-leniniste ideea că „emanciparea femeii este împletită și condiționată de eliberarea proletariatului.”
Rezultatele vizate de către acțiunile feministe întârziau să apară de-a lungul timpului, motiv pentru care s-a încercat o reorientare a mișcărilor în ceea ce privește emanciparea femeilor din spațiul românesc. Crearea Partidului Comunist Român (PCR) din anul 1921 a fost un eveniment care a avut o însemnată importanță social-politică și care și-a pus amprenta asupra mișcărilor militante pentru drepturile femeilor, prin acțiunile Congresului de constituire ale acestuia. Astfel, în cadrul noului partid format exista și un proiect care făcea referire la mișcările feministe. În cadrul acestuia se stipula posibilitatea organizării unor cercuri feministe care să aibă organizație autonomă și care să beneficieze de un comitet ales, în vederea facilității propagandei comuniste în rândul tuturor claselor sociale.
Apărând destul de recent, feminismul românesc, a avut posibilitatea de a se dezvolta în adevăratul sens al cuvântului abia după ce regimul comunist a luat sfârșit. Deși rădăcinile sale politice își găsesc originile încă de la jumătatea secolului al XIX-lea, o dată cu începutul secolului al XX-lea, feminismul românesc se afla într-o evoluție concomitentă cu cel occidental, preluând de la acesta majoritatea ideilor și strategiilor funcționale. Începutul celui de-al doilea război mondial și instaurarea ulterioară a regimului comunist a provocat însă o stopare a dezvoltării feminismului românesc, acesta fiind îngropat mai bine de șase decenii în umbra dictatorială comunistă. Momentul ieșirii României de sub dominația regimului comunist a reprezentat în același timp și o reinventare a feminismului, marcat fiind de experiențele adepților săi, care au fost nevoiți să traverseze perioada comunistă, împreună cu atrocitățile sale. Elemente pregnante din timpul comunismului, precum egalitatea dintre femei și bărbați, implicarea femeii în câmpul muncii sau în politică, au fost evitate din cauza manifestării lor excesiv propagandiste. Spațiul românesc se diferenția de restul statelor occidentale prin prisma confruntării problemelor feministe care se aflau la un cu totul alt nivel din cauza amprentelor pe care comunismul le-a lăsat asupra mentalității societăților. Utilizarea unei altfel de abordări care să se concentreze asupra adevăratelor probleme existente la nivelul societății ar fi ușurat înțelegerea principiilor feminismului și ar fi creat oportunitatea impunerii acestuia în rândul opiniei publice, în vederea clarificării adevăratei egalități de gen.
Comunismul a reprezentat o modificare a relațiilor de gen existente în societățile central și est europene. În România, lucrul acesta a fost resimțit într-o măsură mai mare, în contextul încercării dezvoltării statutului cetățenilor ca „tovarăși de muncă și de viață”, ce primesc din partea statului ajutor în creșterea copiilor, acces la un nivel educațional egal și care asigura accesul ambelor sexe pe scena politică. Teoretic, regimul nu stăvilea încercarea femeilor de a adopta poziții de putere. Practic însă, era promovat un sistem de recunoaștere a meritelor personale bazat pe principii discriminatorii menite să crească motivația și calitatea muncii depusă. Accentul propagandei comuniste cădea pe imaginea femeii muncitoare, care nu numai că are o carieră în producția statului și o familie, dar încearcă să se implice și activ în politică. Această propagandă a fost transformată în cultul personalității Elenei Ceaușescu, care întruchipa cu succes modelul femeii comuniste realizate pe toate planurile.
2.2. Suprimarea mișcărilor feministe în conjunctura ideologiei comuniste
Se poate confirma validitatea afirmației conform căreia în timpul regimului comunist a existat concomitent și o mișcare feministă? Răspunsul la această întrebare ne este oferit de către Mihaela Miroiu, care consideră că existența feminismului comunist era puțin probabilă, având în vedere aversiunea regimurilor totalitare în privința altor ideologii care le-ar putea periclita importanța și desconsidera unicitatea. În timp ce în Occident feminismul era în plină dezvoltare, având ca scop evidențierea și dezvoltarea diferențelor rasiale și construirea unei mentalități prin care societatea să înceteze desconsiderarea sexului feminin, regimurile totalitare urmăreau dezvoltarea unor elemente fundamentale egalitare în ceea ce privește genul, rasa, naționalitatea, religia și politica, prin care să fie valorificate principiile totalitare.
Regimul comunist nu a permis dezvoltarea teoriilor feministe nici măcar pentru a fi studiate din punctul de vedere critic al unor ideologii burgheze, ce se aflau în contradicție cu teoriile comuniste și care erau puternic valorificate, drept urmare, societatea românească a traversat regimul comunist fără a ști măcar de existența unei gândiri feministe care propune anumite aspecte ideologice în ceea ce privește situația femeilor, dezbătută ca subiect de studiu. Mihaela Miroiu vine de această dată și cu un exemplu concret prin care dovedește lipsa de informare a societății românești comuniste din vremea respectivă: în programa facultăților de Științe Sociale existente în România anilor 1970-1980 nu erau nici măcar menționate gândirile teoretic-feministe. Existența feminismului nu era cunoscută, iar femeia, văzută ca subiect de studiu a reprezentat un veritabil șoc cultural pentru specialiștii anilor 1990, care au descoperit după căderea regimului comunist că există biblioteci întregi cu opere dedicate teoriei feministe.
Totuși, o gândire feministă, consideră aceeași Mihaela Miroiu, a fost posibilă și s-a putut dezvolta concomitent cu regimul comunist ce se afla în plină ascensiune. Faptul că ideile feministe nu au reușit să prindă contur și au rămas îngrădite la nivel de conștiință este din pricina faptului că regimul politic existent nu și-a permis riscul de a ajunge să fie public criticat din cauza conceptelor pe care ideologia comunistă le promova (în cazul femeilor, de exemplu, putem aminti de incriminarea avortului și dubla zi de muncă).
Noul regim politic instaurat în România în secolul al XX-lea a provocat câteva schimbări în ceea ce privește statutul legal al femeilor prin prevederile constituționale pe care statul comunist le-a adoptat. Un exemplu concret ar fi consacrarea egalității în drepturi dintre femei și bărbați, „în toate domeniile vieții de stat, economic, social, cultural, politic și de drept privat […]”, pe care Constituția Republicii Populare Române din anul 1948 o prevedea. Totuși, Constituția nu prevedea nicio altă lege care să pedepsească nerespectarea drepturilor femeilor și discriminarea acestora. Comunismul a însemnat și o schimbare în ceea ce privește percepția asupra vieții private a individului, în contextul în care fiecare cetățean era îndatorat să muncească în favoarea statului în vederea obținerii unui venit, indiferent de sex. Educația diferențiată se transforma în educație neutră, al cărei unic scop era de a crea «omul nou», cu o personalitate devotată interesului partidului-stat. Femeile au reprezentat la rândul lor o mare parte din forța de muncă de care statul comunist avea nevoie, statutul lor social fiind cel de „tovarășe de muncă și viață ale bărbaților”.
În timpul în care comunismul prindea formă și în România, femeile deveneau din ce în ce mai active în viața socială a statului, cel puțin din punctul de vedere al participării în câmpul muncii. Deși un număr destul de mare de femei au beneficiat de acces la educație, acest lucru nu a însemnat și asigurarea ocupării unor funcții birocratice importante, în ciuda stipulării egalității dintre sexe pe care comunismul se baza. Diviziunea muncii era în continuare făcută în funcție de sex, iar principalele sectoare-cheie din cadrul construcției comunismului (mai ales cele la nivel de conducere) erau în mare parte masculine, femeile fiind angajate în cadrul posturilor inferioare, în care nu aveau cum să cunoască responsabilitatea unei funcții de conducere. Pe lângă implicarea acestora în sfera economică pe care statul le-a asigurat-o în vederea obținerii unei egalități economice asemănătoare bărbatului, femeia trebuia să aibă în vedere și rolul său tradițional pe care îl ocupa în cadrul familial.
Traiul de zi cu zi pe care femeia născută și crescută în timpul regimului comunist a fost unul nefavorabil dezvoltării personale și a implementării unei egalități de gen, în adevăratul sens al cuvântului, în interiorul societăților. Pe lângă însărcinarea femeilor cu dublul rol pe care trebuiau să îl exercite în viața de zi cu zi (munca în folosul statului și cea din cadrul familial), un alt principal motiv ce a stat la baza imposibilității creării unui mediu adecvat pentru împiedicarea discriminărilor de gen a fost reprezentat de prejudecățile pe care regimurile comuniste le-au moștenit din credințele patriarhale adoptate încă de mentalitățile indivizilor. În ciuda egalitarismului aparent pe care comunismul dorea să îl promoveze ca fiind pilonul unei societăți aflate în plină dezvoltare, au fost ignorate adevăratele semnificații ale conceptului de egalitate, fapt ce a dus la dezvoltarea unei atitudini de subordonare a femeilor în ceea ce privește viața socială și privată a acestora. Principiul egalității dintre femei și bărbați se rezuma în mare măsură la o egalitate economică, menită să elimine dependența financiară a femeilor casnice, care nu aveau cum să realizeze un venit propriu. În ciuda faptului că statul a reglementat anumite măsuri prin care încuraja și ajuta femeile să presteze o muncă în schimbul unei remunerații (de pildă crearea grădinițelor și creșelor pentru a încuraja chiar și femeile cu copii mici să muncească, și acordarea protecției sociale), și aceste lucruri au fost, în concepția teoriei politice feministe, generatoare de anumite dependențe pe care femeile le dezvoltau în ceea ce privește relația individ-stat.
Deși în România devenită deja Republică Socialistă, Constituția prevedea că statul are îndatorirea de a ocroti căsătoria și familia, împreună cu membri din care aceasta este formată, acesta sprijinea și măsuri sociale sau economice în vederea dezvoltării și consolidării familiei ca un întreg. Interesele mamei și cele ale copilului erau apărate, principalul motiv fiind acela că femeia era cea care avea îndatorirea de a forma și educa noile generații în spiritul socialist dominant din vremea respectivă.
Conducătorii Partidului Comunist considerau că femeile dețin cele mai bune calități pentru a transmite mesajul socialist tinerelor generații viitoare. De ce se considera însă acest lucru? Pentru că acele idei dominante ale comunismului, adevăratul spirit patriotic și morala pe care adepții comunismului o împărtășeau, se transmiteau cel mai bine în mediul privat, familial, prin intermediul mamelor, care reprezentau principala sursă de educație la care copiii aveau acces încă de la vârste fragede. La rândul lor, femeile care ulterior deveneau mame percepeau aceste idei propagandiste prin prisma orelor televizate în care doctrina comunistă era supraapreciată în mod voit.
Deși se prevedeau drepturi egale atât pentru femei cât și pentru bărbați asupra copiilor rezultați în urma căsătoriei, în viața de zi cu zi aceste drepturi fie nu erau cunoscute, fie nu erau respectate. Noțiunea de egalitate nu avea același înțeles precum era stipulată în normele constituționale, ci căpăta mai mult sensul unei egalități în îndatoririle pe care femeile și bărbații le aveau în fața statului. În momentul în care a acordat drepturi egale pentru bărbați și femei, statul nu s-a mai interesat și de măsura în care acestea erau respectate în viața privată a cetățenilor, utilizând acest principiu al egalității strict sub forma de propagandă și promovare a bunului mers al regimului comunist. Acesta a fost și unul din motivele pentru care gândirea tradiționalistă de tip patriarhal nu a putut fi schimbată și a dus la apariția violenței domestice în cadrul familial.
Din punctul de vedere al regimului comunist nu era justificată nicio formă de violență împotriva femeii, întrucât se considera că o oarecare creștere a nivelului de educație și implicarea activă a sexului feminin în câmpul muncii ar elimina în mod automat orice fel de violență, ambele sexe beneficiind de o egalitate evidentă. Însă, din pricina faptului că rata violenței domestice s-a mărit, au început să i s-au atribuit consecințe sociale serioase, acest lucru însemnând și necesitatea apariției unor serii de sisteme de asistență socială special create pentru femeile care reprezentau într-o proporție ridicată victimile acesteia. Acest aspect a însemnat și o încercare de modernizare a societății românești comuniste în care acordarea asistenței sociale și implicarea femeilor în muncă a reprezentant o îmbunătățire în privința statutului social al femeilor.
Încercând o analiză mai amănunțită a procesului de integrare a femeilor în ramura economică, observăm că în realitate, angajarea femeilor în piața muncii reprezenta o condiție necesară societății comuniste în măsura în care se urmărea sporirea forței de muncă, în vederea măririi gradului de industrializare, în același timp păstrându-se același nivel salarial scăzut. În încercarea sporirii forței de muncă s-a început integrarea femeilor în cele mai moderne sectoare ale economiei, precum industria sau sistemul public de servicii. Deși au existat dintotdeauna domenii destinate preponderent bărbaților, acestea necesitând un grad al forței fizice mai ridicat (de pildă metalurgia), numărul angajaților de sex feminin a crescut rapid în condițiile în care ideologia comunistă promova egalitarismul statutului social și economic dintre femei și bărbați. În condițiile în care gradul de salarizare era unul destul de mic în perioada respectivă, angajarea femeii a însemnat și o metodă eficientă pentru echilibrarea bugetului familiei, două salarii reprezentând posibilitatea creării unor condiții decente de viață, la cel mai mic grad posibil.
2.3. Dubla imagine socială a femeilor: aparență versus adevăr
Cu toate că egalitarismul a reprezentat una din principalele promisiuni cu care comunismul s-a instaurat ca ideologie, atunci când Karl Marx a adus în discuție o egalitate socială la nivelul luptelor de clase, nu a vizat în mod special egalitatea dintre sexe sau emanciparea femeii. Friedrich Engels în schimb, a tratat această problemă mai punctual în cartea sa intitulată Women, the Family and the Origin of Private Property:
„Emanciparea femeii devine posibilă doar atunci când aceasta va putea lua parte la procesul de producție la scară socială și atunci când îndatoririle domestice vor ocupa doar o mică parte din timpul ei […], caracterul nenatural al dominației bărbatului asupra femeii în familia modernă și necesitatea stabilirii egalității sociale reale între sexe, aceste probleme vor fi prezentate ca stringente doar atunci când bărbatul și femeia vor fi într-adevăr egali în fața legii. Va deveni astfel evident că prima promisiune a emancipării femeii o reprezintă reintroducerea acesteia în industria de stat.”
Conform convingerilor lui Engels, dependență pe care femeia o are față de bărbat ar dispărea în momentul în care i s-ar oferi posibilitatea atingerii unei emancipări economice. În momentul în care s-ar ivi în discuție o responsabilitate feminină asupra propriului mod de viață, am putea pune în balanță relațiile sociale existente între cele două sexe, fără ca balanța să fie înclinată mai mult într-un capăt și mai puțin în celălalt. Teoria lui Engels constă în modificarea comuniunii dintre un bărbat și o femeie, și anume modificarea căsătoriei. Dacă până atunci, căsătoria putea fi privită ca un contract economic în care unul din membri săi este dependent în mod direct de celălalt, atunci când intervine egalitate economică, acest contract se transformă într-o legătură cu adevărat spirituală ce se bazează în mod strict pe emoții și sentimente, lucru ce duce în mod inevitabil la abolirea credințelor de tip patriarhal înrădăcinate în gândirea societății, din diverse domenii care nu fac decât să pună femeia într-o ipostază subordonatoare și inferioară bărbatului: religia, tradiția, cultura.
Deși ideea formulată de Engels părea plauzibilă în mod teoretic, în practică lucrurile stăteau complet diferit. Ceea ce omite Engels este faptul că o gândire patriarhală (mai ales în cazul sexului masculin) nu poate fi schimbată atât de ușor în momentul în care se dizolvă dependența pe care femeia o are de bărbat, atunci când intervine egalitatea economică.
Revenind însă la analiza asupra României comuniste în ceea ce-l privește pe om în calitatea sa de cetățean, Mihaela Miroiu observă cum începem să avem de-a face cu un individ care ajunge să trăiască doar „în sluba statului, partidului, «viitorului luminos», făuririi societății comuniste multilateral dezvoltate”. Principiile de tip stahanovist, prin care muncitorii comuniști ajungeau să fie răsplătiți cu anumite privilegii speciale în momentul în care reușeau să își depășească norma de producție atribuită fiecăruia la începutul zilei, au început să fie din ce în ce mai predominante și în rândul femeilor, care doreau să ajungă muncitoare fruntașe pentru a putea fi răsplătite conform meritelor pe care le aveau. Desigur, deși propaganda comunistă avea în vedere ajutorarea femeii de a-și depăși condiția tradiționalistă în care trăia (casnică, mamă, soție), în momentul în care Nicolae Ceaușescu a adoptat Decretul antiavort din 1966, lucrurile s-au schimbat în ceea ce privește încercarea construcției omului nou, comunist. Femeile devin subiectul propagandei comuniste prin care se dorea evidențierea faptului că acestea sunt „direct implicate în schimbarea vieții proprii, voluntare și puternice, femei care au inițiativă, «își croiesc destinul», își construiesc singure cele necesare, inclusiv locuințe sau creșe pentru copii” și ajută, de asemenea și la mărirea numărului populației comuniste în vederea bunul mers al acesteia.
Adoptarea Decretului 770 (antiavort) al lui Nicolae Ceaușescu a apărut în contextul scăderii natalității Republicii Socialiste România, fapt ce reprezenta un impediment în continuarea dezvoltării statului românesc, întrucât forța de muncă începea să scadă drastic. Rată scăzută a natalității a fost cauzată de numeroși factori ce au apărut în urma anilor postbelici, factori precum creșterea rapidă a urbanizării sau numărul insuficient al locuințelor. Deși majoritatea statelor comuniste din Europa estică se confruntau cu probeleme legate de natalitatea scăzută, acest aspect a ajuns să atingă cote maxime de îngrijorare pentru interesele Partidului Comunist din România. Prin Decretul 770, Nicolae Ceaușescu a făcut ca statul, în mod indirect, să ajungă să controleze corpul femeii, în vederea creșterii populației țării. Întreruperile de sarcină au fost legal interzise, motiv pentru care creșterea demografică a luat amploare. În urma corelării factorilor care influențează demografia unui stat și a politicilor acestuia, s-au obținut modificări în ceea ce privește conceptul de familie existent într-o societate. Încercarea de a controla reproducerea populației a contribuit la influența pe care statul o exercita asupra familiei în vederea modelării pe viitor a unor indivizi apți pentru muncă și care să nu fie constrânși în vreun anume fel de tradiții sau de legăturile familiale.
În felul acesta, după începutul anilor ’60, Partidul Comunist Român a prezentat preocupări în ceea ce privește scăderea natalității și posibilitatea afectării unei forțe de muncă suficiente în ceea ce privește generațiile viitoare. Întrucât industrializarea rapidă a țării reprezenta unul din interesele principale ale statului communist, liderii partidului au ridicat problema natalității ce se afla în scădere, la un nivel național, aceasta reprezentând o vestea alarmantă.
În scurt timp, în cadrul partidului s-a ajuns la concluzia că promovarea unui comportament cu adevărat responsabil în ceea ce privește formele reproductive la nivel de familie și educarea femeilor pentru conștientizarea importanței rolului de a fi mamă ar reprezenta primele puncte de plecare în vederea stopării scăderii natalității. Incriminarea avortului și controlul formelor contraceptive, precum și decizia de a pedepsi atât femeile care recurg la avort precum și persoanele care le ajuta să ducă la bun sfârșit întreruperea de sarcină au făcut ca dreptul la o viață privată de care beneficia orice persoană, și în special femeile, să fie încălcat și supravegheat. Prin prisma interzicerii avortului, regimul comunist a reușit să controleze multe din aspectele vieții private ale individului și în special ale femeii, a cărei funcție reproductivă a fost pusă sub supravegherea statului.
Partidul Comunist vedea femeile drept obiecte pe care le puteau controla și prin care gena neamului este purtată mai departe pentru a-i asigura continuitatea. Totuși, planurile regimului comunist de a-și asigura prosperitatea și în același timp evoluția industrializării permanente printr-o forță de muncă aflată în continuă creștere a avut însă numeroase aspecte negative pe care inițial, în teorie, liderii comuniști nu le-au luat în calcul. În practica vieții de zi cu zi, incriminarea avortului nu a însemnat numai controlul vieții private a femeilor, ci și negarea libertății lor de decizie în ceea ce privește numărul de copii pe care familiile decideau să îl aibe.
Acest lucru a condus la o creștere a mortalității materne din cauza încercărilor nereușite de a face apel la un avort ilegal. De cele mai multe ori, victimele mortalității materne erau femeile care deja aveau doi sau trei copii acasă, cărora cu greu reușeau să le asigure un nivel minim de trai. Anual, de când a intrat în vigoare Decretul 770, mii de copii rămâneau fără mame din cauza complicațiilor pe care femeile le întâlneau în momentul provocării unui avort. Deși scopul Decretului a fost atins în momentul în care natalitatea a luat amploare, nu s-a ținut cont și de mortalitatea ridicată cu care se confruntau femeile din perioada respectivă. Post-mortem, femeile nu numai că erau culpabilizate pentru faptul că și-au provocat singure suferință și implicit decesul, ci și din pricina faptului că nu făceau decât să comită o ilegalitate ce afecta prosperitatea statului.
Modalitatea pe care Partidul Comunist a găsit-o pentru a rezolva problema natalității scăzute cu care statul român se confrunta la vremea respectivă a fost extremă și radicală, având în vedere efectele negative pe care populația feminină le-a resimțit. Metoda aleasă nu numai că a contribuit la creșterea ratei mortalității în rândul mamelor, dar a creat și teamă în ceea ce privește posibilitatea asigurării traiului decent pentru fiecare copil pe care o familie îl avea.
Această practică a condamnării femeilor care încercau să beneficieze iarăși de control asupra propriei vieți ne este confirmată și de Arhiva Ministerului Sănătății, de unde aflăm următoarele:
„Întotdeauna femeile decedate erau considerate vinovate pentru producerea deceselor. Mai întâi erau incriminate de medicii de la dispensare și de cei de la secțiile de ginecologie ale Spitalelor Județene, iar verdictul asupra culpabilității lor era dat de autoritățile medicale de la Direcția Sanitară Județeană și Colegiul Judegean de Disciplină a Personalului Sanitar. În toate cazurile de decese materne, medicii de la dispensare raportau faptul că femeile și-au ascuns sarcina, nefiind luate în evidența gravidelor (…), că «nu s-au reținut culpe medicale» și recomandau «intensificarea muncii de combatere a avorturilor provocate empiric»”.
Problema avortului care a început de la mijlocul anilor ’60 și a continuat și în următorii ani a reprezentat o chestiune controversată în rândul adepților feminismului care ținteau către liberalizarea întreruperilor legale de sarcină. Ideea în sine de avort a reprezentat pentru unele feministe o posibilitate de a-și exprima libertatea, în timp ce pentru alte femei era doar o soluție la care apelau în momente de criză.
În ciuda situației complet nefavorabile în care femeile erau puse involuntar și a modalității excesive prin care Partidul a încercat controlul în masă a populației statului, o imagine ideală a femeii comuniste care duce o viață perfectă în cadrul statului comunist era reprezentantă de ideea femeii muncitoare, ce ajută la prosperitatea statului, alături de femeia cu îndatoriri casnice și nu în ultimul rând, mama, care asigura educația și prosperitatea generațiilor următoare, ce vor reprezenta într-un mod cât mai adecvat sistemul comunist.
Ceea ce a reușit comunismul să creeze prin controlul său asupra populației și așa-numita egalitate între sexe a fost defapt un altfel de patriarhat pe care societatea trebuia să îl recunoască, și anume un patriarhat în care bărbatul continua să își păstreze într-un mod simbolic rolul pe care l-a avut și până atunci în familie, cel de conducător al familiei, iar femeia începea să se familiarizeze cu dubla zi de muncă. Pe lângă atribuțiile casnice pe care le avea, trebuia să se integreze și în câmpul muncii. Deși începeau să depindă din ce în ce mai puțin de bărbați, femeile deveneau acum dependente de un alt «patriarh absolut», care de fapt nu era nimeni altul decât statul, în folosul căruia nu numai că trebuiau să își dedice majoritatea timpului (prin muncă), dar erau nevoite să asigure și prosperitatea generațiilor viitoare, prin capacitățile lor reproductive.
În momentul în care am început să avem de-a face cu o combinație între patriarhatul de stat și cel tradițional, femeile au fost cele care au suferit schimbări majore, ajungând să aibă o dublă îndatorire: cea politică, de care trebuiau să se achite prin muncă, și cea «naturală», reproductivă. În felul acesta, femeile au ajuns să se transforme în slugi care aveau doi stăpâni: în societate, statul, iar în viața privată, soțul. România anilor comuniști se confrunta cu o „«societate socialistă multilateral dezvoltată», lipsită de diferențe, topite toate într-o singură largă categorie: cea a «poporului unic muncitor» și dezvolta la femei cultul muncii și al maternității în slujba idealului comunist.”
Au avut ceva de câștigat femeile în perioada comunistă? Da, au avut acces la un oarecare nivel de educație prin care au câștigat locuri de muncă, implicit și independența economică mult râvnită, ajutorul statului în ceea ce privește creșterea copiilor, toate aceste lucruri fiind aspecte pentru care feminismul milita, dar cu ce preț? Putem să concluzionăm că prețul plătit pentru câștigarea acestor drepturi a fost dependență față de stat pe care au fost nevoite să o accepte, chinuitoarea dubla zi de muncă și controlul capacităților lor reproductive.
CAPITOLUL 3
Postcomunism, modernitate și libertate de exprimare în România
Deși în societatea românească nu a putut fi implementat încă de la apariția sa, ci a început să fie cunoscut după 1989, atunci când regimul comunist s-a sfârșit și valorile democratice s-au instaurat pe meleagurile românești, feminismul contemporan, așa cum este el cunoscut și în prezent, a fost inaugurat încă din anul 1960 în alte spații europene care nu s-au confruntat cu un regim represiv.
Feminismul contemporan cunoaște câteva orientări specifice, ce primează în toate societățile actuale ce se bazează pe principiul egalității. În primul rând, putem să aducem în discuție un feminism axat pe respectarea drepturilor femeilor, ce sunt la fel de importante și la fel de numeroase precum cele masculine. În al doilea rând, putem afirma că avem de a face și cu un feminism care încearcă să găsească o măsură potrivită de a împleti viața socială și viața privată a femeilor.
Dacă în România din timpul regimului comunist femeia a fost exploatată, fiind obligată să accepte dubla zi de muncă, împreună cu acele condiții grele în care erau nevoite să își desfășoare activitățile din cadrul uzinelor și fabricilor comuniste, într-o Românie contemporană, democratică, lucruri de acest fel nu numai că nu sunt acceptate, dar sunt și condamnate. Concret, ideea implicării femeii în câmpul muncii și în același timp continuarea activităților reprezentative pentru viața privată (aici luând în considerare rolurile de soție și mamă), se poate realiza armonios în momentul în care discutăm despre o societate dezvoltată ce are o fundație stabilă în materie de principii și drepturi. În schimb, ceea ce este îmbucurător în contextul istoriei încărcate pe care România a avut-o de-a lungul timpului, este faptul că
„după 50 de ani de economie planificată și dictatură politică sub regimul comunist, feminismul românesc postcomunist a fost unul atașat ideilor liberale, cu accent pe delegitimarea discriminării de gen, una dintre valorile sale centrale fiind autonomia personală, valoare care descinde din liberalism.”
În România postcomunistă s-a manifestat o încercare de îndepărtare de la perspectiva tradiționalistă în ceea ce privește rolurile de gen. În condițiile în care multe din fostele uzine comuniste au dat faliment (primele industrii ce au falimentat au fost cele feminizate: confecții, industria alimentară, etc), un număr mare de femei au început să se retragă înapoi către spațiul casnic. Atitudinea de repulsie față de ideologiile de stânga care erau asociate cu un egalitarism forțat al genurilor în ceea ce privește îndatorirea față de stat pe care cetățenii o aveau, a început să prindă contur, motiv pentru care noutatea curentului feminist care promova adevărata egalitate părea inițial o amenințare.
3.1. Tranziția feminismului românesc de la comunism la postcomunism
Sfârșitul regimului comunist și trecerea către o perioadă în care principiile care erau promovate reprezentau o noutate pentru societatea românească aflată încă sub influențele îndelungatelor propagande comuniste, a însemnat o transformare a relațiilor de gen, nu numai în ceea ce privește mediul public, social, ci și cel privat, familial. Știm deja că de-a lungul deceniilor comuniste au existat presiuni politice care au constrâns societatea să accepte participarea egală a femeilor și bărbaților la munca prestată în folosul statului, însă o dată cu schimbarea regimului politic, o mare parte din aceste presiuni au dispărut complet sau parțial. Pentru că feminismul nu a existat în mod concret în România comunistă, ideile sale prinzând însă contur doar la nivelul mentalităților societății, o mare parte din femei au fost nevoite să accepte modelul feminin pe care statul comunist l-a impus, și anume responsabilitățile maternității în favoarea deservirii intereselor statelui și importanța deținerii rolului de muncitoare într-una din fabricile sau uzinele comuniste.
În ciuda faptului că nu putem să vorbim despre o ideologie feministă existentă în perioada comunistă, putem să amintim figuri publice feministe care au excelat în spațiul academic românesc: Mihaela Miroiu, Daniela Roventa-Frumușani sau Liliana Popescu sunt doar câteva exemple. În anii 1990, Societatea de Analize Feministe AnA a jucat un rol important în ceea ce privește încercarea de a contura o identitate ideologică feministă în rândul societății românești postcomuniste.
Lumea postcomunistă cu care societatea românească s-a confruntat începând cu anii ’90 a fost marcată de încercările de redefinire a identităților de gen. Libertatea de expresie și oprirea cenzurii a însemnat importarea unui număr uriaș de imagini despre femei, unele valorificând principii cu care feminismul nu era de acord și nu le promova. Câteva exemple negative ar fi reprezentate de valorificarea aspectului fizic al femeii, cultul frumuseții devenind astfel simbolul noii economii de piață. Un exemplu pozitiv însă este încercarea femeilor de a îmbina feminitatea cu munca și maternitatea.
Mișcarea feministă a început să cunoască și o dezvoltare în plan academic, însă rezultate considerabile au existat și în zona socială, unde relațiile cu publicul țintă s-au îmbunătățit și diversificat. În mod concret, s-au dezvoltat și metodele cercetărilor în ceea ce privește studiul problematicilor de gen, a discriminării multiple și a excluziunii sociale existente în România secolului XXI. A reușit, așadar, mișcarea feministă românească să obțină și rezultate concrete? Ioana Vlad este cea care ne oferă și răspunsul acestei întrebări, prin următoarea afirmație:
„(…)activismul desfășurat după anul 2000 de feministe și de organizații neguvernamentale în problematica protecției drepturilor sociale ale femeilor și a introducerii de cote de reprezentare în legea electorală reprezintă evoluții importante în emergența unei mișcări feministe articulate și coerente în România.”
În ceea ce privește viața politică românească, organizațiile de femei nu au reușit să își asume feminismul ca o ideologie politică, punând mai mult accent pe politici centrate pe protecția femeilor, decât pe afirmarea lor cultural și politică. Totuși, pe măsura trecerii timpului, femeile implicate în politică au ajuns să fie susținătoarele intereselor feminine din domeniul politic, fără să își asume în mod concret ideologia feministă. Contribuția pentru acest lucru s-a datorat dezvoltării studiilor la nivel național în ceea ce privește relații de gen și efectele sociale asupra mentalităților deprinse de acestea. Mișcarea feministă din România este completată de activitățile întreprinse de câteva ONG-uri, care s-au angajat în cercetarea situației femeilor din România, militând împotriva oricărei forme de violență împotriva femeilor. Pe lângă aceste aspecte ideologic-feministe, ONG-urile respective sunt implicate și în educarea femeilor într-un stil superior, pentru a le pregăti în eventualitatea ocupării unor funcții de conducere. Pe lista ONG-urile feministe existente în România se numără Societatea de Analize Feministe AnA și Centrul „Parteneriat pentru Egalitate”, a căror agendă feministă a fost concepută în spiritul cultural și social românesc, în funcție de necesitățile sociale ale femeilor din România.
3.2. Schimbări postmoderne în viziunea feministă
Termenul de postmodernism este folosit ca o modalitate de a descrie atât rapiditatea cu care societatea post-industrilă parcurge o serie de schimbări, cât și modul în care aceste schimbări ajunge să influențeze diferite grupări de entități sociale contemporane, care încearcă să gaseseasca o oarecare stabilitate în contextul unei insecurități tranzitorii permanente.
Postmodernismul nu numai că indică separarea și noutatea cu care este văzut în comparație cu modernismul, dar încearcă și o redefinire a conceptului modern. Ce încearcă postmodernismul să demonstreze este faptul că întotdeauna a existat o realitate culturală care s-a bazat pe reprezentări vizuale, pe idei sau produse ideologice.
Feminismul își găsește rădăcinile într-o diviziune în funcție de genuri a îndatorilor zilnice pe care femeile și bărbații le au. De pildă, se credea despre femei că sunt firi răbdătoare, motiv pentru care se ocupau de educația copiilor, sau că sunt bune gospodine și de aceea răspund singure de bunăstarea casei. Din cauza acestor principii, în strucura patriarhală a societății, interesele masculine au fost considerate mai importante și au avut întâietate în detrimentul celor feminine.
Există afinități clare între postmodernism și feminism, având în vedere că împărtășesc anumite principii comune, precum critica adresată superiorității unei anumite rase. În felul acesta, cele două concepte scot în evidență valorile morale egalitare în funcție de care o societate s-ar putea construi într-un prezent în care libertatea de exprimare primează în defavoarea mentalităților tradiționale. Pentru că aparent, postmodernismul încearcă să reprezinte o modalitate de rezolvare a problemelor care i-a preocupat pe adepții feminismului de multă vreme, gândirea tradiționalistă care a limitat dreptul femeilor la egalitate și le-a amplasat pe o poziție ierarhică inferioară bărbatului în societate nu este susținută și este contracarată de argumente ce se bazează pe calitățile feminine de a avea același reușite precum bărbații, pe plan politic, economic, social și cultural.
Într-o societate postmodernă în care accentul se pune pe diversitate, fragmentare și un nivel al toleranței care aproape că atinge cotele maxime, gândirile tradiționale de tip patriarhal și cele prin care sunt promovate discriminările de gen, rasiale, religioase, etc, nu coincid normelor democratice și etice pe care postmodernismul încearcă să le promoveze la nivelul societăților, indiferent de natura acestora. Diferențele de gen sunt clar definite și conștientizate în contextul epocii postmoderne, însă acestea nu sunt privite ca aspecte negative.
Dacă în urmă cu câteva decenii femeile se vedeau în ipostaza de a se afla pe o treaptă inferioară față de bărbați, atât din cauza considerentelor deținerii unei capacități intelectuale diminuate, cât și din cauza imposibilității fizice de a realiza aceleași munca precum putea bărbatul, putem afirma în prezent că astfel de diferențe au fost diminuate considerabil, femeile reușind să câștige recunoașterea lor intelectuală și capacitatea de a presta un serviciu la fel de calitativ precum cel masculin. Pe măsură ce societățile au evoluat, diferențele de gen nu numai că au fost acceptate, dar s-a încercat și o completare a acestora, în ideea posibilității ca genurile să colaboreze unul cu celălalt în vederea obținerii unei completări care să conducă spre o colaborare eficientă și o realitate socială armonioasă.
Un rol foarte important în societatea contemporană care se află într-o continuă dezvoltare îl are și mass-media care reușește prin diverse reprezentări sau prin promovarea anumitor concepte să ghideze publicul țintă în ceea ce privește formarea unor păreri și principii asupra unui anumit subiect. Din pricina acestui fapt iau naștere diferite stereotipuri și prejudecăți în mediile sociale, care pot influența masele și le pot sensibiliza sau învrăjbi în funcție de caz. În cazul feminismului, mass-media se concentrează pe promovarea a trei dimensiuni feminine considerate dominante în mediul actual: rolul pe care femeia îl are în viața publică și privată, modul în care cele două părți se îmbină și felul în care este perceput acest rol de către fiecare gen în parte.
La scurt timp după căderea comunismului, primele figure feministe au încercat să combată public mișcările antifeministe, împreună cu discursurile publice misogine, în mediul politic și cultural, unde au început să se extindă prin prisma mass-mediei. Pe măsură ce timpul trecea și România își începea procesul de modernizare și integrare europeană, a fost necesar ca mișcarea feministă să se reorienteze către acțiuni care aveau drept scop combaterea imaginilor hipersexualizate prin care femeile erau prezentate public drept persoane dependente de bărbați, obiecte sexuale, sau erau puse într-o lumină victimizantă de soții sau mame ce nu își pot depăși condiția. Scopul mișcărilor feministe postcomuniste a fost încercarea politizării femeilor și îndepărtarea inegalității de gen.
Ca o urmare creșterii influenței pe care mass-media o are în viața de zi cu zi a oricărui individ și a tiparurilor de gândire pe care le formează și le promovează, în ziua de azi am ajuns să discutăm despre o reevaluare a conceptului de identitate din cadrul postmodern. Luând drept exemplu cuvântul în sine de femeie și supunându-l unei analize din punctul de vedere al sensurilor pe care îl poate avea, observăm că este diferit de sinonimele sale fată, doamnă, nevastă.
Dacă în mod implicit, într-un trecut în care predominau gândirile patriarhale de tip tradiționalist, cuvântul femeie se referea la o persoană reprezentativă pentru sexul slab, dependentă financiar de bărbat și responsabilă doar cu treburile caznice, fără a i se permite implicarea în domenii sociale, în prezent ne putem referi la cu totul alte semnificații. Sensurile pe care le adoptă acest cuvânt devin variate, putând să se refere concomitent la mai multe atribuții feminine: casnică, mamă, cu o carieră de succes, implicată în domeniul politic, etc. Aceste aspecte au fost și sunt în continuare promovate în toate țările europene, România adoptând la rândul său principiile egalitare și recunoscând implicațiile și lupta continuă a feminismului pentru a le păstra vii și a le promova la scară largă.
Există totuși, o diferență în ceea ce privește modul în care gândirea feministă din România s-a dezvoltat și cercetările efectuate în vederea identificării situației femeilor din societatea românească și masura în care relațiile de gen se manifestă. Inspirându-se din gândirea occidentală în ceea ce privește anumite principii și practici, gândirea feminiștilor din România a devenit în scurt timp după căderea comunismului o gândire modernă, cel puțin în zona academică și intelectuală. În ciuda faptului că s-au depus numeroase eforturi pentru ca această gândire să fie răspândită la întregul nivel al societății, au apărut diverse impedimente care au făcut ca acest lucru să nu aibă rezultatele dorite. Un alt motiv al imposibilității pronunțării unui feminism accentuat în rândul societății românești îl reprezintă și trecutul tumultuos al României, în care mentalitățile sociale au fost influențate profund de propagandă comunistă și nu au permis asimilarea altor concepte ideologice.
Există și în România ONG-uri feministe (de exemplu A.F.P.R. – Asociația pentru promovarea Femeii din România sau A.L.E.G. – Asociația pentru Libertate și Egalitate de Gen) care depun eforturi considerabile să sprijine inițiativele și activitățile guvernamentale în ceea ce privește prioritizarea activităților unei agende feministe. România este ghidată în prezent și de normele internaționale pe care le-a adoptat o dată cu intrarea în Uniunea Europeană, norme ce reușesc să ghideze acțiunile guvernamentale românești în ceea ce privește principiile egalității de gen și a șanselor egale de reușită. Datorită acestor implicări externe și a dorinței României de a ajunge la același standard european precum alte țări membre ale Uniunii Europene, s-au putut împlini câteva reușite din agenda mișcărilor feministe, precum:
„Legea egalității de șanse, legea împotriva discriminării sexuale, creșterea numărului femeilor judecător, «feminizarea» unor întregi sectoare de activități (educație, sanitar, etc) sunt, unele din ele, măsuri guvernamentale, altele fenomene ale tranziției și mai puțin rezultatul unor revendicări/acțiuni feministe, explicit exprimate și urmărite. Spre deosebire de Occident, mișcarea feministă din România nu reprezintă un grup de influența politică semnificativă, cel puțin nu prin ea însăși.”
Așadar, sub impulsurile integrării europene au fost adoptate mai multe legi în care actorii principali vizați erau femeile. În 1999 a fost adoptată Legea cu privire la concediul maternal, urmată de Legea împotriva tuturor formelor de discriminare adoptată 3 ani mai târziu. Legea cu privire la egalitatea de șanse de care femeile și bărbații beneficiau, în calitate de membri ai societății a fost adoptată în 2002, iar un an mai târziu violența domnestică a fost condamnată și interzisă. În 2005 a apărut în România Agenția Națională pentru Egalitatea dintre Femei și Bărbați (A.N.E.S.) care s-a ocupat cu supravegherea implementării principiului egalității de gen.
3.3. Politicile de gen în contextul viitorului feminismului românesc
În contextul spațiului european, egalitatea de șanse reprezintă unul dintre cei mai importanți factori pentru stabilirea unei dezvoltări propice și durabile a țărilor membre în cadrul Uniunii Europene. Modalitatea în care acest lucru este realizabil în țările mai puțin dezvoltate sau în cele aflate în curs de dezvoltare (precum România) este urmărit cu interes de Comisia Europeană, care dorește să observe schimbări în câteva domenii principale care sunt considerate actori importanți în favorizarea inegalităților de gen.
În mod concret, femeile reprezintă una din principalele categorii sociale care sunt supuse unui proces care tinde să nu reacunoasca decât parțial calitățile lor intelectuale în favoarea celor masculine. Așadar, Uniunea Europeană sprijină implicarea femeilor în forța de muncă și urmărește atât respectarea protecției lor sociale, cât și asigurarea unor condiții de muncă eficiente. În general, fiind considerate sexul slab, femeile sunt cele care ocupă locuri de muncă din sectoarele informale, care oferă un venit redus și o slabă probabilitate de promovare în funcție de recunoașterea meritelor profesionale.
Totodată, accesul la același nivel de educație atât pentru femei cât și pentru bărbați reprezintă una din prioritățile europene atunci când vine vorba de discriminarea genului. Un nivel ridicat al educației pentru ambele genuri ar putea forma mentalități deschise principiilor moderne, care nu se mai axează pe gândirea tradiționalistă în care femeia era inferiorizata și considerată bună doar la muncile gospodărești.
Același nivel ridicat de educație poate contribui și la diminuarea violenței împotriva femeilor, datorită cunoașterii drepturilor naturale pe care fiecare din noi le dobândește, pe care statul de drept le respectă și pedepsește încălcarea lor. În acest context, Uniunea Europeană se poate lăuda și cu reușite:
„Comisia recunoaște că s-au înregistrat progrese considerabile în ceea ce privește egalitatea de șanse între femei și bărbați în cadrul cooperării pentru dezvoltare. Aceasta este din ce în ce mai mult parte integrantă a dialogului cu țările partenere, precum și a consultărilor UE cu societatea civilă. De asemenea, s-au înregistrat progrese în ceea ce privește punerea în aplicare a programelor privind egalitatea de șanse între femei și bărbați (…).”
În contextul încercării promovării spiritului egalitarist din spațiul european, Institutul European pentru egalitatea de șanse între femei și bărbați este cel care sprijină și asigură asistență în acest sens, în mod constant, pentru toate activitățile întreprinse de guvernele statelor membre, împreună cu Instituțiile Uniunii Europene. În vederea atingerii unei egalități reale între femei și bărbați în toate domeniile sociale, profesionale, culturale și private, Institutul European pentru egalitatea de șanse între femei și bărbați este cel care are un rol foarte important în vederea analizei studiilor ce au în vedere promovarea și consolidarea egalității pe teritoriile tuturor statelor membre ale Uniunii Europene. În activitatea sa reprezentativă, Institutul se bazează pe informații obiective ce pot fi comparate la nivel european de către toate statele membre.
Domeniile discriminării pentru care feminismul militează reprezintă puncte comune de interes pe care mișcarea feministă le are cu legislația europeană în ceeea ce privește promovarea drepturilor omului și libertăți cetățenești. Așadar, beneficiind de sprijin european din partea unei uniuni economice și politice, feminismul încearcă diminuarea discriminărilor și a inegalităților din domeniile forțelor de muncă, educației și a serviciilor sociale. În acest sens, Comisia Europeană încurajează promovarea nediscriminarii și a egalității de șanse prin implementarea unor diferite programe inovatoare ce au drept scop sensibilizarea publicului și sporirea contribuției luptei împotriva inegalității.
Dacă am încerca să ne imaginăm care ar putea fi viitorul mișcării feministe românești în conjunctura unei continue dezvoltări a statului ce depinde și este sprijinit de o putere europeană uriașă, putem doar să presupunem că există șanse favorabile de a reuși ca discriminarea, violența domestică și inegalitatea de gen să fie reduse către un nivel minim al existenței. În condițiile în care spațiul european asigură societății românești libertatea de exprimare și de opinie, în contextul respectării drepturilor omului și a favorizării principiilor egalitare, feminismul poate să atingă noi cote în ceea ce privește procesul său de evoluție.
CAPITOLUL 4
Studiu de caz: Imaginea femeii comuniste: între propagandă și realitate
Prezentul studiu de caz se concentrează pe realizarea imaginii sociale pe care femeia o deținea în timpul regimului comunist existent în România. Cercetarea de față s-a conturat pe analiza si comparația a două cărți ce reflectă o imagine socială ideală pe care regimul comunist dorea ca femeia să o dețină, și realitate existentă în rândul mentalității cetățenilor români.
Deși în teorie, ideile pe care propaganda comunistă dorea să le răspândească la nivelul cetățenilor în ceea ce privește rolul important pe care statul considera că femeia îl joacă în asigurarea transmiterii învățăturilor socialiste către generațiile viitoare, nefiind adoptate anumite politici de informare și învățare a tuturor cetățenilor cu privire la acestea, mentalitățile tradiționale nu au putut fi înlăturate complet, acest lucru fiind evident în rândul oamenilor simpli, care locuiau în mediul rural.
O primă carte consultată a fost lucrarea fostului lider comunist, Nicolae Ceaușescu, intitulată Creșterea rolului femeii în viața economică și social-politică a României socialiste. Cartea prezintă o serie de discursuri în care liderul comunist făcea referire la datoria și importanța membrilor genului feminin față de partid și de stat. Au fost selectate ideile cele mai pregnante și care prezentau o importanță majoră în alcătuirea ideologiei socialiste.
În contrast cu imaginile propagandiste transmise de Ceaușescu, cartea Ecaterinei Oproiu, 3×8 plus infinitul. Dialoguri despre condiția femeii reprezintă o serie de interviuri în care descoperim amănunte cu privire la condiția femeii din perioada regimului comunist. Personajele alese de Ecaterina Oproiu sunt femei din diferite ramuri sociale de la femeia agricultoare la cea care ocupă o funcție în primărie, sau cea care călătorește și nu este afectată în mare măsură de întâmplările din țară natală.
Modul în care autorea a ales să își conceapă cartea a reprezentat o expunere onestă a evenimentelor din viața femeilor românce, pe care aceasta le prezintă într-un mod cât se poate de simplu, fără a încerca să transpună anumite fapte într-un mod diferit, în vederea obținerii unei imagini perfecte asupra condiției femeii din perioada dominației regimului comunist.
Cele două cărți prezintă idei contradictorii asupra percepției societății despre viața profesională și privată pe care genul feminin o trăia în vremurile respective. O analiză mai amănunțită a interviurilor realizate de către Ecaterina Oproiu ne va oferi o cu totul altă perspectivă asupra condiției femeii comuniste, în opoziție cu modul pozitiv în care a fost redactată cartea lui Nicolae Ceaușescu.
4.1. Concepția cetățeanului model și rolul femeii în formarea sa
În numeroase cuvântări și discursuri pe care Nicolae Ceaușescu le-a ținut în timpul în care s-a aflat la conducerea statului, a avut în vedere rolul femeii în societatea românească. Acesta a ținut să amintească de fiecare dată, ferm, cât de importată este femeie prin participarea sa activă în cadrul muncii și prin perpetuarea neamului românesc. Discursurile sale propagandiste, menite să însuflețească auditoriul expuneau o situație ideală în care femeia avea parte de toate condițiile optime de viață, iar alături de soț, aveau posibilitatea să asigure copiilor o educație aleasă pentru ca aceștia, la rândul lor, să devină cetățeni responsabili.
Concepția omului nou, a cetățeanului model, pe care regimul comunist dorea să o implementeze în rândul populației se baza pe promovarea unor principii etice prin care munca și învățătura erau cele mai importante valori pe care omul trebuia să le deprindă pe parcursul vieții sale. În vederea asigurării obținerii oamenilor noi, statul sprijinea cadrul familial în care s-ar putea dobândi aceste valori, descurajând manifestările negative care au drept rezultat o creștere a ratei divorțurilor și a imposibilității de a crea un cămin stabil în vederea pregătirii copiilor pentru viață. În concepția comunistă, regimul acorda copiilor șanse de a-și dezvolta aptituni demne de lăudat, în contextul în care le oferea și posibilitatea ocupării unui loc în societate în funcție de calitățile și meritele pe care fiecare le dovedea.
Cu toate acestea, rata scăzută a natalității cu care România se confrunta în anii ’60 a reprezentat o problemă accentuată pentru Partidul Comunist. Ceaușescu a criticat public într-o cuvântare ce a ținut-o în data de 23 iunie 1966, în cadrul Conferinței Naționale a Femeilor, modalitatea prin care legislația statului nu este destul de drastică în ceea ce privește acordarea divorțurilor și a practicării avorturilor. Precizările pe care el le face în cadrul respectivei cuvântări au menirea de a pregăti populația în ceea ce privește apariția Decretului 770 de la 1 octombrie din cursul aceluiași an, care incrimina avortul.
Ceaușescu considera că era necesar ca fiecare cetățean să învețe să fie mai responsabil în privința necesității creșterii natalității societății românești și a importanței pe care familia și copiii o au.
Pe lângă aceste aspecte, nu trebuiau ignorate nici îndatoririle civice pe care femeile au ajuns să le aibă în economia statului:
„[…] Ținând seama de rolul crescând al femeilor în întreaga viața social-politică a țării, … toate organizațiile partidului nostru trebuie să acorde o atenție sporită activității desfășurate de Comitetele și Comisiile de femei, să le ajute să-și perfecționeze continuu munca, în scopul îndeplinirii în condiții tot mai bune a îndatoririlor legate de stimularea participării femeilor în producție și în activitatea obștească, de soluționare a diferitelor lor probleme de muncă și de viață. Din rândul muncitoarelor, țărăncilor, al intelectualelor, al tuturor categoriilor sociale se ridică tot mai multe femei cu o temeinică pregătire profesională, cu un larg orizont politic și cultural, energice, cu spirit de inițiativă.”
Concret, ceea ce încearcă Nicolae Ceaușescu să demonstreze este că datorită numărului mare de femei existent în societatea românească, în mod inevital, a crescut și rolul pe care acestea îl au la nivelul social, politic și economic al statului. Conștientizând că femeile nu au cum să fie excluse din viața publică tocmai din pricina faptului că depășesc numeric bărbații, el îndrumă organizațiile de partid să înceapă să acorde o atenție mai mare activităților întreprinse de Organizațiile de femei, care la rândul lor, aveau datoria să încerce să ajute femeile în vederea sporirii participării lor în viața economică a statului, precum și în soluționarea diferitelor conflicte ce pot să apară în timpul muncii sau în viața privată a fiecăreia. Indiferent de natura socială a femeilor (muncitoare în fabrici sau uzine, tărănci, intelectuale), apar din ce în ce mai multe reprezentante ale genulul feminin care dau dovadă de o pregătire profesională consistentă, motiv pentru care acestea trebuie luate în calcul și promovate în contextul dezvoltării societății socialiste.
Conform opiniilor liderului comunist Nicolae Ceaușescu, socialismul a fost cel care a adus multe schimbări în ceea ce privește situația femeilor din România. În urma instaurării regimului, femeile au început să se bucure de drepturi depline, oferindu-li-se condiții optime pentru a putea să își dezvolte capacitățile personale și profesionale. El considera că prin posibilitatea ocupării unui loc de muncă din orice domeniu profesional existent, femeile românce vor reuși să contribuie într-un mod activ, în mare măsură la bunul mers al societății, „prin energia, priceperea și spiritul lor gospodăresc.”
Afirmațiile anterioare în ceea ce privește importanța femeii și implicarea sa în viața muncii se vor arăta verosimile într-un prim interviu pe care Ecaterina Oproiu îl realizează în timpul redactării cărții sale. Totuși, analizând declarațiile femeii intervievate, observăm că deși în aparență lucrurile erau așa cum își propunea regimul comunist, realitatea era cu totul alta și apăreau câteva probleme de ordin social pe care Partidul Comunist nu le-a prevăzut, sau nu a vrut să le ia în considerare.
Asadar, în primul interviu din cartea sa, Ecaterina Oproiu ne-o prezintă pe Ana Bodea, o femeie puternică, așa cum era cunoscută printre colegii săi de breaslă, la Secția locomotive a Uzinelor 23 august. Deși domeniul în care lucra era mai mult unul preponderent masculin, Ana nu se dădea înlături de la nimic. Recunoaște că prestează o muncă destul de grea, însă tot ea este cea care afirmă că dorește să se facă recunoscută prin muncă. Ideea inegalității dintre femei și bărbați este respinsă din start de către Ana, care se mândrește cu o egalitate atât la bani cât și la munca depusă. Concret, Ana reprezenta exemplul de femeie care muncea cot la cot cu bărbații din uzină și câștiga același salariu. În istorisirea sa, Ana amintește câteva amănunte interesante din viața de zi cu zi pe care și-o petrece în mare parte la locul de muncă.
Ea povestește cum în momentul în care cineva are nevoie de ajutor și nu i-l acordă nimeni, ea este cea care sare prima să acorde sprijin. În urma exemplului pe care ea îl oferă și a dojenelii celorlalți muncitori bărbați care ar fi putut să ajute dar nu au vrut, Ana este văzută ca de la egal la egal în cadrul uzinei, reușind să îi motiveze și pe ceilalți să ajute atunci când este cazul.
Povestea ei se conturează în jurul vieții de femeie divorțată, rămasă singură, care a reușit să își construiască o casă și care în ciuda dificultăților pe care le duce. Recunoaște cu mândrie că a primit ajutor și din partea colectivului de la muncă, pe care și ea, la rândul său l-a ajutat la nevoie. Onoarea sa reprezintă lucrul cel mai important la care Ana ține, considerând că acesta este cu atât mai importantă când discutăm despre o femeie rămasă singură. Mărturiile ei („eu mă culcam la 12 și mă sculam la 5”, „[…] muncesc uneori și 12 ore, […] după muncă mă duc acasă, spăl rufe, fac mâncare”) sunt doar câteva dovezi ale condițiilor grele cu care femeile se confruntau la vremea respectivă, în contextul încercării de a dovedi egalitatea pe care statul le-o acordă în ceea ce privește relația bărbat-femeie. Condițiile cu care Ana Bodea a fost nevoită să trăiască nu au fost cele mai ușoare, făcând față cu greu unei lungi zile de muncă și încercând să își construiască și un cămin propriu.
Totodată, exemplul Anei este asociat cu imaginea femeii care, deși este reprezentanta sexului slab, reușește singură să aibă aceleași realizări pe care un bărbat le are tot de unul singur.
Revenind însă la lucrarea lui Nicolae Ceaușescu asupra rolului femeii în societatea românească, întâlnim la un moment dat, într-una din cuvântările sale o afirmație cu privire la importanța regimului socialist și la factorii pozitivi și inovatori cu care acesta a apărut pe scena politică a societății românești.
Conform opiniei sale personale, o mare realizare a regimului comunist pe care Ceaușescu o considera importantă a fost asigurarea condițiilor optime pentru afirmarea femeilor în majoritatea domeniilor de activitate sociale. În fiecare discurs propagandist pe care acesta îl ținea, nu uita să menționeze un factor esențial în ceea ce privește populația țării: femeile reprezentau jumătate din totalitatea populației, motiv pentru care ele aveau „un rol hotărâtor în dezvoltarea societății, în menținerea unor structuri corespunzătoare de vârstă, a populației, în creșterea și educarea copiilor – factori determinanți pentru viitorul națiunii noastre socialiste.”
Ceea ce liderul comunist susținea în fața națiunii s-ar putea interpreta în felul următor: reprezentând o jumătate din populația țării, femeile aveau capacitatea de a participa activ și de a ajuta societatea în ceea ce privește prosperitatea sa, motiv pentru care partidul a creat condițiile necesare implicării lor în domeniul profesional, sub ideea obținerii unei egalități economice cu cea a bărbatului. Într-o expunere publică din 23 mai 1974, care privea rolul și sarcinile Frontului Unității Socialiste în înfăptuirea Programului de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate, Ceaușescu numește femeile românce adevărate nuclee de bază a societății socialiste, bazându-se pe abilitatea lor de a îndeplini cele două mari roluri importante pe care le aveau în societate: participarea la viața economică a statului și contribuția la educarea copiilor în spiritul socialist existent în vremea respectivă.
În concordanță cu ceea ce afirma Ceaușescu în lucrarea sa, vom analiza următorul interviu realizat de Ecaterina Oproiu pentru a vedea în ce măsură ideile sale în privința construcției sociale erau respectate.
Melania Medrega întruchipa imaginea femeii de la țară, dedicată în totalitate muncilor gospodărești și îngrijirii copiilor. Munca în gospodărie și pe câmp reprezenta pentru Melania în același timp și o parte din „distracțiile” vieții și activitățile pentru care ea își dedica majoritatea timpului, recunoscând că uneori ajunge să fie și miezul nopții și ea să nu își fi terminat treaba. După ce în tinerețe a lucrat într-o fabrică de marmeladă, s-a căsătorit și a devenit casnică. Pentru ea, importantă era educația pe care copiii o primesc de la școală, întrucât recunoaște că ea a avut parte de o educație precară, lucru ce nu și-l dorește pentru proprii săi copii. Admite că s-ar mândri dacă unul din ei ar fi preminant și că în momentul în care iau note mai mici se necăjește din această pricină.
În ceea ce privește concepția sa asupra egalității dintre bărbați și femei, ea consideră că femeia nu este egală cu bărbatul nici în muncă, nici în greutăți, ci mai degrabă în legi. Considerentul de la care ea pleacă este ca bărbatul este mult mai important decât este o femeie, și că indiferent de natură sa, el reprezintă stâlpul casei. Melania face o referire la conceptul de definire a bărbatului și a femeii destul de ambiguă și spune „d-aia se zice om și femeie. Știți când e femeia om? Când zic că am la sapă cinci oameni, dar ele sunt femei. Sau vezi de departe pe șosea pe cineva și nu-l poți descifra. Uite un om, zici. Dar când se apropie vezi că e femeie.”
Mărturiile sale și felul în care cataloghează bărbatul și femeia reprezintă rezultatul gândirilor tradiționaliste de tip patriarhal care s-au perpetuat din generație în generație. Faptul că ea consideră că om nu poate defini în același timp și bărbatul și femeia denotă o inferioritate pe care ea o atribuie sexului feminin în ceea ce privește atingerea aceluiași nivel social. Pe lângă acestea, conceptul de femeie pare să reprezinte pentru ea totalitatea treburilor gospodărești pe care le considera îndatoriri ale genului feminin. Totodată, Melania nu dă dovadă de nemulțumire când vine vorba de munca pe care trebuie să o facă în folosul propriei gospodării, chiar dacă uneori nu primește ajutor sau ajunge să lucreze până târziu în noapte.
Un alt exemplu al perpetuării gândirii tradiționaliste o reprezintă importanța pe care oamenii încă o atribuie zestrei pe care o fată ar trebui să o aibă în momentul căsătoriei. Melania demonstrează prin spusele sale că „ […] o fată nu trebuie să plece nesupravegheată. Trebuie să vezi să nu-ți păteze obrazul… Mai trebuie zestre… Mobilă, lenjerie, vite, vacă, porc. […] Fata e mult mai luxoasă. Băiatul, dacă are un costum, ajunge. La fată, nu.”.
Vom observa pe parcursul prezentului studiu că aceste idei se regăsesc în mentalitatea majorității femeilor intervievate, lucru ce reprezintă faptul că deși statul oferea cetățenilor drepturi egale, gândirile tradiționaliste nu puteau fi înlăturate în totalitate, mai ales nu în mediile rurale. Aici ne confruntam cu lipsa posibilităților de a afla și de a înțelege ce înseamnă modernitatea și cum anume se aplicau în practică acele concepții pe care regimul comunist dorea să le promoveze în vederea realizării egalitarismului promis.
Totuși, în ciuda tuturor dificultăților pe care le avea, Melania se considera o femeie fericită. Definiția pe care ea o dă fericirii se rezuma la faptul că bărbatul să nu se poarte urât cu ea (deși admite că în trecut a fost bătută). Educația precară de care a beneficiat în copilărie o face însă pe Melania să nu fie sigură pe răspunsurile pe care i le oferă reporterului, făcându-și griji dacă sunt corecte sau nu.
În urma analizării primelor două interviuri din cartea Ecaterinei Oproiu, am putut observa cum în realitate, ideile promovate de propaganda comunistă nu se aplicau în totalitate așa cum partidul ar fi prevăzut. Muncitoare în fabrică sau agricultoare, femeia încercă să își câștige un anumit statut social prin muncă cinstită. Conceptul de cetățean model, muncitor și învățat, era prezent și în rândul societăților rurale, însă măsura în care acesta era înțeles diferea de modul în care și-ar fi dorit Nicolae Ceaușescu să fie cunoscut. Educația era într-adevăr importantă pentru copii, însă în cazul mamelor mereu ocupate cu diverse munci gospodărești și a celor care nu au avut parte de un minim grad de educație la rândul lor, copii rămâneau cu învățăturile pe care le primeau pe băncile școlii și îndemnul părinților de a continua să învețe, sau nu, în funcție de caz.
4.2. Propaganda socialistă și încercarea înlăturării gândirii tradiționaliste
Este binecunoscut faptul că Nicolae Ceaușescu organiza diferite vizite în cadrul fabricilor și uzinelor pentru a observa roadele organizării socialiste. Cu ocazia unei astfel de vizite, el ține o cuvântare la un miting din Arad, organizat pe data de 21 septembrie 1968. Plăcut impresionat fiind de vizitarea fabricii de confecții 30 Decembrie, dorește să felicite colectivul fabricii respective, format în mare parte doar din femei. Pe lângă formalele felicitări adresate femeilor muncitoare, Ceaușescu ține să precizeze faptul că el consideră că rezultatul membrilor fabricii ajută în mod apreciabil la dezvoltarea națiunii, prin asigurarea bunurilor de consum de care cetățenii au nevoie pentru traiul de zi cu zi. În aceeași cuvântare, el admite că în urma discuțiilor pe care le-a avut cu o tovarășă ce lucra în cadrul întreprinderii mai sus menționate, poate conclude că deși întreprinderea este una modestă, având doar un număr de 600 de angajați, rezultatele pe care le obține sunt remarcabile și impresionante având în vedere colectivul tânăr din care este format.
Totuși, pe lângă aceste rezultate pe care femeile le obțineau în câmpul muncii, nu trebuiau neglijate nici îndatoririle pe care acestea le aveau în cadrul familial. De cele mai multe ori, acele femei care erau lăudate că au obținut rezultate remarcabile în cadrul profesional, erau nevoite ca după încheierea programului de muncă să ajungă acasă pentru a se îngriji de gospodărie, soț și copii. Sintagma conform căreia femeie a devenit ușor sclava celor doi mari stăpâni pe care îi cunoștea (statul și soțul) începe să capete contur într-o societate în care aceasta încerca să se împartă în două locuri pentru a-și îndeplini îndatoririle sociale și familiale.
Ceea ce este interesat de analizat este felul în care oamenii au ajuns să creadă că un astfel de trăi este unul obișnuit în ceea ce o privește pe femeia muncitoare, soție și mamă. În ciuda greutăților pe care le întâmpină în viața de zi cu zi, ea însăși își considera traiul normal din orice punct de vedere, luând în considerare faptul că așa se întâmpla și în cazul altor cunoștințe de-ale ei. Mentalitatea societății, conform căreia așa se cuvine sau așa este corect nu s-a schimbat în momentul în care femeii i s-a acordat șansa emancipării prin muncă. Ba mai mult, societatea a văzut în acest aspect șansa femeii de a mări venitul familial, făcând însă o muncă în plus de lângă celelalte cu care deja era împovărată.
În continuarea seriei de interviuri în scopul aflării mai multor detalii despre condiția femeii ce trăiește în perioada regimului comunist, precum și pentru dovedirea afirmațiilor anterioare, este intervievată Ecaterina Ene, o tânără de 21 de ani ce lucrează ca filatoare la Suveica. Ecaterina întruchipează exemplul tinerei ce muncește și în același timp își finalizează și studiile liceale. Așa cum mărturisește ea, liceu l-a terminat la seral în timp ce lucra în schimbul trei, pe care îl considera foarte avantajos, întrucât îi oferea posibilitatea să și învețe: „Schimbul trei e mai avantajos pentru cine-nvață. Intri la 10 și un sfert seara. Ieși la 6 și un sfert dimineața. Într-un sfert de ceas eram acasă și mă apucam de învățat. […] Învățam până la 10. La 10 ne culcam, ne sculam la două și plecăm la școală.” Motivul pentru care Ecaterina vorbește la plural este datorat faptului că alături de ea învăța și muncea și sora sa, care era mai mare cu doi ani.
Pe parcursul discuțiilor cu Ecaterina întâlnim din nou problema zestrei pe care o fată trebuie să o aibă în momentul căsătoriei. Fata mărturisește însă, că mama sa este cea care se ocupă de acest aspect, pe lângă munca pe care o depune la Secția 310 – Electronică și treburile casnice de care se ocupă. Activitatea zilnică a mamei Ecaterinei începea la 4 dimineața cu diverse treburi casnice și era urmată de naveta pe care femeia era nevoită să o facă pentru a ajunge la locul de muncă. Se întorcea acasă după-amiază la ora 5 și își continuă treburile din gospodărie. Ideea reporterei de a-i permite tatălui să o ajute pe mamă la treburile casnice i s-a părut Ecaterinei imposibilă, întrucât ea considera că bărbatul nu trebuie să facă treaba de femeie. Mai mult decât atât, mama era cea care plătea și internatul celei de-a treia fiice pe care o avea, Elena, care învăța la un liceu din Snagov.
Ideea care era pregnantă în mentalitatea tinerei este că femeia poate, în timp ce bărbatul nu. Considerentul său este că a fi femeia este mult mai ușor decât a fi bărbat și că genul cu mai multe cusururi îl reprezintă tot femeile, prin prisma pretențiilor ridicate pe care le au în ceea ce privește un lucru bine făcut. Fata mărturisește de asemenea, că tot mama sa a fost cea care s-a implicat și în construcția casei, fiind prezentă și contribuind fizic în momentul ridicării și finalizării sale, cu hrănirea muncitorilor și vopsirea ușilor, în timp ce tatăl, la vremea respectivă avea un loc de muncă.
Traiul pe care mama surorilor Ene îl ducea reprezenta o normalitate pentru majoritatea femeilor aflate încă în putere, care erau nevoite să muncească în folosul statului și să se îngrijească de casă și de copii. În ciuda îndatoririlor multiple pe care mama să le avea și la care se mai adaugă și naveta zilnică pe care era nevoită să o facă, Ecaterina considera totuși că nu îi este greu, în principiu pentru că naveta pe care o face este una ușoară. Nici fata, cu mult mai tânără decât mama sa și cu studii liceale finalizate nu concepea ideea unei schimbări în rândul mentalității societății pentru a face în așa fel încât muncile pe care femeile erau nevoite să le presteze să se diminueze.
Partidul comunist a ținut să recunoască în toate discursurile publice meritele deosebite pe care femeile le au în ceea ce privește dezvoltarea societății românești, prin înflorirea științei, artei și culturii. A pune în valoare femeia prin prisma implicării sale familiale, ca mamă și în același timp și educatoare a copiilor, partidul îi conferea o atribuție importantă în vederea formării generațiilor viitoare. Femeile erau cele care se ocupau de „asigurarea tinereții poporului, a însuși viitorului tânăr al națiunii noastre socialiste.”
Întotdeauna când venea vorba despre îndatoririle cetățenilor, Ceaușescu folosea apelative precum națiunea noastră, neamul nostru, tocmai pentru a transmite ideea implicării active a cetățeanului în viața socială a statului și participarea lui la buna dezvoltare a acestuia. Totodată, dorind să încurajeze poporul și în special genul feminin, în cuvântările pe care liderul comunist le ținea, adresa către final mulțumiri femeilor care ocupau diferite funcții în cadrul statului (muncitoare în fabrici și uzine, agricultoare, intelectualele ce aveau funcții de conducere) pentru contribuția lor desăvârșită în procesul sporirii economice a statului comunist.El declara urmatoarele:
„(…) La toate marile victorii dobândite de poporul nostru – în dezvoltarea și modernizarea economiei, în înflorirea științei și culturii, în creșterea nivelului de trai material și spiritual -, o contribuție de cea mai mare însemnătate o aduc masele de femei din țara noastră, care, prin hărnicia, devotamentul și priceperea lor, au un rol de însemnătate deosebită în tot ceea ce înfăptuim.”
Atribuirea unor contribuții însemnate pe care aparent, femeile le-ar fi avut în ceea ce privește marile victorii prin care neamul românesc a trecut, a însemnat o conștientizare la nivelul gândirii feminine pe care Ceaușescu a dorit să o evidențieze, în vederea înțelegerii importanței pe care femeile au avut-o și încă o au în dezvoltarea societății românești. Punctele forte pe care acesta miza în momentul în care încerca glorificarea imaginii feminine se rezumau la hărnicie, calitate întotdeauna atribuită genului feminin, la priceperea de care femeile dau dovadă atunci când vine vorba de încercarea înfăptuirii unor lucruri noi și la devotamentul lor față de muncă și față de propria familie.
În ciuda laudelor pe care deseori Ceaușescu le manifesta public în ceea ce privește condiția femeii din timpul regimului comunist, în cadrul unei cuvântări în care era dezbătut rolul femeii în viața socială a țării, acesta a ținut să precizeze sub forma unui reproș faptul că femeile ar trebui să încerce să fie și mai active în domeniile sociale decât au fost până în momentul respectiv, fără să se mulțumească în prealabil cu simpla recunoaștere a lor ca reprezentante în cadrul diferitelor Comitete la nivel județean. Tot în această cuvântare, Ceaușescu explică și condiția egalității depline dintre sexe și menționează că pentru a se putea săvârși egalitatea în cadrul statului său socialist, oamenii nu trebuie să fie tratați ca bărbați și femei, ci mai degrabă ca cetățeni ce sunt membri de partid, diferențiați în funcție de munca pe care ei o depun în folosul statului, motiv pentru care, femeile, ar trebui să încerce să se facă mai bine remarcate în vederea eliminării complete a situațiilor negative cu care s-au confruntat de-a lungul timpului.
Mai mult decât atat, într-o cuvântare pe care a ținut-o în cadrul Conferinței Naționale a Femeilor din data de 21 aprilie 1978, Ceaușescu face o afirmație cu privire la implicarea feminină în procesul de dezvoltare a statului socialist. El considera că în momentul în care întregul popor începe să devină stăpân pe destinul său (aici incluzând atât bărbații cât și femeile), începe să fie abolită cu totul împărțirea pe clase și egalitatea primează în rândul bărbaților și al femeilor.
Este interesant însă de analizat în ce măsură poporul devenea stăpân pe destinul său, și aici o să mă rezum la discuția despre statutul femeii, având în vedere dubla zi de muncă la care ea trebuia să ia parte și ulterior controlul asupra procesului de reproducere pe care statul l-a impus în vederea creșterii natalității României. A deveni stăpân pe propriul destin, reprezenta mai mult pentru Partidul Comunist a conștientiza că acel destin se referă la unul închinat cu bună știință către dezvoltarea și perpetuarea regimului socialist. Sintagma folosită face mai mult referire la modul în care cetățenii erau nevoiți, fie că voiau sau nu, să accepte ceea ce statul considera benefic pentru cetățenii săi.
Faptul că femeile din societatea românească ajungeau să muncească în același ritm ca cel al bărbaților, în toate domeniile profesionale, precum industria, agricultura, sau chiar domeniul științific și cultural, reprezenta pentru regimul comunist o realizare în ceea ce privește implicarea întregii populații în viața activă a societății comuniste. Partidul vedea acest aspect ca o înflorire a bunăstării naționale.
Implicarea tuturor cetățenilor în viața economică a statului însemna nu numai o încercare pe care partidul o făcea în vederea sporirii economiei statului român, ci și valorificarea tuturor forțelor apte de muncă pentru ca fiecare cetățean să aibă un venit în urma căruia să își organizeze propriul trai, ținând cont de faptul că partidul comunist nu permitea că cetățenii statului să beneficieze de altfel de venituri decât prin muncă sau pensiile obținute în urma muncii depuse în folosul statului.
Totodată, faptul că majoritatea femeilor din societate puteau să își manifeste capacitatea productivă în domeniul economic și social, demonstra superioritatea pe care regimul socialist o deținea în defavoarea altor regimuri guvernamentale, care în concepția socialistă, nu au reușit să asigure egalitatea deplină în drepturi a cetățenilor prin eliminarea claselor și implicarea lor în aceeași măsură în viața publică. Așadar, în prosperitatea pe care Partidul Comunist o vedea în ceea ce privește viitorul României, „se afla cristalizată și munca harnică și entuziastă a femeilor, talentul și priceperea lor, dragostea de patrie, devotamentul lor pentru cauza socialismului.”
Un exemplu bun al femeii comuniste care este realizată din punct de vedere profesional dar care se îngrijește și de asigurarea unei bune educații a copiilor săi îl reprezenta Ancuța Crăciun, ce ocupa funcția de procuror în perioada comunistă. Pe lângă faptul că înfățișa imaginea femeii muncitoare, care în același timp se ocupa și de educația copiilor, aceasta se mai implica și in diferite activități pe care Comitetele de femei din capitală le organizau.
În concepția sa, copilul trebuia să depună multiple eforturi pentru a devenit acel cetățean de nădejde de care statul avea nevoie. El trebuia „să-și facă datoria de om nou. Efortul său trebuie să corespundă cerințelor actuale.” În cazul familiei sale, afirma că împreună cu soțul ei organizau ore de educație pentru copii, când ea îi învăța cum să se comporte în societate, în timp ce tatăl discuta mai mult despre politică și recita poezii patriotice cu aceștia. Ancuța Crăciun acorda o importanță sporită educației copiilor săi, fiind de părere că fără o educație aleasă aceștia nu au cum să ajungă oameni de bază în stat, care să obțină merite alese și să promoveze mai departe ideologia socialistă.
Considera că omul nou pe care societatea încearca să îl formeze trebuia să fie pregătit din mai multe puncte de vedere. Aici ea includea și situația femeii, fiind de părere că aceasta mereu se afla în criză de timp pentru a mai putea să își îndeplinească toate îndatoririle pe care o femeie le are în cadrul familiei. Se dă exemplu pe sine, și afirmă că uneori ora este cu mult trecută de miezul nopții când ea își termina îndatoririle casnice. Afirmă însă că și soțul o ajuta la treburile gospodărești și în educația copiilor, fiind o fire deschisă în ceea ce privește o activitate familială, fie ea de natură educațională sau administrativă
Totuși, în momentul în care afirmă „vreau să folosesc orice dram de energie, să dau maximum pentru societate și familie. […] Aș vrea să dau cât mai mult societății. Vreau să fac să se priceapă dreptatea și echitatea. Să se știe ce înseamnă un cetățean demn”, dă dovadă de mulțumirea pe care o resimte în ceea ce privește actualul regim și viața pe care o duce. În concepția sa, inegalitatea dintre femei și bărbați nu există și că deși încă mai există anumite persoane ce nu vor să recunoască adevărată valoare a femeii, situația este cu mult mai bună decât era înainte datorită condițiilor pe care partidul le-a îmbunătățit.
În acest sens, concepția Ancuțăi se rezuma în mare parte la viața pe care ea o avea alături de familia sa și la timpul petrecut în cadrul unei slujbe pe care o îndrăgea. Orizontul părerii sale cum că situația femeilor este cu mult mai bună decât era în trecut nu cuprindea și existența familiilor care încă trăiau într-un mod tradiționalist, în ciuda faptului că se aflau sub același regim guvernamental.
Problema concepțiilor egalitare dintre bărbați și femei este pusă și în momentul discuției cu Doamna R., o veritabilă reprezentantă a sexului feminin ce trăiește în lux împreună cu soțul său și care călătorește în permanență prin străinătate. Doamna R., care a preferat să își păstreze anonimatul, este de părere că femeia nu trebuie să fie egală cu bărbatul. Premisă de la care doamna R. pleacă este aceea că femeia are posibilitatea să îi fie superioară bărbatului și să îl conducă din umbră, fără ca acesta să își dea seama. Consideră însă că pentru a face acest lucru, o femeie trebuie să fie deșteaptă și să știe cum să îi dea bărbatului falsă impresie că este superior, când în realiatate ea este cea care îl conduce.
O altă figură feminină pe care Ecaterina Oproiu a intervievat-o, o întruchipează pe Maria Porumbescu, de meserie arhitectă, realizată și ea pe plan profesional alături de soțul său, architect și el. Întrebată fiind de către Ecaterina Oproiu dacă ea vede vreo diferență între meseria de architect practicată de o femeie și cea practicată de un bărbat, Maria Porumbescu oferă un răspuns ferm, și este de părere că nu există nicio diferență între condiția femeii arhitecte și cea a bărbatului arhitect. Ea nu consideră că oamenii se pot împărți în două categorii: bărbați și femei, întrucât beneficiază de drepturi egale în cadrul regimului comunist și în momentul în care discutăm despre practicarea unei meserii, aceasta se poate practica în același fel, indiferent de gen.
4.3. Afirmarea genului feminin pe plan profesional și discursul propagandist asupra importanței femeilor în societate
Venturia Goga, o altă figură feminină reprezentativă ce apare în cartea Ecaterinei Oproiu datorită importanței sale culturale și politice este partizana ideii că „o femeie deșteaptă nu năzuiește niciodată să-l întreacă pe bărbat,” ci lucrează din umbră și pare supusă în fața acestuia. Astfel, doamna Veturia Goga este partizana aceleiași idei pe care și doamna R. o împărtășea. Interesată fiind mai mult de implicarea pe care doamna Goga a avut-o de-a lungul timpului în treburile politice și dorind să afle mai multe despre rolul pe care aceasta l-a jucat în Festivalul de la Bayreuth acolo unde a participat și Adolf Hitler, Ecaterina Oproiu îi cere mai multe detalii acesteia cu privire la viața sa socială și politică.
Doamna Goga însă, nu admite în interviul acordat faptul că ar fi fost implicată cumva în viața politică din timpul izbucnirii celui de-al doilea război mondial, considerându-se o femeie preocupată de activități familiale (une femme d’intérieur) și chiar afirmă că femeia nu a jucat absolut niciun rol în ceea ce privește cele două războaie mondiale devastatoare.
Rămânând la capitolul în care Ecaterina Oproiu intervievează femei cu un anumit statut social, aceasta reușește să aibă o discuție despre condiția femeii și cu vestita academiciană Ana Aslan, considerată la vremea respectivă „una din cele mai celebre femei ale României” datorită cercetărilor sale remarcabile și a descoperirii impresionabilului Gerovital H3. Referindu-mă strict la dialogulul asupra condiției femeii pe care Ecaterina Oproiu l-a purtat cu academiciana Ana Aslan, apare ideea că femeile sunt inferioare bărbaților tocmai din pricina faptului că ele își imaginează că în mod automat, bărbații le sunt superiori.
Din cauza acestor principii, multe femei nu reușesc să se afirme în cariera profesională și prefera să rămână în umbră, fără să lupte pentru ceea ce li se cuvine. În concepția academicianei Ana Aslan, o femeie care în cele din urmă reușește să se afirme și să ajungă într-un post de conducere trebuie să știe ce înseamnă autoritatea și „să fie mână de fier în mănușă de catifea.” Dându-și exemplu propria viață plină de realizări profesionale, academiciana recunoaște că nu ar fi avut parte de toate aceste reușite dacă nu ar fi fost o fire perseverentă și nu ar fi insistat să îi fie recunoscute meritele atunci când faptul că era femeie o împiedica să capete aprecierea pe care un bărbat ar fi reușit să o primească de la bun început.
Ceaușescu încerca deseori să aprecieze meritele femeilor ce reușeau să se afirme pe plan profesional, în cadrul cuvântărilor pe care le ținea în fața poporului, si le mulțumea în mod special pentru implicarea de care dădeau dovadă:
“[…] Vă rog să-mi permiteți să folosesc și acest prilej pentru a aduce un cald omagiu femeilor, mamelor, acelora care în nașterea copiilor și educarea tinerei generații, în toate sectoarele de activitate – în fabrică, pe ogoare, în laboratoare, în învățământ, în activitatea obștească și politică – sunt prezente cu puternica lor personalitate, cu infalcararea proprie femeilor, aducând o contribuție nemăsurată la tot ceea ce realizăm, la tot ceea ce vom realiza în întreaga activitate viitoare! Cred că bărbații nu se vor supăra dacă nu le aduc și lor un omagiu. Ei au singuri grijă să-și sublinieze meritele, locul lor important în societate.”
Totodată, în discursul său, acesta face o afirmație cu privire la bărbați, care în concepția sa, sunt capabili să își facă singuri cunoscute meritele. În mod concret, pentru un bărbat era mult mai ușor să se facă remarcat prin munca depusă și prin simpla concepție că este stâlpul familiei, în timp ce femeia, indiferent de natura muncii pe care o presta, nu se făcea remarcată din cauza existenței ideii că este de datoria ei să o facă. Societatea la nivelul mentalității cetățenilor încă mergea pe principiul acceptării unei oarecare superiorități a bărbatului, în ciuda eforturilor regimului de a promova public egalitatea dintre genuri.
Întrucât numărul femeilor din România reprezenta o proporție de aproximativ 51% din populația existentă, regimul socialist a înțeles că fără implicarea lor în toate sectoarele sociale nu are cum să își asigure o prosperitate de durată. În concepția partidului, în momentul în care acesta s-a asigurat că le poate oferi femeilor drepturi egale cu cele ale bărbaților în cadrul tuturor domeniilor de activitate și le-a recunoscute meritele de educatoare pe care le au în stadiul incipient al lungului proces de pregătire al unui copil, femeile au început să participe cu mai mult interes în ceea ce privește educarea tinerelor generații care se pregăteau să devină cetățeni de onoare ai statului. În același timp, implicarea femeilor și în funcții de conducere economico-socială a devenit o necesitate datorită numărului lor ridicat și a reprezentării lor în proporție mare în mai multe sectoare ale producției. Ceaușescu a recunoscute meritele pe care femeile le-au avut și în ceea ce privește funcțiile de conducere.
El considera că femeile aflate la conducere au reușit să își îndeplinească foarte bine îndatoririle, nefiind cu nimic mai prejos decât erau bărbații.
„Combătând atitudinea de desconsiderare a capacităților femeilor de a îndeplini munci de răspundere – atitudine care se mai manifestă pe alocuri – organizațiile de partid și de stat trebuie să promoveze cu îndrăzneală în funcții de conducere femei care dovedesc o temeinică pregătire profesională, calități politice și organizatorice. Consiliul Național, Comitetele, Comisiile de femei, au îndatorirea de a desfășura în rândurile femeilor din întreprinderi și instituții, de la sate, ale femeilor casnice, o largă activitate de răspândire a cunoștințelor științifice și culturale, o intensă muncă de educație, în vederea dezvoltării conștiinței lor socialiste.”
Acest lucru este demonstrat și de către Ecaterina Oproiu, prin interviul pe care i-l acordă Viorica Harnagea, ce ocupa funcția de primăriță în comună Munteni, județul Vaslui.
Până să fie numită în funcție, Viorica povestește cum se chinuia să lucreze pe timpul zilei, începând de la ora 5 dimineața, și seara de la ora 5 mergea la cursuri pentru a termina liceul.
În ceea ce privește funcția pe care o ocupă, fiind o funcție pe care în mare măsură o ocupau bărbații, Viorica susține că o femeie care prestează o muncă de bărbat trebuie să depună un efort mare să fie cât mai puțin feminina posibil și să devină mai aspră pentru a putea depăși sentimentalismele și a putea să își îndeplinească așa cum trebuie îndatoririle față de stat. Concepția sa cu privire la femeile care se lasă pradă sentimentelor și sunt ușor de intimidat este că acestea nu sunt făcute să ocupe o funcție de conducere, întrucât nu vor reuși să își ducă la bun sfârșit îndatoririle pe care statul se așteaptă ca ele să le îndeplinească. Menirea sa este să îi coordoneze pe alții să poată la rândul lor să își realizeze normele de muncă, și pentru a reuși acest lucru este necesar să dețină o capacitate de decizie fermă.
Mărturisește că în momentul în care a fost numită în funcție, un bărbat a exclamat că „ce n-a putut să facă un bărbat cât ușa o să facă copilul ăsta?”, făcând referire la tinerețea sa și la faptul că este femeie. Totuși, prin munca sa și prin severitatea pe care și-a câștigat-o de-a lungul timpului, a reușit să demonstreze că și o femeie se poate afla în fruntea unei primării și poate face o treabă la fel de bună precum un bărbat.
Ea consideră că femeile sunt mult mai harnice decât bărbații, concluzie la care a ajuns în urma muncii prestate în calitate de primăriță, și că nu este necesar să li se repete de mai multe ori să își îndeplinească îndatoririle. Cu toate acestea, este de părere că a lucra cu femeile este mult mai complicat decât cu bărbații, din pricina faptului că femeile au și îndatoriri în ceea ce privește familia.
Viorica se include și pe sine în această categorie când afirmă că deși are un soț bun care o mai ajută cu munca din gospodărie atunci când ea pleacă la 5 dimineața și se întoarce la 8 seara, ea, femeie fiind, nu poate să îi permită soțului să îi preia absolut toate îndatoririle casnice. Întrebată fiind care ar fi motivul pentru care femeia nu îi poate preda bărbatului îndatoririle casnice, primărița răspunde că pur și simplu nu se poate. Recunoaște că poate este vorba și de orgoliul feminin, dar rămâne fermă în opinia sa.
Putem observa acum că încă o dată se fac resimțite mentalitățile tradiționale cu care familiile erau obișnuite. Aici predomina ideea cu privire la îndatoririle casnice, care îi reveneau doar femeii, bărbatul nefiind deloc implicat în ceea ce înseamnă întreținerea unei gospodării. Dacă înainte singura treabă a bărbatului era aceea de a susține financiar familia, femeia se ocupa de tot ce însemna organizarea și bunul mers al acesteia.
Totuși, faptul că încet, bărbații încep să își ajute soțiile în gospodărie reprezintă un prim început în atingerea egalității dintre genuri, deși acest aspect nu se manifesta încă la nivel național, ci doar în cazul câtorva familii.
În concepția lui Ceaușescu, o mare realizare a socialismului a fost posibilitatea asigurării egalității în drepturi a femeilor și bărbaților. Cel puțin teoretic vorbind. Aparent, socialismul acorda o atenție sporită familiei, luând aici în calcul toate sferele anexate acesteia: relația soț-soție, părinte-copil. În contextul socialist „cultivarea în societate a principiilor eticii comuniste, întemeierea căsniciei pe comunitate de idealuri și respect reciproc sunt premise importante ale trăiniciei familiei, ale unei înalte ținute morale în viața familială.”
Considerentul său era că din cele mai vechi timpuri, poporul român a fost cel ce a acordat o mare cinste femeii în calitatea sa de mamă, care a transmis generațiilor noi nu numai tradițiile dobândite, ci și înaltele valori culturale și sociale pe care poporul le-a promovat. Așadar, „sub influența politicii partidului, a întregii ambianțe sociale noi, a muncii pline de răspundere, a școlii și familiei, în țara noastră crește un tineret entuziast, harnic și talentat, dornic să-și dăruiască patriei întreaga putere de muncă.”
Pentru realizarea acestui obiectiv, femeia avea datoria de a îndruma noile generații cu răbdare, având totodată și grija că principiile și idealurile regimului comunist să fie transmise noii generații în vederea trezirii spiritului patriot în fiecare cetățean, încă din vremea în care era copil. Îndatoririle pe care femeia le avea au făcut ca întregul popor român să îi acorde „o profundă cinstire femeii-mame; literature și arta, folclorul nostru i-au închinat nenumărate pagini, i-au cântat cu căldură chipul luminos.”
În scopul sprjinirii femeilor în ceea ce privește creșterea copiilor și posibilitatea participării în același timp în cadrul economic al societății, regimul comunist se lăuda cu acordarea sprijinului familiilor cu mulți copii în vederea ajutorării creșterii acestora prin crearea creșelor și a căminelor ce le ofereau mamelor posibilitatea de a merge la muncă în timp ce copilul era sub supravegherea statului. Au fost prevăzute, de asemenea, și anumite indemnizații pentru naștere familiilor cu un număr ridicat de copii.
Ceaușescu ajunge să critice în mod deschis Ministerul Sănătății și directivul medicilor, care, în opinia sa, „manifestă o atitudine lipsită de răspundere față de pericolul îmbătrânirii națiunii.” El considera în mod cert că medicii nu acordau o importanță majoră principiului conform căruia populația unui stat trebuie să își păstreze sănătatea și tinerețea în vederea dezvoltării în armonie a statului respectiv.
Liderul comunist pornește în dezbătarea sa de la evidențierea rolului pe care femeile îl au în bună evoluție a societății și afirma că este necesară aplicarea unor norme în ceea ce privește gestionarea timpului pe care femeia și-l dedica muncii și creșterii copiilor. Considera că dacă prevederile în ceea ce privește schimbul de 4 ore ar fi îmbunătățite, femeile ar beneficia de mai mult timp liber pentru a se ocupa de creșterea copiilor. În același timp, s-a gândit la un sistem prin care femeile care aveau un număr mai mare de copii (peste 3 sau 4) să beneficieze de o pensionare mai rapidă. Problema natalității a reprezentat o principală preocupare a Partidului Comunist, care era de parere că dezvoltarea națiunii se poate realiza doar prin „menținerea unui echilibru normal între vârste și asigurarea tinereții întregii societăți.”
Problema apare însă în momentul în care se puneau în practică idealurile propagandiste ce în teorie, păreau perfecte. Familiile românești (în special cele din mediul rural), unde și numărul copiilor era mai mare, păstrau mentalitățile tradiționale. Învățăturile socialiste se prindeau greu în rândul oamenilor simpli, unde superioritatea și cuvântul bărbatului reprezentau forța decizională din familie. În acest sens, cazurile violenței domestice încă reprezentau o problemă în cadrul societății, familiile trăind în contextul în care erau deja obișnuite din vremurile trecute.
Mărturiile Ilenei Muncaciu, reporter fotograf la revista Teatrul, despre familia din care provine reprezintă încă o dovadă a gândirii de tip tradiționalist care prima în vremea respectivă. Ileana povestește că familia sa a fost formată din 11 copii, 10 fete și un băiat. Tatăl său era cel care își dorea neapărat un băiat, în vederea perpetuării averii. Tot băieții erau cei preferați în familiile tradiționale care considerau că a avea un băiat reprezenta un privilegiu mai mare decât un copil de gen feminin. În același timp, Ileana mărturisește că își amintește bătăile din copilărie. Pe lângă afirmațiile Ilenei Muncaciu, am putut observa și anterior, în cazul Anei Bodea și a Melaniei Medrega că violența domestică se mai manifesta din când în când în cadrul familiilor și nu a putut fi înlăturată prin simpla egalitate economică dintre femei și bărbați pe care statul a acordat-o.
În ultimul interviu pe care Ecaterina Oproiu l-a redactat în cartea sa, o cunoaștem pe Călina Mare, ce ocupă funcția de profesor universitar în cadrul catedrei de filosofie și sociologie din Cluj. Opinia sa cu privire la condiția femeii se rezumă la un context istoric nefavorabil dezvoltării unei bune relații în ceea ce privește genurile sociale. Ea afirmă următoarele:
„Contextul istoriei n-a permis femeii să se dezvolte. Mai întâi nu i-a permis, iar mai pe urmă n-a favorizat-o. Între «a permite» și «a favoriza» distanța e adesea foarte mare. […] Și totuși femeia, deși se afirmă, nu se afirmă încă atât cât ar putea, atât cât ar trebui. Nu se afirmă și pentru că e înconjurată de neîncredere. Dar nu se afirmă pentru că ea însăși nu are curaj.”
Călina Mare ne vorbește despre un ideal feminin existent în fiecare categorie socială istorică și ne oferă exemplul idealului feminin al unui țăran. Ea consideră că acest ideal se rezumă la imaginea unei femei puternice, rumenă în obraji de la efortul depus, care să poată participa activ la muncile gospodărești ce trebuie să fie îndeplinite la țară. În contrast cu imaginea femeii de la țară se află imaginea femeii cu un statut social mai ridicat, artistocrata, care trebuie să dea dovadă de fragilitate și paloare.
Aceste aspecte demonstrează cum mediul social influențează mentalitatea individului și ajunge să îi schimbe percepția asupra unui anumit lucru, în funcție de nevoile care primează în traiul zilnic al fiecăruia. Dacă femeia ce locuia la țară trebuia să fie capabilă să își îndeplinească îndatoririle zilnice pentru a atingea idealul social pe care alții i l-au consacrat, aristocrata nu avea niciun motiv să se îngrijoreze de traiul zilei de mâine, singura ei preocupare fiind să își expună feminitatea într-o manieră cât mai elegant posibilă.
Pe lângă toate acestea, imaginii femeii din prezent (referindu-mă aici la perioada comunistă, momentul în care Călina Mare oferea interviul) este afectată de mentalitatea pe care bărbații o posedă, și anume că o femeie trebuie să încerce să se realizeze pe toate planurile: profesional, social, familial.
În același timp, imaginea bărbatului nu era atât de atent valorificată, pentru el fiind necesară doar o afirmare profesională, întrucât el reprezenta stâlpul familiei și susținătorul acesteia. Femeia era cea care se dedica în totalitate familiei, începând să se concentreze mai mult pe treburile casnice și pe creșterea copiilor decât pe realizarea sa profesională.
Problema în cazul femeii, concluzionează Călina Mare, atunci când vine vorba despre un eșec profesional, se rezuma la ideea existenței unei alte alternative, și anumea cea de a fi casnică. Bărbatul nu deține această a doua alternativă, el reprezentând principalul sprijin al familiei. Femeia însă, considera că se poate realiza prin munca în gospodărie și oferirea unei educații considerabile copiilor.
Ceea ce este interesant de analizat este însă reacția societății când vine vorba despre o femeie casnică. Deși se susține ideea realizării femeii pe toate planurile, imaginea unei femei casnice nu este respinsă, ba chiar considerată normală. Faptul că o femeie poate să nu aibă același nivel educațional sau același statut social precum bărbatul său, reprezintă o normalitate care, analizată din punctul de vedere al inferiorității genului masculin s-ar transforma într-o anomalie socială. O inferioritate masculină pe plan educațional sau profesional nu ar fi însă privită cu aceeași atitudine pozitivă în cadrul societății, motivul principal fiind imposibilitatea societății de a accepta în totalitatea ideea egalității de gen.
Acest lucru îl afirmă și Călina Mare la un moment dat, concluzionând că mediul social încă nu poate să considere bărbatul și femeia ca fiind parteneri egali și din cauza aceasta, chiar dacă multe femei ar dori să încerce să își modifice statutul personal, nu dețin curajul necesar pentru a realiza acest lucru. Frica de prejudecățile pe care societatea i le-ar putea reproșa o fac pe femeie să rămână adeptă a ceea ce este just și ceea ce se cuvine să facă, sau mai bine spus ceea ce societatea considera că se cuvine ca ea să facă, încă din cele mai vechi timpuri.
În cele din urmă, Călina Mare face o afirmație pe care o consider general valabilă și care nu cred că se va schimba vreodată: ea este de părere că femeile, în momentul în care devin mame nu mai pot să trăiască în afara maternității, aceasta devenind principala lor preocupare și grijă. În schimb, când vine vorba despre un bărbat, „calitatea de soț nu-i epuizează energia, […] faptul de a fi tată nu-i creează o obsesie.”
Acest lucru se datorează instinctului matern pe care genul feminin l-a deținut și l-a dezvoltat o dată cu trecerea timpul. Momentul apariției copilului reprezintă în viața unei femei trecere propriei persoane pe planul doi și încercarea creșterii și educării copilului în vederea asigurării unui viitor cu potențial ridicat. Acesta a reprezentat și principalul motiv pentru care Partidul Comunist a acordat o asemenea importanță rolului de mamă pe care femeile le aveau în cadrul societății.
În urma analizei celor două lucrări, una ce aparține unui fost lider comunist ce dorea să învețe societatea românească o modalitate bună de organizare din punctul său de vedere, și a două ce aparține unei autoare preocupate de condiția femeii din perioada regimului comunist, am putut observa cum realitatea nu corespundea cu idealurile pe care Partidul Comunist încerca să le promoveze. Concluzia studiului realizat asupra imaginii sociale a femeii din timpul regimului comunist este că deși în aparență, femeia se bucura de o guvernare care îi acorda drepturi egale cu cele ale bărbatului și o încuraja să se afirme pe plan politic, profesional și social, în realitate ea era supusă unei lungi și chinuitoare încercări de a mulțumi atât statul cât și membrii familiei prin munca depusă.
Obligațiile pe care femeia trebuia să le ducă la bun sfârșit s-au dublat în momentul implicării sale în ramura economică a statului. Pe lângă acest aspect s-a adăugat și rolul important pe care femeia l-a avut încă din cele mai vechi timpuri, și anume acela de a crește și educa generațiile viitoare. Concomitent, cele două mari îndatoriri cu care genul feminin s-a confruntat de-a lungul perioadei în care România s-a aflat sub dominație comunistă au făcut ca imaginea sa socială să capete o importanță aparte, însă nu în totalitate într-un mod pozitiv, din cauza numeroaselor neconcordanțe cu care ideologia comunistă s-a confruntat.
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
Corpus de texte:
CEAUȘESCU, Nicolae: Creșterea rolului femeii în viața economică și social-politică a României socialiste. București: Editura Politică, 1980.
OPROIU, Ecaterina: 3×8 plus infinitul. Dialoguri despre condiția femeii. București: Editura Eminescu, 1975.
Bibliografie critică și teoretică:
B.6. Studii și eseuri critice:
BRĂDEANU, Adina; DRAGOMIR Otilia (coord.); ROVENTA-FRUMUșANI Daniela; SURUGIU, Romina: Femei, cuvinte și imagini. Perspective feministe. Iași: Polirom, 2002.
BRYSON, Valerie: Feminist political theory. An introduction, Second edition, Consultant editor Jo Campling. New York: Palgrave Macmillan, 2003.
BOCK, Gisela: Femeia în istoria Europei. Traducere din limba germană de Mariana Cristina Bărbulescu. Iași: Polirom, 2002.
BUCUR, Maria: Patriarhat și emancipare în istoria gândirii politice românești. Iași: Polirom, 2002.
CANCEA, Paraschiva: Mișcarea pentru emanciparea femeii în România (1848-1948). București: Editura Politică, 1976.
CIUPALĂ, Alin: Despre femei și istoria lor în România. București: Editura Universității București, 2004.
HUZUM, Eugen (coord.): Teorii și ideologii politice. Iași: Institutul European, 2013.
JINGA, M. Luciana; SOARE, S. Florin (coord.); DOBOȘ, Corina; ROMAN, Cristina: Politica pronatalista a regimului lui Ceaușescu. Instituții și practici. Iași: Polirom, 2011.
KLINGMAN, Gail: Politica duplicității. Controlul reproducerii în România lui Ceaușescu. Traducere de Marilena Dumitrescu. București: Humanitas, 2000.
Polirom, 2012.
MIROIU, Mihaela: Drumul către autonomie. Teorii politice feministe. Iași: Polirom, 2004.
MIROIU, Mihaela: Gândul umbrei. Abordări feministe în filosofia contemporană. București: Editura Alternative, 1995.
MIROIU, Mihaela (coord.): Ideologii politice actuale. Semnificații, evoluții și impact. Iași: Polirom, 2012.
OLTEANU, Cristina Liana; GHEONEA Elena-Simona; GHEONEA Valentin: Femeile în România comunistă. Studii de istorie socială. Editor Cristina Liana Olteanu. București: Editura Politeia-SNSPA, 2003.
PAȘTI,Vladimir: Ultima inegalitate. Relațiile de gen în România. Prefață de Mihaela Miroiu. București: Polirom, 2003.
SHANLEY, L. Mary; NARAYAN Uma (coord.): Reconstrucția teoriei politice. Eseuri feministe. Traducere de Mihaela Barbă, notă asupra traducerii de Otilia Dragomir. Iași: Polirom, 2001.
ZAMFIR, Cătălin; ZAMFIR Elena: Situația femeii în România. București: Editura Expert, 2000.
B.9. Surse web
http://europa.eu/legislation_summaries/development/sectoral_development_policies/r13005_ro.htm
http://europa.eu/legislation_summaries/employment_and_social_policy/equality_between_men_and_women/c10938_ro.htm
http://europa.eu/legislation_summaries/human_rights/fundamental_rights_within_european_union/c10313_ro.htm
BIBLIOGRAFIE
Corpus de texte:
CEAUȘESCU, Nicolae: Creșterea rolului femeii în viața economică și social-politică a României socialiste. București: Editura Politică, 1980.
OPROIU, Ecaterina: 3×8 plus infinitul. Dialoguri despre condiția femeii. București: Editura Eminescu, 1975.
Bibliografie critică și teoretică:
B.6. Studii și eseuri critice:
BRĂDEANU, Adina; DRAGOMIR Otilia (coord.); ROVENTA-FRUMUșANI Daniela; SURUGIU, Romina: Femei, cuvinte și imagini. Perspective feministe. Iași: Polirom, 2002.
BRYSON, Valerie: Feminist political theory. An introduction, Second edition, Consultant editor Jo Campling. New York: Palgrave Macmillan, 2003.
BOCK, Gisela: Femeia în istoria Europei. Traducere din limba germană de Mariana Cristina Bărbulescu. Iași: Polirom, 2002.
BUCUR, Maria: Patriarhat și emancipare în istoria gândirii politice românești. Iași: Polirom, 2002.
CANCEA, Paraschiva: Mișcarea pentru emanciparea femeii în România (1848-1948). București: Editura Politică, 1976.
CIUPALĂ, Alin: Despre femei și istoria lor în România. București: Editura Universității București, 2004.
HUZUM, Eugen (coord.): Teorii și ideologii politice. Iași: Institutul European, 2013.
JINGA, M. Luciana; SOARE, S. Florin (coord.); DOBOȘ, Corina; ROMAN, Cristina: Politica pronatalista a regimului lui Ceaușescu. Instituții și practici. Iași: Polirom, 2011.
KLINGMAN, Gail: Politica duplicității. Controlul reproducerii în România lui Ceaușescu. Traducere de Marilena Dumitrescu. București: Humanitas, 2000.
Polirom, 2012.
MIROIU, Mihaela: Drumul către autonomie. Teorii politice feministe. Iași: Polirom, 2004.
MIROIU, Mihaela: Gândul umbrei. Abordări feministe în filosofia contemporană. București: Editura Alternative, 1995.
MIROIU, Mihaela (coord.): Ideologii politice actuale. Semnificații, evoluții și impact. Iași: Polirom, 2012.
OLTEANU, Cristina Liana; GHEONEA Elena-Simona; GHEONEA Valentin: Femeile în România comunistă. Studii de istorie socială. Editor Cristina Liana Olteanu. București: Editura Politeia-SNSPA, 2003.
PAȘTI,Vladimir: Ultima inegalitate. Relațiile de gen în România. Prefață de Mihaela Miroiu. București: Polirom, 2003.
SHANLEY, L. Mary; NARAYAN Uma (coord.): Reconstrucția teoriei politice. Eseuri feministe. Traducere de Mihaela Barbă, notă asupra traducerii de Otilia Dragomir. Iași: Polirom, 2001.
ZAMFIR, Cătălin; ZAMFIR Elena: Situația femeii în România. București: Editura Expert, 2000.
B.9. Surse web
http://europa.eu/legislation_summaries/development/sectoral_development_policies/r13005_ro.htm
http://europa.eu/legislation_summaries/employment_and_social_policy/equality_between_men_and_women/c10938_ro.htm
http://europa.eu/legislation_summaries/human_rights/fundamental_rights_within_european_union/c10313_ro.htm
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Imaginea Femeii Comuniste Intre Propaganda Si Realitate (ID: 106991)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.