Hezbollah Arma Nerevendicata a Iranului In Razboiul cu Israelul

CUPRINS

Introducere

Iran versus Israel: între „Casa Păcii” și „Casa Războiului”

I.1. Israel, poporul ales

I.2. Construția unui monoteism islamic

I.3. Israel, statul evreilor

I.4. Iranul. De la „Revoluția albă” la revoluția islamică

I.5. Israelul și Iranul încotro?

Modelul „Partidului lui Allah”: Hezbollah

II.1. Introducere

II.2. Al-Manar TV: o lecție despre terorism și media

II.3. „Era” politicului

Terorismul între psihologia terorii și „calea noastră”

III.1. Elemente de teorie a terorismului

III.2. State sponsor

III.3. Jihadul

III.4. Studiu de caz: atacul terorist de la Burgas

Concluzii

Bibliografie

Anexe

Introducere

Faptul că religia a stat și încă mai stă, astăzi poate mai mult decât oricând, la baza conflictelor de pe întreaga planetă reprezintă fără doar și poate un paradox. Procesul civilizării, atât de bine ilustrat de Norbert Elias nu a fost capabil să genereze principii care să atenueze șocul civilizațiilor anunțat atât de hotârât de Samuel Huntington. Religia se unește într-un joc complex cu geopolitica și crează eternul conflict Occident-Orient, redus din punct de vedere al credințelor și ideilor religioase în ultimele 15 veacuri la lupta dintre creștinism și islamism. Celor două mari religii monoteiste, ambele cu valențe universaliste li se adaugă o a treia, iudaismul, având un pronunțat caracter naționalist.

După distrugerea statului evreu de către armatele lui Vespasian în anul 71 d. Hr. a început marele exil al evreilor: un popor fără țară a cărui unică formă de rezistență a fost construirea unei identități naționale bazate pe religie și pe conceptul poporului ales. În prezent, deși din 1948 pe harta lumii a reapărut statul Israel, conflictele din zonă din ultimii 60 de ani care sunt la fel de puternice și astăzi (a se vedea zona Fășia Gaza și Cisiordania, problemele politice din Egipt și tensiunile internaționale generate de relația S.U.A. și a Israelului cu Iranul) încă mențin iudaismul ca principal element definitoriu al identității evreilor.

Relațiile dintre Occident și Orient, din punct de vedere al conflictelor religioase, au început cu ciocnirile dintre iranieni și bizantini, apoi dintre arabi și bizantini, precum și arabi și creștini (cucerirea Spaniei și luptele din Franța). O etapă dinstinctă și extrem de complicată este cu sigurață cea a războaielor religioase creștine cunoscute în istoriografie sub denumirea de cruciade. Foarte mulți oameni au fost uciși în aceste conflicte militare în numele religiei și în lipsa existenței toleranței față de celălalt.

Odată cu revoluțiile secolului al XIX-lea, naționalismul se impune ca doctrină în Europa iar principiul autodeterminării popoarelor îl răspândește și pe celelalte continente. Cele două războaie mondiale au dus la dispariția imperiilor multinaționale și la aparația de noi state potrivit unor realități geografice, politice și etnico-religioase. Din păcate, acolo unde evoluția istorică a dus la un amestec de populații pe diverse criterii, lipsa unor proiecte comune și a toleranței a dus la războaie cumplite. Exemplul cel mai edificator este fosta Iugoslavie care s-a sfărâmat în mai multe state în care diferențele religioase crează mari probleme instituțiilor europene (cazul Kosovo). În afara problemei iugoslave, necesitatea ca poporul evreu, atât de greu încercat de tragediile binecunoscute ale celei de a doua conflagrații mondiale, să își găsească liniștea în cadrul unui nou stat pe vechile teritorii ale poporului lui Israel a generat un al doilea butoi cu pulbere de pe glob. Senzația pe care este imposibil să o alungi atunci când faci referire la situația din Fâșia Gaza și din Cisiordania este că lipsa toleranței și a dorinței reale de a încheia un război fără sens sunt principalele motive pentru care încă mai mor oameni pe acele teritorii.

Relațiilor complicate din aria geopolitică arabo-islamică începute cu crearea statului evreu după a doua conflagrație mondială au cunoscut o serie de conflicte sângeroase al căror creuzet nici acum nu este pe deplin epuizat. Revoluța islamică din Iran din anul 1979 a oferit un alt model de conducerea a statului, până atunci singurul model revoluționar fiind cel occidental, un model în care religia era parte integrantă a realităților sociale. Diferențele tot mai mari între conceptul occidental de democrație și cel iranian au generat o relație extrem de tensionată din punct de vedere politic și militar. Aceste relații tensionate au produs terorismul fundamentalist relgios (islamic), o unealtă de luptă subversivă utilizată atunci când statele evitau și încă evită să poarte războaie deschise.

Lucrarea de față încearcă să surprindă diferențele de construcție mentală între cele două civilizații prin prisma raportărilor la Israel și Iran. Am recurs la o prezentare a asemănărilor și diferențelor dintre cele două religii: ambele monoteiste, religii ale cărții și ale Legii. De asemenea, am considerat necesară existența unei scurte cronologii ale istoriei celor două state în ultimele șase decenii, insistând asupra faptului că fostele aliate de la mijlocul secolului trecut au ajuns în 2012 să se amenințe cu un război decisiv iminent.

Purtător al steagului lupteii islamice contra Israelului, Iranul a încercat să răspândească modelul statului islamist în Liban și a sprijinit crearea grupării Hezbollah care a luptat pentru eliberarea Libanului pe durata ocupației evreiești. Practicile teroriste ale grupării ne-au determinat să facem o descriere generală a fenomenului terorist cu accent și pe forma sa fundamentalist islamică, asociată deseori cu jihadul. În capitolul al doilea, am tratat mai pe larg evoluția deosebit de interesantă a Hezbollahului care s-a reinventat periodic pentru a rămâne o forță politică și militară importantă în Orientul Mijlociu.

Studiul de caz de la sfârșitul capitolului al treilea este exemplificat pe schema unei atac terorist care acționează la distanță printr-un sinucigaș sub influența unui stat sponsor (S.U.A. și Israelul au acuzat Iranul și organizația Hezbollah pentru organizarea atentatului).

Iran versus Israel: între „Casa Păcii” și „Casa Războiului”

Din punct de vedere al conceptelor de geopolitică, realizând o paralelă în timp, este destul de dificil de conturat o lume unitară arabo-islamică. Raportările pe care le putem face pentru perioada prezentă au ramificații în ceea ce privește mentalul colectiv care își găsesc justificări în acțiunile care au urmat morții profetului Mahomed. Etnia, geografia, politica, economia și religia sunt filoane identitare care cu greu pot fi separate atunci când facem o analiză a lumii arabo-islamice. Din Turcia până în Yemen, din Egipt în Iran și mai apoi spre Asia Centrală și spre Europa Balcanică, aria geopolitică arabo-islamică este într-o permanentă căutare de repere.

Este util de menționat că în prezent religia islamică are un statut diferit pe întreg acest teritoriu. Iranul este un stat islamic; în Arabia Saudită, Maroc și Libia islamismul normează viața socială (în această categorie se încadra și Irak-ul înainte de războiul cu S.U.A. în urma căruia Saddam Hussein a fost detronat și mai apoi ucis). Există și un islamism de natură spirituală pe care îl întâlnim în cadrul statelor laice (Algeria, Turcia, Siria, Egipt, Tunisia).

Spațiul istoric și geografic al islamului este unul al mărilor și al deșertului. Civilizația sa este una axată pe cucerirea solului și stăpânirea apei. Să nu uităm de importanța podișului Golan în relația dintre Israel și teritoriile palestiniene- rezervă importantă de apă (podișul a fost ocupat de statul evreu în 1967). În această lume aflătă în căutarea echilibrului ideal între viața sedentară și cea nomadă, deșertul și pustiul au reprezentat un spațiu-tampon, precum și un loc al revelațiilor divine. Este de remarcat cum atât evreii, cât și musulmanii se revendică din punct de vedere național și religios în urma unei exod (cel al lui Moise și hejira lui Mahomed, ambele analizate independent mai jos).

În acest univers controlat de deșert, orașul devine un punct de plecare pentru dezvoltarea unei civilizații. Se poate observa cum în ultimele trei decenii, luptele religioase și politice ale Orientului Mijlociu au loc în orașe. Teheranul și Qomul (orașul sfânt al Iranului) sunt centre de propagare a revoluției, precum și a discursului șiit. În timpul luării ca ostatici a americanilor din ambasadă, în perioada 1980-1981, Teheranul s-a ridicat la rangul de bastion al spiritualității și antiamericanismului.

I.1. Israel, poporul ales

Religia poporului lui Israel este înainte de toate, asemeni creștinismului și islamismului, o religie a Cărții. Dumnezeu este cel care printr-un act asumat își relevă misterele unui om ales datorită virtuților sale și căruia îi dictează normele care vor constitui respectiva religie. Forma actuală a textelor care compun Vechiul Testament, temelia credinței iudaice, este una care a evoluat în timp, împreună cu poporul evreu. Textele cuprind tradiții orale vechi, reinterpretate, corectate și redactate pe parcursul a mai multor secole și în medii diferite (multe dintre ele fiind elaborate pe durata captivității din Babilon).

Primele unsprezece capitole din Facerea (Vechiul Testament) sunt similare miturilor fondatoare ale majorității populațiilor din arealul de formare al poporului evreu (Egipt, Siria, Palestina, teritoriile actuale ale Turciei asiatice, Iranului și Irakului) și la o primă lecturare se prezintă sub forma unor evenimente fantastice (crearea pământului, a animalelor și a omului, potopul, turnul babel etc.). Toate acestea au reprezentat de-a lungul ultimelor două milenii tot atâtea oportunități de a înflăcăra imaginația oamenilor și de a le stârni acestora pasiuni și porniri care nu de puține ori s-au încheiat cu acțiuni violente. Iudaismul este o religie bazată pe atotputernicia și gelozia lui Dumnezeu.

Capitolul al doisprezecelea din Facerea este practic cel care începe cu adevărat istorisirea legământului dintre evrei și Iahve. Revelarea lui Dumnezeu către Avraam este începutul simbolic al conceptului de popor ales și reprezintă tipologia de experiență religioasă intitulată „credință avraamică”. Din acest moment, începe epoca patriarhilor în istoria religiei iudaice și tot cu Avraam, textele biblice încep să folosească referiri cu privire la Iahve de maniera: Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul tatălui său/meu. Este, potrivit lui Mircea Eliade, o zeitate a unui grup de oameni și nu a unui sanctuar. Trăirea religioasă din aceste momente este una care are la bază relația dintre cerere (Dumnezeu către oameni) și promisiune miraculoasă (Dumnezeu pentru oameni).

Primele sinteze religioase care vor transforma relația dintre Dumnezeu și evreu și întreg cultul ebraic sunt legate de momentul în care evreii devin un popor sedentar și apar primele sincretisme religioase generate de contactul cu zeul El din Canaan și de apariția sacrificiilor și a ridicării de pietre, altare și sanctuare. Cele două ritualuri/jertfe care îl leagă pe Avraam de Dumnezeu, al legământului și al sacrificării lui Isaac sunt relevante pentru religia iudaică. Jertfa legământului dintre Avraam, ales ca să reprezinte poporul evreu și Dumnezeu este o teofanie nocturnă prin care zeitatea se obligă. Spre deosebire de acest ritual, jertfa fiului lui Avraam este un ritual impropriu: Avraam nu primea nimic și nici nu urmărea un scop. El nu înțelegea actul care i se cerea și care i se părea, poate, crud, însă credința în Dumnezeu îl făcea să fie convins de sacralitatea momentului. Este primul moment în care ne este explicat caracterul irecognoscibil al lui Iahve (pentru Dumnezeu totul este posibil).

Între istoricitatea și religiozitatea Vechiului Testament, un eveniment esențial este reprezentat de captivitatea egipteană continuată de faptele lui Moise, ieșirea din Egipt, cei patruzeci de ani din deșert și legământul cu Dumnezeu prin cele zece porunci și cucerirea Canaanului sub conducearea lui Iosua. Este de amintit și faptul cmic și nici nu urmărea un scop. El nu înțelegea actul care i se cerea și care i se părea, poate, crud, însă credința în Dumnezeu îl făcea să fie convins de sacralitatea momentului. Este primul moment în care ne este explicat caracterul irecognoscibil al lui Iahve (pentru Dumnezeu totul este posibil).

Între istoricitatea și religiozitatea Vechiului Testament, un eveniment esențial este reprezentat de captivitatea egipteană continuată de faptele lui Moise, ieșirea din Egipt, cei patruzeci de ani din deșert și legământul cu Dumnezeu prin cele zece porunci și cucerirea Canaanului sub conducearea lui Iosua. Este de amintit și faptul că viața legendară a lui Moise seamănă mult prea mult cu alte istorisiri mitice asiatice, în special cu cel al lui Sargon.

De asemenea, este util de menționat faptul că între miracolele realizare de Moise în Egipt pentru a determina eliberarea acestora de către faraonul egiptean și minunile Noului Testament pare că se crează o punte de legătură peste secole (creștinismul își bazează doctrină în special pe aceste minuni săvârșite de Iisus care îl diferențiază pe acesta de celelalte zeități care nu sunt la fel de puternice). De lupta lui Moise pentru eliberarea poporului său din captivitatea egipteană este legată și sărbătoarea Paștilor prezentă în textele biblice ca un sacrificiu arhaic al unor populații nomade (probabil o sărbătoare pastorală a celebrării primăverii). Transformarea structurilor religioase de tip cosmic în evenimente ale istoriei sfinte este caracteristică monoteismului iudaic și aparține și religiei creștine.

De Moise se leagă în iudaism un al doilea legământ cu Iahve simbolizat prin cele zece porunci pe care evreii trebuiau să le respecte. Iahve se obliga să ofere poporului ales un teritoriu doar al lor în care să își construiască statul și în care să îl venereze ca unic Dumnezeu.

Începând cu Iosua, evreii se stabilesc pe teritoriul promis lor de către Iahve și încep cucerirea acestuia. În paralel cu acest proces are loc și transformarea societății ebraice. Comunitatea se organizează și apar primii șefi militari, consilieri și magistrați. Întâlnim în această perioadă a existenței statului iudaic considerată a fi a judecătorilor, conceptul de război sfânt (concept care este nuanțat și accentuat mult mai mult la musulmani, un mileniu și ceva mai târziu).

Dumnezeul evreilor este atât creator, cât și judecător potrivit dreptății sale. La originea socială a cultului iudaic stă întâi de toate frica de Iahve materializată în supunerea totală față de acesta prin respectarea întocmai a Torei (Legea- normele religioase și de cult transmise evreilor de Yahve). Dumnezeu pedepsește pe cei care nesocotesc și încalcă Legea, însă este, în același timp și milostiv cu poporul său ales.

Între anii 70-71 a avut loc ultima revolta a evreilor împotriva Imperiul Roman, revoltă încheiată cu distrugerea statului și implicit și a templului. În secolul anterior, romanii guvernaseră privincia Iudeea fără a încerca să intervină în religia ebraică, însă pedeapsa lor a fost cumplită ca urmare a acestei revolte. Cu toate acestea, toleranța religioasă romană este evidentă pentru că împăratul Vespasian permite rabinului ben Zaccai să întemeieze o școală pentru iudaism în satul Iabneh din Iudeea. Iată motivul pentru care spiritul și religia ebraică vor supraviețui dezastrului din anul 71.

La finalul secolului al II-lea d. Hr. este realizat marele corpus de norme legale cunoscut sub numele de Mișna care cuprinde texte din ultimele trei secole, structurate în șase secțiuni: agricultură, sărbători, viața de familie, legea civilă, prescripțiile sacrificiale și dietetice și curățenia rituală. Perioada istorică generată de apariția Mișna este cunoscută sub numele de epoca amoraim-ilor (tălmăcitori).

Aceștia asigurau interpretarea și explicarea normelor religiei iudaice. Scrierea comentariilor la Mișna intitulate Ghemara au făcut ca împreună, cele două lucrări, să dea naștere Talmudului. Studiul și cultul ebraic se desfășoară de acum în școli, sinagogi și tribunale. Evreii vor supraviețui și apariției islamismului și profitând de cuceririle acestora se vor răspândi atât în lumea iraniană, cât și în cea vest-europeană.

I.2. Construția unui monoteism islamic

Puține teritorii de-a lungul timpului sunt cu adevărat acoperite de studii istorice și geografice. Și astăzi istoricii caută urmele civilizațiilor Africii Negre, încercând să aducă la lumina adevărului istoric cât mai multe informații. În aceeași situație putem considera că ne situăm din punct de vedere istoriografic și în ceea ce privește lumea arabă de dinainte de începutul islamismului.

Născut la Mecca între 567 și 572 în tribul quraisiților, Mahomed a rămas orfan la vârsta de șase ani. La vârsta de 25 de ani a devenit negustor în caravana unei văduve bogate, Hadige, al cărui soț va deveni mai târziu. Cu Hadige, Mahomed a avut șapte copii și după moartea acesteia și-a luat încă nouă neveste. În acele vremuri, orașul Mecca era un centru religios construit în jurui sanctuarului ka’aba, loc în care era ținută piatra neagră care avea origini cosmice. Zeul acestei pietre magice era Allah. După o serie de lungi perioade de retragere spirituală, Mahomed are primele sale revelații. În jurul anului 610, Gabriel i se arată lui Mahomed și îi cere să predice în numele lui Allah, al cărui apostol devine

În primii ani ai exilului său la Medina (ceea ce mai târziu va deveni hegira), localitate în care au fost puse bazele religiei islamice, profetul Mahomed încearcă convertirea evreilor la islamism prin preluarea unor simboluri iudaice (originea inițială a rugăciunilor era realizată în direcția Ierusalimului). După ruptură dintre Mahomed și evrei, doctrina islamică stabilește că templul din Mecca a fost ridicat de Avraam și Ismael, însă iudeii și creștinii nu au știut să își păstreze puritatea originară. Acesta a fost motivul pentru care Dumnezeu l-a trimis pe ultimul său mesager pentru ca islamismul să succeadă creștinismului așa cum acesta urmase iudaismului.

Mahomed moare la 8 iunie 632 la Medina iar trupul său este înmormântat într-o cameră din locuința Aișei, soția lui favorită. Abu Bakr, ales calif și urmaș al profetului, ar fi adresat credincioșilor următoarele cuvinte: „Dacă cineva se închină lui Mahomed, Mahomed a murit; dar dacă se închină lui Dumnezeu, Mahomed trăiește și nu va muri”.

Mesajul Coranului reprezintă un exemplu unic, politic și religios, care a permis crearea islamismului și a teocrației musulmane. Coranul integrează indivizii într-o comunitate religioasă numită umma. Mahomed a reușit prin intermediul mesajului prmovat prin Coran să canalizeze energia consumată de arabi în luptele interne în scopul expansiunii externe, plasată ideologic sub necesitatea victoriei lui Allah asupra păgânismului. Prin Coran, Mahomed și urmașii lui au reușit să creeze națiunea arabă și să înnobileze limba arabă ca limbă liturgică și teologală. În textele Coranului găsim expresia cea mai pură a monoteismului absolut: Allah este Dumnezeu, singurul Dumnezeu, el este cu desăvârșire liber, omniscient și atotputernic; el este creatorul cerului și al pământului și a tot ceea ce există; el adaugă genezei tot ceea ce dorește.

Încă de la începuturile islamului, s-au dezvoltat o serie de școli teoretice care își disputau diversele curente de gândire. Comunitatea sunnită a recunoscut patru școli de jurisprudență: hanafită, malikită, hambalită și șafeită. Acestea aveau în centrul preocupărilor legea divină: sari’a. Fiecare verset are potrivit tradiției islamice patru înțelesuri: exotic (zahir), specific legilor orale; esoteric (baltin); limita (hadd) sau ce este și ce nu este permis și proiectul divin (mottala), înțeles sub forma a ceea ce își dorește Allah să realizeze în om prin fiecare verset.

Islamul nu constituie o biserică și nu are sacerdoțiu. Cultul poate fi săvârșit de fiecare credincios în parte. Viața religioasă este normată de cei cinci stâlpi ai credinței: șalat- rugăciunea canonică efectuată de cinci ori pe zi; zakat- pomana legiuită; șawm- postul din zori până în amurg din luna Ramadam; hagg-pelerinajul și sahadat sau procesiunea de credință care reprezintă repetarea formulei: Nu există alt Dumnezeu în afara lui Allah și Mahomed este trimisul său.

I.3. Israel, statul evreilor

Primul război mondial a schimbat într-o manieră definitivă relațiile internaționale și evoluția scenei internaționale pe întreaga durată a secolului XX (mai ales că germenii celei de a doua conflagrație mondială se găsesc în felul în care au fost realizate tratatele de pace din 1919-1920). Majoritatea populației de evrei a fost susținătoare a germanilor pe perioada războiului pentru că luptau contra Rusiei. În aceeași perioadă, Marea Britanie a încercat să obțină sprijinul economic al evreilor pentru efortul de război. De asemenea, guvernul britanic a apelat la grupurile evreiești și pentru activități de lobby în favoarea intrării S.U.A. în război de partea Antantei.

Astăzi se știe că mai mulți oameni politici din Marea Britanie erau simpatizanți ai mișcării sioniste. În 1917, după ce armatele britanice în a căror componență activa și o legiune evreiască au învins trupele otomane din Palestina, lordul Balfour, ministrul de externe britanic a trimis o scrisoare lordului Rotschild care va rămâne în istorie sub numele de „Declarația Balfour”. Tema centrală a acesteia era manifestarea intenției Marii Britanii de a sprijini crearea unui stat evreu pe teritoriul Palestinei.

După încheierea războiului și după mai multe discuții a fost creat Mandatul britanic pentru Palestina, o împuternicire legală pentru administrarea Palestinei adoptată de Consiliul Ligii Națiunilor în data de 26 septembrie 1923. Pentru că S.U.A., în pofida principiilor enunțate de președintele Woodrow Wilson, nu au ratificat tratatele de pace ale sistemului Versailles și nici nu și-au oferit sprijinul pentru Liga Națiunilor, s-a hotârât semnarea unui tratat adițional cu Marea Britanie prin care statul nord-american susținea Mandatul britanic pentru Palestina. Prin prevederile acestuia a fost creată Agenția Evreiască pentru Palestina care, printre alte atribuții, supraveghea imigrația evreiască în Palestina și cumpărarea de terenuri de la localnicii arabi.

O serie de limitări politice au fost impuse arabilor din Palestina, încă majoritari, în timp ce procesul de creare al statului evreu era dublat de numărul de imigranți aflat în creștere. Primele valuri de evrei ajunși în perioada 1919-1923 au generat proteste ale populației arabe. Răspunsul autorităților britanice a fost adoptarea unui sistem de cote de imigrație. Astfel era limitat numărul anual de imigranți evrei care intrau în Palestina, excepțiile fiind reprezentate de evreii cu o ridicată disponibilitate financiară. Din cauza atacurilor arabe asupra localităților evreiești izolate și au fost create milițiile „Haganah”.

Societatea europeană interbelică devenea treptat una a contrastelor și problemele economice cu care se confruntau multe state, probleme care vor fi grav accentuate de marea criză economică au făcut posibilă dezvoltarea fără precedent a mișcărilor de extremă politică. Evreii au fost cei care au principalele victime ale antisemitismului din Europa care, după cum bine știm, s-a manifestat la apogeu cu holocaustul din perioada celui de-al doilea război mondial. Reacțiile antisemite au fost cele care au îngroșat numărul imigranților evrei din Palestina, însă un sfert din acești au părăsit teritoriul asiatic în următorii ani din cauza eșecului financiar suferit (din păcate pentru evrei, nu toate afacerile dezvoltate au avut succes).

Creșterea imigrației evreiești nu a putut trece fără reacție din partea populației arabe care a declanșat o revoltă ce viza încetarea adminstrației britanice. Răspunsul acesteia a fost sugestia creării unui teritoriu exclusiv evreiesc în Galileea și pe coasta vestică, acțiune care ar fi presupus un schimb de populație care ar fi rezolvat amestecul etnic. Soluția însă a fost respinsă categoric de arabi și nu a reușit nici măcar să obțină sprijinul populației evreiești.

După 1945, autoritățile britanice laburiste, tot mai conștiente de importanța petrolului arab pentru economica țării lor au micșorat considerabil sprijinul oferit evreilor din Palestina. În acest context, au fost inițiate o serie de acțiuni ale evreilor pentru obținerea independenței. Violențele evreiești și represiunile dure ale Marii Britanii au atras reproșuri din partea S.U.A. S-a hotârât ca problema Palestinei să fie responsabilitatea Organizației Națiunilor Unite.

În septembrie 1947, după ce O.N.U. împărțise India, s-a trecut și la împărțirea Palestinei în două state, unul evreu și unul arab, în timp ce Ierusalimul intra sub administrația Națiunilor Unite. Potrivit documentului, retragerea britanică urma să se producă la 1 octombrie 1948.

Decizia O.N.U. a fost criticată de țările arabe vecine Palestinei și la începutul lunii ianurie grupuri de voluntari arabi au ajuns în Siria pentru a forma Armata Arabă de Eliberare. În mai 1948, după ce utimele trupe britanice au părăsit Haifa, a fost declarată înființarea statului Israel, avându-l ca prim ministru pe Ben Gurion. Liderii S.U.A. și Rusia, Truman și Stalin au recunoscut oficial noul stat. Luptele dure izbucnite între evrei și arabi au dat câștig de cauză primilor, mult mai bine organizații. Victoriile evreiești au modificat raportul numeric al populației din noul stat (în timp ce imigrația evreiască creștea, arabii părăseau teritoriul palestinian).

În 1950, Israelul a promulgat „Legea Reîntoarcerii” care acorda tuturor evreilor și celor cu strămoși evrei și soțiilor lor dreptul de a locui în Israel și de a obține cetățenia. Timp de 20 de ani, aproximativ 850.000 de evrei din țările arabe au venit în Israel.

De-a lungul existenței sale, noul stat evreu a luat parte la o serie de conflicte din spațiul Orientului Apropiat, o parte dintre ele generate și de existența sa. În 1967, Israelul s-a simțit amenințată de politicile Egiptului și a lansat un atac preventiv asupra acestuia. Războiul de șase zile cum este cunoscut în istoriografie s-a încheiat cu victoria evreilor și cu ocuparea Cisiordaniei, Fâșiei Gaza, Peninsulei Sinai și a Podișului Golan. Pe 6 octombrie 1973, cu ocazia sărbătorii de Yom Kippur, armatele Egiptului și Siriei au lansat un atac supriză asupra Israelului, atac respins cu pierderi semnificative de trupele evreiești. Acordul de la Camp David din 1978 și tratatul dintre Israel și Egipt au soluționat problema Peninsulei Sinai (revenea Egiptului) și au deschis discuțiile cu privire la autonomia palestiniană din Cisiordania și Fâșia Gaza.

Organizația pentru Eliberarea Palestinei a lansat o serie de atacuri asupra unor obiective evreiești și a provocat incursiuni ale armatei statului evreu în sudul Libanului în 1978. Conflictele se vor continua în zonă și ultima fășie tampon a Israelului în Liban va fi abandonată abia în 2000. În pofida provocărilor lansate de Irak și O.E.P. pe durata războiului din Golf din 1991, Israelul nu se va implica în derularea ostilităților. Acordurile de la Oslo din 1992 au oferit Autorității Naționale Palestiniene dreptul de a guverna părți din Cisiordania și Fășia Gaza, în timp ce O.E.P. a recunoscut existența statului Israel și a promis încetarea terorismului. În 1994 a fost încheiat tratatul de pace dintre Israel și Iordania care normaliza relațiile dintre cele două state. În 2006 a izbucnit conflictul armat dintre Israel și trupele Hezbollah cunoscut sub numele de Al doilea război libanez, în timp ce în 2008 s-a încheiat un armistițiu cu Siria, prin medierea Turciei. Problemele în zonă sunt în continuare destul de grave, intifadele arabe generând mereu reacții rapide ale armateie evreiești care duc la conflicte scurte, însă destul de violente.

I.4. Iranul. De la „revoluția albă” la revoluția islamică

Iranul este cu siguranță unul dintre statele care alături de Irak și zona Extremului Orient pot reprezenta explicații valide pentru fascinația orientală a multor europeni. Nu este intenția noastră să facem o evoluție în timp a istoriei iraniene, începând cu lumea antică și continuând cu regatele persane care s-au opus bizantinilor și arabilor și care au ajuns să modifice definitiv lumea islamului. Ne vom rezuma la a prezenta, pe scurt, principalele evenimente politice și militare din Iran după finalizarea războaielor mondiale. Cu toate că a fost neutru în perioada 1914-1918, Iranul și-a văzut teritoriul supus teatrului de război (denumirea oficială Iran este adoptată în 1935).

Din cauza alianței sale cu puterile Axei, în 1941, șahul iranian Reza Pahlavi este silit să abidice în urma unei invazii anglo-rusești și în locul său este numit fiul său, Mohammad Reza Pahlavi. Monarhia iraniană va rezista sub conducerea acestuia din urmă până la revoluția din 11 februarie 1979. Atunci când primul ministru iranian Ali Razmara este asasinat și în locul lui este numit naționalistul Mossadeq, începe o politică economică care va duce la blocada economică britanică (generată de naționalizarea petrolului deținut pănă atunci de o companie în care era implicată și Marea Britanie). Conflictul dintre Mossadeq și șahul iranian este finalizat cu ajutor extern în august 1953 în favoarea celui din urmă care zece ani mai târziu lansează politica de modernizare a statului iranian intitulată „Revoluția Albă”.

Odată cu trecerea timpului, regimul lui Pehlavi devine din ce în ce mai autoritar, iar șahul se folosește de poliția secretă SAVAK pentru a ține sub control opoziția care îi critica reformele. În septembrie 1978, în Iran izbucnesc o serie de revolte și demonstrații ale populației împotriva regimului monarhic care duc într-o primă fază la declararea legii marțiale. În ianuarie 1979, șahul și familia lui sunt exilați, în timp ce în Iran este proclamată revoluția islamică. Este un moment foarte important pentru secolul XX pentru că este prima și singura revoluție care nu urmează modelul occidental, stabilit la finalul secolului al XVIII-lea. Exilarea monarhului și căderea regimului său îl readuc în țară pe liderul exilat Ruhollah Khomeini.

În noiembrie 1979, militanți islamiști iau ostatici 52 de persoane în ambasada S.U.A. din Teheran. Revendicarea lor era extrădarea șahului, aflat în S.U.A. pentru tratament medical, pentru a fi judecat în Iran. Ostaticii americani au fost eliberați în ianuarie 1981 după 444 de zile de captivitate. În ianuarie 1980, Abolhasan Bani-Sadr devine primul președinte al Iranului și își începe programul de guvernare bazat pe o politică de naționalizare. Câteva luni mai târziu, aflat în exil în Egipt, șahul moare de cancer. În perioada 1980-1988 a avut loc războiul dintre Iran și Irak care a provocat pierderi mari ambelor tabere, atât umane, cât și materiale. Războiul s-a încheiat în urma unor negocieri purtate la Geneva sub egida O.N.U.

Un fapt care se discută și în prezent, deseori sub forma umorului negru este edictul religios al lui Khomeini din februarie 1989 care ordona musulmanilor să îl ucidă pe autorul Salman Rushdie pentru romanul său „Versetele satanice”, considerat a fi o blasfemie la adresa islamismului.

Iranul se declară neutru în conflictul din Kuwait din 1990 și în același an restabilește relațiile diplomatice cu regimul de la Bagdad. În 1995, S.U.A. au impus sancțiuni economice Iranului pe care l-au acuzat de sponsorizarea terorismului și de dezvoltarea unor programe nucleare. Autoritățile de la Teheran au negat implicarea lor în activitățile de care erau acuzate. Contrele diplomatice între cele două state au reapărut în ianuarie 2002 când președintele american George Bush a declarat că Iranul, Coreea de Nord și Irakul reprezintă o axă a răului. În același an cu ajutorul unor specialiști ruși, iranienii încep construirea unui reactor nuclear la Bushehr.

În fața acuzelor organismelor internaționale că ar urmări crearea unui program atomic, Iranul acceptă în noiembrie 2003 să primească o comisie de control care să verifice instalațiile sale nucleare. IAEA nu găsește nicio dovadă care să îi susțină acuzațiile anterioare. Criza nucleară reapare în august-septembrie 2005 când Iranul declară că a reluat conversia uraniului de la centrala din Isfahan, însă insită că este doar pentru siguranță. IAEA consideră că Iranul a încălcat tratatul de reducere a programelor nucleare. În timp ce Consiliul Națiunilor Unite este informat despre activitățile nucleare ale Iranului, acesta anunță reușitele acțivităților de cercetare în domeniul uraniului de la Natanz. În mai 2007, IAEA declară că Iranul ar putea construi arme nucleare într-o perioadă de la trei la opt ani în funcție de ritmul impus. Ca urmare a acestor avertismente repetate, Iranului i se impun noi sancțiuni economice, începând cu octombrie 2007.

În anul 2008 au loc o serie de anunțuri despre testele militare reușite ale iranienilor, inclusiv posibilitatea de a plasa un satelit pe orbitra terestră. Un an mai târziu, Iranul respinge ca fiind nefondate acuzele oficialilor americani cu privire la rolul principal pe care autoritățile de la Teheran l-ar avea în sprijinirea terorismului (sunt făcute legături între Iran și organizația teroristă Hezbollah). În noiembrie 2009 are loc o nouă fază a „crizei nucleare” din Iran care se desfășoară după aceleași reguli ca precedentele. În iunie 2010 sunt impuse noi sancțiuni asupra Iranului din cauza programului său nuclear.

În iulie 2010 un scandal internațional izbucnește când o femeie este condamnată la moarte pentru adulter prin aruncarea de pietre. În 2011, Iranul trimite două nave de război prin Canalul Suez pentru prima dată de la revoluția islamică din 1979, acțiune pe care Israelul o înțelege ca pe una de provocare. La finalul anului 2011 relațiile diplomatice dintre Marea Britanie și Iran se răcesc după ce protestatari iranieni atacă ambasada din Teheran ca urmare a sancțiunilor economice ale statului european. Anul trecut sancțiunile economice, mai ales în jurul petrolului iranian au devenit mai dure, în timp ce reacția Iranului a fost să își mărească capacitatea centralelor nucleare (în special cel de Fordo).

I.5. Israelul și Iranul încotro?

Pe durata regimului Pahlavi, începând cu anul 1948 când a fost proclamat statul Israel, relațiile acestuia cu Teheranul au fost apropiate și au ajuns inclusiv la elaborarea unor alianțe strategice, este adevărat, informale. Dorința liderului iranian de a moderniza Iranul pe care am amintit-o mai sus a făcut ca Israelul să reprezinte pentru Iran un partener care să îi ofere accese la piața economică și financiară evreiască din S.U.A. Statul evreu, în schimb, avea nevoie de aliați și relațiile diplomatice cu Iranul sunt încurajate de politica lui Ben Gurion care afirma că în lipsa unor legături cu proprii vecini, este întotdeauna de dorit să stabilești relații cu vecinii vecinilor. Amintirile evreilor despre persani erau pozitive, ei erau cei care îi eliberaseră din captivitatea babiloniană. Reacția populației față de colaborarea dintre cele două țări era una de aprobare; studenți iranieni au fost intruiți în Israel, iar experți evrei au ajutat la dezvoltarea Iranului în timpul reformelor șahului Pahlavi. Israelul a ajutat Iranul inclusiv în dezvoltarea industriei sale de armament și în crearea unei infrastructuri solide pentru industria petrolieră.

După instaurarea regimului islamist relațiile dintre cele două state s-au modificat radical. Treptat, Iranul a transformat conflictul arabo-israelian dintr-unul național-politic într-unul religios. Astfel încât, programul nuclear al Iranului, precum și sprijinul acordat de acest stat organizațiilor teroriste (Hamas, Hezbollah, spre exemplu) au făcut ca Israelul să declare că aceste acțiuni le consideră a fi atentate la siguranța statului și să devină principala voce anti-iraniană.

Politica Iranului de după 1979 nu a început însă din nimic, încă din timpul regimului șahului Pahlavi, o serie de proteste anti-israeliene avuseseră loc, majoritatea pe motive religioase, Khomeini fiind liderul acestora. Chiar și Pahlavi a început să se distanțeze din punct de vedere politic și economic de Israel în ultimii ani ai regimului său pentru a atenua izolarea Iranului între celelalte state musulmane (să nu uităm că Iranul nu este un stat arab și nici sunnit). Din punct de vedere al politicii externe, declarațiile violente la adresa Israelului au fost direcționate în special în scopuri de propaganda pentru a aduce Iranului o mai bună poziție în cadrul statelor arabe. Iranul nu a avut nicio intenție în a se declara deschis din punct de vedere militar ca un stat activ în problema palestiniană. Pentru regimul islamic de la Teheran, aceasta din urmă era în primul rând o problemă a Palestinei, apoi a statelor vecine și abia în al treilea rând o problemă a Iranului.

Israelul a trebuit să își refacă întreaga strategie de securitate după încetarea relațiilor de prietenie cu Iranul și s-a temut de o victorie rapida a Irakului în războiul dintre 1980 și 1988. Războiul rece dintre evrei și iranieni s-a încheiat în 1991. Destrămarea Uniunii Sovietice și înfrângerea Irakului în războiul din Golf au reașezat din punct de vedere strategic și militar statele Orientului Mijlociu. Iranul și Israelul fiind singurele două mari puteri. Retorica dintre cele două state a ajuns la apogeu atunci când Iranul a devenit pentru Israel exponentul de bază al terorismului internațional, astfel încât orice acțiune teroristă avea în mod cert legături cu Teheranul.

Anul 2012 a reprezentat po escaladare fără precedent a conflictului dintre Iran și Israel. În luna februarie au apărut primele discuții despre un posibil război între cele două state provocate de manevrele marinei iraniene din apropierea Siriei și de ineficiența sancțiunilor econimice cu privire la programul nuclear iranian. În septembrie-noiembrie au reapărut aceste materiale în presa internațională cu privire la un iminent război, materiale inflamate și de declarațiile belicoase ale mai multor lideri politici.

II. Modelul „Partidului lui Allah”: Hezbollah

II.1. Introducere

În scurta cronologie a evoluției statului Israel pe care am realizat-o în capitolul precedent, am făcut referire la războiul din Liban și la faptul că statul evreu a menținut o armată în sudul acestei țări, având rațiuni care erau justificate în termeni de siguranță națională până în primăvara anului 2000. Imediat după retragerea trupelor evreiești, agențiile de presă au relatat mesajul prezentat pe o serie de afișe lipite pe casele din sudul Libanului: „Fără Al Manar, n-ar fi fost nicio victorie”. Al Manar nu este un războinic, nu este nici un teolog al islamismului și nici un șef de stat. Este postul de televiziune al grupării șiite Hezbollah, o armă puternică de propagandă și o sursă de canalizare a rezistenței libaneză pe durata celor 22 de ani de ocupare.

Dacă Israel și-a motivat retragerea ca pe o decizia pur strategică, Hezbollah-ul a considerat-o o mare victorie. Desigur, ambele părți au utilizat propaganda în folos propriu și adevărul militar poate fi undeva la mijloc. Situații asemănătoare se regăsesc pe parcursul istoriei. Prima dintre ele este războiul dintre faraonul Ramses al II-lea și Imperiul Hitit, încheiat cu primul tratat de pace păstrăt în istoria scrisă a omenirii. Egiptenii au atacat teritoriul hitit, au obținut o primă victorie, însă armata lor divizată pe teritoriul inamic cu scop de jaf a fost atacată și învinsă în cele din urmă. Dacă egiptenii, întorși în țară au prezentat războiul ca pe o mare victorie, istoriografia a pus sub semnul întrebării această victorie considerând că un stat atacator ale cărui armate se întorc în țară fără obiectele jafului sau/și fără un teritoriu cucerit de la inamni sunt armate învinse, în timp ce statul care se apără și care reușește să își mențină integritatea teritorială este un stat învingător, chiar dacă a pierdut câteva lupte. Am recurs la acest exemplu tocmai pentru a reliefa modul în care se poate construi un mesaj de propaganda cu privire la o anumită situație.

Interpretările realizate pe seama acestor mesaje ale Hezbollah (Al-Manar este în continuare nu doar un instrument de modificare a percepției cetățenilor cu privire la anumite realități sociale, ci și un redutabil „agent de recrutare” pentru organizație) au mers inclusiv în sfera luptelor dintre voințe și nu neapărat dintre armate.

II.2. Al-Manar TV: o lecție despre terorism și media

După evenimentele dramatice din 11 septembrie 2011, terorismul internaționul a devenit sinonim cu Al-Qaida și Usama bin Laden și televiziunile arabe și occidentale au avut un rol principal în crearea acestui mesaj în mentalul colectiv. În mod ciclic, emisiunile de știri erau întrerupte de acum deja celebrele breaking-news pentru a reda omenirii casetele care cuprindeau mesaje de propagandă, de sfidare sau/și de amenințare ale grupărilor teroriste islamice, Al-Qaida în special.

Din acest punct de vedere, gruparea Hezbollah reprezintă o excepție de la regulă și un model de urmat în același timp pentru că deține propriul post de televiziune care emite non-stop, inclusiv prin satelit.

Pentru a înțelege și mai bine cum s-a ajuns la această situație vom prezenta succinte evoluția istorică a grupării teroriste Hezbollah. Menționăm că am folosit acest termen și nu cel de Hizballah pentru că primul este mai încetățenit în spațiul românesc. Coranul atestă acest termen ca reprezentând o adunare a adevăraților credincioși ai lui Allah. Traducerea adaptată a hezbollahului în scopuri imagistice este aceea a „Partidului lui Allah”. Pentru prima dată ea a fost întrebuințată pentru a desemna partizanii iranieni ai lui Khomeini care erau subordonați Gardienilor revoluției islamice. După cum am afirmat anterior, în 1982 a început invazia Israelului în sudul Libanului și din cauza activităților violente ale OEP. Crearea fășiei de siguranță controlată de evrei și declanșarea operațiunilor Armatei Libanului de Sud (ALS), miliție creștină finanțată de statul israelit, de represiune asupra palestinienilor de la Sabra și Shatilla au radicalizat grupările șiite libaneze.

Pe acest fundal antievreu, în vara anului 1982, prin mijlocirea a aproximativ două mii de Gardieni ai Revoluției Islamic, a fost creată gruparea Hezbollah. Trupele iraniene au ales Valea Bekaa din Liban pentru a instrui milițiile libaneze recrutate și pentru a organiza platforma sa socială, politică și religioasă. Scopul era evident acela de a face din Liban un stat islamic după modelul iranian prin respingerea oricăror influențe religioase și politice diferite. Hezbollah a câștigat repede în popularitate datorită vehemenței cu care s-a opus atât Israelului, cât și trupelor trimise din Europa pentru pacificarea Libanului.

Un an mai târziu, în 1983, Hezbollah va revendica mai multe atentate cu mașini-capcană prin utilizarea pseudonimului „Jihadul Islamic”. În luna aprilie, 61 de persoane vor fi ucise prin explozia unui autoturism lângă ambasada S.U.A. din Beirut, în timp ce în luna octombrie, tabară americană de pe aeroportul din Beirut va fi ținta unui atac sinucigaș care va provoca 241 de morți. Cu doar câteva ore înainte, 74 de soldați francezi fuseseră uciși într-un atac similar. Violențele se vor încheia în 1983 cu atacarea comandamentul evreu din localitatea Tyr care a produs moartea a treizeci de soldați. Atentatele, evident organizate de Hezbollah împotriva celor trei state care au trimis trupe în Liban urmăreau după cum afirmam și mai sus etapele unui război al voințelor. Dacă reușeau să producă suficient de multe pagube invadatorului străin, atunci acesta își va pune problema rentabilității menținerii controlului asupra teritoriilor invadate. Tactica a fost una căștigătoare, în anul următor trupele americane și franceze retrăgându-se din Liban.

Atacurile Hezbollah la adresa S.U.A. au continuat însă și în anii următori; este adevărat, nu la fel de dese și de violente. În 14 iunie 1984 cursa aviatică a TWA pe ruta Roma-Atena a fost deturnată, aeronava a aterizat pe aeroportul din Beirut și un marinar american aflat la bord a fost ucis și aruncat pe pista aeroportului. În perioada 1985-1991, mai multi cetățeni străini au fost răpiți, semn al luptei Hezbollah de „curațire” a Libanului de influențele străini. Menționăm uciderea șefului biroului C.I.A. din Beirut, William Buckley.

Iată de ce Hezbollah a fost în permanență pe lista organizațiilor teroriste a Departamentului de Stat al S.U.A. ca fiind o grupare care prezintă un grad ridicat de pericol la adresa siguranței statului nord-american. După 1991, Hezbollah s-a concetrat pe o luptă de gherilă care să determine retragerea trupelor evreiești din Liban, atacurile împotriva S.U.A. fiind mai degrabă parte a retoricii și propagandei. Dezvoltarea rețelei Hezbollah s-a făcut nu doar prin corelarea activităților sale la noile realități sociale din punct de vedere mediatic ci și din punct de vedere al răspândirii teritoriale. Organizația ar avea astăzi celule în state din nordul Africii, Europa de Vest și America de Sud.

Lupta de gherilă la care a recurs Hezbollah în zona de securitate din sudul Libanului a fost întodeauna însoțită de un puternic aparat de propagandă în care televiziunea a jucat rolul principal. Acțiunile mediatice au avut ca scop amplificarea efectului psihologic al tacticilor Hezbollah ca armă stategică în confruntarea cu un inamic superior din punct de vedere militar.

Din punct de vedere teoretic, termenii de terorism și luptă de gherilă sunt folosiți adesea alternativ. Această situație reflectă și o confuzie la nivel societății cu privire la realitățile miliate pe care le presupun cele două forme de luptă. Diferența fundamentală este că lupta de gherilă are ca obiectiv preluarea controlului fizic asupra unui anumite teritoriu. Acest obiectiv este elementul cheia din strategia de insurgență a unei grupări de gherilă. Controlul teritoriul oferă resurse logistice și rezerve umane pentru recrutare. Terorismului îi lipsește elementele materiale ale luptei de gherilă, el menținându-se în sfera influențelor de natură psihologică.

De asemnea, alte diferențe de strategie sunt cele legate de numărul de combatanți. Dacă grupările de gherilă luptă în brigăzi și chiar și în divizii, acțiunile teroriste au un număr restrâns de oameni, cei mai mulți fiind folosiți în luările de ostatici (cele mai complexe au avut 40-50 de luptători). Evident că și armamentul diferă; luptătorii de gherilă utilizează armanetul militar obișnuit, în timp ce teroriștii recurg des la bombe artizanale sau la diferite dispozitive cu detonare la distanță. De asemenea, terorismul nu are o anumită zonă de război, putând acționa oriunde în lume, nefiind nici identificați în mod simbolic cu elemente imaginare vizibile de genul uniformelor.

Al-Manar, postul tv al Hezbolah despre care am scris mai sus, emite din 3 iunie 1991 sub sloganul de „stație a rezistenței”. Platformă culturală, ideologică și politică a grupării, postul de televiziune a acționat și continuă să o facă pentru mobilizarea populației șiite (să nu uităm că Iranul este o țară islamică șiită) și a fost dublat de acitivitățile desfășurate de postul de radio Al Nur care din 1988 se recepționa în Israel și conținea inclusiv mesaje de propagandă în limba ebraică. Legislația autorităților de la Beirut în domeniul audiovizualului a fost modificat și în 1996 postul Al-Manar nu a primit licență. La intervenția Siriei, în câteva luni situația s-a remediat și postul a emis din nou oficial.

Grupările teroriste sunt mult mai mult decât adunări de criminali sinucigași. Hezbollah se va implica activ în viața socială a Libanului prin construirea de școli, spitale și moschei și prin crearea unor programe politice cu care să participe la viața politică (gruparea a reușit să obțină suficiente voturi pentru a avea câțiva reprezentanți în Parlamentul Libanului). Shimbarea de imagine era orientate către construirea în mentalul colectiv a opiniei potrivit căreia Hezbollah era un garant al suveranității naționale libaneze.

Strategia media a organizației era construită și în jurul unor reportaje de război. Echipe de filmare ale Al Manar au mers în zona de conflict pentru a însoți trupele Hezbollah pe durata luptelor cu soldații israelieni și forțele ALS. Cucerirea obiectivelor inamicului și plasarea steagului Hezbollah pe acestea erau cele mai bune strategii de imagine pentru publicul țintă libanez. Pentru a reuși să își atingă obiectivul psihologic de a crea teama în rândul adversarului, casetele acestor atacuri ajungeau la agențiile de presă internaționale și de aici prin intermediul televiziunilor și la publicului evreu. Scopul erau evident: rănirea unui singur soldat evreu avea ecou prin televiziune în mii de evrei.

Sub influența avantajelor deosebite ale deținerii propriului post de televiziune, Hezbollah a trecut la realizarea unor strategii de propagandă care vizau crearea unei imagini pozitive în lumea internațională. Au fost organizate conferințe de presă transmise în direct în care normele jurnalismului erau pe deplin respectate, inclusiv în chestiune legate de psihologie și retorică. Au fost aduși inclusiv prizonieri din ALS care cereau capitularea și retragerea din zona de securitate.

După cum am scris mai sus, în mai 2000, trupele evreiești au părăsit sudul Libanului, moment în care postul Al-Manar a decis să emită prin satelit și să își concentreze acțiunea mediatică asupra teritoriilor palestiniene, Gaza și Cisiordania, transmițând mesajele celei de a doua Intifadă. Treptat, postul de televiziune a atras telespectatori din lumea arabă și se consideră a fi astăzi cel mai urmărit post tv după Al Jazeera din Qatar. Hezbollah folosește Al-Manar în special pentu a transmite mesajele grupărilor radicale palestiniene implicate în lupta împotriva statului Israel (Hamas și Jihadul Islamic Palestinian). Justificarea este una destul de clară: modelul Hezbollah este unul care a avut succes și prin urmare poate fi aplicat și în teritoriile palestiniene.

Reacția Hezbollah cu privire la atentatele din 11 septembrie 2011 au fost unele nuanțate. Se consideră că postul Al-Manar a fost cel care a transmis pentru prima dată știrea care sugeră că serviciile secrete israeliene au știut anterior de ce urma să se întâmple și au avertizat 4000 de evrei să nu se prezinte la locurile lor de muncă din cele două turnuri gemene din New York.

După acele evenimente și după războiul din Irak (și el controlat într-o manieră impresionantă prin utilizarea resurselor media), propaganda Hezbollah a adoptat și tema rezistenței față de S.U.A. În prezent, postul de televiziune Al-Manar are mai multe birouri în zone precum Dubai, Egipt, Iran și Iordania, precum și corespondenți în Belgia, Franța, Kosovo, Kuweit, Maroc, Rusia, Suedia, Siria și S.U.A.

II.3. „Era” politicului

Pe 15 februarie 1985, Hezbollah a devenit un actor important în cadrul sistemului politic libanez odată cu publicarea manifestului său politic care cuprindea ideologia sa religioasă și politică și care marca ieșirea din clandestinitate a organizației. Programul politic al Hezbollah miliata pentru crearea unei regim islamic în Liban după modelul iranian. Cu timpul însă, pentru că acest tip de politic, exclusiv islamistă a dus la izolarea politică a mișcării, începând cu 1990, Hezbollah a adoptat strategii de tip realpolitik, devenind o grupare orientată spre libanizare și spre un program naționalist. Astfel, a reușit să se integreze în panorama politică a Libanului.

Hezbollah a încercat în evenimentele din jurul războiului dintre Israel și Liban din 2006 să controleze guvernul libanez și să manipuleze întreaga opinie publică, însă aceste încercări au eșuat și mișcarea a pierdut mult din capital în alegerile electorale din 2009. Aceste realități au făcut ca Hezbollah să publice în noiembrie 2009 un nou manifest politic de aceasta data diferit față de cel inițial din anul 1985.

Succesul Hezbollah de-a lungul timpului a fost generat de adaptabilitatea sa la realitățile sociale în continuă schimbare. Construcția identitară a grupării a păstrat structura de bază, însă a reușit să se inventeze și să se extindă în permanență pentru a rămâne în prim-planul cotidianului din Liban. În repetate rânduri, discursurile publice ale Hezbollah au negat o serie de implicări în atentate teroriste, ajutorul financiar primit din Siria și Iran, precum și unele acuze legate de planurile de reprezenta o alternativă la autoritățile libaneze și implicit un stat în stat.

În tot acest proces complex al construirii continue a indentității Hezbollah un rol important a fost cel mobilizării resurselor astfel încât să poată fi îndeplinite obiectivele dorite. Un alt aspect care merită menționat în ceaa ce privește activitățile Hezbollah sunt legăturile acestora cu comunitățile de creștini din Liban. În prima decadă a istoriei mișcării, referirile la creștini au fost foarte puține și la fel de inexistente au fost și contactele politice. Hezbollah se manifesta public numai împotriva acelor facțiuni creștine care sprijineau Israelul. Hezbollah accepta comunitățile creștine din Liban drept rezidente pe teritoriu libanez și chiar dacă erau încadrate în categoria necredincioșile, împărtășeau cu musulmanii valorile sociale ale toleranței, iubirii și solidarității. Hezbollah acorda necredincioșilor dintr-un stat islamic libertatea necesară exprimării obiceiurilor religioase proprii atâta timp cât acceptau faptul că trebuiau să se supună justiției islamului care guverna statul. Creștinii nu erau obligați să se convertească, doar să se supună autorităților statale. Desigur, acestea realități susținute de Hezbollah nu însemna că organizația prin practicile islamice nu încuraja necredincioșii să îmbrățișeze Coranul și religia lui Allah; argumentând, pe bună dreptate până la un punct, că nici evreii și nici creștinii nu sunt pe deplin mulțumiți decât atunci când te convertești la religia lor.

Noua constituție a Libanului din 1990 a permis creștinilor să se implice politic și, de asemenea, a dat posibilitatea fostelor miliții să se constituie în partide politice. Hezbollah, considerată a fi o mișcare națională de rezistență, a putut să își păstreze armele pentru a lupta contra Israelului și să activeze și ca partid politic. Niciunul dintre programele politice ale Hezbollah din 1992 până în 2009 nu a cuprins referiri, directe ori indirecte, la transformarea Libanului într-un stat islamic după modelul Iranului. Convingerea grupării Hezbollah este că o asemenea decizie trebuie să fie în primul o dorință sinceră a populații și că nu trebuie impusă de sus în jos, prin coerciție, de un anumit grup de persoane.

Dialogul dintre comunitățile de creștini din Liban și Hezbollah a cunoscut îmbunătățiri evidente începând cu 1991. Pentru ca discuțiile să fie productive, ambele părți au căzut de acord să evite dialogul pe teme doctrinare și să se concentreze pe aspectele civice și socio-economice. Colaborarea dintre cele două grupări a cunoscut îmbunătățiri semnificative în ultimii șapte-opt ani când în cadrul alegerilor pe listele mișcării politice a Hezbollah au candidat creștini iar în diversele comunități locale au existat politici comune. Hezbollah a declarat public că oricine poate să activeze politic în cadrul organizației și să vorbească în numele acesteia, chiar dacă este creștin, cu condiția să urmeze doctrina stabilită de forurile superioare ale mișcării Hezbollah (o regulă obișnuită în lumea politică de pretutindeni).

Teoreticienii Hezbollah au anunțat că mișcarea a înlocuit conceptul de necredincios, dhimmi, cu acela de cetățean și că sub ocrotirea legilor statului libanez, orice cetățean trebuie să aibe drepturi egale, indiferent dacă este sau nu musulman. Prin urmare, discursul public politic al Hezbollah în prezent este axat pe toleranța religioasă.

III. Terorismul între psihologia terorii și „calea noastră”

Motto: Plec către Dumnezeu, mamă,/ Plec pentru a trăi veșnic în umbra milosteniei Lui,/ Pașii mă vor călăuzi, mamă, spre Dumnezeu,/ Spre poruncile sale și pe cea cea dreaptă a adevărului./ Dumnezeu m-a ales/ Pentru că am trăit ca un om fiecare zi din zilele vieții,/ Ca un om care s-a dăruit credinței, lăsându-și departe poftele/ Trecătoare./ Mamă a copilului meu, fii fericită și răbdătoare,/ Căci ne vom regăsi acolo, în Paradisul de sus./ Noi vom muri pentru ca nația noastră să fie vie,/ Așa cu voi fi eu însumi în Rai./ Doar o apăsare pe trăgaci și nu voi mai fi,/ Doar o apăsare pe trăgaci și chipurile dușmanilor vor fi desfigurate,/ Chipurile celor care nu îl respecte pe Dumnezeu, Care nu-l apară pe Dumnezeu./ Lașii, veșnic neadormiți./ Rușine este ce se petrece acum la Ierusalim./ Treziți-vă, lașilor, și fiți oameni,/ Săvârșiți glorioasele fapte./ Tată, iartă-mă pentru greșelile și păcatele mele/ Fii mândru pentru fiul care te așteaptă în Rai./ Fii mândru de principiul pentru care am viețuit, De moartea mea pentru ca tu să trăiești, tată. (Mesajul de adio al unui martir, autor anonim (2003)

III.1. Elemente de teorie a terorismului

Există o singură certitudine atunci când vorbim de terorism. Faptul că este deja parte a cotidianului nostru. Chiar dacă, din fericire, nu toate țările lumii sunt afectate în mod direct și grav de terorism, prezența acestuia în discursul public, în lucrările de specialitate, în dezbaterile particulare este din ce în ce mai frecventă. Faptul că ne ascundem de o problemă nu ajută niciodată la rezolvarea acesteia. Așa cum niciodată ignoranța nu a generat progres. Terorismul afectează în prezent în mod indirect economia mondiala prin influența pe care anumite evenimente o pot avea asupra pieței financiare globale.

La nivel primar, terorismul este o acțiune violentă împotriva unui stat sau/și a unor non-combatanți. În același timp însă, orice situație are cel puțin două fațete. O persoana pe care noi o numim terorist este pentru un alt grup de oameni un războinic neînfricat pentru eliberarea poporului său sau pentru religia în care crede. Acțiunile teroriste au în comun utilizarea violenței cu anumite obiective și în mod cert și intimidarea ca acțiune psihologică a grupului-țintă. În mod general, obiectivele actului terorist sunt de natură politică.

Conceptul de terorism a cunoscut o evoluție importantă în timp și și-a schimbat înțelesul și s-a diversificat într-un mod îngrijorător. Prima utilizare a termenul datează din timpul revoluției franceze din 1789 când regimul terorii instaurat în 1793-1794 a fost adoptat ca o metodă eficientă pentru combaterea contrarevoluționarilor și pentru consolidarea noului guvern. Conceptul actual de terorism ca parte a unei mișcări revoluționare, antistatale i se datoreză italianului Carlo Piscane care a enunțat la mijlocul secolului al XIX-lea teoria propagandei prin fapte. În perioada interbelică, cu precădere, începând cu anii ’30, terorismul desemna acele practici de reprimare în masă din statele totalitare, fiind din nou înțeles ca un abuz de putere al autorităților statale. După 1950, termenul de terorism a redevenit acela care semnifica practici violente cu caracter antistatal. O serie de state, fost colonii, își datorează independența unor organizații de tip terorist cu politici naționaliste.

După cum am încercat să arătăm în primul capitol atunci când am prezentat câteva aspecte ale evoluției religiilor iudaismului și islamismului, religia este o parte a identității unui popor de care nu se mai poate face abstracție sub nicio formă atunci când vorbim de relațiile interstatale. Conflictele din fostul spațiu iugoslav și din teritoriul palestian sunt cele mai recente și sunt cât se poate de elocvente în acest sens.

Se consideră că în prezent cel puțin un sfert din numărul organizațiilor teroriste au ca principală motivație chestiuni religioase. În cazul islamului, cu greu putem separa religia de politică, astfel încât majoritatea acestor organizații teroriste bazate pe religie le putem regăsi în zona arabo-islamică. Simbolistica religioasă se unește în mod clar cu cea istorică atunci când în chestiunea Palestinei se fac referiri la vremea cruciadelor sau la revoluția arabă din timpul primului război mondial căreia Marea Britanie îi promisese sprijin pentru crearea unui mare stat arab islamic. Sprijin pe care englezii l-au acordat ulterior evreilor pentru crearea statului Israel.

Așadar, putem afirma că în cadrul terorismului de natură religios, cel fundamentalist islamic este considerat a fi cel mai periculos. Este o expresie a realităților politice din Orientul Apropiat și Mijlociu pe care le-am descris anterior și este orientat în principal către Israel și aliații acestuia: S.U.A. și Marea Britanie, în mod special.

În ultima jumătate de secol au apărut o serie întreagă de organizații teroriste pe seama cărora sunt puse o mulțime de atentate soldate cu mii de morți și răniți, doar o parte din ele fiind revendicate. Astfel, menționăm pentru continentul asiatic Al-Qaida, de numele căreia se leagă atacurile de la 11 septembrie 2001 din S.U.A.; Frontul Democratic pentru Eliberarea Palestinei (FDEP); Hamas; Hezbollah; Organizația Abu Nidal (OAN); Frontul de Eliberare a Palestinei (FEP); Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP); Jihadul Islamic Palestinian (JIP); Al-Fatah; Tigrii Tamili (TT); Armata Roșie Japoneză (ARJ); Noua Armată Populară (NAP); în Africa putem aminti de Gruparea Armată Islamică (GAI-Algeria); Al-Jihad (Egipt); în America latină există Armata de Gherilă Tupac Katari (AGTK-Bolivia); Mișcarea de tineret Lautaro (Chile); Armata de Eliberare Națională (AEN-Bolivia); în timp ce în Europa amintim de Facțiunea Armatei Roșii (FAR-Germania); Brigăzile Roșii (BR-Italia); Euskadi Ta Askatasuna (ETA-Spania); Armata Republicană Irlandeză (IRA).

III.2. State sponsor

În lucrările de specialitate s-a luat în considerare și conceptul terorismului sponsorizat de stat. Este vorba despre acele state care se folosesc mai rar sau mai des de anumite grupări teroriste în anumite probleme de politică externă, atunci când nu doresc să se manifeste în mod oficial. Evident că aceste state sunt cele al căror regim de conducere este unul autoritar și că principiile lor de politică externă sunt extreme, radicale. Este o metodă eficientă și mult mai economică decât un război deschis. Iranul, Irakul până în 2003, precum și Siria, Libia, Coreea de Nord sunt considerate a fi state care au sponsorizat terorismul și încă o mai fac.

Statele sponsor pot fi grupate în mai multe categorii. Cele active sunt statele care sprijină una sau mai multe grupări teroriste prin livrări de armament și fonduri financiare, precum și prin acțiuni mediatice de propagandă sau refugiu teritorial în cazul în care bazele operative ale acestora ar fi descoperite și compromise. Categoria statelor pasive sunt acelea care ignoră cu bună știință activitățile teroriste de pe teritoriul lor sau cele care nu acționează decisiv pentru eradicarea acestora. Desigur, avem și excepțiile constituite de acele state puternic industrializate în cadrul cărora există grupuri politice având legături cu grupările teroriste. În actuala listă, statele incluse ca sponsori ai terorismului sunt Cuba, Iran, Siria, Sudan; în timp ce statele posibile sunt Pakistanul și Venezuela.

La nivel internațional, se duce o luptă continuă pentru blocarea surselor de finanțare ale terorismului. Acestea sunt definite explicit și incriminate potrivit legilor în timp ce organisme internaționale crează mecanisme comune de combatere a finanțării terorismului. Menționăm, dintre documentele internaționale cu privire la această problemă: Convenția Internațională a Organizației Națiunilor Unite privind Reprimarea Finanțării Terorismului, adoptată la New York, în 9 decembrie 1999; Rezoluția 1267 (1999) adoptată de Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite la cea de-a 4051-a reuniune, din 15 octombrie 1999; Rezoluția 1373 (2001) adoptată de Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite la cea de-a 4385-a reuniune, din 28 septembrie 2001; Rezoluția 1377 (2001) adoptată de Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite la cea de-a 4413-a reuniune, din 12 noiembrie 2001; Cele 9 Recomandări Speciale ale Grupului de Acțiune Financiară Internațională etc.

Sigur că metoda cea mai eficientă pentru combaterea terorismului este, dincolo de toate documentele oficiale elaborate o comunicare și o acțiune unitară a tuturor segmentelor implicate în viața cotidiană. Din punctul de vedere al finanțării terorismului, un rol esențial îl au instituțiile financiare care mediază toate acțiunile de acest gen. Ele trebuie să monitorizeze atent și periodic operațiunile bancare pe care trebuie să le compare cu profilul economic al clientul; volumul depunerilor și retragerilor de numerar; metodele prin care se cere și se realizează tranferurile bancare etc.

III.3. Jihadul

Un aspect foarte bine evidențiat în mai multe lucrări de specialitate și reliefat și noi în capitolul referitor la istoria și evoluția Hezbollahului este că aceste grupări teroriste au înțeles foarte bine care sunt avantajele folosirii new media în practicarea terorismului. Accesul tot mai liber la internet de-a lungul tuturor continentelor a deschis o cutie a Pandorei din toate punctele de vedere și sub toate aspectele posibile. Societatea umană este astăzi din punct de vedere al mentalului colectiv sub impresia clișeelor. Și filmele și emisiunile de știri de la tv au avut un rol esențial în crearea acestor tipare imaginare. Cele mai persistente imagini ale teroriștile ne înfățișează arabi cu barbă, sinucigași cu bombă care ucid oameni nevinovați în numele lui Allah. Un studiu mai aprofundad al problematicii ne demonstrează cât de superficială este această opinie.

Nu puține sunt grupările teroriste care au programe sociale, care întrețin spitale și școli, care educă în spirit civic și religios grupuri de oameni și care sunt sprijinite de acestea. Unul dintre cele mai bune exemple este organizația Hamas. Este, desigur, un univers întreg de emoții și de construcții psihice umane cele care „creează” un sinucigaș. Este imposibil de analizat din afară acest fenomen cumplit. De cele mai multe ori, ei sunt tineri care aleg aceasta cale a martirajului pentru binele ulterior al familiei lor, din cauza disperării simțite în fața unui destin care le este blocat din rațiuni politice, economice și militare. Sunt „educați” religios pentru acțiunea finală pentru că singura modalitate prin care atacul poate avea succes este determinarea totală a celui care se sacrifică.

Șeicul Ahmad Ibn Taymiyah (1263-1328) este personalitatea cea mai apreciată în cercurile științifice care se ocupă de studiul islamismului și al orientalisticii. Epoca în care a trăit Taymyah a fost cea a marilor invazii mongole, motiv pentru care el a militat pentru reîntoarcerea islamismului la origine, fiind și ce care a inventat termenul de „apostazie” sau veștejire ca eretic (kafir) al credinciosului care va devia de la dreapta credință. Participant la bătălia din 1302 care a salvat Damascul din fața armatelor mongole, Ibn Taymyah a scris despre jihad prin prisma propriilor trăiri și convingeri:

Ca vorbire, jihadul înseamnă efort și strădanie prin vorbă și faptă. Iar în Șari’a el este lupta împotriva celor necredincioși, pentru a putea distruge puterea și vlaga celor care nu cred, lovirea lor, prăduirea averilor lor, distrugerea locurilor lor de rugă și a idolilor la care se roagă. Aceasta vrea să zică cu claritate că jihadul înseamnă luptă și bătălie pentru atotputernicia islamului, înseamnă luptă împotriva neamului Dhimmi (necredincioșilor n.n.).

Când sunt uciși, musulmanii devin martiri, iar jihadul este îndatorirea celor care vor să cunoască beneficiul martiriului. Cel ucis în lupta împotriva necredincioșilor este martir. Dar în războiul cu necredincioșii nu vor fi uciși cei care nu pot să se împotrivească, precum femeile, copiii, călugării, cei cu obrinteli trupești și toți cei care nu poartă sabie.

Citatele de mai sus sunt cât se poate de elcovente pentru o anumită trăire spirituală care ar putea explica complexul mental al celor care sunt desemnați sub denumirea de teroriști sinucigași. Chiar dacă fenomenul fundamelist islmic din ultimele decenii a scos în evidență conceptul de jihad, și evreii au avut războiul lor sfânt, în timp ce cruciadele creștine sunt un fenomen extrem de complicat din punct de vedere religios, politic și economic.

Originea jihadului datează din anul 624 când în bătălia de la Badr, grupul de musulmani ai lui Mahomed, refugiați la Medina erau la un pas să fie învinși de adversarii din Mecca. Legenda spune că Mahomed s-a avântat spre primele linii și și-a încurajat pe luptători spunându-le că niciun bărbat nu va fi ucis fără ca Allah să își deschidă porțile Paradisului pentru a-l primi.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul jihad se referă mai mult la efort decât la război, sugerând un demers interior pentru atingerea perfecțiunilor. La nivel general, jihadul a ajuns să însemne orice efort realizat cu scopul de a apăra și de a răspândi islamismul prin mijlocirea armelor. Cei care mor pe Calea lui Allah sunt martiri și mântuirea le este asigurată. Dacă inițial jihadul făcea referire la lupta armată contra orașului Mecca, odată cu trecerea timpului, el a fost extins asupra tuturor teritoriile deținute de necredincioși. Această obligație religioasă colectivă care revine comunității poate să fie îndeplinită doar de câteva persoane. Numai în cazul în care războiul sfânt este unul de apărare, ea devine dintr-o obligație colectivă, una individuală. Iată, spre exemplu, ce scrie Al-Sulami cu privire la semnificația jihadului:

Coranul, tradiția și învățații sunt toți de acord că jihad-ul este o îndatorire colectivă atunci când atacă și că devine, în unele cazuri, o îndatorire personală, ca în situația de față, atunci când oștile năvălesc pe neașteptate asupra teritoriului musulman. Lupta împotriva acestor oști este obligatorie pentru orice musulman în stare să o ducă. Încercați să îndepliniți preceptele războiului sfânt! Ajutați-vă unii pe alții pentru a vă apăra religia și pe frații voștri! Folosiți-vă de prilejul de a-i ataca pe infideli, lucru care nu vă cere prea multă osteneală și pe care Allah vi l-a pregătit! Dumnezeu vă aduce raiul aproape, cu bunurile acestei lumi ușor de luat în stăpânire, cu o slavă care va trăi ani mulți și îndelungați. Nu lăsați să treacă acest prilej ca nu cumva Allah să vă osândească la mai rău, la flăcările infernului în viața de apoi. Dați întâietate jihadului sufletelor voastre în fața jihadului deșmanilor căci astfel sufletul poate deveni pentru voi un dușman mai rău decât aceștia. Țineți-vă sufletul la mare depărtare de nesupunerea în fața Creatorului și atunci veți dobândi izbânda mult așteptată asupra francilor.

Considerăm ca fiind destul de semnificative citatele de mai sus pentru ceea ce înseamnă, din punctul de vedere al construirii unui model cultural, în mentalul colectiv arab jihadul. Suntem cu toții tributari unui egocentrism de tip european care din evul mediu când Europa a început să își impună filosofia de viață întregii lumi a dus la crearea unui sentimente de autosuficiență în toate domeniile cunoașterii. Ne raportăm de cele mai multe ori la propriile noastre trăiri, la propriile noastre moșteniri genetice și uităm că primul pas spre a putea comunica este cunoașterea celui de lângă tine.

Astăzi, grupările teroriste clasificate ca atare de către Departamentul de Stat al S.U.A. și mai apoi de alte state europene (se duce o politică puternică în acest sens și pe lângă U.E.) sunt însă cu totul altfel receptate din punct de vedere imaginar în teritoriile în care activează. Drama acestor realități este că ea ele sunt foarte puternic ancorate în trecutul istoric. Atunci au fost făcute erori mari, nerecunoscute și nerezolvate până în prezent. Iar în ceea ce privește situația din Palestina, trebuie să recunoaștem un adevărat paradox: ambele părți au de partea lor dreptatea istorică.

III.4. Studiu de caz. Atacul terorist de la Burgas

Am prezentat în paginile de mai sus o parte dintre evenimentele internaționale importante care legau Iranul de fenomenul terorismului și reacția Israelului și a S.U.A. cu privire la aceste evenimente. Principalele acuze care i se aduc statului islamist șiit sunt legate de creșterea activităților de cercetare nucleară și sponsorizarea terorismului, în special a grupării Hezbollah la a cărei construcție a contribuit din plin acum trei decenii. De altfel, chiar foarte recent, pe lângă declarațiile mai multor oficiali cu privire la iminența unui conflict între Israel și Iran, gruparea Hezbollah a recunoscut public faptul că una dintre dronele sale a traversat marea și a survolat spațiul aerian evreu. În apropierea deșertului Negev, drona a fost interceptată și doborâtă de avioanele de vânătoare ale Israelului. Liderul Hezbollah, Hassan Nasrallah a declarat la televiziunea Al-Manar că drona a fost asamblată în Liban, însă tehnologia este iraniană. Aceasta a fost una dintre foarte rarele ocazii în care Hezbollah a făcut în public o referire la legăturile sale cu Iran. Informația a fost confirmată de autoritățile iraniene prin vocea Ministrului Apărării, generalul Ahmed Vasidi.

De asemenea, ne-am referit în mai multe rânduri la conceptul de jihad înțeles în complexitatea sa și la felul în care teroriștii înțeleg să se raporteze la acțiunile pe care le desfășoară. Nu de puține ori, organizațiile considerate a fi parte a ceea ce lucrările de specialitate numesc terorism fundamentalist islamic au argumentat siguranța în victoria cauzei lor prin principiul: „nouă nu ne este frică de moarte; voi (occidentalii n.n.) iubiți prea mult viața”.

Am arătat cum grupările teroriste acționează având la bază un scop clar politic, urmărind producerea unui impact psihologic cât mai puternic în rândul opiniei publice vizate. Ele acționează cu un număr foarte redus de persoane, nu se limitează la un anumit spațiu geografic și utilizează un armament neconvențional (în general bombe artizanale și dispozitive care pot detona de la mare distanță).

Grupările teroriste acționează prin celule create în alte state decât în cel în care își au sediul principal și aleg locuri publice, precum și momente care au nu de puține ori o anumită semnificație. Mare parte din aceste coordonate descrise mai sus au fost îndeplinite în atacul terorist de la Burgas din 18 iulie 2012.

Orașul bulgar Burgas de pe malul Mării Negre a fost ales ca țintă a teroriștilor în vara anului trecut atunci când un autobuz care transporta turiști evrei de la aeroport la hotelurile în care urmau să fie cazați a fost ales ca țintă de un terorist sinucigaș. Autobuzul era ocupat de 42 de turiști evrei, majoritatea tineri, dintre care doar cinci au fost uciși, al șaselea fiind șoferul bulgar al autobuzului. Autoritățile bulgare au ajuns imediat la fața locului în frunte cu președintele bulgar Resen Plevneliev. Primele declarații ale Ministerului de extern bulgar au fost construite pe idea unei bombe plasate în compartimentul de bagaje, însă investigațiile ulterioare au adoptat varianta teroristului sinucigaș. Un copil de 11 ani și două femei însărcinate au fost rănite, în timp ce o a treia a fost ucisă.

Reportajele luate martorilor la tragedie și supraviețuitorilor din autobuz descriu oameni aruncați în aer, țipete și plânsete, precum și bucăți din trupurile celor uciși. Explozia ar fi început în fața autobuzului, flăcările împrăștiindu-se în restul mașinii (puteți vedea imaginea autobuzului distrus și șocul uneia dintre victimele supraviețuitoare în anexele IV și V de la finalul lucrării). Autoritățile bulgare care au investigat atentatul au declarat în mai multe rânduri că modul de operare este cel al unei organizații teroriste, însă au refuzat să pronunțe nume. Informațiile oferite presei despre atacator sugerează o persoană tânără, albă, probabil de naționalitate arabă cu barba rasă în acel moment. Ministerul de Interne al Bulgariei a declarat că este probabilă existența unui grup conspirativ care să fi petrecut în jur de o lună de zile în Bulgaria pentru a pregăti atacul terorist.

O serie de dezvăluiri au fost realizate în celebrul ziar New York Times în lunile iulie și august care citau oficiali ai S.U.A. care identificau organizatorii atentatului ca având legătură cu gruparea Hezbollah și mai apoi, implicit, cu Iranul. Iranul a negat implicarea în atacul de la Burgas și a comentat acuzațiile care i se aduceau ca fiind unele nefondate.

Așa cum era de așteptat, întreaga lume internațională a condamnat actul terorist din Bulgaria, oferind condoleanțe familiilor îndoliate. Mai multe țări europene, printre care și România, și-au manifestat indignarea cu privire la aceste evenimente atât de triste, lor alăturânduli-se, printre altele, Ghana, Japonia, Coreea de Sud, Vietnam, Mexic, Canada, Argentina, Brazilia, precum și organisme și instituții internaționale (U.E., UNESCO; NATO).

Cele mai dure reacții la adresa atentatului de la Burgas au aparținut autorităților israeliene. Într-o declarație televizată, primul ministru evreu, Benjamin Netanyahu a susținut că organizația teroristă responsabilă pentru crimele comise în Bulgaria era Hezbollah și împreună cu ea Iranul care o sprijină din umbră. Netanyahu a mai acuzat Iranul de faptul că duce de mai bine de un an o campanie de producere de teroare, în special prin brațul său lung-Hezbollahul. El a mai atras atenția asupra faptului că sub nicio formă cel mai periculos stat din lume și o organizație teroristă nu pot deține arme nucleare. Primul ministru a mai declarat că multumește Bulgariei pentru reacția imediată și pentru prietenia arătată statului Israel.

Ambasadorul Iranului la Națiunile Unite, Mohammed Khazaee, a declarat, poate și ușor ironic, că având în vedere că Israelul a învinovățit Iranul imediat după producerea atacului terorist, este foarte posibil ca însuși statul evreu să fie responsabil de organizarea acestui atentat. Replica omologului său israelian nu s-a lăsat așteptată prea mult,  Chaim Waxman afirmând că nu este deloc uimit de reacția oficialului iranian pentru că republica islamistă este aceeași care consideră că atacul din 11 septembrie 2011 este de fapt o conspirtație și care neagă existența holocaustului.

La începutul lunii octombrie, mai multe ziare, inclusiv în edițiile lor online, au relatat interviul luat de un ziar bulgar, 24 Chasa, liderului radical Omar Bakri care ar fi declarat că teroristul sinucigaș de la Burgas ar fi fost Mehdi Ghezali pe care l-ar fi cunoscut personal pentru puțin timp în urmă cu mai multă vreme.

O altă legătură între atacul terorist din 18 iulie 2012 și organizația Hezbollah a fost făcută la nivelul analizei simbolice: crimele din Bulgaria au avut loc la exact 18 ani de la atacul terorist din Buenos Aires care a produs moartea a 85 de persoane. Atacul terorist din capitala Argentinei, cel mai grav din istoria acestei țări, a fost organizat, spun autoritățile care au anchetat timp de zece ani cazul de Hezbollah, autorul fiind Ibrahim Hussein Berro din Liban. Investigațiile continuă și în prezent, acuzele dintre Israel și Iran de asemenea; doar timpul și istoria vor elucide aceste triste evenimente.

Concluzii

Etnia, geografia, politica, economia și religia sunt filoane identitare care cu greu pot fi separate atunci când facem o analiză a lumii arabo-islamice (se poate vedea în acest sens și textele reproduse în anexa I). Din Turcia până în Yemen, din Egipt în Iran și mai apoi spre Asia Centrală și spre Europa Balcanică, aria geopolitică arabo-islamică este într-o permanentă căutare de repere.

În acest univers social religios, iudaismul are rădăcini puternice, istorice. De numele lui Moise se leagă în iudaism un al doilea legământ al evreilor cu Iahve, legământ simbolizat prin cele zece porunci pe care evreii trebuiau să le respecte. Iahve se obliga să ofere poporului ales un teritoriu doar al lor în care să își construiască statul și în care să îl venereze ca unic Dumnezeu. Începând cu Iosua, evreii se stabilesc pe teritoriul promis lor de către Iahve și încep cucerirea acestuia. Întâlnim în această perioadă a existenței statului iudaic considerată a fi a judecătorilor, conceptul de război sfânt (concept care este nuanțat și accentuat mult mai mult la musulmani, un mileniu și ceva mai târziu).

Spre deosebire de celelalte religii, mesajul Coranului reprezintă un exemplu unic, politic și religios, care a permis crearea islamismului și a teocrației musulmane. Coranul integrează indivizii într-o comunitate religioasă numită umma. Mahomed a reușit prin intermediul mesajului prmovat prin Coran să canalizeze energia consumată de arabi în luptele interne în scopul expansiunii externe, plasată ideologic sub necesitatea victoriei lui Allah asupra păgânismului. Prin Coran, Mahomed și urmașii lui au reușit să creeze națiunea arabă și să înnobileze limba arabă ca limbă liturgică și teologală.

Atât islamismul, cât și iudaismul sunt religii ale Cărții și ale Legii și ambele cunosc, chiar dacă în mod diferit conceptul de război sfânt. Destinul istoric al popoarelor a făcut ca aceste două credințe să intre în conflict și să prefere în jocul politic și religios armele în detrimentul toleranței. Astăzi, Iranul și Israelul reprezintă vârfurile de lance ale acestui conflict.

Pe durata regimului Pahlavi, începând cu anul 1948 când a fost proclamat statul Israel, relațiile acestuia cu Teheranul au fost apropiate și au ajuns inclusiv la elaborarea unor alianțe strategice, este adevărat, informale. Dorința liderului iranian de a moderniza Iranul a făcut ca Israelul să reprezinte pentru Iran un partener care să îi ofere accese la piața economică și financiară evreiască din S.U.A. Statul evreu, în schimb, avea nevoie de aliați și relațiile diplomatice cu Iranul sunt încurajate de politica lui Ben Gurion care afirma că în lipsa unor legături cu proprii vecini, este întotdeauna de dorit să stabilești relații cu vecinii vecinilor. Studenți iranieni au fost intruiți în Israel, iar experți evrei au ajutat la dezvoltarea Iranului în timpul reformelor șahului Pahlavi. Israelul a ajutat Iranul inclusiv în dezvoltarea industriei sale de armament și în crearea unei infrastructuri solide pentru industria petrolieră.

După instaurarea regimului islamist relațiile dintre cele două state s-au modificat radical. Treptat, Iranul a transformat conflictul arabo-israelian dintr-unul național-politic într-unul religios. Astfel încât, programul nuclear al Iranului, precum și sprijinul acordat de acest stat organizațiilor teroriste (Hamas, Hezbollah, spre exemplu) au făcut ca Israelul să declare că aceste acțiuni le consideră a fi atentate la siguranța statului și să devină principala voce anti-iraniană.

Anul 2012 a reprezentat o escaladare fără precedent a conflictului dintre Iran și Israel. În luna februarie au apărut primele discuții despre un posibil război între cele două state provocat de manevrele marinei iraniene din apropierea Siriei și de ineficiența sancțiunilor economice cu privire la programul nuclear iranian. În septembrie-noiembrie au reapărut aceste materiale în presa internațională cu privire la un iminent război, materiale inflamate și de declarațiile dure ale mai multor lideri politici aparținând celor două state.

La scruta vreme după înființarea sa ca stat, Israelul a fost nevoită să recurgă la arme pentru a-și apăra independența. Unul dintre cele mai lungi războaie purtate de statul evreu a fost cel contra Libanului pentru că Israelul a ocupat mai bine de două decenii o parte a teritoriului din sudul Libanului considerat a fi o zonă de siguranță. În acest context, Iranul în care de curând reușise revoluția islamică a sprijinit înființarea unei grupări teroriste în Liban care să lupte contra Israelului: Hezbollah. Organizația a recurs în primii ani la atentate teroriste și mai apoi la o adevărată luptă de gherilă contra armatelor Israelului. În 2000, statul evreu s-a retras din sudul Libanului iar Hezbollah a promovat evenimentul ca pe un mare succes.

Pe 15 februarie 1985, Hezbollah a devenit un actor important în cadrul sistemului politic libanez odată cu publicarea manifestului său politic care cuprindea ideologia sa religioasă și politică și care marca ieșirea din clandestinitate a organizației. Succesul Hezbollah de-a lungul timpului a fost generat de adaptabilitatea sa la realitățile sociale în continuă schimbare. Construcția identitară a grupării a păstrat structura de bază, însă a reușit să se inventeze și să se extindă în permanență pentru a rămâne în prim-planul cotidianului din Liban. În repetate rânduri, discursurile publice ale Hezbollah au negat o serie de implicări în atentate teroriste, ajutorul financiar primit din Siria și Iran, precum și unele acuze legate de planurile de reprezenta o alternativă la autoritățile libaneze și implicit un stat în stat.

În tot acest proces complex al construirii continue a indentității Hezbollah un rol important a fost cel mobilizării resurselor astfel încât să poată fi îndeplinite obiectivele dorite. Un alt aspect care merită menționat în ceaa ce privește activitățile Hezbollah sunt legăturile acestora cu comunitățile de creștini din Liban. Niciunul dintre programele politice ale Hezbollah din 1992 până în 2009 nu a cuprins referiri, directe ori indirecte, la transformarea Libanului într-un stat islamic după modelul Iranului. Convingerea grupării Hezbollah este că o asemenea decizie trebuie să fie în primul o dorință sinceră a populații și că nu trebuie impusă de sus în jos, prin coerciție, de un anumit grup de persoane. Recent, Hezbollah a declarat public că oricine poate să activeze politic în cadrul organizației și să vorbească în numele acesteia, chiar dacă este creștin, cu condiția să urmeze doctrina stabilită de forurile superioare ale mișcării Hezbollah.

Al-Manar, postul tv al Hezbolah emite din 3 iunie 1991 sub sloganul de „stație a rezistenței”. Platformă culturală, ideologică și politică a grupării, postul de televiziune a acționat pentru mobilizarea populației șiite (să nu uităm că Iranul este o țară islamică șiită) și din 2000 când a decis să emită prin satelit și-a concentrat acțiunea mediatică asupra teritoriilor palestiniene, Gaza și Cisiordania, transmițând mesajele celei de a doua Intifadă. Treptat, postul de televiziune a atras telespectatori din lumea arabă și se consideră a fi astăzi cel mai urmărit post tv după Al Jazeera din Qatar. Hezbollah folosește Al-Manar în special pentu a transmite mesajele grupărilor radicale palestiniene implicate în lupta împotriva statului Israel (Hamas și Jihadul Islamic Palestinian). Justificarea este una destul de clară: modelul Hezbollah este unul care a avut succes și prin urmare poate fi aplicat și în teritoriile palestiniene.

Legăturile organizației cu terorismul sunt însă departe de a fi încheiate. Iar în ceea ce privește terorismul, există o singură certitudine. Faptul că este deja parte a cotidianului nostru. Chiar dacă, din fericire, nu toate țările lumii sunt afectate în mod direct și grav de terorism, prezența acestuia în discursul public, în lucrările de specialitate, în dezbaterile particulare este din ce în ce mai frecventă. Acțiunile teroriste au în comun utilizarea violenței cu anumite obiective și în mod cert și intimidarea ca acțiune psihologică a grupului-țintă. În mod general, obiectivele actului terorist sunt de natură politică.

În lucrările de specialitate s-a luat în considerare și conceptul terorismului sponsorizat de stat. Este vorba despre acele state care se folosesc mai rar sau mai des de anumite grupări teroriste în anumite probleme de politică externă, atunci când nu doresc să se manifeste în mod oficial. Evident că aceste state sunt cele al căror regim de conducere este unul autoritar și că principiile lor de politică externă sunt extreme, radicale. Este o metodă eficientă și mult mai economică decât un război deschis.

Legături tot mai dese sunt făcute între terorismul fundamentalist islamic și conceptul de jihad. Din punct de vedere etimologic, cuvântul jihad se referă mai mult la efort decât la război, sugerând un demers interior pentru atingerea perfecțiunilor. La nivel general, jihadul a ajuns să însemne orice efort realizat cu scopul de a apăra și de a răspândi islamismul prin mijlocirea armelor. Cei care mor pe Calea lui Allah sunt martiri și mântuirea le este asigurată. Dacă inițial jihadul făcea referire la lupta armată contra orașului Mecca, odată cu trecerea timpului, el a fost extins asupra tuturor teritoriile deținute de necredincioși. Această obligație religioasă colectivă care revine comunității poate să fie îndeplinită doar de câteva persoane. Numai în cazul în care războiul sfânt este unul de apărare, ea devine dintr-o obligație colectivă, una individuală. Nu de puține ori, organizațiile considerate a fi parte a ceea ce lucrările de specialitate numesc terorism fundamentalist islamic au argumentat siguranța în victoria cauzei lor prin principiul: „nouă nu ne este frică de moarte; voi (occidentalii n.n.) iubiți prea mult viața”.

După cum am văzut din studiul de caz de la finalul lucrării, terorismul poate apărea oriude iar efectele sale sunt extrem de puternice. Orașul bulgar Burgas de pe malul Mării Negre a fost ales ca țintă a teroriștilor în vara anului trecut atunci când un autobuz care transporta turiști evrei de la aeroport la hotelurile în care urmau să fie cazați a fost ales ca țintă de un terorist sinucigaș. Autobuzul era ocupat de 42 de turiști evrei, majoritatea tineri, dintre care doar cinci au fost uciși, al șaselea fiind șoferul bulgar al autobuzului

Cele mai dure reacții la adresa atentatului de la Burgas au aparținut autorităților israeliene. Într-o declarație televizată, primul ministru evreu, Benjamin Netanyahu a susținut că organizația teroristă responsabilă pentru crimele comise în Bulgaria era Hezbollah și împreună cu ea Iranul care o sprijină din umbră. Netanyahu a mai acuzat Iranul de faptul că duce de mai bine de un an o campanie de producere de teroare, în special prin brațul său lung-Hezbollahul. El a mai atras atenția asupra faptului că sub nicio formă cel mai periculos stat din lume și o organizație teroristă nu pot deține arme nucleare.

Considerăm că numai un dialog sincer, bazat pe toleranță și acceptare, precum și pe cunoaștere reciprocă poate să înlăture climatul de teroare care planează de prea mult timp asupra ariei arabo-musulmane. Anul 2013 stă, mai mult decât oricând sub semnul războiului dintre Iran și Israel. Să sperăm că pagina acestui război în cartea istoriei va rămâne mereu nescrisă.

BIBLIOGRAFIE

Bibliografie tematică:

Alagha, Joseph, Hizbullah’s Identity Construction, Amsterdam University Press, 2011

Idem, Hizbullah’s Documents, Pallas Publications/Amsterdam University Press, 2011

Avon, Dominique, Khatchadourian, Anaïs-Trissa, Todd Jane Marie,, Hezbollah: A History of the "Party of God", Harvard University Press, 2012

Bonner, Michael, Jihad in Islamic History: Doctrines and Practice, Princeton University Press, 2008

Chican, Dumitru, Jihad sau drumul spre Djanna, București: Editura Corint, 2011

Ferchedău-Muntean, Marga (edit.), Terorismul. Istoric, forme, combatere, București: Editura Omega, 2001

Norton, Augustus Richard, Hezbollah: A Short History, Princeton University Press, 2009

Bibliografie generală:

Alizadeh, Saeed, Pahlavani, Alireza, Sadrnia, Ali, Iran: A Chronological History, Alhoda UK, 2004

Adil, Hajjah Amina, Muhammad, the Messenger of Islam: His Life & Prophecy, ISCA, 2002

Avery, P., Hambly, G. R., Melville, C., The Cambridge History of Iran, vol.7, Cambridge University Press, 1991

Bayme, Steven, Understanding Jewish History. Text and Commentaries, KTAV Publishing House, 1997

Camous, Thiery, Orienturi/Occidenturi. 25 de secole de războaie, București: Editura Cartier, 2009

Cruciadele, București: Editura Artemis, f.a

Eliade, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. I, București: Editura Științifică, 1991

Elias, Norbert, Procesul civilizării, 2 vol, Iași: Editura Polirom, 2002.

Foster Kent, Charles, A History Of The Jewish People During The Babylonian, Persian And Greek Periods, Kessinger Publishing, 2004

Huntington, Samuel, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Bucureșit: Editura Antet, 1998.

Kaplan, Eran, Penslar, Derek J., The Origins of Israel, 1882–1948: A Documentary History, University of Wisconsin Pres, 2011

Katz, Steven T., The Cambridge History of Judaism: Volume 4, The Late Roman-Rabbinic Period, Cambridge University Press, 2006

Kissinger, Henry, Diplomația, București: Editura All, 2007

Klein, Claude, Israel. Statul evreilor, București: Editura Bic All, 2003

Lowry, Richard S., The Gulf War Chronicles: A Military History of the First War With Iraq, iUniverse, 2008

Malamat, Abraham, Ben-Sasson, Haim H., A History of the Jewish People, Harvard University Press, 1976

Moin, Baqer, Khomeini: Sign of God, I.B.Tauris, 1999

Omer, Ahmed, Prophet Muhammed: His Life and Times, AuthorHouse, 2011

Porter Berkey, Jonathan, The Formation of Islam: Religion and Society in the Near East, 600-1800, Cambridge University Press, 2003

Pappe, Ilan, A History of Modern Palestine: One Land, Two Peoples, Cambridge University Press, 2006

Roux, Jean-Paul, Istoria războiului dintre islam și creștinătate (622-2007), București: Editura Artemis, 2007

Stănciulescu, Mihaela, Biserici și tunuri. Dimensiunea religioasă a conflictelor din Balcani în perioada post-Război Rece, Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2012

Tessler, Mark A., A History of the Israeli-Palestinian Conflict, Indiana University Press, 1994

Ward, Steven R., Immortal: A Military History of Iran and Its Armed Forces, Georgetown University Press, 2009

Zamarowsky, Vojtech, Din tainele imperiului hitit, București: Editura Junimea, 1980

Siteografie. Articole/cărți, disponibile online:

George Surugiu, Al Manar TV- „televiziunea de gherilă” a Hezbollah, în „Sfera Politicii”, nr. 112, http://www.sferapoliticii.ro/sfera/112/art9-almanar.html

Avi Jorisch, Beacon of Hatred. Inside Hizballah’s Al-Manar Television, The Washington Institute for Near East Policy, 2004: http://www.washingtoninstitute.org/uploads/Documents/pubs/BeaconofHatred.pdf.pdf

Resurse internet:

http://articles.washingtonpost.com/2012-02-02/opinions/35443465_1_israeli-attack-israelis-fear-israelis-doubt

http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/middleeast/iran/9664725/Barack-Obamas-view-on-Iran-completely-different-from-Israels.html

http://www.guardian.co.uk/world/rushdie-fatwa

http://www.cfr.org/iran/lengthening-list-iran-sanctions/p20258

http://edition.cnn.com/2002/ALLPOLITICS/01/29/bush.speech.txt/

http://www.globalsecurity.org/wmd/world/iran/bushehr.htm

http://www.iaea.org/newscenter/focus/iaeairan/index.shtml

http://latimesblogs.latimes.com/babylonbeyond/2010/07/iran-stoning-sakineh-ashtiani.html

http://www.nytimes.com/2011/02/23/world/middleeast/23suez.html?_r=0

http://www.bbc.co.uk/news/world-middle-east-15936213

http://www.iranicaonline.org/articles/israel-relations-with-iran

http://www.adl.org/terrorism/symbols/hezbollah.asp

http://www.adl.org/main_Extremism/911_conspiracy_theories_report.htm?Multi_page_sections=sHeading_3 http://www.state.gov/r/pa/prs/ps/2012/08/196335.htm

http://www.fbi.gov/news/testimony/the-work-of-the-terrorism-financial-review-group; http://www.au.af.mil/au/awc/awcgate/army/usma_terrorists_finances.pdf

http://www.ieee.es/Galerias/fichero/OtrasPublicaciones/Internacional/Country_Reports_on_Terrorism_2011.pdf

http://www.sri.ro/upload/cadrullegislativ.pdf

http://www.bbc.co.uk/news/world-middle-east-19914441

http://www.foxnews.com/world/2012/10/14/iran-calls-hezbollah-drone-flight-into-israeli-airspace-proof-tehran/

http://www.haaretz.com/news/diplomacy-defense/7-reported-killed-in-terror-attack-against-israelis-in-bulgaria-1.452013.

http://www.bbc.co.uk/news/world-europe-18897772;

http://www.ynetnews.com/articles/0,7340,L-4257492,00.html http://www.israelnationalnews.com/News/Tag.aspx/18024.

http://www.timesofisrael.com/bulgaria-still-struggling-to-confirm-attackers-identity/

http://www.jpost.com/NationalNews/Article.aspx?id=278028

http://www.ynetnews.com/articles/0,7340,L-4259995,00.html; http://www.huffingtonpost.com/2012/07/24/bulgaria-bus-bombing_n_1698071.html

http://www.nytimes.com/2012/07/20/world/europe/explosion-on-bulgaria-tour-bus-kills-at-least-five-israelis.html?pagewanted=all&_r=0;

http://www.nytimes.com/2012/07/31/world/europe/after-bombing-bulgarias-ties-with-israel-at-risk.html?_r=2&ref=israelthe.

http://www.aljazeera.com/news/europe/2012/07/201271983322181964.html

http://www.mae.ro/en/node/14595

http://www.haaretz.com/news/diplomacy-defense/netanyahu-blames-bulgaria-attack-on-hezbollah-calling-it-iran-s-long-arm-1.452278; http://www.cbc.ca/news/world/story/2012/07/18/bulgar-israelis-bus-bombing.html

http://www.israelnationalnews.com/News/News.aspx/158271#.UO29_uTZYb0.

http://www.novinite.com/view_news.php?id=143809

http://www.novinite.com/view_news.php?id=141412

http://news.bbc.co.uk/2/hi/americas/4423612.stm

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/en/e/ee/Hezbollah_Flag.jpg

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/71/Hizbollah_posters_2006.jpg

http://www.haaretz.com/polopoly_fs/1.452256.1342701153!/image/1284943042.jpg_gen/derivatives/landscape_640/1284943042.jpg

http://oriforisrael.files.wordpress.com/2012/07/burgas_terror3.jpg

http://www.u-s-history.com/pages/h2021.html

LISTA ANEXELOR

Anexa I Jihad versus democrație și secularism

Anexa II Steagul Hezbollah

Anexa III Afișe ale Hezbollah din timpul războiului Israel-Liban (2006)

Anexa IV Victimă a atentatului de la Burgas

Anexa V Autobuzul care a explodat în atentatul de la Burgas

ANEXA I

Jihad versus democrație și secularism

Nu există nicio îndoială că principala amenințare la adresa hegemoniei islamice și a superiorității legii Șari’a în socialitatea islamică vine din partea secularismului pe care America îl impune cu forța. Cruciații au declarat că, prin ocuparea Irakușui, secularismul va fi implementat în întreaga lume islamică.

Unul dintre cele mai nocive produse ale acestui secularism este democrația care abolește supremația legii islamice asupra societății. Coranul spune că nimeni în afară de Allah nu poate să poruncească, dar democrația afirmă dreptul majorității de comanda celorlalți. Iar secularismul înseamnă mai mult decât democrația, el înseamnă separarea religiei de stat, după principiul „dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. Democrații seculariști vorbesc despre binefacerile capitalismului, despre drepturile femeii, egalitatea între femei și bărbați și egalitatea între religii, nefiind făcută nicio diferențiere între popoare după criteriul apartenenței religioase. Secularismul proclamă absolutismul libertății- de religie, de credință, de gândire, de comportament, de cunoaștere-, dreptul la orice, iar ființa umană este transformată din rob al lui Dumnezeu în animal condus de instincte. Putem vedea cum se trăiește astăzi în Statele Unite ale Americii și în Europa- un popor cufundat în decadență care nu cunoaște nicio barieră și nicio limită, servitor doar al propriilor sale dorințe și interese, animat doar de pofte, oportunist și avid chiar cu prețul sacrificării a milioane de vieți.

(…) Democrația este fructul stricat și bastardul secularismului pentru că acesta din urmă este o școală eretică prin care se urmărește ca religia să fie izolată de viață și de instituțiile statale. Democrația poate să fie regula după care statele și popoarele se conduc, dar ea nu este și nu va fi o regulă pentru Allah cel atotputernic, ci un instrument al tiranilor pentru manipularea și inducerea în eroare a maselor.

(…) Introducerea democrației în țările musulmane va fi un grav act de corupție. Jihadul trebuie să-și strângă rândurile și să lupte pentru ca națiunea să nu fie pervertită și condusă după canoanele democrației seculariste, potrivit povețelor date de imami, de membrii Shura, de ulemele musulmanilor și de poporul care luptă pe calea lui Dumnezeu. Islamul nu poate să trateze în mod egal pe cel învățat și pe cel ignorant, pe musulman și pe necredincios, pe cel pios și pe cel ipocrit, inclusiv atunci când este vorba de alegerile practicate în democrația secularistă carea alege oameni pentru a face legi. Singurul legiuitor este Allah, și nu omul. Aceasta înseamnă că democrația îl ridică pe om la rangul de Dumnezeu.

În al doilea rând, democrația este bazată pe ideea de libertate a religiei și a credinței care înseamnă că o persoană are dreptul să creadă în ceea ce dorește ea, după bunul-plac individual sau să-și aleagă religia care îi convine chiar dacă aceasta duce la postazie și la nesupunere față de poruncile lui Dumnezeu-unicul. În Islam, a renunța la religie pentru a trece la alta este un act care trebuie pedepsit cu moartea, așa cumne învață hadith-ul consemnat de Bukchari: „Pe cel care își schimbă religia să-l ucideți”.

În al treilea rând, democrația se bazează pe libertatea de vorbire și de exprimare chiar dacă această libertate presupune insulta și blasfemia la adresa Celui de Sus și a canoanelor credinței. În democrație nimic nu este sacru și intangibil, totul poate fi pângărit în numele libertății de exprimare.

În al patrulea rând, democrația are la bază separarea religiei de politică și de viață. Deci, după principiul „Dumnezeu cu ale sale, poporul cu ale lui”. Prin aceasta religia este redusă la simplul act al rugăciunii și al ritualului, neavând dreptul să fie prezentă în aspectele politice, economice, sociale care sunt exclusiv de competența și bunul-plac al „poporului”.

În al cincilea rând, la temelia democrației se află libertatea de asociere și constituire de grupuri, de partide politice etc., indiferent de religia, conștiința și standardele morale ale acestora. Este un lucru pe care Șari’a îl interzice pentru că o asemenea libertate înseamnă acceptarea voluntară a coexistenței celui credincios cu cel eretic.

În al șaselea rând, democrația obligă minoritatea să se supună voinței și regulilor majorității chiar dacă majoritatea a fost obținută prin fraudă și rea credință. Or aceasta oferă premisa însăși pentru respingerea de plano a democrației pentru că tot ceea ce este scris în Coran reprezintă cuvântul lui Dumnezeu adresat tuturor credincioșilor și nu porunca unui grup mai mare –chiar și necredincios- dată unui grup mai mic și executorie pentru acesta. Iar tot ceea ce vine în contradicție cu Coranul și cu tradiția este fals, un fals pe care nu toată populația planetei este obligată să îl accepte.

ANEXA II

Steagul Hezbollah

ANEXA III

Afișe ale Hezbollah din timpul războiului Israel-Liban (2006)

ANEXA IV

Victimă a atentatului de la Burgas

ANEXA V

Autobuzul care a explodat în atentatul de la Burgas