Fundamente Teoretice Actuale ale Crizelor Si Conflictelor In Relatiile Internationale Contemporane

La începutul mileniului al III-lea lumea contemporană cunoaște profunde schimbări structurale, care determină un ansamblu de fenomene interdependente cu manifestări în plan social, economic, politic, diplomatic, militar, cultural, religios, ecologic și de altă natură, menite să contribuie la crearea unei noi ordinii în lume. S-a conturat astfel o situație geopolitică și geostrategică nouă, caracterizată prin desfășurarea simultană a unor procese contradictorii diferite de cele din perioada Războiului Rece. Aceste modificări structurale au determinat creșterea frecvenței și intensității unor situații deosebite pe care unii specialiști în domeniu le consideră crize sociale, diplomatice, financiare, economice, culturale, militare, juridice sau pur și simplu crize, conflicte la nivel personal, organizațional, zonal, regional sau strategic.

În acest context riscurile ce se mențin la adresa securității internaționale, în general, și la adresa securității statului român în particular, se manifestă sub forme complexe, diverse și atipice, provenind din domenii și direcții multiple, ceea ce face tot mai dificilă prevenirea și înlăturarea lor. Aceste riscuri, identificate tot mai mult cu situații de criză, ca și consecințele dificultăților economice, sociale, politice, militare sau de altă natură sunt mai puțin legate de posibilitatea unor agresiuni tipice, ținând mai mult de manifestarea unor „convulsii” în plan intern sau internațional.

1.1. Considerații privind conceptul de criză. Definire și tipologie.

Analizele politice la nivel global relevă faptul că, în lumea acestui început de secol și mileniu, se desfășoară un proces de redefinire a raporturilor internaționale. Principalele rezultate sunt reducerea probabilităților unei confruntări militare majore și dezvoltarea unui climat de cooperare și parteneriat, având ca obiectiv modelarea unei noi arhitecturi de securitate, unită prin valorile democrației, libertății, respectării drepturilor omului, statului de drept și dezvoltării economiei de piață.

În contextul relațiilor internaționale contemporane, criza, este un fenomen care nu se poate produce decât în cadrul unui diferend și/sau a unui conflict între două sau mai multe părți, care vor fi cel mai adesea state, dar care pot, în mod evident să fie popoare, grupări sau chiar organisme internaționale.

Începutul secolului al XXI-lea este afectat de mai multe tipuri de crize, definite și clasificate într-o mare varietate de moduri.

Criza există la tot pasul și de tot felul, începând cu cele politice, economice, sociale, culturale, ecologice și terminând cu cele demografice. În ultima perioadă de timp se vorbește despre crize alimentare sau de crize ale ostaticilor, despre criza energetică mondială sau criza națională a medicamentelor. Oare, trăim cu adevărat într-o lume în care crizele se află la „tot pasul”? În această situație limită se solicită din plin atenția forurilor naționale și internaționale.

Dacă acceptăm existența acestor situații de impas și chiar perspectiva ca ele să fie tot mai numeroase și mai diverse, ne punem următoarele întrebări: Crizele pot fi gestionate și cum? Ce modificări s-au produs în soluționarea crizelor, pentru a nu fi scăpate de sub control? Care sunt principalii factori implicați, în condițiile în care organizațiile și organismele create în scopul soluționării sau chiar prevenirii crizelor, de pildă, ONU, trec, la rândul lor, printr–o criză de identitate? Răspunsul la aceste întrebări, ne propunem să îl dăm în acest capitol al lucrării.

Pentru a cuprinde problematica acestui concept este necesară organizarea pe câteva probleme: Cum se poate identifica o criză? Cum poate fi caracterizată o criză? Ce fel de efecte produce o criză la nivel internațional, dar la nivelul unui singur stat? Cum se gestionează criza la nivel național și internațional? Cum pot fi garantate ca raționale deciziile luate pe timpul desfășurării unei crize?

În primul caz problema este de ordin descriptiv și conceptual; în al doilea caz, problemele se pun teoretic și explicativ, iar în al treilea caz modalitatea de rezolvare este prescriptivă, bazată pe sugestii în legatură cu modul în care se poate gestiona o criză. Problema cea mai sensibilă o reprezintă, interacțiunea dintre grupurile menționate întrucât rezultatele analizei explicative și sugestiile prescriptive nu pot fi asamblate în mod automat, iar rezultatele analizei la nivel conceptual și empiric nu pot fi imediat transferate în ansamblul activităților de gestionare a unei crize.

Definirea crizelor

Criza, deși este un fenomen multidimensional în majoritatea cazurilor este analizată prin interdependențele dintre efectele violente pe care le produce și celelalte dimensiuni ale sale. În prezent aceste conexiuni sunt definitorii în modelarea strategiei de gestionare a crizelor și se exprimă prin elaborarea de politici concrete care urmăresc impunerea unei anumite conduite. Înainte de a defini criza, este important să cunoaștem originea cuvântului și de unde provine. Studiile ne arată că, originea cuvântului criză provine din greaca antică. Verbul krinein are înțelesul: a separa, a judeca, a decide. De-a lungul timpului cuvântul grec, krisis a suferit modificări succesive, însă, etimologia cuvântului este legat de noțiunea de judecată sau decizie. O criză nu există fără necesitatea luării unei decizii, și fără o judecare prealabilă.

Nu există definiții unanim acceptate ale conceptului de criză. Într-o accepțiune mai largă, criza poate fi înțeleasă ca o situație națională sau internațională în contextul căreia se creează o amenințare la adresa valorilor, a intereselor sau a obiectivelor prioritare ale părților implicate.

În dicționarul explicativ al limbii române, criza este definită ca o „manifestare ascuțită a unor neconcordanțe sau contradicții de natură economică, politică, socială etc.; perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări adesea decisive în care se manifestă acut neconcordanța sau contradicțiile.” Politologia interpretează criza ca pe o schimbare bruscă, urmare a unei puternice dereglări în viața socială, caracterizată prin ascuțirea deosebită a contradicțiilor existente și prin ciocnirea forțelor antagoniste. Criza reprezintă un moment de disfuncționalitate, de ruptură în interiorul unui sistem organizat, ea fiind purtătoarea de riscuri atât pentru securitatea națională, cât și pentru securitatea internațională.

În accepțiea lui Charles Herman, criza reprezintă „o situație care amenință obiectivele cu prioritate înaltă pentru unitatea decizională, restrânge timpul disponibil pentru un răspuns, înainte ca situația să fie modificată și, când se produce, surprinde pe membrii unității decizionale”.

Michael Brecher, definește criza drept o „situație caracterizată de patru condiții necesare și suficiente, așa cum sunt ele percepute de către decidenții de la nivelul maxim al actorilor implicați: o mutație în ambientul extern sau intern; o amenințare a valorilor de bază; o înaltă probabilitate de implicare în ostilități cu caracter preponderent militare.”

În opinia autorului Barry Mc. Longlin, criza este „un eveniment, dezvăluire, acuzație sau set de probleme interne și externe care amenință integritatea, reputația sau existența unui individ sau organizații"

Dacă luăm în discuție abordarea sociologică a conceptului de criză, aceasta se definește ca „o perioadă în dinamica unui sistem, caracterizată prin acumularea accentuată a dificultăților, izbucnirea conflictuală a tensiunilor, fapt ce face dificilă funcționarea normală, declanșându-se puternice presiuni spre schimbare ".

Criza reprezintă manifestarea unor dificultăți temporare sau cronice ale modului de organizare a unui sistem, exprimând incapacitatea sa de a funcționa în modalitatea existentă. Ieșirea din criză se face fie prin schimbarea structurală a sistemului, fie prin importante modificări adaptative ale structurii sale.

Referindu-se la situația internațională, generalul Beaufre definește criza ca „o stare de tensiune în cursul căreia există riscul maxim al unei escaladări spre un conflict armat, în care adversarul să fie împiedicat să dobândească un anumit avantaj politic sau militar; acest avantaj reprezintă deci miza crizei pentru apărător, riscul minim" .

Alastair Buchan – Institutului Britanic de Studii Strategice, referindu-se la crizele geostrategice a formulat următorul enunț: „perioada conflictuală între două sau mai multe state care intervine atunci când una din părți o încolțește pe cealaltă pe un punct precis sau ce poate fi definit ca și atunci când trebuie luată o hotărâre asupra răspunsului ce trebuie dat acestei sfidări".

Jean-Christophe Romer considera criza „un moment de ruptură în interiorul unui sistem bine organizat. Ea implică obligația factorilor decizionali de a-și defini o poziție fie în favoarea conservării, fie pentru transformarea unui sistem dat, în perspectiva întoarcerii sale la un echilibru”

În domeniul securității există o varietate de definiții ale crizei, de la cele elaborate de specialiștii în studii de securitate, la cele enuțate în documentele oficiale ale instituțiilor de securitate. Un exemplu în acest sens îl reprezintă Organizația Tratatului Atlanticului de Nord care a convenit asupra următoarei definiții: criza poate fi înțeleasă drept o situație manifestată la nivel național sau internațional, ce este caracterizată de existența unei amenințări la adresa valorilor, intereselor sau scopurilor principale ale părților implicate.

În Crisis Management Handbook a NATO, criza este văzută ca o „situație națională sau internațională, în care există pericolul de a da prioritate unor valori, interese sau scopuri ale unei părți implicate”.

Analizând aceste definiții se poate aprecia faptul că există caracteristici comune tuturor crizelor. De exemplu, părțile implicate percep crizele ca pe un ansamblu de amenințări, pericole, riscuri; ruptura echilibrului interior specific mediului organizațional; caracterul relativ și exclusiv absolut al crizei; necesitatea luării unor decizii importante; limitarea accesului la informații; existența posibilității de confruntare, inclusiv de ordin militar; prezența unei atmosfere marcată de îngrijorare; timpul la dispoziție extrem de limitat și oscilații puternice ale stării de tensiune. Indiferent de natura și anvergura crizei, aceasta poate fi mai mult sau mai puțin previzibilă și întotdeauna este rezultatul unei situații de tensiune.

Analize și interpretarea acestor caracteristici comune asupra definirii crizelor orientează eforturile de cercetare spre o definire sintetică a crizei: criza este un moment dt ruptură în interiorul unui sistem organizat. În cazul apariției și manifestării fenomenului de criză, factorii decidenți trebuie să-și definească o poziție, fie în favoarea menținerii sistemului, fie pentru transformare acestuia în scopul reinstalării echilibrului.

Crizele și în mod special cele internaționale dacă nu sunt soluționate la timp pot degenera în conflicte armate care să afecteze securitatea regional/globală, astfel încât gestionarea acestora devine o problemă de interes nu numai pentru statele implicate în mod direct, ci și pentru comunitatea internațională, care se poate implica prin organizarea de misiuni de mediere de factură politică și diplomatică, iar când este necesar prin desfășurarea unor operații de răspuns la crize aflate sub egida organizațiilor internaționale cu vocație în materie de securitate (ONU și OSCE).

Urmare a definițiilor enunțate se pot desprinde anumite caracteristici ale crizei: criza marchează ruptura unui status-quo și contestarea unei stări de echilibru; criza are un caracter relativ datorită modului diferit în care actorii o percep; existența, în orice criză, a posibilității de escaladare a acesteia, de confruntări militare; dinamica procesului de luare a deciziilor este accelerată datorită necesității de a lua decizii importante în condițiile în care nu există acces imediat la informațiile indispensabile pentru adoptarea unei decizii corecte, într-o atmosferă marcată de neliniște tensionată, într-un interval de timp limitat. Prin urmare, criza este un fenomen acut și nu cronic și în consecință, dinamicile procesului de luare a deciziilor sunt deosebite.

În sinteză, criza mai poate fi definită drept „un moment de ruptură în interiorul unui sistem organizat”. Ea implică, în procesul luării deciziei, definirea unei poziții, fie în favoarea transformării, fie în favoarea conservării unui sistem dat, în perspectiva întoarcerii la starea de echilibru. Criza, în toate situațiile, înseamnă riscuri pentru securitatea națională sau internațională și necesită luarea rapidă a unor decizii adecvate pentru rezolvarea sa.

Manifestarea crizelor este determinată de situația care le generează și de domeniul în care acestea se manifestă. De exemplu, criza economică nu seamănă cu criza militară, deși există conexiuni, stări și momente de simetrie între cele două tipuri de crize.

Crizele au totuși caracteristicile generale comune: pe timpul crizei, viteza de desfășurare este mai mare decât viteza de reacție a organismelor implicate în gestionarea ei; criza reprezintă o surpriză pentru una sau mai multe din părțile implicate în conflict; fiecare criză are o scară proprie de evoluți; se manifestă lipsa informațiilor; există interese în joc, care pot fi de natură economică, politică, diplomatică, militară, socială, etnică, religioasă etc.; orice criză este monitorizată din exterior, instituțiile implicate în gestionarea crizelor își concentrează atenția spre planificarea acțiunilor pe termen scurt; intervenția mass-media este concentrată pe interesele proprii.

Crizele implică mulți alți actori, care trebuiesc luați în seamă, cuprinși în relațiile de colaborare sau de lucru, ceea ce reprezintă o dimensiune specială și o provocare pentru gestionarea crizelor.

Crizele mai sunt caracterizate și de un mare grad de incertitudine. Sunt acumulate cantități impresionante de informații, din diverse medii și pe multiple canale, în care este dificil de făcut diferența între real și fals, între bârfă și zvon, despre ceea ce cred populația sau decidenții. Decizia trebuie să fie luată de actorul care prezintă legitimitate, cunoaște orizontul populației și este credibil. Decidentul trebuie să neutralizeze lipsa de certitudine, să ofere motivația, să mențină spiritul de mobilizare și de organizare pentru public, pregătindu-l astfel pentru reacții formalizate după decriptarea indicatorilor de stare și formularea unui răspuns adecvat la criză. Urgența în adoptarea unei decizii reflectă lipsa timpului necesar pentru evaluare și reacție. Chiar dacă este previzibilă, situația de criză apare prin surprindere, provocată de motive care cu greu îi pot justifica violența în alte condiții. Urgența are două paliere de adresare: unul se referă la necesitatea de a salva oamenii, bunurile, iar al doilea la necesitatea îndepărtării pericolului, destabilizării sau prăbușirii sistemului.

Tipologia crizelor

În scopul unei abordări științifice, considerăm că este necesară o clasificare a crizelor, având în vedere faptul că fenomenul este universal, iar formele sub care se manifestă crizele sunt complexe și diverse. Pentru a realiza o tipologie a crizelor, considerăm necesară identificarea unor criterii semnificative față de care pot fi definite și evaluate principalele caracteristici ale crizei.

Majoritatea specialiștilor în domeniu apreciază că, în realizarea unei tipologii cât mai realiste a crizelor ar putea fi utilizate următoarele criterii: domeniul în care se manifestă și cauzele care le determină; mediul în care acționează, nivelul la care apare; tipul de soluții și modul de rezolvare; urgența rezolvării, etc.

După tipul de soluții și modul de rezolvare sunt: crize de dezvoltare; crize de legitimitate; crize de onestitate; crize de competență.

Criza de dezvoltare este o urmare a contradicției dintre starea de fapt a unui sistem și tendințele de evoluție cu scopul de a modifica parametrii de stare ai sistemului respectiv. Acest tip de criză relevă faptul că, vechile soluții pentru rezolvarea problemelor și-au epuizat resursele și că este necesară construcția și implementarea unor noi tipuri de soluții în concordanță cu factorii determinanți ai evoluției sociale. Esența crizei de dezvoltare constă într-o confruntare dintre două alternative, una conservatoare și alta înnoitoare. Acest tip de criză se manifestă în toate sistemele naturale și operează ca o ruptură cu ordinea precedentă pentru a face loc celei noi. Un exemplu în acest sens îl constituie Revoluția burgheză din Franța (1789), și Revoluția anticomunistă din România (1989).

La nivelul unei organizații acest tip de criză apare în perioadele de timp în care soluțiile manageriale sunt depășite de noile capacități informaționale, mult mai performante, care impun urgent proiectarea reorganizării organizației. Pentru rezolvarea acestei contradicții se asigură continuitatea obiectivelor și structurilor organizației, rațiunii sociale a activității membrilor săi, capacității sale decizionale.

Criza de legitimitate se caracterizează prin faptul că nu se constată o confruntare între două sau mai multe soluții alternative, ci o cantonare în cadrul unei soluții care și-a atins limitele funcționale. În această situație sistemul, organizația ar trebui să identifice și să implementeze soluții viabile pentru a constitui alternative credibile la vechea situație.

Criza de onestitate are o strânsă legătură cu cele două tipuri de crize enuțate anterior (criza de dezvoltare, criza de legitimitate). Este caracteristică pentru acele situații în care oamenii sau structurile de decizie, deși dispun de un pachet de mecanisme și proceduri de gestionare a crizelor de dezvoltare, de legitimitate, folosesc aceste instrumente cu scopuri ascunse, subversive, care periclitează organizația (sistemul) și afectează în mod direct capacitatea acesteia de a funcționa în regim normal. De asemenea, criza de onestitate constă în abandonarea mijloacelor performante de gestionare a spațiului de conflict informațional, generator de crize, și utilizarea unor mijloace total necorespunzătoare soluției specifice sistemului.

Criza de competență reprezintă acele situații organizaționale generatoare de insecuritate și pericole. În această situație, oamenii implicați au la dispoziție o serie de posibilități de operare în scopul gestionării crizei, însă se dovedesc incapabili de a le accesa și utiliza, ca urmare a limitelor profesionale.

După mediul în care acționează există: crize interne și crize externe.

Criza internă apare cel mai frecvent într-o societatea contemporană specifică atât mediului organizațional, cât și mediului extern în care funcționează organizația. Aceste crize se caracterizează prin faptul că structurile devin instabile, se dereglează dinamicile și se deteriorează relațiile în cadrul procesului muncii. În acest context, apare solidaritatea conflictuală și incapacitatea de a continua producerea de bunuri și servicii și, prin urmare, necesitatea schimbării, reașezării structurilor pe baze și principii adecvate. Gestionarea defectuasă a acesteia, poate degenera în crize externe cu implicații în mediul extern în care organizația funcționează.

Crizele externe sunt acele crize care se produc în exteriorul organizațiilor/instituțiilor, domeniilor specifice și teritoriului național. Aceste crize au efecte directe asupra funcționării unor organizații producând crize interne. Este imperios necesar ca orice criză apărută în imediata vecinătate să fie analizată și evaluate consecințele cu efecte directe asupra propiei organizații. În acest sens este necesară elaborarea și implementarea unei strategii de securitate a cadrului funcțional și ambiental corespunzător organizației.

După domeniul în care se manifestă și cauzele care le determină sunt: crize politice, crize sociale, crize diplomatice, crize economice, crize financiare, crize informaționale, crize tehnologice, crize militare, criza apei, criza alimentară, criza apărută ca urmare a încălzirii globale.

Criza politică este o situație nou creată, națională sau internațională, caraterizată prin existența unei amenințări la adresa obiectivelor sau interselor politice și a valorilor prioritare ale partidelor politice implicate. Această criză definește trecerea de la o fază de stabilitate funcțională și structurală a sistemului politic propriu unei societăți la o fază de instabilitate generată de slaba capacitate de adaptare a relațiilor politice, instituțiilor politice și conceptelor politice la noile oportunități oferite de mediul politic planetar.

Criza politică este determinată de o serie de factorii, și anume: implicarea partidelor politice în dispute prelungite între ele; apariția și manifestarea unor reacții externe față de politica internă a statului, prin impunerea unor restricții de către organismele internaționale cu implicații asupra dezvoltării democratice; manifestarea tendințelor de izolare politică a țării de către organismele internaționale; creșterea în amploare a manifestărilor revizioniste și a presiunilor politice din exteriorul țării; sprijin pe toate planurile din exterior a manifestațiilor destabilizatoare desfășurate de unele grupări etnice; creșterea în amploare și virulență a manifestărilor și acțiunilor unor forțe politice aflate în opoziție în vederea obținerii puterii în stat; apariția reacțiilor adverse față de organele politice alese, din partea unor grupuri sociale, a unor segmente ale populației sau a unor grupuri religioase, confesionale etc.; creșterea nemulțumirii maselor populare ca urmare a presiunii politice pe care o pot exercita unele partide în vederea obținerii de avantaje electorale; lipsa de claritate în definirea interesului național.

Criza socială este o situație creată în viața socială ca urmare a apariției unor manifestări și amenințări la adresa obiectivelor sau intereselor sociale ale unei națiuni care afectează valorile fundamentale sau unele valori prioritare de natură socială. De regulă, aceasta nu se manifestă numai în domeniul social, ea este combinată cu alte crize de natură politică, diplomatică, militară, sindicală, economică, ecologică etc.

Principalii indici ai unei crize sociale sunt date de: nemulțumirile populației apărute ca urmare a costurilor sociale ridicate ale dezvoltării economico-sociale, ale tranziției și insecurității cauzate de nivelul de trai și asigurarea cu dificultate a zilei de mâine precum și diminuarea gradului de ocupare a forței de muncă, creșterea rapidă a șomajului, protecție socială insuficientă; tensiunile și neînțelegerile dintre patronat și sindicate; apariția unor manifestări sociale de mare amploare – marșuri, mitinguri, adunări publice autorizate sau neautorizate, spontane sau organizate de sindicate sau alți lideri informali; creșterea fenomenului infracțional și al securității cetățeanului; tendința de impunere prin forță a intereselor comune ori specifice ale unor categorii sau grupuri sociale și profesionale; manifestările ostile ale populației autohtone față de emigranți.

Un exemplu de astfel de criză este cea din Israel din 2011, apărută pe fondul creșterii costului ridicat al nivelului de trai pentru clasa de mijloc. Aproximativ 250.000 de israelieni au protestat în stradă, într-una din cele mai mari demonstrații din istoria Israelului. Sondajele au arătat că mișcarea de protest a fost susținută de peste 80% dintre israelieni.

Criza diplomatică apare în relațiile internaționale, urmare a unei conjuncturi create la nivel național și internațional pe fondul unor declarații, măsuri sau activități de natură diplomatică care ar afecta interesele sau obiectivele diplomatice, economice, politice, militare sau de altă natură. Acest tip de criză este caracterizat de întreruperea comunicării, a dialogului, a medierii și monitorizării unor stări conflictuale din diverse motive. Astfel, criza diplomatică începe în momentul în care nu sunt găsite acele formule optime de soluționare a altor tipuri de crize sau pur și simplu ca urmare a luării unor măsuri de către una din părți care încalcă flagrant obiectivele și interesele uneia sau mai multor părți aflate în conflict.

Criza economică reprezintă o ruptură a echilibrului economic dintre producție și consum, dintre cerere și ofertă cu efecte directe asupra prețurilor, gradului de ocupare și de folosire a factorilor de producție. Această criză se manifestă prin restrângerea producției și afacerilor comerciale; scăderea bruscă a cursului acțiunilor; înmulțirea falimentelor; creșterea șomajului și accentuarea procesului de decapitalizare a activității economice a micilor producători etc.

Elementele crizei economice sunt date de o serie de caracteristici, astfel: pierderea controlului statului asupra resurselor strategice; declinul economiei naționale și înrăutățirea condițiilor de viață pentru majoritatea populației; erodarea bazei economice a securității naționale prin declinul producției; dezechilibrul balanței comerciale; deficitul bugetar; devalorizarea monedei naționale și creșterea necontrolată a inflației; eșecul reformelor economice etc.

Principalii factori care pot genera o criză economică sunt: deficiențele de producție, participarea redusă la circuitul intern sau extern al pieței de desfacere; managementul deficitar datorat incompetenței; existența unei crize regionale, globale etc. și disiparea acesteia în celelalte state.

Consecințele crizei economice pot fi agravate dacă anterior au avut loc crize financiare, bancare, valutare, de credit, de bursă sau alte tipuri de crize, care au legătură directă cu folosirea resurselor naturale. Un exemplu de astfel de criză este criza economică mondială începută în decembrie 2007, apărută pe fondul pierderii încrderii investitorilor americani în ipotecarea securizată care a condus la o criză de lichidități ce a determinat o injectare substanțială de capital în piețele financiare din partea Rezervei Federale Americane, a Băncii Angliei și a Băncii Centrale Europene.

Criza financiară este reprezentată de o situație care apare, în special într-o instituție financiar-bancară, dar și economică ori administrativă, de stat și/sau particulară fiind determinată de managementul ineficient, de conjuncturile neprevăzute ce apar în domeniul financiar-bancar, amenințând obiectivele și/sau interesele unui grup social sau uneori, pe cele ale societății, în ansamblu. De regulă, aceasta este o criză combinată, cel mai adesea ea se prezintă sub forma crizei de natură economico-socială.

Principalele elementele ale crizei de natură economico-financiară sunt date de: scăderea dramatică a produsului național brut, prin orientarea neadecvată a strategiilor financiare, bancare, economice; deprecierea succesivă, graduală sau prăbușirea monedei naționale în raport cu poziția altor monede și creșterea necontrolată a ratei inflației; tendința de acaparare a principalelor ramuri economice de către investitorii străini și de subordonare a intereselor economice naționale, prin infuzia necontrolată de capital; pierderea piețelor de desfacere a produselor economice naționale pe plan intern și extern ca urmare a scăderii calității produselor și concurenței neloiale etc.

Criza informațională se referă la lipsa de informații și a datelor necesare luării deciziei într-un domeniu de activitate. Ea poate fi totală sau parțială. Un exemplu care poate duce la o criză informațională îl reprezintă fenomenul de „hacking”. Ținând cont de faptul că tehnologia a avansat și că aproape totul se face pe internet, online, securitatea cibernetică este extrem de importantă. Numărul mare de atacuri cibernetice din lume, dar și din țara noastră (vezi alegerile prezidențiale din 2014), situează acest tip de amenințare printre cele mai dinamice riscuri actuale.

Criza tehnologică este mai rar întâlnită. Ea apare în momentele decisive și se manifestă ca o lipsă de tehnologie necesară rezolvării unor stări tensionate apărute ca urmare a folosirii unor tehnologii care nu mai sunt compatibile cu momentul actual .

Criza militară reprezintă o situație creată prin trecerea de la o criză latentă – caracterizată însă de anumite condiții tensionale – la starea de conflict, în cadrul căreia una sau toate părțile implicate au folosit sau folosesc violența pentru impunerea prin forță a obiectivelor sau a intereselor proprii, cu scopul de a-și apăra valorile fundamentale.

Această criză este dată de următorii indici: concentrarea de forțe în apropierea frontierelor naționale prin notificarea sau nenotificarea activităților sau realizarea de alianțe militare cu scop nedeclarat sau mascat; reorganizarea sistemului militar din unele state vecine; redislocări de mari unități și unități în apropierea frontierelor; pregătirea intensă a unităților de aviație; concentrări; exerciții; simulări; antrenamente într-o concepție de „învățământ„ sau alte forme de mascare; reorientări doctrinare ca urmare a mutațiilor produse în politica militară a unora din statele vecine; intensificarea acțiunilor de sustragere de armament, muniție, echipament și tehnică militară din depozitele armatei; sustrageri repetate de materiale explozive de la exploatările miniere și geologice; apariția și proliferarea grupurilor organizate ilegal care desfășoară acțiuni de tip terorist.

Criza ecologică (catastrofa ecologică) este caracterizată prin afectarea parametrilor de normalitate ai florei, faunei, atmosferei, solului, subsolului și ai rețelei de apă, pe un anumit teritoriu, ca urmare a modificărilor provocate de factori obiectivi sau subiectivi.

Criza apei – starea în care se găsește un stat, regiune, continent ca urmare a modificărilor care au intervenit în starea de normalitate a resurselor de apă pe fondul poluării sau pericolelor de secetă succesive determinate de atât de fenomenele naturale, cât și de intervențiile antropice.

Criza alimentară – starea în care se găsește un stat, regiune, continent ca urmare a modificărilor care au intervenit în starea de normalitate a resurselor agricole și alimentare, urmare a explatării în mod nerațional a terenurilor agricole, modificările climateice, folosirea de produse chimicale excesive, creștera numărului populației precum și a prețurilor.

Criza apărută ca urmare a încălzirii globale se manifestă prin: schimbările climatice cu care ne confruntăm în prezent și care pot avea implicații majore în domeniul securității; dezastrele natrurale, degradarea mediului înconjurător și concurența acerbă pentru resurse poate fi generatoare de instabilitate și conflict, în situații de sărăcie precum și de migrația populației către zone cu climă sau resurse necesare supraviețuirii. De asemenea, schimbările climatice pot duce la dispute asupra rutelor comerciale, de acces către zonele care dispun de resurse și la care anterior nu au avut acces.

După spațiul în care se manifestă crizele pot fi: locale, naționale, internaționale, regionale, continentale și mondiale.

După resursele pe care le implică poate fi: resurse umane, demografică, materii prime, financiară, bancară etc.

După criteriul georgafic pot fi: crize periferice, crize succesive și crize ulterioare războiului rece (după 1990).

După urgență pot fi: crize imediate; crize urgente și crize susținute.

Având în vedere ceritudinea oferită de tabloul Europei, al lumii contemporane, previziunile actuale asupra viitorului, imaginea unei diversități și complexități fără precedent în istorie, evoluțiile pozitive și negative, violența crescândă, fenomenul exacerbat al criminalității, economiile subterane, terorismul și activitățile de tip mafiot, securitatea și insecuritatea zonală, regională, unele situații complexe din Europa Centrală și de Est, se poate afirma că sunt și alte criterii după care pot fi clasificate crizele.

1.2. Aspecte generale privind managementul crizelor

Prin natura lor, crizele actuale sunt fenomene extrem de complexe, aceasta se datorează, în principal, dinamicii transformărilor din mediul internațional.

Apariția crizelor internaționale este favorizată de dezechilibrele din spațiul de interes strategic național, prezența unor tensiuni și conflicte militare care se pot extinde, prelungirea unor dificultăți economico-sociale care afectează direct potențialul uman și care erodează autoritatea instituțiilor naționale de conducere a statelor, posibilitatea apariției unor disfuncționalități în sistemele energetice, informatice, financiare, de comunicații precum și rivalitățile politico-militare dintre acestea.

Cauzele crizelor sunt complexe, iar modul lor de rezolvare ține de funcționalitatea socială, de filozofia și fizionomia de sistem și proces. Deși, crizele sunt analizate în mod riguros, nu se cunosc și nu se pot prevedea în mod oportun și în totalitate toate cauzele care le generează, nici măcar cele esențiale.

Evoluțiile globale în lumea post-bipolară creează o serie de îngrijorări justificate, generează oportunități, noi provocări și prezintă riscuri la adresa valorilor, dar și intereselor naționale. În acest sens, putem afirma că, nici un alt stat nu se poate izola sau rămâne neutru și nici unul nu trebuie să rămână în afara proceselor globale.

Odată cu răspândirea democrației precum și lupta împotriva regimurilor totalitare, riscurile și amenințările tot mai greu de identificat sunt principalele caracteristici ale mediului strategic actual.

Vulnerabilitățile, incertitudinea, complexitatea și ambiguitatea mediului internațional de securitate, a făcut ca atenția comunității internaționale să se îndrepte către formarea unei viziuni explicite care să genereze o serie de acțiuni de consolidare a păcii și a securității mondiale. În acest context este necesar ca entitățile internaționale să acționeze, astfel încât să reducă stările de conflict și de criză, pornind de la identificarea și eliminarea surselor generatoare de instabilitate, adică resursele energetice și rivalitățile etnice și religioase.

Proliferarea armelor de distrugere în masă, traficul de armament și droguri, imigrația ilegală, terorirsmul sunt de asemenea surse majore de instabilitate cu consecințe la toate nivelurile: politic, social și economic, aceste fenomene fiind resimțite la nivelul securității naționale regionale sau globale. Alte surse de instabilitate ce influențează tot mai mult securitatea și stabilitatea sunt: efectele fenomenelor naturale precum încălzirea globală, epuizarea resurselor, lipsa apei potabile, inundații, cutremure etc.

Toate aceste transformări ale începutului de mileniu se află într-o relație de proporționalitate directă cu creșterea rolului comunității internaționale în prevenirea conflictelor, managementul și soluționarea crizelor. Chiar dacă discutăm de tensiunile și consecințele care au apărut pe fondul conflictelor înghețate din secolul trecut, chiar dacă ne referim la fenomene precum globalizarea, migrația, creșterea masivă a populației, limitarea resurselor energetice, proliferarea terorismului, criza economică, inegalitățile reale sau imaginare, toate constituie apariția unor zone „fierbinți” ale globului

În funcție de domeniul în care se desfășoară și caracteristicile situației care le determină, crizele se manifestă în mod diferit. Deși diferă între ele, există totuși unele caracteristici generale comune: orice criză poate reprezenta o surpriză pentru una sau mai multe părți implicate în conflict; evenimentele pe timpul crizei, se desfășoară cu o viteză mult mai mare decât reacția organismelor implicate în gestionarea ei; progresivitatea evenimentelor, în sensul că orice criză parcurge gradual anumite etape, are o scară proprie de escaladare; pe timpul desfășurării evenimentelor poate apare o lipsă de informare sau o informare unilaterală între instituțiile responsabile; există interese care pot fi de natură politică, socială, economică, diplomatică, militară, religioasă, etnică etc; orice criză națională sau regională este urmărită și monitorizată din exterior; instituțiile care se ocupă de gestionarea crizelor se concentrează în scopul planificării acțiunilor pe termen scurt.

De asemenea, crizele actuale sunt caracterizate de un grad mare de incertitudine. În această situație, criza, face ca în etapa de stare să nu aibă un diagnostic. Deși sunt acumulate o cantitate mare de informații, obținute pe diverse canale este greu de făcut diferența între cele reale și cele false, între bârfe, zvonuri și ceea ce cred despre criză grupurile de analiză, persoanele decidente, sau populația. Experiența crizelor anterioare arată ce trebuie și ce nu trebuie făcut într-o astfel de situație.

Urgența privind adoptarea unei decizii se reflectă în lipsa timpului necesar pentru evaluare și reacție și se referă la necesitatea de a salva oamenii, bunurile, dar și de a îndepărta pericolul destabilizării sau prăbușirii sistemului.

Managementul crizelor reprezintă un set de măsuri și acțiuni destinate a stopa în ultimul moment evoluția conflictului către un curs violent sau a stopa extinderea violențelor către război. Managementul crizelor cuprinde ansamblul mecanismelor, procedurilor și activităților prin care factori de decizie stabilesc și pun în aplicare în mod unitar măsurile necesare pentru prevenirea și controlul crizelor, precum și pentru înlăturarea efectelor acestora, în scopul revenirii la normalitate.

În accepțiea NATO, managementul crizelor reprezintă capacitatea de a gestiona totalitatea formelor de manifestare a crizelor politice, militare, economice sau umanitare.

În principal operațiile de management al crizelor sunt sub forma operațiilor de manținere a păcii, dar și a altor tipuri de operații de gestionare a crizelor care au ca obiective și modele de acțiune, important de cunoscut, pentru a înțelege impactul, limitările și consecințele operațiilor militare.

Preocupările pentru gestionarea situațiilor de criză precum și prevenirea transformării lor în conflicte armate, constituie principalele priorități ale comunității internaționale dar mai ales a organizațiilor internaționale de securitate. Pe agenda acestor organizații (ONU, OSCE, NATO, UE), managementul situațiilor de criză constituie o misiune fundamentală, depășind granița acțiunilor militare incluzând misiunile de protecție a populației împotriva dezastrelor naturale, tehnologice și umane.

Pentru a gestiona crizele este important de cunoscut care sunt caracteristicile acestora: crizele și urgențele sunt inevitabile, ele au tendința să se prolifereze și să se complice; criza poate surprinde una sau mai multe părți implicate; progresivitatea eveninmentelor, în sensul că orice criză ajunge să parcurgă gradual etapele sale, pe o scară proprie de escaladare; chiar dacă este o criză internă, în majoritatea dintre cazuri acestea sunt monitorizate din exterior; pe timpul derulării crizei, evenimentele se desfășoară cu o intensitate mai mare față de reacția organismelor abilitate, a părților implicate în gestionarea ei; de regulă, organizația care gestionează criza, planifică acțiunile pe termen scurt; existența unor interese majore în joc ce pot fi de natură politică, socială, economică, diplomatică și militară; lipsa de informare unilaterală, iar când esste necesar aceasta se face trunchiat, denaturat sau în avantajul uneia dintre părți; Apariția unor disfuncționalități în procesul normal de luare a deciziilor ce pot duce la crearea de panică în rândul părților împlicate sau chiar la pierderea totală a controlului situației, în unele faze ale crizei; crizele și urgențele fac parte din responsabilitățile instituțiilor abilitate ale statului.

Cunoscând caracteristicile crizelor se poate spune că soluționarea acestora este una de tip procesual.

Duțu Petre, autorul lucrării Conducerea administrativă a armatei în situații de criză și război, consideră că gestionarea crizei este un proces integrat ce presupune patru etape: atenuarea constă în: identificarea de riscuri și de situații critice, evaluarea riscurilor, analiza posibilelor scenarii, prevenirea și retrospectiva crizelor anterioare realizării mecanismelor de supraveghere permanentă; pregătirea – reprezintă totalitatea măsurilor pe care trebuie să la ia organizația militară în eventualitatea unei intervenții ulterioare. Pregătirea constă în: planificare, constituirea unei echipe de intervenție, desemnarea partenerilor, stabilirea sistemelor, elaborarea și verificarea planurilor; intervenția – reprezintă activitățile înterprinse pentru a gestiona consecințele unei crize. Aceasta constă în aplicarea de măsuri menite să țină sub control situația și să limiteze consecințele negative. Intervenția trebuie să țină cont de: evaluarea situației, activitatea planului operațional și activarea planului de comunicare.

În final, după ce au fost luate toate măsurile de gestionare și combatere a situației de criză, iar efectele au fost limitate și aporape înlăturate, urmază etapa de restabilire prin intermediul căreia se reia cursul normal al proceselor societății. Acest lucru este posibil în urma unei declarații oficiale în care se comunică sfârșitul crizei. Este foarte important ca la sfârșitul acestei etape să se folosească de toate informațiile pe care le-au achiziționat pe timpul gestionării situației de criză, să analizeze și să găsească acele soluții pentru ameliorarea capacității organizaționale în anticiparea și pregătirea pentru viitoarele crize.

http://xa.yimg.com/kq/groups/23208263/2031727220/name/doc+crize.doc