Genurile Jurnalistice

Capitolul 2. Genurile jurnalistice

2.1. Știrea sportivă în televiziune și jurnalul televizat

Știrea reprezintă informații de actualitate, inedite, deosebite și de interes general. Știrea de televiziune este o gamă de informații considerate fundamentale de către jurnaliști, selectate conform unor criterii determinate și difuzate în formatul consacrat al unui gen publicistic.

Timpul difuzării unor știri sportive la televiziune variază de la fragmente scurte în buletinele generale de știri sau în programele de știri la canale specializate pe știri sportive, care acoperă evenimentul în permanență.

Deși drepturile de transmitere a principalelor evenimente sportive sânt vândute astăzi canalelor individuale de televiziune, acest lucru nu împiedică alte canale să transmită știri legate de subiectul respectiv înainte sau după desfășurarea evenimentului. Cluburile și organizațiile sportive abia așteaptă să-și intensifice campaniile publicitare care precedă evenimentul, pentru ca publicul să fie interesat de evenimentele lor și să umple stadioanele. În mod similar, posturile de televiziune care dețin drepturile de difuzare vor avea o audiență mai mare dacă transmit evenimentul înaintea posturilor concurente. La conferințele de presă și la interviurile dinaintea evenimentelor cu jucătorii și antrenorii pot participa așadar reprezentanți ai tuturor posturilor de televiziune, deși unele dintre ele ar putea decide să nu facă publicitate unor subiecte acoperite de posturile concurente. După eveniment, acordurile mutuale de acces la știri permit ca adesea canalelor de televiziune care nu dețin drepturi de difuzare să prezinte secvențe în cadrul buletinelor de știri.

Cele șase întrebări la care trebuie să răspundă o știre desăvârșită sunt cunoscute și fac parte din ceea ce s-ar putea numi prima alfabetizare în jurnalism. Aceste întrebări sunt: ”cine?”, ”ce?”, ”când?”, ”unde?”, ”cum?”, ”de ce?” și înfățișează totalitatea elementelor semnificative care relevă caracterul subiectului despre care se vorbește. Câteva criterii de clasificare impun selectarea următoarelor categorii de știri:

După criteriul conținutului, știrile de televiziune sportive pot fi selectate conform sportului căruia îi circumscriu: fotbal, baschet, volei, box, rugby, Formula 1 și altele.

După gradul de interes în timp, știrile de televiziune aparțin categoriei de actualitate imediată, fiind știri cu impact puternic, dar de scurtă durată și cu un grad înalt de spectaculozitate, sau categoriei de largă actualitate ca relatări care nu privesc decizii majore, ci fac referire la fapte diverse, fără dependență de momente precise și a căror difuzare nu este de urgență.

3. După durată, știrile de televiziune pot fi:

– Flash-uri (subiectul este emis în maximum 30 de secunde);

Știri de durată medie (subiectul cuprinde între 30 de secunde și două minute);

Știri ample (subiectul depășește două minute, dar se înscrie în limita a patru minute).

4. Potrivit raportului dintre momentul emiterii unei știri de televiziune și momentul producerii evenimentului despre care se relatează:

Știri în curs (concentrarea pe evenimente aflta în desfășurare);

Știri anticipatoare (anticiparea evenimentelor);

Știri post factum (raportate la evenimentele încheiate).

5. În dependență de relația dintre imagine și comentariu:

Imagine comentată (mesajul vizual este prioritar și este favorizat procedeul descrierii);

Comentariu ilustrat cu imagini generice;

Comentariu cu imagini aleatorii.

Indiferent de modul de structurare a informației, știrea de televiziune este compusă din trei nivele: lead, corpusul știrii și finalul (lead-out).

Lead-ul

În jurnalismul de televiziune prin lead este desemnat textul de prezentare, de anunț al știrii (citit de pe promter de către prezentatorul jurnalului televizat). Durata lead-ului cuprinde între 5-15 secunde și este emisă întotdeauna direct din studioul de știri. Pentru jurnalul de știri clasic pot fi concepute următoarele tipuri de lead:

Lead-uri narative (dau tonul unei povestici ce urmează a fi dezvoltate în corpusul știrii într-o manieră stimulativă);

Lead-uri prin contrast (subliniază din start caracterul știrii care urmează, situâdu-se în opoziție cu conținutul știrii);

Lead-uri explorative (ușurează accesul la semnificația relatării printr-o suplimentare);

Lead-uri rezumative (corpusul știrii se transformă în continuarea unei formule abreviate).

Modele de structurare a informației în știrea de televiziune:

Modelul narativ (este reprezentat de structură clasică, unde știrea trebuie să respecte organizarea: introducere, cuprins, încheiere);

Modelul situației conflictuale (este un mod de structurare a informației corespunzător subiectelor care fac referire la un conflict de amploare și parcurge câteva etape: captarea interesului telespectatorului, descrierea naturii conflictului, prezentarea poziției fiecărei părți aflate în conflict, accentuarea celui mai dramatic aspect al relatării și la final expunerea consecințelor pe termen lung a soluțiilor previzibile.)

Modelul unității dramatice (această modalitate tratează evenimentul în funcție de abordarea a trei momente: punctul culminant, cauza și efectul)

Lead-out-ul

Este un text post-știre, citit de pe promter la încheierea difuzării imaginilor filmate. Prin acest text succint, prezentatorul face trecerea către subiectul următor din jurnalul de știri.

În ultimii ani, aspectul paginilor Web a avut o influență deosebită asupra modului în care sânt prezentate știrile sportive de către televiziune, în special în cazul canalelor speciale de știri sportive și al programelor ce prezintă rezultatele diferitelor competiții sportive. Cu toate că televiziunea nu a renunțat la prezentatorii în direct pentru a introduce reportaje și pachete de știri, apariția lor pe ecran este acum completată de text. În stilul paginilor Web, telespectatorul este bombardat cu informații în permanentă schimbare în părțile laterale și de jos ale ecranului, schimbarea este determinată de cererea tot mai mare de statistici sportive și de scoruri exacte și actualizate imediat.

2.2. Reportajul sportiv în televiziune

Televiziunea modernă este interactivă și captivantă, de aceea recomandă reportajul ca o relatare captivantă despre un aspect din realitate. Judecând după filiația etimologică, un reportaj este un raport. Diferența de un raport clasic, care stabilește o comunicare instituțională și reportajul sportiv televizat este aceea că acest gen se adresează unui public numeros interesant de subiectele sportive, încercând să răspundă nu doar curiozității informative a acestuia, ci și dorinței sale pentru spectacol și detaliu. Toate aceste însușiri ale reportajului modern de televiziune recomandă acest gen drept o relatare detaliată, argumentată și precisă. Spre deosebire de știrea audiovizuală, care este o îmbinare a elementelor vizuale și sonore în redacție, fără să neapărată prezența reporterului la fața locului, reportajul impune clauza participării directe.

Prezența jurnalistului la locul evenimentului este obligatorie pentru realizarea reportajului, reporterul, în calitate de coordonator al întregii echipe de filmare, trebuie să facă față unor exigențe specifice muncii în teren: să se poate orienta în context – adică să poate observa cu justețe și cu simț al detaliului elementele semnificative ale unui eveniment sau pseudoeveniment; să se documenteze atent înainte de deplasarea la locul faptei, indiferent de natura situației cu care urmează să se confrunte și despre care urmează să relateze; să fie o sursă credibilă și avizată de informații și să verifice rapid, sursele informațiilor pe care le primește; să fie obiectiv în limitele posibilului, dar și suficient de personal pentru a da o valoare expresivă evenimentului; să se poată adapta condițiilor de stres și lucrului în echipă, deoarece precizia, coerența și atractivitatea unui reportaj depind de calitatea, dar și de solidaritatea echipei (editori de imagine, prezentatori, sunetist, regizor etc.).

În realizarea și structurarea reportajului, prerogativele reporterului nu trebuie puse în umbră. Atât el, cât și membrii echipei trebuie să fie conștienți de faptul că un bun reporter ajuns la fața locului are calitatea de martor privelegiat al evenimentului, dar reprezintă în același timp ochii și urechile publicului (deci este un emisar al telespectatorului), fără a uita că el reprezintă și o „marcă” a postului de televiziune care l-a delegat să relateze (și ale căror rigori editoriale trebuie să le respecte). Nu în ultimul rând, aceste „roluri” ale reporterului care observă și relatează despre un eveniment vor fi marcate de personalitatea proprie, de propria manieră stilistică, fiindcă, în egală măsură, reporterul transmite, simultan cu informațiile despre o stare de fapt, propria sa viziune și implicit se autoreprezintă.

Un bun reportaj este, în primul rând, o narațiune coerentă, în care toate momentele subiectului sunt respectate. Convenții dramatice și stilistice bine motivate permit începerea unui reportaj cu punctul culminant (pentru a crea o zonă de impact și a câștiga din primele momente atenția telespectatorului) sau cu finalul (pentru a provoca și a susține curiozitatea asupra protagoniștilor și a cauzelor), ceea ce nu înseamnă însă că un reportaj care urmează, în unitatea sa dramatică, evoluția cronologică a evenimentului este mai puțin izbutit. Însă indiferent care ar fi forma de comunicare, reporterul trebuie să-și adapteze „instrumentarul” jurnalistic la tipul de eveniment pe care îl transmite și tocmai focalizarea mai accentuată pe una sau alta dintre componentele relatării determină o clasificare a tipurilor de reportaje pentru televiziune, o tipologie general recunoscută, dar asupra căreia specialiștii avertizează că nu este nici pe departe exhaustivă. În continuare am să prezint câteva tipuri de reportaje:

Reportajul de știri este tipul clasic de reportaj, de mică întindere (maximum 3 minute), regăsit frecvent în jurnalele de știri ale majorității televiziunilor. Important și specific este faptul că informația transmisă se referă la un eveniment actual, care are loc într-un interval de timp precis delimitat.

Reportajul de profunzime este mai amplu ca dimensiuni și mai dificil de realizat față de reportajul de știri. O dimensiune specifică a acestei specii de reportaj este plasarea evenimentului în context, caracteristică ce presupune o documentare minuțioasă a reporterului și un bun control al detaliilor. Acestea din urmă trebuie să fie amplasate gradual, pentru a crea o perspectivă subiectului.

Reportajul analitic își centrează atenția pe revelarea contradicțiilor din interiorul unui eveniment și se străduiește să răspundă întrebării „de ce?”. Este un tip de reportaj dificil, care necesită experiență jurnalistică, spirit polemic și exercițiu al interpretării. La finalul unui bun reportaj analitic, telespectatorii ar trebuie să fie incapabili să declare de partea cui s-a aflat jurnalistul pe parcursul relatării, deși acesta este de departe tipul cel mai personalizat de reportaj.

Reportaj-anchetă este un reportaj al probelor și al argumentelor imbatabile (documente vizuale și sonore, depoziții ale martorilor), de aceea este considerat și sursă a gloriei rapide pentru reporter. Un jurnalist de investigație se bucură de o reputație dublă, câștigată în timp relativ scurt.

Fiind un gen al audiovizualului aflat în relație directă cu desfășurarea unui eveniment din realitate, reportajul de televiziune pornește de la o idee pe care autorul reportajului și-a formulat-o pornind de la câteva date preliminare, referitoare la un eveniment crezut important. În contunuare urmează seria etapelor de realizare a unui reportaj:

Pregătirea reportajului

Intenția reporterului, datele esențiale pe care le are și o schiță a subiectului propus vor fi expuse într-un sinopsis, pentru a fi supuse aprobării editorului. Din moment ce sinopsisul este aprobat, urmează seria preparativelor specifice oricărui reportaj de televiziune. Reperarea exactă a locului de desfășurare a evenimentului este utilă pentru orientarea echipei, dar și pentru construirea scenariului, care precedă întotdeauna filmarea propriu-zisă. Practica jurnalistică a demonstrat că actorilor evenimentului trebuie de le adus la cunoștință despre intenția reportajului și de subiectul acestuia, fără a li se explica în amănunt zonele de interes și prioritățile reportajului în abordarea temei. Până la deplasarea la locul desfășurării evenimentului, reporterul trebuie să verifice, dacă ziua, locul și ora nu s-au modificat și dacă în distribuția participanților nu au intervenit schimbări.

Documentarea este un moment foarte important în pregătirea reportajului care nu poate fi eludat. Timpul alocat acestei etape este foarte limitat, de aceea reporterul are nevoie de o accesare rapidă și eficientă a surselor și de o capacitate bună de selecție a informației.

2. Deplasarea echipei de filmare la locul evenimentului

Ieșirea pe „teren” a echipei de filmare influențează vizibil comportamentul participanților și deseori chiar agenda evenimentului. De aceea, ajuns la fața locului, reporterul trebuie să se orienteze rapid, să observe coordonatele „adevărate” ale evenimentului și punctele sale de real interes. Pentru realiarea unui bun material, devin folositoare următoarele elemente:

Selectarea unor martori credibili. Nu orice participant afla la eveniment este dispus să vorbească și la fel nu orice vorbitor care crede că deține calitatea de martor poate oferi mărturia cea mai relevantă. Identificarea exactă a martorului este obligatorie și conferă credibilitate sursei.

Apelul la surse oficiale. Garantează competența unor instituții, dar nu este suficient de credibil pentru telespectatori. E știut faptul că un purtător de cuvânt va prezenta interesele și imaginea instituției pe care o reprezintă.

Experții. Dacă la fața locului sunt experți, ei pot fi surse utile pentru reporter, cu condiția ca ei să se conformeze regulilor de redactare a audiovizualului.

Presa regională. Constituie o sursă de informații specifice, la care în multe cazuri, presa centrală nu are acces. Utilizând informații locale, reportajul va căpăta coloratură și originalitate.

Interacțiunea cu alți jurnaliști. Poate fi profitabilă din moment ce are loc schimbul de informații, ca între profesioniști ai mass-media.

3. Întoarcerea în redacție

Când e vorba de un reportaj înregistrat, materialul brut stocat va traversa câteva etape de elaborare până la faza finită, când reportajul poate fi în emisie. Reporterul trebuie să vizioneze materialul brut pentru a stabili următoarele momente:

Dacă imaginile filmate servesc unghiului de abordare stabilit la sfârșitul documentării;

Dacă imaginile captate nu au diversificat viziunea editorială, așa încât să suporte modificări;

Stabilirea stilului în care va fi redactat materialul.

4. Redactarea reportajului

Este o etapă a personalizării reportajului și de combinare a unor precepte standard cu elemente de originalitate. Astfel un reportaj trebuie să țină cont de următoarele repere:

Regula conciziei, potrivit căreia frazele sunt scurte și alerte, iar termenii folosiți aparțin lexicului comun, fără abuz de metafore;

Pentru a asigura coerența formatului, unghiul de abordare trebuie enunțat în primele două minute ale reportajului;

Intro-ul reportajului trebuie să capteze atenția telespectatorilor și să provoace interes față de continuarea subiectului;

Finalul reportajului trebuie să închidă complet subiectul într-o manieră cât mai memorabilă.

Toate arguentele enunțate până acum conduc la concluzia că reporterul trebuie să aducă în fața telespectatorilor, pentru a le câștiga și a le menține atenția, imagini cât mai puțin ambigue, textele care însoțesc secvențele video trebuie să fie cât mai simple, iar montajul logic și coerent.

2.3. Interviul sportiv în televiziune

Interviul este un ingredient fundamental pentru aproape orice formă de jurnalism sportiv de televiziune. Interviul s-a impus, ca formulă, la sfârșitul deceniului șapte al secolului XIX-lea, odată cu voga modelor din presa audiovizuală americană. Din punct de vedere al eficienței sale, interviul pentru televiziune este un gen util, ieftin sub aspectul resurselor implicative și avantajos pentru ambele părți implicate, pentru că interlocutorul își transmite direct opiniile, evitând eventualul efect de distorsionare pe care l-ar aduce fie postprocesările mai elaborate, fie interpretarea jurnalistică. Televiziunea și-a dovedit foarte repede preferințele pentru interviurile în direct, obținute frecvent „la fața locului” sau în platou și, în funcție de această „organizare” preliminară a situației de comunicare, dar și a chestionarului jurnalistic, s-a vorbit, pe parcursul evoluției genului, de interviul-mărturie sau de interviul-portret, concomitent cu o serie de tactici de intervievare: tactica arbitrului, a exploratorului în tunel sau a meciului de box. Însă toate aceste variații pe tema dată nu fac decât să personalizeze o funcție de perenă a genului: aceea de a releva cele mai importante informații pentru public cu detalii semnificative.

Adepții entuziaști ai interviului televizat – atât teoreticieni, cât și jurnaliști direct implicați, când susțin că acesta ar fi un gen privelegiat, susțin de fapt evidența următoare: mai mult decât alt gen al audiovizualului, dar și al presei în general, interviul scurtează distanțele, stimulează jocul de rol – valabil în orice situație de negociere și de influențare și stimulează dinamica ideilor.

Multe din regulile pentru interviurile din presa scrisă se aplică în egală măsură și în cazul interviurilor de televiziune. Totuși pentru ca un interviu de televiziune să fie eficient, este important ca intervievatul să vorbească și să pară interesant. De asemenea, este important ca intervievatorul să obțină un interviu captivant, mai ales dacă e în direct și nu poate fi montat.

Jurnalistul intervievator

Trebuie să fie un reporter cu experiență. Dacă într-un stand-up pentru știri o bună documentare, un strop de fler, dicție bună și stăpânirea de sine pot ascunde ezitările unui novice, în interviul „clasic” de televiziune se demască rapid lipsa de exercițiu și insuficiență de stăpânire a genului. Aceasta din urmă se traduce printr-o adecvată știință a proporțiilor, adică în ce ritm adresezi întrebările, în ce mod conduci interlocutorul, care sunt zonele „slabe” ale acestuia și în ce măsură răspunsurile ar putea fi anticipate. Jurnalistul intervievator trebuie să fie conștient de faptul că, odată instalat în fața camerei de luat vederi și față în față cu interlocutorul, își asumă o identitate mediatică prin care îi sunt atribuite câteva roluri predeterminate:

Jurnalistul intervievator este văzut ca reprezentat al opiniei publice și al telespectatorilor, care are dreptul la informații și explicații.

Jurnalistul intervievator își asumă un rol de „emisar” al canalului de televiziune care difuzează interviul, preluând implicit proiectul de comunicare al instituției mediatice respective. În mod frecvent, jurnaliștii care intervievează pot fi realizatorii unor emisiuni consacrate sau prezentatori-vedetă ai jurnalului televizat, transmis de canalul-gazdă sau, nu în ultimul rând, canalul de televiziune poate să includă în rolul de intervievator un jurnalist comentator.

Jurnalistul își atribuie rolul de „evaluator” în cadrul unui interviu. El plasează în permanență interlocutorul în fața unui chestionar care, bine condus, pune sub semnul îndoielii luările de poziție anterioare ale intervievatului.

Fixarea unui interviu

Este mai ușor să convingeți anumite personalități sportive să ofere interviuri în exclusivitate pentru televiziune decât pentru presa scrisă.