Globalizarea2

Globalizarea

Cuprins

Introducere

Cap. 1. Definirea conceptuala a procesului de globalizare

1.1. Globalizare – concept

1.2. Incursiune în istoria globalizării

1.3. Forme ale globalizării

1.4. Factorii globalizării

1.5. Premisele globalizării, argumente pro și contra

Cap 2. Globalizarea comerțului internațional

2.1. Tendințe actuale în comerțul internațional

2.1.1. Evoluția schimburilor comerciale internaționale

2.1.2. Factorii de influența ai evoluției comerțului internațional în contextul actual

2.1.3. Gradul de deschidere al pietelor

2.2. Aspecte controversate în nouă structură a comerțului internațional

2.3. Globalizarea și OMC

Cap 3. Globalizarea investițiilor străine directe

3.1. Investițiile străine directe în economia contemporană

3.1.1. Incursiune în istoria recentă a internaționale de capital(1980-2008

3.1.2. Societățile transnaționale că principala sursă a fluxurilor investiționale internaționale

3.2. Globalizarea și rolul companiilor transnaționale în evoluția investițiilor străine

directe

3.2.1. Companiile transnaționale în procesul de globalizare a economiei contemporane

3.2.2. Istoricul companiilor transnaționale

3.2.3. Rolul companiilor transnaționale în globalizare și redistribuirea factorilor de producție

3.3. Investițiile străine directe și globalizarea

3.4. Fluxurile de investiții străine directe la nivel global

Cap 4. Globalizarea piețelor financiare internaționale

4.1. Piața financiară internațională – parte componentă a procesului de globalizare

4.1.1. Factori ai globalizării financiare

4.2. Tendințe privind globalizarea Sistemului Bancar Internațional

4.2.1 Internaționalizare și concentrare bancară

4.2.2. Băncile multinaționale

4.3. Crizele financiare din anii `90

4.4. Criza financiară actuala

4.5. Fondul Monetar Internațional în contextul globalizării financiare

Cap 5 – Studiul de caz – Globalizarea în România

5.1. Condițiile în care România trebuie să facă față globalizării

5.2. Impactul globalizării asupra comerțului exterior al României (1997-2007)

5.2.1. Comerțul în România în perioada 1997-2004

5.2.2 Comerțul în România în perioada 2005-2007

5.3. Impactul globalizării asupra investițiilor în România (1997- 2008

5.3.1. Evoluția fluxurilor de ISD în perioada 1997-2002

5.3.2. Evoluția fluxurilor de investiții străine directe în România în perioada 2003- 2006

5.3.3. Climatul investițional în anul 2006

5.3.4. Climatul investițional în anul 2007

5.3.4.1. Rezultatele cercetării statistice privind fluxurile de investiții străine în România în anul 2007

5.3.4.2. Repartizarea ISD pe țări de origine în anul 2007

5.3.5. Investițiile străine directe în anul 2008

5.4. Impactul globalizării asupra pieței financiare din România

5.4.1. Globalizarea sistemului bancar

5.4.2..Principalele instituții bancare care activează în România contemporana

5.4.3. Cum ar putea afecta criză economică actuala Sistemul Bancar din România

5.4.4. Condițiile FMI pentru un imprumut de criză

5.4.4.1. Adevăratul pericol al împrumutului uriaș de al României

Concluzii

Anexe

Bibliografie

Introducere

Globalizarea, pe lângă faptul că este discutată și tratată sub diferite forme din prisma tuturor treptelor societății în care trăim, reprezintă un fenomen inevitabil. Nu suntem noi ( nici ca indivizi luați în parte și nici ca popor sau națiune ) în măsură să decidem sau să alegem dacă vrem globalizare, dacă o acceptăm sau nu. Astăzi globalizarea există pur și simplu, iar noi suntem oarecum predestinați să trăim sub semnul acesteia. Ce este sau ce înseamnă în mod concret acest fenomen pe care îl numim globalizare este greu de spus într-o singură definiție. În mare, putem spune că globalizarea este “ un sistem nou, foarte bine uns și interconectat” prin care lumea a devenit “ un singur fluviu “ ( Thomas Friedman, Lexus și măslinul, p16, Editura Fundației Pro, București, 2001).

Nimic din ceea ce se petrece astăzi în societatea noastră nu rămâne neatins de complexitatea acestui proces. Așadar globalizarea a devenit un simbol al vremurilor în care trăim, care prezintă atât avantaje cât și dezanvantaje pentru țările deja implicate și pentru cele care urmează să fie înghițite de acest val.

Alegerea temei a fost influentata de actualitatea fenomenului precum si de problemele implicate de inglobarea voluntara sau nevoluntara a tuturor statelor lumii in procesul de globalizare. De asemenea, impactul asupra Romaniei este unul de proportii, aceasta nefiind inca suficient de dezvoltata pentru a tine pasul cu marile puteri ale lumii, fapt pentru care tara noastra este nevoita sa infrunte dificultati si probleme pentru a se mentine la suprafata.

Lucrarea este compusa din: introducere, 5 capitole, concluzii, anexe si bibliografie.

Capitolul 1: “ Definirea conceptuala a procesului de globalizare “, realizeaza o definire a procesului pe pl;an global din prisma parerilor mai multor economisti, precum si o incursiune in istoria procesului si prezentarea pe scurt a factorilor acestuia.

Capitolul 2: “ Globalizarea comertului international “ prezinta evolutia schimburilor comeciale internationale incepand cu secolul XX pana in prezent si analizeaza gradul de deschidere al pietelor precum si relatia dintre globalizare si principala intitutie a comertului international OMC.

In cel de-al treilea capitol intitulat: “ Globalizarea investitiilor straine directe” am incercat o analiza a evolutiei investitiilor straine directe pe plan mondial inca din anii ’80 precum si o prezentare a societatilor transnationale internationale ca principala sursa a fluxurior de investitii, precum si legatura dintre globalizare si aceste societati, si cea dintre globalizare si investitii.

Capitolul 4: “ Globalizarea pietelor financiare internationale” prezinta piata financiara ca o componenta a procesului de globalizare si analizeaza tendintele privind globalizarea sistemului bancar. De asemenea tot in capitolul 4 am realizat o analiza a crizelor mondiale ( criza din anii ’30 si cea actuala ) si totodata am incercat o prezentare a FMI in contextul globalizarii financiare.

Ultimul capitol, studiul de caz: “ Globalizarea in Romania” reprezinta o analiza a impactului fenomenului de globalizare asupra comertului, investitiilor si pietei financiare din tara noastra.

Noutatea pe care o aduce lucrarea consta in:

Definirea completa si complexa a procesului de globalizare precum si a factorilor si implicatiilor acesteia din punct de vedere economic;

Evaluarea impactului globalizarii asupra comertului exterior al lumii in ultimele decenii;

Impactul globalizarii asupra evolutiei investitiilor straine directe pe plan mondial;

Analiza influentei globalizarii in ceea ce priveste piata financiara globala;

Analiza influentei globalizarii asupra Romaniei din punctul de vedere al comertului exterior, al investitiilor straine directe, precum si al pietei financiare.

Cap.1. Definirea conceptuala a procesului de globalizare

Globalizare – concept

Au existat numeroase încercări de definire a globalizării, astfel că în literatura de specialitate în ultimii 10-15 ani au fost publicate mii de cărți și de studii în care diferiți autori încercau să dea o definite cât mai originală și mai cuprinzătoare fenomenului. Cele mai multe definiții încearcă o abordare economică a conceptului, și-l prezintă sub forma unei creșteri a interdepemdentelor dintre statele lumii, încurajând transferal de noi informații , de competențe și tehnologii și amplificând resursele financiare disponibile pentru investiții.

Termenul de “globalizare” a apărut pentru prima dată în Merriam Webster Dictionary în 1961 . Termenul este folosit sub formă de “globalizare” în literature anglo-saxonă (globalization în SUA, globalization în Marea Britanie), în timp ce în literature franceza sub formă de mondializare (mondialisation). Totuși, în ciuda acestui fapt, trebuie să precizez că nu există deosebire între sensurile cele două cuvinte ci doar în ceea ce privește forma lor, deoarece latinescul globus are aceași semnificație ca și termenul francez monde´.

Printre numeroasele definiții date procesului de globalizare se numără și următoarele:

“Globalizarea se referă la toate acele procese prin care popoarele lumii sunt încorporate într-o singură societate mondială, societatea globală.” (Martin Albrow, 1990) ;

“ Globalizarea poate fi definite ca intensificarea relațiilor sociale în lumea întreagă, care leagă într-o asemenea măsură localitățile îndepărtate, încât evenimentele care au loc pe plan local sunt private prin prisma altora similare, petrecute la multe mile departare, si invers.” ( Anthony Gidees, 1990);

3. “ Globalizarea este rețeaua globală care a adunat laolaltă comunități de pe acesta planetă, altădată dispersate și isolate, într-o dependenta mutuală și o unitate a unei singure lumi.” ( Emanuel Richter);

4. “ Caracteristicile trend-ului globalizării include internaționalizarea producției, o nouă diviziune internațională a muncii, noi migrații din Sud către Nord, noul mediu competitive care generează aceste procese și internaționalizarea statului…ce transforma statele în agenții ale lumii aflate în globalizare.” (Robert Cox);

5. “ Lumea devine un mall global în care ideile și produsele sunt valabile

pretutindeni, în același timp.” ( Rosabeth Moss Kanter);

“ Globalizarea implica o rata accelerată și/sau un nivel mai înalt de interacțiune economică între statele naționale și economiile naționale” ( Baker Epstein și Pollin).

Așadar, că o concluzie la multitudinea de definiții acordate procesului de globalizare pot spune că aceasta reprezintă procesul doesebit de complex și dinamic al creșterii interdependentelor dintre statele lumii, ca rezultat al extinderii și adâncirii legăturilor transnaționale din diferite sfere ale vieții economice, politice, sociale și culturale, având ca și effect imediat faptul că problemele se transformă din naționale în globale, presupunând astel și o rezolvare globală în detrimental celei naționale.

Însă, din punct de vedere strict economic, globalizarea poate fi definită ca o “ integrare a piețelor de mărfuri…singura dovadă irefutabilă care atestă faptul că globalizarea este declinul dispoersiei internaționale a prețurilor mărfurilor, convergenta prețurilor mărfurilor” , sau mai poate desemna “libertatea și abilitatea persoanelor și firmelor de a efectua tranzacții economice voluntare cu rezidenți ai altor țări, proces ce implică un acces în creștere al ofertanților străini pe piețele naționale “ .

1.2. Incursiune în istoria globalizării

Cu siguranță apariția fenomenului de globalizare, deci începutul ei, a fost și încă este un subiect larg dezbătut, însă cercetătorii n-au ajuns, încă, la un punct de vedere comun. Totuși, se poate spune că, până la urmă, s-au conturat trei puncte de vedere și anume:

unii consideră că despre globalizare se poate vorbi chiar din timpuri străvechi, efectele acestui proces resimțindu-se mai mult sau mai puțin în timp, până în momentul când a cunoscut o accentuare deosebită;

după alții, dimpotrivă, globalizarea este un fenomen contemporan, caracteristic modernizării și dezvoltării capitalismului, cu precizarea că, în ultimele decenii, a cunoscut o accelerare deosebită;

în fine, întâlnim și punctul de vedere potrivit căruia globalizarea constituie un process recent, asociat, însă, cu alte evenimente economice și sociale cunoscute deja sub denumirea dforma lor, deoarece latinescul globus are aceași semnificație ca și termenul francez monde´.

Printre numeroasele definiții date procesului de globalizare se numără și următoarele:

“Globalizarea se referă la toate acele procese prin care popoarele lumii sunt încorporate într-o singură societate mondială, societatea globală.” (Martin Albrow, 1990) ;

“ Globalizarea poate fi definite ca intensificarea relațiilor sociale în lumea întreagă, care leagă într-o asemenea măsură localitățile îndepărtate, încât evenimentele care au loc pe plan local sunt private prin prisma altora similare, petrecute la multe mile departare, si invers.” ( Anthony Gidees, 1990);

3. “ Globalizarea este rețeaua globală care a adunat laolaltă comunități de pe acesta planetă, altădată dispersate și isolate, într-o dependenta mutuală și o unitate a unei singure lumi.” ( Emanuel Richter);

4. “ Caracteristicile trend-ului globalizării include internaționalizarea producției, o nouă diviziune internațională a muncii, noi migrații din Sud către Nord, noul mediu competitive care generează aceste procese și internaționalizarea statului…ce transforma statele în agenții ale lumii aflate în globalizare.” (Robert Cox);

5. “ Lumea devine un mall global în care ideile și produsele sunt valabile

pretutindeni, în același timp.” ( Rosabeth Moss Kanter);

“ Globalizarea implica o rata accelerată și/sau un nivel mai înalt de interacțiune economică între statele naționale și economiile naționale” ( Baker Epstein și Pollin).

Așadar, că o concluzie la multitudinea de definiții acordate procesului de globalizare pot spune că aceasta reprezintă procesul doesebit de complex și dinamic al creșterii interdependentelor dintre statele lumii, ca rezultat al extinderii și adâncirii legăturilor transnaționale din diferite sfere ale vieții economice, politice, sociale și culturale, având ca și effect imediat faptul că problemele se transformă din naționale în globale, presupunând astel și o rezolvare globală în detrimental celei naționale.

Însă, din punct de vedere strict economic, globalizarea poate fi definită ca o “ integrare a piețelor de mărfuri…singura dovadă irefutabilă care atestă faptul că globalizarea este declinul dispoersiei internaționale a prețurilor mărfurilor, convergenta prețurilor mărfurilor” , sau mai poate desemna “libertatea și abilitatea persoanelor și firmelor de a efectua tranzacții economice voluntare cu rezidenți ai altor țări, proces ce implică un acces în creștere al ofertanților străini pe piețele naționale “ .

1.2. Incursiune în istoria globalizării

Cu siguranță apariția fenomenului de globalizare, deci începutul ei, a fost și încă este un subiect larg dezbătut, însă cercetătorii n-au ajuns, încă, la un punct de vedere comun. Totuși, se poate spune că, până la urmă, s-au conturat trei puncte de vedere și anume:

unii consideră că despre globalizare se poate vorbi chiar din timpuri străvechi, efectele acestui proces resimțindu-se mai mult sau mai puțin în timp, până în momentul când a cunoscut o accentuare deosebită;

după alții, dimpotrivă, globalizarea este un fenomen contemporan, caracteristic modernizării și dezvoltării capitalismului, cu precizarea că, în ultimele decenii, a cunoscut o accelerare deosebită;

în fine, întâlnim și punctul de vedere potrivit căruia globalizarea constituie un process recent, asociat, însă, cu alte evenimente economice și sociale cunoscute deja sub denumirea de postindustrialism sau reorganizarea capitalismului pe alte baze .

Desigur, plasarea acestui fenomen atât de adânc în istorie, cum se prezintă în prima variantă, pare a fi o exagerare, în ciuda unor argumente care, pe alocuri, par pertinente, precum apariția primelor imperii, procesul de răspândire a creștinismului în lume . Totuși, chiar și cele mai puternice imperii (cum a fost cel roman), private pe scara istoriei, s-au dovedit a fi efemere. Este adevărat că au lăsat urme adânci în evoluția ulterioară a omenirii, reprezentând, fiecare în parte,

o experiență inedită, repetabilă la altă scară și în condiții social-economice totalmente diferite. Totuși, încercarea de a pune conținutul fenomenului globalizării, aflat la începuturile lui, pe seama unor astfel de evenimente istorice, pare oarecum exagerată .

Pentru a ieși din această capcană aparent teoretică, alți cercetători ca, de exemplu, M. Weber și D. Bell au pus în evidență un argument care are toate șansele să fie acceptat, fiind absolut rațional. El se referă la aria de cuprindere a procesului de globalizare. Conform opiniei acestor cercetători, globalizarea, în sensul larg al cuvântului, acoperă trei domenii ale vieții sociale respectiv: economic, politic și cultural. Evident, partea economicului vizează toate fazele procesului de reproducție, adică producția, repartiția, schimbul și consumul, reprezentând structura de rezistență a globalizării, pe baza căreia apar și se dezvoltă și celelalte două componente, reflectate de relațiile politice și culturale. Dacă tendința de globalizare a economiei a fost evidentă încă din fazele sale incipiente, celelalte două laturi, cea politica și cea culturala derivate din prima, au stârnit numeroase suspiciuni, deoarece ele au fost interpretate ca o consecință directă a expansiunii, mai întâi a Europei, apoi a întregii lumi occidentale asupra tuturor teritoriilor situate în afara așa-zisului "perimetru civilizator", în scopul consolidării puterii politice a unor state și instaurării mimetismului cultural străin tradițiilor locale. Cu siguranță, o astfel de situație nu putea interveni pe primele trepte de evoluție istorică a omenirii. De aceea, abordarea globalizării cu mii de ani în urmă nu își găsește nici o justificare. Așa se explică de ce în unele lucrări mai recente cum ar fi Globalizarea economiei scrisă de Gh. Postelnicu și C. Postelnicu, este prezentată o altă ierarhizare a fazelor evolutive ale acestui proces, în cadrul căreia se regăsesc elemente specifice tuturor celor trei arii de cuprindere ale sale. Ele sunt prezentate în felul următor:

faza germinală (Europa, 1400 – 1750), când apar primele hărți ale planetei, ca urmare a noilor descoperiri geografice, omenirea începând să devină conștientă că locuiește pe o planetă (glob) care nu este situată în centrul sistemului nostru solar (revoluționarea astronomiei de către Copernic), este adoptat calendarul universal, în fine, încep să se contureze hotarele viitoarelor puteri coloniale;

faza incipientă (Europa, 1750 – 1875), în cadrul căreia apar statele-națiune, începe să se dezvolte diplomația formală dintre ele, apar primele convenții legale internaționale, precum și primele idei despre internaționalism și universalism;

faza decolării (take off), 1875 – 1925, când are loc un proces de conceptualizare a lumii în termenii existenței unei singure societăți internaționale și a unei singure umanități, proces favorizat de amplificarea legăturilor comerciale dintre națiuni independente, extinderea comunicațiilor, apariția unor migrații de masă (îndeosebi dinspre Europa spre America);

faza disputelor pentru hegemonia mondială (1925 – 1969), declanșată de primul război mondial și apoi reafirmată de cel de-al doilea război mondial, temperate, într-o oarecare măsură, de înființarea Ligii Națiunilor și, după aceea, a Organizației Națiunilor Unite, care a implementat conceptele de crime de război și crime împotriva umanității și a atras atenția, prin intermediul unor organisme specializate ale sale, asupra pericolelor ce decurg din ignorarea unor probleme cu caracter global (poluarea, explozia demografică, epuizarea resurselor naturale, malnutriția, subdezvoltarea economică ș.a.); și de asemenea,

ultimele decenii ale secolului XX, când s-au făcut progrese uriașe în explorarea spațiului cosmic și în telecomunicații, am asistat la apariția diferitelor forme de integrare regională, pe fondul adâncirii fără precedent a diviziunii internaționale a muncii.

De asemenea, David Held, Anthony McGrew, David Goldblatt și Jonathan Perraton în cartea Transformări globale. Politică, economie și cultură, prezintă 4 forme istorice ale globalizării, respectiv patru faze istorice delimitate prin caracteristici spațio-temporale și organizaționale. Astfel ei analizează următoarele forme istorice ale globalizării:

globalizarea premodernă, care începe cu formarea de centre distincte și separate ale civilizației agrare sedentare în Eurasia, Africa și cele două Americi, cu aproximativ 9.000-11.000 de ani în urmă. Această epocă este omogenizată parțial de limitele globalizării în toate formele sale multiple, întrucât, deși existau importante inovații sociale și de infrastructură în multe domenii – în special în transport și comunicații – posibilitățile dezvoltării unor interacțiuni globale durabile erau influențate într-o măsură foarte mare de tehnologia disponibilă. Mai mult, a fost o epocă în care globalizarea era caracterizată, în primul rând, de întâlniri între civilizațiile din cadrul Eurasiei; Oceania și cele două Americi au rămas civilizații autonome, în timp ce legătura între laturile de vest (Europa atlantică), de est (Asia de Sud-Est și Japonia) și de sud (Africa de Sud) ale teritoriului afro-eurasiatic se făcea prin rețele sau fluxuri neglijabile, chiar dacă erau directe sau regularizate.

globalizarea modernă timpurie (1500-1850). Începutul secolului al XVI-lea reprezintă data convențională a ceea ce s-a numit dezvoltarea Occidentului: procesele istorice care au dus la apariția și dezvoltarea instituțiilor cheie ale modernității europene, achiziția de către popoarele europene a tehnologiilor și resurselor de putere care, în cele din urmă, le-au depășite pe cele ale oricărei alte civilizații și crearea ulterioară a imperiilor globale europene. Globalizarea a fost determinată în această perioadă de fluxuri demografice, ecologice și epidemiologice între Europa, Americi și Oceania. Ele au fost accentuate de relații politice și militare mai rezistente și de formarea imperiilor europene globale. Noi forme de globalizare economică au început să ia amploare, așa cum au fost cele inițiate de marile companii comerciale. La mijocul secolului al XIX-lea, popoarele europene, imperiile, religiile, flora și fauna Europei transformaseră deja Americile și Caraibele și începeau să acționeze asupra Australiei și restului Oceaniei. Avanposturi slab populate au fost înființate pe coasta de vest și cea de sud a Africii. Prezența britanică în India devenea și mai evidentă, în timp ce, mai spre est, o slabă influență europeană se înfiripase în insulele și arhipelagurile Asiei de Sud-Est: spaniolii în Filipine, olandezii în Java, portughezii în Macao și Timor. De-a lungul vastelor câmpii ale Asiei Centrale și Siberiei, prezența și autoritatea rusă sporeau constant, atingând coasta Pacificului.

globalizarea modernă (1850-1945). Pe fondul marii expansiuni a relațiilor politice și militare globale, această epocă a fost martora unor modele de globalizare economică foarte extinse, intense și semnificative din punct de vedere social – comerțul și investițiile globale au luat avânt. Decăderea comerțului cu sclavi a oferit posibilitatea ca valuri uriașe de lucrători cu contracte de ucenicie să părăsească Asia în căutarea unui loc de muncă în America de Nord și de Sud și în coloniile Europene din Oceania, Asia, Africa și Caraibe. Interconexiunile culturale s-au intensificat și ele pe măsură ce se dezvoltau noi tehnologii de comunicații și transport – căile ferate și telegraful – iar amenințarea și consolidarea dominației imperiale europene pe întreg globul a obligat alte societăți la o interacțiune culturală inegală cu Occidentul. Epocă a fost marcată, de asemenea, de începuturile unui nou val de interconexiuni internaționale în plan ecologic, pe măsură ce în Europa a apărut poluarea transfrontalieră pe scară restrânsă, defrișarea tropicală organizată sub auspiciile imperiale a luat amploare, iar răspândirea globală a industrialismului și a utilizării combustibilului fosil au început să trasforme, fără a se ști la acea vreme, compoziția atmosferei. Această epocă a globalizării avea să fie întreruptă brusc de primul război mondial. Caracteristica definitorie a epocii a fost influența politică și militară a imperiilor europene și a celui american, care s-au extins la maximum, creând o rețea de interconexiuni cu adevărat globală, deși fragmentată de rivalități imperiale.

globalizarea contemporană. După 1945 s-a produs un nou val de fluxuri și interconexiuni globale. Impactul celui de-al doilea război mondial, precum și al evenimentelor ce i-au urmat a fost suficent de important încât să putem considera epoca postbelică drept o formă istorică distinctă de globalizare. Epoca contemporană reprezintă o intersecție unică de modele de globalizare în domeniile politicii, dreptului și guvernării, chestiunilor militare, legăturilor culturale și migrațiilor umane. Mai mult, această epocă a experimentat inovații extraordinare în infrastructurile de transport și comunicații și o densitate incomparabilă de instituții de guvernare și reglementare globală. Globalizarea contemporană a fost profound conturată de consecințele structurale ale celui de-al doilea război mondial: înfrângerea puterilor Axei, epuizarea fostelor puteri imperiale europene și izbucnirea Războiului Rece între SUA și Uniunea Sovietică, toate acestea au modificat structura de putere globală. În același timp, s-a format o nouă ordine politică mondială, care avea la bază ONU și principalele sale instituții și agenții. Această arhitectură globală a relațiilor militare și politice a supravegheat dezintegrarea imperiilor europene și un val uriaș de decolonizare, independență și formare a statelor în zonele Africii Subsahariene, Orientului Mijlociu și Africii de Nord, Asiei de Sud și de Est și Pacificului. O dată cu sfârșitul Războiului Rece și dezmembrarea Uniunii Sovietice, una dintre ultimele structuri imperiale ale lumii, s-a deschis calea unui nou mozaic de state-națiune.

Odată cu sfârșitul secolului XX, imperiile, care înainte reprezentau principala sursă de guvernare și organizare politică mondială, lăsaseră locul unui sistem mondial de state-națiune acoperit de sisteme multilaterale, regionale și globale de reglementare și guvernare. În zilele noastre, niveluri fără precedent de fluxuri și interconexiuni globale traversează o lume formată aproape în totalitate de state-națiune. Caracterul aproape universal al statului-națiune are un echivalent în extensiunea globalizării în aproape toate domeniile. Degradarea ecologică a bunurilor comune globale pătrunde, deși în măsuri diferite, în fiecare colț al planetei. Sistemul comercial internațional – în special după prăbușirea comunismului sovietic și est-european și după deschiderea Chinei – curpinde aproape toate statele de pe hartă. Filmele și programele de televiziune, precum și produsele și tehnologiile culturale, circulă pe toate continentele. Toate statele sunt aproape în totalitate conectate la rețelele globale de telecomunicații. Astfel, putem concluziona că împletirea diferitelor state-națiune și a diferitelor grupuri sociale în cadrul acestora și nivelurile relative de control pe care îl exercită asupra respectivelor fluxuri rămân extrem de inegale.

Forme ale globalizării

Această creștere a activității economice în afara granițelor a luat diferite forme:

Comerțul internațional – din ce în ce mai multe bunuri și servicii consumate au ca sursa importurile. În domeniul relațiilor financiare externe, procesul globalizării se reflecata așadar în creșterea mai rapidă a comerțului internațional față de producția mondială. În perioada 1950 – 1994, comerțul internațional a crescut de 14 ori, în timp ce producția mondială doar de 5,5 ori. Evoluția rapidă a comerțului internațional este o consecință directă a adâncirii diviziunii internaționale a muncii, a liberalizării accesului pe piețele externe de bunuri și servicii și a progresului tehnici în domeniul transporturilor și telecomunicațiilor

Investițiile străine directe – factorii determinanți ai creșterii rapide a investițiilor străine directe sunt: liberalizarea politicilor în domeniu; implementarea programelor de privatizare, cu participarea investitorilor străini; achizițiile și fuzionările de întreprinderi, ca urmare a sporirii concurenței; noile tehnologii, care facilitează transporturile și telecomunicațiile, precum și organizarea managementului firmelor implantate la mari distanțe. Producția internațională, inclusiv producția societăților transnaționale, a filialelor și a altor întreprinderi legate de societățile multinaționale, prin acorduri și alianțe, fără participarea de capital a cunoscut o puternică dezvoltare. Vechea schemă de fabricație într- o țară și vânzarea într-o altă țară a cedat terenul operațiunilor de fabricație internațională. Progresul tehnologic permite descompunerea și dezagregarea proceselor de producție. Firmele își aleg pentru fiecare dintre fazele procesului de producție locul care întrunește cei mai favorabili factori de producție. În consecință, exportul nu mai reprezintă adeseori vânzarea unui produs național către un cumpărător străin, ci decurge din diferitele localizări naționale ale întreprinderilor care participă la crearea aceluiași produs. Societățile multinaționale pot contribui la stimularea dezvoltării economice în țările de implantare, la întărirea capacităților lor tehnologice, la formarea resurselor lor umane, la facilitarea accesului la noi piețe.

Piețele financiare – globalizarea activităților financiare a fost facilitată de progresele în domeniul comunicațiilor și informaticii. Odată cu piețele financiare globale au apărut și crizele financiare globale care au relansat discuțiile cu privire la avantajele și dezavantajele procesului de globalizare.

Ce este totuși nou în această perioadă?

Piețe noi

Piețe globale cu dinamică ascendentă în servicii: bănci, asigurări și transporturi;

Piețe financiare noi: nereglementate, conectate, cu posibilitatea de a acționa și reacționa la distanță, în timp real, cu instrumente financiare noi precum produsele financiare derivate;

Dereglementarea și scăderea legilor antitrust, proliferarea achizițiilor și fuziunilor;

O piață globală pentru bunurile de consum, cu mărci globale.

Actori noi

Corporațiile multinaționale integrează producția și vânzarea, dominând producția mondială;

Organizația Mondială a Comerțului este prima organizație multilaterală cu autoritatea de a impune reguli guvernelor naționale;

O rețea internațională în creșetere de organizații neguvernamentale;

Blocurile regionale au devenit mai numeroase și mai importante: Uniunea Europeană, ASEAN (Asociația Națiunilor din Asia de Sud – Est), NAFTA (Asociația Nord – Americană a Liberului Schimb), etc.

Grupurile de coordonare politică : G – – – 22, OECD.

Reguli și norme noi

Economia de piață s-a răspândit la scară planetară;

Democrația s-a răspândit ca modalitate principală de alegere a regimurilor politice;

Convențiile referitoare la drepturile omului sunt adoptate și cunoscute pe arii din ce în ce mai extinse;

Convenții globale referitoare la problemele de mediu;

Convenții multilaterale cu privire la drepturile de proprietate intelectuală, comunicații, investiții, etc.

Noi mijloace de comunicație (mai rapide și mai ieftine)

Internet – ul și comunicațiile electronice conectează simultan mulți oameni;

Telefonia mobila;

Transport mai rapid și mai ieftin – aerian, rutier și pe calea ferată.

Factorii globalizării

Factorii economico-comerciali care au influențat adâncirea procesului de globalizare a economiei mondiale include libera circulație a mărfurilor, liberalizarea serviciilor, liberalizarea piețelor de capital, liberalitatea investitorilor străini de a înființa firme și alți factori cu caracter legislativ și administrativ favorabili globalizării.

Liberalizarea comerțului cu servicii, în special în domeniul telecomunicațiilor, asigurărilor și bancar, a constituit tendința dominantă a anilor ’70 în SUA, fiind continuată în anii ’80 în Marea Britanie și ulterior în Uniunea Europeană și Japonia.Tendința continuă și în prezent, incluzând și țările Europei Centrale și de Est, printre care și România.

Liberalizarea piețelor de capital că uramre a eliminării treptate a obstacolelor impuse circulației devizelor și a capitalului reprezintă un pas favorabil în vederea formării unor piețe financiare globale. Aceasta mobilitate a capitalului reduce riscul repatrierii capitalului în special în cazul companiilor transnaționale și se înregistrează, totodată, o reducere a costurilor în condiții normale.

Liberalizarea investițiilor străine directe reprezintă un alt factor ce a favorizat globalizarea.

Începând cu anii ’70, interesul comun al umanității de prezervare a mediului înconjurător s-a concretizat prin apariția unor concepte, cu vocație globală: bunurile comune ale umanității, dezvoltarea durabilă și securitatea ecologică, care au constituit noi factori ce au dinamizat procesul de globalizare a economiei mondiale.

Bunurile comune ale umanității sunt spații cum ar fi oceanele, fondurile marine, care din diverse motive nu sunt susceptibile a fi divizate și nici nu cad sub incidența suveranității statelor. Cu excepția oceanelor, nici unul din aceste bunuri comune nu au fost polizate, deoarece este relativ faptul că oamenii posedă capacitățile tehnice de a le exploata și deteriora.

Dezvoltarea durabilă este definită drept dezvoltarea care răspunde nevoilor prezente, fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface nevoile. Dezvoltarea durabilă e concepută în vederea reconcilierii dintre economie și mediul înconjurător, că o nouă cale de dezvoltare care să susțină progresul uman nu numai în câteva locuri și pentru câțiva ani, ci pe întreaga planetă și pentru un viitor apropiat.

Securitatea ecologică este una dintre dimensiunile fundamentale ale securității globale. Un alt factor determinant pozitiv cât și respectiv al globalizării îl reprezintă cultura.

Meditând asupra globalizării, într-un articol intitulat „Globalizare și morală”, publicat în revistă italiană ”L’espresso”, Umberto Eco își exprima foarte transparent punctul de vedere: ”În schimb este oare pozitivă globalizarea lingvistică și culturală? Nu, și ar fi chiar o nenorocire pentru planetă o astfel de globalizare. Pe planul contactelor globale trebuie să luptăm pentru a păstra identitatea diferitelor culturi”.

În literatură de specialitate globalizarea este abordată în mod divers, putându-se desprinde mai multe abordări conceptuale.

Globalizarea este definită prin inerdependenta economiei dintre state, ca urmare a creșterii coeficientului de dependență față de economia mondială.

Globalizarea este concepută ca proces al diminuării taxelor vamale, al renunțării la politica vamală și la restricțiile de circulație a mărfurilor, serviciilor, tehnologiilor și capitalurilor, pe măsura dezvoltării schimburilor economice internaționale.

Globalizarea este considerată ca factor ce determina diminuarea rolului guvernului național ca urmare a extinderii acțiunii capitalului investițional internațional și a societăților transnaționale.

Globalizarea este apreciată drept proces de administrare a lumii către forțe transnaționale.

Cercetătorii romani, susținători ai ultimelor două concepții, le completează cu ideea că statul continua să aibă un rol important, invocând exemplul Franței și Marii Britanii.

În raportul Dezvoltării Mondiale editat de Banca Mondială în anul 2000 se apreciază că în economia mondială au loc două procese paralele: globalizarea și descentralizarea:

– globalizarea constă în transnationalizarea până la supranationalizare cu deosebitre în domeniile comerțului, finanțelor și tehnologiilor de vârf;

– descentralizarea constă în transmiterea de către guvernul național către comunitățile locale a tot mai multe atribuții administrative, sociale, educaționale, bugetare și în consecință, rolul statului național se va limita la diplomație, armată, adoptarea legislației interne.

Premisele globalizării, argumente pro și contra

Problemele interne ale fiecărei țări în condițiile globalizării devin și probleme a întregii societăți, una din problemele mondiale, care necesită eforturi comune pentru o soluționare mai eficientă. Combinând factorii potențiali interni și cei externi, este posibil să se găsească soluția cea mai potrivită atât sub aspectul economic, cât și sub cel social.

Dintr-o perspectivă pragmatică, globalizarea actualmente dispune, de câteva premise, care sunt prezente în majoritatea țărilor.

Prima constă în faptul, că economia europeană, în primul rând, se transformă într-un sistem bine chibzuit supraintegrat și compact, care din ce în ce mai pronunțat ignorează existența frontierelor naționale ca anumite „frâne” locale de dezvoltare, fapt preconizat de mai mulți savanți încă la începutul sec. XX . Actualmente orice economie națională a devenit mult mai dinamică, mai conformată cerințelor PTȘ, omului cu cerințe foarte diversificate la scara mondială, economiile naționale ca nici odată se adaptează la necesitățile societății.

A doua premisă constă în faptul că, dezvoltarea umană se desfășoară sub aspectul

principal a sistemului mondial actual, de care depinde dezvoltarea de mai departe a economiilor naționale. Interpretarea termenului „globalizarea economiei mondiale” ca premisă a dezvoltării activității socio-umane este o prerogativă a timpului, a eforturilor cercetării-dezvoltării că tendință universală. Anume rezultatele din acest domeniu accelerează procesele de integrare și globalizare, indiferent de gradul de dezvoltare economică a fiecărei țări în parte. Tendințe spre globalizare sunt înregistrate atât printre țările industrializate, cât și printre cele în curs de industrializare: și cu cât gradul este mai scăzut, cu atât tendința este mai pronunțată.

A treia premisă a globalizării constă în faptul recunoașterii de către specialiști a

necesității internaționalizării nu numai a culturilor, practicii în diverse domenii, ci, în primul rând, în cel economic, constituindu-se din ce în ce mai mult ca un spațiu unic. Însă procesul de internaționalizare nu trebuie tratat în sensul vechi al comuniștilor din statele centralizate, ci ca o tendință de îmbogățire a diversităților în domeniul producției, susținută de piață.

O altă premisă a globalizării reiese din perspectivele geoeconomice a fiecărei țări, care revin din factorii spațiali, istorici, culturali, etnopsihologici etc., care lasă o amprentă destul de pronunțată asupra metodelor și mecanismelor procesului de globalizare. Anume în acest cadru de relații apare paradigma dezvoltării socio-spațiale cu cei doi termeni opuși – globalizare și individualizare – care, pe de o parte, se integrează, iar, pe de alta, se distanționează, însă amândoi termeni ca categorii socio-economice au atins un mare interes în ultimii ani .

Globalizarea în dezvoltarea sa, un mare impuls are din partea procesului de standardizare. Actualmente standardele – atât naționale cât și cele internaționale – tind spre o universalitate și înlocuiesc omogenitatea particulară, specifică unităților teritoriale mici cu o rază nesemnificativă de utilizare. Unificarea standardelor corespunde intereselor economice preponderent a producătorilor, însă nu mai puțin și a consumatorilor, dacă este vorba de mărfurile tehnice, informatice, sportive etc. La un set de alte mărfuri de întrebuințare personală, unificarea standardelor decurge mai lent, deoarece principiul individualizării nu trebuie ignorat și, deci, standartizarea poate fi considerată ca o altă premisă a globalizării.

Voi evidenția în primul rând avantajele globalizării, avantaje generate de obicei de procesul mondializării, și anume:

schimbul liber este, în sine, un joc cu suma pozitivă, în care fiecare participant câștiga;

globalizarea nu are loc într-un singur sens, de la Est, ci leagă între ele comunități diferite și personae aparținând unor comunități și culture diferite, facilitând cunoașterea și comunicarea;

participarea la schimburile economice internaționale este o condiție necesară, dar nu și suficientă în vederea garantării creșterii economice pe termen lung, singura care poate asigura o creștere a prosperității;

extindrea globalizării este strâns legată de reducerea sărăciei; într-un studiu recent al Băncii Mondiale s-a demonstrat că, între 1993 și 1998, numărul persoanelor care trăiesc cu mai puțin de 1 euro/zi ( nivelul sărăciei extreme) a scăzut cu 120 milioane în statele care au intrat recent în circuitul economic global

globalizarea a inspirit concurenta, înăsprirea acsteia și lărgirea pieței determinând dezvoltarea specializării și a diviziunii muncii, care stimulează procesul de producție atât la nivel național cât și internațional;

de asemenea are loc o mai eficientă uitilizare a resurselor, o diminuare a costurilor și cheltuielilor, deci o creștere economică avantajoasă a economiilor deschise în comparație cu cele închise;

însă, cea mai avantajoasă tendința a globalizării este facilitarea transferului liber de capital de orice origine în orice țară, ceea ce creaza condiții favorabile pentru investiții.

Pe de alta parte principalele argumente impotriva globalizarii sunt :

globalizarea determina adâncirea inechităților sociale, a sărăciei și a inegalităților;

creșterea șomajului este un rezultat inevitabil al globalizării, locurile de muncă fiind amenințate de fluxurile masive de imigranți și de importurile la prețuri scăzute;

globalizarea subminează autoritatea statelor națiune, reducând suveranitatea acestora;

responsabilitatea crizelor recente din Asia de Sud-Est, Rusia, sau Argentina este pusă pe seama integrării piețelor financiare;

globalizarea provoacă o omogenizare a gusturilor și a obiceiurilor de consum, standardizarea reducând diferențele între diverse produse, și crează astfel, în paralel, o cultură unică globală;

tot pe seama globalizării sunt puse și numeroase agravări ale problemelor ecologice majore, precum: efectul de seră, reducerea stratului de ozon, ploile acide ( asociate extinderii companiilor transnaționale).

Așadar, avantajele și dezavantajele globalizării, sau mai bine zis pierderile și profiturile, obținute în urmă acestui proces, sunt repartizate inegal. Creșterea productivității, diminuarea cheltuielilor, creșterea veniturilor unei părți a țărilor lumii se manifestă prin creșterea riscurilor, sărăciei, inechității altora. Deoarece cheltuielile și beneficiile, unitatea și contrazicerea intereselor în același timp se manifestă în majoritatea țărilor lumii, în acest caz și problemele nu pot fi dezbătute decât la nivel interstatal.

Este necesară așadar, găsirea unor forme și mecanisme noi pentru armonizarea intereselor economiilor naționale, pentru rezolvarea litigiilor, apărarea partenerilor slabi și aplicarea de sancțiuni în cazul încălcării regulilor și principiilor integrării și globalizării că procese determinate de civilizația actuală.

Cap. 2. Globalizarea comerțului internațional

Comerțul internațional este dependent de procesul de globalizare. Timp de mulți ani, guvernele din cele mai multe țări, și-au lărgit deschiderea economiilor proprii fata de comerțul internațional fie prin sistemul de comerț multilateral, creșterea cooperării regionale sau prin programe reformatoare interne. În mare parte, comerțul și globalizarea au adus multe beneficii țărilor și cetățenilor acestora. Comerțul a permis țărilor accesul la un tip de producție la un nivel mult mai eficient. Acestea au crescut productivitatea muncii, au susținut extinderea cunoștințelor și a noilor tehnologii la scala planetară, și a îmbogățit gama sortimentala de produse la care avea acces populația. Însă o adâncă integrare în economia mondială nu s-a dovedit a fi întotdeauna un lucru bun, iar beneficiile comerțului și globalizării nu au atins toate sectoarele sociale, astfel că, pentru unele state deschiderea spre o economie mondială a avut un impact negativ.

2.1. Tendințe actuale în comerțul internațional

2.1.1. Evoluția schimburilor comerciale internaționale

Integrarea în economia mondială a mai multor state din afara Occidentului au determinat la începutul secolului XX un progres ireversibil în ceea ce privește schimburile comerciale. Instituirea regimului de liber-schimb a fost favorizată de semnarea a numeroase tratate bilaterale de comerț, tratate bazate pe clauza națiunii celei mai favorizate. Barierele netarifare (contingentele, licențele de import și export, interdicțiile etc.) nu erau mai deloc folosite.

Primul război mondial a creat condițiile unei intensificări a politicilor protecționiste: probleme economice și financiare în cazul noilor state din Europa Centrală și de Est, mișcări naționaliste în Asia și America Latină, deficite publice și inflație în majoritatea țărilor occidentale, iar marea criză din anii ’30 a accentuat protecționismul agricol al țărilor industriale și protecționismul industrial al țărilor agrare; politicile deflaționiste, urmate de devalorizări succesive au adâncit efectele depresiunii, cu efecte dramatice asupra multor țări exportatoare de produse agricole și materii prime. Perioada de după primul război mondial este marcată de o diminuare evidentă a fluxurilor comerciale și de capital de pe piața mondială, mai ales, ca urmare a războaielor tarifare și a măsurilor protecționiste de natură netarifară.

În anii ’20 a fost practicata pe scară largă intervenția statului, ceea ce nu aduce o relansare a comerțului mondial și nici o reluare a creșterii economice, ci prelungește stagnarea, întărește naționalismul economic, prin exacerbarea protecționismului. Țările care au optat pentru deschidere spre piața mondială au înregistrat o rată de creștere dublă față de țările adepte ale protecționismului. De asemenea, gradul de inechitate socială, proporția sărăciei, corupția și

ineficiența serviciilor publice sunt mult mai mari în țările protecționiste decât în cele integrate în economia mondială.

Unii consideră că globalizarea și comerțul liber sunt cauze ale diminuării veniturilor reale ale angajaților slab calificați, disoluția clasei de mijloc și creșterea șomajului în țările dezvoltate. În realitate, nu globalizarea și diminuarea competitivității internaționale provoacă fenomene sociale negative, ci reglementările economice, politicile sociale costisitoare și rigiditățile pieței muncii.

Cadrul instituțional postbelic, întemeiat de GATT, a fost denumit după formula sistemului comerțului mondial. În esență, acesta are la bază conceptele de avantaj comparativ și competiție liberă pe piețele internaționale, concepte constitutive ale doctrinei liberului-schimb. Cu toate acestea, sistemul mondial de comercializare a funcționat ca un compromis între interesele politice ale statelor și interesele economice ale comercianților. Din acest melanj între protecționism și liber-schimb, a rezultat o liberalizare graduală a fluxurilor comerciale, uneori cu sincope, în care țările participante la schimburi, dar mai ales cele membre GATT, au aplicat bariere tarifare și netarifare.

Negocierile desfășurate în cadrul rundei Uruguay și înființarea Organizației Mondiale a Comerțului (în 1995, la 1 ianuarie) păreau să dea câștig de cauză tranzacțiilor comerciale pretutindeni în lume, să accelereze așa-numitul proces de globalizare comercială. În realitate, însă, au fost realizate progrese pe calea liberalizării schimburilor comerciale, dar ponderea lor nu relevă existența piețelor libere globale. Evoluțiile din ultimul timp în starea de spirit a opiniei publice, în discursul politic, în viziunea și activitatea unor organizații internaționale și chiar în dezbaterea academică nu corespund acestei tendințe de liberalizare.

Valoarea comerțului internațional a crescut în perioada 1960-2001 de peste 19 ori, cu o rată medie anuală de circa 8%. Ritmul de creștere este impresionant, ținând cont de faptul că reprezintă dublul ritmului de evoluție al PIB-ului mondial. Exceptând anii 1974-1985, în întreaga perioadă comerțul internațional a înregistrat creșteri ridicate, schimbări structurale și mutații ale distribuției geografice. Ponderea țărilor dezvoltate a crescut de la 18% în 1960 la circa 30% în 2001.

Tabel 1

Creșterea anuală a volumului exporturilor și producției mondiale (1960-2001)

Sursa: World Trade Report 2003; Grimwade, Nigel – International Trade, Routledge, , 2000

În prezent, sub aspectul orientării geografice, circuitul economic mondial se prezintă ca un ansamblu de curente de schimburi, dintre diferite state, grupe de țări sau zone geografice. Dintre acestea cele mai bine conturate în prezent sunt:

fluxurile schimburilor reciproce dintre țările aparținând aceleiași grupe, comunității economice sau zone geografice (schimburile dintre țările UE, NAFTA, ASEAN, MERCOSUR etc.);

fluxurile de schimb dintre țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare, numite fluxuri Nord-Sud;

fluxurile de schimb dintre țările europei Centrale și de Răsărit și cele dezvoltate

fluxurile de schimb dintre țările Europei Centrale și de Răsărit și cele în curs de dezvoltare.

În anul 2006, creșterea înregistrată la nivelul economiei mondiale, și-a pus amprenta și pe evoluția comerțului internațional, acesta inregistrand o crestere cu 15,4%, comparativ cu anul precedent, 2005, la un nivel de 11,7 mii miliarde dolari, valoare nominală, în cazul exporturilor de bunuri și respectiv o majorare cu 11%, la un nivel de 2,7 mii miliarde dolari, valoare nominală, în cazul exporturilor de servicii. 40% din creșterea exporturilor mondiale de bunuri este atribuită procesului inflaționist manifestat pe plan mondial.

Conform aprecierilor conținute în Raportul OMC, ediția 2008, ritmul mediu anual înregistrat de exportul mondial de bunuri a înregistrat o creștere de 15% și s-a situat net peste nivelul ritmului mediu anual de creștere a PIB-ului, care a crescut cu 3,7% la nivelul întregii lumi.

În anul 2006, principalele tendințe care au fost puse în evidență în comerțul internațional cu bunuri au constat în:

majorarea semnificativă a activității de comerț exterior în țările din Europa, cu efect determinant asupra creșterii comerțului internațional la nivel mondial;

creșterea importantă a exporturilor de bunuri, în expresie valorică, a țărilor din cele patru regiuni ale lumii principale exportatoare de petrol și alte materii prime emergente, sub impactul creșterii semnificative a prețului purtătorilor de energie pe piața internațională.

Continuarea trendului net ascendent al exportului Chinei, al cărui motor au continuat să-l constituie echipamentele de birou și de telecomunicații, urmate de produsele textile și de produsele siderurgice.

Tabelul nr. 2

Dinamica exportului mondial de bunuri și servicii 2000-2008

Sursa: OMC – Raportul asupra comerțului mondial, Ed. 2008

Graficul nr. 1

Sursa datelor: OMC – Raportul asupra comerțului mondial, Ed. 2008

În anul 2007, ritmul creșterii economice s-a încetinit față de 2006, ca urmare a unei evoluții mai puțin favorabile în cea de a doua jumătate a anului, în principalele țări membre OCDE și la nivel mondial.

Încetinirea creșterii economice s-a datorat, în principal, SUA, care deține 34% din PIB-ul Organizației, ritmul de creștere a acestei economii reducându-se la 2,2% în 2007, de la 2,9% în anul precedent.

În opinia experților OCDE, principalele cauze ale încetinirii ritmului creșterii economice în 2007 pe ansamblu și în principalele țări membre au fost:

Continuarea crizei sectorului imobiliar în SUA, care s-a extins și în alte țări;

Turbulențele, uneori cu accent de criză, de pe piețele financiare și valutare internaționale;

Creșterea explozivă a prețurilor, energiei și a altor materii prime pe plan internațional, care a frânat cererea internă și componentele de bază ale acesteia;

Menținerea unor dezechilibre importante în balanțele comerciale și de plăți curente ale principalelor țări.

Potrivit experților OCDE, încetinirea ritmului creșterii economice pe ansamblul celor 30 de țări membre se va accentua în 2008, acesta fiind prognozat la doar 2,3%.

Pentru anii 2008 și fost prevazuta menținerea unor dezechilibre însemnate în balanțele de plăți curente ale SUA, Japoniei, Zonei Euro și Chinei, ceea ce va determina o nouă escaladare a protecționismului comercial și noi tensiuni pe piețele valutare internaționale.

2.1.2. Factorii de influenta ai evolutiei comertului international in contextul actual

Printre numerosii factori de influenta ai evolutiei comertului in perioada 2000-2008 s-au numarat si:

Fenomenele economice complexe din economia mondială. Cele mai puternice efecte ale cresterii pretului petrolului s-au inregistrat asupra economiilor sensibile la socurile petroliere. Dacă în 2002 prețul mediu mondial al unui baril de petrol a fost de 24,36 dolari, la sfârșitul lunii februarie 2006 acesta a ajuns la 29,56 dolari pe baril. În prezent, prețul unui baril a atins suma de 150 dolari, începând cu luna iunie, 2008, înregistrându-se o scădere.

Pentru economia americană amenințată de reducerea rezervelor de benzină, creșterea prețului petrolului are efecte negative: creșterea prețurilor produselor, afectarea industriei constructoare de mașini, a transporturilor aeriene, în general, diminuarea ritmului de creștere economică. Pericolul apariției unor noi atentate teroriste se menține la cote ridicate, mai ales după exploziile de aspecte reduc încrederea țărilor participante pe piața petrolieră influențată puternic de creșterea cererii de petrol a Chinei și a altor state asiatice cu rate ridicate de dezvoltare. Între 2002 și 2004 economia chineză aflată în plină expansiune, a devenit principalul pol de creștere a cererii mondiale de energie, influențând incontestabil evoluția prețului petrolului. Se pare că rezervele de petrol ale lumii sunt concentrate în zone caracterizate de o mare instabilitate politică: Irak, Nigeria, Venezuela. Apar țări exportatoare, precum Rusia, devenită cel mai mare exportator de petrol, depășind Arabia Saudită, Azerbaidjan, Kazakhstan, Angola.

La 49 de ani după crearea sa, Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol (in 1960), se pare că a pierdut întreaga influență asupra prețului acestui produs, ceea ce a determinat ca orice previziune privind evoluția acestuia să fie contrazisă de realitatea economică. Toate aceste evoluții au atras atenția asupra caracterului epuizabil al resurselor naturale, asupra dimensiunii ecologice a comerțului internațional.

Modificarea permanentă a raportului de forțe pe plan comercial. Comerțul internațional tinde să fie mai important pentru țările mai mici, în privința numărului populației, înconjurate de țări vecine cu regimuri deschise spre comerț, comparativ cu țările izolate și cele dezavantajate de costurile de transport ridicate. Cea mai bună cale de a măsura importanța comerțului internațional pentru economiile țărilor lumii este de a calcula ponderea comerțului în Produsul Intern Brut, indicator care reflectă și gradul de deschidere al economiilor naționale către piețele externe.

Timp de un deceniu ponderea medie a comerțului intern în PIB pentru toate țările membre OECD s-a situat în jurul valorii de 40%. Factorii care explică diferențele existente de la o țară la alta țin de cultura, istoria națională, politica în domeniul comerțului, în domeniul protejării proprietății intelectuale, structura economiei, prezența firmelor transnaționale care dirijează prea mult comerțul intra-firme.

Tabelul nr. 3

Ponderea comerțului intern al țărilor membre OECD în PIB 2002-2007 (prețuri curente, procentual)

SURSA: www.oecd.org – OECD Factbook 2009

Graficul nr. 2

Ponderea comerțului intern al țărilor membre OECD în PIB (2002-2007)

Sursa datelor : www.oecd.org – OECD Factbook 2009

În 2007 media ponderii comerțului cu bunuri și servicii pentru toate țările membre OECD a fost de 45.4%, iar pentru țările membre UE de 51.3%. Pentru țările mici ponderile au depășit 50% (Austria, Belgia, Rep. Cehă, Ungaria, Irlanda, Luxemburg, Olanda, Rep. Slovacă), iar pentru Japonia și SUA aceste ponderi au fost de circa 13%. În perioada analizată ponderea comerțului în PIB pentru țările OECD a crescut cu aprox. 2,5% în fiecare an. Creșteri substanțiale s-au înregistrat pentru Luxemburg, Ungaria și Belgia, țări cu mare deschidere spre exterior.

De la un an la altul, ponderea țărilor în comerțul mondial se modifică, pe scena schimburilor internaționale apărând noi câștigători și perdanți. De exemplu, SUA trebuie să-și redefinească relațiile comerciale cu Rusia, America Latină sau China. Țările asiatice au de depășit încă efectele crizei valutar-financiare. Rusia, țară mai nou exportatoare de petrol, trebuie să-și reconsidere relațiile comerciale cu fostele țări aflate în zona sa de influență și cu puterile comerciale ale lumii.

3. Instituționalizarea comerțului mondial, care a devenit necesara datorita aparitiei noilor actori ai comertului (corporatiile multinationale, reteaua in continua crestere a organizatiilor neguvernamentale, blocurile regionale – NAFTA, ASEAN, UE -, precum si prezenta grupurilor de coordonare politica – G-22, OCDE); modificarii reactiei firmelor la noii stimuli ai pietei, precum si diversificarea factorilor care contribuie la schimbarile sociale. Institutionalizarea s-a realizat sub o forma provizorie GATT, permanentizandu-se prin crearea OMC, principala organizația care stabilește regulile de desfășurare a comerțului internațional.

Activitatea grupărilor economice regionale (UE, NAFTA). Negocierea și aplicarea prevederilor aranjamentelor grupărilor economice regionale au avut un impact puternic în ultimele decenii asupra fluxurilor comerciale tradiționale, reorientându-le spre alte zone.

Uniunea Europeană a devenit un important exportator și importator mondial, modificând dinamica, structura și configurația geografică a schimburilor comerciale internaționale.

Tabelul nr. 4

Comerțul cu bunuri al U.E. în 2007 (mld. USD și procentual)

SURSA: www.wto.org, International Trade Statistics, 2008

Din tabel se observă că în anul 2007 comerțul UE cu bunuri și servicii a înregistrat o pondere ridicată în comerțul mondial (68,1% din exporturile mondiale de bunuri si servicii, 65,0% din importurile mondiale de bunuri). Atât exporturile cât și importurile de bunuri ale UE sunt derulate în cea mai mare parte în interiorul grupării. NAFTA (Acordul Nord – American de Liber Schimb) a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994 și cuprinde două țări dezvoltate (SUA și Canada) și Mexicul, o țară în dezvoltare. Acest acord a pornit de la speranța că va duce la creșterea exporturilor SUA către Mexic, însă la scurt timp de la integrare, Mexicul a trecut printr-o criză economico-financiară, iar exporturile SUA către această țară au scăzut. În ultimii ani, însă, comerțul intra-grupare a înregistrat creșteri importante: în 2005 intra-exporturile au deținut 55,8 % din exporturile totale ale grupării, iar intra-importurile au atins 34,5 % din importurile totale ale grupării. De asemenea, fluxurile de investiții directe au crescut, fiind îndreptate prioritar spre economia mexicană. O a treia putere important in ceea ce priveste comertul mondial, este Japonia, care alturi de celalalte doua mari puteri comerciale ( SUA, UE) alcatuiesc Triada comertului international, acea grupare economica, care desfasoara mai mult de 80% din volumul schimburilor pe glob. Schematic, relațiile comerciale ale triadei pot fi reprezentate in firgura de mai jos.

NAFTA desfășoară un comerț intra-regional în proporție de aproximativ 40%, exportă 17,2% din total în UE și 21% în Asia. Importă peste 17% din UE și 22% din (11% din Japonia). UE – 15 exportă intra-regional 62% din total, exportă în NAFTA 10%, iar în 8%. Importă 8% din NAFTA și 7% din (4% din Japonia). Asia exportă intra-regional 48,7%, iar în celelalte regiuni exportă 25% în NAFTA și 16% în UE. Importurile din NAFTA se ridică la 24%, iar cele din UE la 17% din total.

Comerțul în triadă reprezintă 76% din total pentru NAFTA, 80% pentru UE și 90% pentru dezvoltată. Dacă la centrele triadei adăugăm și sateliții comerciali – țări ale căror fluxuri comerciale se desfășoară în proporție de peste 60% cu triada – ponderea totală a zonelor integrate comercial se ridică la aproximativ 80% din comerțul mondial.

Noile evoluții tehnologice, aflate în strânsă corelație cu protejarea proprietății intelectuale, contribuie la apariția unor noi produse și servicii, rod al activității de cercetare, inovare, al inteligenței umane. Foarte multe realizări ale industriei farmaceutice, ale tehnologiei informatice contribuie la diversificarea gamei de produse care pătrund în circuitul comercial internațional. Din ce în ce mai mult, deținerea unor drepturi de proprietate intelectuală conferă firmelor avantaje competitive pe piața mondială, fiind necesară protejarea acestor drepturi împotriva concurenței.

Factorii analizați sunt extrem de dinamici și au determinat o evoluție a comerțului internațional extrem de diferită pe ani, pe țări, pe regiuni ale lumii și pe categorii principale de bunuri și servicii. Influențat puternic de evoluția rapidă a tehnologiilor informatice, de exemplu, comerțul electronic a cunoscut o expansiune spectaculoasă. Internetul dispune de imense oportunități pentru dezvoltarea unor forme noi de tranzacții comerciale prin infrastructura electronică pe care o pune la dispoziția a milioane de utilizatori ce împart costurile aferente acesteia. Însă, derularea comerțului prin Internet nu mai prezintă siguranță, datorită dezvoltării puternice a pirateriei software, ceea ce impune modernizarea sistemelor de proprietate intelectuală, singura posibilitate de a asigura protecția afacerilor derulate pe Internet.

Se impune cu necesitate modernizarea comerțului internațional, cel puțin din următoarele motive:

Existența încă a decalajelor mari între țările dezvoltate și cele în dezvoltare în privința participării la schimburile comerciale internaționale. Țările în dezvoltare ar trebui să depună eforturile necesare pentru realizarea unor ajustări macroeconomice deosebit de importante, iar cele dezvoltate ar trebui să intervină pentru diminuarea datoriilor externe ale acestor țări (prin renegociere), să-și relaxeze politicile fiscale sau să încurajeze importurile din aceste țări.

Dezvoltarea rapidă a tehnologiilor informatice, a cunoștințelor din diferite domenii ar trebui să permită accesul țărilor sărace sau aflate în dezvoltare la aceste cunoștințe care presupun, printre altele, construirea unor sisteme adecvate de proprietate intelectuală.

Extinderea Uniunii Europene, un actor deosebit de important pe piața mondială, mai ales că majoritatea schimburilor comerciale se derulează în interiorul regiunii;

Extinderea fără precedent a fenomenelor de contrafacere, falsificare, piraterie, concurență neloială – datorită dorinței de câștig rapid a multor categorii de oameni, a existenței corupției sau datorită lipsei de informare și educare a unor categorii tot mai mari de consumatori.

Funcționarea rigidă și netransparentă a instituțiilor care reglementează comerțul internațional sau a altor organizații mondiale (OMC, FMI, Banca Mondială). FMI, de exemplu, prin programele sale, ar trebui să contribuie la reducerea inflației și la îmbunătățirea balanței de plăți a unor țări în dezvoltare, la derularea unui comerț internațional echilibrat, dar tot mai mulți economiști din aceste țări văd în această organizație un „instrument al țărilor bogate pentru perpetuarea actualei structuri a pieței mondiale care le este favorabilă”. OMC ar trebui să vegheze la derularea mai echitabilă a comerțului mondial, astfel încât acesta să devină accesibil țărilor în dezvoltare.

Joseph Stiglitz susține că în structurile de conducere ale OMC problemele țărilor sărace nici măcar nu sunt auzite. Economiile țărilor sărace și ale celor în dezvoltare sunt caracterizate prin deficite mari ale balanțelor de plăți externe, balanțe comerciale dezechilibrate, prin existența firmelor naționale care nu au nici o șansă în fața marilor companii transnaționale.

Modernizarea comerțului internațional și protejarea proprietății intelectuale presupun, printre altele:

Modificarea structurii pieței mondiale. În cazul țărilor dezvoltate, ponderea în totalul exporturilor a produselor manufacturate de înaltă performanță care înglobează tehnologie de vârf, rezultat al investițiilor puternice în cercetare-dezvoltare, este mare, în timp ce majoritatea țărilor sărace sau în dezvoltare exportă majoritar bunuri primare. Continuarea ignorării acestor decalaje ar putea accentua stările tensionate existente pe plan internațional sau ar putea provoca blocaje mari în economia mondială. Țările dezvoltate ar trebui să înlesnească transferul de tehnologie performantă către țările sărace, la adăpostul sistemelor de protejare a proprietății intelectuale.

Reformarea organizațiilor internaționale: OMC, FMI, Banca Mondială. Structura de conducere a acestor instituții ar trebui să asigure o largă reprezentare a țărilor în dezvoltare pentru ca interesele economice ale acestora să fie respectate.

Apariția în permanență a unor produse și servicii noi, diversificate, cu grad ridicat de performanță care satisfac cele mai exigente cerințe ale consumatorilor. Acestea sunt rezultatul investițiilor guvernelor statelor lumii în cercetare-dezvoltare-inovare, educație, dar și al existenței sistemelor de proprietate intelectuală care asigură garantarea calității, a originii, a denumirii produselor și serviciilor.

Reconsiderarea rolului comerțului ca promotor al creșterii economice în economiile naționale; asigurarea unui mediu prielnic de derulare a afacerilor pentru atragerea investițiilor în comerț, capitaluri mici cu o rotație rapidă ce asigură profitabilitate într-un timp scurt.

2.1.3. Gradul de deschidere al piețelor

Gradul de deschidere comercială (măsurat că raport între exporturi plus importuri și PIB cumulat) atât pe plan mondial cât și în special în țările membre OCDE, a crescut de la aproximativ 22% în 1998, la peste 27% în 2007.

Tabelul nr. 5

Ponderea comerțului internațional în PIB (1998 – 2007)

Sursa: OCDE Factbook 2009

Graficul nr. 3

Ponderea comertului international in PIB (1998-2007)

Sursa datelor: OCDE Factbook 2009

Cele mai integrate regiuni din punct de vedere comercial sunt Europa de Vest și Asia, cu o pondere a comerțului intra-regional de 67,5% și, respectiv, 49,7%. Mai mult, comerțul intra-regional al Europei de Vest (în care UE reprezintă peste 95%) reprezintă peste 30% din comerțul mondial cu produse. Proximitatea geografică și alți factori importanți (apropierea culturală, circumstanțele istorice, complementaritatea economiilor etc.) determină orientarea preponderentă a comerțului zonelor limitrofe către regiunile nucleu: Europa de Est exportă peste 55% din produse în Europa de Vest, America Latină exportă peste 60% din produse în America de Nord.

Așa cum relevă datele din tabelul 6, cea mai mare parte a exporturilor se îndreaptă către țări care, geografic, se află în apropiere. Astfel, SUA face comerț în principal cu Canada, Japonia cu Statele Unite, China și Taiwanul cu Hong-Kong-ul etc. Țările membre ale Uniunii Europene exportă în aceeași zonă, comerțul intra-comunitar crescând in mod considerabil. Faptul este cu atât mai important, cu cât ponderea acestuia în comerțul mondial a crescut de la 13,5% în 1960 la 24,5% în 1994, în timp ce comerțul cu țările extra-comunitare a scăzut de la 20,5% în 1960 la 15% în 1994. Sursele statistice ale UE confirmă aceste evoluții, așa cum reiese din tabelul următor:

Tabel 6

Pietele de export

Sursa: FMI

Tabel 7

Valoarea PIB si comertul cu bunuri pe regiuni 2006-2008(cresteri anuale procentuale in preturi constante)

-mld $, %-

Sursa: WTO Secretariat

Tabel 8

Exportul de produse al țărilor dezvoltate in perioada 2000-2007

-mld $, %-

Sursa : WTO Report 2008

Tabel 9

Importul de produse al tarilor dezvoltate in perioada 2000-2007

-mld $, %-

Sursa : WTO Report 2008

În 2007, variația creșterii reale a comerțului pe regiuni a cunoascut o gama largă, reflectând diferențele marcante între activitățile economice și prețurile relative de dezvoltare..

În America Centrală și de Sud importurile reale de bunuri au crescut ca valoare cu 20%, mai mult de trei ori decât media globală în 2007, iar exporturile acestora s-au ridicat doar cu 5%.

În Africa și Orientul Mijlociu importurile au crescut cu 12%, pe când exporturile au cunoscut o perioadă de stagnare.

Exporturile Asiei au înflorit cu peste 11,5% depășind creșterea importurilor care au atins doar o creștere de 8,5%.

În America de Nord, exporturile au înflorit ceva mai puțin decât comerțul global, dar de două ori mai mult în ceea ce privește importurile. Excesul exporturilor regionale, se datorează în mare măsură SUA, unde volumul importurilor a crescut doar cu 1%, pe când exporturile în 2007 s-au extins cu 7%. Canada și Mexicul, două dintre exportatoarele nete de produse miniere, și-au crescut importurile mai repede și într-o măsură mai mare decât exporturile.

Performanțele economice europene au fost cumva atipice în fost raportată o ușoară descreștere în creșterea economică (0.1% puncte), alături de o drastică reducere a ratei de expansiune atât a exporturilor cât și a importurilor (3.5% puncte). Evoluția descendentă a comerțului Europei este mai pronunțată în ceea ce privește comerțul intra-UE, pe când creșterea reală a comerțului cu bunuri al Europei continua să zăbovească în urma ratei globale de expansiune comercială, cum a fost căzut încă din anul 2002.

2.2. Aspecte controversate în nouă structură a comerțului internațional

Economia mondială s-a caracterizat pe parcursul deceniului trecut prin sporirea inegalităților , o creștere economică ușor mai redusă față de cea înregistrată în deceniul anterior și prin deschiderea spre exterior a economiilor naționale. În ciuda liberalizării comerciale prin reducerea drastică a protecționismului tarifar, tendințe uneori îngrijorătoare s-au manifestat în domeniul comerțului internațional cu produse exportate, în special de țările în dezvoltare. Pentru a ilustra caracterul contradictoriu al dezvoltării în condițiile globalizării, voi enumera câteva aspecte ale noii arhitecturi ale comerțului mondial.

Liberalizarea comerțului este o dorință urmărită de către toate țările globalizatoare, dar adeseori, acesta a fost sfidat de prețurile mici, ceea ce a condus la escaladarea protecționismului netarifar. Ritmurile de creștere ale exporturilor și ale importurilor majorității țărilor lumii au scăzut (la jumătate, de exemplu, în 1998 față de 1997 și de aproape 4 ori în 2001 față de anul anterior), la fel ca și prețurile la produsele primare ( tocmai la produsele exportate de țările sărace), cu excepția petrolului. Astfel, în 19 din cele 26 de țări sărace ale continentului african s-au înregistrat regresii ale exporturilor, datorate reducerii prețurilor mineralelor, aurului și metalelor cu 17%, a produselor agricole cu 20%, a cuprului cu 27%, a alimentelor cu 31%, a bumbacului cu 39% și a cafelei cu 66%, între 1997 și 2001.

Țările în curs de dezvoltare și-au sporit ponderea în participarea la comerțul internațional de la 19% în 1971, la peste 30% în 2002. Există însă, mari variații între diferitele regiuni. De exemplu, noile țări industrializate din Asia au înregistrat evoluții positive, în timp ce Africa, pe ansamblu, a avut un trend descrescător.

Structura ofertei de export este, de asemenea, un aspect extreme de important. Cea mai importantă creștere a fost, de departe, cea a exportului de produse manufacturate( cu 48% între 1997 și 2005), dar aceasta s-a concentrate în țările exportatoare de petrol. Ponderea produselor primare, oferite mai ales de țările mai sărace, s-a redus cu 7,5% în 2002 față de 1997.

De asemenea, este important de observat faptul că, se menține o polarizare a comerțului internațional între Nord și Sud, un Nord în care țările desfășoară schimburi mai dese între ele, și un Sud care care realizează schimburi mai dese cu Nordul și mai puțin între ele. Astfel spus, comerțul internaționale se desfășoară între doi parteneri de dimensiuni diferite: un Sud strict specializat, vulnerabil la fluctuațiile priturilor mondiale, și un Nord cu o specializare difuză care se concentrează mai ales pe exportul și importul de bunuri similare.

În perioada 2000-2007 comerțul mondial cu bunuri și servicii a cunoscut creșteri importante în mor diferit în funcție de regiune și caracteristicile acesteia; conform Statisticii Internaționale de Comerț (2008) a OMC :

America de Nord a înregistrat o creștere a exportului de bunuri cu 6%, respective a celui de servicii cu 7%, și un procent de 7%în importul atât a bunurilor cât și a serviciilor;

America Latină a cunoscut o creștere cu 14% la exportul de mărfuri și 10% la cel de servicii, iar importul a crescut cu 12% din bunuri și 9%la servicii;

Europa a avut o creștere de 12% atât la exportul de bunuri cât și la impotul de bunuri și servicii, iar în ceea ce privește exportul de servicii creșterea a avut o valoare de 13%;

Asia a crescut în exportul de bunuri și servicii cu un procent de 13 %, iar impotul de bunuri și servicii cu 13%, respective 11%.

2.3. Globalizarea si OMC

„Anii de avânt 1950-1975 au condus la creșterea volumului comerțului mondial cu 500%, în timp ce produsul global s-a mărit cu 22%. Marele impuls a venit din partea unei organizații guvernamentale, din familia Națiunilor Unite, care a purtat numele GATT până la transformarea sa în OMC. Eficiența ei discretă și tenace mărește încrederea în posibilitatea unei instituții valabile de guvernare globală. În bilanțul de 50 de ani ai GATT apare și următoarea realizare: tarifele medii sunt o zecime din ceea ce au fost la crearea sa.

De la produse industriale s-a trecut la servicii și protecția proprietății intelectuale, care nu se aflau înainte pe agendă. Acum preocupările se extind la sectorul telecomunicațiilor, finanțelor și tehnologiei informaționale. Comerțul cu servicii crește mai repede decât cel cu bunuri. Agricultura și comerțul sunt teme noi, devenite centrul dezbaterilor internaționale. Noua organizație mondială de comerț (OMC) s-a afirmat de la început printr-o mai mare capacitate de a arbitra disputele de comerț.

În timp ce se conturează o largă convergență de opinii în rândul analiștilor scenei relațiilor economice internaționale contemporane, atunci când califică mutațiile intervenite în structura comerțului internațional drept consecințe ale adâncirii procesului de globalizare a economiei contemporane, părerile se diferențiază sensibil atunci când sunt apreciate tendințele de amplificare a abordărilor regionale și bilaterale din spațiul relațiilor economice internaționale. Astfel, unii analiști consideră proliferarea negocierilor bilaterale un simptom alarmant al fragmentării și incoerenței sistemului comercial, reprezentând tot atâtea devieri de la principiul multilateralității, consfințit de-a lungul deceniilor drept principal călăuzitor al sistemului comercial internațional. Alții, mai puțin sceptici, înclină să pună acest fenomen pe seama aceluiași proces de globalizare a economiei, considerându-l un răspuns direct al relațiilor economice internaționale la schimbările fundamentale petrecute în organizarea internațională a producției și în natura competiției internaționale.

Schimbările care au alterat semnificativ natura și rolul comerțului internațional, în special, și relațiile economice globale, în general, au fost alimentate de două tendințe gemene, aparent divergente, dar avându-și originea în același proces de internaționalizare a producției: adâncirea integrării regionale a sistemelor de producție, concomitent cu accentuarea procesului de globalizare.

Incapacitatea fostului GATT de a aborda strânsa integrare dintre deciziile din domeniul politicilor comerciale și celelalte dimensiuni ale politicilor guvernamentale reprezintă o cauză majoră, care a alimentat negocierea unor acorduri bilaterale și regionale de instituire a unor regimuri de liber schimb”( Costel Nistor, Globalizarea si probleme globale).

In acest sens la 1 ianuarie 1995, după îndelungate și complexe negocieri, a luat ființă Organizația Mondială a Comerțului, exponenta noului set de principii, reguli și discipline care urmează a asigura comerțului internațional un cadru îmbunătățit de desfășurare, adaptat cerințelor actuale și de perspectivă.

OMC este organizația care stabilește regulile de desfășurare a comerțului internațional. Realizările acesteia în domeniul eliminării unor obstacole din calea schimburilor comerciale internaționale, în negocierea unor tratate multilaterale sunt notabile.

Funcțiile OMC sunt îndeplinite de organul suprem de decizie reprezentat de Conferința Ministerială care se reunește la nivelul miniștrilor comerțului din țările membre o dată la 2 ani. Printre acestea se numără: organizarea și desfășurarea unor noi runde de negocieri comerciale multilaterale, soluționarea diferendelor comerciale care apar între membrii săi, examinarea periodică a politicilor comerciale ale țărilor membre, cooperarea cu alte organisme comerciale și financiare internaționale (BIRD, FMI, OECD, UNCTAD, PNUD, OMPI), punerea în aplicare a prevederilor acordurilor comerciale multilaterale.

Reprezentanții țărilor în dezvoltare sunt însă nemulțumiți de politica promovată de OMC. La fiecare Conferință Ministerială au avut loc ample manifestații de protest ale unor organizații ale consumatorilor sau ale altor organizații nonguvernamentale împotriva politicii comerciale promovate de OMC.

Aderarea a cat mai multor state ale lumii constituie o garantie a continuarii liberalizarii comertuuli. Cel mai noi state membre, precum Ecuador, Mongolia, Bulgaria, Panama, Letonia si Estonia, care au aderat in perioada 1996-1999, si Iordania, Georgia, Albania, Oman si Croatia, care au aderat in 2000 au facut eforturei de consolidare sau reducere a taxelor vamale. In anul 2001, 3 noi candidati au aderat : Lituania, Moldova si China. Negocierile de aderare ale Chinei au fost extrem de controversate si au durat peste 10 ani, incheindu-se cu ocazia Conferintei Ministeriale de (noiembrie 2001). Costul armonizarii cu reglementarile OMC au fost estimate a fi mai mari decat avantajele induse in primii doi ani, dupa care efectul net va fi pozitiv pe termen lung. Cele mai recente aderari au fost: in 2002 Taipei-ul chinezesc, in 2003 Macedonia si Armenia, Nepal in 2004, Vietnam in 2007 si Ucraina in 2008.

Unii specialiști consideră că instituțiile comerciale „au acționat mai mult în interesul țărilor avansate și al grupurilor din interiorul acestor țări decât în cel al țărilor în dezvoltare. Așa cum FMI tratează cu superficialitate preocupările celor săraci – se dau miliarde de dolari pentru salvarea băncilor, dar nu și sumele mărunte necesare pentru acordarea de subvenții la produsele alimentare destinate celor dați afară de la locurile de muncă din cauza programelor FMI – OMC pune comerțul deasupra oricăror interese”. Joseph Stiglitz consideră că instituțiile internaționale publice sunt extrem de utile pentru stabilirea regulilor comerciale, dar că acestea trebuie să treacă prin „schimbări dureroase care să le permită să joace rolul pe care ar trebui să-l joace pentru ca procesul de globalizare să dea roade nu doar pentru cei bogați și țările industrializate, ci și pentru cei săraci și țările în dezvoltare.”

Organizația Mondială a Comerțului (OMC) este singurul organism internațional care se ocupă de normele ce dirijează comerțul între țări. Nucleul său este constituit din Acordurile OMC, care au fost negociate și semnate de majoritatea țărilor ce au participat la comerțul mondial. Aceste documente stabilesc norme juridice fundamentale ale comerțului internațional. Sunt contracte care obligă guvernele să-și mențină politicile comerciale între limitele convenite. Chiar daca sunt negociate și formate de guverne, obiectivul lor este de a ajuta producătorii de bunuri și servicii, exportatorii și importatorii să-și continue activitățile.

Scopul principal al sistemului este de a ajuta la circulația fluxurilor comerciale cu maximă libertate posibilă, atâta timp cât nu se produc efecte secundare defavorabile. Aceasta înseamnă pe de o parte eliminarea de obstacole. Pe de alta parte denotă că particularii, intreprinderile și guvernele cunosc care sunt normele ce dirijează comerțul în toată lumea, dându-le siguranța că politicile nu vor suferi schimbări bruște. Cu alte cuvinte, normele trebuie sa fie "transparente" și previzibile.

Cum acordurile sunt redactate și semnate de comunitatea țărilor comerciante, adeseori după ample dezbateri și controverse, una dintre funcțiile cele mai importante ale OMC este de a servi ca for pentru celebrarea negocierilor comerciale.

Al treilea aspect important al muncii OMC este soluționarea divergentelor. Relațiile comerciale poarta adeseori interese contrare. Contractele și acordurile inclusiv cele negociate cu grijă din sistemul OMC, necesită câteodată să fie interpretate. Modul cel mai bun de a rezolva aceste diferențe este prin intermediul unei proceduri imparțiale, bazată pe un fundament juridic convenit. Acesta este cel care inspiră procesul de soluționare a diferențelor stabilite de Acordurile OMC.

Există țări care nu sunt membre și care au participat ca observatori : Algeria, Andorra, Azerbaidjan, Bahamas, Belarus, Bhutan, Bosnia și Herțegovina, Capul Verde, Guineea Ecuatorială, Etiopia, Sfântul Scaun (Vatican), Iran, Irak, Kazahstan, Laos, Liban, Libia, Federația Rusă, Samoa, São Tomé și Príncipe, Arabia Saudită, Serbia și Muntenegru (fiecare republică a aplicat separat pentru fi membră), Seychelles, Sudan, Tadjikistan, Tonga, Ucraina, Uzbekistan, Vanuatu, Vietnam și Yemen. Multe dintre aceste țări doresc să devină membre.

Iranul a aplicat pentru prima oară în 1996, însă aplicația sa a fost blocată de către Statele Unite de 22 de ori, sub acuzația că Teheranul ar susține terorismul internațional. În luna martie, 2005, SUA a declarat că își va folosi dreptul de veto pentru a începe negocierile pentru aderarea Iranului. Statele Unite au ales să nu blocheze ultima cerere de aderare, ca parte a unei înțelegeri legate de programul nuclear. Nici Rusia nu este încă țară membră, deși a aplicat pentru aderarea în 1993.

Cronologie

• 1986-1994 – Runda din Uruguay a negocierilor GATT, culminând cu Acordul de care a pus bazele WTO.

• 1 ianuarie, 1995 – WTO își începe existența.

• 1 mai, 1995 – Renato Ruggiero devine director general pe 4 ani.

• 9 decembrie – 13 decembrie, 1996 – Conferința ministerială inaugurală de

• 18 mai – 20 mai, 1998 – A doua conferință ministerială, de , Elveția.

• 1 septembrie, 1999 – Mike Moore a devenit director general.

• 30 noiembrie – 3 decembrie, 1999 – A treia conferință ministerială, de , Washington, SUA.

• 9 noiembrie – 13 noiembrie, 2001 – A patra conferință ministerială, de , Qatar începe cu Runda de

• 11 decembrie, 2001 – Republica Populară Chineză a aderat după 15 ani de negocieri (cele mai lungi negocieri din istoria GATT).

• 1 ianuarie, 2002 – Republica Chineză (Taiwan) a aderat

• 1 septembrie, 2002 – Supachai Panitchpakdi devine director general.

• 10 septembrie – 14 septembrie, 2003 – A cincea conferință ministerială, de , Mexic

• octombrie 2004 – Cambodgia devine membră WTO

• 13 decembrie – 18 decembrie, 2005 – A șasea conferință ministerială va avea loc

Principiile sistemului comercial al OMC

Acordurile OMC sunt întinse și complexe pentru că se referă la texte juridice care abordează o mare varietate de activități. Este vorba despre: agricultură, textile și îmbrăcăminte, servicii bancare, telecomunicații, contracte publice, norme industriale, reguli despre sănătatea alimentelor, proprietate intelectuala si multe alte teme. Toate aceste documente sunt inspirate din diferite principii simple si fundamentale. Aceste principii sunt baza sistemului multilateral de comerț.

Aceste principii sunt:

1. Comerțul fără discriminări

Națiunea cea mai favorizata (NMF): tratarea celorlalți în mod egal.

În virtutea acordurilor OMC, țările nu pot prin regula generala să stabilească discriminări între diverșii săi interlocutori comerciali. Dacă i se acordă unei țări un avantaj special (reducerea tarifului aplicabil la unul din produsele sale, de exemplu), trebuie să se facă același lucru cu toți ceilalți membri ai OMC.

Acest principiu este cunoscut drept clauza națiunii celei mai favorizate (NMF). Sunt permise anumite excepții. De exemplu, țările care fac parte dintr-o regiune pot stabili un acord de liber comerț, care nu se aplică mărfurilor ce provin din exteriorul grupului. O țară poate pune obstacole produselor ce provin din anumite țări, ce sunt considerate obiect al unui comerț neloial. Și în cazul serviciilor, se permite ca țările, în anumite circumstanțe restrânse, să aplice anumite discriminări. Totuși, acordurile permit doar aceste excepții cu referire la condiții stricte. In general, clauza națiunii celei mai favorizate înseamnă că de fiecare dată când o țară înlătură un obstacol din fața comerțului sau deschide o piață, trebuie să facă același lucru pentru aceleași produse sau servicii ale tuturor partenerilor comerciali, bogați sau săraci, slabi sau puternici.

Expresia "cea mai favorizată" sună ca o contradicție. Pare să sugereze că este vorba de vreun tip special de clauză pentru o țară determinată, dar în OMC înseamnă în termeni reali nediscriminarea, adică tratament egal pentru toți.

Ceea ce se întâmplă în OMC este: fiecare membru îi tratează pe ceilalți membri în mod egal ca interlocutori comerciali "cei mai favorizați". Dacă o țară crește beneficiile pe care le dă altui partener de afaceri, trebuie să acorde acest "cel mai bun" tratament tuturor celorlalți membri ai OMC astfel încât toți să continue să fie "cei mai favorizați".

Condiția de națiunea cea mai favorizată (NMF) nu înseamnă întotdeauna egalitate în modul de tratare. În secolul XIX, când s-au semnat primele tratate bilaterale NMF, includerea în grupul de interlocutori comerciali "cei mai favorizați" ai unei țări însemnă că fac parte dintr-un club exclusivist, pentru că doar puține țări se bucurau de acest privilegiu. Astăzi când marea majoritate a țărilor sunt membre ale OMC, clubul NMF nu mai este exclusivist. Principiul NMF asigură ca fiecare țară îi tratează egal pe toți cei 100 de membri.

b. Tratatul național: tratatul de egalitate pentru națiuni și străini

Mărfurile importate și cele produse în țară trebuie să primească un tratament egal, cel puțin după ce mărfurile străine au intrat pe piață. Același lucru se aplică serviciilor străine și celor naționale și mărcilor de fabrică sau de comerț, dreptul de autor și patentele străine și naționale. Acest principiu de "tratat național" (a-i trata pe ceilalți la fel ca pe conaționali) figurează în cele trei principale Acorduri ale OMC (Articolul III din GATT, articolul 17 din AGCS și articolul 3 din Acordul asupra ADPIC), chiar daca în acest caz principiul se abordează pentru fiecare dintre ei intr-o maniera diferită.

Tratatul național se aplică doar când produsul, serviciul sau lucrarea au intrat pe piață. Astfel, aplicarea taxelor vamale asupra importurilor nu constituie o violare a tratatului național, chiar daca produsele fabricate in țară nu sunt supuse unui impozit echivalent.

2. Un comerț mai liber, de formă graduală și prin intermediul negocierilor.

Reducerea obstacolelor către comerț este unul din mijloacele cele mai evidente de a însufleți comerțul. Aceste obstacole includ taxele vamale (sau impozite) și anumite instrumente cum ar fi interzicerile de importuri sau contingentele care restrâng selectiv cantitățile importate. În mod ocazional s-au dezbătut și alte probleme, cum ar fi rolul administrativ și politicile de schimb.

De la crearea GATT, în 1947-1948, s-au realizat opt runde de negocieri comerciale. La început, aceste negocieri se centrau pe reducerea taxelor (taxele vamale) aplicabile mărfurilor importate. Ca o consecință a negocierilor, la sfârșitul lui 1980 tarifele aplicate țărilor dezvoltate pentru produsele industriale au scăzut neîntrerupt, ajungând la aproximativ 6,3%.

Pe de altă parte, în anii '80, negocierile s-au amplificat pentru a include obstacolele netarifare asupra mărfurilor, și anumite domenii noi, cum ar fi serviciile și proprietatea intelectuală.

Deschiderea piețelor poate fi benefică, dar cere și o adaptare. Acordurile OMC permit ca țările să introducă schimbări graduale, prin intermediul "liberalizării progresive". În general se acordă țărilor în dezvoltare termene mai îndelungate pentru a-și îndeplini obligațiile.

3. Posibilitate prin intermediul consolidărilor.

În unele cazuri, promisiunea de a nu ridica un obstacol in fața comerțului poate fi atât de important ca și reducerea lui, acum că promisiunea permite intreprinderilor să aibă o panoramă mai clară asupra oportunităților sale viitoare. Prin intermediul stabilității și previziunii, se încurajează investițiile, se creează locuri de muncă și consumatorii pot profita de beneficiile concurenței: posibilitatea de a alege și preturi mai joase.

Prin intermediul sistemului multilateral de comerț, guvernele încearcă să dea stabilitate și să previzioneze activitățile economice.

In OMC, când țările se hotărăsc să-și deschidă piețele de mărfuri și servicii, își "consolidează" obligațiunile. Pentru mărfuri, aceste consolidări depind de tipul taxelor. În unele cazuri, drepturile de import aplicate sunt inferioare tipurilor consolidate. Aceasta obișnuiește să se întâmple în țările în dezvoltare. În țările dezvoltate tipurile efectiv aplicate și cele consolidate obișnuiesc să fie identice.

O țară își poate modifica consolidările dar numai după ce le negociază cu partenerii săi comerciali, ceea ce poate însemna că trebuie să-și compenseze pierderile comerciale. Una dintre reușitele negocierilor comerciale multilaterale ale Rundei Uruguay a constat în incrementarea unei proporții a comerțului referitor la obligațiile consolidate. În agricultură, astăzi aproximativ 100% din produse au tarife consolidate. Rezultatul este un grad mare de securitate a piețelor pentru comercianți și investitori.

Sistemul încearcă să îmbunătățească previziunea și stabilitatea prin alte mijloace. Unul dintre ele constă în a descuraja utilizarea de contingente și alte mijloace angajate pentru a fixa limite cantităților ce se pot importa (administrarea contingentelor poate crea o creștere a rolului administrativ și la acuzații într-o maniera neloială). Alt mijloc constă în a face ca normele comerciale ale țărilor să fie atât de clare și publice ("transparente") pe cât posibil. Multe din Acordurile OMC cer ca guvernele sa facă publice politicile și practicile lor în țară și să le aducă la cunoștință OMC. Controlul periodic al politicilor comerciale naționale prin intermediul Mecanismului de Examinare al Politicilor Comerciale constituie alt mijloc de incurajare a transparenței, atât la nivel național cât și multilateral.

4. Dezvoltarea unei concurente loiale

Câteodată OMC este descrisă ca o instituție de "comerț liber ", dar asta nu este exact. În realitate sistemul autorizează aplicarea de tarife și, în circumstanțe restrânse, alte forme de protecție. Este mai corect să se spună că un sistem de norme destinat dobândirii unei concurențe libere, leale și fără distorsiuni.

Normele asupra nediscriminării – NMF și tratatul național – au ca obiectiv îndeplinirea condițiilor echitabile de comerț. Acesta este și el obiectivul normelor referitoare la dumping (exporturi la preturi inferioare costului pentru a câștiga piața) și subvențiile. Problemele sunt complexe și normele încearcă să determine ce este leal sau nu și cum pot răspunde guvernele, în particular prin intermediul aplicării drepturilor de import adiționale calculate pentru a compensa prejudiciul ocazionat de comerțul neloial.

Multe din celelalte acorduri ale OMC sunt destinate să sprijine concurența loiala, de exemplu în ceea ce privește agricultura, proprietatea intelectuală și serviciile. Acordul asupra Contractării Publice (care este un acord "plurilateral" pentru că a fost semnat doar de unii din membrii OMC) extinde normele în materie de competenta în ceea ce privește cumpărăturile realizate de mii de entități "publice" ale multor țări. Și tot așa în mod succesiv.

5. Creșterea dezvoltării și reforma economică.

Economiștii și experții în probleme comerciale recunosc în mare că sistemul OMC contribuie la dezvoltare. Se recunoaște de asemenea că țările mai puțin avansate au nevoie de flexibilitate în momentul în care aplica Acordurile. Și propriile texte ale acordurilor încorporează dispozițiile anterioare ale GATT, care prevăd o asistență specială și concesiuni comerciale pentru țările în curs de dezvoltare.

Mai mult de trei sferturi din membrii OMC sunt țări în curs de dezvoltare și în tranziție spre o economie de piață. De-a lungul a șapte ani și jumătate cât a durat Runda Uruguay, mai mult de 60 din aceste țări au aplicat în mod autonom programe de liberalizare a comerțului. În același timp, țările în dezvoltare și economiile in tranziție au fost mult mai active și influente în negocierile din Runda Uruguay ca în nici o altă rundă anterioara.

Această tendință a distrus în practică ideea că sistemul de comerț există doar pentru țările industrializate.

La sfârșitul Rundei Uruguay, țările în curs de dezvoltare erau dispuse să-și asume majoritatea obligațiilor ce se impuneau țărilor dezvoltate. Nu întâmplător, li s-au acordat perioade de tranziție pentru a se adapta la dispozițiile – mai puțin familiare și poate mai dificile – OMC, în special în cazul celor mai săraci, tarile "mai puțin dezvoltate". În virtutea unei decizii ministeriale adoptate în finalizarea Rundei, se dă acestor țări o mai mare flexibilitate pentru aplicarea Acordurilor OMC. În această decizie se stabilește ca țările cele mai bogate trebuie sa accelereze aplicarea obligațiunilor în materie de acces la piețe care afectează mărfurile exportate de către țările mai puțin avansate și se cere să li se dea o mai mare asistență tehnică.

Astăzi, globalizarea economică nu mai este o simplă tendință trecătoare sau un capriciu economic, este deja un sistem internațional care reflectă mondializarea comerțului, ea însemnând de fapt lupta pentru piețe. Tranzacțiile electronice, dezvoltarea transnaționalelor și formarea de alianțe strategice transcend granițele țărilor. Globalizarea comerțului a devenit posibilă datorită în principal liberalizării circulației mărfurilor în lume și dezvoltării rapide a comunicațiilor și informaticii.

Dezvoltarea capacității de a face comerț trebuie sprijinită de cele mai bogate țări cu ajutorul unor politici cu privire la reducerea datoriilor, transfer de tehnologie din partea acestora. Regulile comerțului ar trebui să permită țărilor în dezvoltare și celor sărace să-și protejeze anumite sectoare ale economiei naționale. Țările în dezvoltare au nevoie de politici naționale coerente care să le dea posibilitatea de a participa la dezvoltarea comerțului exterior: acces la credite, un sistem de taxe și impozite favorabil.

Cap. 3. Globalizarea investițiilor străine directe

3.1. Investițiile străine directe în economia contemporană

În orice economie, investițiile constituie un fenomen aparte, cu trăsături proprii, distincte în raport cu alte activități. El nu are însă o manifestare automată, fiind întotdeauna dependent și subordonat strategiilor și politicilor de dezvoltare ale firmelor, sectoarelor de activitate, comunităților etc. La investiții se apelează numai în măsura în care obiectivele urmărite, referitoare la dezvoltarea producției și serviciilor în concordanță cu nevoile identificate, cu cererea previzionată, nu pot fi realizate în condiții avantajoase.

În ceea ce privește investițiile străine directe, acestea au o istorie de decenii. Noțiunile juridice, principiile, normele și cutumele au evoluat constant, au generat controverse politice și excese la nivelul economiilor naționale ale unor state, indiferent de regimul politic, au cunoscut reglementări diverse în cadrul organizațiilor internaționale și regionale, iar în prezent, se află în fața unei provocări majore, căreia trebuie să-i facă față, generată de impetuoasa și implacabila tendință de globalizare a economiei mondiale. În ultimele două decenii ale secolului XX-lea, trăsătura dominantă a fluxurilor de investiții externe a fost intensificarea într-un ritm fără precedent a fluxurilor de investiții externe directe.

3.1.1. Incursiune în evolutia fluxurilor internaționale de capital (1980 – 2008)

Investiția externă directă reprezintă o relație investițională de durată, între o entitate rezidentă și o entitate nerezidentă; de regulă, implică exercitarea de către investitor a unei influențe manageriale semnificative în întreprinderea în care a investit. Sunt considerate investiții directe: capitalul social vărsat și rezervele ce revin unui investitor care deține cel puțin 10% din capitalul social subscris al unei întreprinderi, creditele dintre acest investitor și întreprinderea în care a investit, precum și profitul reinvestit de către acesta.

Istoria fluxurilor externe de capital începe în secolul al XIX-lea, când predominante erau împrumuturile și investițiile de portofoliu. Anglia (în special) și Franța dețineau cea mai mare parte a plasamentului de acest gen. Alături de firmele private, statul juca un rol important. Caracteristic pentru aceste fluxuri internaționale de capitaluri era faptul că ele nu erau stimulate în primul rând de diferențele dintre ratele dobânzii din diferite țări ci, mai ales, de nevoile de finanțare a activității economice externe, în condițiile expansiunii coloniale.

Firme precum Siemens, General Electric, Standard Oil deveniseră cunoscute în lume, iar alături de Anglia și Franța își fac apariția Germania și Statele Unite în calitate de investitori de capital peste granițe. Primul război mondial și criza economică mondială din 1929-1933 răstoarnă ierarhia țărilor-exportatoare de capital. Statele Unite devin primul exportator, iar Germania primul importator de capital.

Trecerea la o nouă etapă a economiei mondiale, cea a dominației investițiilor externe directe (IED), este marcată de perioada de după cel de-al doilea război mondial. Sistemul de induce, pe termen lung, așa-numitul paradox al lui Trippin conform căruia lichiditățile internaționale nu pot să crească decât în funcție de deficitul balanței de plăți externe americane și de slăbirea dolarului. Pe termen scurt, însă, exporturile de capital americane au evoluat în sens invers față de evoluția ciclului intern caracteristic SUA, ceea ce a atenuat repercusiunile negative pe plan internațional. După trecerea la sistemul ratelor de schimb flexibile, acest mecanism regulator este tot mai mult slăbit, datorită amplificării mișcărilor de capital pe termen scurt, dezvoltării spectaculoase a operațiunilor speculative asupra cursurilor de schimb.

Tabelul nr.1.

Evolutia intrarilor de investitii straine directe 1980-2006

-milioane dolari-

Sursa : UNCTAD, World Investment Report 2008

Fluxurile de investiții străine directe au crescut, în mod constatnt, în ultimii 30 de ani, cu slabe încetiniri la începuturile anilor ‘80, ’90 și 2000.

În 2006, intrările de ISD au înflorit al treilea an consecutive, atingând 1,306 trilioane dolari americani, apropiindu-se de nivelul record de 1,411 trilioane dolari americani, nivel atins în anul 2000. Creșterea ISD-urilor a avut loc în toate regiunile lumii, și a fost datorată, în mare parte, ridicării profiturilor corporațiilor din lumea întreagă precum și de creșterea proturilor stocurilor care au propulsat valoarea fuziunilor și achizițiilor transfrontaliere.

Tabelul nr. 2

Evolutia intrarilor de investitii straine directe 2007- 2008

– miliarde $ –

Sursa : World Economie Situation and Prospects 2009

În 2008 majoritatea țărilor dezvoltate au cunoscut evoluții negative față de anul precedent (2007), cea mai mare descreștere înregistrându-se în Japonia, cu o rată de creștere de aproximativ 34%. Pe de altă parte, țările în curs de dezvoltare au avut evoluții pozitive, maximă fiind de 17.5% în Africa, singura evoluție negativă aflându-se în Asia de Vest.

.

Graficul nr. 1

Intrarile de ISD pe plan mondial, pe grupe de economii, 1980-2008

Sursa : World Economie Situation and Prospects 2009

Pe plan mondial, intrările de ISD au atins valoarea de 1.6 trilioane dolari americani. În cele trei mari grupe de economii (dezvoltate, în curs de dezvoltare, și în tranziție), încetinirea dezvoltării economice a avut un impact diferit asupra fluxurilor de IDS. În timp ce declinul e mai abrupt în țările dezvoltate, în câteva din piețele în dezvoltare, fluturile de ISD continua să crească.

3.1.2. Societățile transnaționale ca principala sursă a fluxurilor investiționale internaționale

Încă de la apariția acestora, societățile transnaționale au creat controverse referitoare fie la modul de definire al acestora, fie la conținutul și rolul lor. Numeroase definiții pun accentul pe caracterul internațional al acestor companii astfel: C. A. Michelet prezintă CTN drept ’’o întreprindere ( sau un grup de întreprinderi ) de talie mare, care pornind de la o bază națională, și-a implantat mai multe filiale în țări diferite, adoptând o organizare și o strategie la scară mondială.”, punând accentul pe organizarea și strategia firmei la nivel global, în timp ce autorii români discută despre extinderea activității economico-financiare la scară internațională, domeniu unde firmele transnaționale obțin cele mai mari profituri.“S. Dumitrescu și A. Bal apreciază în lucrarea lor că o societate transnațională este o firmă care și-a extins activitatea economico-financiară dincolo de granița țării de origine printr-un vast ansamblu la scară internațională format dintr-o societate principală și un număr de filiale dependente de firma-mamă implantate în diferite țări’’.( Suciu Titus, op. cit.,pag.48)

Un factor foarte important al globalizării îl reprezintă investițiile străine, în special cele directe. Investițiile străine directe stimulează dezvoltarea tuturor sectoarelor economiei, determină sporirea producției și a numărului locurilor de muncă, îmbunătățirea condițiilor de muncă, creșterea productivității muncii, sporirea veniturilor și a cererii populației, a eficienței economice și a nivelului de trai al populației.

Originea investițiilor străine directe o reprezintă societățile transnaționale (STN) deși studiile teoretice arată că sursele investițiilor străine directe sunt multiple. STN-urile își extind capitalul în străinătate, căutând să-și extindă piața de desfacere atât în țările dezvoltate cât și în cele în curs de dezvoltare, și în același timp organizează producția internațională.Liberalizarea investițiilor străine directe a favorizat expansiunea fără precedent a societăților transnaționale, facilitând intrarea acestora pe piețele interne la nivel global, ceea ce a generat creșterea puternică a producției industriale. În acest context, se poate afirma că ISD reprezintă nu numai mecanismul principal de integrare a piețelor, ci și liantul dintre sistemele productive ale diverselor țări. În consecință, societățile transnaționale, în calitatea lor de principal vehicul investițional, reprezintă motorul internaționalizării producției și prin aceasta, al globalizării. Fluxurile generate de aceste societăți (fluxuri finaciare, tehnologice etc.) sunt principala formă de manifestare a globalizării (urmare a acordurilor de liberalizare a investițiilor).

“Specialiștii în domeniu subliniază faptul că, dupa anii ’95, investițiile străine directe au crescut la nivel mondial mai rapid decât alți indicatori macroeconomici, cum ar fi produsul intern brut, exporturile sau investițiile interne.În ultimele două decenii, a avut loc o adevărată explozie a ISD, fluxul anual al acestora majorându-se de la 47 miliarde euro în anul 1982, până la 522 miliarde în anul 2004. S-a mărit și stocul ISD, în anul 2004, atingând suma de 8 trln.euro, sporind cu 10% în comparație cu anul 2003 și de circa 5 ori față de anul . (Doltu Constantin, Teza de doctor in economie: “Investitiile straine directe si influenta lor asupra modernizarii economiei in tranzitie, Chisinau, 2007,pag. 28)

Societățile transnaționale organizează producția internațională, efectuează procesul de expansiune a capitalului peste hotare. Urmărind scopul maximizării profitului prin creșterea volumului vânzărilor, STN caută în permanență să-și extindă piața de desfacere atât în țările dezvoltate, cât și în cele în curs de dezvoltare. Manevrând aparatul productiv amplasat în diferite țări, aceste societăți găsesc cea mai eficientă utilizare a capitalului.

Conform datelor UNCTAD, între 1986-2000 ISD-urile au crescut cu aproximativ 27,8%, depășind astfel exporturile mondiale (8,33%) și producția mondială. in perioada 1999-2004, numărul total de STN a crescut de la 37 de mii la 70 de mii, în timp ce numărul filialelor din străinătate a avut un spor de 4 ori, ajungând de la 170 de mii la 690 de mii.

La nivelul anului 2004 volumul total de ISD al societăților transnaționale era de 9 trilioane de dolari americani, acestea administrând peste 66,6% din întregul comerț mondial și peste 80% din investițiile străine.Evoluția fluxurilor ISD după anul fost caracterizată atât de reduceri ale acestor fluxuri (2001-2003) cât și de creșteri, astfel că în perioada 2004-2005 ISD-urile au depășit PIB-ul mondial cât și exporturile atingând un ritm de creștere de 28,15%, față de 10,6% (PIB) si 16,95% (exporturile).

În anul 2005 activele totale ale filialelor străine au atins circa 46 mld.USD, iar valoarea adăugată de acestea a fost estimată la 4,5 trilioane USD în timp ce numărul total al acordurilor privind investițiile internaționale se ridica la circa 5.500 din care 2.495 tratate bilaterale de liberalizare a investițiilor (BIT), 2.758 acorduri privind dubla impunere (DTT) și 232 de acorduri internaționale între firme.

În ultimele decenii, a crescut și ponderea STN din țările în curs de dezvoltare. În etapa actuală, acestea contribuie activ la sporirea fluxurilor mondiale ale investițiilor. Cota lor în fluxul total al ISD a sporit de la 6% la mijlocul anilor ’80, până la 11% în a doua jumătate a anilor ’90, apoi s-a micșorat până la 7-8% în anii 2001-2003. În grupul respectiv de STN, în frunte, se situează companiile din asemenea țări în curs de dezvoltare, ca Hong-Kong, Malayesia și Coreea de Sud. Actualmente, mai mult de 1/3 din operațiunile exportului mondial sunt efectuate prin intermediul livrărilor intercorporative dintre STN.

3.2. Globalizarea si rolul companiilor transnaționale in evolutia investitiilor straine directe

3.2.1. Companiile transnaționale în procesul de globalizare a economiei contemporane

Globalizarea înseamnă circulația liberă a capitalului, mărfurilor, tehnologiei, informației și într-o măsură mai mică a forței de muncă.

Companiile transnaționale (CTN), ca principal motor al globalizării, acționează într-o economie globală care se referă la : producție globală, capital global, piață globală.

Principalele motive care determină firmele să-și internaționalizeze activele sunt obținerea unor profituri cât mai mari cu costuri mici și a unei rentabilități sporite. Acestea se pot realiza prin valorificarea unor oportunități pe care le oferă alte țări cu resurse materiale și umane mai ieftine, prin pătrunderea pe piețe avantajoase pentru export.

Companiile transnaționale reprezintă un interes major și pentru țările gazdă deoarece prin transferul de capital, tehnologie, management performant se creează noi locuri de muncă acolo unde se deschid întreprinderi noi, care fac să crească productivitatea muncii, care la rândul ei aduce cu sine salarii mai bune pentru angajații din țara gazdă.Produsele devin mai competitive pentru export iar creșterea volumului de produse la export îmbunătățește balanța de plăți, crește venitul la buget. CTN joacă un rol important în promovarea exporturilor, accentuarea transferului de capital și tehnologie, în infuzia de competențe manageriale de înaltă calificare. În procesul globalizării lor firmele au parcurs trei stadii: creșterea ponderii exporturilor în totalul producției lor, globalizarea producției prin construcția de întreprinderi în afara granițelor și globalizarea competențelor și a sistemelor organizaționale, ceea ce înseamnă abilitate de a opera la cele mai înalte standarde pretutindeni în lume. Astfel companiile transnaționale se afirmă ca principala forță a globalizării economice.

Însă procesul de globalizare are efecte adverse atât pentru țările gazdă cât și pentru țările de origine manifestate prin: transferul în alte țări a unei părți din activele CTN contribuie la reducerea locurilor de muncă și creșterea șomajului în țările de origine.

Totodată creșterea șomajului se poate realiza prin creșterea productivității muncii, prin transferul de tehnologie, informații, inovații în țările gazdă și astfel categoriile necalificate sau cu o calificare mai redusă sunt defavorizate.De asemenea țările gazdă sunt nemulțumite de faptul că operațiunile de cercetare-dezvoltare se află în țările de origine ale CTN, iar inovațiile tehnologice nu sunt implementate concomitent în țările gazdă.

3.2.2. Istoricul companiilor transnaționale

Conform UNCTAD, instituția cea mai specializată în domeniul cercetării tranzacțiilor internaționale și a impactului acestora pentru diferite grupuri de țări, “companiile transnaționale (CTN) sunt întreprinderi alcătuite din una sau mai multe firme-mamă și filialele acestora în străinătate. Firma-mamă este o întreprindere care controlează activele altor entități în țări diferite de țara sa de origine, de obicei prin deținerea unei ponderi din totalul acțiunilor acestora (ponderea necesară variază, fiind considerată peste 10% in SUA și peste 25% în Uniunea Europeană).” Filiala din străinătate este o întreprindere în cadrul căreia un investitor rezident în altă țară deține un pachet de acțiuni care îi oferă posibilitatea de decizie și control și participarea directă la conducere.

Potrivit raportului World Investment Report (1997) numărul CTN era estimat la cca 44500 firme cu aproape 280000 filiale care controlează mai mult de o treime din activitatea sistemului privat mondial.

Date mai recente arată creșterea într-un ritm alert a CTN și filialelor. În economia mondială în anul 2002 sunt peste 63000 CTN cu peste 820000 filiale răspândite în întreaga lume , acoperind toate domeniile de activitate. Peste 90% din CTN își au sediul în țările Triadei. Topul celor 100 din cele mai mari este astfel distribuit : 49 se află în Europa Occidentală, 26 în SUA, 18 în Japonia, 2 în Australia, 2 în Canada, 2 în China, câte 1 în Mexic și Venezuela.

Din punct de vedere istoric se pot distinge mai multe etape în apariția și dezvoltarea spectaculoasă a companiilor transnaționale.

Înainte de 1945: primele extinderi internaționale

În primele decenii ale secolului XX, numărul întreprinderilor industriale moderne din SUA era considerabil mai mare decât cel din Marea Britanie sau Germania, celelalte puteri industriale ale lumii. Încă dinaintea primului război mondial, anumite companii americane realizaseră investiții directe în afara granițelor naționale.

General Electric a creat o divizie internațională în 1919, Standard Oil în 1927, iar General Motors ( care înființase o companie de export încă din 1911) și-a consolidat operațiunile pe piața europeană prin achiziția firmelor Vauxhall din Anglia (1925) și Adam Opel din Germania (1929), precum și pe piața Americii Latine prin crearea unei filiale General Motors în Brazilia (1925). La nivelul anului 1939, filialele străine ale companiei IBM realizau deja cca 12,5% din vânzările sale totale. Aceste filiale înființate de companiile americane în străinătate înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial au constituit baza de dezvoltare a operațiunilor internaționale în perioada postbelic.

1945-1959: perioada dominației companiilor americane

Reconstrucția europeană a determinat pătrunderea puternică a firmelor americane în Europa la sfârșitul anului 1950.În perioada postbelică, firmele americane și-au continuat expansiunea internațională si au dominat toate domeniile vieții economico-sociale.În anul 1959 marea majoritate a companiilor transnaționale era americană și numai 6 erau europene.

1960-1974: perioada dezvoltării europene

Principalele companii transnaționale europene au crescut spectaculos în această perioadă, astfel încât în 1974 în clasamentul celor mai importante 50 de companii transnaționale din lume se aflau 20 de firme europene. Celor șase deja existente li s-au adăugat firme precum Siemens, Daimler-Benz,Volkswagen, Fiat, BASF, Hoechst, Bayer, Renault, British-American Tobacco.Creșterea în dimensiune a firmelor europene a determinat diversificarea activității lor, extinzându-și gama de producție la nivel internațional.

1975-1989: perioada expansiunii companiilor asiatice

Anii '70-'80 au constituit o etapă în care companiile europene și-au diversificat activitatea, transformându-se în companii transnaționale organizate pe produs, în timp ce companiile americane au trecut printr-un proces de restructurare a producției și a marketingului prin intermediul diviziilor internaționale, iar firmele japoneze și – mai târziu- cele sud-coreene, s-au extins cu rapiditate pe plan internațional. Astfel, în 1989 structura primelor 50 de companii transnaționale ale lumii cuprindea 21 de companii europene, 17 americane și 12 asiatice.

Cele mai mari companii transnaționale japoneze și-au dezvoltat rețele funcționale globale organizate inițial pe filiale de marketing, apoi de producție, ele fiind urmate la sfârșitul anilor '80 de dezvoltarea Chaebol-urilor coreene, organizate sub forma de conglomerate de produs.

1990 -până în prezent : explozia fuziunilor si achizițiilor

Începutul ultimului deceniu al secolului XX pentru firmele Caterpillar, Du Pont, Xerox General Motors, IBM, Philips, Matsushita, se caracterizează printr-un val de fuziuni și achiziții internaționale ( pe orizontală, pe verticală și conglomerate).

La nivelul anului 2000, dintr-un clasament al celor mai puternice 1000 de companii din lume, rezultă că 485 dintre ele, adică aproape jumătate aparțin SUA.

General Electric se situează în continuare pe primul loc în lume dupa valoarea de piață a acțiunilor (anexa 1).

După cifra de afaceri în multe domenii de activitate, firmele americane ocupă primele locuri: aeronautică (Boeing), computere (IBM), software (Microsoft), spectacole (Walt Disney), automobile (General Motors), petrol (Exxon Mobil), farmaceutice ( Merck ), cosmetice ( Procter & Gamble)

Companiile europene și-au păstrat supremația în doar câteva domenii-cheie, cum ar fi industria chimică (BASF) și cea a materialelor de construcții (Saint Gobain), în timp ce companiile japoneze dețin poziția fruntașă în domenii precum industria electronică (Hitachi), siderurgie (Nippon Steeel), telecomunicații (NTT) și comerț (Mitsubishi).

3.2.3. Rolul companiilor transnaționale în globalizare și redistribuirea factorilor de producție

CTN joacă un rol important în crearea de noi locuri de muncă, promovarea exporturilor, accentuarea transferului de capital și tehnologie, în infuzia de competențe manageriale de înaltă calificare. În procesul globalizării lor firmele au parcurs trei stadii: creșterea ponderii exporturilor în totalul producției lor, globalizarea producției prin construcția de întreprinderi în afara granițelor și globalizarea competențelor și a sistemelor organizaționale, ceea ce înseamnă abilitatea de a opera la cele mai înalte standarde pretutindeni în lume. Astfel companiile transnaționale se afirmă ca principala forță a globalizării economice.

Pe fondul diversificării și globalizării producției, valoarea adăugată creată în activitățile desfășurate în străinătate a crescut în ritmuri mai înalte decât cea obținută pe piața internă.

“Producția unei valori adăugate mai mari în străinătate decât în țara – mamă se explică , credem noi, prin aceea că transnaționalele ca oligopoluri, includ în valoarea adăugată un adaos comercial mai mare respectiv un profit mai mare, deoarece costul de producție este mai mic datorită salariilor mai mici și astfel la același preț de vânzare, profitul este mai mare”, afirma Dana Pop în lucrarea sa:” Globalizare și teorii ale dezvoltării”. (Dana Pop: op. cit.,pag.89)

Societățile transnaționale sunt astfel și un factor de redistribuire în interesul lor a PIB-ului dintr-o țară sau alta.

Companiile transnaționale reprezintă un element important al noului val al mondializării capitalului. Liberalizarea comerțului, a investițiilor și piețelor de capital, diversificarea serviciilor și relaxarea măsurilor de control asupra activității desfășurate de companiile multinaționale reprezinta elemente care vin să susțină favorabil acest proces. În aceste condiții, administrarea eficientă a activelor deținute în străinătate a devenit pentru firme un obiectiv extrem de important, de care depinde în mod nemijlocit viteza cu care ele își fac simțită prezența pretutindeni în lume.

Globalizarea concurenței a determinat apariția unor parteneriate strategice între companiile transnaționale în vederea reducerii costurilor de producție și riscurile la care erau supuse acestea.Aceste parteneriate au determinat implicarea industriilor automobilelor și aeronautică în primul rând, urmând ca alte domenii să fie incluse,domenii din care segmentul computerelor a determinat impulsionarea procesului de concentrare a capitalului

Apariția companiilor transnaționale determină extinderea sferei de activitate a întreprinderilor, întrucât orice companie de acest fel are tendința să se extindă atât pe piețele interne cât și în exterior, pe piețele altor țări.

Investițiile străine directe pot constitui de asemenea o legătură puternică între țările gazdă și companiile transnaționale.Astfel că politicile duse de acestea din urmă în domeniul investițiilor străine directe creează o puternică dezvoltare a globalizării. Companiile transnaționale înființând filiale în diferite țări ale lumii creează noi locuri de muncă, iar prin transferul de tehnologie și management creează condiții de creștere a productivității muncii, de care depinde în mod decisiv nivelul de salarizare a forței de muncă. În țările unde se creează filiale și se fac investiții străine directe, de orice fel, însăși piața de desfacere capătă dimensiuni mai mari, este mai bine aprovizionată, se dezvoltă serviciile, se modernizează căile și mijloacele de transport, crește accesul la credite bancare, sunt mai bine satisfăcute nevoile de informare și comunicare, se extinde și se perfecționează învățământul general și cel pe diverse specialități.

În ceea ce privește corporațiile multinaționale, se pot trage următoarele concluzii:

Procesul de globalizare a economiei reprezintă atât un rezultat al intensificării activității companiilor multinaționale cât și o motivație a extinderii și implicării lor pe plan internațional;

În contextul diversificării și globalizării producției, valoarea adăugată creată în activitățile derulate în străinătate a crescut în ritmuri mai înalte decât cea obținută pe piața internă;

Se confirmă tendința de concentrare a afacerilor în sectoarele cu cele mai mari avantaje comparative și spre piețele cu un potențial înalt al cererii, amplificat de un grad mai mare de liberalizare și deschidere;

Promotorii noului val al globalizării capitalului, corporațile multinationale,cuprind din ce în ce mai multe activități în acest fenomen;

În cadrul unei economii globalizate, dimensiunile firmelor au devenit un parametru esențial. Mărimea companiilor condiționează expansiunea lor peste hotare. Firmele nu urmăresc doar atingerea unor dimensiuni optime, ci își focalizează atenția și spre consolidarea rețelelor de producție globale.

3.3. Investițiile străine directe și globalizarea

Procesul de formare a economiei mondiale a cuprins două stadii ale mondializării, fiecare din acestea având o forță motrice proprie. Prima perioadă, cuprinsă între secolul al XVI-lea care marchează apariția germenilor pieței mondiale și sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, este cunoscută sub numele de stadiu al mondializării prin intermediul comerțului internațional. Comerțul internațional poate fi privit, în acest context, ca un deschizător de drumuri în formarea economiei mondiale, dar și ca un precursor care a pregătit terenul pentru realizarea de investiții străine directe.

Cel de-al doilea stadiu al mondializării, care a început să se manifeste distinct după Primul Război Mondial este cel al mondializării prin investiții străine directe. Creșterea importanței acestora a marcat trecerea către transnaționalizarea activităților economice, către apariția și ulterior predominanța societăților transnaționale și, mai apoi, în ultima parte a secolului XX, către fenomenul globalizării.

Un studiu realizat în 2002 de OCDE arăta că investițiile străine directe reprezintă în prezent o parte integrantă a unui sistem economic internațional deschis, precum și un catalizator major al dezvoltării.

Investiția străina directă este definită ca investiția care implică o relație pe termen lung reflectând interesul și controlul de durata al unei entități rezidente într-o economie – persoană fizică sau juridică – asupra unei unități economice rezidente într-o altă economie. Investiția străină directă nu este neapărat apanajul corporației transnaționale, ea putând fi făcută și de către o persoană fizică, precum și de către o companie aflată în prima sau a doua fază a procesului de transnaționalizare.

Investițiile internaționale de capital se materializează sub două forme, și anume investițiile străine directe și investițiile de portofoliu. Ceea ce deosebește, în principiu, cele două componente ale fluxurilor internaționale de capital este posibilitatea exercitării controlului asupra investiției.

În accepțiunea manualului de balanță de plăți a FMI, principalul criteriu utilizat în identificarea unei investiții directe este influența semnificativă pe care o are investitorul în administrarea investiției directe. Beneficiile la care se așteaptă un investitor direct, conferite de deținerea puterii de vot, sunt diferite de acelea anticipate de un investitor de portofoliu ce nu are influență în administrarea companiei.

Componentele tranzacțiilor de capital aferente investițiilor directe sunt:

Acțiunile, deținute în sucursale, părțile sociale din capitalul filialelor și asociatelor, precum și alte contribuții la capital, cum ar fi participarea cu utilaje, care constituie parte a capitalului, din partea unui investitor direct. Acțiunile preferențiale nu constituie parte a capitalului, ele fiind considerate titluri de valoare de natura datoriei și se consideră ca făcând parte din categoria „ alte investiții directe de capital”;

Împrumuturi intra-firmă, alte investiții directe de capital, acestea se referă la fondurile împrumutate între investitorul direct și sucursale, filiale și asociate.

Profituri reinvestite, constau în venituri pe care le primește investitorul direct și care nu au fost distribuite ca dividende de către filiale sau asociate, sau venituri pe care sucursala nu le-a remis investitorului direct.

Începând cu a doua jumătate a anilor `90, investițiile străine directe au crescut la nivel mondial mai rapid decât alți indicatori macroeconomici naționali, cum ar fi produsul intern brut, exporturile sau investițiile interne. Acest fapt se poate interpreta ca o devansare a ritmului de creștere a fenomenelor economice naționale de fenomene economice mondiale și, astfel, ca o trecere graduala pe primul plan a mondialului față de național.

Tabelul nr. 3.

Investițiile străine directe în economia mondială 2002-2007

Sursa: UNCTAD, World Investment Report 2008: Transnational Corporations and the Infrastructure Challenge

Această creștere mai rapidă a reprezentat continuarea unei tendințe începute în anii `80, tendință care a determinat ulterior afirmația conform căreia investițiile străine directe reprezintă principala formă de manifestare a globalizării.

În anul 2000, anul de vârf al acestei perioade de creștere, investițiile străine directe totale au crescut cu 18% față de anul precedent, ajungând la 1,3-1,5 trilioane dolari, adică de trei ori față de nivelul din 1995.

După maximul înregistrat în anul 2000, investițiile străine directe au cunoscut, datorită unor conjuncturi mondiale nefavorabile, un declin pronunțat. Au urmat doi ani de reducere a nivelului global al investițiilor străine directe, până la un nivel de 651 miliarde dolari SUA pentru ca, în anul 2003, procesul de scădere să fie stopat. Nivelul înregistrat în fost cel mai scăzut din 1998 încoace.

Scăderea fluxului de investiții străine directe în perioada 2001-2002 este rezultatul mai multor factori de la nivel macroeconomic, microeconomic și instituțional. Revigorarea economică lentă a afectat serios evoluția fluxului de investiții străine directe, în special în țările dezvoltate, în particular în industria de telecomunicații și servicii financiare. De asemenea, reducerea investițiilor

străine directe s-a datorat și scăderii fuziunilor și achizițiilor, a împrumuturilor intra-companie și încetinirii restructurării corporative, întreruperii procesului de privatizare, scăderii încrederii datorită scandalurilor din marile companii transnaționale și demisiilor.

În 2006, fluxul de intrări de investiții străine directe a fost de 1 306 miliarde USD, o cifră apropiată de recordul din anul 2000, înregistrând o creștere globală de 38% de care au beneficiat mai ales țările în dezvoltare și în tranziție.

In 2007 s-au inregistrat de asemenea cresteri insemnate in volumul fluxurilor de investitii, in procent de 30% in ceea ce priveste fluxul de intrari fata de anul anterior, 50% in fluxurile de iesiri si 22% cresterea stocurilor de intrari si iesiri fata de anul 2006.

Un factor care a stimulat investițiile străine directe după 1980 și, implicit, fenomenul de globalizare a fost reprezentat de creșterea numărului de acorduri între firme, ca o componentă de poziționare strategica și/sau de restructurare a societăților transnaționale.

O componentă a acestor acorduri se referă la aspecte legate de tehnologie și vizează soluționarea problemelor determinate de creșterea intensității de informație a producției, de scurtarea ciclului de viață al produselor și de eforturile din ce în ce mai mari cerute de menținerea competitivității tehnologice.

În ultimele două decenii, vânzările filialelor din străinătate ale societăților transnaționale au crescut mai rapid decât exporturile mondiale de bunuri și servicii, iar ponderea volumului mondial al stocurilor de intrări și ieșiri de investiții străine directe în PIB-ul global a crescut de două ori mai

repede decât ponderea comerțului global în PIB-ul global, reflectând faptul că expansiunea producției internaționale a adâncit interdependențele din economia mondială într-un mod mai profund decât comerțul mondial.

3.4. Fluxurile de investiții străine directe la nivel global

Globalizarea a reprezentat unul din factorii care au influențat semnificativ orientarea geografică și pe domenii de activitate a investițiilor străine directe în ultimele decenii. Scopul urmărit de majoritatea firmelor la scară globală a fost reprezentat de asigurarea sau creșterea competitivității.

Investițiile străine directe, generatoare de creștere economică, au extins prăpastia între munca calificată și necalificată în multe țări, cu excepția câtorva sectoare, precum cel al industriei de textile. Zonele rurale au rămas adesea în urma celor urbane din punct de vedere al infrastructurii, oportunităților pentru educație și sănătate, beneficiind de investiții reduse în cercetarea agricolă și extinderea serviciilor.

În anul 2006, fluxurile mondiale de investiții străine directe au atins din nou un vârf, ajungând la valoarea de 1,2 trilioane dolari.

Tendința de creștere s-a manifestat la nivelul tuturor categoriilor de țări, respectiv dezvoltate, în dezvoltare sau tranziție. SUA a atras cele mai însemnate fluxuri investiționale, urmată de Anglia și Franța, cifre record înregistrându-se și în Africa, Asia, Europa de Sud Est.

Fluxurile către țările dezvoltate au crescut în anul 2006 cu 48% ajungând la valoarea de 800 miliarde dolari.

Tabelul nr. 4

Intrările de investiții străine directe pe regiuni și principalele țări gazdă

2004-2008

– (miliarde dolari) –

Sursa: UNCTAD, World Economic Situation and Prospects 2009

Aceasta reprezintă de fapt o dublare a fluxurilor înregistrate în anul 2004. SUA și-a recucerit poziția fruntașă, devansând Anglia, în timp ce UE-25 au însumat 45% din fluxurile totale ale anului 2006. Japonia a înregistrat, însă, pentru prima dată din anul 1989, un rezultat negativ.

Sporirea investițiilor s-a manifestat doar în țările africane deținătoare de petrol, nu neapărat ca un fapt pozitiv, datorită exploatării excesive a resurselor, mai ale că investițiile s-au realizat în special în domeniul exploatărilor petroliere.

La nivelul Americii Latine se înregistrează o încetinire a ritmului de atragere a investițiilor străine directe. Mexicul și Brazilia de află pe primele locuri, Mexicul menținându-și nivelul anului anterior, în timp ce Brazilia, pe locul doi, a înregistrat o creștere de 6%. Datorită reinvestirii veniturilor din minerit, Chile a experimentat o creștere de 48%.

continua evoluția ascendentă a volumului de investiții străine directe, iar previziunile conform UNCTAD pe 2008 au fluctuat în sensul reducerii în volum a investițiilor pentru țările dezvoltate și o ușoară creștere a investițiilor în țările în curs de dezvoltare.

Există trei mari probleme cu care țările în dezvoltare se confruntă, în calitate de țări gazdă ale investițiilor străine directe:

Competiția străină pune în pericol industria națională;

Apar efecte adverse în balanțele de plăți;

Percepția că o dependență prea mare de piața internațională duce la diminuarea sau pierderea autonomiei și suveranității naționale.

În ceea ce privește balanța de plăți, există două motive de îngrijorare: primul este că intrările inițiale de capital trebuie să corespundă ieșirilor sub forma câștigurilor pe care filiala locală le trimite companiei-mamă. Aceste transferuri apar ca debit în contul de capital. Unele guverne au răspuns acestei probleme prin restricționarea sumei care poate fi repatriată corporației-mamă în țara de origine.

Un alt motiv de îngrijorare pentru o țară în dezvoltare este atunci când filialele unor corporații transnaționale importă materii prime sau părți componente din alte țări, ceea ce rezultă într-o balanță comercială negativă.

Multe guverne, mai ales ale țărilor în dezvoltare, se tem că prin participarea la globalizare și găzduirea investițiilor străine directe vor avea mai puțină independență economică. Temerea este că economia țării gazdă poate fi afectată de către o corporație originară într-o țară cu o putere foarte mare, care nu poate fi controlată. În urmă cu 30 de ani, această temere a fost exprimată de țările vest-europene, îngrijorate de perspectiva creșterii investițiilor străine americane, dar și de Statele Unite, luată cu asalt de către investitorii japonezi.

În prezent, îngrijorarea este mai mult din partea noilor economii de piață, încă în dezvoltare, care se văd într-un fel împinse în procesul de globalizare. Pe de o parte, guvernele își dau seama că nu se poate prospera într-o economie izolată și protecționistă, iar pe de altă parte, ele se simt condiționate atât de organismele internaționale, care le stabilesc agenda și performanțele în schimbul accesului la unele beneficii, cât și de corporațiile transnaționale, care cer avantaje fiscale în schimbul stabilirii pe piețele lor locale.

Trebuie să acceptăm că „forțele globalizării remodelează lumea noastră, atât prin fiecare integrare economică, cât și prin modalitatea transfrontalieră în creștere a oamenilor și a cunoștințelor”.

Cap 4. Globalizarea piețelor financiare internaționale

4.1. Piața financiară internațională – parte componentă a procesului de globalizare

. Globalizarea pietei financiare constituie o alta componenta a globalizarii economiei mondiale. Cresterea competitiei pe pietele financiare internationale forteaza marile institutii financiare sa se lanseze în operatiuni de mare anvergura din întreaga lume, sfidând granitele nationale si fusurile orare, înglobând în ofertele lor o gama tot mai mare de servicii financiare.

Trecerea la cursurile flotante, precum si deschiderea pietelor financiare au reprezentat momentele esentiale ale începutului globalizarii pietelor financiare. Astazi, fluxurile financiare internationale sunt cele mai dinamice. Între 1980 si 1995, fluxul de investitii straine directe a crescut de patru ori, iar exporturile de bunuri si servicii de 1,5 ori. Mai mult de 1,5 trilioane USD sunt schimbati pe pietele valutare internationale în fiecare zi. Cu toate acestea, volatilitatea financiara se dovedeste unul din riscurile majore ale globalizarii pietelor financiare, afectând toate tarile lumii, chiar daca actorii principali sunt tarile dezvoltate

Piața financiară globală poate fi definită ca o rețea de piețe strâns interconectate prin sisteme de comunicare extrem de sofisticate, piețe care sunt parțial suprapuse, greu de delimitat în prezent.

Piața financiară internațională este considerată o piață globală mai ales datorită elementelor definitorii ale sale:

unitatea de timp definită prin funcționarea neîntreruptă a pieței; un operator financiar își poate transfera la orice oră a zilei operațiunile pe alte piețe, care se deschid după ce cele inițiale s-au închis.

unitatea de loc: aceleași titluri financiare pot fi tranzacționate simultan pe numeroase piețe regionale sau naționale.

unitatea de operații: pe toate piețele financiare internaționale se întâlnesc aceleași tipuri de produse financiare și cu ele se efectuează aceleași tipuri de operații financiare.

La originea globalizării financiare se află regula celor trei “D”, in principal fenomenele de dereglementare a activităților financiar-bancare în țările dezvoltate, care s-au amplificat in anii `80, extinzându-se apoi și la unele țări în dezvoltare, denumite piețe emergente. Țările dezvoltate au renunțat la restricțiile prin care controlau intrările și ieșirile de capitaluri străine, o dată cu consolidarea economiilor lor și trecerea la convertibilitatea deplină a monedei.

4.1.1. Regula celor trei “D” și piața financiară

“Dezintermedierea este recursul direct al operatorilor internaționali la piețele financiare (finanțe directe) fără a trece prin intermediarii financiari și bancari (finanțe indirecte) pentru efectuarea operațiilor de plasament și împrumut”. (Plihon D. Mizele globalizării financiare, 2001, p.64)

“Defragmentarea piețelor corespunde abolirii frontierelor dintre piețe până în acel moment separate: deschidere către exterior a piețelor naționale în primul rând, dar și, în interiorul acestor piețe, dispariție a compartimentelor existente – piață monetară (bani pe termen scurt), piață financiară (capitaluri pe termen mai lung), piață de schimb (schimburi de monede), piețe la termen etc. De acum înainte, cel care investește (sau împrumută) caută cel mai bun randament trecând de la un titlu la altul sau de la o monedă la alta sau de la un procedeu de acoperire la altul: de la obligațiile în euro la cele în dolari, de la acțiuni la opțiuni, de la opțiuni la futures (bunuri cumpărate și vândute pentru a fi livrate mai târziu –n.t.)”. Sistemul financiar internațional a devenit o mega-piață a banilor cu “dublă unitate – de loc: piețele sunt tot mai interconectate grație rețelelor moderne de comunicații; și de timp: funcționează continuu, 24 de ore din 24, în Extremul Orient, Europa și America de Nord”. (Plihon D. Mizele globalizării financiare, 2001, p.65)

“Dereglementarea a fost un element-motor al globalizării financiare. Autoritățile monetare din principalele țări industrializate au abolit reglementările privitoare la schimburi pentru a facilita circulația internațională a capitalului. S-au produs astfel, în 1983-1984, deschiderea sistemului financiar japonez, în bună măsură sub presiunea autorităților americane, apoi desființarea sistemelor naționale de control al schimburilor în Europa, odată cu constituirea pieței unice de capital în . (Plihon D. Mizele globalizării financiare, 2001 p.65)

Alte fenomene care au determinat globalizarea financiară au fost electronizarea și informatizarea piețelor financiare, care au făcut posibilă, tot din anii `80, interconectarea piețelor și expansiunea activității băncilor transnaționale, a căror activitate se financiarizează. Băncile transnaționale nu se mai limitează la a efectua operațiuni de creditare, ci se angajează și în tranzacții cu titluri financiare.

Din anii `80 alte tipuri de instituții financiare se transformă în mod treptat în investitori globali, instituții de tipul: fonduri mutuale, fonduri de investiții, case de asigurări și case de pensii.

În prezent, piața financiară are următoarele caracteristici:

Piața de capital dobândește cel mai important rol în ansamblul pieței financiare internaționale, ea aflându-se într-o conexiune strânsă cu piața valutară internațională. Pe această piață se realizează un volum uriaș de tranzacții, specialiștii estimând la circa 1600-1700 mld. USD volumul tranzacțiilor zilnice, volum de 50 de ori mai mare decât cel al comerțului internațional cu mărfuri și servicii, conform Băncii Reglementelor Internaționale.

Economia financiară internațională s-a decuplat de economia reală. Banii au fost creați ca un simbol al avuției și ca instrument de plată. În prezent ei au valoare în sine și sunt tranzacționați ca atare. Consecințele pozitive ale acestei evoluții sunt nașterea de noi active financiare, crearea de noi locuri de muncă, iar consecințele negative constau în faptul că economia simbolică poate evolua aberant, crizele sale antrenând producerea de crize și în economia reală.

Dominarea pieței de către marii investitori instituționali. Specialiștii afirmă că în secolul nostru cei mai mari investitori internaționali vor fi fondurile mutuale și casele de asigurări și cele de pensii. Aceste mari instituții financiare vor deveni căutători agresivi de randamente financiare înalte, devenind cei mai mari operatori pe piețele financiare internaționale.

Ratele dobânzilor ca și cursurile de schimb sunt tot mai volatile, fenomen ce se asociază cu creșterea incertitudinilor și a riscurilor în operațiunile financiare internaționale, fapt ce conduce la creșterea costului finanțării.

S-a trecut de la o economie a îndatorării – specifică perioadei postbelice până la sfârșitul anilor `80 – la o economie speculativă, dominată de preponderența finanțării operațiilor speculative. Aceste operațiuni se efectuează în cea mai mare parte pe seama tranzacționării titlurilor financiare derivate, deoarece acestea permit exploatarea efectului de pârghie. Volumul operațiilor speculative reprezintă circa 90% din volumul total al operațiunilor financiare.

Piețele financiare ale diferitelor produse financiare sunt complex interconectate, specialiștii confruntându-se cu dificultăți serioase în a înțelege multitudinea de conexiuni existente între ele și în a evalua efectele antrenante de o modificare survenită pe una dintre aceste piețe pe celelalte piețe.

În prezent, în sistemul financiar internațional se manifestă un risc agregat înalt determinat de toate trăsăturile anterior menționate, însumate într-o acțiune convergentă. Riscul sistemic poate fi definit drept riscul de prăbușire a sistemului, ca urmare a antrenării sale într-o criză globală.

Economia mondială și piețele lumii astăzi, mai mult decât oricând, sunt structurate și funcționează din ce în ce mai mult în jurul noii ideologii a globalizării, care a făcut să apară noi reguli și noi dimensiuni în relațiile tradiționale ce dominau piețele lumii.

4.1.2. Factori ai globalizării financiare

O importanță majora in desfașurarea procesului de globalizare financiara au avut-o inovațiile , cele în domeniul tehnologic, mai ales în domeniul informaticii și telecomunicațiilor și cele financiare. Computerizarea și telecomunicațiile au contopit piețele financiare ale lumii într-un singur sistem mondial în care o persoana individuală, un terminal poate fi tot timpul la curent cu fluctuațiile de prețuri pe piețele majore și poate executa schimburi aproape instantaneu în oricare dintre ele sau chiar în toate.

In anii '70-'80 un proces de modernizare are loc în cadrul marilor piețe financiare ale lumii. Apariția de noi piețe, noi produse este rezultatul unei nevoi financiare ale economiei, cât și necesității și dorinței de a aduce o soluție riscurilor legate de instabilitatea ratelor de schimb, ratelor dobânzii, inflație. Inovațiile financiare au fost numeroase în ultimii 20 de ani pentru a satisface nevoile celor care se împrumută și ale investitorilor internaționali. Astfel, încă de la începutul anilor '70, euro – băncile au propus împrumuturi în devize cu rate ale dobânzii variabile. In această formulă, ratele împrumuturilor urmăresc evoluția pieței. In caz de creștere a ratelor, împrumutătorul nu este penalizat; simetric, împrumutatul beneficiază de reducerea ratelor de piață.

Produsele derivate reprezintă inovațiile majore ale perioadei recente. Apărute la începutul anilor '80, aceste instrumente s-au dezvoltat mai întâi în SUA, în special permit acoperirea împotriva riscurilor de dobândă și valutar, dar sunt utilizate și pentru speculații și arbitraj. Aceste produse derivate sunt: contractele futures, opțiunile și contractele se swap. Ca și pe celelalte compartimente ale pieței de capital, trei actori principali efectuează tranzacții cu produse derivate. In primul rând, utilizatorii finali – marile întreprinderi, case de pensii, fonduri de investiții, companii de asigurări – care vor sa se protejeze împotriva riscurilor ratei dobânzii și de schimb. In al doilea rând, intermediarii (curtieri, marile bănci) al căror scop este sa găsească contrapartidă pentru clienții menționați anterior și sa încaseze comisioane. In al treilea rând sunt speculatorii -cei mai cunoscuți fiind gestionarii așa-numitelor "hedge-funds" -care își asumă conștient riscuri pentru a încasa plus-valori. Funcția esențiala a produselor derivate este permiterea transferului riscului între părți.

Alte importante inovații financiare sunt valorile mobiliare utilizate pe piața internațională de capital: euroobligațiunile (eurobonds), euroacțiunile (euroequities), certificatele de depozit emise de bănci (ADR, EDR și GDR). Sfera financiară se extinde astfel dincolo de frontiere, în afara statelor. Aceasta este logica mondializării, care poartă în ea ideea unei piețe fără constrângere, fără limite geografice sau de altă natură. Dilatarea sferei financiare se explică astfel ușor: dacă o investiție productivă cere construirea de uzine și recrutarea de personal, un plasament financiar la celalalt capăt al lumii se realizează într-o secunda, grație rețelelor informatice.

4.2. Tendințe privind globalizarea Sistemului Bancar Internațional

Dezvoltarea piețelor financiare și diversificarea instrumentelor financiare au mărit posibilitățile de acces la fonduri pentru bănci. Astfel, băncile au intrat și pe piețele de capital la concurență cu societățile de valori mobiliare, de asigurări, fonduri mutuale, fonduri de pensii. Totodată, băncile au trebuit să dezvolte noi produse și servicii, să folosească instrumente și tehnici specifice noilor piețe, pentru a putea face față concurenței. Ca urmare, practicile bancare tradiționale – bazate pe atragerea de depozite și acordarea de credite – au trecut pe un plan secundar și au devenit precumpănitoare noile activități, cum ar fi tranzacțiile de pe piețele financiare și generarea de venituri prin comisioane, care reprezintă surse importante pentru profitabilitatea băncilor.

4.2.1 Internaționalizare și concentrare bancară

Dublul efect al noului mediu concurential a determinat o reactualizare a strategiilor aplicate de banci. Ca urmare, în ultimele două decenii, sistemele bancare ale țărilor capitaliste dezvoltate au fost supuse unui puternic proces de schimbare:

în primul rând, a avut loc un puternic proces de internaționalizare a sistemelor bancare din țările dezvoltate. Practicând o politică agresivă de implantare în noi puncte financiare de pe glob, aceste bănci consideră extinderea pe alte piețe ca parte integrantă a politicii lor de dezvoltare.

a doua tendință este puternicul proces de concentrare a activității bancare. Amploarea operațiunilor derulate, fondurile tot mai mari care sunt solicitate de clienți, riscurile de insolvabilitate ale debitorilor, cât și dorința de a-și mări câștigurile și puterea de penetrare pe alte piețe și, în consecință, ocuparea unui loc dominant în viața valutar-financiară internațională au determinat accentuarea procesului de unificare a băncilor în monopoluri, consorții, sindicate sau alianțe bancare. Marile bănci gigantice și grupuri financiare se unesc, fuzionează, dominând și controlând întreaga activitate în domeniu. Aceasta este o problemă actuală cu implicații adânci asupra pieței mondiale și a concurenței internaționale; au avut loc – și nu sunt excluse nici în viitor – schimbări importante în ceea ce privește centrele de putere ale lumii contemporane.

Globalizarea bancară se realizează nu numai geografic, la scară planetară, dar și structural; marile grupuri financiare internaționale fiind adevărate conglomerate care includ, pe lângă bănci, societăți de asigurare-reasigurare, fonduri de investiții ori de pensii, activități pe piața de capital, leasing, capabile să ofere așa-numite servicii financiare integrate. Banca, sub denumirea ei cea mai recentă de „instituție de credit”, devine – de fapt – o megabancă sau o instituție de credit extrem de diversificată..

La nivelul întregii Europe, primele 10 bănci internaționale dețineau active totale de peste 10.000 miliarde USD; clasamentul lor, pe baza bilanțurilor făcute 2008, se prezintă astfel:

Tabelul nr. 15

Topul băncilor internaționale din Europa în anul 2007, în milioane USD

Sursa: www.fortune.com

Prezentarea arată că procesul globalizării bancare a devenit o realitate esențială a zilelor noastre, care exercită o influență extrem de puternică nu numai asupra economiei, ci asupra lumii contemporane.

Globalizarea bancară reprezintă stadiul în care serviciile bancare au o arie de răspândire mondială, devenind universale. Serviciile bancare universale presupun armonizarea reglementărilor bancare, secondată de ridicarea barierelor din calea unei competiții deschise pe toate piețele, creșterea numărului valutelor în care operează și implantarea de sedii în străinătate.

4.2.2. Băncile multinaționale

În a doua jumătate a secolului XX s-au produs schimbări profunde în structura și activitatea sistemului bancar la scară mondială. Tendința generală a fost aceea de formare a unor centre de putere cu mare potențial financiar, care caută să atragă cât mai multă clientelă și să dețină o pondere cât mai ridicată din piață.

Băncile multinaționale sunt băncile care și-au implantat sucursale și filiale în mai multe țări, activitatea transnațională depășind o pătrime din totalul activității desfășurate. Acestea se deosebesc de băncile internaționale care efectuează operațiuni pentru clienții din diferite țări sau în diferite valute, de la sediul din țara de reședință.

La începutul mileniului III, sistemul bancar se află însă în toate țările în fața unui paradox: pe de o parte, băncile trebuie să fie tot mai mari, tot mai diversificate și să ofere o gamă crescândă de servicii pentru o concurență globală, iar, pe de altă parte, ele trebuie să fie tot mai flexibile, pentru a supraviețui pe o piață aflată în continuă schimbare. În acest sens, sistemele bancare din țările dezvoltate au trecut printr-un proces de dezintermediere, adică o mai mare parte a intermedierilor financiare are loc prin titluri negociabile în loc de credite bancare. Centrele financiare oferă acum plasamente și servicii pentru investitorii din toate țările, iar solicitanții de împrumuturi au acces la capitalul de pe piețele internaționale. Companiile multinaționale pot accesa o multitudine de piețe interne și internaționale de capital pentru a-și finanța diverse activități sau fuziuni și achiziții, în timp ce intermediarii financiari pot strânge fonduri și gestiona riscurile cu mai mare ușurință prin accesarea acumulărilor de capital din marile centre financiare internaționale. Ca urmare, se constată tendința băncilor de a-și extinde activitatea dincolo de aria lor tradițională de activitate care consta în depozite și acordarea de împrumuturi, pe măsură ce multe țări și-au modificat legislația pentru a permite băncilor comerciale să se implice în activitatea de investiții, gestionarea activelor și chiar asigurări, permițându-le astfel să-și diversifice sursele de venit și să-și reducă riscurile.

Unul dintre marile beneficii ale diversificării surselor de credit este reducerea „penuriei de credite”. Când băncile unei țări se află sub presiunea cererii de credite, pot să procure resurse prin emisiuni de acțiuni sau obligațiuni pe piața internă sau prin căutarea altor surse de finanțare pe plan extern. Dezavantajul este că piețele au devenit mai volatile, și această volatilitate poate duce la instabilitate financiară.

Un alt câștig de pe urma globalizării financiare este că cei care au nevoie de credite și investitorii pot obține condiții de finanțare mai bune. Totuși, prețurile activelor pot să depășească valorile de bază în timpul perioadelor de boom sau de criză, provocând volatilitate excesivă și distorsionând alocarea capitalurilor.

Globalizarea a făcut ca în ierarhia marilor bănci cu activitate internațională să se producă schimbări de mare amploare. Astfel:

marile bănci americane, care au dominat piața mondială o lungă perioadă de timp după al doilea război mondial și s-au văzut detronate de băncile japoneze în cursul anilor ’80, au

revenit în forță și devansează acum net băncile concurente japoneze, precum și băncile din Anglia, Franța și Olanda, care ocupă, de asemenea, locuri importante în ierarhie;

la nivel global, se constată o revenire în prim-plan a băncilor japoneze, care sunt pe cale de a depăși problemele cu care s-au confruntat în ultima vreme, în special în ceea ce privește creditele neperformante;

băncile chineze sunt, de asemenea, prezente în top;

băncile germane au pierdut în ultimul an locuri importante față de pozițiile deținute în anii anteriori.

În primele 10 bănci globale se regăsesc șapte bănci internaționale din Europa, respectiv HSBC Holdings – Marea Britanie, Credit Agricole Groupe -Franța, Deutsche Bank – Germania, Dexia Group și Fortis – Belgia și BNP Paribas – Franta.

Sistemul bancar european cunoaște un proces de reducere a costurilor și de fuziuni. Una dintre caracteristicile băncilor din Europa este mărimea lor: există mai multe bănci de talie medie și puțini giganți. Europa are, în medie, de 2 ori mai multe agenții bancare pe locuitor decât SUA.

În activitatea curentă a băncilor, pornind de la cele de mici dimensiuni până la giganții cu activitate transnațională se utilizează și la începutul mileniului III instrumente și metode tradiționale, iar regula de aur rămâne solvabilitatea băncii și profitul.

Există ghișee automate de bancă în măsură să efectueze la cerere, fără prezența unui salariat al instituției, o serie întreagă de operațiuni, în primul rând transferuri în diferite conturi, dar și să lucreze cu cecuri și titluri, să primească și să elibereze numerar, să dea anumite relații și să presteze diverse alte servicii.

Formarea infrastructurii unei „bănci globale” necesită cheltuieli foarte mari, pe care nu le pot suporta decât grupurile cele mai solide. Pentru prelucrarea centralizată a volumului imens de operațiuni, asigurarea gamei largi de servicii și informații corespunzător cu cerințele, marile bănci creează una sau mai multe entități specializate proprii, care desfășoară o activitate intensă.

Globalizarea nu reprezintă doar o intenție, un „proiect” al unui viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, ci o realitate funcțională în lumea bancară contemporană, cu adânci reverberații în întreaga lume.

4.3. Crizele financiare din anii `90

Interpretarea crizelor care s-au produs în anii `90 – Mexic in 1994, Asia de Est in 1997, Rusia in1998, Argentina in 1991 – a fost diferită de la un grup de economiști la altul. Unii pun accentul pe panica investitorilor străini și, în corelație cu aceasta, pe caracteristicile actuale ale sistemului financiar global, iar alții se opresc la caracteristicile structurale ale economiilor asiatice din zona respectivă.

Aceste crize i-au făcut pe specialiști precum James Tobin să se întrebe dacă nu cumva globalizarea pieței financiare nu a fost împinsă prea departe și nu s-a înfăptuit într-un ritm prea rapid.

Analiștii occidentali consideră că principalele cauze interne ale crizelor sunt:

creșterea deficitului de cont curent, ca urmare a reducerii cererii externe;

alegerea unui regim de curs de schimb nepotrivit;

nivelul ridicat al datoriei pe termen scurt;

expansiunea rapidă a creditului intern, multe credite fiind utilizate în scopuri neproductive;

managementul inadecvat al băncilor comerciale;

supravegherea laxă a băncilor comerciale de către banca centrală;

nivelul scăzut al economisirii interne, datorită apelării facile la capital străin; accesul facil la surse externe de creditare permițând menținerea la un nivel scăzut a ratelor dobânzii la credite;

hazardul moral, creat datorită existenței proprietăților încrucișate și a unor relații privilegiate între autorități și anumite grupări de interese; acesta a majorat riscul sistemic existent în aceste economii;

crizele de pe piețele imobiliare.

În ceea ce privește cauzele externe, ele erau identificate în unele dintre caracteristicile actuale ale sistemului financiar internațional, precum:

Majoritatea operațiilor financiare de pe piața financiară internațională are un caracter speculativ, această caracteristică fiind determinată de faptul că operatorii fac numeroase tranzacții fără acoperire, apelând la fonduri împrumutate sau angajând active viitoare. Pentru unii economiști această trăsătură este cu deosebire responsabilă pentru fenomenele de panică financiară și pentru transmiterea efectelor crizelor financiare de la o țară la alta.

Experții instituțiilor internaționale opinează, de asemenea, că liberalizarea financiară a țărilor emergente se asociază cu o creștere a influxurilor de capital fără legătură reală cu necesitatea lor de finanțare internă. Multe dintre intrările de capital au ca mobil obținerea de câștiguri de către investitori pe seama unor speculații financiare. Țările emergente sunt atractive pentru investitori dacă oferă posibilitatea obținerii unor randamente ridicate și a diversificării portofoliului lor de active financiare, dar la primul semn de dispariție a acestor atuuri, investitorii au tendința de a se retrage.

Cel mai mic semn de slăbiciune al guvernelor țărilor emergente cu privire la capacitatea lor de a returna capitalurile investite în țara lor poate genera panică financiară, determinând ieșiri masive de capitaluri.

Deoarece majoritatea fluxurilor internaționale sunt pe termen scurt, fluctuațiile valorice ale monedelor și ale titlurilor financiare sunt mai frecvente și mai ample.

Atractivitatea piețelor țărilor emergente a fost artificial întreținută de asemenea de faptul că instituțiile financiare internaționale au dat semnalul, începând cu criza din Mexic, că vor interveni pentru a evita propagarea oricărei crize financiare pe ansamblul economiei mondiale. Din acest motiv unii economiști vorbesc despre crearea unei situații de hazard moral pe plan internațional, care a avut drept urmare creșterea iresponsabilității, atât a investitorilor, cât și a guvernelor țărilor emergente.

4.4. Criza financiară actuală

Economia mondială a intrat în vârtejul celei mai rele crize financiare de Ceea ce inițial apare ca o fisură a ipotecilor sub-prime pe piața imobiliară a SUA în vara lui început să se lărgească pe parcursul lui 2008, cuprinzând fisuri din ce în ce mai adânci în peisajul financiar global și terminându-se cu un colaps al instituțiilor bancare majore.

Aceste șocuri financiare au declanșat o criză economică insuficient dezvoltată, în care, țările dezvoltate sunt deja în recesiune, iar perspectiva generală asupra celorlalte economii se deteriorează rapid, inclusiv în ceea ce privește țările cu performanțe recente puternice .

În scenariul de bază al evoluției viitoare al SUA, PIB-ul mondial se așteaptă să scadă atingând 1.0% în 2009, o frânare bruscă față de creșterea cu 2.5% estimată pentru 2008 și cu mult sub cea mai înaltă valoare a anilor precedenți.

Că rata de creștere preconizata, venitul mondial pe cap de locuitor va scădea în 2009. Producția țărilor dezvoltate se așteaptă să scadă cu 0.5% în 2009, pe când dezvoltarea în țările în tranziție se estimează că va încetini cu 4.8%.

Graficul nr. 1

Posibilă evoluție a economiei mondiale în 2009 în perspectivă optimistă, de bază și pesimistă conform previziunilor UNCTAD

Sursa : UNCTAD, World Economic Situation and Prospects, 2009

Originea crizelor financiare globale

Povestea standard a prezenței recesiuni globale și a crizei financiare evidențiază rolul central al progreselor în SUA , în special, expansiunea și colapsul ulterior al proprietăților imbiliare, precum și impactul acesteia asupra economiei SUA și a sistemului financiar global.

Din punctul de vedere al altora, cauza cheie a recesiunii este determinată de ratele scăzute ale dobânzilor precum și neglijența în ceea ce privește creșterea riscurilor financiare ale sistemului.

Alții, în special oficiali ai SUA, consideră drept cauză principală „excesul de economii”, în special provenite din surplusurile masive și acumulările de rezerve din China.

Toată aceste explicații adăpostesc un grad de adevăr, în special primele două. Totuși, pentru a înțelege ambele perspective ale adâncirii recesiunii globale și a crizei financiare, precum și motivul anticipării redresării economice, e important să privim la un set mai larg de cauze ale problemelor din prezent.

Deși pare acum mult timp în urmă, începând cu jumătatea anului 2003 până la începutul anului 2008, întreaga economie mondială a fost antrenată într-un boom al dezvoltării, valoarea medie anuală a creșterii PIB-ului global atingând 5%, practic toate statele lumii au luat parte la acest boom mondial.

Intensificarea dezordinii globale financiare în septembrie-octombrie scos la iveală natura sistematică a crizei și a ridicat temeri cu privire la un posibil dezastru financiar global complet. În ciuda problemelelor originare din marile economii dezvoltate, marea fragilitate financiară a fost legată strâns de o creștere globală nesusținuta care a ieșit la iveală la începutul anilor 2000. Ca parte din acest șablon, creșterea a fost condusă spre o extindere importantă de o puternică cerere a consumatorilor din SUA, stimulată de acordarea ușoară a crediteor și susținută de creșterea extrem de rapidă a prețurilor la case, precum și ratele înalte ale cererii de investiții și creșterea puternică a exporturilor în câteva din țările în dezvoltare, în special China.

În această perioadă, creșterea deficitelor în SUA a fost finanțată de creșterea comerțului în China, Japonia și alte țări, care au acumulat rezerve largi de monedă străină și care erau doritoare să cumpere active exprimate în dolari americani.

În același timp, creșterea dereglementarilor financiare împreună cu rafală de noi instrumente financiare și tehnici de risk managerial ( ipoteci garantate cu valori mobiliare, titluri de creanța colaterale, etc), au încurajat acumularea de active financiare susținute pe creșterea nivelului datoriilor în sectorul corporațiilor, public și pe piața imobiliară. În unele țări, deopotrivă dezvoltate și în dezvoltare, datoriile financiare interne au crescut de patru – cinci ori ca parte din venitul național începând cu anii 1980. Exploxia masivă a datoriilor fost posibilă datorită trecerii modelului tradițional de credit de tipul „cumpăra și deține” cu modelul „crează dinamic pentru a vinde”.

Până de curând, toate părțile păreau să profite de pe urma boom-ului înregistrat în domeniul imobilar prin creșterea prețurilor caselor, în special cei mai mari jucători financiari în economiile bogate, în timp ce riscurile erau ignorate în mod convenabil, în ciuda repetatelor avertizări în ceea ce privește nesustenabilitatea în timp a îndatorării financiare și publice din SUA și din celalalte țări ale lumii. Extinderea temerilor referitoare la accentuarea dezastrului estimat în SUA s-a extins acum în toată lumea.

Ștersul și turbulențele care au început să se dezvolte pe piața financiară mondială la începutul lui 2007, conectau preocupările legate de ipotecile subprime și instrumentele financiare complexe bazate pe procesul ipotecarii, nu a fost reciproc propice dezvoltării. Adâncirea acestor probleme în august fost nedorită în mod similar. SUA a fost, cu siguranță un factor cheie al acestor dificultăți, însă nu a fost singura sursă.

Marea Britanie a avut propriile sale probleme legate de procesul de ipotecare reflectat în nevoia naționalizării băncii Northern Rock. Problemele cu ipotecile din Irlanda și Spania au avut de asemenea origini interne. Iar, în ceea ce privește acele instituții ale căror probleme s-au stăvilit pe active bazate pe ipotecile SUA, este de atenționat că acestea au achiziționat aceste active din proprie inițiativă. Pe parcursul lui 2008, stresul pe piața financiară globală s-a adâncit, fiind conduse de dezvoltările din SUA.

Eșecul recent și salvarea de urgență la jumătatea lui martie a puternicului grup financiar american Bear Stearns, a sporit temerile referitoare la largele tipuri de active și a instituțiilor financiare.

Deteriorarea condițiilor pe piețele ipotecare au determinat guvernul SUA să preia conducerea asupra Asociației Naționale Federale a Ipotecilor (Fannie Mae și Freddie Mac).

La mijlocul lui septembrie, eșecul automat a băncii americane de investiții Lehman Brothers și salvarea de urgență a American Internatinal Group, au început o întrerupere fără precedent a pieței mondiale a creditelor. Această întrerupere a continuat în SUA cât și pe plan mondial până în octombrie-noiembrie și a fost doar parțial calmata la sfârșitul anului. Impactul negativ asupra activităților economice și a comerțului au fost severe și resimțite imediat. Acesta explica o parte importantă a colapsului economic timpuriu în cel de-al patrulea semestru al anului 2008 și primul semestru al lui 2009.

Sursa unui stres financiar al piețelor nu a fost exclusiv în SUA, ci probleme importante au întâlnit și Marea Britanie (în special Banca Roială a Scoției și piața Lloyds), Irlanda, Belgia, Olanda și altele. În ciuda unei bune gestionari, băncile din Spania au întâmpinat dificultăți legate de colapsul inevitabil al boom-ului intern. De asemenea numeroase bănci din Vestul și Estul Europei au devenit vulnerabile.

În afară de stresul de pe piețele financiare, economia mondială a suferit importante șocuri negative, la sfârșitul anului trecut și din alte surse. Avântul prețurilor mondiale a bunurilor, în special prețul mondial al combustibililor de 147$ barilul în iulie fost un șoc semnificativ al tuturor utilizatorilor acestor bunuri. Însă, acest șoc nu a reprezentat o consecință a stresului financiar, nici în SUA și nici în altă parte, ci permițând o ușoară zăbovire, impactul său economic a lovit ca și turbulență a pieței creditelor.

Recent, colapsul multor prețuri ale bunurilor au început în mod cert să submineze creșterea în țările exportatoare.

Măsurile întreprinse pentru combaterea inflației la mijlocul lui 2008 au fost acționate oarecum cu o întârziere, ceea ce a întărit problema deja existența a economiei mondiale la sfârșitul lui 2008 și începutul lui 2009.

Încetinirea dezvoltării în China la sfârșitul anului trecut se datorează mai mult înăspririi timpurii a politicilor Chinei decât dezordinii financiare globale, iar încetinirea economică a Chinei a afectat partenerii comerciali ai acesteia, în special pe cei din Asia.

Alte țări cu piețe în formare care și-au înăsprit timpuriu politicile economice au fost India și Brazilia, care au găsit efectul că fin d dăunător abia la sfârșitul anului.

Încetinirea în zona euro pe durata celui de-al treilea semestru al anului trecut a fost cel puțin parțial consecință a înăspririi politicilor în vederea combaterii inflației. Până în cel de-al patrulea semestru, în mod indezirabil și precipitat s-a înregistrat un puternic decline al producției.

În SUA, reducerile fiscale din 2008 au determinat un slab impuls al cererii în cel de-al doilea și al treile semestru, însă acest efect a fost însoțit de un declin în cel de-al patrulea semestru.

Pe scurt, declinul extreme de abrupt din activitatea economică globală de la sfârșitul lui 2008 și începutul anului curent reflectă câteva șocuri negative, rolul principal jucându-l strasul și turbulențele de pe piața financiară globală.

Criză a avut deja un impact sever asupra pieței bunurilor cu implicații cuprinzătoare privind perspectivele dezvoltării mondiale. Prețurile bunurilor au fost foarte volatile în 2008. majoritatea prețurilor au crescut în prima jumătate a lui 2008, continuând un trend care a început în 2003. Totuși, trendul prețurilor pe piața mondială au cunoscut o schimbare bruscă în a doua jumătate a anului 2008. Prețul petrolului a căzut abrupt cu mai mult de 60% față de nivelul acestora din iulie până în noiembrie.

Prețul altor bunuri, inclusiv al alimentelor de bază, au scăzut semnificativ. În perspective generală, majoritatea prețurilor se așteaptă să scadă și mai mult odată cu moderarea cererii globale.

Graficul nr. 2

Fluctuația prețurilor bunurilor în 2007-2008

Sursa UNCTAD, World Economic Situation and Prospects, 2009

Impactul asupra sistemului financiar internațional

Riscul de aterizare forțată a dolarului este intrinsec naturii sistemului de reserve global, care folosește moneda națională a SUA ca și principală monedă de rezervă și instrument de plată internațional. Sub acest sistem, singura formă ca celalalte state să acumuleze active și rezervă în dolari ar fi ca SUA să aibă un deficit extern. Totuși, cât timp poziția de răspundere a SUA va continua să crească, investitorii vor începe să anticipeze o reajustare iar încrederea în dolarul American va scădea.

În ultimele decade, multe țări în curs de dezvoltare au acumulat sume mari de reserve monetare străine, asigurându-și un fel de “ autoasigurare” împotriva șocurilor externe. Totuși, atât cheltuielile de exploatare ale rezervelor cât și costurile de oportunitate pentru nefolosirea lor în vederea efectuării de investiții termen lung sunt ridicate. Tendința de acumulare de largi reserve în țările în dezvoltare își are rădăcinile în deficiențele fundamentale ale sistemului monetar și de reserve internațional.

Nevoia de autoasigurare poate fi redusă cu mecanisme mai eficiente pentru aprovizionarea cu lichidități și pentru un management al rezervelor la nivel internațional, ambele regionale și multilaterale.

În general, toate facilitățile acordate de FMI ar trebiu să fie în mod semnificativ simplificate și să implice rambursări mult mai rapide pe scara șocului global.

Acțiuni recete au fost luate în această direcție odată cu Facilități Exogene oferite de FMI împotriva Șocurilor. Însă, resursele totale, rămân limitate și din ce în ce este mai mare nevoia de furnizarea unor măsuri de salvgardare colective la scară largă de criză.

Aceste facilitate sunt acordate că support financiar țărilor cu venituri mici pentru a le ajuta să depășească șocurile exogene precum criza actuală.

Facilitățile acordate de FMI au două componente:

O componentă de acces rapid prin care o țara poate accesa rapid până la 25% din cota sa pentru fiecare șoc exogen, încasarea acestora fiind făcută de obicei într-o singură tranșă.

O componentă de acces înalt de până la 75% din cotă parte pentru fiecare aranjament realizat în condiții normale. Aceste resurse sunt furnizate pe bază de revizuiri și programe pe perioade de până la 2 ani.

Accesul la aceste facilitate este determinat în funcite de caz, iar în cele mai multe dintre aceste cazuri, impactul șocurilor exogene sunt mai mari decât nevoia acoperită prin asistenta oferită de FMI..fapt pentru care, multe țări cu venituri scăzute care trec prin șocuri exogene mai au nevoie și de asistenta cocesionala a donatorilor.

Toți membrii FMI pot avea acces la împrumuturi de urgență sub asistenta de urgență a FMI. Asistenta FMI poate fi acordată țărilor aflate în situații de post-conflict și țărilor afectate de dezastre naturale. De asemenea aceasta este acordată sub Facilități de Finanțare Compensatorie, care se acorda țărilor care au fie un deficit al încasărilor din exporturi, fie o creștere a costului importurilor de cereale cauzat de fluctuația mondială a prețurilor bunurilor.

Concesiunea de creditare a facilitărilor FSE este administrate de un concern al FMI. Acesta împrumuta de la băncile centrale, guverne și instituții oficiale în general, cu o rată a dobânzii corespunzătoare pieței, și le trasnmite țărilor alese pe baza programului de Facilități de Creștere și Reducere a Sărăciei.

Diferența între rata dobânzii de pe piața plătită de concernul FMI șic ea plătită de țările care obțin împrumutul este finanțată prin contribuția ambilor donatori, iar FMI deține resursele. Donatorii bilaterali pot să aloce contribuțiile subvențiilor pentru resurse. Structura financiară a FSE include un cont FSE a subvențiilor, care conține resursele utilizate exclusive pentru a subvenționa împrumuturi FSE, precum și un cont comun de subvenții atât pentru facilitățile de șocuri ecat și pentru facilitățile de creștere și reducere a sărăciei, care conține resurse disponibile să subvenționeze fie una fie cealaltă.

Fondul Monetar Internațional în contextul globalizării financiare

FMI a fost conceput în iulie 1944 la o conferință a Națiunilor Unite ținută , New Hempshire,U.S.A când reprezentanții a 45 de guverne au stabilit de comun acord să pună bazele unei instituții pentru cooperare economică, proiectată pentru a evita o repetare a politicilor economice dezastruoase ce au contribuit la marea criză din anul 1930. În timpul acelei decade pe măsură ce puterea celor mai puternic industrializate state scădea,acestea au încercat să-și apere economiile prin creșterea restricțiilor asupra importurilor, prin restricții în ceea ce privește achiziția bunurilor de peste hotare și deținerea de monedă străină impuse cetățenilor.Dar aceste măsuri nu au fost potrivite sitautiei deoarece ele nu au făcut decât să îngreuneze comerțul extern, să micșoreze veniturile și să crească rata șomajului.Astfel nivelul de răi în aceste state a inrat într-un declin acut. Pe măsură ce Al Doilea Război Mondial luă sfârșit statele aliate fruntașe au început să contureze variate planuri pentru a restaura ordinea în relațiile monetare internaționale, astfel ca la conferința de a luat naștere FMI.Obiectivele acestei instituții au fost aceleași atunci când a fost înființată ca și cele din perioada actuală.Din acea perioadă s-au constat creșteri

ale veniturilor fără precedent, și deși beneficiile creșterii economice nu s-au manifestat în mod egal pentru toate statele, majoritatea au cunoscut prosperitate care contrastează în mod special cu perioada în care au avut loc marile conflagrații.

Obiectivele și rolul Fondului Monetar International au devenit din ce în ce mai importante și din simplă cauza a creșterii numărului de membri.Acest număr de state membre a crescut de peste 4 ori față de inițialul de 45 de state implicate în creearea lui, fapt ce reflectă obținerea independenței politice a mai multor state în curs de dezvoltare și mai recent a colapsului blocului sovietic.Expansiune numărului de state membre împreună cu schimbările petrecute în economia mondială au obligat Fondul Monetar Internațional să se adapteze într-o mare varietate de moduri pentru a continua să servească aceleași scopuri în mod eficient. Alături de FMI în fost creată (BIRD) Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare, cunoscută și sub numele de Banca Mondială, care a fost creată pentru dezvoltare economică pe termen lung, incluzând finanțarea proiectelor de infrastructură.În timp ce FMI este preocupat cu performanta și politici financiare macroeconomice BIRD se ocupă cu dezvoltarea pe termen lung și soluții pentru eliminarea sărăciei la nivel mondial. Când FMI și BIRD au fost create, se avea în vedere apariția unei noi organizații pentru a promova liberalizarea comerțului internațional, deși au trebuit să treacă mai bine de 50 de ani până când World Trade Organization să fie înființată(1995).În anii precedenți problemele în materie de comerț fiind rezolvate prin (AGTT) Acordul General cu privire și Comerț. Astfel Fondul Monetar Internațional este o oganizatie a Națiunilor Unite înființată prin tratatul din 1945 pentru a ajuta și a îmbunătăți “sănătatea” sistemului economic mondial.Sediu FMI este localizat în Washington D.C, și este condus de cele 184 de țări membre.

FMI este instituția centrală a sistemului monetar international-sistem de plată și rațe de schimb între monedele naționale,ce permite desfășurarea afacerilor între diferite state.

Obiectivele FMI sunt:

Promovarea cooperării pe plan financiar printr-o instituție care asigură baza mecanismului pentru consultație și colaborare în priviinta problemelor monetare internaționale.

Facilitarea expansiunii și creșterii echilibrate a comerțului internațional,și contribuția la menținerea unui nivel cât mai scăzut al ratei șomajului, creșterea venitului net și dezvoltarea resurselor productive ca obiectiv principal al politicii economice aplicate în țările membre.

Promovarea stabilității ratelor de schimb și evitarea depreciarii monedelor datorată schimbului de natură concurențiala.

Asistentă în stabilirea unui sistem multilateral de plată,care ar elimina anumite restricții care încetinesc intensificarea comerțului internațional.

De a da încredere țărilor membre prin accesul temporar la resursele proprii, deci asigurându-le șansă de a corecta neajunsurile existente în balanță de plăți, fără ca statele acestea să fie nevoite să recurgă la măsuri disructive față de proprietatea națională și internațională.

În concordanță cu cele menționate mai sus să micșoreze durata și gradul de dezechilibru în balanță de plăți a statelor membre

Pentru realizarea acestor obiective FMI:

Monitorizează schimbările și politicile economice și financiare în țările membre și la nivel global,și asigură consultanta în acest domeniu țărilor membre, având ca baza cei 50 de ani de experiență.Spre exemplu:

În analiza anuală a economiei japoneze pentru anul 2000,FMI sfătuiește guvernul japonez să să stimuleze creșterea economică prin păstrarea nivelului saczut al ratei dobânzii, încurajând restructurarea corporațiilor și

băncilor și promovând concurența.

Acorda împrumuturi țărilor membre care au probleme în ajustarea balanței de plăți,nu doar pentru a acorda ajutor financiar temporar, dar pentru a susține ajustarea și reformare politicii economice , acțiune îndreptată spre eliminarea defectelor și problemelor existente.Spre exemplu:

În timpul crizei financiare din Asia(1997-1998) FMI acționează rapid pentru a ajuta Koreea să-și reformeze economia printr-un împrumut de 21 miliarde $.

Asigura guvernelor și băncilor centrale ale statelor membre asistența tehnică și posibilități de trainig în acest domeniu de expertiză.Spre exemplu:

După colapsul Uniunii Sovietice,FMI ajuta băncile centrale ale statelor baltice, Rusia și ale altor foste state sovietice să-și stabilească un nou sistem de tezaurizare în trecerea la economia de piață.

Statutul revizuit al F.M.I. prevede o supraveghere fermă a politicilor de schimb monetar în țările member și adoptarea principiilor specific după care spă se ghideze statele în acest sens. Acest mandate este îndeplinit prin studierea problemelor monetare internaționale și analiza atentă a tuturor aspectelor sistemului de schimb. Supravegherea Monetar Mondială are drept obiectiv favorizarea unei creșteri echilibrate a comerțului internațional și instaurarea unui system de cursuri de schimb stabil și ordonat. În plan național, supravegherea încurajează adoptarea de politici economice compatibile cu obligațiile statutare ale membrilor , din care să rezulte o creștere neinflaționistă durabilă. Supravegherea va conduce la identificarea prompt a problemelor de soluționat și luarea de măsuri corrective, în consecință.

Pentru a-și îndeplini misiunea de supraveghere, F.M.I. procedează la:

Consultări ce reprezintă examinarea sistematică a evoluției și politicii economice aparținând țării în cauză, precum și efectele acesteia asupra cursurilor de schimb și balanței de plăți;

Analize asupra perspectivelor economice mondiale, care constituie modelul pe baza căruia Consiliul de Administrație poate examina, din punct de vedere multilateral și poate urmări evoluția economiei mondiale în ansamblu, porninsu-se de la ipostazele de bază ale modelului.

F.M.I. promovează cooperarea monetară internațională, realizând, totodată, o supraveghere fermă a politicilor valutare ale țărilor member. Tot în domeniul reglării activității monetare, F.M.I. elaboreză documente care conțin principiile de orientare a politicilor valutare,

principia care sunt recomandate țărilor member. Modelul de asistență mutual, fiind fundamentat in contextul tratatului de , presupune ca Fondul Monetar Internațional să permit țărilor member să-ți remedieze dezechilibrele temporare ale balanțelor de plăți, fără să recurgă la măsuri susceptibile să compromită situația lor internă sau dezvoltarea schimburilor internaționale. Statele dispun de o “tranșă de rezervă”, în măsura în care activele deținute în monedă proprie în cadrul “contului de resurse generale” sunt inferioare plafonului cotei-părți, care poate fi utilizată, în totalitate, în orice moment, cu condiția ca situația balanței de plăți să necesite aceasta. Pe linia reglării produselor de ordin financiar și de credit, F.M.I. ca model de agent de emisiune a unui active monetar international realizează o ajustare a lichidității internaționale prin punerea la dispoziția țărilor member fonduri sub formă de credite, pe baza unor resurse acumulate prin participarea cu cote-părți a membrilor, sau emisiunea de DST. Scopul acesor fonduri era precizat în statut ca fiind de scurtă durată și de a micșora dezechilibrul balanțelor de plăți externe ale țărilor member, precum și de a contribui la expansiunea și creșterea echilibrată a comerțului internațional. F.M.I. s-a angajat să contribuie la stabilirea unui sistem multilateral de plăți dintre țările member, eliminând, pe cât posibil, restricțiile monetar-valutare care stânjenesc dezvoltarea comerțului. Deoarece F.M.I. are responsabilitatea pentru gestiunea ordinii monetare, în contextual globalizării apare un alt mod de creditare de ultimă instanță la nivel internațional. Acesta forma a creditului are misiunea de a susține lichiditatea internațională în condițiile unor factori care ar putea produce dezechilibre ale balanței de plăți. Deoarece resursele Fondului Monetar Internațional sunt limitate, acesta nu poate asigura anumite cerințe ale lichidității internaționale în situații de criză, dar pe de altă parte creditorul de ultimă instanță necesită aceste fonduri, deci va restructura misiunea lui fundamental intr-o misiune asemănătoare unei bănci central. F.M.I mai joacă și rolul unui investitor particular, prin crearea și implicit, prin garantarea unui climat de afaceri profitabil. Mai mult, acordul dat politicii economice a unui membru îmbunătățește valoarea riscului pentru creditori și investitori particulari. De obicei investitorii particulari nu își investesc banii într-o țară până când F.M.I. nu încheie acorduri. F.M.I. asigură instruire profesională prin intermediul cursurilor și seminariilor organizate la sediul său central și prin sponsorizarea Join Vienna Institute. Aceste programe sunt astfel concepute încât să fie la nivelul cerințelor în creștere ale țărilor membre. În acest scop, programul de bză include cursuri elementare, medii și avansate despre programare și politici financiare și management macroeconomic, statistica balanței de plăți, operațiuni monetare și valutare, conturi naționale și statistici guvernamentale etc. Obiectivul de bază al acestor programe este instituirea profesională a oficialilor din țările membre ale Fondului.

Astăzi, F.M.I. se preocupă și de inegalitatea de ditribuire a veniturilor și discută regulat cu membrii săi politici în domeniul sănătății, locuințelor, șomajului, piețelor de muncă, cheltuielilor militare sau managementului sectorului public.

Capitolul 5

Globalizarea în România

5.1. Condițiile în care România trebuie să facă față globalizării

Schimbările datorate globalizării, proces în care sunt antrenate toate țările lumii, în mod voluntar sau nu, afectează și România. Lucrurile pe care altădată le-am fi considerat veșnice le vedem dispărând cu rapiditate din peisajul cotidian. Suntem martorii desfășurării treptate a dispariției vestigiilor societății industriale: macarale, uzine, combinate, orașe industriale moarte. O lume apune, o altă răsare în locul ei, iar chinurile nașterii nu lipsesc nici acum: șomaj, suferința, sărăcie, inegalități în dezvoltare. Ce ne rezervă însă globalizarea?

În decurs de un secol, România și-a refăcut unitatea națională, a trecut de la o economie predominant agrară la una industrială (în 1945, avea încă cel mai mare procent de populație rurală din Europa – 80% – pe locul următor situându-se Ungaria – 70%), a luptat, cu un rol important, în cele două conflagrații mondiale, a pierdut teritorii nationale, a trecut prin experimentul bolșevic și și-a regăsit vocația europeană prin singura revoluție anti-comunistă sângeroasă din fostul lagăr bolșevic.

Tara despre care în perioada interbelică se scria cu invidie că are „petrol și grâu” este astăzi una dintre cele mai sărace de pe continent din punctul de vedere al PIB pe cap de locuitor, iar nivelul producției sale industriale se situează undeva la nivelul a 60% din producția anului 1989 – cel mai prost an al regimului planificat. Iar politicienii săi caută încă cu disperare soluții pentru redresarea economiei.

Iar ca o țară săracă și lipsită de un proiect economico-social valabil, Romania este cu atât mai expusă astăzi crizelor „de import” de tot felul și mai vulnerabilă în fața provocărilor presupuse de globalizare.

Una din problemele cu care s-a confruntat România a fost generată de întârzierea startului în cursa globalizării. Trăind în spațiul comunist, al economiei dirijate și controlate de stat de sub semnul mitului muncitorului și al industriei, România s-a aflat printre ultimele țări care beneficiază de revoluția transporturilor, a comunicațiilor, a productivității muncii, și, în final, a informației. Abia după 1990, timid, societatea informațională și-a început pătrunderea în zona noastră și efectele ei au fost devastatoare datorită stării de nepregătire în care ne găseam. Produse scumpe, economie ineficientă, inflație galopantă, zdrobitoarea concurență occidentală, toate au pus rapid la colț economia românească. Întâlnirea cu Occidentul s-a petrecut rapid și dramatic, luând aspectul unui val distrugător care a lăsat România cu 2 milioane de șomeri, 1 milion de locuitori mai puțin, cu 85% din populație trăind în sărăcie și cu 5,5 milioane de pensionari. Adică o țară epuizată.

România pare mai degrabă surprinsă de valul globalizării decât pregătită să îi facă față în mod lucid. Iar ea nu mai este „ țara cu petrol și grâu” de la începutul secolului XX, ci un stat aflat într-o dureroasă tranziție de la economia de comandă la cea de piață liberă, cu o clasă politică abia în formare și una managerială așijderea.

Globalizarea poate avea două tipuri de consecințe pentru România. Primele dintre ele sunt cele pozitive. România are nevoie de capital străin investițional pentru dezvoltare, fiind incapabilă să-și producă acest capital doar din surse interne. Fiind o țară cu oportunități economice multiple – de la turism și agricultură la industria petrolieră și metalurgică – România poate deveni atractivă pentru capitalul străin, dacă îi asigură acestuia condiții interne (legislative, fiscale) propice. Mișcarea rapidă de capital presupusă de globalizare – în care companiile își pierd clasica identitate „națională” – poate deveni avantajoasă pentru tara noastra în condițiile unei forțe de muncă înalt calificate, dar comparativ ieftine.

Pe de altă parte, treptat, unele forțe economice românești – companii – pot începe să joace în viitor un rol regional sau internațional.

În același timp, consecințele negative – sau mai corect spus, riscurile – presupuse de globalizare nu sunt deloc de neglijat.

În primul rând trebuie luate în seamă riscurile economice. Fenomenul de globalizării este însoțit mai mult decât oricare altul de o „filozofie a învingătorilor” și pășim într-o lume în care există prea puțină milă pentru învinși.

În cazul în care nu depășim marasmul economic actual și va rămâne departe de structurile economice și de securitate ( NATO și UE), Romania poate rămâne suspendat nu într-o „zonă gri”, ci într-o „margine a Imperiului” sinonimă cu subdezvoltarea în accepțiunea clasică a termenului, cu un rol economic, politic și militar derizoriu în plan continental și internațional, ba chiar și regional. Spre fericirea noastră putem spune ă suntem la jumătatea drumului, pentru că integrarea în structurile NATO s-a produs, cu sacrificii ce-i drept.

Deschiderea economică nu implică doar avantaje, ci și considerabile riscuri. O economie deschisă este o economie care va absorbi mai rapid și mai dramatic șocurile externe.

Totusi, cifrele ultimului recensământ arată că o serie de parametri încep să se îndrepte spre normalitate. Scăderea numărului de persoane implicate în industrie, creșterea celor din sfera serviciilor, un transfer de la oraș la spațiul rural, ceea ce este iar un semn bun. A crescut numărul persoanelor ce urmează studii universitare și al celor care se perfecționează, s-a mărit numărul specialiștilor în informatică, cercetare și în comunicare, ramuri de vârf ale economiei moderne. Apar însă și acțiuni haotice, ceea ce ilustrează că încă nu ne-am aliniat societății informaționale, astfel, aproximativ 40% din populație trăiește din agricultură sau din domenii conexe, în timp ce cifra normală trebuie să oscileze între 5 și 10%. Vor urma, deci, falimente în agricultură și o înrăutățire a condițiilor de muncă din această zonă pentru a echilibra situația.

Dacă industria și agricultura sunt în continuă reducere și redimensionare, avem baze favorabile pentru viitor: un sistem de învățământ încă apt să creeze oameni cu cunoștințe multiple și diverse, un grad ridicat de cunoștințe lingvistice, de informatică și, bineînțeles adaptabilitatea ca trăsătură de bază a poporului român. Ne lipsește însă o specializare, atât de necesară în societatea globală. Trebuie să ne rupem de tradiționala dragoste față de uzină și să înțelegem că timpul a trecut. Societatea globală răsplătește doar ideea, informația, invenția, nu mastodonții giganți care produc cuie sau ciment. Viitorul aparține țărilor care produc idei.

O altă schimbare este desființarea granițelor, apariția parlamentelor și a guvernelor europene, rolul instituțiilor financiare mondiale ( FMI și Banca Mondială), desființarea monedelor naționale și trecerea la euro, lichidarea armatelor naționale în favoarea NATO. Toate acestea arată că treptat statul națiune, cu care secolele IX și XX se obișnuiseră, ajunge la capătul emisiunii istorice, adică „La revedere, România!”, „Bun Venit, Europa!”. Libera circulație a oamenilor, a valorilor și capitalurilor, crearea de regiuni economice, restrângerea autorității statale, toate acestea ne vor schimba radical viața.

Situatia economica in tara noastra, s-a degradat continuu după 1990 până în anul 2000, când PIB a început să cunoască o evoluție ascendentă, care se prefigurează să se mențină în continuare. Acest fapt s-a datorat în special propriilor sale condiții-cadru: o inflație ridicată, scăderea puterii de cumpărare, reducerea volumului investițiilor, întârzieri în domeniul restructurării economiei și a privatizării. În plus, concurența cu alte țări din zonă aspirante la integrarea europeană, precum și cu alte țări dezvoltate a jucat un rol nefavorabil..

Se poate considera că prin aderarea României se vor ameliora într-o măsură însemnată condițiile-cadru exterioare care afectează economia țării noastre.

Acesta este singurul mijloc, din punctul de vedere al accesului pe piață și al siguranței ratei de schimb, care asigură întreprinderile românești că se confruntă cu arme egale cu concurenții lor.

În anul 2002 s-au menținut tendințele pozitive înregistrate de economia României. Nivelul inflației a continuat să scadă, existând toate șansele ca obiectivul inflației fixat la nivelul de 22% să fie îndeplinit. Deficitul balanței de plăți se menține, dar a cunoscut o scădere față de anul trecut. Ținta de creștere a PIB de 4,5% va fi atinsă la sfârșitul anului. Rezervele Băncii Naționale sunt de aproximativ 5,2 miliarde $ americani, ceea ce face ca serviciul datorii externe de 3,2 miliarde $ americani să fie acoperit fără probleme. În acest an FMI a deblocat, chiar dacă cu o anumită întârziere, 2 tranșe din acordul Stand-By aprobat în anul 2001 de 50 și respectiv 80 milioane $ americani. Și Banca Mondială a deblocat fondurile pentru programul PSAL 2 destinat restructurării întreprinderilor publice. În acest mod, România și-a îmbunătățit poziția pe piețele financiare internaționale, ceea ce reprezintă un semnal pozitiv pentru investițiile străine. De asemenea, agențiile de Rating, cum ar fi Standard&Poors, au crescut calificativul acordat României în ceea ce privește riscul de țară.

Globalizarea economiei s-a dezvoltat, atat pe plan mondial cat si in Romania în trei valuri, cu ritmuri de evoluție diferite:

internaționalizarea comerțului prin liberalizarea acestuia și prin politica de dereglementare;

transnaționalizarea fluxurilor de capital, care din anii ' cunoscut o evoluție mai accentuată față de comerțul internațional;

apariția societății informaționale și globalizarea fluxurilor de informații, care cunosc o evoluție superioară fluxurilor comerciale și de capital.

5.2 Impactul globalizării asupra comerțului exterior al României (1997-2007)

In ultimul deceniu, comertul exterior a fost in mod constant, unul din motoarele economiei romanesti, rol care s-a intensificat in perioada mai recenta. Cresterea lui a depasit performatele inregistrate de PIB si de productia industriala, reflectand astfel deschiderea economiei romanesti si integrarea ei crescanda in economia mondiala globalizata.

Globalizarea a afectat puternic economia si relatile comerciale ale Romaniei cu celalalte state ale lumii, atat in mod pozitiv, reprezentand o deschidere a granitelor tarii noastre spre oportunitatile oferite de comertul pe plan global, insa si in mod negativ, economia Romaniei nefiind indejuns de pregatita sa faca fata fenomenului.

5.2.1. Comerțul în România în perioada 1997-2004

În perioada 1997 – 2004, România a avut o crestere constanta în comertul exterior. Exporturile din 2004 au reprezentat 18,93 miliarde Euro, ceea ce reprezinta o crestere substantiala de 21,3% fata de 2003 (15,61 miliarde Euro) si o medie lunara de aproape 1,6 miliarde Euro. Totusi, aceasta crestere a exporturilor nu a fost suficienta pentru a acoperi totalul importurilor si deficitul comercial a crescut de la an la an.

În perioada 1997-2004 mai multe sectoare au înregistrat schimbari în ceea ce priveste ponderea diferitelor grupe de produse din totalul exporturilor, dupa cum urmeaza:

· Masini, aparatura si echipamente electrice, aparate video (reprezentând 17,6% din totalul exporturilor în 2004, în comparatie cu 8,8% în 1997);

· Materiale plastice, cauciuc si alte asemenea produse (reprezentând 3,7% din totalul exporturilor în 2004, în comparatie cu 2,2% în 1997);

· Mijloace de transport (reprezentând 5,9% din totalul exporturilor în 2004, în comparatie cu 5,3% în 1997);

· Incãltãminte, pãlãrii, umbrele si alte accesorii (reprezentând 6,5% din totalul exporturilor în 2004, în comparatie cu acelasi procentaj de 6,5% în 1997);

· Textile si articole textile (reprezentând 20,6% din totalul exporturilor în 2004, în comparatie cu 23,0% în 1997);

· Produse minerale (reprezentând 7,2% din totalul exporturilor în 2004, în comparatie cu 7,6% în 1997);

· Produse chimice (reprezentând 4,3% din totalul exporturilor în 2004, în comparatie cu 6,7% în 1997);

· Metale de baza si alte asemenea (reprezentând 15,4% din totalul exporturilor în 2004, în comparatie cu 18,5% în 1997).

Graficul nr. 1

Exporturile (FOB), Importurile (CIF) si soldul operatiunilor de comert exterior (FOB/CIF) 1998-2003

Sursa: INSSE, Anuarul statistic al Romanieie 2004

Dupa cum reiese din graficul numarul 1 evolutia exporturilor si importurilor in perioada 1998- fost pozitiva, exporturile luand valori de la 7400 milioane euro in 1998 si ajungand la 15614 milioane euro in 2003, iar importurile CIF au evoluat de la valoarea de 10528 milioane euro in 1998 pana la valoarea de 21201 milioane euro in 2003, cu o usoara scadere in 1999.

Distributia geografica a exporturilor românesti arata o concentrare majora pe pietele UE 25. În acelasi timp se poate remarca o scadere a exporturilor catre regiunea Americilor. În 2003 primele 10 piete ale exporturilor românesti au cumulat 74,0% din totalul exporturilor, iar cele zece tari partenere pentru importuri au reprezentat 66,2% din totalul importurilor românesti. Principalii parteneri comerciali ai României sunt: Italia, Germania si Franta.

Graficul nr. 2

Partenerii comerciali ai Romaniei, pe principalele grupe de tari in 2003

Exporturi FOB Importuri CIF

Sursa: INSSE, Anuarul statistic al Romanieie 2004

Analizând cifrele putem vedea ca schimburile comerciale ale României sunt concentrate în interiorul Europei la doua niveluri: unul la nivelul Europei ca întreg si unul la un nivel sub-regional, reprezentând relatiile comerciale cu tari din UE. Din acest punct de vedere s-ar putea spune ca România are nevoie de o mai buna diversificare a comertului sau exterior. Referitor la exporturile de servicii unde avem la dispozitie mai putine date statistice, exporturile principale sunt reprezentate de serviciile de turism, IT&C si transport.

La sfârsitul lui 2004, structura exporturilor românesti era urmatoarea: produse ale industriei constructoare de masini, inclusiv echipamente electrice (24,4%), textile si articole textile (22,3%), metale de baza si alte asemenea (15,4%), produse chimice si plastice (7,8%), produse minerale (7,2%), incaltaminte si articole din piele (6,5%), mobila (5,8%), lemn, celuloza si hârtie (5,2%), alimente (3,1%), diverse produse (2,3%).

Graficul nr.3

Sursa: Strategia Nationala de Export 2005-2009

5.2.2 Comerțul în România în perioada 2005-2007

Volumul valoric al comertului international a crescut an de an în perioada 2005-2007, în principal ca urmare a liberalizãrii comertului prin eliminarea barierelor tarifare si netarifare. Cresterea exporturilor a avut o influentã semnificativã asupra productiei industriale, reflectând totodatã si îmbunãtãtirea performantelor economice. În anul 2007, cele mai cãutate mãrfuri la export au fost: masini si dispozitive mecanice; metale comune si articole din acestea; materiale textile si articole din acestea; mijloace si materiale de transport; produse minerale.

Tabelul nr.1

Sursa: INSSE, Romania in cifre 2008

Principalele modificãri structurale intervenite în evolutia exporturilor de bunuri, în perioada 2005-2007, constau în principal în:

– majorarea ponderii în total exporturi, a mijloacelor si materialelor de transport, a masinilor, aparatelor si echipamentelor electrice, a metalelor comune si a articolelor din acestea;

– diminuarea contributiei în total exporturi a materialelor textile si articolelor din acestea.

În perioada analizatã se observã cresterea mai rapidã a importurilor fatã de cea înregistratã la exporturi, datoratã necesitãtii sustinerii dezvoltãrii economice generale, asigurându-se necesarul de materii prime si resurse energetice, cât si realizarea investitiilor, inclusiv prin transferul de tehnologie.

Evolutia structurii mãrfurilor importate în perioada 2005-2007 este marcatã de cresterea ponderii în total importuri a mijloacelor si materialelor de transport, a metalelor comune si a articolelor din acestea, concomitent cu reducerea ponderii în total importuri a materiilor textile si articolelor din acestea, precum si a produselor minerale.

Tabelul nr.2

Sursa: INSSE, Romania in cifre 2008

Graficul nr. 4

Graficul numarul 2 releva evolutia ascendenta a comertului romanesc in perioada 2003-2007, exporturile FOB evoluand de la valoarea de 15614 milioane euro in decursul anului 2003, pana la valoarea de 29402 milioane euro in 2007, inregistrand aproximativ o dublare a valorii initiale; iar importurile CIF au crescut de la 21201 milioane euro in 2003 la 50993 milioane euro in 2007.

Volumul comertului exterior cu marfuri, in anul 2007 s-a cifrat la 80262,9 milioane euro inregistrand o crestere cu 20,5%, fata de aceeasi perioada a anului 2006.Exportul a fost in valoare de 29380,3 milioane euro , in crestere cu 13,7%, iar importul a insumat 50882,6 milioane euro, in crestere cu 24,9%.

In ceea ce priveste exporturile Romaniei pe plan global in perioada 2006-2007, acestea se deruleaza in principal in interiorul Europei, valoarea atinsa de acesta in 2007 situandu-se la nivelul de 25901 milioane euro din totalul global de 29402 milioane euro.

Tabelul nr. 3

Sursa: INSSE, Romania in cifre 2008

Dupa cum reiese din tabel, Romania mai desfasoara relatii comerciale si cu Asia, America, Africa si chiar Oceania, valori mai ridicate ale exporturilor tarii noastre pentru anul 2007 inregistrandu-se in principal in UE (21139 milioane euro), Orientul Mijlociu si Apropiat (1124 milioane euro), si America de Nord ( 930 milioane euro).

Principalii parteneri comerciali intre-europeni ai Romaniei sunt: Italia, Germania, Franta, Ucraina, si Turcia, dupa cum reiese si din graficul numarul 5.

Graficul nr. 5

Sursa: INSSE, Romania in cifre 2008

Importurile realizate de Romania in perioada 2006-2007 au avut ca principale tari de origine, state din interiorul Europei, dar si din Asia si America.

Tabelul nr. 4

Sursa: INSSE, Romania in cifre 2008

Principalele tari partenere din care Romania a importat cele mai mari cantitati de marfuri in 2007 au fost de asemenea Italia, Germania, Franta, Ucraina si Federatia Rusa.

Graficul nr. 6

Sursa: INSSE, Romania in cifre 2008

Înscrierea României în procesul de aderare si aderarea

efectiva la 1 ianuarie favorizat orientarea preponderenta a exporturilor catre statele membre care reprezinta in anul 2007 circa 72% din totalul exporturilor.

În acelas timp, circa 71% din totalul importurilor României au provenit din statele membre ale Uniunii Europene.

Graficul nr. 7

Sursa: INSSE, Romania in cifre 2008

5.3. Impactul globalizării asupra investițiilor în România (1997-2008)

Evoluția fluxurilor de investiții străine directe urmează, ca o consecință firească, evoluția dezvoltării economice a României datorită faptului că există, în mod obiectiv, o relație de intercondiționare directă între fluxurile externe (credite și investiții), ca o componentă a resurselor totale ale unei țări, și performanțele acesteia.

Startul tranziției a fost mult mai dificil în România decât în alte state ex socialiste central-europene. Economia era aproape integral etatizată, sistemul de conducere, hipercentralizat și in conflict cu criteriile de raționalitate, devenise complet inert la semnalele realității. Realizarea producției în unități supradimensionate conferea economiei un grad ridicat de rigiditate. Ineficiența acesteia a fost agravată în anii '80 atât de continuarea investițiilor în ramuri puternic energointensive, cât și de stoparea influxului tehnologic occidental ca efect al politicii de rambursare anticipată forțată a datoriei externe. Slaba motivație a muncii, dublată de politica artificială a “ocupării depline”, altera și mai mult competitivitatea producției naționale. Efectul cumulat al acestor factori l-a constituit deteriorarea standardului de viață al populației, blocarea României într-un perimetru de subdezvoltare, compromiterea șanselor sale de a se racorda la noile evoluții ale civilizației.

5.3.1. Evoluția fluxurilor de ISD în perioada 1997-2002

Apreciem că în perioada 1997-2000 în România, caracterizată de o cerere internă (de consum al populației, instituțiilor publice și de investiții ale agenților economici) mai mare decât oferta (produsul intern brut) internă de bunuri și servicii, a fost aplicat un set de politici economice care au vizat reducerea programată a cererii interne, în scopul diminuării decalajului dintre acești doi parametri fundamentali ai echilibrului general economic.

S-a acționat, astfel, numai pe o latură a balanței macroeconomice, respectiv pe cea a cererii, în vederea contracției acesteia, neaplicându-se politici combinate, de reducere a unor segmente ineficiente ale cererii și de stimulare a celor cu efecte pozitive, de multiplicare în economie, totul pe fondul creșterii ofertei interne – rezultat al procesului de ajustare-dezvoltare a sectoarelor producției naționale. Excepția de la această abordare contraproductivă de politică economică a constituit-o anul 2000, când s-a realizat creșterea produsului intern brut cu 2,1%.

Instrumentele prin care s-a realizat obiectivul reducerii cererii interne, în perioada 1997-2000, au constat în:

înăsprirea politicii fiscale, prin introducerea de noi impozite și taxe și majorarea celor existente, având ca efect creșterea gradului de fiscalitate de la 26,86% din PIB în 1996 la 31,49% în 1999 și, respectiv, la 29,50% în anul 2000;

aplicarea unei politici monetare restrictive (spre exemplu, rezervele minime obligatorii în lei au crescut de la 15% la 30%, iar cele în valută de la 10% la 15%), concretizate în reducerea, în termeni comparabili, cu 19% a masei monetare, din care a creditului neguvernamental, destinat operatorilor din economia reală, cu 52%;

deprecierea cursului de schimb într-un ritm apropiat de cel al ratei inflației, cu mențiunea ca banca centrală a practicat o politică agresivă pe piața valutară, pe care a avut, în perioada 1997 – 2000, o poziție de cumpărător net cumpărările de valută au fost mai mari decât vânzările de valută) la un nivel de 2408 milioane dolari.

Pe fondul acestor acțiuni de politică fiscal-monetară restrictivă, au fost diminuate, în mod substanțial, taxele vamale, astfel încât, producătorii autohtoni, confruntați cu serioase constrângeri interne, au fost supuși unor presiuni suplimentare, ca efect al unei concurențe externe foarte puternice. Edificator în acest sens, este faptul că nivelul cotei medii tarifare, calculate ca raport între volumul taxelor vamale încasate ca venit bugetar și valoarea, în lei, a importurilor efectuate, a scăzut cu o treime, respectiv de la 4,5% în 1996, la 3% în anul 2000.

Pe fondul acestei dezvoltări economice, investițiile străine directe de capital atrase de România în perioada 1997-2000 au înregistrat, conform datelor furnizate de Banca Națională a României 5324 milioane USD7 și 2892,3 milioane USD8, conform datelor oferite de ONRC.

Corespunzător acestui context macroeconomic, evoluția fluxurilor de ISD a înregistrat oscilații notabile, acestea fiind aproape inexistente până în anul 1993, rămânând la un nivel modest până în anul 1996, crescând de 4,6 ori în 1997, cu 80% în 1998, înregistrând o medie de 1,403 miliarde USD în perioada 1997-2003.

Începând cu 2001 se evidențiază o creștere a fluxului de ISD, ajungând ca totalul investițiilor străine înregistrate în perioada 2001 – 2004 (10.873 milioane USD) să înregistreze o creștere de 104% față de totalul ISD înregistrat în perioada 1997 -2000 (5324 milioane USD). În anul 2005, conform datelor furnizate de Banca Națională a României, fluxul de ISD a atins valoarea de 5197 milioane Euro (6444 milioane USD), înregistrând o creștere modestă comparativ cu anul precedent.

România a fost cel mai mare receptor de investiții străine directe din cele 8 țări din Sud-Estul Europei, acumulând 38,4% din totalul capitalului străin atras de această regiune în perioada 1990-2004 și 9,1% din stocul de ISD atras de țările din Europa Centralăși de Est în același interval. Apreciem că în comparație cu ambele grupe de țări, respectiv din Europa de Sud-Est și din Europa Centralăși de Est, ISD per cap de locuitor este scăzut în România, la fel și ISD ca procent din PIB, ceea ce ilustrează potențialul de creștere a volumului de ISD în România. Stocul ISD ca procent din PIB a fost de 25,2% în România la sfârșitul anului 2004 comparativ cu 27,1% pentru țările din Europa de Sud-Est respectiv 3,84% pentru țările din Europa Centralăși de Est.

5.3.2. Evoluția fluxurilor de investiții străine directe în România în perioada 2003-2006

Potrivit BNR, in perioada 2003-2006, investitiile straine directe au fost intr-o continua crestere, Graficul de mai jos ilustreaza aceasta crestere, evidentiand proportia in carea contribuit fiecare element la cresterea investitiilor straine directe:

Graficul nr. 8

Evolutia investitiilor straine directe in perioada 2003-2006

Sursa: www.bnr.ro

Datele statistice arată că investițiile străine directe în 2003 s-au orientat cu precădere înspre industria prelucrătoare (51% din totalul ISD), în cadrul acesteia cele mai atractive ramuri fiind metalurgia, industria alimentară, a băuturilor și tutunului și industria mijloacelor de transport, confecțiile din textile și pielărie deținând numai 4,4 puncte procentuale.

Soldul investițiilor străine directe la finele anului 2003 se situa la nivelul a 9662 milioane euro.

Intrările nete de ISD în anul 2004 au înregistrat un nivel de 5183 milioane euro și sunt structurate astfel:

Participațiile investitorilor străini direcți la capitalul social al întreprinderilor investiție directă din România în valoare de 3032 milioane euro (58% din fluxul net de ISD). Din această sumă, 79 milioane euro constituie aportul în natură, ceea ce reprezintă 2% din total flux net;

Profitul net reinvestit care a înregistrat un nivel de 1452 milioane euro (28% din fluxul net). În determinarea acestuia a fost luată în considerare și pierderea netă în valoare de 702,5 milioane euro, înregistrată de întreprinderile investiție directă care au încheiat exercițiul financiar 2004 cu pierderi, sumă cu care a fost diminuat profitul net reinvestit de către întreprinderile investiție directă profitabile;

Creditul net primit de către întreprinderile investiție directă de la investitorii străini direcți inclusiv din cadrul grupului, în sumă de 699 milioane euro, ceea ce reprezintă 13% din fluxul net al ISD.

Soldul ISD la sfârșitul anului 2004, rezultat din adăugarea la soldul inițial a fluxului net de ISD precum și a corecțiilor valorice provenite din reevaluările datorate modificării cursului valutar cât și a prețurilor, a înregistrat nivelul de 15040 milioane euro.

Graficul nr.9

Investiții străine directe în România. Fluxuri nete în anul 2004

Sursa: www.bnr.ro

Intrările nete de ISD în anul 2005 au înregistrat un nivel de 5213 milioane euro și sunt structurate astfel:

Participațiile investitorilor străini direcți la capitalul social al întreprinderilor investiție directă din România în valoare de 2688 milioane euro (51,6% din fluxul net de ISD). Din această sumă, 13 milioane euro constituie aportul în natură, ceea ce reprezintă 0,2% din total flux net;

Profitul net reinvestit care a înregistrat un nivel de 1164 milioane euro (22,3% din fluxul net). În determinarea acestuia a fost luată în considerare și pierderea netă în valoare de 1169 milioane euro, înregistrată de întreprinderile investiție directă care au încheiat exercițiul financiar 2005 cu pierderi, sumă cu care a fost diminuat profitul net realizat de către întreprinderile investiție directă profitabile și prin urmare și profitul reinvestit de către acestea;

Creditul net primit de către întreprinderile investiție directă de la investitorii străini direcți inclusiv din cadrul grupului, în sumă de 1361 milioane euro, ceea ce reprezintă 26,1% din fluxul net al ISD.

Graficul nr. 10

Investitii straine directe in Romania. Fluxuri nete in anul 2005

Sursa: www.bnr.ro

Soldul ISD la sfârșitul anului 2005, rezultat din adăugarea la soldul inițial a fluxului net de ISD, a diferențelor valorice provenite din reevaluările datorate modificării cursului valutar și a prețurilor, precum și din retratări contabile a valorii unor solduri, a înregistrat nivelul 21885 milioane euro. Participațiile la capitalul social și profiturile reinvestite ale întreprinderilor investiție directă erau la sfârșitul anului 2005 de 17490 milioane euro (80% din soldul final al ISD), iar creditul net total primit de către acestea de la investitorii străini direcți, inclusiv din cadrul grupului, a înregistrat nivelul de 4395 milioane euro (20% din soldul final al ISD). Creditul net cuprinde atât creditele pe termen mediu și lung cât și pe cele pe termen scurt acordate de către investitorii străini întreprinderilor lor din România, atât direct cât și prin intermediul altor firme nerezidente membre ale grupului.

5.3.3. Climatul investitional in anul 2006

Anul 2006 reprezinta recordul absolut in ceea ce priveste investitiile straine directe atrase de Romania. (graficul nr.11). In 2006, volumul cumulat al investitiilor straine directe atrase de Romania a depasit pragul de 30 de miliarde de euro, inregistrandu-se un stoc de 31,130 miliarde de euro (graficul nr.12).

Graficul nr. 11

Fluxurile anuale ale investitiilor straine directe intre anii 2000 – 2006

Sursa datelor: Agentia Romana pentru Investitii Straine – Raport anual 2006

Graficul nr. 12

Stocul investitiilor straine directe accumulate inre anii 1990 – 2006

.

Sursa datelor: Agentia Romana pentru Investitii Straine – Raport anual 2006

Din punct de vedere al fluxurilor lunare ale investitiilor straine directe, valoarea medie pentru anul record fost de aproximativ 757 milioane euro, puternic influentata de intrarea in luna octombrie a sumei de 2,2 miliarde euro din amintita privatizare a Bancii Comerciale Romane (graficul nr. 13).

Graficul nr. 13

Fluxurile lunare ale investitiilor straine directe din anul 2006

Sursa datelor: Agentia Romana pentru Investitii Straine – Raport anual 2006

In anul competitia acerba in atragerea de investitii straine in regiunea Europei Centrale si de Est, Romania a detinut un binemeritat loc doi cu amintita valoare de 9,1 miliarde euro (graficul nr. 14).

Graficul nr. 14

Comparatie regionala a fluxurilor de investitii straine directe

Sursa datelor: Agentia Romana pentru Investitii Straine – Raport anual 2006

Atractivitatea Romaniei ca tara de destinatie pentru investitorii straini a fost manifestata si prin cresterea cu 9,2% in anul 2006, comparative cu anul precedent, a numarului de societati comerciale cu participare straina nou inregistrate. Ca pondere anul 2006 reprezinta 9,1% din numarul total al societatilor comerciale cu participare straina la capital inregistrate in Romania in perioada 1991-2006. Sub aspectul distributiei lunare numarul societatilor comerciale cu participare straina la capital nou inregistrate a avut o tendinta relativ constanta de crestere.

Capitalul social subscris de societatile comerciale cu participare straina la capital nou inregistrate a urmat aceeasi tendinta ascendenta, cu o rata de crestere de 165,4%,

corespunzator valorii de 238 milioane USD in anul 2006 comparativ cu 89,9 milioane USD in anul 2005.

Tarile europene reprezinta principalii parteneri de afaceri ai Romaniei, tinand cont ca 84% din valoarea capitalului social subscris din stocul acumulat in perioada 1990-2006 provine din aceste tari, iar procentul capitalului provenit din tarile Uniunii Europene este de 65%. In clasamentul pe tari de provenienta a investitiilor straine, primele cinci sunt tari ale Uniunii Europene, tari a caror prezenta in Romania reprezinta o traditie in domeniul dezvoltarii afacerilor.

Clasamentul investitorilor straini in Romania dupa capitalul social subscris, conform datelor statistice raportate de Oficiul National al Registrului Comertului, la nivelul semestrului intai al anului 2006 este structurat conform tabelului (anexa 2).

Capitalul social subscris de societatile comerciale cu participare straina la capital –

indicator care exprima valoarea totala a aporturilor, in numerar si in natura, subscrise

de asociati la constituirea societatii, precum si la majorarea capitalului social in cursul

existentei societatii comerciale – a inregistrat in anul 2006 valoarea de 2434 milioane Euro, in crestere cu 0,5% fata de anul 2005.

Ca pondere, anul 2006 reprezinta 15,7% din soldul valorii capitalului social subscris, incepand cu anul 1991. Cele mai dinamice luni ale anului 2006 sub aspectul valorii capitalului social subscris au fost: august (85,5 milioane euro) si decembrie (355,5 milioane euro).

Printre cele mai importante majorari de capital efectuate de investitorii straini in cursul anului 2006 se evidentiaza: Kaufland Romania SCS (comert cu amanuntul) – 164,6 milioane euro, Doosan IMGB (productie masini grele) – 63,5 milioane euro, Astra Vagoane – 37,4 milioane euro, Alexandrion Group Romania – 36,3 milioane euro, Celestica – 35,4 milioane euro, Renault Mecanique (industria auto) – 34,6 milioane euro, Egger (industria lemnului) – 33,8 milioane euro, Lukoil (industria petroliera) – 31,1 milioane euro, Agri Concept – 27,4 milioane euro, Distrigaz Sud (distributie gaze naturale) – 24,9 milioane euro.

Distributia pe domenii de activitate a capitalului social subscris de societati comerciale cu participare straina la capital ramane constanta comparativ cu anii anteriori, pe primul loc in preferintele partenerilor straini fiind industria cu 50,6%, urmata de servicii profesionale (26%), comert (13%), transporturi (6,4%). Cele mai putin atractive domenii pentru partenerii straini sunt: constructiile (1,6%), turismul (1,5%) si agricultura, ceea ce atesta potentialul inca neexploatat al acestora (graficul nr. 15).

Graficul nr. 15

Valoarea capitalului subscris pe domenii de activitate

Sursa datelor: Agentia Romana pentru Investitii Straine – Raport anual 2006

Asadar, din punct de vedere al orientarii investitorilor straini spre ramuri economice, in anul 2006, investitiile straine directe s-au localizat cu precadere in industria prelucratoare (34,2% din total), in cadrul acesteia cele mai atractive investitii fiind in metalurgie (8,3%), industria alimentara, a bauturilor si tutunului (5,5%), prelucrare de titei, produse chimice, cauciuc si mase plastice (4,5%), precum si industria mijloacelor de transport (4,1%).

Alte activitați care au atras importante investitii straine directe pe parcursul anului 2006 sunt intermedierile financiare si asigurarile, care cuprind activitatea bancara si de asigurari si reprezinta 22,2% din totalul acestora, comertul cu amanuntul si cu ridicata (12,2%), telecomunicatiile (8,2%), constructii si tranzactii imobiliare (6,4%) Se observa o pondere inca redusa, fata de potential, a unor domenii cum ar fi industria textila, a confectiilor si pielariei (2,1%), precum si hoteluri si restaurante (0,8% din total).

Din punct de vedere al tipului de investitii straine directe, sunt evidentiate investitiile greenfield, care reprezinta 48,5% din soldul total existent la 31 decembrie 2006, respectiv 16725 mililoane de euro, diferenta reprezentand preluarile de firme.

5.3.4.Climatul investițional în anul 2007

5.3.4.1. Rezultatele cercetării statistice privind fluxurile de investiții străine în România în anul 2007

România se află la un stadiu de maturitate din punct de vedere al investițiilor străine directe, care manifestă o tendința crescătoare, În primul semestru al anului investițiile străine au cumulat aproximativ 3,5 miliarde euro și până la finele anului vor ajunge la peste șapte miliarde euro, un nivel similar celui înregistrat anul trecut dacă nu luam în calcul privatizarea BCR, care a contribuit cu 2,2 miliarde euro.

De precizat este faptul că din totalul investițiilor străine directe înregistrate în primele șase luni ale anului, 50,6% reprezintă profitul reinvestit și participațiile de capital. În 2006, investițiile străine directe au fost de 9,1 miliarde de euro, plasând România pe locul doi în regiune după Polonia, care a avut un nivel de peste 11 miliarde de euro.

Intrările nete de ISD în anul 2007 au înregistrat un nivel de 7250 milioane euro și sunt structurate astfel:

Participațiile investitorilor străini direcți la capitalul social al întreprinderilor investiție directă din România în valoare de 2220 milioane euro (31% din fluxul net de ISD). Din această sumă, 80 milioane euro constituie aportul în natură, ceea ce reprezintă 1,1% din total flux net;

Profitul net reinvestit care a înregistrat un nivel de 1327 milioane euro (18% din fluxul net). În determinarea acestuia a fost luată în considerare și pierderea netă în valoare de 2292 milioane euro, înregistrată de întreprinderile investiție directă care au încheiat exercițiul financiar 2007 cu pierderi, sumă cu care a fost diminuat profitul net realizat de către întreprinderile investiție directă profitabile și prin urmare și profitul reinvestit de către acestea;

Creditul net primit de către întreprinderile investiție directă de la investitorii străini direcți inclusiv din cadrul grupului, în sumă de 3703 milioane euro, ceea ce reprezintă 51% din fluxul net al ISD.

Soldul ISD la finele anului înregistrat nivelul de 42770 milioane euro și cuprinde și diferențele valorice provenite din reevaluări datorate modificării cursului valutar și a prețurilor, precum și din retratări contabile.

Participațiile la capitalul social și profiturile reinvestite ale întreprinderilor investiție directă erau la sfârșitul anului 2007 de 31501 milioane euro (74% din soldul final al ISD), iar creditul net total primit de către acestea de la investitorii străini direcți, inclusiv din cadrul grupului, a înregistrat nivelul de 11269 milioane euro (26% din soldul final al ISD).

Creditul net cuprinde atât creditele pe termen mediu și lung cât și pe cele pe termen scurt acordate de către investitorii străini întreprinderilor lor din România, atât direct cât și prin intermediul altor firme nerezidente membre ale grupului.

Acest fapt o situează pe locul 30 într-un clasament mondial realizat de Economist Intelligence Unit (EIU). Aceasta valoare duce țara noastră la o cotă a investițiilor străine directe de 0,51% din volumul total al investițiilor din statele din Europa de Est însă, România se clasează pe a doua poziție, fiind devansată de Polonia. Polonia este pe prima poziție între țările din Europa de Est: locul 24, FDI 12,6 mld. USD, 0,84% din volumul mondial total.

Raportul, realizat de EIU în cooperare cu Columbia Program on International Investment (CPII), estimează că influxul investițiilor străine directe la nivel mondial a crescut în 2007, deși la un ritm mai scazut decât cel din 2004-2006. După această creștere va urma un declin ușor în 2008, dar își va reveni la un ritm puternic în urmatorii ani, în 2009-2011. Statele Unite vor ramâne destinația numărul unu pentru investiții străine directe și în perioada 2007-2011, cu un procent de circa 17% din volumul investițiilor totale la nivel mondial.

În 2007, principalele industrii spre care s-au orientat investitorii straini au fost industria auto și a componentelor auto, telecomunicațiile și IT, energia (biodisel și eoliană), industria materialelor de construcții și altele. Printre proiectele facute publice se află cele dezvoltate de Renault Technologie, Delphi Diesel, Honsel, Nokia, Ericsson, dar și Pirelli Ambiente Technology, în domeniul componentelor auto, cu o valoare de 25 milioane de euro.

Graficul nr. 16

Investiții străine în 2007. Structura soldului ISD la 31 decembrie 2007

Sursa: Agenția Română pentru Investiții Străine – Evoluția investițiilor străine directe din

România pe activități economice, în anul 2007.

Repartizarea ISD pe țări de origine în anul 2007

Repartizarea a fost realizată în funcție de țara deținătorului nemijlocit a cel puțin 10%

din capitalul social al întreprinderilor investiție directă rezidente:

Primele tari clasate sunt: Austria (21,4% din soldul ISD la sfârșitul anului 2007, în scădere de la 23% în anul 2006), Olanda (16,3%, în scădere de la 17,1% în 2006), Germania (11,7%, în creștere de la 10,1%) și Franța (8,8% față de 8%), precum și Grecia (7,5%), care își menține ponderea din anul 2006.

Tabelul nr. 10

Graficul nr. 17

Investiții străine în 2007. Repartizare pe țări de proveniență

Sursa: Agenția Română pentru Investiții Străine – Evoluția investițiilor străine directe din România pe țări de proveniență, în anul 2007

Investițiile austriece.

Începând din 1990, Austria a fost unul dintre partenerii principali ai României, în materie de schimb comercial. Cu un capital subscris de 2,1 miliarde de euro, cu peste 4300 de companii care dețin capital austriac.

Însă, tranzacția BCR schimbă poziția acestei țări printre investitorii străini. Venirea Erste Bank în țara noastră și preluarea BCR a devenit una dintre cele mai importante acțiuni de privatizare desfășurate în România. Principalii investitori austrieci din țara noastră, sunt OMV, Raiffeisen, Schweighofer, Strabag, Porsche Romania, Bramac Baumit Wienerberger, Volksbank, Vienna (detine Omniasig și Unita).

Multe dintre companiile austriece sunt interesate să investească în domeniul imobiliar prin cumpărarea terenurilor aflate în vecinătatea șoselelor,a principalelor noduri de transport, să investească în industria constructoare de mașini, în industria metalurgică, producția de echipament, industria alimentară .

În domeniul bancar, Raiffeisen Bank și Volksbank dețin un rol fruntaș în topul investitorilor din cadrul acestui sector. După preluarea BCR, Austria a devenit principalul investitor străin în România.

Investițiile olandeze.

Din totalul investițiilor directe în România, Olanda deține peste 20% din acestea. Peste 2700 de companii care activează în România dețin capital olandez, investiții consistente fiind făcute de Unilever, ING, ABN AMRO, Frans Maas, Frans Maas, Remco, Philips, Damen Shipyards Group, KPMG, Heineken, SPAR, Friesland,Verder Group, TNT, Golden Tulip Hotels, KLG (Kuijken Logistics Group), Centrum Transport, etc .Investițiile olandeze au fost realizate in principal in domenii de activitate precum IT, producție și logistica, procesarea laptelui, sistemul bancar.

Investițiile nemțești.

Germania e un important partener comercial al țării noastre. Peste 14500 companii operează în România, aportul de capital în moneda străina fiind de peste 1,5 miliarde de euro. Majoritatea investițiilor sunt efectuate în afaceri de mici proporții. Mai mult de peste 90% din totalul investițiilor sunt de mai puțin de 40000 de euro, însă contribuția la creșterea economică a României este substanțiala. Totuși, statisticile nu iau în considerare investițiile nemțești efectuate în țara noastră de filialele din alte țări europene ale companiilor germane.

Principalele sectoare de investiție ale companiilor de origine germană sunt: industria automotive, metalurgie, comerț, industria materialelor plastice, IT, servicii financiare, principalii investitori fiind: Metro, Praktiker, Kaufland (membru al concernului Group Lidl & Schwarz), Selgros, Billa, Tengelmann (Plus), E.ON Ruhrgas, Steilmann, Linde, Heidelberger Cement (CarpatCement), Siemens, Dr. Oetker.

Ultima investiție majoră a fost efectuată de Willy Kreutz (în Parcul Industrial din Timișoara situat în Freidorf) care a investit peste 8 milioane de euro în producția de lămpi fluorescente și Marquardt Schaltsysteme care e a investit aceeași sumă în facilitatea de producție din Sibiu. De asemenea, s-au realizat investiții de peste 15 milioane de dolari în producția de componente ale automobilelor în anul 2008.

Investițiile franceze.

Peste 4800 de companii care dețin capital francez sunt înregistrate Principalii investitori de origine franceză sunt: Orange, Société Générale, Lafarge Romcim, Renault-Dacia, Vivendi Environment, Carrefour, Auchan si Alcatel. Companiile franceze au fost interesate în principal de companiile romanești aflate în procesul de privatizare. O excepție o reprezintă Alcatel si Oraange. Alcatel a investit în România încă din anul 1991.

Investițiile italiene.

Peste 22000 de companii din Italia activează în prezent în România. Sectoarele de activitate în care sunt concentrate investițiile de origine italiană sunt: industria textile, construcții, comerț, servicii și agricultură. Principalii investitori sunt: Italstrade, Unicredito Italiano, Radicifibres, Butangas, Pirelli Telecom, Tenaris Dalmine, Radici, Natuzzi, Zoppas, Cefin, Italstrade, Unicredito Italiano, Radicifibres, Butangas, Pirelli Telecom, Tenaris Dalmine, Radici, Natuzzi, Zoppas, Cefininvesti.

Investițiile americane.

Investitorii americani au devenit investitori în sectoarele strategice ale României cum ar fi: telecomunicații, infrastructură, industria constructoare de mașini, finanțe și agricultură. Mai mult de 5000 de companii americane sunt prezente în România conform cu statisticile efectuate în martie 2007.

Investițiile efectuate de companiile din SUA însumează peste 700 milioane de euro, principalii investitori sunt: Qualcomm, Philip Morris, General Electric, UPC, Citigroup, AIG, IBM, Procter&Gamble, Coca-Cola, Solectron, Timken, McDonald’s, Trinity Industries, Kraft Foods, American Life Insurance Company, Precision Cast Parts Corporation, Sara Lee, Smithfield.

Investițiile britanice.

Marea Britanie e considerat ca un alt mare investitor din România, cu intrări de capital de peste 600 milioane de euro din cadrul a 2900 de companii. Domeniile predilecte de investiție ale investitorilor englezi sunt domeniul imobiliar, cel al construcțiilor, al transporturilor feroviare, industria textila, electrica, și agricultura.

Investitorii din Marea Britanie sunt: GlaxoSmithKline, BPB Gypsum Ltd, Mivan-Kier, Coats, Aviva, Halewood, British Vita. DIY retailer Brithouse plănuiește să investească 25 de milioane de euro în următorii 5 ani, în România..

5.3.5. Investițiile străine directe în anul 2008

Investitiile straine directe au urcat in primele doua luni ale anului 2008 la 1,22 miliarde euro, cu 40% peste nivelul din acelasi interval din 2007, si au acoperit peste jumatate (55,5%) din deficitul de cont curent, proportie superioara celei de anul trecut.

Dupa primele doua luni ale anului trecut, investitiile straine directe ajunsesera la 870 milioane euro si acopereau 42,5% din deficitul de cont curent de la acea vreme. 

Din totalul investitiilor straine directe realizate in Romania in lunile ianuarie si februarie, participatiile la capital si profitul reinvestit au reprezentat mai putin de jumatate (49,2%), iar creditele intra-grup au reprezentat restul de 50,8%. Creditele pe care le iau firmele localizate in Romania de la companiile mama cu sediul in strainatate au potentialul de a adanci deficitul de cont curent, deoarece vor fi returnate la scadente. 

Ponderea acestora in investitiile straine directe in primele doua luni din crescut usor fata de primele doua luni din 2007, cand creditele intra-grup reprezentau 46% din total. 

Fata de ianuarie 2008, investitiile straine directe au avansat, in februarie, cu 75,25%. Investitiile straine directe au insumat, in prima luna din acest an, 695 milioane euro, dar acopereau intr-o mai mare masura (61,2%) deficitul de cont curent. 

Investitiile straine directe in Romania au scazut anul trecut cu 22,3% pana la 7,069 miliarde euro si au acoperit deficitul balantei de plati in proportie de 41,9%.

In 2008 Romania ocupa prima pozitie in randul celor mai atractive tari pentru investitori din Sudul Europei, avand un procent de 52% din totalul investitiilor , fiind urmata de Turcia cu un procent de 50%, Bulgaria cu 40%, Grecia cu 31%, Croatia cu 28% si Serbia cu 19 %.

In 2009, procentul se va reduce si mai mult, la 36,4% si la 30% in 2013, mai arata proiectiile Comisiei Nationale de Prognoza. Astfel, deficitul de cont curent se va largi in acest an pana la 18,2 miliarde euro, dar se va diminua ca pondere in produsul intern brut, pana la 13,6%, in comparatie cu rezultatul revizuit de 13,9% in 2007, se mai spune în prognoza de primavara a CNP.

In urmatorii ani, investitiile straine directe se vor reduce treptat, pana la 6,4 miliarde euro în acest an, investitiile straine vor acoperi doar 41,2% din deficitul de cont, fata de anul trecut cand a acoperit 41,7 procente.

Impactul globalizării asupra pieței financiare din România

5.4.1. Globalizarea sistemului bancar

Sistemul bancar românesc trece printr-o continuă perioadă de restructurări și reforme. Deoarece “băncile reprezintă una dintre cele mai importante categorii de participanți instituționali din cadrul oricărei economii subdezvoltate sau în curs de dezvoltare” acestea trebuie să știe cum să-și gestioneze resursele, cum să-și îmbunătățească portofoliul de produse și servicii astfel încât să facă față tuturor categoriilor de agenți economici de pe piață. Deși începută, reforma în sistemul bancar trebuie să continue până în momentul în care să fie înlăturate: riscurile inerente activității bancare, activitatea bancară defectuoasă, constrângerile financiare, fluctuațiile activității economice și până când cadrul legal și instituțional să dea posibilitatea unei funcționări fluide și eficiente a acestui sistem, deoarece un sistem bancar nesănătos poate fi cauza unei restrângeri a creșterii economice, a unor costuri fiscale ridicate care pot duce la efecte nefavorabile asupra mediului extern și asupra imaginii țării.

Un alt element de o importanță majoră este procesul de globalizare care a cuprins și sistemul bancar, activitatea financiar-bancară devenind chiar unul dintre domeniile de vârf ale acestui proces, proces care se referă la eliminarea barierelor din calea comerțului și investițiilor internaționale, la transnaționalizarea activității economice, la accentuarea cooperării internaționale în domeniul producției și circulației bunurilor, al operațiilor financiare și bancare, funcționarea economiilor naționale în cadrul unor organizații integrate. “Procesul de globalizare a activității bancare apare ca un promotor, ca un factor de susținere a globalizării în toate compartimentele, datorită rolului prioritar al asigurării și distribuirii financiare în toate procesele de dezvoltare.” Acest fenomen a trecut prin câteva etape ale lansării sale de la operațiuni simple la operațiuni sofisticate, având ca și efect creșterea inovației în domeniul bancar. Apar noi produse și servicii care au o durată de viață scurtă, în locul lor apărând alte produse și servicii din ce în ce mai sofisticate, care trebuie să facă față nevoilor diversificate ale agenților economici. Evoluăm înspre un concept de bancă a viitorului în care discreția în domeniul gestionării banilor este recunoscută și unde serviciile oferite clienților cu ajutorul telecomunicațiilor sunt tot mai diversificate și tot mai complexe.

5.4.2. Principalele instituții bancare care activează în România contemporană

Banca Comerciala Romana (BCR)

Banca Comerciala Romana , membra a Grupului Erste( din decembrie 2005), este o banca universala fiind cea mai importanta institutie bancara din Romania si gestionand active de peste 16,5 miliarde de EURO. Banca Comerciala Romana isi inscrie numele pe lista bancilor comerciale nou create si reorganizate dupa 1989. B.C.R. este o institutie speciala, ce poate fi considerata o banca noua pentru ca actul sau de nastere poarta data de 1decembrie 1990. Banca Comerciala Romana, membra a Grupului Erste, este cel mai important Grup financiar din România cu active de peste 16,5 miliarde de euro. Banca ofera întreaga gama de produse si servicii, având în prezent 532 sucursale si agentii în întreaga tara în majoritatea oraselor cu peste 10.000 de locuitori. BCR detine o cota de piata de 26.2%.

Banca Romana de Dezvoltare (BRD)

Istoria BRD începe în 1923, odată cu crearea Societății Naționale pentru Credit Industrial, ca instituție publica. In 1948 când, conform Legii naționalizării din iunie 1948 (după al doilea războil mondial) este naționalizată, devenind Banca de Credit pentru Investiții. . În 1957, Banca de Credit pentru Investiții devine Banca de Investiții. Ea obține monopolul în România pentru finanțarea pe termen mediu și lung a tuturor sectoarelor industriale, cu excepția agriculturii și industriei alimentare. Nașterea BRD ca bancă comercială intervine în 1990, când monopolul de care beneficiau băncile specializate în domeniul lor de activitate a fost suprimat.

Totalul creditelor acordate era la sfârșitul anului 2007 de aproximativ 27miliarde RON, creditele pentru persoane fizice reprezentând 50%. Volumul total al creditelor acordate de BRD – Groupe Société Générale a crescut cu 44%, față de 31 decembrie2006.La finele anului 2007, depozitele clientelei depășeau 27 miliarde RON, marcând ocreștere de 37% față de 31 decembrie 2006.Venitul net bancar a cunoscut o creștere importantă în 2007, valoarea sa fiind de 2 512 milioane RON, mai mare cu 42% în comparație cu anul precedent.Profitul net al BRD se ridică la 917 milioane RON* (+40% față de 2006). BRD-GSG deține o cotă de piată de 16,3%.

Raiffesen Bank

Raiffeisen Bank Romania a rezultat prin fuziunea, incheiata in iunie celor doua entitati detinute de Raiffeisen Zentralbank Oesterreich AG (RZB) in Romania – Raiffeisenbank (Romania), infiintata in 1998 ca subsidiara a Grupului RZB si Banca Agricola, achizitionata in 2001.Grupul Raiffeisen este reprezentat in Romania prin: Raiffeisen Leasing, Raiffeisen Capital & Investment, Raiffeisen Asset Management, Raiffeisen Investment Romania, Raiffeisen Banca pentru Locuinte, Raiffeisen Bank. In prezent, banca are peste 2 milioane de clienti de retail (dintre care peste 125.000 IMM-uri) si peste 4.700 corporatii mari si medii. Raiffeisen Bank are in România o retea de aproape 370 de unitati si aproximativ 5.600 de angajati. Raiffeisen Bank si-a bugetat pentru 2007 un profit in valoare de 59 milioane de euro, in crestere cu 10% comparativ cu anul trecut. In prima jumatate a anului, Raiffeisen Bank Romania a inregistrat un profit net de 47,2 milioane de euro, de 2,7 ori mai mare comparativ cu perioada similara din 2006. raiffeisen Bank detine o cotă de piață de 8%.

UniCredit Tiriac Bank

Unicredit Tiriac Bank a rezultat in urma fuziunii prin absorbtie dintre bancile HVB Tiriac si Unicredit Romania;a inceput cu un capital social de 379,1 milioane lei (113 milioane euro), potrivit proiectului de fuziune publicat in decembrie 2006. Procesul de integrare a fost demarat la inceputul lunii octombrie 2006.Proiectul de fuziune prevedea finalizarea operatiunii pe data de 1 iunie 2007, "cu exceptia cazului in care fuziunea nu va putea fi inregistrata la registrul comertului in data de 31 mai 2007. UniCredit Tiriac Bank , membra a Unicredit Group este un important jucator pe piata bancara din Romania, cu active in valoare de 3,6 miliarde EUR, o retea de peste 140 sucursale, unde peste 2.600 de angajati vin in ajutorul a peste 600.000 de clienti.La sfârșitul primului trimestru al anului 2007, băncile care au fuzionat au înregistrat un profit brut combinat de 83 milioane lei, venituri totale de 197 milioane lei (în creștere 17,7% față de primul trimestru din 2006) și active în valoare de 12 miliarde lei (3,7 miliarde euro). Cota de piata a acesteia este de 5,1%

BANCPOST

A fost infiintata la 1 iunie 1991 împreună cu 4 regii autonome (Posta Romana, Romtelecom, radiotelecomunicatii), prin desprinderea lor din fosta regie de interes național, Rom Post Telecom , fiindu-i atribuită o parte din patrimoniul acesteia. Bank Post a fost privatizată în luna aprilie 1999, la sfârșitul anului 2000, capitalul social de la 106,6 miliarde lei la 665 miliarde lei, ocupând în prezent locul al treilea însistemul bancar românesc, după valoarea acestui indicator. Astfel la inceputul anului 2008 reteaua de unitati Bancpost este formata din 252 agentii si 678 bancomate fata de 189 agentii si 562 bancomate la sfarsitul lui 2006. Bank Post detine o cotă de piață de 4,5%.

5.4.3. Cum ar putea afecta criză economică actuala Sistemul Bancar din România?

Aproape 187.000 de romani aveau de rambursat credite mai mari de 20.000 de lei (peste 5.600 de euro) la sfarsitul anului trecut, numarul clientilor persoane fizice cu expuneri medii si mari inregistrand o crestere de 163% fata de 2004, potrivit datelor Centralei Riscurilor Bancare (CRB).
Pe scurt, aproape 116.000 de clienti persoane fizice au contractat anul trecut credite cu valori mai mari de 5.600 de euro, majoritatea finantarilor de acest nivel fiind folosite pentru cumpararea sau constructia de locuinte. Intre timp, probabil ca numarul de astfel de clienti a trecut de 200.000.

Cresterea rapida a clientelei formate din persoane fizice a facut ca valoarea creditelor acordate sa creasca intr-un an sa ajunga la 2.77 miliarde de euro in decembrie conditiile unei cresteri atat de rapide a numarului de clienti persoane fizice, ponderea acestora in numarul total al debitorilor inregistrati in baza de date a CRB a urcat de la 63% la 78% pe parcursul a douasprezece luni. De asemene valoarea creditelor acordate persoanelor fizice au reprezentat la sfarsitul anului 2005 17.7%din totalul sumelor datorate bancilor

Si in 2005 clientii persoane fizice au preferat sa ia credite in valuta: imprumuturile in euro au reprezentat 65% din total, in timp ce leul a avut o pondere de 27%, iar dolarul american de 8%.
In trimestrul I al lui 2006 ponderea creditelor in valuta din totalul creditului neguvernamental a scazut la 49,7%, leul devenind preponderent pentru prima data in ultimii zece ani. Pe piata bancara dobanzile la creditele in euro au scazut puternic in ultimii doi ani, de la o medie de 10-11% la 7-8%, ca urmare a cresterii competitiei intre banci, cu toate ca Banca Centrala Europeana a ridicat rata de referinta la euro. Creditele in lei raman la rate inalte ale dobanzii, de 14-16% si chiar mai ridicate pentru creditele de consum. Potrivit statisticilor CRB, cele mai mari probleme la rambursare sunt inregistrate in cazul creditelor de valoare mai mica si nu la cele de peste 20.000 de lei. De exemplu, la 31 decembrie 2005 CRB avea in baza de date 222.417 persoane fizice cu restante mai mari de 30 de zile la restituirea unor credite cu valoare mai mica de 20.000 de lei.
Valoarea totala a restantelor se ridica la 162,1 milioane de lei (45,6 mil. euro). In primele patru luni din 2006, numarul restantierilor cu credite mici a urcat cu inca 35.000, suma totala restanta ajungand la 196,4 mil. lei (55 mil. euro). In cursul lui 2005 bancile au facut 4,1 milioane de interogari ale bazei de date a CRB, de aproape patru ori mai multe decat in 2004, solicitand date despre riscul global, creditele si restantele debitorilor. Ponderea debitorilor noi pentru care s-au cerut informatii a ajuns la circa 92% in decembrie 2005, fata de circa 90% in decembrie cursul lui 2005 bancile au facut 4,1 milioane de interogari ale bazei de date a CRB, de aproape patru ori mai multe decat in 2004, solicitand date despre riscul global, creditele si restantele debitorilor. Ponderea debitorilor noi pentru care s-au cerut informatii a ajuns la circa 92% in decembrie 2005, fata de circa 90% in decembrie ciuda cresterii rapide a expunerii bancilor fata de persoanele fizice, BNR considera ca sistemul este capabil sa absoarba socuri importante, inclusiv unul ce ar fi produs de o eventuala depreciere a leului cu 18,6%. In conditiile in care creditul in valuta ramane preponderent in cazul persoanelor fizice, intr-un asemenea scenariu ar rezulta o crestere brusca si semnificativa a efortului rambursarii, fara insa ca stabilitatea sistemului bancar sa fie pusa in pericol – conform evaluarilor facute de BNR.

Inca de anul trecut, piata valutara de a inceput sa fie din ce in ce mai strans conectata la miscarile din regiune, investitorii cu plasamente in Europa Centrala si de Est ajungand sa ia decizii de ansamblu in privinta activelor in zloti, lei sau forinti. Ca urmare, leul a simtit rapid miscarea capitalurilor de retragere din zona, inregistrand o depreciere de pana la patru puncte procentuale intr-o saptamana. Cu toate acestea, banca centrala considera ca riscul de contagiune ce s-ar putea manifesta in cazul unei evolutii adverse pe pietele din Europa Centrala si de Est s-a pastrat redus. Chiar daca evolutia cursului se regleaza intr-un interval relativ scurt, inclusiv datorita adancimii reduse a pietei, apare o volatilitate crescuta. Raportul asupra stabilitatii financiare publicat saptamana trecuta de BNR arata ca volatilitatea mare poate genera instabilitate si nesiguranta mai ales in randul populatiei, care nu beneficiaza de acoperire "naturala" fata de fluctuatiile cursului atat timp cat nu obtine venituri in valuta sau indexate in functie de o valuta. BNR crede ca pe termen scurt este de asteptat ca populatia sa se indatoreze in continuare preponderent prin credite de consum. Pe termen lung, procesul de convergenta ar urma sa sustina dezvoltarea creditului ipotecar, insa conditionat de cresterea veniturilor si a ofertei de imobile. BNR este preocupata de faptul ca ponderea creditului in valuta a crescut semnificativ, datorita ratelor mai reduse ale dobanzilor, precum si a procesului de apreciere a leului. In special creditele imobiliare sunt denominate in valuta, insa avand in vedere ca pe termen lung exista perspectiva adoptarii euro, impactul negativ asupra clientilor neacoperiti la riscul valutar este mai redus. BNR crede ca este posibil ca apetitul pentru credite in valuta sa ramana ridicat, in conditiile in care exista asteptari privind aprecierea in continuare a leului. Pe de alta parte, banca centrala nu-si face griji in privinta expunerii directe a bancilor la riscul de curs de schimb, considerand ca aceasta ramane redusa. In perioada 2001-2005 creditul in valuta a crescut in medie cu 46.9%, iar depozitele in valuta ale rezidentilor au crescut in medie cu 22.3% pe an.
Cresterea accelerata a creditelor in valuta consemnata in ultimii ani ar putea genera o serie de riscuri pentru banci si pentru stabilitatea macroeconomica din Romania, potrivit unui raport al Bancii Centrale Europene (BCE). "Riscul legat de creditare ramane principalul risc pentru stabilitatea financiara a Romaniei. Cresterea volumului de credite a fost determinata de imbunatatirea increderii consumatorilor, cresterea economica semnificativa si stabilizarea situatiei macroeconomice", se arata in raportul BCE. Intrucat o parte importanta din imprumuturi este acordata in valuta, consumatorii finali se confrunta cu un risc valutar semnificativ, ceea ce ar putea crea probleme bancilor, sustin specialistii BCE. "Tranzactiile in valuta pot avea efecte negative asupra stabilitatii financiare, intrucat entitatile economice vor fi nevoite sa se confrunte cu riscuri valutare. Acest lucru va creste gradul de vulnerabilitate in cazul unei crize financiare", se arata in raportul BCE. Diferentele de curs valutar pot avea un rol important in exacerbarea crizelor financiare si pot determina cresterea semnificativa a costurilor necesare pentru rezolvarea lor, cea mai mare parte a acestor costuri fiind suportata de contribuabili, sustin specialistii BCE. Astfel, deprecierea semnificativa a monedei nationale ar putea determina o serie de falimente in sectorul bancar si deterioarea bilanturilor institutiilor de credit, ceea ce ar acutiza criza. Potrivit BCE, structura activelor bilantiere ale bancilor romanesti difera de cea a institutiilor de credit din zona euro, in sensul ca in Romania bancile se bazeaza in principal pe depozite atrase de la rezidenti si pe imprumuturile din strainatate pentru a obtine resurse, in timp ce bancile europene au la dispozitie o gama variata de posibilitati de creditare, precum pietele interbancare si de titluri, foarte dezvoltate.
In ultimi ani sectorul bancar romanesc a fost caracterizat printr-o profitabilitate ridicata generate in principal de veniturile din dobanzi.

5.4.4. Condițiile FMI pentru un împrumut de criză

Incheierea unui acord cu Fondul Monetar International ar aduce, potrivit analistilor, multiple avantaje Romaniei – leul ar putea sa se aprecieze, ratingurile de tara s-ar putea imbunatati, investitorii si-ar recapata increderea in economia locala si, de asemenea, Bursa ar putea resimti un efect pozitiv. Singurele temeri ale acestora se refera insa la „costul“ imprumutului, respectiv la conditiile stricte pe care Fondul le-ar putea impune Romaniei in ceea ce priveste politica bugetara si fiscala. FMI a imprumutat pana acum patru tari din Europa de Est – Ungaria, Letonia, Ucraina, Belarus –,tari afectate sever de criza financiara. Totodata, FMI ar putea acorda un imprumut de 426 milioane de euro Armeniei, fost stat sovietic, grav lovit de criza economica si financiara internationala, potrivit AFP. Cererea va fi examinata in cursul acestei saptamani, precizeaza sursa citata. In ceea ce priveste conditionalitatile impuse de FMI tarilor cu care a incheiat un acord, acestea sunt, potrivit reprezentantilor Fondului, mult mai permisive in conditiile actuale de criza. Conform unui document de lucru al Guvernului referitor la prevederile acordurilor FMI cu tarile din Europa de Est, principalele masuri impuse de Fond au fost reducerea cheltuielilor bugetare, cresterea veniturilor si temperarea inflatiei.
Romania imprumuta 19,95 mld. euro de , UE, Banca Mondiala si BERD. Ce influenta vor avea banii asupra dobanzilor si cursului de schimb.

Cel mai mare imprumut din istoria tarii este necesar pentru stabilizarea cursului valutar. Romania a convenit asupra unui pachet de finantare externa de la FMI, UE, Banca Mondiala si BERD in suma de 19,95 mld. euro. Jeffrey Franks, seful misiunii FMI in Romania, sustine ca pachetul financiar va permite atat ajustarea graduala a deficitului bugetar, cat si depasirea problemei deficitului de cont curent.
"Cu sau fara programul FMI, 2009 va fi un an foarte dificil. 2010 va fi de asemenea un an dificil, poate mai putin dificil decat acest an, dar va fi dificil. Dar sunt optimist, am incredere ca prin oferirea suportului financiar de 20 mld. euro Romaniei efectele crizei vor fi atenuate. Lucrurile vor fi rezolvate mai bine decat fara acesti bani", a spus ieri Franks la incheierea vizitei FMI.

5.4.4.1. Adevaratul pericol al împrumutului uriaș de la FMI al României

Amintirile recente ale României legate de FMI sunt sumbre si deteriorate la fel ca si relatia cu acesta, din cauza obligatiei respectarii stricte a mult prea multe reguli si a tulburarilor sociale rezultate de aici, fapt pentru care la scurt timp dupa aderareas Romaniei la U.E., oficialli tarii pareau sa considere inutila prezenta si ajutorul FMI, opinie ce s-a dovedit pripita.

  FMI s-a intors si este pregatit sa supervizeze acordarea unui imprumut de pâna la 20 de miliarde de euro, cel mai mare acordat vreodata tarii, România neputându-si permite sa refuze oferta.  România , la fel ca si alte tari nou aderate la UE, aflate acum in cautare de ajutor financiar, nu poate fi invinovatita pentru criza financiara globala, fiind doar una din victimele acesteia. România si fratii ei sunt tari in care bancile si companiile internationale, mai ales din Europa occidentala, au investit zeci de miliarde de euro, fonduri care acum ar putea repede sa dispara daca aceste economii se prabusesc sub suflul crizei.

 Nu in ultimul rând insa, aceste tari au primit cantitati mari de ajutor european, platit de contribuabilii europeni, asa ca a le lasa sa moara ar insemna pierderi inca si mai mari decât cele experimentate pâna acum la nivel mondial.  

Atunci când România a cerut UE un pachet de imprumut in luna ianuarie, pentru a o ajuta sa faca fata efectelor crizei globale, Comisia Europeana a spus ca nu are bani suficienti pentru ajutor, afirma recent presedintele Traian Basescu. Acesta este motivul pentru care a fost solicitat din nou FMI sa intervina cu un imprumut gigant , la care se adauga alti bani de la BERD (Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare) si BEI  (Banca Europeana pentru Investitii).Motivele acestui imprumut , planificat pe perioada a doi ani si care urmeaza sa fie aprobat de FMI, sunt clare: doua treimi din bani sunt necesari bancii centrale pentru a sustine moneda nationala, in timp ce o treime vor ajuta la finantarea deficitului bugetar si la revigorarea creditelor si investitiilor , conform afirmatiilor premierului Emil Boc. 

 România  este impinsa  sa extraga portii din acest imprumut pe  o baza trimestriala, pe o perioada de doi ani, cu o perioada de pauza la rambursare de doi ani, urmata de o rambursare a dobânzilor si mai târziu a sumei imprumutate, pe o perioada de alti cinci pâna la sase ani. Desigur, autoritatile române spera intr-un miracol economic global, ceea ce ar insemna ca nu vor trebui sa imprumute toti cei 20 de miliarde de euro. Finantele tarii se dovedesc insa mai proaste decât ar fi putut prognoza cineva acum un an, asa ca tara nu are nicio sansa macar sa inceapa sa iasa din criza inainte de sfârsitul lui 2010, socoteste presedintele Basescu.

  Pe scurt, fondul prognozeaza pentru România o contractie a economiei cu 3-4% anul acesta, dupa noua ani consecutivi de expansiune economica, in timp ce deficitul bugetar va depasi 4% din PIB, peste criteriile de convergenta stabilite la Maastricht pentru tarile membre ale UE. Adevarata problema nu este in mod necesar faptul ca FMI s -a intors sau ca românii vor duce povara rambursarii imprumutului in urmatorii ani, problema reala fiind aceea daca FMI si UE vor avea destula influenta asupra liderilor prezenti si viitori ai tarii, pentru a face acest imprumut eficient.

 Cel mai rau lucru care se poate intâmpla este ca România sa incaseze imprumutul fara sa implementeze politicile atât de necesare, presupuse a ajuta tara sa evite dezastrul financiar, facându-i apoi pe cetatenii români sa ramburseze imprumutul prin impozite. Fara o monitorizare suficienta din partea Comisiei Europene, a FMI si a Bancii Mondiale aceste lucru este foarte posibil sa se intâmple si exista destule probe care sa dovedeasca aceasta. De ce ar crede cineva ca autoritatile române sunt capabile sa foloseasca  banii  din  acea  treime  a  imprumutului  destinata  revigorarii  economiei si finantarii corespunzatoare  a  deficitului bugetar, daca  dovezile  din ultimii ani indica  faptul ca  guvernele anterioare au esuat la capitolul absorbtiei fondurilor europene.

 Exista deja informatii conform carora guvernul intentioneaza  sa foloseasca banii din  imprumut pentru a  spori capitalul CEC  Bank si Eximbank, ultimele doua banci ramase in proprietatea statului, in scopul de a revigora creditele. Dovezile din ultimele doua decenii indica faptul ca, dupa ce politicienii isi instaleaza oamenii lor in consiliile de conducere ale bancilor din proprietatea statului, acele banci se transforma mai devreme sau mai târziu in pusculite personale mai degraba decât in instrumente corespunzatoare, destinate intr adevar consolidarii economiei.

 Indiferent de cât de buna treaba va face Banca Nationala a României, in fruntea careia se afla Mugur Isarescu, pentru a proteja leul de oscilatii abrupte , eforturile sale vor fi zadarnice fara sustinere suficienta din partea guvernului. România are acum un guvern de compromis, alcatuit dintr-o alianta laxa a celor doua cele mai mari partide ale tarii, care pâna de curând se urau in public unul pe altul. Este vorba pe de-o parte de democrat-liberalii care il sprijina pe Basescu si social-democratii care il critica. Singurul motiv care impiedica aceasta fragila ordine politica sa se destrame este acela ca ambele  partide  isi folosesc  fotoliile  guvernamentale  pentru  a  obtine  capital  din  oportunitatile existente, inainte de alegerile prezidentiale ce urmeaza sa aiba loc la sfârsitul anului, comenteaza sursa citata.

  Riscurile asociate acestui imprumut de la FMI sunt imense atât pentru cei care care acorda imprumutul, cât si pentru cei care il primesc. UE si FMI trebuie sa se arate mai hotarâte ca oricând in a obliga autoritatile române sa respecte regulile acordului, in caz contrar riscând sa vada România transformându-se intr-o gaura neagra financiara. În joc se afla mai mult decât esecul in a mentine standardele de viata si a ajuta tara sa revina la un rating favorabil investitiilor.  Esecul punerii in aplicare a unui program economic sanatos, asociat cu un pachet de imprumut pe doi ani, ar putea cufunda România in recesiune economica, somaj in masa si inflatie in crestere. Pentru a depasi toate acestea ar fi necesar inca un deceniu, iar aceasta va rasturna planurile României de a adopta euro, punând sub semnul intrebarii chiar si calitatea sa de membru al UE.
România trebuie sa arate mai mult ca oricând destula vointa de a folosi fondurile UE pe care nu a reusit pâna acum sa le absoarba.

  Aceste fonduri ar putea fi utilizate pentru a crea locuri de munca din atât de necesarele mari proiecte de infrastructura care nu au fost incepute. Esecul in a face acest lucru ar duce la cea mai drastica scadere a nivelului de trai de la caderea dictaturii comuniste a lui Nicolae Ceausescu, atunci când alimentele de baza si benzina erau rationalizate iar românii inghetau in apartamente. Acest lucru s-a intâmplat din cauza deciziei lui Ceausescu de a accelera rambursarea imprumuturilor straine, pe care le-a folosit pentru construirea de fabrici ineficiente , palate si alte proiecte ample, care au produs profituri mici comparativ cu costurile dezvoltarii lor. Acea criza si penuria de produse de baza timp de un deceniu s-au intâmplat acum aproape o generatie in urma, insa amintirile sunt inca vii in mintea multor români, care au iesit in strada pentru a rasturna regimul.

CONCLUZII

Îndelung discutată și analizată, globalizarea a devenit astăzi un fenomen obiectiv, fără precedent în istoria universală, prin amploarea și evoluția sa. Criticată de unii, slăvită de alții, globalizarea își urmează traiectoria.

Acest proces atât de controversat constă, în esență, în integrarea mai puternică a țărilor și a populațiilor acestora ca urmare a reducerii semnificative a costurilor de transport și comunicare și a eliminării barierelor artificiale din calea circulației bunurilor, serviciilor, capitalului, cunoștințelor și a oamenilor între state.

Globalizarea se afla în plină afirmare, iar noua economie modelată de procesul globalizării, considerată în totalitatea sa la scară planetară, este în mod inevitabil o operă complexă la care își aduc o contribuție deosebit de importantă și operatori, agenți economici internaționali, naționali și locali, iar activitatea acestora se interferează cu cele ale agenților economici planetari – firmele multinaționale. Globalizarea este determinată într-o foarte mare măsură de corporațiile internaționale, care nu deplasează numai capital și bunuri între state, ci și tehnologie.

În opinia reputatului economist Joseph E. Stiglitz „ cei care critică globalizarea ignoră prea adesea beneficiile ei”. Globalizarea a făcut să scadă sentimentul izolării resimțit în multe țări în dezvoltare, mulți oameni din aceste țări având acces la cunoaștere într-o măsură mult mai mare decât cei mai bogați oameni din lume în urmă cu un secol.

Este bine cunoscut faptul că globalizarea generează efecte diferite la nivelul statelor. În general, marile puteri economice sunt cele care definesc și coordonează principiile acestui proces universal, care au un cuvânt important de spus în stabilirea strategiilor de dezvoltare a lumii, dar cu toate acestea, toate statele trebuiesc angrenate în acest proces.

Mișcările antiglobalizare sunt o replică la atitudinea unor organisme internaționale, precum Organizația Mondială a Comerțului, care nu de puține ori, prin politica promovată au defavorizat și mai mult economiile țărilor slab dezvoltate și au continuat să avantajeze marile puteri.

Nemulțumirea la adresa globalizării provine mai ales din faptul că o anumită concepție economică – fundamentalismul de piață – este pusă înaintea tuturor celorlalte concepții. Opoziția față de globalizare manifestată în multe părți ale lumii nu vizează globalizarea în sine – noile surse de fonduri destinate promovării creșterii economice sau noile piețe de export – ci un anumit set de doctrine, politicile cuprinse în Consensul de la Washington pe care le-au impus instituțiile financiare internaționale.

Cel mai puternic efect al globalizarii este cu siguranta cel legat de omogenizarea si standardizarea stilului de viata, considerat în mod categoric si unanim ca rezultat negativ al globalizarii. Criticile fata de acest efect au fost extrem de vehemente având în vedere ca uniformizarea se manifesta în toate aspectele vietii sociale, materiale sau non-materiale. Procesul de stergere a granitelor între state creeaza teama de pierdere a identitatii culturale, de standardizare a stilului de viata, a mentalitatilor.

Comertul are implicatii negative asupra relatiilor politice datorita inegalitatilor pe care le creeaza. Desi dereglementarea comertului este asociata cu cresterea schimburilor comerciale pentru toti partenerii, câstigurile economice sunt adesea inegal distribuite. În cadrul multor tari în dezvoltare, globalizarea exacerbeaza inegalitatile la diferite niveluri. Chiar si cele mai optimiste studii arata ca desi globalizarea a ajutat la reducerea saraciei în multe tari în dezvoltare, nu toate statele s-au integrat cu succes în noua economie globala. În acelasi timp, integrarea în pietele globale si expunerea mai mare la bunuri de import si la noi stiluri de viata întaresc sentimentele nationaliste, ducând pe termen mediu la potentiale surse de conflict.

Nemultumirile celor saraci dar multi se fac tot mai simtite, o marginalizare continua a acestora ar putea genera conflicte. Pentru milioane de oameni globalizarea nu a adus nimic. Situatia multora chiar s-a înrautatit, locurile lor de munca fiind desfiintate, iar traiul devenind mai nesigur.

Globalizarea activitatii umane creeaza alaturi de numeroase efecte pozitive si mari dezechilibre ecologice care, daca nu sunt stopate la timp, pot ameninta existenta omenirii în urmatorii ani. Mediul înconjurator este unul global, iar efectele negative generate de o catastrofa naturala sau de ignoranta omului la nivel local, pot fi transmise asupra întregii planete, uneori cu consecinte ireversibile.

Totusi, în prezent, globalizarea poate fi o forta de propagare a binelui: a facut ca sute de milioane de oameni sa ajunga la un nivel de trai superior; globalizarea economiei a adus foloase tarilor care au profitat de ea identificând noi piete de export si atragând investitiile straine. Cresterea comertului international, fluxurile financiare internationale masive, precum si activitatile corporatiilor multinationale leaga tot mai strâns una de cealalta economiile mondiale, facând astfel din globalizare o trasatura extrem de controversata a economiei mondiale.

Gratie unei complicate retele de mecanisme, procese, precum unificarea rapida a pietelor si a capitalului si procese tehnologice, accelerate de combinatia dintre calculatoare, sateliti de telecomunicatii si cabluri submarine si din fibra optica, globalizarea a ajuns astazi la cel mai înalt stadiu al sau.

Astazi, globalizarea economica nu mai este o simpla tendinta trecatoare sau un capriciu economic, este deja un sistem international care reflecta mondializarea comertului, ea însemnând de fapt lupta pentru piete. Tranzactiile electronice, dezvoltarea transnationalelor si formarea de aliante strategice transcend granitele tarilor. Globalizarea comerțului a devenit posibilă datorită în principal liberalizării circulației mărfurilor în lume și dezvoltării rapide a comunicațiilor și informaticii.

În ceea ce privește România, globalizarea a creat probleme serioase. Trăind în spațiul comunist, al economiei dirijate și controlate de stat de sub semnul mitului muncitorului și al industriei, România s-a aflat printre ultimele țări care beneficiază de revoluția transporturilor, a comunicațiilor, a productivității muncii, și, în final, a informației. Abia după 1990, timid, societatea informațională și-a început pătrunderea în zona noastră și efectele ei au fost devastatoare datorită stării de nepregătire în care ne găseam. Produse scumpe, economie ineficientă, inflație galopantă, zdrobitoarea concurență occidentală, toate au pus rapid la colț economia românească. Întâlnirea cu Occidentul s-a petrecut rapid și dramatic, luând aspectul unui val distrugător care a lăsat România cu 2 milioane de șomeri, 1 milion de locuitori mai puțin, cu 85% din populație trăind în sărăcie și cu 5,5 milioane de pensionari. Adică o țară epuizată.

România pare mai degrabă surprinsă de valul globalizării decât pregătită să îi facă față în mod lucid.

Trebuie să acceptăm că „forțele globalizării remodelează lumea noastră, atât prin fiecare integrare economică, cât și prin modalitatea transfrontalieră în creștere a oamenilor și a cunoștințelor”.

Starea de globalitate induce ca tot ceea ce are loc pe planetă, indiferent de coordonatele geografice, să nu mai reprezinte ceva limitat local, descoperirile, victoriile ca și catastrofele să intereseze sau să privească pe toată lumea pentru că toți devenim obligați, într-un fel, să ținem cont în viața și activitatea noastră că ceea ce este local-personal se mișcă pe axa local-global.

Aforismul „Gândește global și acționează local” este o realitate de care trebuie să țină seamă toate statele indiferent de nivelul de dezvoltare.

ANEXE

Anexa nr. 1

Topul celor mai mari 25 de Corporatii Transnationale non-financiare in functie de fondurile straine in 2007

– milioane dolari-

Sursa : World Investemnt Report 2008, Transnational Corporations and the Infrastrucure Challenge

Anexa nr. 2

Clasamentul in functie de capitalul social subscris

Sursa: www.arisinvest.ro/level1.asp?id=248&LID=1

Bibliografie

Ana Bal, Sterian Dumitrescu – Economie mondiala – Editia a-II-a, Editura Economica, Bucuresti, 2002

Constantin Doltu:Teza de doctor in economie: “Investitiile straine directe si influenta lor asupra modernizarii economiei in tranzitie, Chisinau, 2007

Dana Pop, ”Globalizare și teorii ale dezvoltării”; suport de curs; București, 2006

Dent, C. – The European Economy. The Global Context, Routledge, , 1997

D. Held, A. McGrew, D. Goldblatt, J. Perraton, Transformări globale. Politică, economie și cultură, Editura Polirom, București, 2004

Eugen Ovidiu Chirovici, Națiunea virtuală. Eseu despre globalizare, Editura Polirom, Iași, 2001

Friederich A Hayek,. – Drumul către servitute, Ed. Humanitas, București, 1993

Gheorghe M. Voinea, Instituții financiar-bancare internaționale, Iași 2008

Gh. Postelnicu, C.Postelnicu, Globalizarea economiei, Editura Economică, București, 2000

Hill, Ch.W.L. – International Business, McGrow-Hill, 2000

Ion A Popescu , Globalizarea – mit si realitate, 2004

Bari, Globalizare și probleme globale, Editura Economică, București, 2001

Ion Viorel Matei, Instituții financiar-bancare internaționale, Ed. Universitară, Craiova, 2005

Ișan, Vasile – Tranzacții comerciale internaționale, Ed. Sedcom Libris, , 2004

Joseph E. Stiglitz – Globalizarea, speranțe și deziluzii, Editura Economică, București, 2005

Laurențiu Constantiniu – Furtuna din „borcanul” mondial cu petrol, Revista Capital, 21 februarie, 2006

Lenin V.I. Dezvoltarea capitalismului în Rusia, vol 3

Lukas, A. – WTO Report Card III. Globalization and Developing Countries, Center for Trade Policy, CATO Institute, June 20, 2000

M. Waters, Globalisation, Routledge, London, 1996

M.Weber, Economy and Society, University of California Press, Berkeley, 1978, p. 928; D.Bell, The Cultural Contradictions of Capitalism, Heinemann, London, 1979

Monica Dudian, Economie, Editura All-Beck, Bucuresti, 2005

Monica Dudian, Dragos Huru,Mihaela Dobre, Iulian tanase, Gabriela Molanescu, Marius Marinas, Liliana Craciun, Nicolae Moroianu, Economie, Bucuresti, 2005

Moise Elena: „Investiții străine directe”, Ed. Victor, București, 2005

Nanu Roxana Maria, ‘Reforma sistemului bancar din România’, Editura Universitară, Craiova, 2002

Nicolae Danilă, ‘Privatizarea băncilor’, Editura Economică, București, 2002

Paul Bran, Relații financiare și monetare internaționale, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1990

Petre Brezeanu, Ilie Simon, Laura Ellz Novac, Instituții financiare internaționale, Ed. Economică, București, 2005

Plihon D. (2001): Mizele globalizării financiare, în Cordellier S. (coord.) (2001): “Mondializarea dincolo de mituri”, Ed. Trei, București, colecția Ideea Europeană,

Popescu, A. Bondrea, Mădălina Constantinescu, Globalizarea, mit și realitate, Editura Economică, București, 2004

Suciu Titus:”Globalizarea si impactul social al acesteia in viziunea principalelor curente de gandire economica din zilele noastre”;Bucuresti,2006

Victor Gotișan. Globalizarea – provocarea societății contemporane, cauze, tendințe, manifestări. Cul. Globalizarea pieței sociale. Chișinău, 2004

Zu Kweon Kim, The influence of globalization process on Restructuring FDI Strategy, Texas A&M University Corpus-Christy, , 2002

Agenția Română pentru Investiții Străine – Evoluția investițiilor străine directe din România pe țări de proveniență, în anul 2005

Agentia Romana pentru Investitii Straine – Evolutia investitiilor sraine directe din Romania in anul 2006

Cartea Albă a Preluării Guvernării în luna decembrie 2000, www.gov.ro , www.psd.ro

FMI

Foreign Direct Investment for Development, OECD, , 2002

INSSE, Anuarul statistic al Romaniei 2004

INSSE, Romania in cifre 2008

Raportului UNCTAD – 1999

UNCTAD, World Investment Report 2008: Transnational Corporations and the Infrastructure Challenge

UNCTAD, World Economic Situation and Prospects, 2009

Strategia Nationala de Export 2005-2009

World Investment Report 2004: The Shift towards Services, UNCTAD, and , 2004

WTO Secretariat

WTO, The Least Developed Countries Report, United Nations, 2002

WTO, International Trade Statistics, 2006

WTO Report 2008, Trade in globalising world

WTO – Raportul asupra comerțului mondial, 2008

World Trade Report 2003; Grimwade, Nigel – International Trade, Routledge, , 2000

www.bnr.ro

www.bnro.ro – Raportul anual asupra investițiilor străine directe 2003.

www.bnro.ro – Raportul anual asupra investițiilor străine directe 2007

www.fortune.com

www.oecd.org – OECD Factbook 2009

www.wto.org – International Trade Statistics, 2008

Bibliografie

Ana Bal, Sterian Dumitrescu – Economie mondiala – Editia a-II-a, Editura Economica, Bucuresti, 2002

Constantin Doltu:Teza de doctor in economie: “Investitiile straine directe si influenta lor asupra modernizarii economiei in tranzitie, Chisinau, 2007

Dana Pop, ”Globalizare și teorii ale dezvoltării”; suport de curs; București, 2006

Dent, C. – The European Economy. The Global Context, Routledge, , 1997

D. Held, A. McGrew, D. Goldblatt, J. Perraton, Transformări globale. Politică, economie și cultură, Editura Polirom, București, 2004

Eugen Ovidiu Chirovici, Națiunea virtuală. Eseu despre globalizare, Editura Polirom, Iași, 2001

Friederich A Hayek,. – Drumul către servitute, Ed. Humanitas, București, 1993

Gheorghe M. Voinea, Instituții financiar-bancare internaționale, Iași 2008

Gh. Postelnicu, C.Postelnicu, Globalizarea economiei, Editura Economică, București, 2000

Hill, Ch.W.L. – International Business, McGrow-Hill, 2000

Ion A Popescu , Globalizarea – mit si realitate, 2004

Bari, Globalizare și probleme globale, Editura Economică, București, 2001

Ion Viorel Matei, Instituții financiar-bancare internaționale, Ed. Universitară, Craiova, 2005

Ișan, Vasile – Tranzacții comerciale internaționale, Ed. Sedcom Libris, , 2004

Joseph E. Stiglitz – Globalizarea, speranțe și deziluzii, Editura Economică, București, 2005

Laurențiu Constantiniu – Furtuna din „borcanul” mondial cu petrol, Revista Capital, 21 februarie, 2006

Lenin V.I. Dezvoltarea capitalismului în Rusia, vol 3

Lukas, A. – WTO Report Card III. Globalization and Developing Countries, Center for Trade Policy, CATO Institute, June 20, 2000

M. Waters, Globalisation, Routledge, London, 1996

M.Weber, Economy and Society, University of California Press, Berkeley, 1978, p. 928; D.Bell, The Cultural Contradictions of Capitalism, Heinemann, London, 1979

Monica Dudian, Economie, Editura All-Beck, Bucuresti, 2005

Monica Dudian, Dragos Huru,Mihaela Dobre, Iulian tanase, Gabriela Molanescu, Marius Marinas, Liliana Craciun, Nicolae Moroianu, Economie, Bucuresti, 2005

Moise Elena: „Investiții străine directe”, Ed. Victor, București, 2005

Nanu Roxana Maria, ‘Reforma sistemului bancar din România’, Editura Universitară, Craiova, 2002

Nicolae Danilă, ‘Privatizarea băncilor’, Editura Economică, București, 2002

Paul Bran, Relații financiare și monetare internaționale, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1990

Petre Brezeanu, Ilie Simon, Laura Ellz Novac, Instituții financiare internaționale, Ed. Economică, București, 2005

Plihon D. (2001): Mizele globalizării financiare, în Cordellier S. (coord.) (2001): “Mondializarea dincolo de mituri”, Ed. Trei, București, colecția Ideea Europeană,

Popescu, A. Bondrea, Mădălina Constantinescu, Globalizarea, mit și realitate, Editura Economică, București, 2004

Suciu Titus:”Globalizarea si impactul social al acesteia in viziunea principalelor curente de gandire economica din zilele noastre”;Bucuresti,2006

Victor Gotișan. Globalizarea – provocarea societății contemporane, cauze, tendințe, manifestări. Cul. Globalizarea pieței sociale. Chișinău, 2004

Zu Kweon Kim, The influence of globalization process on Restructuring FDI Strategy, Texas A&M University Corpus-Christy, , 2002

Agenția Română pentru Investiții Străine – Evoluția investițiilor străine directe din România pe țări de proveniență, în anul 2005

Agentia Romana pentru Investitii Straine – Evolutia investitiilor sraine directe din Romania in anul 2006

Cartea Albă a Preluării Guvernării în luna decembrie 2000, www.gov.ro , www.psd.ro

FMI

Foreign Direct Investment for Development, OECD, , 2002

INSSE, Anuarul statistic al Romaniei 2004

INSSE, Romania in cifre 2008

Raportului UNCTAD – 1999

UNCTAD, World Investment Report 2008: Transnational Corporations and the Infrastructure Challenge

UNCTAD, World Economic Situation and Prospects, 2009

Strategia Nationala de Export 2005-2009

World Investment Report 2004: The Shift towards Services, UNCTAD, and , 2004

WTO Secretariat

WTO, The Least Developed Countries Report, United Nations, 2002

WTO, International Trade Statistics, 2006

WTO Report 2008, Trade in globalising world

WTO – Raportul asupra comerțului mondial, 2008

World Trade Report 2003; Grimwade, Nigel – International Trade, Routledge, , 2000

www.bnr.ro

www.bnro.ro – Raportul anual asupra investițiilor străine directe 2003.

www.bnro.ro – Raportul anual asupra investițiilor străine directe 2007

www.fortune.com

www.oecd.org – OECD Factbook 2009

www.wto.org – International Trade Statistics, 2008

ANEXE

Anexa nr. 1

Topul celor mai mari 25 de Corporatii Transnationale non-financiare in functie de fondurile straine in 2007

– milioane dolari-

Sursa : World Investemnt Report 2008, Transnational Corporations and the Infrastrucure Challenge

Anexa nr. 2

Clasamentul in functie de capitalul social subscris

Sursa: www.arisinvest.ro/level1.asp?id=248&LID=1