Identitatea Culturala a Rezidentilor Locali din Insulele Antilele Mici

INTRODUCERE

Viața galopantă pe care umanitatea o duce zi de zi a contribuit la piederea treptată a originilor culturale caracteristice fiecărui grup etnic individual. Într-o lume în care valorile determinante care contribuie la crearea unei societăți normale și sănătoase se pierd în fiecare zi, în care identitatea definitorie se transformă în globalizare, într-o astfel de lume – cultura este principalul mijloc de modelara de personalității umane. Cultura oferă dreptul de a gândi și de a te exprima liber, dar cel mai importtant lucru este liberatatea de a trăi în armonie cu valorile morale. Marele Constantin Noica spune despre cultură ca ea „reprezintă zidul de apărare a omului de lumea urâtă și schimonosită din afara lui.”

Rezidenții locali ai Insulelor Antilele Mici trăiesc cuvintele lui Noica, deoarece chiar dacă au trecut ani mulți de când și-au părăsit locurile de baștină, totuși nu au uitat nici o clipă cine sunt și ce lucruri îi definesc. Ei își păstrează și valorifică cu sfințenie cultura în care s-au născut, chiar dacă în unele situații cultura lor s-a contopit cu o alta, rezultând un not tip de cultură, la fel de important pentru ei ca și cea de baștină.

Plecând de la aceste premise, lucrarea de față își propune să prezinte identitatea culturală pe care rezidenții care ocupă acest areal geografic, precum și importanța pe care cultura o are în dreptul fiecărui om. Istoria celor ce au fost cândva amerindienii și grupurile care s-au desprins din ei, trecutul zbuciumat și greu pe care l-au trăit la sosirea coloniștilor, venirea sclavilor de pe continentul negru, toate acestea sunt prezentate în lucrarea de față. În sens larg este împărțită în trei părți. Prima parte prezintă istoria și factorii istorici care și-au lăsat amprenta mai mult sau mai puțiun asupra insulelor. A doua parte pune în atenție potențialul turistic natural și antropic pe care aceste insule le dețin, precum și influența pe care, în mod special potențialul antropic îl deține în formarea personalității omului. În partea a treia se poate observa evoluția pe care fenomenul turistic care se desfășoară în această zonă l-a avut de-a lungul timpului.

Opțiunea în alegerea acestei teme pentru lucrarea de față își are originea în atracția deosebită pentru cunoașterea identității culturale a oamenilor și studierea fenomenului cultural. Lucrarea este rezultatul studierii unei vaste bibliografii, a datelor statistice și a numeroase literaturi de specialitate.

DELIMITAREA SPAȚIALĂ A TERITORIULUI

În urmă cu circa 500 de ani, marele navigator italiano-spaniol Cristofor Columb a descoperit în apele Mării Caraibe o salbă de insule cunoscute mai întâi sub numele de Indiile de Vest iar apoi Insulele Antilelor. Frumusețea acestor insule l-a impresionat atât de puternic pe Cristofor Columb și pe însoțitorii săi încât acesta a afirmat în jurnalul său de călătorie următoarele: „Am colindat un pământ care este cel mai frumos din lume. Există indicii că acesta este paradisul terestru” (Iancu, 1985, p. 170)

Acest „pământ frumos” despre care Columb vorbea cu atât de multă încântare și entuziasm, lucru remarcat în scrierile sale din timpul călătoriilor pe care le-a întreprins la sfârșitul secolului al XV-lea, se întinde între cele două continente americane, America de Nord, respectiv America de Sud. Ele sunt situate latitudinal între 10 și 27 latitudine nordică iar longitudinal se întind de la 60 la 85 longitudine vestică (Burlacu, 1970, p.11).

Întrucât Indiile de Vest cuprind 21 de insule mari și multe altele de dimensiuni extrem de variate, oamenii de știință le-au divizat în mai multe grupuri. Prima grupă a fost numită Antilele Mari, care se desfășoară pe direcția est-vest și este formată din insulele situate în partea vestică, și anume: Cuba, Haiti, Jamaica și Porto Rico.

Cea de-a doua grupă este constituită din Antilele Mici în cadrul căreia au fost incluse insulele din partea estică și sudică; ele sunt împărțite la rândul lor în două subdiviziuni: o parte din ele „sunt orientate pe direcția nord-sud (Guadalupa, Dominica, Martinica, Antigua, Barbados, Trinidad s.m.), iar celelalte situate de-a lungul coastei venezuelene, de la Golful Maracaibo până la vărsarea fluviului Orinico” (Fig. 1). Un alt grup de insule poartă numele de Arhipelagul Bahamas situat în nord, între țărmurile Floridei, Haiti și Cuba. Ultima grupare de insule dar care fac parte doar din punct de vedere istoric și politic, nu și geografic din această mare grupare de insule este micul Arhipelag Bermude (Iancu, 1985, p. 15).

Insulele Arhipelagului Antilelor Mici formează un mare arc de cerc cu o suprafață de 236 524 km2, fiind situat între trei unități maritime importante. În partea vestică a arcului se află Golful Mexicului, în nord și est apele Oceanului Atlantic iar în sud ale Mării Caraibelor. Antilele separă Marea Caraibelor de Oceanul Atlantic și o segmentează în două bazine diferite: Marea Caraibilor în partea sud-estică, respectiv Golful Mexic în nord-est.

Studiul de față se va axa în principal pe grupa de insule a Antilelor Mici, care este situat în extremitatea estică a Mării Caraibelor și la contactul acestuia cu Oceanul Atlantic. Ele se întind sub forma unui arc între țărmul Venezuelei în sud și Insulele Virgine în nord, adică între paralela de 10 și cea de 20. Întreaga suprafață a insulelor este de 13 012 km2, populația care trăiește aici se ridică la numărul de 3 736 milioane de locuitori, conform Recensământului efectuat în anul 2009 de autoritățile specializate în acest domeniu (Burlacu,1970, p.7).

Antilele Mici sunt împărțite în două grupuri principale: Insulele Windward, situate în partea sudică, și Insulele Leeward amplasate în partea nordică. Există însă și o a treia grupare de insule cunoscută sub numele de Insulele Dutch sau Olandeze. Acestea sunt compuse la rândul lor din două grupări a câte trei insule. Prima grupare se află în nord, în apropierea Insulelor Virgine, acestea sunt: Sint Eustatius, Saba și Sint Maarten. A doua grupare numită Insulele ABC se află situată lângă țărmul Venezuelei și cuprinde Aruba, Bonaire și Curaçao.

Arhipelagul este divizat în opt națiuni independente (Antigua și Barbuda, Barbados, Dominica, Grenada, Sfântul Kitts și Nevis, St. Lucia, Sfântul Vicențiu și Grenadinele și Trinidad Tobago ), și multiple teritorii dependente și non-suverane care sunt asociate politic cu o parte din marile puteri ale lumi, și anume Franța, Marea Britanie, Țările de Jos și Statele Unite ale Americii. Insula Tinidad Tobago este cea mai mare în ceea ce privește suprafața dar și populația, ea ocupând peste o treime din întreaga suprafață și populație a Antilelor Mici (Gâștescu, P., Cioacă, A., 1986, pp. 360-365).

Poziția pe care Antilele o au din punct de vedere geografic în cadrul Oceanului Antlantic dar și apropierea de America Latina și-au lăsat amprenta asupra teritoriului într-un mod deosebit.

ROLUL FACTORILOR ISTORICI ÎN DEZVOLTAREA TURISTICĂ

În urmă cu cinci secole, trei corabii – Niña, Santa Maria și Pinta – părăseau portul Palos, îndreptându-se cu mult entuziasm și speranță spre vastul Ocean Atlantic pentru a ajunge prin vest în mult doritele Indii. Ideea îi aparținu-se celui ce va fi cunoscut mai târziu sub numele de „amiralul mărilor” – Cristofor Columb. Convingerea că el ar fi putut ajunge în Asia prin Vest, doar stăbătând oceanul a fost întărită de o hartă (de fapt un portulan desenat în planuri înclinate), creată de celebrul geograf și astronom florentin Paolo Toscanelli. Pe acestă hartă, țărmurile orientale ale Asiei erau plasate la vest de cele occidentale ale Europei, în locul țărmurilor americane necunoscute pe vremea aceea. Acestă eroare comisă de Paolo Toscanelli l-a determinat pe Columb să trăiască întreaga viața cu convingerea că pusese piciorul în Indii, nefiind conștient nici de greșală, dar nici de extraordinara sa descoperire. „Acesta a fost o greșală uriașă, care a dus la o descoperire uriașă’’, va afirma mai târziu geograful francez d’Anille (Iancu, 1985, p.5).

Pentru prima expediție spre necunoscutul apelor Atlanticului a fost nevoie de intervenția coroanei regale a Spaniei, deoarece prea puțini oameni s-au încumetat să îl urmeze pe Cristofor Columb. Proclamația regală emisă i-a determinat pe 120 dintre cei mai curajoși oameni să intre alături de Columb în cea mai mare aventură a vieții lor – descoperirea Lumii Noi. Chiar dacă în cele 33 de zile până la descoperirea primelor pământuri, echipajul a trecut printr-un amalgam de stări, de la euforie la confuzie și deznădejde, căpitanul nu a renunțat deoarece credea cu tărie în idealul său și în posibilitatea de a-l transforma în realitate.

„La 10 octombrie 1492 Columb mai ceruse echipajului gata de revoltă încă trei zile. N-a fost nevoie de trei zile. I-au ajuns două. De altfel oamenii începuseră să se liniștească. După o furtună puternică timpul s-a înseninat. Se arătau semne de netăgăduit că uscatul e pe aproape. Corăbiile pluteau ușor, pe o mare liniștită. Se lăsase noaptea de 11 spre 12 octombrie 1492, inundată de razele argintii ale lunii. După miezul nopții un marinar de pe Pinta, Rodrigo de Triana, se freacă la ochi. Văzuse o movilă de nisip în reflexele lunii. Strigă cât îl țineau plămânii: Tierra! Tierra! Era într-adevăr pământul atât de râvnit” (Iancu, 1985, pp. 9-10). Astfel la 12 octombrie 1492 Columb și echipa sa au pus piciorul în Lumea Nouă, dar cu falsa convingere că se află pe o insulă din apropierea Indiei.

De-a lungul timpului, navigatorul a întreprins patru expediții cu scopul de a descoperi noi teritorii necunoscute până în moment respectiv. A doua călătorie a avut loc în septembrie 1493, când a descoperit Jamaica și Antilele Mici. Cele patru expediții ale lui Columb au avut ca rezultat, nu doar descoperirea Antilelor, ci si a Americii.

Frumusețea peisajelor, vegetația luxuriană, precum și blândețea băștinașilor l-au impresionat puternic pe Columb. Descoperirea acestor noi pământuri a deschis oamenilor o nouă lume, a dat științelor un amplu câmp de observație și o puternică armă împotriva concepțiilor despre lume.

Din corpul expediționar care a pornit cu Columb în cea de-a doua călătorie de descoperire au făcut parte marinari, mici nobili dornici de aventură și lucruri noi, țărani, meșteșugari și călugări trimiși ai bisericii catolice, toți dornici de a-și lărgi jurisdicția pe noile pământuri descoperite. Călătoria care a scos la iveală pământurile antileze a durat 13 zile, timp în care Columb le-a botezat rând pe rând. O parte din ele și-au păstrat și astăzi numele, nume de sfinți protectori, inspirate din impresiile locale lăsate navigatorului de aceste locuri sau chiar de zile în care au fost descoperite. Odată cu trecerea timpului, unele insule au fost nevoite să își schimbe denumirea și prea puține au răzbit prin istorie cu numele originar dat de descoperitori.

În zilele noastre, Antilele Mici se prezintă sub forma unui tablou mozaic, atât sub raport geografic, cât și uman. Populațiile descoperite aici s-au îmbinat cu cele venite din Europa, Africa sau Asia într-un mod deosebit, dând naștere unor noi culturi.

Cercetările arheologice atestă faptul că Antilele au fost leagănul mai multor civilizații amerindiene. Locuitorii băștinași găsiți aici, și care l-au întâmpinat pe Columb au fost cunoscuți sub numele de amerindieni, populație de rasă mongoloidă, numită și piei roșii sau indieni. Ei fost numiți indios, indieni deoarece convingerea navigatorului era că acostase în estul Asiei, India. Numele s-a păstrat până în prezent, iar pentru a nu face confuzii, oamenii de știință au creat un termen aparte pentru ei, numindu-i amerindieni. Astfel, civilizația amerindienilor care a trăit aici era alcatuită din două grupuri etnice. Cele două grupuri au aparținut arawacilor și caraibilor (Burlacu, 1970, p. 24).

Populația arawacilor (Fig. 2), numită și arawak, era un popor nomad, pașnic care trăia în insulele antileze. Columb îi caracteriza ca fiind „frumoși, blânzi și generoși, goi ca în paradis și foarte îndemânatici” (Iancu, 1970, p.26). Columb i-a scris coroanei spaniole cu privire la oamenii pe care i-a întâlnit în călătoriile sale că „oamenii de aici își iubesc prietenii ca pe ei înșiși, iar graiul lor este nespus de plăcut. Chipul lor este veșnic zâmbitor. Sunt atât de primitori și plini de dragoste, încât pot să jur în fața Înălțimii Voastre că nicăieri în lume nu se află un popor mai bun…” (Iancu, 1985, p.13).

Arawacii erau originari de pe versanții estici ai Munților Anzi, ei erau numiți „igneros” în Antilele Mici, „tainos” în Antilele Mari și „lucayos” pe teritoriul insulei Bahamas. Istoria spune despre acest grup etnic că aveau locuințe grupate în sate și situate pe terenuri fertile iar ca ocupație principală cultivau pământul, uneori chiar pe bază de irigații. Practicau, de asemenea și vânătoarea, pescuitul, prelucrarea ceramicii, țesutul, șlefuirea pietrei și erau pricepuți constructrori de ambarcațiuni de deplasare pe apă. Cea mai dezvoltată îndeletnicire a arawacilor era olăritul, evoluția formei și decorațiilor de pe piesele descoperite au fost criterii pentru clasificarea și datarea culturilor aparținătoare lor (Burlacu, 1970, p.26).

Construcțiile arawacilor erau de mărimi diferite, în funcție de rangul pe care familia îl ocupa în satul respectiv. Cea mai mare dintre ele era cea a cacicului, iar în apropiere se află o construcție specială, un fel de templu. În cadrul acestui grup uman, femeile se aflau pe o poziție superioară bărbaților, lucru demonstrat și prin faptul că șeful tribului era ales din rândul femeilor: „titlul de cacic se moștenea pe linie feminină împreună cu «puterile supranaturale » pe care se considera că i le insuflă zeitățile și care reprezentau principalul reazem al autorității sale” (Burlacu, 1970, p.26). Îmbrăcămintea triburilor arawace era sumară și concepută din bumbac sau fibre de palmier.

Cel de-al doilea grup etnic dominant din regiune în momentul în care europenii au descoperită această regiune, în timpul secolului al XV-lea erau caraibii. Ei au înaintat dinspre sud spre nord, în drumul lor exterminând triburile arawacilor, ucigând bărbații dar păstrând femeile. Ei erau renumiți pentru curajul lor dar și pentru desenele colorate și bizare care le acopereau trupurile. Columb îi descrie pe caraibi că „aveau o înălțime medie, până la 1.60 m, cu mușchi puternici, piele arămie, păr negru lins, cu pomeții obrajilor puțin proeminenți. Semănau cu tipologia amerindienilor de azi, din enclavele păstrate nealterate” (Iancu, 1985, p. 29). Fizionomia indivizilor din grupurile caraibe prezenta o frunte plată, puțin adâncită, cu ochi negri, mari și proeminenți, fapt determinat de obiceiul lor de a lega până în momentul întăririi cutiei craniene, pe fruntea copilului nou-născut un obiect plat (Burlacu, 1970, p.30).

Oamenii nu foloseau piese de îmbrăcăminte pentru că clima nu cerea acest lucru. Pe de altă parte lipsa îmbrăcăminții era compensată prin preocuparea meticuloasă în ceea ce privește împodobirea trupului cu desene ce aveau sensuri magice – o adevarată artă. Vopsirea corpului se făcea cu culori vegetale sau minerale și prezenta cercuri, linii frânte sau șerpuite.

Desenele de pe corp aveau, pe lângă sensul magic, mistic și sens de cod, cunoscut de toți membrii, chiar și de cei din triburile vecine și specifice importanței deținute în trib, sexului și vârstei. Desenele erau folosite ca un limbaj interior pentru membrii grupului, unele dintre ele fiind folosite pentru diferite evenimente care aveau loc (o sărbătoare, luptă, vânătoare, ceremonie sacră sau nuntă). Codurile utilizate prin intermediul desenelor erau diversificate, de la cele mai simple care puteau fi pictate de orice persoană, până la cele mai complicate, realizate doar de meșteri specializați. Chiar și locul unde erau amplasate – frunte, obraji, brațe, piept, abdomen, coapse, spate transmiteau mesaje (Iancu, 1985, p. 30). Această artă aparte pe care băștinașii Antilelor au prețuit-o atât de mult, nu a fost însă transmisă generațiilor viitoare, astfel încât nu există o istorie a vopsirii corpului sau documente care să vorbească despre acest lucru. Alături de desene, caraibii mai foloseau pentru împodobirea corpului diverse obiecte, investite cu puteri deosebite și purtate ca talisman, atât de către bărbați, cât și de către femei. Obiectele erau sub formă de coliere și brățări, purtate la mâini și picioare sau înfipte în nas și urechi, bucăți de lemn, scoici, cingători și fragmente de oase. Caraibii puneau mare accent pe putere. Viața lor se învârtea în tot ce însemna putere. De aceea ei foloseau talismanele, brățările, colierele cu credință potrivit căreia puterea fiarei ucise va trece în trupul vânătorului.

Caraibii erau un popor sedentar a căror existența se baza pe legatura dintre om și pământul pe care trăia. Ei își strămutau satele doar în cazul în care în interiorul lor izbucnea o epidemie contagioasă și violență, murea o căpetenie sau când terenul de cultură al populației pe care o exterminase era mai prielnic. Spre deosebire de triburile arawace unde puterea se afla în mâinile femeilor, în cazul celor caraibe, barbații și copii erau cei privilegiați, femeile, în schimb, duceau poverile deoarece acest trib nu aveau nici un fel de mijloc de transport. Ele aveau o situație de inferioritate în familie, fiind mereu dependente de soț, de tata sau alte rude pe linie bărbătească. Atunci când își mutau locuințele, întregul sat se așeza în șir câte unul (Fig. 3). Bărbații mergeau în față și în spatele șirului, ei purtând doar armele și fiind atenți la orice mișcare care ar putea să îi pună în primejdie. În mijloc mergeau femeile, care purtau în spinare unelte, vase, hamacuri, provizii și, uneori, copii care încă nu știau să se deplaseze singuri (Iancu, 1985, p.30). Familiile caraibe erau poligame iar femeile își demonstrau rolul de soții doar prin fecundare, în cazul celor sterpe, ele deveneau sclave (Fig. 4).

Organizarea socială a caraibilor era strict guvernată de legi unanim acceptate dar care nu erau scrise nicăieri pentru că acești nu aveau o scriere, singura modalitate de comunicare grafică fiind desenele. Abaterile de la regulamentele care guvernau toate contactele și existența erau drastic pedepsite: adulterul, uciderea unui membru al tribului sau furtul erau fapte pedepsite cu moartea. Ei practicau sistemul de rudenie patriliniară, ceea ce însemna că bărbatul avea drepturi asupra copiilor de ambele sexe până la căsătoria lor. Copii ajunși la vârsta pubertății începeau să fie inițiați în mânuirea armelor de război și în practicile magiei. Cu toate că șefia satului a avut tendințe de manifestare ereditare, bărbatul era ales de comunitate și trebuia să dovedească capacitățile sale.

Băștinașii triburilor caraibe erau buni agricultori, vânători, pescari și iscusiți constructori de ambarcațiuni iuți, fapt care a contribuit la dezvoltarea lor în ceea ce privește pirateria, fiind cei mai cunoscuți din întreaga mare ce le poarta azi numele. În cadrul satelor caraibilor, femeile erau aduse din ale comunități iar structura satului se prezenta astfel: în centru se afla coliba căpeteniei, adesea vrăjitor priceput în ale magiei, sau coliba mare cât să poată adăposti câteva sute de oameni, numită coliba războinicilor. În părțile din jur erau ridicate casele familiilor, mici dar încăpătoare, cât să poată adăpostii 4-5 generații (Iancu, 1985, p.31). Casele ce alcătuiau satul și în care trăiau triburile caraibe erau construite cu multă dibăcie și din materialul pe care îl oferea natura, și anume lemn, frunze, fibre vegetale.

Mobilier nu exista. Întreaga „avere” se rezuma la hamacurile ce erau atârnate de grinzi, indispensabilele arme de luptă și vânătoare, o vatră de argilă, vase de lut lucrate cu mâna și coșurile mari de nuiele utilizate pentru depozitarea alimentelor. Toți își procurau hrana prin propriile puteri, fie prin vânătoare, fie prin pescuit.

Cu trecerea timpului, triburile au evoluat și, implicit și construcțiile lor au avut aceeași traiectorie. Satele lor erau mai ample, cu case numeroase, construite din lemn, dar mobilierul lipsind și de aici cu desăvârșire. Într-o asemenea societate, existau doar oamenii cu situație socială diferențiată sau grupe de vârstă și sex, nu și clasele sociale. Sacrificiul uman sau canibalismul erau practici bine cunoscute de acest popor în aceea perioadă a timpului. Erau folosite cu sensuri rituale. O dată cu evoluția, sacrificiul uman a fost înlocuit cu cel animal, practică păstrată și în zilele noastre pe întregul pământ.

Arawacii și caraibii – au fost cei care au guvernat asupra insulelor Antilele Mici până în momentul intervenției coloniștilor europeni care au încercat, cu succes, să distrugă întreaga cultură a amerindienilor. Viața liniștită a triburilor din Antile a fost oprită odată cu venirea oamenilor albi însă popoarele indigene au luptat cu multă dăruire pentru a păstra cât mai mult din tradițiile și obiceiurile care au îndrumat întreaga lor existență (Fig. 6). Pentru ei teritoriul tribului era sfânt și nu trebuia pierdut cu nici un chip. Astfel, cucerirea treptată a pământurilor de către coloniști, oameni atât de diferiți, cu o conduită deosebită de a lor și de altă credință, echivala pentru ei cu sfârșitul propriei existențe și civilizații.

Pătrunderea brutală, mai întâi, a spaniolilor și portughezilor, iar apoi a francezilor, englezilor și olandezilor a suprimat cultura amerindienilor și i-a obligat pe supraviețuitori să se adapteze unui nou mod de viață. Modalitățile europenilor de eliminarea a antilezilor (băștinașilor) au fost asasinarea, sclavia sau bolile aduse de pe continentul european. Pentru că populația caraibă nu avea un sistem imunitar care să lupte împotriva virușilor aduși de spanioli, ei s-au pierdut în primele trei secole de colonizare.

Frumusețea peisajului, bogățiile din sol și subsol, poziția strategică a insulelor situate între Lumea Veche și Lumea Nouă, au dat imbold competiției între marile puteri maritime ale timpului în lupta pentru supremație. Între secolele al XVI-lea și al XIX-lea, Spania, Franța, Olanda și Marea Britanie și-au disputat teritoriile antileze, provocând distrugerea populației indigene și, în același timp, și pierderea de vieți omenești în cadrul armatelor lor militare. Principala țară cuceritoare a fost Spania, care după ocuparea Antilelor Mari se îndreaptă spre Antilele Mici. Aici ea își instalează baze de cercetare pentru expedițiile din America Centrală și America de Sud.

După cea de-a doua călătorie a lui Columb, Portugalia devine și ea interesată de insulele antileze. Astfel, cele două puteri iberice își împart teritoriile nou descoperite. Lupta dintre ele devine un capitol secundar în momentul în care noi puteri europene emană pretenții de dominare în această parte a lumii. Cu toate că disputa dintre cele două țări vecine, Spania și Portugalia, a ajuns la un consens, în momentul intervenției papalității și a încheierii unor acorduri, Spania continuă lupta dar cu alte puteri occidentale. Colonizarea Americilor a însemnat o lungă perioadă de războaie care s-au soldat cu numeroase pierderi de vieți omenești, multe din ele având loc pe teritoriul Antilelor. „Speranța unei îmbogățiri rapide, setea de aventură cu care era asociată existeța acestor pămânuri au suscitat entuziasmul descoperitorilor și patima puterilor maritime ale timpului”- acestea au fost motivele pentru care Marea Britanie a intrat în luptă contra Spaniei. Marea Britanie este considerată a doua putere colonială, după Spania (Burlacu, 1970, p.34).

Principalele mijloace prin care puteau să submineze puterea iberică au fost contrabanda și pirații, noile personaje de pe scena Mării Caraibelor. Contrabanda practicată la nivelul insulelor „avea rolul să facă o breșă în monopolul comercial pe care atât Spania, cât și Portugalia îl impuseseră în coloniile lor”, dar și o modalitate de pătrundere în cadrul economiei antileze (Burlacu, 1970, p. 35).

În schimb, pirateria era un un război nedeclarat al puterilor occidentale împotriva Spaniei și totodată un mijloc de luptă între ele. Pirateria era un act de violență comis de membrii echipajului unui vas maritim, cu scopul de a jefui și captura vasele spaniole care transportau aur, argint și alte bogății ale tropicelor. Ei nu se limitau doar la vasele spaniole, ci atacau și orașe, ucigând locuitorii și jefuindu-i. Datorită proporțiilor la care a ajuns acest „război”, pirateria a devenit noua putere în Insulele Antile. Antilele Mici, alături de alte zone greu accesibile din partea nordică (Antilele Mari) au fost centre ale pirateriei.

Acest mijloc ingenios de subminare a puterii spaniole a fost folosit inițial de englezi, urmați apoi și de francezi. John Hawkins, Francis Drake, Santo Domingo, Cartagena au fost cunoscuți ca fiind cei mai temuți și viteji pirați englezi ai istoriei. Din partea Franței, pirați ca L’Olonnois și alții au ocupat teritorii ca: Martinica, Guadelupa și alte insule antileze.

În anul 1621 în urma unui armistițiu încheiat între Spania și Olanda, după 12 ani de luptă, olandezii au primi o Carta prin care li se acorda dreptul de a cuceri și a face comerț în insulele care nu fuseseră ocupate de englezi și francezi. Numeroasele atacuri piraterești îndreptatea înspre Spania au slăbit puterea acesteia asupra insulelor colonizate, mare parte din ele intrând sub ocupația puterilor la ordinele cărora acționau pirații.

Finalul secolului al XVI-lea se încheie printr-un eveniment ce pecetluiește pierderea supremației spaniole, în favoarea Marii Britanii. Evenimentul a avut loc în 1588, când o furtună puternică a scufundat o renumită navă spaniolă „Invincible Armada” („Flota de neînvins”) – mândria coroanei spaniole și puterea ei pe mări (Iancu, 1985, p.43).

Secolul al XVII-lea este binecunoscut pentru lupta dintre Marea Britanie, Franța și Olanda pentru reîmpărțirea Antilelor. Fiecare luptă sau tratat de pace reprezenta o nouă divizare a insulelor și schimbare de stăpâni. Campania englezilor de colonizare a început în anul 1623 cu insula St. Kitts, Barbados în 1624, St. Croix în 1625, Nevis în 1628, Antigua și Montserrat în anul 1632. Și în cazul insulei Saint Lucia au existat încercări de colonizare dar care au eșuat ca urmare a hotărâri și curajului cu care băștinașii caraibi o apărau. Franța a colonizat și ea teritorii aparținătoare Antilelor Mici, Martinica și Guadelupa devenind aparținătoare francezilor în anul 1635. Olanda ocupă între anii 1630 și 1648 o insulă din sudul Antilelor, Curaçao, și două din nord, Sint Eustatius și Saba, cucerire recunoscută oficial prin „Tratatul de la Mùnster”. Tratatul de la Viena din 1815 oferă Marii Britanii dreptul de control și asupra celorlalte insule: St. Lucia, Grenada, Dominica, St. Vincent, Trinidad Tobago. Franței îi rămân doar insulele Martinica, Guadelupa și o parte din Sint Martin. Cealaltă parte a insulei Sint Martin (Maarten) devine departament aparținător Olandei, alături de Aruba și Bonaire. În cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea prin Tratatul de la Ryswijk se ajunge la primul acord pentru combaterea pirateriei care cu timpul apune (Burlacu, 1970, p.38).

La 10 octombrie 2010, Antilele Olandeze au fost dizolvate iar Curaçao și Sint Maarten au aderat la statutul de țară. De remarcat este faptul că acele episoade nu au fost uitate, ele fiind readuse în atenția publicului mulți ani mai târziu. Începând cu secolul al XX-lea, romancierii și regizorii au scos pe piață materiale care erau inspirate din epoca pirateriei. Romane și filme de capă și spadă, cu personaje cavalerești, femei frumoase luate ostatice, spadasini iscusiți și chipeși, marinari cu bandaje pe un ochi sau cu picioare de lemn în locul celui pierdut în lupte, peisaje exotice, îndulcite cu lirism și iubire, și care aveau ca scop final dobândirea unei comori îngropate în cine știe ce insulă entuziasmează și azi lumea la fel ca și la începuturile sale.

Lupta permanentă între Spania și țările europene occidentale pentru dominația asupra insulelor și aportul diversificat de populație au contribuit la aparția unui amestec de nationalități, „tabloul uman al Antilelor de azi este colorat , am putea spune, ca un vitraliu în bătaia razelor soarelui” (Iancu, 1985, p.47). Partea majoritară a rezidenților o constituie europenii și africanii, negrii și mulatrii reprezentând peste 60-70 % din populația Antilelor Mici. La început, caraibilor li s-au alăturat spaniolii, urmați de englezi, francezi și olandezi. Lor li s-au alăturat sclavii negri. Din Occident au mai venit și italieni, germani, danezi, suedezi și norvegieni, precum și alte grupuri etnice dar care nu și-au lăsat în mod decisiv amprenta asupra locurilor în care au trăit (Iancu, 1985, p.43).

Odată cu venirea europenilor în insule a început dezvoltarea sistemului economic care era bazat pe plantații și exploatări miniere. Pentru că mare parte din populațiile indigene au fost exterminate, coloniștii au fost nevoiți să aducă sclavi care să le muncească pământurile. Ei erau aduși de pe continentul negru, Africa, dar și din Asia. Chinezi, japonezi și populații din sudul Asiei s-au adăugat tabolului uman din insule.

Sclavii erau oameni harnici și disciplinați, necunoscători ai limbilor vorbite pe insule și cei mai mulți dintre ei, supuși stăpânilor lor (Fig. 7). Existau și excepții, ca în orice situație. Excepția o făceau africanii care nu erau atât de împăcați cu ideea de a-și părăsi viața pe care o aveau înainte. Opunerea negrilor în fața modului de viață impus de coloniștii europeni a fost amplificată de muncile grele pe care trebuiau să le execute zilnic și de lipsa oricărei forme de libertăți. Acesta era motivul pentru care ei au organizat numeroase răscoale împotriva fenomenului de sclavie care era foarte dur și nemilos.

Concluzionând, putem spune că istoria zbuciumată și mereu în schimbare care caracterizează Arhipelagul Antilelor, au fost factori ce au avut ca rezultat apariția unei noi lumi, plină de diversitate, culoare și exotism, o combinație între alb și negru care a avut ca rezultat apariția unei lumi unice. Acest fapt determinându-i pe turiștii din întreaga lume să dorească să ajungă pe acest pământ, numit cu secole în urmă de Columb „paradisul terestru” (Iancu, 1985, p.170).

RESURSE NATURALE

3.1 Relieful insulelor

Numele insulelor este legat de o legendă care are la bază existența unei presupuse insule, de mărimea unui continent, despre care se spune că ar fi dispărut fără nici o explicație.

Antilia – continentul pierdut ar fi fost poziționat în Oceanul Atlantic, în vestul celor două țări iberice, Spania și Portugalia. Dar lăsând deoparte legendele și misticismul, relieful pe care acestă zonă a Antilelor de astăzi îl prezintă, ar putea fi o posibilă explicație de luat în calcul pentru eventimentele care au dus la dispariția continentului. Instabilitatea tectonică, vulcanismul și cutremurele manifestate frecvent, alături de ușoara tendință de urcare a pământurilor, pot fi cauze ale acestui fenomen (Iancu, 1985, p.16).

Potrivit cercetătorilor există două teorii ce vizează arcul Antilelor. Prima afirmă faptul că Antilele sunt un lanț muntos în formare, iar cea de-a doua spune că actualele insule sunt relicvele unei punți continentale, stâncoase ce lega cândva Americile, dar care s-au scufundat.

Așadar, putem spune despre relieful Antilelor Mici că este unul de tip vulcanic și muntos. Majoritatea insulelor s-au format în urma interacțiunii dintre cele două plăci tectonice, și anume a Plăcii Caraibelor și cea a Americii de Sud, proces ce include și o componentă de compresiune care a avut ca rezultat deformarea rocilor.

Geologia Antilelor este foarte diversificată, fapt datorat etapelor diferite de formare a rocilor ce compun suprafața terestră a insulelor.

Insulele se înalță din mijlocul apelor Atlantice „ca niște piramide scăldate în reflexele albastre ale oceanului” (Iancu, 1985, p.16) captând magnetic privirea vizitatorilor printr-o permanentă înoire în fiecare teritoriu antilez. Arcul Antilelor Mici prezintă un relief de tip vulcanic, de cutare și sedimentar (Fig.8).

Insulele Montserrat, Guadelupa și Martinica prezintă un relief vu lcanic, unde vulcanismul este foarte activ și produce pagube dezastruoase an de an. Spre exemplu, pe suprafața insulei Martinica există un vulcan cu numele Mont Pelée (Fig. 9), care la data de 8 mai 1902 a erupt, provocând o adevărată catastrofă naturală (Fig.10 ). Prin erupția sa a distrus un întreg oraș (St. Pierre), lăsând în urmă 30 000 de morți. Specialiștii au afirmat că erupția a emanat amestec de gaze, lavă și fragmente de roci incandescente, care au ars totul în calea lor, iar unda de șoc a fost de cea mai puternică magnitudine înregistrată pe pământ. Norii care au coborât de pe versanții vulcanului Mont Pelée au avut o temperatură de 600 C iar viteza de deplasare a fost de peste 200 kilometrii pe oră.

În Dominica, St. Lucia, St. Vicențiu și Grenadine relieful este de tip vulcanic și cutat. Insula Dominica este caracterizată de terenul care se ridică brusc din mare iar celelalte trei insule prin altitudinile mari pe care le prezintă. Insula Sint Maarten prezintă o geologie ce are în bază structuri sedimentare. Chiar dacă majoritatea insulelor prezintă un relieful muntos, înălțimile nu depășesc 1 500 m. Există însă și un relief de câmpie, dar care ocupă suprafețe reduse, întâlnindu-se în special pe țărmurile insulelor, în zonele litorale (Burlacu, 1970, p.17).

În timpul expedițiilor organizate cu privire la studiul geologiei insulelor Antilele Mici, au fost realizate foraje în depozitele de sediment submarine de-a lungul unui lanț de vulcani activi, cu scopul de a reconstitui istoria erupției ce s-a desfășurat pe o perioadă de milioane de ani, cu scopul de a înțelege mai bine riscurile moderne. Potrivit acestor expediții, oamenii de știință au constatat ca în nucleu există straturi de sedimente marine (bioclastite și vulcanoclastite) și depozite de roci vulcanice explozive. Insulele din Antile se află situate la contactul a două plăci tectonice. Istoria geologică a insulelor din Antilele Mici se reflectă în general în structura și compoziția rocilor. La nord de insula Dominica, arcul antilez este împărțit în două lanțuri insulare, datând din perioada Cretacicului. Lanțul de est este un arc vechi, care este în mare parte acoperit de platforme groase de carbonat. Lanțul de vest este alcătuit din roci vulcanice active. La sud de Dominica, arcurile mai vechi și cele mai recente sunt suprapuse, formând un lanț de insule.

O caracteristică aparte a acestei zone o dețin recifele de corali, acele stânci formate din corali care trăiesc în apele mărilor calde și care secretă carbonat de calciu. Ei sunt caracteristici peisajelor oceanice din zona tropicală, și se găsesc îndeosebi în Oceanul Indian, Oceanul Pacific și Oceanul Atlantic, în special în insulele Antile. Date despre aceste vietăți au apărut abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea, când englezul James Coock, navigator și explorator a remarcat aceste minunății colorate. Mai târziu, biologul Charles Darwin a făcut primele cercetări cu privire la corali și emite teoria formării recifelor de corali. O dată cu evoluția științelor și prin creșterea aportului de cercetători dornici să cunoască cât mai mult despre formațiunile coraligene, informațiile nu au încetat să vină (Iancu, 1970, p.20). Coralii fac parte din clasa polipilor (Antozoare) și aparțin celenteratelor. Sunt animale minuscule, foarte colorate și cu corpul moale, gelatinos. Trăiesc în mările calde și sunt conditionați de temperatură, salinitate și lumină. Sunt uniți între ei prin canale calcaroase, scheletul lor dând naștere unor stânci submarine. Ele se formează astfel: pe trupul mort înflorește o colonie vie, care după moartea sa sporește edificiul început, apoi altă colonie se înalță, și mereu alta peste cea moartă, până la suprafața apei. Când ajunge aici, reciful nu se mai poate dezvoltă pe verticală, ci doar în lateral. În felul acesta apar așa numitele „insule de corali” și care de cele mai multe ori sunt locuite. Joseph Banks, botanistul de pe vasul Endeavour, uimit de aceste locuri a scris: „Un recif ca acela prin care tocmai am trecut este lucru rar cunoscut în Europa sau oriunde altundeva decât în aceste mări. E un zid de corali ridicându-se perpendicular din oceanul fără fund.” Aceste construcții impunătoare ridicate milenii în șir reprezintă pentru navigatori o primejdie iminentă, fiind capabile determine naufragiul unui transatlantic.

Formațiunile înălțate de corali au impus o categorisire a acestora în funcție de formele pe care le prezintă. Astfel, prima categorie este cea a recifelor de țărm și au forma unor trepte ce urcă spre țărm. Sunt răspândite în apele mai puțin adânci de lângă uscat. Recifele de barieră sunt o altă categorie de formațiuni coraligene, situate la o anumită distanță de țărm. A treia categorie este cea a crustei recifale care se formează pe platformele continentale extrem de extinse, care datorită adâncimilor mici pe care le prezintă ajută la instalarea unor construcții dispuse neregulat. Ultima categorie aparține atolilor (Iancu, 1970, p.18). Coralii și aceste edificii ce încântă privirea oricărui vizitator, adaugă Antilelor Mici încă un argument ce susține afirmația marelui Columb, cum că acesta ar fi „paradisul terestru”.

Relieful destul de echilibrat ce caracterizează insulele le-a oferit locuitorilor posibilitatea de a utiliza solurile în scopul întreținerii vieții de zi cu zi. Triburile arawace cultivau plante specifice zonei tropicale, cum ar fi maniocul sau cartoful și porumbul. Băștinașii munceau pământul utilizat pentru agricultură cu cele mai rudimentare unelte, pe care le confecționau din piatră și lemn. Dar o dată cu venirea coloniștilor europeni, uneltele utilizate în agricultură au devenit mai diversificate și pământurile au fost utilizate mult mai puternic în scopul plantațiilor pe care sclavii africani le munceau. Și astăzi, agricultura de subzistență reprezintă pentru multe dintre insulele Antilelor Mici, principala ocupație și sursă de câștig. Agricultura poate fi așezată pe același piedestal, alături de turism în ceea ce privește ocupația populației din zonă. Renumitele plantații de trestie zahăr și bumbac, pe care negrii le munceau cu durere în suflet, lacrimi în ochi și dor de casă – Africa și, despre care s-au scris cărți și s-au regizat filme, le putem vedea și în secolul al XXI-lea. Bananele, cafeaua, cacao, porumbul, cartofii dulci și nuca de cocos sunt doar câteva din produsele cultivate de agricultorii antilezi.

Bogățiile subsolului sunt și ele componente care au participat și continuă să participe într-o mai mică sau mai mare măsură la dezvoltarea economică a regiunii. În trecut europenii au luat cu asalt insulele, împinși de dorința de îmbogățire rapidă cu ajutorul aurului care se presupune că exista în aceste insule. Dar din păcate, aceste resurse aurifere au fost atât de puține încât exploatarea lor a durat foarte scurt timp. Au rămas, în schimb resurse de bauxită și petrol, descoperite după cel de-al Doilea Război Mondial și care au fost utilizate în industria extractivă. Insulele Barbados și Trinidad-Tobago sunt cunoscute datorită existenței resurselor de petrol iar alături de Curaçao și Aruba, pentru rafinarea unor cantități importante de petrol propriu sau venezuelan. În restul insulelor există mici rezerve de fier, cupru sau alte neferoase care contribuie la bunul mers al industriei din Antilele Mici. (Burlacu, 1970, p.51).

3.2 Clima

Poziția deosebit de avantajoasă de care se bucură insulele din Antilele Mici au influențat

caracteristicile climatulului din această regiune. Situate la tropice, Antilele beneficiază de o climă tropicală maritimă caldă, domolită de prezența unor mase de aer aflate în mișcare. Alizeele care suflă constant din direcția nord-vest, alături de brizele marine, care ziua bat dinspre mare spre uscat iar în timpul nopții dinspre uscat spre mare, sunt principalele mase de aer care își desfășoară aici activitatea. Poziționate în cadrul Oceanului Atlantic, acestea se fac responsabile de apariția acestui tip de climat.

Climatul tropical maritim se caracterizează prin prezența a două anotimpuri: unul uscat iar altul umed. Sezonul umed apare în acea perioadă a anului când condițiile atmosferice sunt instabile, ceea ce atrag după sine inconveniențe tropicale. Cele mai afectate de acestea sunt insulele Trinidad Tobago și Grenada. În acest sezon, lunile iulie, august și septembrie sunt cele mai ploioase. Precipitațiile depășesc în medie 1 000 mm/ an, existând și situații când acestea ajung până la peste 1 500 mm/an. În ceea ce privesc valorile temperaturilor, ele variază de la 25C la 35C (Iancu, 1985, pp.19-20).

Alături de caracteristicile generale, amintite mai sus, ale climatului insulelor Antilele Mici, se adaugă o serie de factori specifici – latitudinea, relieful, expunerea la vânturi, curenții marini – care nuanțează condițiile climatice de la insulă de insulă. În nordul arcului, spre Antilele Mari cele două anotimpuri sunt mai puternic evidențiate, spre deosebire de partea sudică, unde delimitarea dintre ele este mai greu perceptibilă. În apropiere de coasta venezuelană, în așa-numitele „insulele de sub vant”, cele două anotimpuri apar în condițiile unui climat subarid (Burlacu, 1970, p.12).

Un alt factor care influențează „coloritul” climatului este reprezentat de diversitatea reliefului. Acesta influențează în ceea ce privește repartiția precipitațiilor pe verticală. Când altitudinea este redusă, un exemplu concludent fiind cel al Antilelor Olandeze, norii trec pe deasupra insulelor calcaroase sau vulcanice dar datorită lipsei condițiilor de condensare, procesul nu are loc. În schimb, în regiunile cu altitudini mai ridicate, cum sunt cazul munților mai înalți, precipitațiile sunt mai abundente. Gradul de expunere al insulelor la alizee influentează, de asemenea cantitatea de precipitații care cad pe suprafața terestră. Laturile estice și nord-estice ale arcului Antilelor sunt expunse alizeului umed iar prezența condițiilor ce permit condensarea norilor, detemină precipitații abundente și dese. Alizeul umed aduce precipitații bogate, care în câmpiile litorale ajung la 2 000 mm anual iar pe culmile vulcanice din Guadelupa, Dominica și Martinica până la 8 000 mm anual. În schimb, în regiunile din partea vestică precipitațiile sunt mai reduse, ajungând până la 400-500 mm anual (Burlacu 1970, p.12).

Fascinat de pacea care domnea peste apele ce înconjoară Antilele, marele biolog englez Charles Darwin a afirmat că „nimic nu întrece splendoarea și blândețea mării tropicale” (Iancu, 1970, p.20). Un lucru adevarat, dar ca în orice situație, există și excepții. Excepția este dată de momentele în care acea pace este tulburată de furtuni atât de violente, încât produc adevărate catastrofe. Locuitorii din Antile știu cel mai bine că atunci când nici măcar o frunză nu se mișcă, e pacea de dinainte de furtună. Pe cerul albastru încetul cu încetul se adună nori, apare o ușoară adiere de vânt care aduce cu sine o ușoară răcorire a atmosferei dar și multă neliniște. Viețuitoarele încep să simtă pericolul ce se apropie, se ascund sau zboară debusolate și fără nici o direcție iar oamenii încep să intre în panică. Cam aceasta este scena ce descrie atmosfera de dinaintea marelui dezastru. Aceste înspăimântătoare manifestări ale naturii poartă numele de uragane sau cicloane tropicale și sunt botezate cu delicate nume feminine. Ele se declanșează brusc și apar datorită instabilității atmosferice și a contrastelor termice, adică la contactul curenților maritimi calzi și reci. Perioada de apariție și manifestare a uraganelor (cicloanelor sau taifunurilor) începe în luna iunie și se termină în septembrie, deci sezonul propice lor este vara.

Apar în condițiile în care în zonele tropicale se formează centre de joasă presiune atmosferică în jurul cărora presiunea crește mai mult sau mai puțin regulat. Astfel, se crează un vârtej, în care „vânturile de la margine converg spre centru, iar vânturile de la centru devin ascendente” (Iancu, 1985, p.20). Se manifestă sub forma unor furtuni puternice, violente, cu trombe de vânt și aburi pe mare și de praf pe uscat, și pot fi recunoscute prin prisma formei pe care o au – pâlnii gigantice cu deschizătură în partea superioară, spre înaltul cerului. Parcurg distanțe enorme (de peste 3 000 km) cu viteze care ajung uneori la 200 km/ora. În calea lor mătura totul, copacii uriași sunt scoși din rădăcini și cărați kilometri întregi, casele sunt pur și simplu doborâte la pământ și multe din obiectele întâlnite în drumul lor sunt luate în vârtej și transportate în alte direcții. Vântul puternic ridică din apele oceanului valuri uriașe, de zeci de metri, adevărate ziduri de apă care în clipa în care cad peste insule, distug totul și iau vieți omenești, oameni fără nici o vină dar care și-au desfășurat activitățile în locuri neprielnice, ghinioniste. Uraganele nu durează mai multe de 24 de ore dar pot avea efecte catastrofale asupra economiei și populației insulelor. De pildă, un uragan care a rămas în istorie este cel din anul 1780 din Martinica care a provocat moartea a peste 10 000 de oameni (Burlacu, 1970, p.13).

Tot acest spectacol al naturii încetează la fel de brusc cum a început. Cerul se înseninează, norii dispar, soarele reapare pe bolta cerească dar dincolo de toate acestea rămâne în urmă un tablou de coșmar. Trupuri moarte, ruine a celor ce în urmă cu câteva ore fuseseră case, clădiri, durere și lacrimi dar care nu pot fi șterse cu buretele amintirilor. Ceea ce le rămâne, în schimb supraviețuitorilor este șansa de a alege să o ia de la capăt fără a se gândi însă că acele momente tulburătoare vor părea din nou.

3.3 Rețeaua hidrografică

Insulele Antilele Mici sunt înconjurate de trei organisme hidrografice importante care includ Oceanul Atlantic, Marea Caraibelor, și într-o măsură mai mică, Golful Mexic. Marea Caraibelor, numită uneori și Marea Antilelor este una dintre cele mai mari mări de apă sărată de pe planetă, cu o suprafață de 2 754 000 km2. Punctul său cel mai adânc este Cayman Trough, între Insulele Cayman și Jamaica, la 7 686 m sub nivelul mării.

În ceea ce privește rețeaua hidrografică a insulelor există o risipire de mici lacuri și râuri, cele mai importante fiind situate pe suprafața statului Trinidad și Tobago.

3.4 Rezervații și parcuri naturale

Varietatea, diversitatea și amestecul sunt bogății de necontestat ale insulelor din Antilele Mici. Acest lucru atrage importante fluxuri turistice din diferite medii geografice. Având în vedere dimensiunea redusă a insulelor, pădurile sunt deosebit de importante deoarece oferă comunităților o gamă variată de produse și servicii utile, și un habitat pentru speciile de faună sălbatică (Fig. 11). Cu excepția, zonelor mai îndepărtate și mai greu accesibile, regiunile de pădure se confruntă cu situații care le pun în pericol existența, care duc cu timpul la uzurparea agricolă și la dispariția faunei și florei din zona respectivă. Evenimentele care au loc în insule arată nevoia de a trage un semnal de alarmă cu privire gravitatea faptelor și de a crea planuri de protejare a faunei și florei sălbatice. Fiecare insulă are propriul său caracter și grad de individualitate, și fiecare are propriul grup de specii de animale sălbatice. Un bun exemplu este Dominica care e recunoscută pentru cele două specii de papagali, papagalul cu gât roșu și papagalul imperial și care nu se găsește pe alte insule. Insulele sunt o regiune biologică importantă a Terrei datorită vegetației sale bogate și numărului mare de plante endemice, distribuite mai mult sau mai puțin pe arhipelag. Pădurile umede ale acestei regiuni sunt în primul rând alcătuite din specii de gommier (Dacroydes excelsa).

Pădurile din Antile sunt importante și pentru speciile de păsări. Măsurile de conserva a pădurilor tropicale din insule diferă semnificativ de la insulă la insulă. Spre exemplu, insule St. Kitts și Nevis nu există programe de management al resurselor pentru fauna și flora sălbatică. În aceeași situație se află și insula Montserrat, unde nu există o legislație clară cu privire la gestionarea zonelor naturale și la conservarea faunei sălbatice, deși proiectul de Silvicultură și Ordonanța Wildlife prevede activitatea Direcției Silvice Wildlife în a cărei responsabilitate intra managementul faunei sălbatice. În schimb, Guadelupa care este un departament de peste mări al Franței și are aceeași legislație care se aplică la înființarea de parcuri naționale și rezervații naturale. Ea are mai multe zone protejate, un exemplu concludent este Parcul Național Basse-Terre, Parcul Național Guadelupa, Parcul Național Beaujendre și Parcul Național Pitons du Nord. Din întreaga suprafață a insulelor din Antilele Mici circa 25% din suprafața totală a terenului este considerate o zonă protejată. Ariile protejate includ, în special, Rezervația Insulelor Virgine, unde au avut loc un număr semnificativ de studii științifice cu privire la flora și fauna locală.

Insulele Antilelor Mici sunt cunoscute și pentru avifauna deosebită pe care o dețin. Aici trăiesc șapte genuri endemice – Catharopeza, Cichlher minia, Cinclocerthia, Cyanophaia, Leucopeza, Melanospiza și Ramphocinclus. Aceste specii apar într-un interval altitudinal variat, de la pădurea uscată și umedă la zone, unde sunt mai numeroase, spre deosebire de zonele mai înalte cu păduri și tufișuri montane, unde frecvența lor este mai scăzută. Există totuși câteva specii care trăiesc doar într-un anumit habitat iar ca exemplu avem Leptotila wellsi și Ramphocinclus brachyurus care se limitează la pădurile uscate de câmpie și Catharopeza bishopi și Semperi Leucopeza care apar doar în habitatele monate.

Potrivit site-ului BirdLife pe teritoriul insulelor au fost declarate Arii de Importanță Avifaunistică (AIA), dintre care le amintime pe cele mai cunoscute: Bayfield Pond – Barbados, National Park Morne Trois Pitons – Dominica, Woodlands – Grenada, Guvern Forest Reserve – St. Lucia, Hill Forest Reserve – St. Vincent și Grenadine.

RESURSELE ANTROPICE. ELEMENTE CULTURALE CA EXPRESIE A AUTENTICITĂȚII LOCALE

4.1 Conceptul de cultură

Conceptul de autenticitate a jucat un rol accentuat în înțelegerea motivației și experienței turistice. El a generat de-a lungul timpului diverse discuții și analize în literatura de specialitate a acestui domeniu. Cultura este una dintre cele mai remarcabile condiții care influențează decizia vizitatorilor să călătorească în diferite colțuri ale lumii. Astfel, în cele mai multe regiuni ale lumii, atracțiile culturale au devenit un element important în dezvoltarea turismului. Atracțiile culturale sunt de obicei percepute ca fiind emblema generării de fluxuri de cultură.

Potrivit explicației dată de Dicționarul de Sociologie, termenul de CULTURĂ este definit ca fiind „educarea spiritului”. Dar o dată cu trecerea timpului, explicațiile cu privire la termenul în cauză s-au îmbunătățit semnificativ, fapt observat încă de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, când începe să fie utilizat termenul de cultură ca fenomen socio-cultural în științele sociale occidentale. Un secol mai târziu, odată cu apariția marilor școli de antropologie, termenul de cultură este supus unor încercări de globalizare, dar în urma cărora a continuat să își păstreze anumite elemente particulare și unice. Spre exemplu, școlile de etimologie consideră cultura ca fiiind modurile de viețuire ale unui popor, moduri relativ stabile, dobândite și transmise de la o generație la alta. Școlile moderne sunt centrate pe comunicare și pe „producătorii specializați” de cultură (artiști, scriitori, intelectuali, conducători de stat etc.) și pe „obiectele simbolice” împărtășite de societate (Zamfir, C., Vlăsceanu, L., 1992).

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, cultura este definită ca fiind „totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire și a instituțiilor necesare pentru comunicarea acestor valori. ♦ (Arheol.) Totalitatea vestigiilor vieții materiale și spirituale prin intermediul cărora se reconstituie imaginea unei comunități omenești din trecut. ♦ Ansamblu de activități și modele de comportament proprii unui grup social dat, transmise prin educație.” Cultura este percepută ca fiind unul dintre cele mai importante elemente care participă la stabilirea și întărirea unicității și identității oamenilor. Ea creează un sentiment al apartenenței la specificul local și o recunoaștere a rolului culturii în crearea și consolidarea identității naționale.

Fenomenul cultural al insulelor din Antilele Mici a cunoscut o evoluție aparte, determinată de o serie de factori specifici de o mare complexitate. Înainte de orice, trebuie subliniat faptul că acesta a fost locul de înâlnire a unor culturi diverse, aflate la nivele de evoluție foarte diferite : cultura populațiilor amerindiene, cultura populației africane, hindusă, chineză și europeană. Amestecul de populații și culturi atât de diversificate a produs și rezultate, ele fiind observabile în mare bogăție și varietate umană a Arhipelagului Antilez, care deosebește aceste teritorii de orice parte a lumii. În condițiile unei slabe circulații a valorilor culturale de la insulă la insulă s-au format centre de cultură care au pus la un loc tot ce este specific acestei zone geografice. Acest fenomen este explicabil datorită faptului că aproape fiecare insulă reprezintă o sinteză a ceea ce este specific zonei în ansamblu (Burlacu, 1970, pp. 42-43). Studierea culturii unui popor se naște din dorința de a călători în timp și a afla modul de viață al popoarelor din trecut și prezent, precum și a consumului de idei culturale, de servicii specific, de artă și arhitectură.

Având în vedere cele amintite mai sus, putem afirma următoarele:

cultura este un organism impulsionat de necesitățile vremurilor și care operează în cadrul unui grup social într-un mediu natural;

cultura este un comportament uman organizat (inițiativa individuală își îndeplinește funcțiile culturale integrându-se grupului social);

cultura este o realitate aflată într-o continuă dinamică și care prezintă îndeplinirea unor condiții necesare pentru a se menține și a se dezvolta de-a lungul timpului;

cultura este ansamblul de unelte și bunuri de consum, regulamente și reguli din cadrul diverselor grupuri sociale, idei, arte, credințe și obiceiuri (Laureana Urse, 2013 ).

Valorile culturale de pe teritoriul insulelor Antilele Mici se evidențiază, în special, prin resursele cultural-istorice, religioase și etno-folclorice. Ele sunt întrebuițate ca adevărate „cărți de vizită” pentu întregul arc antilez în afara țărmurilor insulelor, indiferent că este vorba despre apropiatele state americane sau cele din îndepărtatul continent european, peste tot ele impresionează prin frumusețea și autenticitatea lor. Prezența în insule a scavilor negri, iar ulterior a descendenților acestora, a crea o adevărată cultură africană combinată atât de armonios cu cea amerindiană. Dar o dată cu venirea albilor americani, aceștia au început să își impună, încă de la început tradițiile și cultura europeană în noile teritorii cucerite. Dacă populațiile băștinașe au acceptat noua cultură fără prea multă opunere, negrii africani nu au renunțat atât de ușor la credințele și obiceiurile care le ghidau viața. Astfel au început conflictele care aveau în centru impunerea noii culturi, diferită în totalitate de ceea ce exista până atunci în insule și renunțarea la cea care deja se afla în sufletele lor, o credință păstrată cu sfințenie secole în șir.

Accepțiunea contemporană cu privire la termenul de patrimoniul cultural s-a dezvoltat o dată cu debutul secolului al XIX-lea. Ea avea rolul de a anunța certificarea obiectelor, valorilor, tradițiilor și valorilor trecutului, instituțiile, utilitățile turistice, și valorilor arhitecturale, ca și patrimoniu material și cultural al unui teritoriu (Breton J. M., VI, 2009). În anul 2001 în cadrul Convenției UNESCO a fost adoptată definiția care înlătura orice nelămurire cu privire la termenul de patrimoniu cultural. Potrivit acesteia, prin patrimoniu cultural se înțelege „totalitatea practicilor culturale reprezentative, expresiile, cunoștințele, precum și instrumentele, obiectele, artefactele și spațiile culturale care sunt asociate cu comunitățile, grupurile și, după caz, indivizii le recunosc ca parte a patrimoniului lor culural. Acest patrimoniu cultural este transmis din generație în generație și este constant recreat de către comunități și grupuri, ca răspuns la mediul lor, de interacțiunea cu natura și poveștile lor de dragoste, și le dă sentimentul de identitatea și comunitate, provocând astfel respectul pentru cultură și diversitatea creativității umane” (Breton J. M.,VI, 2009).

În cadrul convenției UNESCO s-a precizat faptul că patrimoniul cultural este cel mai evident în următoarele domenii:

tradiții și expresiile orale;

arta spectacolelor;

practicile sociale, ritualurile și evenimentele festive;

cunoștințele și practicile referitoare la natura și univers;

cunoștințele legate de meșteșugurile tradiționale (Breton J. M., VI, 2009).

Analizând spațiul geografic în care se încadrează Arcul Antilelor se poate constata că acesta păstrează un tezaur istoric deosebit, dar și un impresionant patriomoniu religios și etno-folcloric, generat de interferența culturilor existente în aceste insule.

Patrimoniul turistic de proveniență antropică din arealul geografic studiat se compune din următoarele grupe majore de obiective:

edificii cultural-istorice;

edificii religioase;

edificii etno-folclorice.

4.2 Obiective cultural-istorice

Valorile culturale sunt deosebit de importante pentru un spațiu geografic, deoarece oferă numeroase modalități de a privi și caracteriza oamenii și lucrurile înconjurătoare din zona respectivă. Ele reprezintă dovezi ale perenității existenței civilizației umane în spațiul antilez.

Moștenirea culturală presupune păstrarea modului de viață al popoarelor din trecut și valorificarea lor pentru a obține un beneficiu, fie el material sau doar axat pe faptul că oamenii din afara teritoriului respectiv au posibilitatea de a fi informați cu privire la valorile culturale ale unui popor, astfel ei putând să își îmbogățească bagajul de cunoștințe.

4.2.1 Elementul lingvistic

Cultura definită în cadrul unui grup etnic scoate în evidență faptul că limba vorbită este unul dintre cele mai importante aspecte care contribuie la evidențierea distincției față de alte grupuri, dar trăsăturile și tradițiile culturale pot fi comune. În acestă privință, oamenii nu trebuie să fie conștienți de identitatea lor comună și nici că trăiesc într-un singur teritoriu sub o autoritate centrală, deoarece cultura este sinonimă cu civilizatia popoarelor cu toate procesele de continuitate și schimbare care au loc.

Așadar, elementul lingvistic este un prim factor care diferențiază un grup etnic de celelalte. Cele mai vorbite limbi în cadrul Insulelor Antilele Mici sunt cele europene: limba engleză, limba franceză, limba olandeză și pe alocuri spaniola. Mai există și un alt tip de limbi vorbite în acestă regiune, și anume limbile creole. Conform tradiției ligvistice, ele sunt considerate derivate ale limbilor europene. Astfel, se diferențiază creaola engleză, creola franceză și Papiamento (o combinație între olandeză, spaniolă și arawakă), care este considerată limba nativilor indieni.

Prima limbă la nivel de insule este engleza și este, de asemenea, neoficial „limba de turism”, industria dominantă în regiunea Caraibelor. De obicei, limba oficială este determinată de puterea colonială care și-a manifestat pentru prima data dominația asupra insulei sau cel mai lung timp. Primele colonii permanente care și-au manifestat puterea asupra insulelor au fost vorbitoare de limba engleză și s-au înființat la St. Kitts în anul 1624 și în Barbados în 1627. Limba engleză este una dintre cele mai stabile limbi din cadrul insulelor dar cu toate acestea doar un număr relativ mic de persoane o vorbesc. Limba engleză este limba oficială a mai multor teritorii (Anguilla, Antigua și Barbuda, Insulele Virgine Britanice, Dominica, Grenada, Montserrat, Saba, St. Eustatius, St. Kitts și Nevis, St. Lucia, St. Maarten, St. Vincent și Grenadinele, Trinidad Tobago și Insulele Virgine) dar cu toatea acestea, cei mai mulți locuitori ai insulelor sunt vorbitori, mai degrabă de o creaolă bazată pe engleză decât de engleza standard, adică de un dialect specific zonei.

O altă limbă vorbită în insule este franceza, care este ceva mai frecvent utilizată (uneori în combinație cu o creolă franceză) comparativ cu engleza. Insulele în care este limbă oficială sunt Guadelupa și Martinica, departamentele de peste mări ale Franței, St. Barthélemy și partea franceză a insulei St. Martin. Cu toate că în Dominica și Sfânta Lucia limba oficială este engleza, există regiuni din cadrul insulelor unde se vorbește limba franceză sau creola franceză, dar într-o măsură mai mică.

Limba olandeză sau neerlandeza este și ea o limbă oficială a insulelor din Caraibe dar care se află sub suveranitate olandeză. Insula Aruba și Insulele Olandeze, posesiunile olandeze din Marea Caraibilor, sunt insulele unde olandeza este limbă oficială, chiar dacă nu este dominantă. Limba spaniolă nu este răspândită pe suprafețe întinse din Antilele Mici, ci doar pe alocuri, ea fiind limbă oficială pe teritoriul insulelor din Antilele Mari.

Pe insule există un curent lingvistic numit creola, care are la baza una dintre limbile oficiale europene. Astfel în Aruba, Curaçao și Bonaire se vorbește o creolă bazată pe spaniolă și portugheză, cunoscută sub numele de Papiamento, în St. Maarten, Saba și St. Eustatius se vorbește engleza și o creolă bazată pe engleză. Alte limbi vorbite pe teritoriul insulelor sunt cele asiatice, cum ar fi chineza sau hindi. Ele sunt vorbite de expatriații din Asia de Sud și de către descendenții lor. Limbile indigene care au dispărut sau care se află pe cale de dispariție sunt limba arawak, caraibe, taruma, atorada, warrau, arecuna, akawaio și patamona; ele sunt vorbite în continuare acolo dar de foarte puțini oameni, lucru care contribuie decisiv la dispariția lor. Într-o societate poliglot, pentru a evita neînțelegerile, limbile engleză și franceză sunt utilizate în educație sau în alte domenii formale, în timp ce creaola este utilizată în situații informale, cum ar fi în țara de origine, în familie sau printre prieteni.

4.2.2 Sistemul educațional

Educația din Arcul Antilelor prezintă o importanță remarcabilă însă, mai mult pentru populația rezindentă. Deoarece instituțiile de învățământ de aici nu se bucură de o asemenea recunoaștere la fel ca și cele din alte zone, cum ar fi cea a Antilelor Mari, spre exemplu, totuși acest fapt nu îi oprește pe membrii lor să dea tot ce au mai bun din ei și să fie adevărați profesioniști în ceea ce privește munca pe care o desfășoară. Indiferent că este vorba de persoanele care se află la conducerea instituțiilor sau că sunt elevi și studenți care învață în instituțiile respective, toți fac eforturi ca să fie cei mai buni.

Educația din cadrul insulelor este modelată în mare parte după modelul sistemului olandez de învățământ. Învățământul din cadrul insulelor este gratuit și este asigurat atât de guvern cât și de școlile confesionale care își desfășoară activitatea în aceaste zone. Participarea este obligatorie la vârstele cuprinse între 5 și 15 ani. Sistemul de învățământ al Antilelor este reglementat de Ministerul Educației și este împărțit în patru categorii principale: preșcolar, primar, secundar și terțiar. Ciclul preșcolar începe la vârsta de doi ani și durează până la cinci ani. Cel primar începe la vârsta de cinci ani și durează timp de șapte ani iar cel de-al doilea ciclu începe la vârsta de doisprezece ani și durează timp de cinci ani. Având în vedere că învățământul superior este limitat, mulți studenți aleg să studieze în Olanda, Marea Britanie, Franța sau alte țări din America de Nord, America de Sud, precum și în restul Europei.

Studiul în școli se face în principal în limbile olandeză, engleză, franceză sau spaniolă deoarece se știe că procente tot mai ridicate de elevi și studenți aleg să își continue studiile în Europa iar política pe care aceste instituții o urmează are ca scop pregătirea tinerilor pentru a face față instituțiilor de învățământ din străinătate. În ceea ce privește învățământul superior, el este gratuit până la nivel de licență la sucursalele Universității din Indiile de Vest (UWI), Universitatea din Trinidad și Tobago (UTT), Universitatea din Caraibe de Sud (USC), Colegiul de Știință, Tehnologie și Arte Aplicate din Trinidad și Tobago (COSTAATT), precum și în cazul altor instituții locale acreditate. O politică de subvenționare există și în cazul unor programe de master. Atât guvernul, cât și sectorul privat oferă sprijin financiar sub formă de burse academice pentru studenții merituoși sau nevoiași pentru a le oferi șansa de a studia la universități locale, regionale sau din străinătate (Biroul Internațional al Educației „Analiza de chestionar, Caraibe Survey”, 2001). Cu toate că numărul instituțiilor de învățământ nu este foarte mare, totuși fiecare insulă din cadrul arcului Antilelor Mici dispune de cel puțin un departament educațional.

4.2.3 Elementul cultural

Istoria culturală a Insulelor Antilele Mici este marcată de dominațiile coloniale și de dependența față de acestea, fapt care a influențat întreaga cultură antileză. Absența unei istorii culturale clare a teritoriilor autohtone, precum și intervenția de-a lungul timpului a populațiilor străine au determinat apariția unei societăți poliglot și multiculturală.

Curiozitatea ce caracterizeză în general firea oamenilor, și de care nu au scăpat nici popoarele din Antile, a dus la construirea unor „cabinete de curiozitate”, care cuprind numeroase colecții de obiecte, documente, și multe altele. Aceste „cabinete” sunt numite muzee, ele s-au născut destul de târziu, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Primul muzeu a fost creat în insula Guadeloupe în anul 1887 și poartă numele de Muzeul Schoelcher. Martinica este o altă insulă pe teritoriul căruia în această vreme a secolelor al XIX-lea și al XX-lea s-au construit muzee, primul fiind „Muzeul Consular Camera Comerțului și Industriei”. „Muzeul Josephinei” este o altă instituție muzeală a insulei Martinica și care a fost construit în anul 1929. El a fost realizat ca un omagiu adus primei soții a împăratului Napoleaon (Breton J. M., VI, 2009). Printre muzeele din insulele Antilelor Mici cu importanță turistică majoră amintim:

Muzeul Modei și al Carnavalului unde sunt expuse colecții de costume de carnaval;

Muzeul Pre-Columbian – unde sunt expuse artefacte preistorice ale Indienilor Arawak, ale Indienilor Carib, precum și exponate ale vieții contemporane;

Muzeul Trestiei de Zahăr;

Muzeul Vulcanologic Franck Peret are o impresionantă colecție de relicte din perioada elupției vulcanului, dar care au fost transformate de căldura puternică;

Muzeele Pavillion d’Exposition de Bergevin.

4.2.4 Literatura și mass-media

Cultura insulelor este un amestec de elemente europene, africane, indiene, chineze, dar cu toate acestea fiecare insulă are o tradiție literară proprie și autentică, chiar dacă în cadrul ei există diviziuni care se întrepătrund cu ale altora. Termenul general acceptat pentru literatura diferitelor teritorii ale Antilelor Mici este cea de Literatură Caraibă. Ea a fost adusă aici între secolele XV și XIX. Astăzi urmașii lor sunt activi în literatură și arte, literatura având legături strânse și directe cu expresiile tradiționale africane. Acest sens literar, combinat cu povești de supraviețuire, exil, rezistență și emigrarea în alte părți, face din literatura caraibă un punct central și decisiv pentru înțelegerea Lumii Noi, și implicit a rezidenților din insulele Antileze. Insulele se bucură de o literatură orală indigenă bogată, cel mai bine fiind reprezentată de poveștile populare care au ca punct central perioada de sclavie, dar și cea imediat următoare.

Aimé Césaire (Fig. 12) în lucrarea sa Înapoi la patria mea (1939) a explicat lumii întregi fenomenul négritude, adică conștiința pe care o are omul negrul din Africa de Vest și din diaspora; lui i se alătură și publicistul Edouard Glissant care urmează același gen literar. Ca și scriitori contemporani cunoscuți publicului larg îi amintim pe Patrick Chamoiseau din Martinica al cărui roman Texaco a câștigat Prix Goncourt și Raphael Confiant cu romanul Negro și amiralul.

Tradițiile orale ale popoarelor indigene Arawak s-au pierdut o dată cu trecerea timpului, dar sclavii din Africa au adus poveștile lor anansi, punându-se astfel baza literaturii Papiamentu. Prima lucrare publicată în dialectul Papiamentu a fost un poem scris de Joseph Sickman Corsen, se numea „Atardi” și a fost publicat în ziarul La Cruz în anul 1905. Insulele Windward și St. Maarten sunt considerate centre literare ale Antilelor Mici. Romancierii și poeții din acestă insulă au făcut o combinație impresionantă între literatură indigenă și cea olandeză, dând naștere unei literaturi caracteriazată de realism. Cei mai cunoscuți autori literari sunt: Frank Martinus Arion, Elis Juliana, Pierre Lauffer și Boeli van Leeuwen.

Nivelul ridicat de alfabetizare de care se bucură insulele a favorizat crearea a mai multor instituții mass-media în acestă regiune. Acest fapt a permis, de asemenea, să dețină un rol important în distribuirea de informații. Mass-media din fiecare insulă în parte include mai multe posturi de televiziune, radio, și mai multe ziare zilnice și săptămânale. Potrivit unui studiu realizat cu privire insula Trinidad-Tobago s-a constat că insula are cel mai mare consum de hârtie de ziar pe cap de locuitor din întreaga zonă a Caraibilor. În plus. Patru ziare majore ale țării se bucurăde un tiral zilnic de 240 000, cele mai populare fiind ziarele Trinidad Guardian și Trinidad Express, ele fiind responsabile de publicarea a 160 000 de ziare zilnic. Trinidad Express a fost luat naștere la 6 iunie 1967 cu scopul de a concura cu Daily Mirror și The Guardian, ambele publicații deținute de britanici. Bazându-se pe sprjinul financiar al mai multor cetățeni influenți, Express a depășit lupta cu concurența și a sculptat o nișă de pătrundere pe piață, devenind una dintre publicațiile de frunte a insulelor.

Chiar dacă lupta dintre guvernele insulelor și mass-media cu privire la libertatea fundamentală a presei este acerbă chiar și în aceste vremuri ale secolului al XXI-lea, jurnaliștii și ceilalți membri ai presei luptă pentru a-și menține libertatea acordată în mod legal de către constituțiile statelor. Nivelul ridicat de alfabetizare, profesionalismul cu care lucrează membrii mass-mediei, precum și popularitatea ziarelor ajută semnificativ presa în lupta pentru libertate.

4.2.5 Elementul artistic

Peisajul natural de care dispun insulele, dar și sclavia și viața rurală reprezintă o adevărată sursă de inspirație pentru mulți artiști grafici. Cele mai importante mișcări de arte grafice datează din anul 1970 când a luat ființă Caraibe Negro School, o școală care a fost inspirată de școlile de ucenicie din Africa. Artiștii profesioniști ai Antilelor își expun operele atât la nivel local, cât mai ales în străinătate, unde se bucură de recunoștință și apreciere. Datorită caracterului amplu pe care turimul l-a luat de-a lungul timpului, acest fenomen oferă o bogată piață pentru artiștii neprofesioniști dar care cu puțin talent și mulți doritori oferă lucrări de artă deosebite. Foarte puțini artiști fac un trai din arta lor motiv pentru care majoritatea persoanelor talentate în acest domeniu sunt răspândite în diferite colțuri ale lumii, prea puțini rămânând credincioși tradițiilor și pământurilor natale și își lasă amprenta asupra acestor locuri (Fig. 13). În anul 1878 Marcelino Sanz de Satuola, un nobil spaniol, impresionat de secțiunea de preistorie de la Expoziția Universală de la Paris, a decis să exploreze o peșteră descoperită cu foarte puțin timp în urmă, numită Altamira. Acesta a fost începutul a ceea ce mai târziu a devenit cunoscută sub numele de artă rupestră sau descoperirea picturilor din interiorul peșterilor care vorbesc despre perioadele preistorice și despre umanitatea din vremea respectivă. Apariția și dezvoltarea artei rupestre a fost marele eveniment al Paleoliticului superior. Unul dintre lucrurile care diferențiază zona Antilelor Mici de cea a Antilelor Mari și de America de Sud este prezența petroglifelor și a picturilor, arta rupestră a celor 21 de insule din cadrul arhipelagului. Antilele Mici dețin o comoară neprețuită cu pietre gravate, o comoară învăluită în mister și care cuprinde relicve ale trecutului antilez. Mai mult de jumătate din patrimoniul de artă rock a Antilelor Mici se află pe teritoriul insulei Guadelupa. La începutul secolului al XX-lea, Emile Merwart și Louis-Joseph Bouge au cumpărat teritoriul pe care au fost găsite relicvele, acesta fiind momentul în care a început inventarierea patrimoniului din insulă, astfel au fost identificate 1 200 de gravure la 25 de site-uri din 7 municipalității. Consiliul General al insulei Guadelupa încurajează conservarea lor și desfășoară ample campanii pentru informarea populației cu privire la acestă temă. Greutatea, mărimea și riscul de deteriorare din timpul transportului – reprezintă mari piedici în calea obiectivelor implementate dar datorită profesionalismului echipelor, ele sunt depășite. O altă problemă pe care specialiștii se concentrează să o rezolve este dată de întreținerea gravurilor. Eroziunea în timp și cresterea vegetației care acoperă pietrele, impun o îngrijire permanentă a acestora. Toate aceste comori ale Antilelor Mici se bucură de recunoaștere internațională, fapt care face mai ușoară sarcina de a le salva. Conferința cu tema „Identificarea siturilor arheologice din Caraibe pentru nominalizare în cadrul Patrimoniului Mondial”, organizată sub egida UNESCO în anul 2004, Martinica mergea în această direcție, având ca scop recuperarea, păstrarea și recunoașterea la nivel internațional a acestor valori deosebite pe care le dețin insulele din cadrul Arcului Antilez (Breton J.M., VII, 2010).

Una dintre cele mai spectaculoase zone în ceea ce privește concentrația de sculpturi în piatră este orașul Trois-Rivieres din Guadelupa. Exemplarele de aici au fost găsite în Capestrre-Belle-Eau și pe râul Plessis. Toate aceste modele au un aspect antropomorf rudimentar. Susann Guimaraes, curator al Parcului Arheologic cu roci gravate, spune despre sculpturile din cadrul site-ului Trois-Rivieres următoarele „Fețele personajelor sunt întotdeauna rotunde, cu trei cavități pentru ochi și gură. Urechile apar ca semicercuri. Uneori, un colier în piept iar alteori, un fel de capac, lăsând să se înțeleagă ca fiind o reprezentare simbolică; de cele mai multe ori, sunt grefate combinații de forme geometrice. Reprezentărilede pe stânci sunt în mod deliberat abstracte. Este o alegere culturală și religioasă.”

4.2.6 Gastronomia

Deliciile culinare din Antile sunt diversificate datorită popoarelor variate care au migrat și s-au instalat aici. Începând cu amerindienii și continuând cu englezi, francezi, spanioli, africani, indieni și chinezi, fiecare dintre aceștia și-a adus cultura și propriile tradiții culinare în momentul stabilirii și-au pus amprenta asupra bucătăriei de aici, care în timp s-a transformat într-una dintre cele mai bogate și variate din lume. Fiecare bucătărie și-a adus contribute majore în bucătăria insulelor din Antilele Mici, de exemplu cea engleză a introdus elemental „pudding”, rafinata artă culinară franțuzească a adus variant foarte condimentată a sosului court bouillon, sortimentele de curry traditional indiene s-au adaptat produselor locale și s-au transformat în ceea ce se numește „poudre de colombo”, care este un amestec de condiment provenit din partea franceză a insulelor Antilele Mici, al cărui gust este asemănător cu cel al pudrei de curry, dar nu atât de iute. La toate acestea se mai adaugă rețeta de somon cu lămâie verde, învelit în frunze de banană care prezintă în același timp aspect asiatice și africane.

Datorită poziției pe care o are în cadrul Oceanului Atlantic, bucătăria din Antile pune mare preț pe produsele oferite de ocean și folosește în special pești tropicali, care preparați cu lămâie verde și serviți cu spanac sunt un adevărat deliciu, apreciați atât de localnici cât și de turiști. Alături de pești, condimentele reprezintă elementele esențiale pentru gătirea felurilor de mâncare. Climatul cald și umiditatea din insule favorizează clutivarea fructelor exotice și legumele. Fructele cele mai des întâlnite sunt lamâile verzi, nucile de cocos, ananas, litchi, papaia, la care se adaugă vanilia. În ceea ce privește legumele, în bucătăria din Antilele Mici, fructele de mango și cartofii dulci sunt considerate cele mai importante legume, iar spanacul devine și el din ce în ce mai popular, considerându-se că dă o aromă aparte preparatelor.

4.3 Obiective religioase

Viața antilezilor amerindieni a fost caracterizată din cele mai vechi timpuri de mit și ritual, ele jucând un rol central în tot ce însemna societatea lor. Identitatea persoanei, a grupurilor sociale în raport cu alte grupuri și rolul individului în cadrul grupului au fost determinate de mituri, precum și de conexiunea la strămoșii mitici. Populațiile insulelor sunt cunoscute pentru importanța deosebită ce o acordă misticismului indigen sau preluat de la grupurile africane care au fost aduse în această regiune. Semnificațiile și manifestările rituale au fost împrumutate la evenimentele importante ale oamenilor, cum ar fi: nașteri, inițieri, sărbători, decese și unele războaie iar cei care le efectuau erau cele mai importante autorități din cadrul societății.

La fel ca și mulți oameni din trecut, și cei din Antilele Mici au crezut într-un univers multi-nivelat în care cerurile pluteau deasupra unui pământ, care la rândul său plutea peste ape. Convingeri de acest gen caracterizau triburile din insule, bazate pe credințe în puterea aștrilor cerești și a zeităților cărora mintea și sufletul uman le dădea importanțe și puteri deosebite. Potrivit credințelor lor, toate aceste personaje aveau putere să acționeze asupra fiecărui eveniment sau fenomen ce avea loc între ei. Studiile realizate imediat după sosirea europenilor asupra religiei triburilor din insule au scos în evidență un înalt grad de dezvoltare a credinței și ritualurilor. Triburile adorau idolii numiți „Zemis”, cărora le ciopleau chipul în lemn, piatră sau alte materiale. Idolii cu chip de om sau cu figuri amintind de unele animale, în formă de stânci cu trei colțuri, pot fi văzuți de doritori și astăzi în muzeele arheologice din statele insulare. Alături de obiectele cărora membrii triburilor se închinau, mai pot fi văzut în cadrul muzeelor, de asemenea, și ruinele arenelor de dans unde se desfășurau ceremoniile relegioase practicate cu regularitate de membrii grupurilor (Burlacu, 1970, p. 42).

Vechile tradiții religioase erau păstrate și duse mai departe din generație în generație, în special, de femei care educau copiii în spiritul respectului față de zeitățile de odinioară. Miturile africane înlocuiesc toate instituțiile europenilor, așadar, vraciul – pricipalul actor pe scena misticismului, ține loc de părinte spiritual și de doctor. Se spune că vraciul este posedat de o putere supranaturală care îl face să aibă un comportament diferit de normalitate și cu un actor să interpreteze rolul spiritului sau al zeității care s-a întrupat în el. În timpul ceremoniei religioase dr consideră că acesta are capacitatea de a vindeca bolnavi și de a prevesti viitorul. Miturile și ceremoniile practicate erau prezente la fiecare eveniment important la care luau parte adepții credinței respective. Părerile cu privire la aceste practici sunt contradictorii, dar concluzia generală la care au ajuns majoritatea specialiștilor este că „africanii găsesc în adorația zeităților lor uitarea momentană a vicisitudinilor de zi cu zi, a suferințelor și privațiunilor lor și, poate, fărâna de speranță de care au nevoie pentru aș continua lupta cu viața” (Burlacu, 1970, p. 69). În acest mod, miturile africane, alături de permanenta sărăcie și suferință la care au fost supuși sclavii africani din insulele Antilelor, secole de-a rândul, au fost în mod paradoxal un mijloc de conservare a tradițiilor culturale ale unor comunități rupte de popoarele lor și o formă de rezistență împotriva asupririlor europene, și nu numai.

Chiar dacă Antilele Mici sunt un pământ unde misticismul a domnit decenii întregi, o data cu venirea coloniștilor europeni, în acest spațiu a pătruns și creștinismul. Alături de coloniști, pe insule au venit și reprezentanți ai bisericilor catolice cu scopul de a-și revendica pământurile pe care Autoritatea Papală le oferea dreptul de a le cuceri. Cu timpul, misionarii creștini si-au înmulțit activitatea din insule și au început să obțină rezultate în urma acțiunilor de convertire desfășurate. Acesta a fost momentul în care o parte din populația Antilelor Mici și-au pus inima să Îl caute pe Dumnezeu și să Îl accepte ca și guvernator al propriilor vieți, renunțând la obiceiurile și tradițiile care au condus până atunci viețile lor. Acceptând această schimbare în viața lor, modul în care se raportau la viață s-a schimbat. Dacă până atunci au existat părinți care își jertfeau proprii copii pentru anumiți zei sau dacă jertfa umană era un lucru normal și obișnuit printre ei, indiferent de scopul pentru care o aduceau, toate aceste lucruri sinistre au dispărut din mijlocul celor care au ales să urmeze sincer credința care Îl avea ca punct central pe Dumnezeu.

Creștinismul antilez are însă unele caractere specifice, dat fiind faptul că în unele cazuri s-a întrepătruns cu practicile oculte și credințele moștenite de la populațiile africane. Așa se explică faptul că în Antilele Mici persistă nenumărate culturi africane și, uneori, asiatice, care au deținut și continuă să dețină un rol important în păstrarea unor tradiții îndepărtate și în diversitatea pitorească a insulelor. Creștinismul a fost nevoit să accepte conviețuirea cu alte culturi religioase, dar chiar să admită trecerea ceremoniilor religioase de la un cult la altul. Stabilirea și conservarea cultelor necreștine în această parte a lumii este rezultatul unei lupte surde duse de populațiile de culoare care, adeseori, a căpătat puternice accente sociale, transformându-se într-o formă de opoziție față de puterile coloniale (Burlacu, 1970, p.66).

Cu toate că insulele au fost caracterizate de un amalgam de credințe și evenimente care doreau să îi oblige să renunțe la propriile credințe, totuși, datele oficiale arată că religia predominantă în Antilele Mici este catolicismul. Alături de comunitățile catolice conviețuiesc o serie de minorități protestante, hinduse, evreiești și altele. Acestea sunt principalele curente creștine care își desfășoară activitatea în mijlocul unor pământuri cu o bogată și puternică istorie în misticism. Pe primul loc se află catolicismul, adepții acestie dominațiuni reprezentând peste 70% în majoritatea insulelor.

În procentaje mai mici se află protestanismul, considerată religia migraților de elită și mai recenți. Din ce în ce mai răspândite sunt sectele conservatoare, și în special Mișcarea New Age care devine tot mai populară pe toate insulele. Edificiile religioase creștine și laice din localitățile Antilelor Mici sunt considerate martori a acelor vremuri din epoca colonială, și nu numai, ci și cea prezentă, a zilelor noastre. Astfel, la nivelul fiecărei insule se remarcă prezența nenumăratelor biserci care slujesc enoriașilor ca locuri de închinare. Între acestea se numără: Catedrala Saint-Louis din Martinica care impresionează prin înălțimea turnului cu clopot de 59 metri, Mănăstirea Sfântul Nicolae din Barbados, Bisericile Sfântul Michael și Christ, Barbados.

În concluzie, putem afirma că Insulele Antilele Mici sunt un spațiu de interacțiune și întrepătrundere a credințelor păgâne cu cele creștine iar gradul de manifestare asupra indivizilor locului depinde de ponderea pe care o deține o anumită credință în spațiul respectiv.

4.4 Obiective etno-folclorice

Interferența dintre culturile din Antilele Mici, determinată de conviețuirea pe același teritoriu a populațiilor africană, asiatică și europeană, se exprimă astăzi printr-o mare diversitate de manifestări etno-folclorice.Acest fapt a determinat crearea unui patrimoniu cultural și etno-folcloric foarte variat, lucru manifestat în tradițiile, obiceiurile, meșteșugurile și sărbătorile practicate de rezidenții din Antilele Mici. Spre exemplu, indienii își păstrează cu sfințenie sărbătorile, dansurile și credințele aduse din țara lor de baștină, negri africani au sărbătorile și ritualurile lor, dansurile „bungo”, „bimbo”, și „calypso” (Fig. 14), care continuă să mențină treaz spriritul african, chiar dacă îi despart mii de kilometrii de patria-mamă (Burlacu, 1970, pp.215-216).

Viața pe insule stă în principal sub semnul veseliei și bunei dispo ziții. Muzica și dansurile sunt nelipsite iar carnavalurile și sărbătorile sunt organizate în mod frecvent în aceste zone. Vizitatorii sunt fermecații de atmosfera de pe insule și de numeroasele modalități de petrecere a timpului liber. Muzica din insule reflectă acest amestec de etnii prin tipurile de cântece și stiluri, precum și instrumentele pe care le folosesc pentru a încânta urechile iubitorilor de muzică. Ritmurile muzicale dominante diferă de la regiune la regiune, dar lucrul general valabil este pasiunea pe care o au locuitorii. În ceea ce privește muzica este bine cunoscut faptul că ea este considerată a fi baza isotrică a spectacolelor antileze.

Calypso – fascinanta muzică populară a Trinidadului sunt acorduri de steel bands-uri și sunete pline de voiciune. Acest gen muzical specific Trinidadului a devenit populară și dincolo de regiunea sudică a Mării Caraibilor datorită ritmurilor ușor de reținut și stilul ei inconfundabil. Potrivit cărții Calypso Calalo, termenul calypso poate face referire la „orice cântec care datează din jurul anului 1898 și este interpretat în timpul carnavalului din Trinidad și Tobago, fie pe străzi, fie pe scenă de cântăreți profesioniști sau amatori.” Acestă muzică a fost, probabil, inspirată de vechea tradiție africană de a spune povești, adusă în insule de sclavii africani. Apoi, elemente îndrăgite ale cântecului și dansului african, precum și ritmurile tobelor africane s-au împletit cu influențele franceze, spaniole, englezești, și nu numai, ducând la formarea unor condiții propice apariției muzicii calypso. În zilele de început ale acestui gen de muzică, cântăreții erau în mare parte afro-trindadieni și proveneau din straturile sărace ale societății. Astăzi acest lucru s-a schimbat iar calypsonienii provin din toate straturile sociale și sunt de orice rasă și culoare a pielii. Cântereții de calypso sunt acompaniați de chitară, trompetă, saxofon și tobe și își folosesc versurile din muzica lor pentru aș spune punctul de vedere cu privire înalta societate și la lucrurile care nu merg așa cum ar trebui în societatea lor, motiv pentru care ei sunt considerați o pacoste pentru cei cu autoritate. Calypsonienii nu doar au folosit cuvintele, ci le-au și creat, astfel au ajuns cunoscuți și pentru contribuția însemnată la dezvoltarea limbajului colocvial din insulele Antilelor. Contribuția lor a fost atât de importantă încât au existat situații în care oameni, chiar politicieni, au citat versuri calypsoniene pentru a sublinia o anumită idee. În vremurile contemporane s-au dezvoltat noi genuri și stiluri de calypso pentru a satisface gusturile variate ale publicului.

Antilele Mici sunt o zonă propice pentru muzică iar întregul arc antilez este împărțit muzical de-a lungul liniilor lingvistice și în funcție de grupurile etnice care alcătuiesc zona respectivă. Astfel dacă în partea sudică a Antilelor predomină genul muzical calypso, în coloniile olandeze din Curaçao, Bonaire și Aruba apare kaseko, un gen de muzică Surinamese, îmbinate cu stiluri populare (Fig. 15). Insulele Guadelupa și Martinica împărtășesc stilul zouk, o muzică animată, asemănătoare cu merengue, însă unică pentru Indiile de Vest franceze. Departamentele de peste mări ale Franței, alături de Insulele Virgine și Trinidad-Tobago sunt cunoscute ca fiind importante centre de jazz. Cel mai mare și cunoscut festival organizat anual este Festivalul de Jazz din St. Lucia. Numeroasele stiluri de muzică folk, muzica populară tradițională, muzica clasică, și chiar, muzica religioasă importată din vest – toate caracterizează viața muzicală a fiecărei insule din Marea Caraibelor (Burlacu, 1970, p.216).

Sărbătorile sunt o parte importantă a culturii din insulele Antilele Mici iar carnavalurile sunt una din principalele sărbători. Oameni costumați care mai de care mai îndrăzneț și colorat, își iau intrumente și ies pe străzi pentru a sărbătorii cu bucurie și veselie iar femeile împodobite cu cele mai diversificate accesorii se perindă prin fața spectatorilor, oferind adevărate spectacole de dans tradițional. Carnavalul este sărbătorit în diferite momente ale anului, fie înainte de Postul Mare, Crăciun sau în lunile de vară, și oferă o mare varietate de dansuri, cântece și parade. Ele sărbătoresc viața, spiritele și fericirea. Carnavalurile din Insulele Antile sunt caracterizate de soare, străzi vibrând cu putere de sunele tobelor, dansatori viu colorați, purtând coroane cu pene, sclipici pe corp și bijuterii care mai de care mai ciudate. Așa arată sărbătorile antilezilor. Ele durează de cele mai multe ori 5 zile, în timpul cărora sunt organizate distracții zilnice (lupte cu cocoși, lupte între șerpi și manguste). Carnavalul din Trinidad-Tobago sau Calypso este cel mai celebru, poziționându-se pe același loc ca și cel din Rio de Janeiro, ca însemnătate pentru populațiile indigene. Timp de două zile, pe străzile capitalei și în celelealte orașe are loc o revărsare continuă de oameni constumați în cele mai diverse chipuri și în cele mai variate culori, cu măști care mai de care mai originale, dansatori, cântăreți de calypso și orchestre de steel-band (Burlacul, 1970, p.216).

Carnavalurile sunt organizate aproape pe tot parcursul anului, dar fiecare district are o anumită perioadă în care le organizează. Cele care au loc în timpul verii se desfășoară în Antigua, Saint Vincent și Grenadine, Sint Eustatus, Saint Lucia, Saba, Nevis și Anguilla iar cele din Antilele franceze în perioada de dinaintea Postului Mare, ele inculd mascaraed, steel-band-uri și concursuri calypso. În insule, spectacolul și euphoria sunt la ele acasă, oamenii fără nici o reținere se dezlănțuie și se bucură de zilele de sărbătoare. Un spectacol interesant îl constituie dansul „bimbo” (purgatoriu) practicat de bărbați, destinat inițial cultului morților. La câțiva centimentri de pământ se fixează o prăjină așezată pe doi țăruși; dansatorul dezbrăcat până la talie se strecoară cu mare abilitate prin spațiul îngust, îndoindu-se pe spate din genunchi, până la câțiva centimentri de pământ. Dar asta nu este tot, există situații în care prăjina este stropită cu benzină și i se dă foc. Este o modalitate e a bine dispune publicul, dar totodată și de a testa curajul participanților (Burlacu, 1970, p.216).

Celebrarea Crăciunului este un alt moment important în Antilele Mici iar în jurul ei converg un mare număr de sărbători. În preajma Crăciunului, în afară de colinda din casă în casă, există competiții de mascaradă și un spectacol numit Domnișoara Montserrat care se organizează în Montserrat. Printre sărbătorile insulei se remarcă „Noaptea Pan”, Concursul Soca Monarch și Parada de la 1 Ianuarie. Tot în aceeași perioada din preajma Crăciunului, în Antigua se sărbătorește Ziua Cadourilor iar în Ajun Crăciunului toată lumea iese peMarket Street și face cumpărături de Crăciun. În St. Kitts și Nevis se sărbătorește Carnavalul Kittsian (Fig. 16) prin dansuri, cântec, teatru și poezie tradiționale, și la fel ca la alte carnavaluri din Caraibe, sunt petreceri stradale, spectacole și concursuri muzicale.Cele amintite mai sus sunt doar o parte din activitățile etno-folclorice care au loc anual în Insulele Antilele Mici. Modalitățile de a sărbători sunt numeroase iar oamenii sunt dornici de distracție și de a se bucura de viață.

Activitățile meșteșugărești și decorațiunile realizate din ceramică sunt practici pe care nativii din insulele Antile le transmit linear descendenților ai artelor indiene. În prezent, roata pentru olărit nu este utilizată iar ceramica utilizată se coace de către localnicii moderni, în același fel în care o realizau indienii, în urmă cu câteva secole. Astfel putem spune că în cea mai mare măsură, modalitatea de lucru a olarilor continuă să se păstreze și în aceste vremuri, chiar dacă peste acest meșteșug au trecut secole lungi și deosebit de marcante. Chiar dacă nu există numeroase centre de meșteșugit, cu toate astea, arta olăritului continuă să fie practicată iar produsele sunt vândute în diferite părți ale lumii. Deși tipul ceramicii și decorațiunile variază de la insula la insula, colecțiile de obiecte din ceramică nu sunt încă suficiente pentru a le diferenția. Deși tipul ceramicii și decorațiunile variază de la insula la insula, colecțiile de obiecte din ceramică nu sunt încă suficiente pentru a le diferenția. Culoarea predominant utilizată este culoarea roșie în mod frecvent, iar acesteia i se adaugă uneori culorile alb și maro. Decorațiunile sunt, în general, incizate sau realizate în relief. Un bun exemplu de model autohton pentru creațiile din ceramică este așa-numita „vază cu bot tubular anexat pe o parte”. Importante colecții de obiecte realizate de meșterii olari din insulele Antilele Mici se găsesc în Barbados și St. Kitts, două zone culturale importante în aceast areal geografic.

4.5 Valorificarea resurselor antropice

În concluzie, putem afirma despre cultura oamenilor din Antilele Mici că urmează o lege generală și este, în mare parte rezultatul a două cauze – ereditate și mediu. Anumite trăsături fundamentale ale culturii care au provenit din alte condiții, au fost modificate sau chiar schimbate radical de coloniștii, în conformitate cu un mediu nou. Există situații în care anumite trăsături nu au fost modificate ca urmare a tendințelor conservatoare caracteristice indivizilor ce populau insulele. Printre cele din urmă trăsături care nu au suferit schimări complete, poate fi menționat elementul lingvistic, mitologiile și o parte din tradițiile lor.Schimbările economice și de viețuire au dus la migrații și, implicit, modificări ulterioare de cultură. Insulele dispun de o bogată varietate turistică iar numeroasele obiective antropice așteaptă să fie descoperite de cât mai mulți oameni. În tabelul care urmează vă sunt prezentate o mică parte din obiectivele antropice și naturale ale Insulelor Antilele Mici (Tabel 1).

Tabel nr. 1

Sursa: Prelurare proprie pe baza datelor http://www.tripadvisor.com/attractions-g147387-Lesser-Antilles.html

Resursele antropice cu care insulele sunt atât de binecuvântate, sunt valorificate în cea mai mare parte, dar ca în orice situație, lucrurile ar putea sta mult mai bine. Istoria grea dar frumoasă pe care o au în spate, alături de resursele deosebite de care se bucură rezidenții insulelor Antilele Mici fac din acestă regiune geografică un adevărat magnet pentru turiști. Îmbinarea naturalului cu antropic, a trecutului și tradițiilor cu modernul determină apariția unor extraordinare produse turistice.

INFRASTRUCTURA TURISTICĂ

5.1 Date generale

Fenomenul turistic se poate dezvolta în mod satisfăcător doar în condițiile în care cerințele pieței în ceea ce privește infrastructura sunt îndeplinite corespunzător. La nivel internațional există numeroase cazuri și exemple în care principalele obstacole în calea dezvoltării turismului sunt reprezentate de insuficiența structurilor sau nivelului scăzut al serviciilor, datorită faptului că baza tehnico-materială turistică nu urmează ritmul de creștere a cererii turistice. Dar cu toate acestea, dezvoltarea bazei tehnico-materiale nu se poate realiza la voia întâmplării. In aceste condiții este nevoie de o gândire a planului de dezvoltare la nivel lărgit astfel încât acest fenomen să fie eficient din punct de vedere economic și să se înfăptuiască în concordanță cu cerințele viabilității economice a investițiilor care au fost distribuite pentru dezvoltarea turismului într-o regiune anume. Acest lucru presupune transformarea potențialului turistic în produse turistice și implicit, dezvoltarea planificată a industriei turismului. Planificarea este o reală necesitate atunci când vine vorba de a da viață în mod sistematic întregului ansamblu de activități destinate să asigure valorificarea patrimoniului turistic de care dispune un anume areal.

În sens larg, infrastructura poate fi definită ca „un ansablu de elemente care alcătuiesc baza tehnică și materială a unei societăți”. Termenul de infrastructură provine din limba franceză și are mai multe semnificații în funcție de domeniul în care își desfășoară activitatea. Cele mai întâlnite semnificații fac referire la ansamblul de elemente care susțin partea principală a unei construcții sau a unui drum, totalitatea instituțiilor tehnice și a construcțiilor sau totalitatea elementelor care constituie baza tehnico-materială a unei societăți. În concluzie, putem spune că infrastructura include:

bazele de cazare și alimentație publică;

căile și mijloacele de transport;

dotările pentru recreere și cură;

În cadrul acestui capitol o să fie vorba în special despre infrastructura turistică de care dispun insulele din Antilele Mici. Dezvoltarea infrastructurii turistice presupune îndreptarea atenției, în primul rând, în direcția cadrului economic, care pune în mișcare fenomenul turistic, iar cu ajutorul și implicarea tuturor actorilor aflați pe scena conducerii societății în care se desfășoară activitatea turistică, să se faciliteze activitățile care au la bază dezvoltarea infrastructurii. Când vorbim despre „actori implicați”, facem referire în special la autoritățile publice și chiar la populația civilă.

Infrastructura turistică se împarte în două categorii: specifică și tehnică. Infrastructura specific turistică cuprinde unitațile de cazare, instalațiile de tratament, săli de conferință, centre expoziționale, pârti de schi și instalații de transport pe cablu (în situațiile în care ele există), precum și alte instalații de agrement (terenuri de golf, plaje omologate, instalații de agrement nautic, parcuri de distracție, herghelii). Infrastructura tehnică este divizată la rândul său în mai multe categorii: infrastructura edilitară, infrastructura de telecomunicații și gradul de accesibilitate la infrastructura majoră de transport.

La fel ca și în cazul altor zone, dezvoltarea infrastructurii în insulele Antilele Mici constituie una dintre problemele majore ale evoluției socio-umane din ultimul secol de existență. Există regiuni ale insulelor în care organele de conducere nu au înțeles pe deplin importanță pe care o constituie infrastructura în cadrul turismului, motiv pentru care nu i-au acordat o atenție deosebită în ceea ce privește dezvoltarea și evoluția sa. Din fericire, nu toate insulele se află în acestă situație, de fapt acestă situație este întâlnită doar local, în unele regiuni. După cum am precizat mai sus, există insule a căror autorități au realizat cât de mare importanță are evoluția economică a insulelor iar ca răspuns la acestă conștientizare au ales să acționeze în consecință. Există insule din acestă regiune a Antilelor care se bucură de poziții favorabile în clasamentele mondiale de creștere și dezvoltare economică.

5.2 Circulația turistică

Turismul este un fenomen cunoscut încă din Antichitate dar s-a dezvoltat treptat, odată cu evoluția societății și calității serviciilor. Studierea fenomenului turistic este una dintre cele mai complexe și frecvente activități ale zilelor noastre. Datorită complexității ce îl caracterizează, fenomenul turistic este foarte greu de delimitat pentru că în studiul său acesta implică intreacțiunea mai multor domenii, cum ar fi economie, geografie, sociologie etc.

Activitatea turistică trebuie să fie bine susținută pentru a se desfășura în condiții normale, deoarece acest fenomen este un adevărat „motor” al creșterii economice iar pentru ca el să se desfășoare este nevoie de un valoros potențial turistic natural și antropic, în funcție de care sunt organizate diferite tipuri de turism. Tipurile de turism care se regăsesc în insulele antileze sunt variate, de la turismul de agrement sau afaceri la ecoturism. Dar pentru ca activitatea turistică să aibă loc este nevoie nu doar de un potențial turistic bogat ci și de turiști, deoarece oferta fără cerere nu poate exista. Așadar, putem afirma faptul că unul din principalii factori care susțin activitatea turistică sunt turiștii.

Turismul, în general, evoluează sub influența unui număr mare de factori, ce acționează într-o măsură mai mică sau mai mare asupra componentelor ce impulsionează activitățile turistice; ei sunt determinați de momentul sau locul în care are loc acțiunea turistică. Principalii factori cunoscuți ca fiind determinanți de activități turistice sunt:

oferta turistică;

evoluția demografică;

stabilitatea economică;

timpul liber.

Și în cazul Insulelor Antilele Mici, turismul este influențat de factorii mai sus amintiți, aceștia lăsându-și amprenta și asupra dinamicii turiștilor.

Întregul Arhipelag al Antilelor Mici prezintă un potențial turistic ridicat însă nu toate suprafețele insulare dispun de același grad de atractivitate. Acesta este principalul motiv pentru care s-a realizat o regionalizare a potențialului turistic în zona insulelor antileze. Astfel există insule care dispun de numeroase resurse turistice și de un grad de atractivitate foarte ridicat. În această poziție se află insulele Antigua, Anguilla, Barbados, Guadelupa, Insulele Virgine, Martinica, Trinidad și Tobago, dar și restul insulelor sunt căutate de turiști însă nu într-o măsură la fel de ridicată ca și cele amintite anterior (Fig.17). Având un potențial turistic complex și variat, insulele atrag anual tot mai mulți turiști interesați de practicarea diverselor forme de turism. Frumusețea peisajelor, istoria plină de mister, potențialul natural și antropic, alături de activitățile ce se pot practica au stârnit curiozitatea oamenilor, fapt care i-a determinat să viziteze aceste locuri, și mulți dintre ei să revină aici ori de câte ori au ocazia.

Situația economică a țărilor emițătoare de turiști este unul dintre factorii determinanți ce influențează sosirea turiștilor. Insulele sunt căutate în principal de către turiștii ce provin din țările cu o situație economică mai ridicată. Fiecare insulă în parte a cunoscut etape diferite de maturizare în ceea ce înseamnă turismul. Spre exemplu, insulele Antigua, St. Martin, Barbados, Dominica, Martinica, Guadelupa, Trinidad Tobago și Insulele Virgine și-au început început activitatea turistică mult mai repede, comparativ cu restul insulelor, și au întreprins o serie de formalități și reglementări care să faciliteze evoluția fenomenului turistic și să contribuie la starea economică a țărilor unde se desfășoară.

Anul 1950 este cunoscut ca fiind unul dintre cele mai importante momente pentru turismul antilez deoarece a fost perioada de emancipare a acestui fenomen, amplificat de evenimentele care au avut loc în jurul lumii. În perioada acestor ani insulele St. Martin și Antigua au fost pe poziția de lider în ceea ce privește numărul sosirilor și numărul camerelor de care dispun structurile de cazare existente în insulele antileze. Aceste două locații au primit zeci de mii de turiști de-a lungul timpului, însă cu toate acestea, cele două sunt considerate destinațiii secundare, precum Saba și Saint Eustatius. Motivul acestei clasificării este dată în principal de suprafața destul de redusă pe care o dețin, fapt care limitează în mod eficient numărul potențialilor turiști. Așadar, insulele cu suprafețe mai mari sunt avantajate în ceea ce privește numărul turiștilor care sosesc, spre deosebire de cele mai mici. În perioada contemporană situația s-a schimbat, insule ca Insulele Virgine sau Barbados se află pe pozițiile fruntașe.

Chiar dacă dezvoltarea turismului a întârziat, acest lucru nu l-a împiedicat ca să devină motorul de bază pentru economia din insulele Antilelor Mici. Pe lângă turism, mai există o serie de alte activități care contribuie decisiv la dezvoltarea economiei din fiecare țară antileză, dar proporțiile în care aceasta își lasă amprenta diferă de la insulă la insulă.În acest context, fenomenul turistic apare ca sector dominant pentru majoritatea insulelor. Contribuția pe care o are la creșterea PIB-ului se concentrează în principal pe impozite și veniturile obținute din plata camerelor de hotel, iar în al doilea rând din cheltuielile de călătorie (Fig. 18). Contribuția directă pe care turismul o are la PIB a cunoscut o continuă creștere, de la 20% la începutul anilor 1980 până la 53% în anul 2004. Sectorul turistic este important și pentru ocuparea forței de muncă, lucru care reduce semnificativ numărul șomerilor sau a celor fără surse de venit. Sosirile turistice sunt evenimente de natură variată care afectează economia locală și, în mod indirect și capacitatea de primire a structurilor de cazare turistică.

Țările din Insulele Antilele Mici prezintă situații diferite când vine vorba despre economia și activitățile de care acestea depind pentru a se dezvolta. Există insule în care economia depinde aproape exclusiv de sectorul industrial, în timp ce turismul și agricultura sunt puțin implicate în realizarea PIB-ului, în acestă situație se află Republica Trinidad Tobago. Dar există și situații vice-versa, în care turismul este unul dintre principalele elemente care participă decisiv în realizarea PIB-ului. Un astfel de exemplu este insula Anguilla, unde turismul este unul dintre cele mai importante activități care se desfășoară și de pe urma căreia afaceriștii obțin nenumărate câștiguri.

Numărul turiștilor internaționali care vizitează insulele Antilele Mici se ridică la ordinul zecilor de milioane, dar răspândirea fluxurilor turistice este inegală și distribuită regional. Turiștii din Antile se împart în două categorii: turiști de sejur și turiști de croazieră. În ceea ce privește turismul de sejur, Insulele Virgine Americane ocupă primul loc ca număr de turiști, iar pe ultimul loc se află insula St. Vincent. Dacă la turismul de sejur, St. Vincent ocupă ultimul loc, în ceea ce privește turismul de croazieră, aceasta se situează pe primul loc ca număr de turiști, urmată de Aruba și Barbados (Tabel 2). Istoria recentă a turismului din Antilele Mici este complexă deoarece după o perioadă de creștere constantă, sectorul turismului a suferit o deteriorare evidentă în emiterea de fluxuri turistice. Un caz concret este insula Martinica a cărei problemă în ceea ce privește turismul este extrem de sensibilă.

Problema are la bază progresul lent și dificil în dezvoltarea sa, lucru care a contribuit la stagnarea concurenței cu restul insulelor din Caraibe. Martinica se poate trezi din acestă „amorțeală” dar este necesară intrevenția și diversificarea industriei turistice, precum și dezvoltarea turismului tradițional Caribeean.

Turismul s-a dezvoltat progresiv, o dată cu începutul anilor 1980 dar datorită dezvoltării mijloacelor de transport, precum și a apariției unor complexe hoteliere renumite, au început să crească numărul vizitatorilor an de an și deceniu cu deceniu. În anul 1985 numărul turiștilor veniți din diferite părți ale lumii, a depășit 300 000 de vizitatori, comparativ cu anul 1998, când Martinica a înregistrat cel mai mare număr de vizitatori, și anume 1 039 761, care a asigurat veniturile din turism de 315 000 dolari.

5.3 Bazele de cazare și alimentație publică

Insulele din Marea Caraibelor oferă o mulțime de opțiuni în ceea ce privește vacanțele relaxante, iar structurile de cazare existente în fiecare insulă îi determină pe turiștii de pretutindeni să dorească să poposească în aceste zone atât de fermecate. Insulele Antilele Mici dispun de un număr mare de locuri de cazare în cadrul structurilor de primire turistică. Pe primul loc în ceea ce privește numărul de camere în hoteluri se află insula Aruba, urmată de Trinidad Tobago și Martinica (Tabel 3). Turiștii se pot bucura nu doar de frumusețea ce le încântă privirile, ci și de multe alte servicii oferite de structurile de cazare și alimentație ce le stau la dispoziție. Astfel, turiștii au acces la piscină în aer liber, cu terasă, baruri și restaurante cu specific local, dar și internațional, room-service, centre de fitness, diverse terapii tradiționale, sporturi nautice, cursuri de tenis, scuba diving (PADI), terenuri de golf, pescuit la mare adâncime, servicii personale de transfer de la aeroport spre locurile de cazare și numeroase alte facilități și servicii. Sunt un loc ideal pentru orice turiști, indiferent de categoria din care fac parte, fie îndrăgostiți care doresc să se bucure de o plimbare lungă pe plajele nepopulate, să se relaxeze pe o plajă liniștită, într-un cadru pitoresc (Fitts Village), sau să asculte muzică live într-un loc liniștit (St. Lawrence Gap), pentru familii cu copii sau pentru iubitorii de sporturi acvatice.

Fiecare insulă dispune de o gamă largă de hoteluri ieftine sau luxoase, vile foarte confortabile, dar și stațiuni cu ofertă all-inclusiv. Personalul care se pune în slujba turiștilor de la sosirea lor până la plecare sunt ospitalieri și adevărați profesioniști.

Marigot Bay Hotel din St. Lucia este unul dintre hotelurile favorite din regiune, în special pentru iubitorii de yachating. Hotelul este un loc ideal pentru a fugi de stresul cotidian iar eleganța și aspectul inspirat din regiunile asiatice fac din această unitate de cazare luxoasă un loc potrivit pentru organizarea evenimentelor speciale. Situat chiar peste drum de plajă, oaspeții hotelului Marigot Bay au acces la o serie de sporturi de apă, inclusiv sărituri de pe stâncă, yachting, snorkeling, surfing, scufundări, acces la feribot și multe altele. Există, de asemenea, un serviciu de taxi pe apă disponibil pentru vizitatorii insulei. Alte unități de cazare sunt: Rostrevor Hotel, din Saint Lawrence situat pe malul mării, South Gap Hotel situat în cartierul Saint Lawrence Gap, Baoase Luxury Resort este un complex de 5 stele din Antilele Olandeze – dispune de apartamente de lux și vile, fiecare cu vederi panoramice, o grădină privată, restaurant pe plajă, Morena Eco Resort este un alt complex al insulelor antileze,

Quints Travelodge, Willemstad, Cristal Mini Resort, Curacao Marriott Beach Resort & Esmerald Casino, Holiday Inn Resort Aruba – Beach Resort & Casino, Hilton Curacao, Sunscape Curacao Resort Spa & Casino, The Beach House. Acestea sunt o mică parte din totalitatea structurilor de cazare de care dispun insulele din cadrul Antilelor Mici.

În ceea ce privește restaurantele din Antile, ele oferă o mare varietate de preparate aparținând atât bucătăriei caraibiene cât și celor europene sau asiatice, fapt explicat prin diversitatea și coloritul cultural caracteristic populațiilor Antilelor. Legumele, peștele și fructele de mare combinate în stil armonios și sofisticat în același timp, oferă un veritabil festin culinar de care turiștii devin dependenți o dată ajunși în aceste locuri.

5.4 Căile și mijloacele de transport

Transporturile reprezintă un domeniu foarte important în activitatea fiecărei societăți deoarece prin intermediul lor are loc deplasarea în spațiu a bunurilor materiale și, în special, a oamenilor. Deplasarea se realizează în scopul satisfacerii necesităților materiale și spirituale ale societății omenești, de amplificare a relațiilor din interiorul statului dar și cele dintre state.

Într-o lume a vitezei și în care deplasarea prin intermediul serviciilor de transport este un lucru esențial, lipsa lor ar face activitățile oamenilor aproape imposibil de realizat. Într-o societate modernă lumea se așteaptă ca mijloacele de transport/deplasare sa fie la dispoziția lor în locul în care au nevoie și la momentul exact, dar pe lângă aceasta să și funcționeze.

Sisteme de transport pot fi definite ca totalitatea mijloacelor și instalațiilor întrebuințate în vederea înlăturării distanțelor. Transporturile se categorisesc după mai multe criterii. Primul criteriu este cel al obiectului trasportului: transport de călătorie și transpor de mărfuri. Iar al doilea criteriu este în funcției de mijloacele întrebuințate pentru deplasare; și ele se împart la rândul lor în: rutiere, feroviare, navale, aeriene, speciale și combinate.

Insulele care alcătuiesc arcul Antilelor dispun și ele de sisteme de transport care ajută la desfășurarea activităților locuitorilor. El sunt un real ajutor nu doar locuitorilor ci și vizitatorilor și turiștilor care vin din alte părți ale lumii. Sistemele de transport de care dispun insulele sunt în mare parte, bine puse la punct iar varietatea lor este caracteristică acestui loc. Pentru a ajunge în aceste locuri pline de farmec, cel mai potrivit mijloc de deplasare este transportul aerian. Un important aeroport de care dispun insulele Antilele Mici se află pe teritoriul insulei Martinica și se numește Aeroportul Internațional Aimé Césaire. Acesta servește zboruri către Europa, Statele Unite ale Americii, Canada și țările Americii de Sud, și vice-versa. Aeroportul Internațional J.Clayton Lloyd, care înainte de 4 iulie 2010 a fost cunoscut sub numele de Aeroportul Wallblake, este un alt aeroport important care deservește insulelor. Este situat în Antiguilla, dispune de o pistă de 5 462 metri și poate găzdui aeronave de dimensiuni moderate, cum ar fi: Boeing 727, Boeing 737 și Boeing 757. Aeroportul Internațional Regina Beatrix, situat în apropiere de Oranjestad, Aruba. Pe lângă cele amintite anterior, în insule există și alte aeroporturi cunoscute și utilizate, dar ca aeroport lider este considerat Aeroportul Internațional Piarco, situat în Piarco, deținut de guvernul din Trinidad și Tobago. El a fost deschis în anul 1931, are o suprafață de 680 ha și o pistă de 3 200 metri. Aeroportul este format din două terminale: Terminalul de Nord și Terminalul de Sud. Cele două terminale au fost recent renovate pentru a satisface nevoile evenimentului care a avut loc cu ocazia Summit-ului Americilor din anul 2009. Acest eroport este bine cunoscut pentru profesionalismul și eficiența operațională dar și pentru gradul de satisfacție oferit clienților.

În interiorul insulelor, rețeaua de drumuri este extinsă și relativ bine întreținută, cu autostrăzi și șosele relativ moderne și bine puse la punct. Opțiunile de transport public care fac legătura între punctele importante ale orașelor din insule sunt autobuzele publice care circulă frecvent, taxiurile și microbuzele private. Pe apă sunt utilizate feriboturile intre-insulare și taxiurile de apă inter-city. Printre companiile de transport rutiere, Arbus din Aruba, este bine cunoscută rezindenților acestui stat insular.

Fiind state insulare, înconjurate de ape, transportul naval este un mijloc important de deplasare pe care antilezii și turiștii îl folosesc frecvent. Insulele sunt cunoscute pentru porturile de agrement și bazele charter pe care dețin, dar care sunt inegal distribuite. Spre deosebire de porturile de agrement, în cadrul porturilor charter există numeroase golfuri idilice unde turiștii pot ancora și să se bucure de minunățiile cu care sunt binecuvântate insulele. Cele mai mari baze charter sunt situate în insulele Martinica și Insulele Virgine Britanice. Martinica dispune de unul dintre cele mai cunoscute porturi din insule, și anume Fort-de-Frace. Aruba dispune și ea de două porturi cunoscute la nivel internațional, Barcadera și Playa, situate în Pranjestad. Portul Playa oferă servicii pe toate liniile de croazieră și nave, inclusiv Royal Caribbean, Carnival Cruise Lines, NCL, Holland America Line, Disney Cruise Line și mulți alții. Acest port este deținut de guvernul din Aruba și, potrivit statisticilor, în fiecare an sunt introduși în țară circa un milion de turiști. Pentru a face mai ușoară o călătorie, la dispoziția populației au fost puse feriboturile. Acest mod de călătorie este mai comună modalitate de transport între insule deoacere oferă curse regulate. Insulele Martinica și Anguilla sunt cunoascute pentru companiile locale de feribot pe care le dețin și pe care le oferă în sprijinul deplasării antilezilor.

Un alt sistem de transporturi eficient și sigur, și care leagă orașele între ele este cel feroviar. Acestă modalitate de transport a apărut în Europa încă din anul 600 î.Hr. însă în insule își face mult mai târziu apariția. La începuturile sale, vagoanele se deplasau pe calcare, lăsând în urma lor urme de la roți, asemănătoare căilor ferate, și erau trase de oameni sau cai.

La începutul secolului al XVI-lea a fost deschisă în Austria prima cale ferată care folosea șine de lemn și o frânghie de tracțiune de cânepă. Acestea sunt începuturile uneia dintre cele mai eficiente căi de transport iar datorită eficacității de care a dat dovadă încă de la început, persoanele specializate în acest domeniu au perfecționat acest sistem prin diferite inovații. Au fost inventate roțile metalice, din fontă, care împiedicau devierea roților și care permiteau creșterea volumului de mărfuri transportate. Odată cu avansarea tehnologiei și rețelele de transport s-au extins iar vehiculele au avansat. Europenii au utilizat calea ferată în insulele Antilelor Mici ca un mijloc de cucerire colonial. A fost un instrument de deschidere a noi spații de exploatare colonială și un mijloc de distribuție și furnizare pe plantațiile tropicale ale insulelor. Ocolind obstacolele naturale și traficul fluvial, transportul feroviar a fost și continuă să fie un mijloc de transport utilizat frecvent.

Datorită activităților care se practică în arhipelagul Antilelor Mici, autoritățile au fost nevoite să doteze arealele locuite, dar și pe cele în cadrul cărora se practică diferite activității cu servicii puse în slujba populației. Insulele beneficiază de energie electrică și termică, canalizare, apă și gaz, telefon, internet. Compania de Apă Essent NV cu sucursala în Aruba este a treia cea mai mare uzină de desalinizare din lume. Conform statisticilor, consumul mediu zilnic de apă în Aruba este de aproximativ 37 000 de tone. Există numeroși furnizori de telecomunicații, dintre care amintim Setar, o companie susținută de guvern. Setar este o companie ce furnizează servicii de internet, conferințe video, GSM – linii de tehnologie fără fir și de teren.

5.5 Dotările pentru recreere și cură

Insulele Antilele Mici au început să fie căutate din punct de vedere turistic în urmă cu puțini ani. Poziționate atât de departe și parcă scufundate în mijlocul Atlanticului, ele nu au atras atenția într-un mod deosebit. Dar odată evoluția lumii și a indivizilor, lucrurile au început să se schimbe iar insulele au „cunoscut” oamenii noi, diferiți de cei care le locuiesc.

Cei 3S despre care Dehoorne ne vorbește, și anume „sea, sand and sun”(mare, nisip și soare), au făcut din Antilele Mici locuri pe care tot mai mulți oameni cu situații financiare ridicate și stabile, doresc să le viziteze. Ei lasă în urmă Franța, Italia, Riviera Spaniolă, coasta Floridei, Australia și chiar Japonia pentru a se bucura de toată frumusețea pe care le-o oferă insulele (Breton J. M., VI, 2009)

CONCLUZII

Analiza identității culturale a rezidenților locali din Insulele Antilele Mici a scos în evidență caracterul complex al acesteia, determinat de interacțiunea dintre populațiile triburilor locale care trăiau în aceste insule în momentul descoperirii lor, coloniștii veniți de pe continentul european și scalvii africani și asiatici aduși pentru a muncii renumitele plantațiile din Antile. Se remarcă astfel apariția unei noi lumi, create prin perfecta armonizare a culturilor care s-au întâlnit la un moment dat în insule.

Istoria dificilă de care rezidenții locali antilezi au avut parte nu i-a determinat să se complacă în trecut, ci din contră, în combinație cu cadrul natural care transmite omului o stare de pace și de absolut al clipei și potențialul antropic diversificat și valoros, se îndeplinesc condițiile pentru dezvoltarea unui turism care să dureze în timp și care să valorifice toate aceste elemnte cu care a fost înzestrat acest spațiu antilez.

Putem spune că insulele sunt o lume nemaiîntâlnită, coloritul oamenilor, a peisajelor și complexitatea care le caracterizează pe deplin, fac din Antilele Mici unul dintre cele mai frumoase și de dorit locuri din lume. Chiar dacă oamenii acestor insule nu au „exploatat” la cel mai înalt nivel potențialul turistic pe care ele îl dețin, totuși soarele, nisipul și plajele garantează fără nici o piedică, atracția de turiști din lumea întreagă. Antilele Mici au oferit lumii, oameni valoroși care s-au remarcat în domeniul cultural, și nu numai, prin talentul cu care au fost înzestrați și pe care l-au pus evidență prin multă muncă și sacrificiu.

În concluzie putem spune că întradevăr așa-numitul „paradis terestru” despre care vorbea cu atât de multă uimire și placere Cristofor Columb este în aceste locuri. Frumusețea locurilor, ospitalitatea oamenilor, pământul plin de istorie și învăluit în mister, și intimitate și refugiul pe care insulele îl pot oferi fac din Insulele Antilele Mici cel mai deosebit și atractiv loc din lume.

BIBLIOGRAFIE

C. Zamfir, L. Vlăsceanu, Dicționarul de sociologie, Editura Babel, Bucureșt, 1993

D. Iancu, Arcul Antilelor, Editura Albatros, București, 1985

G. Burlacu, Țări din Marea Caraibelor, Editura Encicplopedică Română, București, 1970

J. M. Breton, Patrimoine culturel et tourisme alternatife, VI, Editura Karthala, Paris, 2009

J. M. Breton, Patrimoine, tourisme, environnement et developpement durable, VII, Editura Karthala, Paris, 2010

P. Gâștescu, Cioacă A., Insulele Terrei, Editura Albatros, București, 1986

L. Urse, Calitatea Vieții și cultura, Revista Calitatea Vieții, XIX, Editura Academiei Române, 2008

Amerindienii, învățături spirituale ale pieilor roșii, http://www.elixir.ro/amerindienii-invatatura-ezoterica.211.html, accesat la data de 15 martie 2014;

A note on a radiocarbon date for the rupununi phase, http://indigenouscaribbean.files.wordpress.com/2008/05/plew.pdf, accesat la data de 18 iunie 2014;

Ancient Antilles, http://ancientantilles.com/mythandreligion.html, accesat la data de 29 aprilie 2014;

Art des grottes, pariétal ou paléolithiqur, http://www.hominides.com/html/art/art_parietal.php, accesat la data de 24 aprilie 2014;

Biroul Internațional al Educației, http://www.ibe.unesco.org/Regional/CaribbeanSurvey/caribbee.htm, accesat la data de 23 aprilie 2014;

Caribbean Tectonics, http://caribbeantectonics.weebly.com/features.html, accesat la data de 19 iunie 2014;

Calypso – fascinanta muzică a populară a Trinidadului, http://wol.jw.org/ro/wol/d/r34/lp-m/102006450, accesat la data de 30 aprilie 2014;

Countries and Their Cultures, http://www.everyculture.com/Ma-Ni/Martinique.html#b, accesat la data de 24 aprilie 2014;

Caribbean, http://www.padi.com/scuba-diving/scuba-diving-travel/vacation-spotlights/caribbean/, accesat la data de 24 aprilie 2014;

Dominica & St. Lucia: Endemics of the Lesser Antilles, http://www.eagle-eye.com/lesser_antilles_dominica_st_lucia, accesat la data de 09 aprilie 2014;

Dex Online, http://www.webdex.ro/online/dictionar, accesat la data de 15-16 martie, 07 aprilie și 20 aprilie 2014;

Drumul Lacrimilor: o pagină din istoria amerindienilor, http://www.descopera.ro/cultura/9384505-drumul-lacrimilor-o-pagina-din-istoria-amerindienilor, accesat la data 16 martie 2014;

Études caribéennes, http://etudescaribeennes.revues.org/, accesat la data de 17 iunie 2014;

Essent N.V. Company Information, http://www.hoovers.com/company-information/cs/comp/, accesat la data de 15 mai 2014 ;

Free Historical Stock Photos, http://www.historicalstockphotos.com/details/photo/214_martinique_after_eruption_of_mont_pelee.htm, accesat la data de 22 iunie 2014;

F. Lestat – Călătoriile lui Cristofor Columb, http://www.versuri-si-creatii.ro/creatii/f/florin-lestat-6zuuddu/calatoriile-lui-cristofor-columb-6zupttu.html#.U6tPX5R_te8, accesat la data de 15 martie 2014;

Hoovers a D&B Company, http://www.hoovers.com/company-information/cs/comp, accesat la data de 06 iunie 2014;

Icomos, http://www.international.icomos.org/fr/centre, accesat la data de 29 mai 2014;

Investiții în infrastructură: O perspectivă logistică, http://www.editurauranus.ro/marketing-online/44/pdf/8.pdf, accesat la data de 15 mai 2014;

Insland of the Lesser Antilles in the Caribbean, http://www.worldwildlife.org/ecoregions/nt0134 , accesat la data de 09 aprilie 2014;

Joides Resolution, http://joidesresolution.org/node/244, accesat la data de 07 aprilie 2014;

Lesser Antilles, http://www.birdlife.org/datazone/ebafactsheet.php?id=26, accesat la data de 09 aprilie 2014;

Magazine Destination Guadeloupe, http://www.guadeloupe-fr.com/magazinedestinationguadeloupe/article,/, accesat la data de 29 aprilie 2014;

Marea Barieră de Corali, un paradis al Planetei, http://animalesalbatice.ro/marea-bariera-de-corali-un-paradis-al-planetei, accesat la data de 07 aprilie 2014;

M. Luciana, La poalele vulcanului – Mont Pelée, http://marianaluciana.wordpress.com/2011/07/02/la-poalele-vulcanului-mont-pelee/, accesat la data de 09 aprilie 2014;

Our Africa heritage of mathematics: Traditionnal African method of the fractal system, http://www.reunionblackfamily.com/, accesat la data de 24 iunie 2014;

Potențialul turistic al Mării Caraibelor, http://www.scribd.com/doc/204953003, accesat la data de 09 aprilie 2014;

Secretele istoriei, http://secreteleistoriei.blogspot.ro/inceputul-colonizarii-antilelor.html, accesat la data de 24 iunie2014;

Saint Lucia Jazz & Arts Festival, http://www.stluciajazz.org/, accesat la data de 30 mai 2014;

Suport curs – Transporturi Turistice, http://ro.scribd.com/doc/54527150/Suport-Curs-Transporturi-Turistice, accesat la data de 15 mai 2014;

Trinidad and Tobago, http://www.pressreference.com/Sw-Ur/Trinidad-and-Tobago.html, accesat la data de 24 aprilie 2014;

The History of Railroad Innovations, http://inventors.about.com/library/inventors/blrailroad.htm, accesat la data de 15 mai 2014;

Things to Do, http://www.tripadvisor.com/attractions-g147387-Lesser-Antilles.html, accesat la data de 14 – 21 iunie 2014;

World Carnival, Carnival Pictures, http://www.worldcarnivals.info/carnival-in-aruba, accesat la data de 24 iunie 2014;

Les évolution de l’hommes, http://www.hominides.com/html/art/art_parietal.php, accesat la data de 24 aprilie 2014.

BIBLIOGRAFIE

C. Zamfir, L. Vlăsceanu, Dicționarul de sociologie, Editura Babel, Bucureșt, 1993

D. Iancu, Arcul Antilelor, Editura Albatros, București, 1985

G. Burlacu, Țări din Marea Caraibelor, Editura Encicplopedică Română, București, 1970

J. M. Breton, Patrimoine culturel et tourisme alternatife, VI, Editura Karthala, Paris, 2009

J. M. Breton, Patrimoine, tourisme, environnement et developpement durable, VII, Editura Karthala, Paris, 2010

P. Gâștescu, Cioacă A., Insulele Terrei, Editura Albatros, București, 1986

L. Urse, Calitatea Vieții și cultura, Revista Calitatea Vieții, XIX, Editura Academiei Române, 2008

Amerindienii, învățături spirituale ale pieilor roșii, http://www.elixir.ro/amerindienii-invatatura-ezoterica.211.html, accesat la data de 15 martie 2014;

A note on a radiocarbon date for the rupununi phase, http://indigenouscaribbean.files.wordpress.com/2008/05/plew.pdf, accesat la data de 18 iunie 2014;

Ancient Antilles, http://ancientantilles.com/mythandreligion.html, accesat la data de 29 aprilie 2014;

Art des grottes, pariétal ou paléolithiqur, http://www.hominides.com/html/art/art_parietal.php, accesat la data de 24 aprilie 2014;

Biroul Internațional al Educației, http://www.ibe.unesco.org/Regional/CaribbeanSurvey/caribbee.htm, accesat la data de 23 aprilie 2014;

Caribbean Tectonics, http://caribbeantectonics.weebly.com/features.html, accesat la data de 19 iunie 2014;

Calypso – fascinanta muzică a populară a Trinidadului, http://wol.jw.org/ro/wol/d/r34/lp-m/102006450, accesat la data de 30 aprilie 2014;

Countries and Their Cultures, http://www.everyculture.com/Ma-Ni/Martinique.html#b, accesat la data de 24 aprilie 2014;

Caribbean, http://www.padi.com/scuba-diving/scuba-diving-travel/vacation-spotlights/caribbean/, accesat la data de 24 aprilie 2014;

Dominica & St. Lucia: Endemics of the Lesser Antilles, http://www.eagle-eye.com/lesser_antilles_dominica_st_lucia, accesat la data de 09 aprilie 2014;

Dex Online, http://www.webdex.ro/online/dictionar, accesat la data de 15-16 martie, 07 aprilie și 20 aprilie 2014;

Drumul Lacrimilor: o pagină din istoria amerindienilor, http://www.descopera.ro/cultura/9384505-drumul-lacrimilor-o-pagina-din-istoria-amerindienilor, accesat la data 16 martie 2014;

Études caribéennes, http://etudescaribeennes.revues.org/, accesat la data de 17 iunie 2014;

Essent N.V. Company Information, http://www.hoovers.com/company-information/cs/comp/, accesat la data de 15 mai 2014 ;

Free Historical Stock Photos, http://www.historicalstockphotos.com/details/photo/214_martinique_after_eruption_of_mont_pelee.htm, accesat la data de 22 iunie 2014;

F. Lestat – Călătoriile lui Cristofor Columb, http://www.versuri-si-creatii.ro/creatii/f/florin-lestat-6zuuddu/calatoriile-lui-cristofor-columb-6zupttu.html#.U6tPX5R_te8, accesat la data de 15 martie 2014;

Hoovers a D&B Company, http://www.hoovers.com/company-information/cs/comp, accesat la data de 06 iunie 2014;

Icomos, http://www.international.icomos.org/fr/centre, accesat la data de 29 mai 2014;

Investiții în infrastructură: O perspectivă logistică, http://www.editurauranus.ro/marketing-online/44/pdf/8.pdf, accesat la data de 15 mai 2014;

Insland of the Lesser Antilles in the Caribbean, http://www.worldwildlife.org/ecoregions/nt0134 , accesat la data de 09 aprilie 2014;

Joides Resolution, http://joidesresolution.org/node/244, accesat la data de 07 aprilie 2014;

Lesser Antilles, http://www.birdlife.org/datazone/ebafactsheet.php?id=26, accesat la data de 09 aprilie 2014;

Magazine Destination Guadeloupe, http://www.guadeloupe-fr.com/magazinedestinationguadeloupe/article,/, accesat la data de 29 aprilie 2014;

Marea Barieră de Corali, un paradis al Planetei, http://animalesalbatice.ro/marea-bariera-de-corali-un-paradis-al-planetei, accesat la data de 07 aprilie 2014;

M. Luciana, La poalele vulcanului – Mont Pelée, http://marianaluciana.wordpress.com/2011/07/02/la-poalele-vulcanului-mont-pelee/, accesat la data de 09 aprilie 2014;

Our Africa heritage of mathematics: Traditionnal African method of the fractal system, http://www.reunionblackfamily.com/, accesat la data de 24 iunie 2014;

Potențialul turistic al Mării Caraibelor, http://www.scribd.com/doc/204953003, accesat la data de 09 aprilie 2014;

Secretele istoriei, http://secreteleistoriei.blogspot.ro/inceputul-colonizarii-antilelor.html, accesat la data de 24 iunie2014;

Saint Lucia Jazz & Arts Festival, http://www.stluciajazz.org/, accesat la data de 30 mai 2014;

Suport curs – Transporturi Turistice, http://ro.scribd.com/doc/54527150/Suport-Curs-Transporturi-Turistice, accesat la data de 15 mai 2014;

Trinidad and Tobago, http://www.pressreference.com/Sw-Ur/Trinidad-and-Tobago.html, accesat la data de 24 aprilie 2014;

The History of Railroad Innovations, http://inventors.about.com/library/inventors/blrailroad.htm, accesat la data de 15 mai 2014;

Things to Do, http://www.tripadvisor.com/attractions-g147387-Lesser-Antilles.html, accesat la data de 14 – 21 iunie 2014;

World Carnival, Carnival Pictures, http://www.worldcarnivals.info/carnival-in-aruba, accesat la data de 24 iunie 2014;

Les évolution de l’hommes, http://www.hominides.com/html/art/art_parietal.php, accesat la data de 24 aprilie 2014.