Globalizarea Surselor DE Amenințare

GLOBALIZAREA SURSELOR DE AMENINȚARE

LA ADRESA SECURITĂȚII NAȚIONALE

CUPRINS

INTRODUCERE

De la încheierea Războiului Rece, observăm cu tristețe că așteptările noastre nu s-au concretizat. După 50 de ani dominați de pericole, riscuri și amenințări la adresa securității globale, care și-au găsit susținere și au crescut pe fondul slăbiciunilor apărute în urma confruntarii ideologice susținută de forțe militare, a urmat o scurtă perioadă de relaxare. În bucuria momentului a apărut speranța că sosise timpul pentru o lume mai sigură și mai bună. Din această oportunitate creată ,,a apărut o uriașă Cutie a Pandorei, pe care, de atunci, comunitatea internațională se străduiește să o închidă.”

Procesul se mișcă cu greu, între succese și semisuccese.

,,După cum este bine cunoscut, lumea de mâine ar trebui să fie o proiecție a celei din prezent.” Cu certitudine că în anii care vor veni tendințele care iau formă acum, lăsate la întâmplare, vor putea să se dezvolte, transformându-se în pericole directe sau, cu aportul tuturor participanților internaționali, vor fi îndepărtate de pe scena lumii. Toată situația depinde de cum înțelegem și cum am dori să pregătim prezentul pentru viitor.

,,Percepția reală și reacția adecvată la amenințările existente sau emergente la adresa securității reprezintă doar un demers al acestei activități cu o importanță majoră în întărirea încrederii dintre state. Aceasta este o condiție sine-qua-non a realizării spiritului de echipă în lupta împotriva țărilor secolului XXI și construirea unui sistem de securitate internațională stabil. Progres social și prosperitate economică fără securitate nu vor putea exista, iar lumea, pe zi ce trece, devine tot mai conștientă de această axiomă.”

Nu s-a convenit la o definiție universal acceptată a globalizării. Motivul rezidă în faptul că globalizarea subinclude o multitudine de procese complexe cu o dinamică variabilă atingând domenii diverse ale unei societați. Ea poate fi o strategie, un fenomen , o ideologie, sau toate la un loc.

Globalizarea este cuvântul cel mai utilizat la descrierea schimbărilor în societăți și în economia planetară care rezultă din comerțul internațional extrem de dezvoltat și din schimburi culturale. Acest termen descrie creșterea comerțului și a investițiilor datorită înlăturării barierelor și interdependenței dintre state. În context economic, este des întâlnită referirea aproape exclusivă la rezultatele comerțului și în particular la liberalizarea comerțului sau la liberul schimb.

Prin globalizare înțelegem practic o dovadă a interdependenței multiple dintre state, a liberalizării schimburilor de informații, servicii, mărfuri și capital. Apar o mulțime de organizații internaționale în diverse domenii cum ar fi cel politic, militar, economic, social, etc.

Globalizarea prin natura ei face ca riscurile care apar din exterior dar și cele din interior la adresa siguranței naționale să fie tot mai mari, iar identificarea unor răspunsuri din partea sistemului de apărare național, cât și internațional a sistemelor internaționale, să fie cât mai utilizabilă și rapidă.

,,Globalizarea a devenit unul din conceptele cele mai des utilizate pentru a caracteriza dinamica lumii actuale, un subiect la modă, omniprezent în discursul mediatic, în literatura de specialitate, dar și în conversațiile cotidiene”.

Globalizarea este un proces amplu prin care lumea dorește să devină un spațiu unicat de manifestare a societății umane, nu de multe ori fiind contestată de către conservatori, fie promovată cu curaj de către liberali, considerate ca o măsură care nu poate fi evitată a prosperității umane, păcii si libertății universale, fie tratată ca un lucru periculos din punctul de vedere al suprateritorialității și dimensiuni globale a relațiilor sociale.

Predicțiile unor specialiști care previzionau o posibilă oprire a procesului de globalizare nu s-au realizat. Din contră, acest “mega-trend economic și politic” (G.Rachman, 2010) care a caracterizat ultima perioadă se menține, luând forme și caracteristici induse de evenimentele mondiale. Criza a desenat, în maremăsură, și forma globalizării, care nu mai apare ca un fenomen nici atât de implacabil, de ireversibil, nici atât de american. Thomas Friedman afirma, referindu-se la S.U.A., că ,,nu avem nevoie doar de un pachet financiar de salvare, avem nevoie de o salvare morală.Trebuie să restabilim echilibrul de baza dintre piețele noastre, morala și reglementări. Nu vreau să ucid spiritul sălbatic de care e nevoie pentru a duce înainte capitalismul, dar nici nuvreau să fiu sfâșiat de el.”

S-au petrecut multe schimbări în economia mondială, precum am putea considera globalizarea ca un rezultat al creării unei pieței mondiale. Dar globalizarea nu poate fi confundată cu internationalismul și cu transnationalismul. Cele două procese își au ,,rădăcinile” în modul mercantilist de a conduce comerțul, în special după Primul Război Mondial, într-un tip multinațional de dezvoltare. Globalizarea este dorită din mai multe motive. Întreprinderea privată este capabilă să producă mai multă avuție decât statul. Mai mult, statele au tendința de a abuza de propria putere. Globalizarea oferă un nivel de libertate individual pe care nici un stat nu-l poate satisface.

Economia reprezintă baza pe care se susține un stat pentru că ea asigură resursele necesare bunei funcționări a mecanismelor acestuia, iar în acest laborios proces de globalizare, aceasta din urmă reprezintă vârful de lance unde se manifestă. Din motivul acesta, este îndreptățită ideea că prin deznaționalizarea economiilor, prin dezvoltarea economiilor fără granițe, cu realizarea unor rețele transnaționale de producție comerț și finanțe, organizațiile economice vor deveni mult mai puternice decât unele state, iar când aceste organizații servesc unor interese neortodoxe atunci apare o mare problemă.

În ultimii ani, infracțiunile economice au crescut, iar numărul concernelor internaționale care finanțeaza activitățile unor organizații oculte care nu țin cont de frontiere sunt în număr foarte mare, lucru ce îngrijorează tot mai mult organizațiile internaționale și naționale însărcinate cu siguranța cetățeanului.

,,Globalizarea este un fenomen generat de realități inconfundabile. De la începuturi și până astăzi, ea a îmbrăcat forme deosebit de complexe, uneori greu de descifrat. Intensificarea ei în ultima parte a secolului XX a creat noi probleme, a căror rezolvare nu a mai fost posibilă folosind aceleași instrumente științifice valabile cu mulți ani în urmă și a incitat cercetătorii din domenii diferite să-i descifreze tainele și tendințele actuale”.

In lucrarea de față îmi propun să analizăm modul în care globalizarea economico-socială afectează siguranța națională și, de asemenea, pe cea internațională, încercând să privească dincolo de termeni și statistici cum putem gestiona unele evenimente care, în timp, ar putea să pună în pericol siguranța statală sau siguranța colectivă.

CAPITOLUL 1 – GLOBALIZAREA ȘI EFECTELE EI

Globalizarea între istorie și realitate

Globalizarea nu trebuie vazută ca un fenomen nou în istoria lumii, mulți specialiști considerând că ea nu este decât o nouă interpretare a unui fenomen mai vechi. În studiile de specialitate există mai multe dispute în legătură cu determinarea exactă în istorie a apariției globalizării.

,,Anumiți istorici asociază big bang-ul globalizării momentelor 1492, când Christofor Colombus a atins Americile, și 1498, când Vasco da Gama facut ocolul Africii, acestea fiind considerate cele mai importante evenimente ale istoriei umanității”.

„Unii consideră că globalizarea a început încă din perioada primelor imperii, iar alții consideră Epoca Renașterii și a Marilor descoperiri geografice (când iau naștere marile companii de transport maritim și marile imperii coloniale, iar imperiile financiare de genul băncilor italiene și germane erau în floare) ca fiind copilăria acesteia”.

Între anii 1910 -1950 schimbările economice și politice au micșorat dramatic volumul și importanța schimburilor comerciale internaționale. Dar, începând cu primul război mondial și continuând cu cel de-al doilea război mondial, când după încheierea ostilităților au fost create o multitudine de organizații internaționale economice precum Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială Pentru Reconstrucție și Dezvoltare, etc. tendințele s-au inversat. În mediul de afaceri după cel de-al doilea război mondial, încurajat de către instituții economice internaționale și programe de reconstrucție și dezvoltare, comerțul internațional a crescut accelerat. Începând cu anii ’70 efectele acestui tip de comerț deveneau mult mai vizibile atât în privința beneficiilor, cât și ca efecte distrugătoare.

Dacă vizualizăm lumea de dinainte de începutul anilor ‘90 o vom vedea înpărțită în două mari blocuri ideologice, unul democratic si capitalist, iar celălalt care se declară democrat, însă în care teroarea e la ea acasă, iar comunismul e în putere și unde nu poate fi vorba de o economie prosperă. După căderea cortinei de fier s-au observat diferențele între cele două ideologii, și anume între statele capitaliste unde globalizarea se instalase deja prin apariția concernelor multinaționale și fosta zonă comunistă unde era nevoie investiții în retehnologizare, aici patrunzând deabia acuma aceste organizații. Însa nu va dura mult timp și deși decalajul era destul de mare se reușește în unele state anularea acestor decalaje, iar în altele reducerea lor seminificativă putând spune ca acestea au intrat definitiv în sfera globalizării.

Alt aspect important al globalizării este schimbarea în tehnologie și cercetare, îndeosebi în sectoarele transporturilor și telecomunicațiilor, care sunt, pe drept cuvânt, considerate instrumentele care vor realiza înpreună cu organizațiile suprastatale o anumită uniformizare a lumii.

1.2. Efectele globalizării

Sistemul global nu este doar un mediu cu ajutorul căruia se dezvoltă și evoluează societățile comerciale particulare. Legăturile politice, economice și sociale care nu țin cont de granițele dintre state conditionează în mod hotărâtor soarta celor care traiesc în fiecare din ele.

Pentru a putea vizualiza și mai bine modul în care globalizarea decurge zi de zi este necesar să distingem efectele globalizării în fiecare din mediile societății: economice, politice, religioase și culturale:

Globalizarea produsă în mediile economice

Economia este factorul principal al globalizării, de aici fenomenul apare și se dezvoltă în celelate domenii, deoarece economia influențează practic toate celelate fenomene ale societății, ea fiind generatoarea de resurse pentru evoluție și prosperare.

,,Concurența liberă la scară globală a eliberat talentele anteprenoriale și creative și a accelerat inovațiile tehnologice”. ,,În ciuda neajunsurilor, George Soros se numără printre adepții înfocați ai globalizării. Acesta o sprijină nu numai datorită surplusului de bogăție pe care îl produce, ci mai ales pentru libertatea pe care o oferă”.

Dacă ne referim doar la conceptele economice putem spune că globalizarea intră în antiteză cu naționalismul economic și cu protecționismul. Se înrudește cu economia de piață liberă si neo-liberalismul. Împarte unele dintre caracteristici cu internaționalizarea și este deseori interschimbabilă, cu toate că unii preferă să folosească termenul de globalizare pentru lărgirea găurilor din granițele naționale sau statale.

În globalizarea economică se pot identifica patru tipuri de fluxuri peste graniță, și anume: fluxuri de bunuri/servicii, de exemplu liber schimb, fluxuri de persoane (migrația), de capital și de tehnologie. O finalitate a globalizării economice este strângerea relațiilor dintre dezvoltatorii aceleiași industrii la nivel mondial (globalizarea unei industrii), dar și o diminiare a influenței naționale asupra sferei economice.

In această notă se înscrie și definiția Fondului Monetar Internațional „Globalizarea reprezintă crezintă creșterea interdependențelor economice dintre țările lumii, ca rezultat al creșterii volumului și varietății tranzacțiilor transfrontaliere a bunurilor și serviciilor, ca și al fluxurilor internaționale de capital și, în același timp, al difuzării accelerate și generalizate a tehnologiilor”.

În management, unul din cele mai importante domenii ale știintelor economice, globalizarea este practic un termen de marketing sau de strategie care se referă în principal la realizarea unor piețe internaționale pentru diverse servicii sau bunuri de consum determinate de nevoile din ce in ce mai uniformizate ale unor clienți, reușind astfel, de exemplu, să vândă aceleași mașini, săpunuri sau produse alimentare prin firme de publicitate similare, unor clienți ce aparțin unor culturi total diferite. ,,Procesul din inima mondializării nu e deschiderea economiilor naționale, ci descompunerea parțială a spațiului de reglare național”.

Acest proces nu este numai o apropiere, o intersectare a economiilor mai multor țări. Se schimbă parametrii calitativi ale acestor economii care se transformă din niște sisteme închise în elemente ale unui sistem global. Se schimbă însuși noțiunea de “economie națională”. Compania economică devine corporația transnațională, care își amplasează fabricile și își comercializează produsele acolo unde îi este mai profitabil, fără a lua în considerare existența limitelor statale. Din acest motiv are loc aprofundarea procesului de diviziune internațională a muncii, iar în cadrul unui singur stat, fie și dezvoltat, apare ,,economia“ dublă, apar ,,enclave înfloritoare”, ,,regiuni – donatoare, regiuni creditabile”. Regiuni întregi se transformă în furnizori de materie primă și piețe de desfacere pentru corporațiile transnaționale, fără a putea dezvolta producțiile proprii.

Efectele globalizarii în plan politic

La sfârșitul celui de al doilea război mondial, lumea este înparțită în două mari mari blocuri politico-militare între care va apărea o aprigă întrecere pentru supremație, și anume blocul capitalist având în frunte Statele Unite ale Americii și blocul comunist cu liderul URSS. ,,Obiectivul administrației lui Ronald Reagan în Statele Unite și al guvernului lui Margaret Thatcher, în Marea Britanie, a fost acela de a reduce capacitatea statului de a interfera în economie, iar globalizarea a servit foarte bine acestui scop în timpul celor doi, piețele financiare au devenit cu adevărat globale.”

Rivalitatea dintre cele două blocuri se va finaliza odată cu căderea cortinei de fier în 1990 și cu dispariția Imperiului Roșu.

După ce a căzut comunismul atât în Uniunea Sovietică cât și în țările ei satelite, au trecut zeci de ani în care și-au manifestau apariția tot felul de concepții care au împiedicat continuarea manifestării și aplicării principiilor democratice și a concepțiilor și reglementărilor economice privind manifestarea unei piețe liberalizate. Însă cu toate acestea, țările occidentale vor investii considerabil în fostele țări comuniste din centrul și sud-estul Europei, integrându-le treptat în organismele internaționale Nord-Atlantice.

Tragând linie, putem spune că dacă începutul secolului al XX-lea este caracterizat de importante situații conflictuale, de două războaie mondiale care vor împărți lumea în două tabere, sfârșitul acestui secol și începutul secolului XXI se va afla sub semnul unei perioade de liniște relative și bunăstare ceea ce a generat o evoluție rapidă a globalizării prin dezvoltarea instituțiilor internationale economico-politice cum ar fi: ,,O.N.U., care încearcă să mențină pacea in lume, Organizația Internațională a Muncii (O.I.M.) creată în 1919, care își promovează în lumea întreagă propiul program sub sloganul „muncă decentă” și Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.), care se ocupă în mod special de îmbunătățirea stării de sănătate a cetățenilor din țările în curs de dezvoltare”.

Efectele globalizării în plan cultural si religios

Cucerită de piața înăbușită de televiziune, sport sau internet, lumea globalizată trăiește pe baza unei crize generale a sensurilor vieții, un dezastru cultural și educațional global, simptom alarmant, dar sigur, al barbarizării societății viitorului. Cultura tradițională a statelor dispare sau se transformă în spectacol și marfă (Mcdonaldizarea), cultura umanistă e marginalizată tot mai mult de tehno-știință invadatoare și transformată într-o pseudo-știință. Omul mondial sau globalizat, omul centrat doar economic riscă transformarea în omul atomizat care trăiește numai pentru a produce și pentru a consuma, lipsit de cultură, politică, sens, conștiință, religie și orice transcendentă. Astfel se definește societatea de consum, mai ales în statele dezvoltate unde se pierde identitatea națională, se uită tradițiile și valorile atât de scumpe fiecărui popor în parte, tinzând după cum spun unii specialiști la o uniformizare.

Toate aceste lucruri se întamplă cu o viteză scăzută în statele din lumea a III a sau în cele în curs de dezvoltare unde datorită înapoierii acestora, nu vedem de schimbări radicale pe plan religios sau cultural, unele din ele fiind în genere societăți tradiționaliste prin excelență.

Dacă facem comparație între valorile naționale într-un stat occidental si unul din orient, vom observa că ultimul are mult mai conservate tradiția și valorile sale naționale, și dacă acest stat este și musulman, vom observa diferența în modul de a privi lucrurile.

În final, globalizarea are o sumă apreciabilă de efecte positive și negative. Ca elemente pozitive trăgând linie asupra celor spuse mai sus putem concluziona: amplificarea și liberalizarea comerțului, a investițiilor și a schimburilor financiare, extinderea valorilor democratice, apărarea libertăților și indentității individuale, protecția mediului înconjurător, sporirea contactelor umane. Datorită globalizării, mulți oameni din întreaga lume trăiesc astăzi mai mult ca înainte și se bucură de un nivel de trai mult mai înalt. ,,Dacă pentru occidentali munca prost plătită de la Nike poate însemna exploatare, pentru mulți oameni din țările în curs de dezvoltare a munci în fabrică este mult mai bine decât a cultiva orezul stând aplecat asupra pământului”

Tot ca o paranteză a celor detaliate mai sus putem concluziona pe scurt urmatoarele elemente negative ale globalizării: scăderea siguranței la toți indicatorii, mondializarea marii criminalități organizate reprezentate în principal de traficul de droguri, arme, personae etc, radicalizarea fanatismelor entice și religioase, a terorismului.

Aspectele negative ale globalizării sunt multiple pentru că globalizarea este un proces necontrolat, neguvernat, aceasta scăpand fără îndoiala de sub controlul politic, globalizarea putând duce spre exemplu la haos economic și la devastarea ecologică în multe părți ale lumii.

Mulți specialiști în globalizare atenționează faptul că progresul intens pe care îl aduce în diverse domenii este neuniform. Mai mult, globalizarea face ca structurile economice și sociale care nu se adaptează foarte repede, să se tensioneze la extreme, putând genera conflicte mari. Îngrijorătoare sunt, de exemplu, fenomenele de scădere a coeziunii sociale pe întinse arii ale planetei. Practic, prin globalizare are loc o scădere de distribuție a veniturilor, se înmulțesc astfel crizele financiare si economice, cu consecințe mari asupra vieții sociale și politice, inclusive pericolul dezintegrării statale.

Continuând pe această linie, unii adoptă un ton și mai dur, considerând că ,,am avea de-a face cu un fel de <colonialism corporatist> care vizează țările cele mai sărace și pe săracii din țările bogate”.

CAPITOLUL 2 – Globalizarea și efectele sale asupra securității naționale 

2.1. Noi determinări globale și regionale asupra securității regionale, amenințări și cause

„…Sarcina de a defini noi concepte de securitate în Estul Europei este mai complicată acum pentru că percep provocările la adresa securității ca fiind de natură internă.Majoritatea percep ca probleme de securitate deschiderea granițelor care duce foarte des la imigrație ilegală sau trafic, crima organizată, forțe polițienești ineficiente și corupție la nivel guvernamental“.

,,Evoluția societății omenești actuale împlinește toate elementele specifice fenomenului globalizării.Globalizarea reprezintă un fenomen multidimensional cu efecte determinate în domeniile economic, social, cultural și de securitate.”

La început de nou mileniu, lumea si relațiile internationale sunt mai complexe decât erau înainte. Este un paradox ca astăzi, când perioada razboiului rece s-a încheiat si continentul european are o șansă mare să se integreze pe baza valorilor democrației si economiei de piață, a respectului drepturilor fundamentale ale omului, securitatea a devenitdin nou o chestiune foarte spinoasă. Nefiind o exceptie, România este mai sensibilă la acest fenomen, căci de aproape 150 de ani de la înființarea noastră statală, a avut ca pilon central conceptia centralizatoare a suveranității. Suveranitatea poporului nu există în afara puteri statale.

Creșterea interdependenței în relațiile internaționale realizată pe baza globalizării, aduce noi aspecte ale noțiunii de “securitate națională și internațională”. Se mărește numărul factorilor externi care afectează funcționarea stabilă a societății. Starea securității internaționale afectează din ce în ce mai mult posibilitatea de garantare a securității naționale. Din acest motiv, menținerea stabilității la nivel mondial, acordarea sprijinului în crearea unor astfel de mecanisme internaționale ce ar putea asigura o dezvoltare durabilă și sănătoasă, va deveni una din priorități pentru comunitățile regionale.

Ca o dovadă a globalizării, numeroase evoluții și procese transnaționle au un impact serios asupra securității naționale. Pe lângă stimularea creșterii economice și deschiderea societăților putem pune în evidență unele inconveniente ale procesului de globalizare, ce pot duce la destabilizarea unor state, vulnerabilizarea unor regiuni, față de fluctuațiile spontane ale economiei globale. Este elocventă influența pozitivă a mondializării asupra comunității democratice, care include 30% din populația lumii, dispunând de 70% din bogății, ceea ce îi garantează libertatea și bunăstarea, stabilitatea și securitatea.

Specialiști în securitate spun că în opoziție cu situția prezentată mai sus, ca element negativ al globalizării, este situația actului de instabilitate care se întinde din Orientul Apropiat până pe litoralul Asiatic. Zona este marcată de probleme de mare gravitate, gen: sărăcie, ineficacitatea guvernării, dezechilibrul puterii, șomaj foarte ridicat, fundamentalism islamic, extremism, și ceea ce este mai grav, lipsa securității. Principalele pericole ale lumii actuale: terorismul, tirania, guvernele pervertite, proliferarea armelor de distrugere în masă, tensiunile entice, eșecurile de guvernare, penuria de resurse, rivalitățile geopolitice, traficul de stupefiante și crima organizată, găsesc aici un teren fertil de afirmare.

Toate acestea au un impact foarte mare asupra securității naționale, democrației, stabilității și dezvoltării economice ale statului. De aceea guvernele iau măsuri de protejare a teritoriului propiu față de aceste amenințări, prin alăturarea la coaliția antiteroristă internațională, colaborarea cu alte părți pentru înghețarea conflictelor internaționale, stoparea proliferării armelor de distrugere în masă, sporirea creșterii economice, în condițiile dezvoltării piețelor libere și a liberului schimb, elaborarea de programe de acțiune cooperativă cu centre de putere mondiale, transformarea și adaptarea instituțiilor de securitate internatională la cerințele secolului XXI.

Dea lungul timpului, marii lideri ai lumii vor lua diferite măsuri asupra diverselor state sau organizații teroriste prin intermediul organizațiilor internaționale însărcinate cu securitatea internatională, precum NATO, OSCE, sau ONU considerată gardianul lumii. Astfel, de exemplu, nu de puține ori se vor lua măsuri prin inpunerea de embargouri economice către state ca Iran, Coreea de Nord, etc. din cauza regimurilor totalitare de aici care fie sprijină terorismul fie înceacă să-și dezvolte programele de construcție a armelor de distrugere în masă.

Consistenta potețialului mondial de realizare a securității și stabilității, dată de aportul susținut al statelor și organizațiilor internationale, asigură consistența securității naționale a statelor.

Pentru o mai bună înțelegere a zonei de securitate în care se află România și menirea ei, vom face o analiză simplă a zonei balcanice. Aprofundând problematica Balcanilor, vom descoperi o multitudine de factori ce afectează, în zilele noastre, securitatea statelor regiunii. Un raport al Comisie Internaționale pentru Balcani, publicat de Institute for War and Peace Reporting, arată că actorii importanți care domină la nivel regional au contribuit la menținerea climatului dominant de criminalitate și corupție, în special în regiunea de vest a Balcanilor, care face ca statele slabe din zonă să se găsească aproape în egala măsură, atât de eșec cât și de succes. ,,Regiunea Mării Negre este cea mai bogată parte a Europei și – probabil – una din cele mai dense de pe glob, în conflicte separatiste, dispute sau stări tensionate.”

Exemple de măsuri luate ineficient și fără a cunoaște cu exactitate specificul zonei, asupra unor situații care stăteau să explodeze, și care au explodat, sunt în cazul Serbiei cu provincia Kosovo, Macedonia sau chiar Bosniei.

Pentru rezolvarea situațiilor din această zonă din vestul Balcanilor, se propune declararea independeței provincie Kosovo, organizarea de referndumuri pe tema relațiilor existente între Serbia și Muntenegru, precum și desființarea Oficiului Inalților Oficiali din Bosnia și Herțecovina precum și o mai mare implicare a Uniunii Europene în regiune.

O altă situație generatoare de insecuritate, este cea din imediata vecinătate a României si anume Republica Moldova, unde după căderea comunismului în regiune, nu se văd încă progrese serioase. Menținerea acestei zone de instabilitate la granița cu România și la granița estică a Uniunii Europene duce la o stare de insecuritate regională serioasă și la căutarea de strategii eficiente pentru soluționarea situației, dat fiind faptul că regimul transnistrean încurajează criminalitatea.

Amenințări de natură politică

Presa și lucrările de specialitate prezintă amănunțit și uneori analizează sursele de insecuritate de natură politică existente pe glob. Nu toate dezbaterile de caz sau comentariile sunt amenințări reale. Dacă vulnerabilitățile unui sistem de securitate, național sau internațional, sunt destul de concrete, amenințările sunt mult mai greu de identificat și definit în contextul politicii internaționale actuale. Aceasta este rezultatul raportului subiectiv/obiectiv dintre indivizi. Din acest motiv, unui grup de oameni, cu atât mai rău când aceștia sunt factori de decizie, în reprezentările lor, pot să nu aibă un suport real. La fel de periculoasă este situația în care datorită pârghiilor democrației nu se pot lua decizii majore pentru eliminarea amenințărilor vizibile.

Diferența dintre provocările din mediul competitiv internațional și amenințările la adresa securității naționale se manifestă într-un spectru care se extinde de la obișnuit și rutinar, până la drastic și fără precedent.

,,Amenințările politice pot fi intenționale și structurale.Dintre amenințările intenționale se disting:”

– amenințări generate de natura regimului politic;

– nerecunoașterea diplomatică a statului respectiv;

– intervențiile politice din partea unui stat în afacerile interne ale altui stat;

– propagandă ostilă;

– sprijinul acordat unor grupări politice antistatale;

– crearea de grupări interne, ostile statului național;

– suspendarea sau excluderea din diferite organisme de securitate;

– influențarea elaborării unor recomandări și rezoluții ale unor organisme internaționale defavorabile pentru statul vizat.

Locul și momentul din acest spectru în care intră un tip de amenințare, zona elementelor ce afectează securitatea națională depinde, de cele mai multe ori, de decizia politicienilor și mai puțin de obiectivitatea elementelor ce constituie amenințarea respectivă.

Aproape toate amenințările politice sunt orientate împotriva ordinii de drept dintr-un stat sau a statutului unui organism internațional. Aceasta se poate realiza prin:

– presiuni asupra organelor decizionale în favoarea unei anumite politici;

– înlăturarea guvernului dintr-un stat sau a organelor de conducere colectivă ale unui organism internațional;

– favorizarea secesionismului;

– destabilizarea structurii politice;

– izolarea politică;

– suspendarea sau îndepărtarea din structurile de securitate,

– dizolvarea organismului de securitate ș.a.

Mai nou, amenințările structurale pot avea la baza unele incompatibilității dintre diferite structuri supranaționale și statele din compunerea acestora. Integrarea în anumite structuri de securitate comporta riscuri de genul:

– transferul de prerogative naționale către structura integratoare; situație care poate fi percepută ca o pierdere de suveranitate;

– impunerea unui sistem de norme comune, nu întotdeauna compatibil cu cel specific național;

– crearea de instituții destinate legăturii cu organismele supranaționale, care funcționează după norme nearmonizate cu legislația statelor pe teritoriul cărora ființează.

La nivelul relațiilor dintre state amenințările structurale pot viza:

– cosuveranitatea asupra unor teritorii;

– subordonarea unor partide organizate pe criterii etnice de pe teritoriul altor state;

– extrateritorialitatea legislativă.

Plaja amenințărilor de natură politică se mărește permanent, cu noi forme și tehnici. Contracararea acestora este o activitate continuă, care presupune metode eficiente și acțiuni de tip „Joint”. Dar, mai întâi, starea de stabilitate politică bazată pe o participare politică competitivă și legiferată, sisteme deschise de recrutare a aparatului executiv și independență a puterilor din stat, reduce considerabil punctele slabe asupra cărora se pot orienta amenințările. În acest fel, statul devine credibil, ceea ce atrage interesul și investițiile străine, ca fundament al dezvoltării economice.

Amenințările sociale

Aspectul amenințărilor sociale și obiectivele acestora se apropie de cele politice. De cele mai multe ori, în istoria omenirii, în cadrul relațiilor interstatale, amenințările externe de natură socială au dus la atacuri la adresa identității naționale, cu repercusiuni, în mod direct, în domeniul politic.

Dar, cele mai multe amenințări sociale au punct de plecare în interiorul statelor. Ele au la baza fondul nemulțumirilor sociale de orice natură. Nerezolvarea sau tergiversarea soluționării conflictelor de muncă, a conflictelor între etnii sau interconfesionale reprezintă tot atâtea surse de amenințare la adresa securității naționale.

În condițiile în care securitatea socială depinde de puterea statelor de susținere a structurilor tradiționale de limbă, cultură, identitate etnică și religioasă, amenințările acestor valori apar, în cea mai mare parte, din afara statului, putând fi folosite și căi interioare.

Înmulțirea numărului conflictelor etnico-religioase a determinat abordarea mai atentă a acestui domeniu. Analizarea amănunțătă a unor astfel de confruntări a condus la elaborarea de către comunitatea internațională a unor strategii și tactici pentru rezolvarea conflictelor emergente sau în curs de desfășurare. Principala caracteristică a acestora o constituie perfecționarea neîntreruptă și adaptarea permanentă la sursele de instabilitate. În acest fel se caută și de multe ori se reușește ca sursele de instabilitate și de asemenea amenințările sociale la adresa securității naționale cu implicații directe asupra celei internaționale să se diminueze semnificativ.

Amenințări economice

Într-o economie de piață situația participanților este una de risc și nesiguranță, realizată de competiția care asigură progresul și bunăstarea națională.

Cu micile sale defecte, piața este deocamdată cel mai bun mecanism prin care se obține în mod garantat creșterea productivității, producției, distribuției și consumului. Pentru realizarea acestora piața înlătură perticipanții ineficienți. În acest fel, nesiguranța generată de jocul pieții este terenul fertil al unui pachet consistent de amenințări economice. Ele pot lua diverse forme din care mai multe dintre ele nu pot fi considerate amenințări la adresa securității naționale.

Gravitatea amenințărilor de natură economică și momentul când acestea devin elemente perturbatoare ale securității naționale nu pot fi stabilite decât de factorii politici.

Relația de dependență a puterii militare de cea economică derivă din legile și principiile luptei armate. Din acest punct de vedere, în situația în care materiile prime strategice sunt importate, amenințarea securității aprovizionării poate fi categorisită drept o problemă a securității naționale a statului respectiv.

Puterea politică depinde direct proporțional de baza economică a statului și influențează sistemul de relații cu ceilalți parteneri. Declinul economic se datorează atât unor cauze interne precum un management defectuos, cât și unor cauze externe precum apariția unor noi puteri economice rivale. ,,Istoria ne prezintă o listă interminabilă de puteri în creștere sau descreștere.”

Prin implicațiile politice și militare, expansiunea economică relativă a unei puteri rivale poate fi considerată ca o amenințare la adresa securității naționale – Paul Kennedy considera: ,,creșterea cheltuielilor militare pentru a contracara puterea în curs de apariție a unui rival n-ar face decât să mărească viteza cu care ar avea loc propriul declin economic”.

O altă dimensiune a preocupărilor mai recente este dată de amenințările economice ale stabilității interne în condițiile în care statele urmăresc strategii economice bazate pe maximizarea bogăției printr-un comerț extins. Aceste politici, în timp, duc la niveluri înalte ale dependenței de comerț, pentru a susține structurile sociale create special pe baza bunăstării generale. Unele țări se specializează pe vânzarea de materii prime și sunt dependente de această activitate, altele devin centre industriale și depind atât de aprovizionarea cu materii prime, cât și de piețele de desfacere. Amenințările pot apărea din monopolul asupra unor resurse, situație care poate afecta securitatea națională. „Războaiele viitorului nu vor mai fi motivate atât de ideologii sau de conflicte identitare, ci mai degrabă de accesul la resurse”.

Consumarea resurselor de către națiunile mai ărace, în condițiile menținerii unor ritmuri mari de creștere a populației și a unor creșteri economice modeste va genera mari fluxuri migratoare, generatoare de noi surse de tensiuni și stări conflictuale, de pericole mari la adresa stabilității și păcii la nivel mondial.

Nu întâmplător problemele sărăciei și dezvoltării insuficiente, ale marilor diferențe economice și sociale la scară mondială au dominat dezbaterile summit-urilor internaționale. Abordarea problematicii sociale la scară globală ține de drepturile și libertățile cetățenești, de valorile democrației. Există o legătură direct între democrație și dezvoltarea economică și socială a unei națiuni. Nu poate exista o democrație dezvoltată într-o țară săracă.

Decalajele de dezvoltare nu sunt numai între Nord și Sud, între țările bogate și cele sărace. Asemenea decalaje au apărut chiar și în interiorul aceluiași stat. Amenințările de natură economică, devenite riscuri prin politici inadecvate pot conduce la conflicte nu numai de natură economică.

Amenințările economice pot fi considerate ca un atac la adresa securității în condițiile in care acțiunea externă conștient dirijată duce la pierderi materiale, presiuni asupra diferitelor instituții și chiar prejudicii substanțiale asupra sănătății și longevității populației statului țintă.

Amenințări militare

Până nu demult amenințările militare au fost considerate principalul tip de amenințare la adresa securității.

Situația este de înțeles deoarece acțiunea de forță era singura care putea genera pierderi considerabile atât pentru baza organizațională a statelor vizate, cât și pentru existența populației acestora.

Folosirea forței rupe relațiile pașnice dintre actorii internaționali și pune capăt recunoașterii diplomatice. Competitivitatea obișnuită în sectoarele politic, economic și social este înlocuită de competiția militară cu finalități dramatice. Efectul multiplu, distructiv și de cele mai multe ori ireparabil al consecințelor amenințărilor militare le-am situat în centrul preocupărilor specialiștilor în securitate.

Diferența de potențial militar existentă este de natură să neliniștească unele state sau grupări de state importante. Canalizarea acumulărilor militare către rezolvarea problemelor istorice deschide dintre state explică accentul disproporționat pus pe componenta militară a securității, chiar și în perioada actuală în care amenințările din alte sectoare prezintă pericole mai mari și mai apropiate.

Sectorul militar are o dinamică independentă de dezvoltare, chiar și în statele în care controlul civil asupra armatei este direct. Deoarece capacitatea militară este încă o realitate a cărei existență este determinantă atât de susținerea și promovarea intereselor statelor în mediul internațional, cât și intrării securității naționale și, în cazul alianțelor comune se poate naște ușor confuzia semnalelor pe care statele le generează continuu. Frica de înfrângere forțează statele să-și aducă forțele armate la parametrii necesari respingerii efectelor amenințărilor percepute.

Generațiile mai noi de arme au performanțe mai ridicate decât ale celor înlocuite. Observatorii din afară, folosind instrumente de măsură generate de propriile responsabilități, de multe ori le vine greu să facă deosebirea dintre perfecționările menite să aducă „la zi” forța militară și cele să o amplifice.

Cursele înarmărilor generează surse de amenințare apărute din competiția militară deschisă sau disimulată dintre state. Acestea pot acoperi un spectru de la insesizabil la „periculos” (așa cum a fost caracterizată pe timpul războiului rece). O cursă a înarmărilor de intensitate mică poate fi greu ruptă din contextul dorinței firești de menținere a unui status-quo militar a fiecărui actor internațional. O astfel de concluzie poate fi trasă în situația în care din PIB se alocă pentru cheltuieli militare, un procent moderat și constant.

Când PIB-ul este afectat de o alocare bugetară militară importantă și în creștere putem spune că situația tinde să destabilizeze echilibrul strategic în arealul respectiv, amenințând grav nu numai securitatea statelor din zonă, dar și pe cea mondială.

Amenințările directe au diferite modalități de manifestare: de la hărțuirea persoanelor și bunurilor care aparțin unor state aflate în afara frontierelor naționale la raiduri și incursiuni pe teritoriul acestuia; de la blocadă și zone de interdicției aeriană sau navală la demonstrații de forță, mobilizări de trupe la frontiere, acțiuni ale forțelor speciale și a celor de cercetare-diversiune în interiorul statului țintă.

În condițiile noului statut al României de membru activ al NATO, o categorie importantă de amenințări militare la adresa noastră o constituie și amenințările îndreptate, în mod direct, asupra unor aliați sau alianței, în general. Chiar dacă semnalele sunt primite în mod indirect, ele duc la apariția unor mecanisme de apărare și securitate care aparțin întregului sistem, din care România nu poate să lipsească.

Amenințări transfrontaliere

Sursele actuale de amenințare la adresa securității diferă fundamental de cele de la sfârșitul secolului trecut. Acțiunile comunității internaționale se mulează în mod continuu noilor situații. Provocările nu se rezumă numai la conflictele militare dintre state, ci sunt mult mai complexe. Au apărut alături de actorii statali, actorii non-statali sau parastatali.

Chiar dacă sunt latente, scăpând de multe ori de sub atenția lumii ele pot isca stări de insecuritate cu urmări grave asupra planetei și locuitorilor ei. Chiar dacă nu sunt prea explicite, ele provoacă amenințări mult mai difuze și deci mai greu de localizat și combătut cu mijloace tradiționale. În acest fel, amenințările nu mai pot fi analizate numai din prisma geografică ci în primul rând, din perspectivă funcțională. Deoarece sunt de natură trans-națională nu pot fi gestionate de un singur stat, sau numai de un grup mai mic de țări.

În concluzie, este nevoie de o abordare diferită, integrată, polidisciplinară, care să îmbine atât instrumente politice, economico-financiare, cât și o strategie de utilizare de noi tehnologii și structură organizațională adaptată pentru a răspunde în mod eficient unor amenințări asimetrice, caracteristică principală a amenințărilor transfrontaliere.

2.2. Implicațiile securității globale asupra securității naționale a României

Durabilitatea securității globale, unul dintre inperativele presante ale prezentului, are o bază solidă în securitatea statelor. De la puterile care sunt interesate de creșterea stabilității strategice, și până la statele mici, care doresc să-și prezerve securitate națională, toate sunt direct interesate de realizarea unui climat de pace și încredere globală.

Eforturile dezvoltării cooperări pentru neproliferarea armelor de distrugere în masă și a dispozitivelor de utilizare a acestora, de înăsprire a reglemetărilor existente în acest domeniu, de luptă împotriva terorismului internațional, și a celorlalte pericole transfrontaliere, țările au o implicare puternică continuă. Primordial, politic, statele sunt interesate și dornice șă-și coordoneze pozițiile și să acționeze împreună pentru a contribui la găsirea unor soluții la aceste probleme majore, dar și la conflictele care persistând, pot afecta grav pacea și stabilitatea în mediul lor geografic imediat, și apoi în cel mondial, toate având o strânsă legatură.

Printr-o politică națională de securitate activă, dinamică, securitatea statală reușește o implicare profundă în securitatea internațională. În ultima perioadă, politicile de apărare a teritoriului național, de diplomație preventivă ale statelor, se combină cu politici ofensive de promovare a interesului propriu, care susțin stabilitatea globală în diferite regiuni de pe glob.

Securitatea globală se răsfrânge direct asupra celei naționale a României. Aceasta se manifestă print-o interacțiune dinamică, într-o mișcare continuă, o deplină securitate internațională însemnând o deplină securitate națională și invers.

Putem menționa câteva modalități de implicare a securității globale în securitatea statelor:

Restructurarea și sporirea organismelor de globale și regionale economice, politice și militare cu rol în securitatea multilaterală a statelor;

Intervenția organizațiilor globale ți regionale, în securitatea de prevenire ți stopare a crizelor și conflictelor regionale;

Aportul nemijlocit a comunității internaționale la combaterea terorismului fără frontiere și terorii armelor de distrugegere în masă;

Inplicarea coaliților militare internaționale sub mandate internațional, la procesul de securitate, stabilizare și democratizare a statelor fragile din punct de vedere politic, cuprinse de conflicte violente;

Aportul ONU și a altor organizații și organisme internaționale, instituții economice și financiare, la combaterea sărăciei, element ce afectează serios securitatea statelor;

Intervenția organizațiilor și organismelor internaționale pentru combateria proliferării crimei organizate transfrontaliere și migarției populație, reducerea vulnerabilităților țărilor la dezastre, prin prevenirea apariției urgențelor și acordarea asistenței medicale;

Efortul internațional comun pentru stoparea degradării mediului înconjurător și înlăturarea dezechilibrelor ecologice, de control a resurselor deficitare ale planetei( apa, hrană, energie) de combatere a bolilor, a schimbărilor climatice.

Creșterea rolului instituțiilor internaționale de securitate în dezvoltarea relațiilor civil-militar, ca fundament al sporir securirtății naționale;

Demersul instituțiilor internaționale de consolidare a demersurilor umanitare a securității, asigurarea protecției dreprurilor și lebertăților omului, combaterea discriminării și a violenței mimpotriva minorităților etnice și a refugiaților, creșterea numărului operațiunilor umanitare sprjinite de ONU, OSCE, NATO.

CAPITOLUL 3 – ASPECTE PRIVIND PRINCIPALELE AMENINȚĂRI LA ADRESA SECURITĂȚII NAȚIONALE

3.1. Terorismul internațional   

,, Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 asupra unor obiective-simbol ale civilizației și puterii americane, ca și acțiunile de aceeași natură ce le-au urmat în Europa și în alte regiuni ale lumii dovedesc faptul că terorismul, în general, și terorismul internațional structurat în rețele transfrontaliere, în special, reprezintă cea mai gravă amenințare la adresa vieții și libertății oamenilor, a democrației și altor valori fundamentale pe care se întemeiază comunitatea democratică a statelor euroatlantice.”

Oreganizațiile teroriste internaționale pot avea acces la tehnologia modernă și se pot ajuta de transferuri bancare și mijloace de comunicare de mare viteză, de infrastructură și asistență oferite de organizații extremiste, de sprijinul criminalității transfrontaliere sau de sprijinul regimurilor politice corupte sau incapabile să guverneze democratic.

Ele pot genera pierderi însemnate de vieți omenești și de bunuri sau valori, în timp ce, datorită accesului destul de facil la armele de distrugere în masă, consecințele acțiunilor lor pot deveni devastatoare. Caracterul deschis al societăților democratice moderne, dar și modul complex și contradictoriu în care se realizează diferite procese ale globalizării, subliniază vulnerabilitatea tuturor statelor în fața acestui tip de infracțiune foarte gravă atât a fiecărui stat în parte, cât și a comunității internaționale în general.

,,Din această cauză, imperativul contracarării noului val de terorism internațional constituie o cerință vitală.”

Acest fenomen al terorismului a devenit o realitate cu repercusiuni globale greu de anticipat și gestionat , el definindu-se ca o acțiune îndreptată împotriva ordinii de drept, foarte violentă, desfășurată în afara și contra normelor internaționale.

Bazându-se pe mijloacele militare și ajutându-se de elementele de război psihologic, terorismul își dorește obținerea unor avantaje exclusiv sectare, folosindu-se de așa-zise percepte religioase, în fond sloganuri scoase din adâncul istoriei, caută să stopeze cursul firesc al societății omenești spre libertate și bunăstare.

Întâlnirile violente dintre teroriști și forțele de ordine sunt sporadice, câteodată spectaculoase, desfășurate în prezența și cu sacrificiul populației civile. Armamentul utilizat este un mixtet de cibernetică, high-tech și mijloace artizanale. ,,Progresul tehnologic a pus la dispoziția unor persoane asociale capacități distructive care, altădată erau destinate doar guvernelor și armatelor”. Astfel, flagelul terorist devine o amenințare gravă la adresa securității.

,,Reacția comunității internaționale împotriva terorismului cuprinde întreaga gamă de acțiuni (politice, diplomatice, economice și militare) fiind îndreptate atât asupra cauzelor, cât mai ales asupra efectelor.”

,,Alianța Nord-Atlantică și-a constituit propriul Plan de Acțiune împotriva terorismului, pe care l-a aprobat la Summit-ul de la Praga (21 noiembrie 2002)”.

În comparație cu N.A.T.O., Uniunea Europeană nu deține strategie proprie de concracarare a terorismului și nici de mijloace dedicate acestui scop. Atentatele teroriste din 11 martie 2004 din gările din Spania au demonstrat vulnerabilitățile sistemului de protecție al statelor din vestul Europei.

,,Amenințarea teroristă cu grad mare de periculozitate persistă în această parte a lumii până când nu se va realiza o armonizare efectivă a politicilor în problemele terorismului, traficului de ființe umane, droguri și arme, corupției, spălarea banilor și crimei organizate”. Pentru aceasta s-a învestit inteligență, influență și bani.

Statele din vecinătatea Uniunii Europene nu sunt abandonate. Ele sunt ajutate material și cu specialiști pentru implementarea unui sistem de blocare a penetrării elementelor teroriste și anihilarea celor active.

Lărgirea N.A.T.O. și U.E. a determinat mărirea ariei de atenție și luptă organizată cu terorismul, ceea ce va conduce, într-un viitor apropiat, la micșorarea amenințărilor de acest tip pe continent.

Amenințarea teroristă influențează într-un grad foarte mare securitatea României. Faptul că în țara noastră nu s-au desfășurat până acum atacuri sângeroase, nu ne poate face să sperăm concluzionăm că nu vor fi niciodată. Atacul terorist din capitala spaniolă, din 11 martie 2004, a afectat în mod direct securitatea românilor. Cu siguranță, aceasta nu a fost o întâmplare, ci o amenințare îndreptată direct spre securitatea noastră națională. Combaterea ei se dorește a fi realizată atât prin eliminarea slăbiciunilor interioare, cât și prin acțiunea directă, în cadrul N.A.T.O. sau Coaliției Internationale, asupra organizațiilor teroriste, oriunde s-ar afla ele pe glob.

3.2. Proliferarea armelor de distrugere în masă   

Mijloacele de distrugere în masă, sunt categoriile de arme a căror folosire pot genera distrugeri considerabile, simultan și în timp scurt, personalului fortelor militare, tehnicii, populației si obiectivelor economice, politice, administrative si militare împrăștiate pe suprafete variabile de teren. În zilele noastre, această categorie include armele nucleare, radiologice, chimice și biologice.

Simpla existență si proliferarea armelor de distrugere în masă nucleare, radiologice biologice și chimice, au devenit o realitate, favorizând insecuritatea, existând permanent pericolul folosirii lor.

Modernizarea modalităților de transport la destinație (avioane fără pilot, rachete, proiectile de aviatie etc.), menținerea armele de distrugere în masă nucleare, radiologice, biologice și chimice ca modalități de promovare a intereselor politico-strategice și ca factori de multiplicare a puterii militare au dus la apariția de noi surse de neliniște si suspiciune, necesitând măsuri concrete, deschise și eficiente de blocare a folosirii lor și, în acelasi timp, de contracțiune, inclusiv de înlaturare a efectelor acestora.

Componenta N.B.C. a armelor nonconventionale și neletale, terorismul chimic, tranzacțiile ilegale și mascate cu material fisionabil și substanțe care se gasesc sub incidența "Convenției pentru interzicerea armelor chimice", accidentele provocate intenționat sau din eroare umană la obiectivele economice de risc N.B.C., depozite de muniții si deșeuri, duc la amenințări serioase si continue, atât pe timp de pace, cât și în situații de război.

Armele de distrugere în masă sunt acele arme care prin folosirea lor duc la distrugeri considerabile de bunuri materiale, provoacă un număr foarte mare de victime și creează panică în rândul populației neafectate.

Arma nucleară (N) este cea mai importantă dintre armele de distrugere în masă. Ea se bazează pe cantitatea foarte mare de energie ce se generează în urma exploziei nucleare. Efectul distructiv al acestei arme este determinat de energia obținută din scindarea nucleelor atomilor unor elemente chimice grele (235U, 239Pu), prin reacția nucleara de fisiune sau la unirea nucleelor atomilor unor elemente chimice usoare, prin reactia nucleară de fisiune.

La finalul celui de al doilea război mondial, armata S.U.A. a folosit "pe viu" pentru prima dată, arma nucleară la Hiroshima, iar trei zile mai târziu la Nagasaki, distrugerile generate fiind peste așteptări, chiar și pentru cei care au folosit-o.

Cursa înarmarilor nucleare la nivelul celor două super puteri nucleare – S.U.A. și Federația Rusă – se prezinta astfel:

–         prima bombă atomică a fost realizată: de S.U.A., în 1945 iar de către U.R.S.S. în 1949;

–         bombardierul cu rază de actiune intercontinentală: realizat de S.U.A. în 1948; de U.R.S.S. în 1955;

–         bomba termonucleară:- S.U.A. în 1952; U.R.S.S. în 1953;

–         racheta balistică intercontinentală (I.C.B.M.): -U.R.S.S. în 1957; S.U.A. în 1958;

–         racheta balistică lansată de pe submarine : -S.U.A. în 1960; U.R.S.S. în 1968;

–         racheta cu focoase multiple (M.R.V.): – S.U.A în 1966; U.R.S.S. în 1968;

–         racheta antibalistică (A.B.M.): – U.R.S.S. în 1968; S.U.A. în 1972;

–         racheta cu focoase multiple ghidate independent – S.U.A în 1970; U.R.S.S. în 1975.

Cel mai important motiv al efectuării testelor nucleare este sprijinit de cercetarea și inventarea unor noi arme care folosesc acest tip de energie dar și aparent, pentru folosirea lor în scopuri pasnice, industriale etc.

În Statele Unite, cele mai multe teste au fost dedicate dezvoltarii elementelor propulsoare pentru noi mijloace purtătoare. Cercetătorii militari americani au susținut că testele nucleare sunt vitale pentru dezvoltarea următoarei generații de arme nucleare de capacitate mai mică, justificând numai importanța descurajării folosirii armelor chimice si biologice de către țările lumii a III-a, sau pentru distrugerea unor buncăre. Din păcate au aparut explozivii convenționali care echipează purtatori inteligenți (CRUISE) sau explozivii combustibil-aer (explozivi volumetrici), cu efectele distructive comparabile cu o "microarmă nucleară", ceea ce contrazice "teoria" prezentată de unii specialisti ca scuză a producerii și deținerii lor.

De-a lungul timpului, S.U.A., Rusia, Franța și alte state, au realizat așa zisele "experiente nucleare pasnice – PNE" (PNE – Peaceful Nuclear Explosions.) , dar au sesizat că efectele întrebuintarii lor sunt problematice pentru siguranța individuală, colectivă dar și costurile sunt foarte mari.

De cealaltă parte, China, India, Algeria și Iran spun ca "experimentele pasnice" sunt o modalitate de utilizare pașnică a energiei nucleare, iar beneficiile ar trebui asigurate statelor nenucleare de către puterile nucleare.

Exceptând S.U.A. și Franța, în ultima perioadă de timp, celelalte puteri nucleare au efectuat testele mai mult pentru a prezenta lumii despre capacitățile lor.

Pâna la acest moment s-au realizat mai mult de 2.000 de teste nucleare, astfel:

– S.U.A = 1.030 ( în Nevada, Oceanul Pacific-Rungelop, Bikini, Maesgall);

– Uniunea Sovietică (Rusia) = 715 ( în Semipalatinsk, Novaia Zemlia);

– Marea Britanie = 45 (în Australia, sudul Oceanului Pacific, Nevada);

– China = 43 (Tibet, sudul Oceanului Pacific);

– Franța = 210 ( sudul Oceanului Pacific, Fangataufa);

– India = 4;

– Pakistan = 6.

Arma chimică (C) se folosește în toate formele de luptă, atât pentru scoaterea temporară din lupta a personalului și a unor categorii principale de tehnică militară, cât și pentru eliminarea efectivelor sau distrugerea vegetației. Baza armei chimice o reprezintă agenții chimici de luptă.

Apariția armelor chimice este considerată mai veche decât descoperirea armelor de foc. Chiar din timpul razboaielor antice, în situația în care apărarea se organiza în cetăți, armele de atac aveau o eficiență foarte mică, fortărețele putând fi ocupte fie prin înfometare după asedii îndelungate, fie prin șiretlicuri de război. Printre acestea, literatura de scecialitate menționează otrăvirea hranei sau a apei și folosirea fumurilor irespirabile, înecăcioase sau urât mirositoare.

Războiul chimic a apărut pe frontul din Flandra, în localitatea Ypres, la 22 aprilie 1915, ora 18.00 când, Regimentul 35 Pionieri german a trimis asupra tranșeelor franceze un val de clor, conținând 180 tone din acest gaz toxic.

Doi ani mai târziu, în 1917, folosirea armelor chimice în luptă sa generalizat. Tactica folosirii lor se dezvolta si apoi se folosesc noi substanțe toxice în arsenalul chimic: arsinele, acidul cianhidric, clorcianul, bromcianul.

Cea mai periculoasă substanță folosită în primul razboi mondial a fost iperita, denumită astfel de francezi, după numele localitatii Ypres unde a fost folosită pentru prima dată de armata germană.

,,Pe teritoriul țării noastre, armata germană a folosit pentru prima dată la 17 aprilie 1917 asupra Regimentului 1 Vânatori, un atac chimic. Un alt atac a fost lansat pe 5 iulie 1917 asupra Regimentului 24 Artilerie, în zona Costieni-Gârlesti-Moldoveni-Namoloasa”.. Aceste atacuri împreună cu atacurile chimice lansate de trupele germane în iulie 1917 au necesitat înfiintarea Serviciului de Gaze în Armata Română.

Perioada interbelicăa fost marcată de folosirea armelor chimice de către Japonia și Italia împotriva Chinei, respectiv Abisiniei (Etiopiei). Între anii 1937-1939, forțele japoneze au lansat 93 de atacuri împotriva trupelor chineze foarte slab protejate față de această nouă armă de luptă. În războiul pentru cucerirea Abisiniei din anul 1936, forțele italiene au lansat 19 atacuri chimice. Folosirea iperitei, în zone cu temperaturi foarte ridicate, asupra unor militari lipsiți de mijloace de apărare a avut efecte dezastruoase pentru zeci de mii de oameni.

În cel de-al doilea razboi mondial, atacul chimic a fost întrebuințat o singură dată de către armata japoneză împotriva trupelor chineze.

Un episod mai special al razboiului chimic l-a constituit întrebuințarea de către americani în Vietnam a substanțelor erbicide: defoliante (care determină căderea totală a frunzelor), desicante (care produc uscarea progresivă a vegetației) și sterilizante ale solului. Erbicidele, care nu afectează direct omul, nu se încadrează în definiția armelor chimice, utilizarea lor nefiind interzisă de Protocolul de la Geneva din 1925 și nici de Conventia referitoare la interzicerea armelor chimice, chiar dacă, acestea afectează în mod serios sănătatea mediului înconjurător, a populației din zonă, inclusiv la aspectul material al acestuia, hrana de toate zilele.

După cel de-al doilea război mondial, armele chimice au fost utilizate de în numeroase situații, în conflicte locale.

O altă escaladare a războiului chimic s-a produs în conflictul dintre Iran si Irak (1980-1988), când Irak-ul a utilizat în diferite acțiuni iperita si tabunul, producând pierderi importante trupelor iraniene.

Un alt atac chimic intens mediatizat, care a sensibilizat opinia publică internaționala, l-a constituit întrebuințarea de către trupele irak-ene a substantelor toxice la Halabja (1988), care a provocat numeroase victime în rândul populatiei civile, în special copii si femei.

Arma biologica (B) poate fi considerata și arma nucleară a saracilor, deoarece răspândirea substantelor biologice nu necesită mijloace moderne si nici vreun efort de ingeniozitate. Aceasta armă, este mijlocul de nimicire în masă care, prin efectul său vătămator al agenților patogeni, poate produce pierderi însemnate în rândul trupelor, populației și animalelor, precum și contaminarea (distrugerea) culturilor.

Bioterorismul se caracterizează prin utilizarea sau amenințarea cu utilizarea de virusi, bacterii, ciuperci sau toxine, de microorganisme, cu voita intenție de a provoca o maladie sau decesul populației umane, animalelor și plantelor, cu scopul de a atinge anumite obiective. Efectele acestuia pentru sănătatea publică sunt însemnate fie și numai în situația în care numărul persoanelor infectate ar fi redus.

Conform unui grup de experti americani, specialiști în prevenirea și controlarea bolilor, micro-organismele cele mai periculoase pentru sănătatea publică sunt: variola (Variola major), antraxul (Bacillus anthracis), ciuma (Yersinia pestis), botulismul (Toxina botulinica), tularemia (Francisella tularensis) și febrele hemoragice (filovirusii/ arenavirusii).

Toate acestea se pot răspândi prin mai multe modalități, dintre care doar două sunt susceptibile de a atinge un număr mare de persoane:

pe cale digestivă. Unele microorganisme induc maladia nu atât prin multiplicarea lor cât prin acțiunea toxinelor. Toxinele sunt produse de bacterii. Ingerarea de toxine induce boala. Acest tip de contaminare nu este considerat ca fiind "practic" decât pentru aglomerările de populație care dispun de rezervoare de apă în care aceste toxine ar putea fi deversate. Este vorba, în principal, de toxina botulinică, responsabilă de botulism, a cărei gravitate este legată de apariția paraliziei musculare și respiratorii;

pe cale aeriană. Cea mai mare parte a agenților utilizați în bioterorism pot fi transmiși pe cale aeriană. Aceștia se multiplică, inducând maladia după o perioadă de incubație variabilă. Riscul cel mai mare de contaminare a unui mare număr de persoane, mii sau chiar zeci de mii, este diseminarea în timpul manifestarilor publice sau sportive, folosindu-se avioane de genul celor care pulverizează insecticide pe culturi sau prin utilizarea dispozitivelor tip aerosol.

Atacurile teroriste în care se folosesc agenți biologici sunt diferite de cele în care sunt utilizați agenti chimici. Aceștia din urmă au o acțiune mortală imediată sau cel puțin mult mai rapidă decât cele biologice, ceea ce le face deosebit de eficiente. Fabricarea și folosirea lor în cantități mari nu presupun utilizarea de mijloace tehnologice de vârf. Acestea se află mai mult la îndemâna unei armate și mai puțin la îndemâna unor grupuri teroriste. Armatele pot lua măsuri de protectie împotriva armei chimice, folosind combinezoane, măsti, antidoturi și medicație preventivă.

În cantitati egale, armele biologice sunt mult mai ucigatoare decât cele chimice. Una dintre cele mai virulente, toxina bacilului botulinic, actioneaza în cantitati infinitezimale. Doza letala de toxina botulinica, exprimata în miliardimi de gram, este de 15.000 ori mai mica decât cea de VX (Lethal Nerve Agent), ea însasi infinit inferioara celei de gaz neurotoxic cum este, de pilda, sarinul.

Armele biologice au redutabila superioritate de a fi capabile sa întretina prin ele însele propria "proliferare", odata lansate într-un mediu potrivit (aceasta proliferare putând fi accelerata prin manipulari genetice). Ele sunt foarte usor de obtinut. Diseminarea substantelor biologice nu necesita nici mijloace moderne, nici prea multa ingeniozitate. Actionând prin inhalare sau ingerare, ele pot fi cu usurinta vaporizate dintr-un proiectil aerian lansat deasupra unei mari suprafete, printr-un atomizor într-un spatiu închis sau, si mai usor, introduse în retelele de distribuire a apei potabile sau prin produsele alimentare. http://rft.forter.ro/2007_4/00_texteprint/04-3.txt

maladia pâna nu se cunosc simptomele infectiei si agentul cauzal.

Ele sunt de fapt microorganisme, care cauzeaza boli grave, mortale în majoritatea cazurilor. Unul dintre acestea este vestitul antrax, de care am avut ocazia sa auzim în ultimul timp. El poate ajunge în organism prin piele, inhalare sau pe tractul digestiv. Forma cutanata a bolii este cea mai "benigna", manifestându-se prin ulceratii necrotice si hemoragice, care cu tratament precoce se vindeca în câteva saptamâni. Forma pulmonara începe cu febra mare, senzatie imensa de sufocare, iar în decurs de 24 ore de la aparitia simptomelor, boala duce la deces prin hipoxie si soc septic. Nici forma digestiva nu este mai blânda, începând cu greturi, varsaturi, febra, hemoragie digestiva, apoi apare ascita (o cantitate mare de lichid în cavitatea abdominala), si dupa 2-5 zile, moartea în urma socului. www.armyacademy.ro/reviste/3_4_2002/r27.pdf Febra hemoragica virala (febra Lassa si Ebola) nu e mai putin periculoasa. Este transmisa de cele mai multe ori prin rozatoare, dar virusul poate intra în organism si prin inhalare sau contact direct cu materialul infectat; ea produce modificari la nivelul vaselor sangvine mici, iar decesul survine în special prin complicatii hemoragice si neurologice. Botulismul, o alta arma biologica, actioneaza prin toxina botulinica ce ataca sistemul nervos, ducând la paralizie, apoi la blocarea respiratiei. Botulismul se transmite prin alimente, apare ca un fel de toxiinfectie alimentara. Antitoxina exista, însa este eficienta doar în caz de administrare precoce. Variola este boala considerata disparuta de 25 de ani (ultimul caz a fost raportat în 1978), dar actuala prin posibilitatea de a fi folosita ca arma biologica. Este vorba de o infectie vitala mortala cu urâte manifestari cutanate (vezicule care acopera întregul corp), moartea fiind cauzata de pneumonie sau septicemie. Vaccin anti variola exista, el ofera protectie pe 5-10 ani, însa nu am reusit sa aflam daca judetul nostru dispune de acest vaccin. http://www.bioetica.ro/bioetica/ie2/info.jsp?item=9691&node=1395

Deci, unele dintre aceste boli pot fi tratate daca se intervine precoce, dar usor se poate ajunge la complicatii grave si deces. Prevenirea lor prin vaccinarea în masa a populatiei suna frumos teoretic, însa practic nu avem la îndemâna vaccinuri pentru aceste boli destul de rare. http://www.bbc.co.uk/romanian/afghanistan_anthrax/biological.htm

Proliferarea armelor de distrugere în masa si a mijloacelor purtatoare precum rachetele balistice este o amenintare crescânda la adresa pacii si securitatii internationale. În vreme ce tratatele internationale si aranjamentele de control al exporturilor au încetinit diseminarea armelor de distrugere în masa si a sistemelor purtatoare, unele state au cautat sau cauta sa-si dezvolte astfel de arme. Riscul ca teroristii sa dobândeasca materiale chimice, biologice, radiologice sau fisionabile si mijloacele lor purtatoare adauga o dimensiune critica acestei amenintari.

Proliferarea este condusa de un numar restrâns de state si actori nestatali dar reprezinta un pericol real prin diseminarea tehnologiilor si informatiilor si pentru ca statele proliferatoare se pot ajuta între ele. Aceste dezvoltari au loc în afara regimurilor actuale de control.

Contracararea proliferarii armelor de distrugere în masa (WDM) pare sa fie din ce în ce mai greu de realizat. Dificultatile întâmpinate de Franta, Germania si Marea Britanie în cadrul negocierilor cu Iranul privind viitorul programului sau nuclear sunt deosebit de instructive. În sens mai larg, Conferinta pentru Analiza Tratatului de Neproliferare Nucleara (NPT) din mai 2005 nu a putut ajunge la un acord asupra unei atitudini mai eficiente fata de tarile care se retrag din tratat sau genereaza suspiciunea ca încalca prevederile fundamentale ale acestuia. Eforturile depuse în cadrul ONU pentru a îngreuna accesul teroristilor la armele chimice, biologice, radiologice si nucleare (CRBN) nu au dat pâna în prezent rezultatele dorite. si, întrucât contextul international organizational pentru abordarea proliferarii devine mai complex – de exemplu, prin crearea Initiativei de Securitate în Domeniul Proliferarii (PSI) – întrebarile privind modul cum poate fi promovata sinergia si evitata duplicarea ramân fara raspuns.

Una dintre problemele importante carora NATO trebuie sa le faca fata este aceea a modului în care urmeaza sa-si defineasca locul în cadrul eforturilor internationale de combatere a proliferarii. În cadrul pericolelor partial legate de terorism, amenintarea proliferarii WDM se afla la vârful listei comunitatii internationale privind provocarile de securitate ale perioadei post razboi rece. Pentru a ramâne credibila ca institutie de securitate, Alianta trebuie sa joace si sa fie perceputa ca joaca un rol în abordarea unor astfel de provocari. Într-adevar, la Summit-ul de la Bruxelles din ianuarie 1994, aliatii au decis sa-si concentreze în mod serios atentia asupra proliferarii WDM si a impactului acesteia asupra securitatii. Au urmat alte initiative NATO privind WDM, iar preocuparile în domeniul proliferarii figureaza acum în aproape toate aspectele activitatii Aliantei, inclusiv în ceea ce priveste alte tari non-NATO.

Politicile interne ale Aliantei au facut dificila gasirea unui raspuns la o întrebare importanta: unde aduce mai exact NATO cea mai mare "valoare adaugata" atunci când este vorba de abordarea amenintarii proliferarii WDM? Cadrul Politicii Aliantei privind Proliferarea Armelor de Distrugere în Masa, care a fost aprobat la întâlnirea ministrilor afacerilor externe aliati de la Istambul în iunie 1994 si ramâne documentul de fundamentare a politicii WDM a NATO, a subliniat atât dimensiunea politica/diplomatica, cât si cea a apararii, în abordarea amenintarilor generate de proliferare. Acest lucru nu a constituit o surpriza, având în vedere natura duala a Aliantei si unele preocupari în alte capitale aliate în care Washingtonul intentiona probabil sa transfere eforturile împotriva proliferarii din responsabilitatea domeniului diplomatic în cea a domeniului militar.

O privire asupra documentelor de politica ulterioare ale Aliantei, cum ar fi o analiza serioasa privind controlul armamentelor, non-proliferarea si masurile de încredere si construire a securitatii realizata în decembrie 2000, arata ca raportul între dimensiunea politica/diplomatica si cea militara în contracararea proliferarii a reprezentat deseori un obiectiv în sine. Cu toate acestea, aliatii au ajuns treptat la concluzia ca, în domeniul capabilitatilor militare, NATO poate oferi o componenta unica si, pentru moment, de ne-înlocuit a arhitecturii institutionale internationale de contracarare a amenintarilor proliferarii. http://www.nato.int

Pentru a ajuta la eliminarea acestui decalaj major, Consiliul de Securitate al Organizatiei Natiunilor Unite (ONU) a adoptat în unanimitate Rezolutia 1540, în aprilie 2004. Rezolutia a stabilit o baza globala de masuri împotriva proliferarii si a mandatat toate statele sa le puna în aplicare fara întârziere. Rezolutia 1540 cere statelor "sa încrimineze proliferarea, sa controleze strict exporturile si sa asigure securitatea tuturor materialelor sensibile în interiorul granitelor lor". Rezolutia include de asemenea 12 puncte solicitând tuturor statelor sa:

        "adopte si sa puna în aplicare legi eficiente, care sa interzica tuturor actorilor non-statali sa produca, obtina, posede, dezvolte, transporte, transfere sau foloseasca arme nucleare, chimice sau biologice si mijloacele de transport la tinta ale acestora";

        dezvolte si mentina "masuri fizice de protectie eficiente";

        asigure controlul la frontiere si sprijinul necesar în vederea aplicarii legilor "pentru combaterea traficului ilegal";

        asigure "controlul exporturilor si al transporturilor de tranzit".

Aceasta rezolutie a impus cerinta de aplicare a unor masuri împotriva proliferarii de catre furnizorii din toate tarile lumii. http://www.onuinfo.ro/biblioteca/sistemul_de_documente/

Programele de ne-proliferare mutuala între Statele Unite si Rusia demonstreaza cât de mult se întrepatrund, în mod involuntar, instrumentele de securitate. Atunci când senatorii americani Sam Nunn si Richard Lugar au elaborat Legea privind Reducerea Amenintarii Nucleare Sovietice din 1991, atentia principala se axa pe asigurarea securitatii si distrugerea armelor nucleare si a mijloacelor pentru transportul acestora la tinta din fosta Uniune Sovietica.

Efortul a fost initial condus de Departamentul de Aparare al SUA. Dar pe masura ce Congresul SUA a început sa realizeze amploarea provocarii, acesta a creat un colaj de initiative cu implicarea unor multiple agentii vizând nu numai actiunile care trebuiau întreprinse în privinta armelor si a materialelor "mobile", ci si dezvoltarea modalitatilor de a utiliza talentul stiintific în domeniul dezvoltarii economice.

Programele SUA de reducere a amenintarilor au evoluat într-o gama de tentative mai largi si multi-departamentale urmarind interzicerea accesului statelor ostile si al grupurilor teroriste la WMD, precum si la materialele si cunostintele necesare în vederea producerii acestora. Au fost înregistrate succese considerabile în sfera securitatii, dar o legatura formala între edificarea institutiilor si construirea capacitatii si posibilitatea de a mentine aceste eforturi de ne-proliferare va fi realizata dupa mult timp.

3.3. Crima organizată

În contextul marilor prefaceri geo-politice, economice si sociale cu care se confrunta în prezent comunitatea internationala, crima organizata a capatat noi valente, extinzându-si aria de cuprindere si sfera de activitate la cote alarmante, motiv de îngrijorare pentru majoritatea statelor lumii si în mod deosebit pentru cele ale caror economii se afla în proces de tranzitie, data fiind vulnerabilitatea sistemelor legislative si fragilitatea institutiilor democratice din aceste tari. Structurile crimei organizate s-au dovedit a fi mult mai mobile decât cele ale economiei formale, exemplul tarilor din Europa Centrala si de Est fiind concludent în acest sens.

Definirea conceptului de crima organizata este foarte importanta pentru cunoasterea dimensiunilor si implicatiilor socio-politice ale fiecarui segment infractional, în vederea adoptarii celor mai eficiente strategii si tactici de eradicare a fenomenului. Conventia cadru a ONU împotriva crimei organizate precizeaza la art.1 ca prin crima organizata se înteleg: Activitatile unui grup de trei sau mai multe persoane, cu legaturi de tip ierarhic sau cu legaturi personale, care permit liderilor lor sa realizeze profituri sau sa controleze teritorii ori piete, interne sau straine, prin violenta, intimidare sau coruptie, atât pentru sprijinirea activitatii criminale, cât si pentru a se infiltra în economia legitima, în special prin:

a) trafic ilicit de droguri sau substante psihotrope si spalarea banilor, asa cum au fost definite de Conventia Natiunilor Unite împotriva traficului ilicit de stupefiante si de substante psihotrope din 19 decembrie 1988;

b) traficului persoane, asa cum a fost definit de Conventia pentru suprimarea traficului de persoane si a exploatarii prostituarii altor persoane, din 2 decembrie 1949;

c) falsificare de moneda, asa cum a fost definita de Conventia internationala pentru suprimarea falsului de moneda, din 20 aprilie 1929;

d) traficul ilicit sau furtul de obiecte culturale, asa cum a fost definit de Conventia UNESCO asupra mijloacelor de interzicere si de prevenire a importului ilicit, exportului si transferului drepturilor asupra proprietatilor culturale, din 14 noiembrie 1970, si de Conventia UNIDROIT asupra obiectelor culturale furate sau exportate ilegal, din 24 iunie 1995;

e) furt de materiale nucleare, folosirea lor improprie sau amenintarea cu folosirea lor împotriva populatiei, asa cum au fost definite de Conventia privind protectia fizica a materialelor nucleare, din 3 martie 1980;

f) acte teroriste;

g) trafic ilicit sau furt de vehicule cu motor;

h) corupere a oficialitatilor publice. http://www.onuinfo.ro/biblioteca/sistemul_de_documente/

Grupul de experti asupra crimei organizate din cadrul Consiliului Europei si Comisiei Europene au cazut de acord asupra existentei a patru criterii obligatorii:

        colaborarea dintre trei sau mai multe persoane;

        conlucrarea lor se face pentru o lunga sau indefinita perioada de timp;

        aceste persoane sunt suspectate de comiterea unor infractiuni grave sau chiar au savârsit asemenea fapte;

        obiectivul actiunii lor comune este de a obtine profit/putere. http://www.actrus.ro/biblioteca/anuare/2004

Criteriile optionale se refera la:

        obiect/domeniu de activitate propriu/clar definit;

        disciplina interna si control;

        utilizarea violentei sau a altor instrumente în scopul intimidarii;

        influenta prin coruptie sau alte mijloace, asupra mediului politic, mass-media, structurilor de implementare a legii, administratiei publice;

        actiune la nivel international.

Mult timp crima organizata a prezentat un interes foarte scazut pentru elementul politic, desi în anii '70 începuse sa penetreze serios societatile occidentale, dar si cele central si est europene. Schimbarile radicale de la sfârsitul anilor '80 au fost privite de retele criminale ca o oportunitate în executarea operatiunilor transfrontaliere pe întregul continent si nu numai. Statisticile arata ca în Europa de Vest au sporit considerabil furturile de masini, infractiunile economice, spalarea banilor, traficul ilegal de armament si deseuri radioactive, coruptia, infractiunile legate de imigratie (traficul de persoane si trecerile ilegale de frontiera, falsificarea de vize si pasapoarte, utilizarea ilegala a mâinii de lucru din statele sarace), precum si infractionalitatea legata de prostitutie sau alte forme de exploatare sexuala. În Europa Centrala si de Est, pe lânga tipurile de actiuni mentionate mai sus, se practica infractiunile împotriva proprietatii, extorcarea si falsificarea de bani. www.biblioteca.ase.ro/downres.php?tc=6102

Crima organizata internationala a crescut ca amploare, în ultimul deceniu, în parte datorita unor motive proprii (capitalul uman, material si financiar deosebit, perfectionarea continua a organizarii si a modului de operare), dar si datorita exploziei globalizarii. În multe state, valorile traditionale legate de respectul fata de autoritate si comunitate au fost înlocuite cu dorinta de parvenire individuala cu orice pret, iar multe dintre statele în care se manifesta acest fenomen experimenteaza democratia pentru prima data. Multe guverne sunt mai preocupate, la acest început de secol, de propria supravietuire, decât de sursa devizelor. Altele, pentru a facilita comertul mondial si pentru a-i face fata, si-au cosmetizat institutiile si structurile financiare, au relaxat restrictiile legate de procedurile vamale sau de acordare a vizelor, ceea ce a permis crimei organizate internationale sa se infiltreze cu usurinta în structurile economiei licite.

În era globalizarii, organizatiile situate în afara legii nu mai au nevoie de o baza teritoriala de unde sa-si coordoneze actiunile. Revolutia tehnologica a creat posibilitatea sefilor de retele sa-si conduca afacerile, indiferent de locul unde se afla. Multe dintre actiunile lor pot fi duse la îndeplinire prin intermediul retelei de calculatoare si telecomunicatii. Utilizarea transferurilor electronice, accesul liber la Internet si tehnologia de comunicatii supersofisticata, permit structurilor criminale intensificarea comiterii de infractiuni cu autori neidentificati, erodându-se astfel autoritatea statelor.

Aceasta nu înseamna însa ca s-a renuntat la coruptie, mita, întelegeri secrete sau extorcari. Când toate acestea esueaza, se recurge la violenta. Datorita faptului ca au existat situatii în care organizatiile criminale au avut posibilitatea de a-si demonstra violenta iesita din comun, ca mijloc de aparare a intereselor sale, se poate crea confuzie în discernerea între actele lor si cele ale organizatiilor teroriste. Singura diferenta notabila dintre ele este aceea ca teroristii sunt mai putin interesati de profit, ei fiind mai degraba motivati de fanatismul religios sau ideologic, atacurile lor având ca tinte statul cu ceea ce înseamna el (institutiile si reprezentantii lor).

3.4 Conflictele regionale și securitatea națională

Dupa al doilea razboi mondial continentul european a fost divizat în doua grupari care îsi defineau interesele de securitate în mod antagonic, dupa modelul jocului de suma nula – câstigul de securitate al uneia dintre grupari consta în pierderi de securitate pentru cealalta. Principalele surse ale divizarii Europei au fost de natura politica si ideologica. Lumii capitaliste si democratice a Europei Occidentale i s-a opus lumea comunista si totalitara a Europei de Est. Confruntarea principala a avut loc pe tarâm politic, ideologic si militar si a luat forma unei curse a înarmarilor care a caracterizat întreaga perioada si care s-a prelungit, prin inertie, în forme mai putin agresive, chiar si în perioada tranzitiei postcomuniste, atât în Europa, cât si în Asia. Cu toate ca a luat forma unor confruntari politice, ideologice si militare, esenta opozitiei dintre cele doua grupari europene a fost strâns legata de dezvoltare, luând forma unei competitii pentru dezvoltare. Decalajul de dezvoltare a fost mai redus la începutul confruntarii, în perioada imediat urmatoare celui de-al doilea razboi mondial, si mai accentuat la sfârsitul comunismului. Razboiul rece s-a încheiat în momentul în care blocul comunist s-a dovedit incapabil, în conditiile globalizarii, sa mai asigure cresterea economica tarilor pe care le cuprindea, în vreme ce gruparea occidentala a dovedit capacitatea nu doar de a se dezvolta pe sine, dar si de a produce o dezvoltare accelerata în acele tari care i s-au alaturat (Spania, Portugalia, Grecia).

Decalajele de dezvoltare nu produc automat conflicte de interese nationale care sa puna în pericol securitatea continentala, în schimb, decalajele de dezvoltare produc, pentru tarile mai putin dezvoltate, necesitatea de a cauta si identifica surse de dezvoltare. Într-o zona geopolitica, potentialul de conflict este amplificat prin diversificarea surselor de dezvoltare. Societati aflate într-o cursa a dezvoltarii, care se bazeaza pe surse diferite de crestere economica si dezvoltare economico-sociala, vor avea un potential de conflict mai ridicat decât societati aflate tot în competitie de dezvoltare, dar care apeleaza la aceeasi sursa de dezvoltare.

Pâna la sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial, în cursa dezvoltarii declansata la începutul secolului al XIX-lea, cele mai mari state europene – Marea Britanie, Franta, Germania, Austria si Rusia – apelau la surse de dezvoltare specifice fiecareia. Rezultatul a fost definirea în termeni conflictuali a intereselor nationale ale fiecareia dintre aceste tari. Ceea ce permitea crearea de situatii conflictuale – si de viziuni politice care luau conflictul în considerare ca pe o solutie posibila a sustinerii propriilor interese – era simplul fapt ca nici una dintre ele nu depindea, pentru atingerea obiectivelor de dezvoltare, de celelalte. Dimpotriva, în masura în care interesele nationale ale acestora se întâlneau, ele intrau în situatii modelabile prin jocul de suma nula.

Logica formarii celor doua grupari de state ale razboiului rece si care permite definirea relatiilor dintre ele în termeni conflictuali era data de diferenta dintre sursele de dezvoltare. În vreme ce gruparea occidentala avea ca sursa principala de dezvoltare capitalul american si potentialul tehnologic al SUA – mai târziu combinatia dintre capitalul american si cel al Europei occidentale – blocul oriental avea ca sursa principala de dezvoltare resursele naturale ale URSS si potentialul tehnologic al acesteia. Cum nu exista nici o conditionare între aceste doua surse diferite de dezvoltare, fiecare tabara era "libera" sa îsi defineasca interesele de dezvoltare în termeni conflictuali cu cealalta, caci un eventual conflict nu ar fi afectat în nici un fel sursa de dezvoltare. Invers, tari care pâna atunci îsi definisera interesele nationale în termeni conflictuali – de exemplu Germania si Franta – nu mai puteau mentine o viziune politica conflictuala cu privire la dezvoltarea lor ulterioara fara a afecta sursa de dezvoltare si, ca urmare, si-au redefinit interesele nationale în termeni de cooperare. Babiuc, Victor, Expunere la conferinta "Wider Europe and Transatlantic Link", organizata de CSIS, Washington DC, la 25 oct. 2005, în revista "Dilema veche" nr. 107din 10 feb.2006.

Analizând din perspectiva explicatiei prin intermediul diferentelor dintre sursele de dezvoltare, putem întelege cu usurinta conflictul iugoslav sau actualele amenintari la adresa securitatii europene care provin din Europa de Est – conflictul din Transnistria, conflictele din Georgia, Armenia, Azerbaidjan, evolutia relatiilor dintre tarile balcanice si rezolvarea sau mentinerea tensiunilor în bazinul mediteranean (Cipru, relatiile dintre Grecia si Turcia)

Din perspectiva diversitatii surselor de dezvoltare, principala problema creata de postcomunism a constat nu atât în exacerbarea nationalismelor sau eliberarea tensiunilor locale de sub constrângerea restrictiilor de bloc, cât în crearea unor noi alternative de surse de dezvoltare pentru state, care, urmare a politicii de bloc, nu dispuneau de ele în timpul razboiului rece. Razboaiele dintre tarile fostei Iugoslavii, chiar daca au fost justificate ideologic ca si conflicte interetnice, au avut la baza diferentierea surselor de dezvoltare potentiala între dezvoltarea oferita prin integrare europeana, pentru Croatia, Slovenia, Macedonia, si dezvoltarea prin resurse alternative a Serbiei. Conflictul transnistrean poate fi interpretat ca un conflict între regiuni dispuse sa apeleze la resursele occidentale de dezvoltare – Moldova – si regiuni care se pot dezvolta utilizând resursele de dezvoltare ale Rusiei. Acelasi model explicativ poate fi aplicat pentru Ucraina, Georgia – unde Abhazia este mai legata de resursele rusesti de dezvoltare decât restul tarii – Armenia si alte tari din Caucaz.

Marea noutate pe care postcomunismul a adus-o problematicii securitatii europene consta în faptul ca a înlocuit o problematica globala de securitate – razboiul rece – cu o pluralitate de problematici ale securitatii regionale: în Balcani, în Caucaz, în nordul Marii Negre. Toate aceste regiuni sunt situate la periferia Uniunii Europene, iar sursele invocate ale amenintarilor par sa se limiteze de fiecare data la o problematica interna – conflict religios, conflict interetnic, confruntare politica interna – slab legata de problematica globala a securitatii. http://www.actrus.ro/biblioteca/anuare/2002

Amenintarea pentru securitatea europeana la nivel continental pare a proveni mai degraba din capacitatea unora dintre factorii de amenintare globala – de tipul terorismului sau al crimei organizate – de a utiliza conjuncturile create de conflictele regionale în scop propriu (precum implicarea mujahedinilor în razboiul din Bosnia).

O a doua amenintare ar putea sa apara ca urmare a potentialului oferit de o serie de conflicte locale de a functiona ca "debuseu" pentru conflictele sau tensiunile interne din tarile vecine. Amenintarea consta în potentialul de extindere a conflictului, ca în cazul implicarii nationalistilor ucraineni în conflictul din Transnistria, al nationalistilor sârbi în conflictul din Bosnia, al nationalistilor albanezi în cel din Kosovo si FYR Macedonia.

Imaginea globala prezinta un continent european:

(1)  eliberat de amenintarile traditionale provenite din confruntarea dintre marile tari europene (Germania vs. Franta, Rusia vs. Germania, Marea Britanie vs. Franta si Germania, Rusia vs. Turcia), amenintari care au definit problematica securitatii europene vreme de mai multe secole;

(2)  eliberat de marea amenintare a razboiului rece;

(3)  situat în afara principalelor amenintari la adresa securitatii globale – terorismul international (în ciuda atentatelor de la Madrid si Londra, UE nu este o tinta prioritara a terorismului international), potentialul proliferarii armelor nucleare, crima organizata la nivel international, conflictul din Orientul Apropiat si altele sunt probleme asumate mai ales de Statele Unite;

(4)  aflat sub umbrela de securitate a NATO, suficient de flexibila pentru a permite europenilor sa se degajeze de angajamentele globale ale SUA, dar în acelasi timp sa implice SUA în orice problema europeana de securitate în care Europa Occidentala nu se poate descurca singura (precum în Bosnia si Kosovo);

(5)  având de rezolvat doar probleme locale (regionale) de securitate, deja amintite, situate la periferia continentului si în continua restrângere. Gheorghe Fulga, Alocutiune la Seminarul EAPC "Abordari regionale ale noilor riscuri de securitate", Bucuresti, 29-30 iunie 2003 (www.dci.ro)

Extinderea Uniunii Europene tinde sa reduca numarul problemelor regionale de securitate. Între 1990-1992, problemele regionale de securitate, potentiale sau doar ipotetice, ivite la periferia Europei Occidentale, erau net mai numeroase ca în prezent si se întindeau pâna în Europa Centrala. Pe atunci puteam numara conflicte si tensiuni ce includeau Ungaria (în relatia cu România, cu Serbia, cu Slovacia), Cehia si Slovacia (pe cale de despartire), tarile baltice (în relatia cu Rusia), România (în relatia cu Ungaria si Ucraina), Moldova (în relatia cu Tiraspol si Ucraina), Iugoslavia (în relatia dintre Serbia si toate celelalte republici), Bulgaria (în relatia cu Turcia), Polonia (în relatia cu Ucraina, Belarus, Germania si Rusia), Rusia (în relatia cu toate fostele republici ale URSS).

La începutul perioadei postcomuniste, toata lumea fosta comunista parea un sir de regiuni generatoare de conflicte cu potential de extindere si de amenintare a pacii continentale. Un deceniu si jumatate mai târziu, ele au fost restrânse la câteva "regiuni" periferice, dar si în acestea conflictul este tinut sub control, iar potentialul sau de extindere este minim. În nici un caz nu putem ignora rolul extinderii Uniunii Europene în acest proces, caci se coreleaza cu procesul reducerii amenintarilor de securitate si al stingerii conflictelor regionale.

CONCLUZII

Niciodată în istoria modernă a omenirii nu au existat atâtea elemente de

incertitudine. În ciuda numeroaselor ipoteze emise în anii din urmă, puțini sunt

capabili să întrevadă ce se va întâmpla pe termen mediu sau lung, iar ipotezele lor să

fie veridice. Valorile în creștere ale componentelor noii ecuații de securitate conduc

la concluzia că am intrat într-o epocă a insecurității strategice. Situația este cu atât

mai complicată cu cât procesul globalizării continuă, ceea ce înseamnă că nimeni nu

se poate considera în afara jocului. Nevoia de autoprotecție a unor state ar putea să

provoace un al treilea reflux al democratizării, care să pună capăt celui de-al treilea flux al democratizării. Care sunt statele cele mai amenințate nu este greu de ghicit,

dar nici democrațiile consolidate și marile puteri nu se pot considera la adăpost.

Din această perspectivă noile amenințări la adresa securității obligă statele

membre și partenere ale Alianței Nord-Atlantice să lucreze împreună pentru apărarea

valorilor comune de democrație, securitate și libertate.

Drumul din fața noastră nu este ușor. Pentru a dace față provocărilor secolului al

XXI-lea este nevoie de voință politică, cât și de eforturi financiare și militare

semnificative din partea tuturor. Mai mult, este nevoie de cooperare și solidaritate din

partea tuturor membrilor comunității euro-atlantice pentru protejarea valorilor

comune.

Ceea ce am făcut în ultimii ani reprezintă un succes, pe care ne propunem să îl

consolidăm. Procesul prin care a trecut România care nu a fost nici ușor nici fără

obstacole este parte a unei experiențe, cu valoare de „lessons learned”, la nivelul

subregiunii în care ne regăsim și al arealului Alianței în ansamblu.

România este parte integrantă la fel ca și celelate state de pe mapamond la acest process de globalizare fiind un actor demn de luat in seamă în regiunea Europei de Est, atât prin potențialul său economic, militar, politic, cât și ca un foarte bun factor de stabilitate.

La sfarîitul acestei lucrări putem spune că este benefică studierea securității nationale, din perspective globalizării și intergrării, pentru că oferă posibilitatea elaborării unei strategii de raspuns, care pornind de la cauzele crizei generalizate,să reducă insecuritatea statelor. Întrucat după cum foarte bine se știe, există o determinare globală și regională asupra securității naționale, concomitant cu procesul de deschidere dinamică a statelor spre exterior, și de sporire a conlucrării și cooperări internaționale ân domeniu, se cer eforturile multiple ale comunității internșionale se cer îndreptate spre pacea, securitatea și stabilitate regiunilor și a lumii în general.

Statele lumii ar trebuii să înțeleagă că numai conlucrand înpreună pot să asigure securitatea atât de râvnită cetâțenilor săi, iar într-o lume unde totul se globalizează, singura soluție este asigurarea securității colective și înbunătățirii funcționalității organizațiilor internașionale însărcinate cu asigurarea securității globale.

Lumea mileniului XXI este într-o continuă schimbare la care statele trebuie să fieîn permaneță conectate, pentru că amenințările de ieri nu pot fi amenițările de astăzi.

Pentru a avea parte de un system de securitate performant sunt de părere că ar trebui luate unele măsuri precum ar fi: creșterea resurselor generatoare de securitate națională, în contextual securității colective; sporirea operativități sistemelor de securitate collective, cu participarea țărilor și a unor actori non-guvernamentali; dezvoltarea unor mecanisme viabile de reglare și control al mediului de cooperare internațional, cu accente pe factorii generatori de insecuritate: mediul financiar-bancar, economic, cel infracțional și terorismul; reducerea vulnerabilității economice, sociale, poiltice, militare, de mediu.

În condițiile actuale, mai ales din cauză recesiunii economice în care se află lumea, țara noastră ar trebui să-și ia măsuri de securitate suplimentare pentru a combate orice element neprevăzut, contribuind astfel la securitatea globală.

BIBLIOGRAFIE