Formele Diplomatiei

CUPRINS

INTRODUCERE

Capitolul 1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND FORMELE DIPLOMAȚIEI

1.1. Istoricul și definiția diplomației

1.2. Concepte și tipuri de diplomație

1.3. Funcțiile și importanța diplomației în dreptul

internațional actual

Capitolul 2. PARTICULARITĂȚILE RELAȚIILOR DIPLOMATICE ÎN SECOLUL XXI

2.1. Misiunile diplomatice – forme de reprezentare

externă a statelor

2.2. Imunitățile și privilegiile diplomatice

Capitolul 3. ROLUL DIPLOMAȚIEI ÎN MENȚINEREA PĂCII PE PLAN GLOBAL

3.1. Comunicarea dintre state – o necesitate primordială

în menținerea păcii

3.2. Soluționarea pe cale diplomatică a conflictelor înghețate

3.3. Reglementarea diferendului transnistreanîn contextul

Republicii Moldova

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Actualitatea temei. Orice societate, orice organism social, pentru a evolua, trebuie să se supună unor reguli, fie și numai din dorința de a evita dezordinea. O formă de ierarhie există, după cum se știe, în orice societate organizată. Într-o societate evoluată, ordinea devine o necesitate inevitabilă și imperioasă, întrucît complexitatea infinită a raporturilor umane impune respectarea unor reguli indispensabile desfășurării pașnice a vieții în comun.

Mutatis mutandis, raporturile dintre state nu pot fi fructuoase decît dacă se desfășoară în cadrul unei forme de organizare acceptată de toți și care comportă respectul reciproc al legilor și cutumelor altor țări. Pompa tradițională și ceremonialul pitoresc de altădată s-au diminuat, desigur, mult. Dar bunele maniere sunt, întocmai ca și în trecut, necesare între state. Drept rezultat, diplomația guvernează relațiile între state. Ea este arta de a atrage simpatii pentru țara ta și de a o înconjura de prietenii care să-i protejeze independența, precum și de a reglementa pe cale pașnică diferendele internaționale. Ea este în același timp tehnica răbdătoare care guvernează dezvoltarea relațiilor internaționale.

Arta și știința au și ele convențiile lor, regulile lor și, în egală măsură, constrîngerile lor. Cu toate acestea, aspectul de ritual al activităților diplomatice au frapat întotdeauna observatori politici și de marele public. Se ignoră astfel fața nevăzută a acțiunilor întreprinse pentru apărarea interesului național. În timp ce statele, guvernele și organizațiile internaționale acționează și-și confruntă interesele în cursul evenimentelor internaționale, diplomații care le reprezintă, făcînd uz de metode tradiționale care le permit să-și confrunte fără pasiune instrucțiunile, caută împreună soluții armonioase, făcînd parte dreaptă intereselor și – dacă este cazul – amorului propriu. Nu greșim dacă susținem că diplomația este o artă specială care nu se confundă, nici prin obiect, nici prin metode cu alte activități umane și, ca atare, are nevoie de specialiști care să se consacre cu pasiune și dăruire totală acesteia – diplomații.

Scopul lucrării constă în identificarea particularităților diplomației în secolul XXI,dar și elucidarea importanței relațiilor diplomatice în menținerea păcii globale, precum și în soluționarea conflictelor înghețate.

Pentru multe persoane, diplomații promovează obiectivele guvernului lor prin stratageme subtile și cu o disimulare rafinată, înșelîndu-și interlocutorii: șefi de stat, miniștri, colegi. Adesea se repetă cu plăcere și cu un aer serios de glumă și anume că "diplomatul este un om cinstit care minte în serviciul țării sale". Desigur, aceasta este doar o glumă, care își păstrează actualitatea.

Meseria de diplomat este foarte veche. Unele tratate de pace și de alianță se numără într-adevăr printre cele mai vechi monumente ale epigrafiei (studiul inscripțiilor). Însă, foarte mult timp, raporturile între triburi, iar mai apoi cele feudale, care luau în mod progresiv un caracter național, nu au fost decît sporadice.

O revoluție în metodele care guvernau relațiile între state s-a produs atunci cînd acestea au luat obiceiul de a întreține misiuni permanente în capitale străine. Această practică, inaugurată în sec. al XV-lea, s-a impus pe măsură ce statele naționale puternice și unificate înlocuiau suveranitățile feudale. Ea s-a generalizat în Europa în sec. al XVII-lea cînd, după Tratatul de la Westphalia (1648), dezvoltarea relațiilor pașnice a multiplicat problemele care trebuiau soluționate. Cardinalul Richelieu a fost, în al său "Testament politic", marele teoretician al "negocierii permanente". Aceasta constituie actul de naștere al diplomației moderne. Cînd termenul "diplomație" a intrat în limbaj, la sfîrșitul sec. al XVIII-lea, el viza știința care permitea regăsirea drepturilor înscrise în vechile carte și pe care suveranii puteau să-și susțină revendicările.

De atunci, termenul a căpătat mai multe sensuri, Noi vom întrebuința acest termen pentru a desemna tehnică care guvernează dezvoltarea relațiilor internaționale, denumită cîndva "negociere", cuvînt care definește mai bine acțiunea ambasadorilor, ca și termenul "negociator", înlocuit apoi de "diplomat", care caracterizează mult mai exact profesiunea acestora.

Un moment de referință în istoria diplomației l-au constituit Congresele de la Viena din 1815 cînd inamicii și învingătorii lui Napoleon au încercat să impună Franței o pace distrugătoare. Talleyrand a probat calități diplomatice greu de egalat și a reușit prin impunerea unor norme de ceremonial și protocol ca și prin adoptarea, pentru prima dată, a noțiunilor de mare și mică putere nu numai să salveze Franța nu numai de la o pace rușinoasă și… dar să o și includă printre marile puteri. Viena a intrat în istorie pentru adoptarea la cele două Congrese din 1815 a unora dintre normele de protocol și ceremonial valabile și astăzi (ex. Sistemul alfabetic pentru conferința ordinea de precădere după criteriul vechimii etc.).

Se cunoaște că pînă în 1914, Europa făcea, practic, singură jocul politicii internaționale. Se promova atunci pe scară largă o politică a Curților. Raporturile personale între suverani exercitau o influență puternică asupra relațiilor internaționale. Cercurile conducătoare care se ocupau de relațiile externe erau restrînse, iar secretul constituia regulă. Negocierile erau purtate prin intermediul misiunilor diplomatice. Ambasadorii primeau instrucțiuni generale, lăsîndu-i-se latitudinea indispensabilă pentru a manevra cît mai bine, în funcție de circumstanțe, iar guvernele își acordau timpul necesar pentru a interpreta evenimentele. Se întîmplă rar ca un prim-ministru sau un ministru de externe să se deplaseze pentru o negociere. Asemenea călătorii, care urmăreau întotdeauna un obiectiv politic excepțional, erau pregătite cu mult timp înainte, iar rezultatele pe care întrevederea trebuia să le consacre sau să le dea publicității erau, în general, obținute anterior deplasării respective.

Astfel, se puteau menaja prin negocieri discrete, orgoliile și interesele în conflict și se putea pregăti terenul pentru că opinia publică, iritată de un incident, să accepte un aranjament tranzacțional onorabil. De fapt, din 1878 și pînă în 1914, "Concertul european" a reglat pașnic toate marile dificultăți și a unit la nevoie, puterile europene pentru a face față unui pericol comun.

Primul război mondial a răsturnat echilibrul stabilit. Societatea Națiunilor a oferit lumii o nouă tribună unde au fost evocate problemele internaționale. Geneva a permis conducătorilor noilor state să întîlnească politicieni mai rodați și să profite de experiența lor.

Dar atmosfera în care se desfășurau aceste raporturi mondiale se schimbase. În viața internațională sînt multe probleme care nu pot fi rezolvate imediat, nu se poate acționa cu o baghetă magică în acest scop. Căutarea soluțiilor acestor probleme trebuie făcută cu o perseverență discretă. Tocmai pe acest plan, colaborarea internațională trebuie să fie marcată de grijă de a nu spori dificultățile ci de a facilita descoperirea unor tranzacții onorabile și umane. Atunci cînd aceste probleme au fost expuse și dezbătute liber și public, confruntările internaționale nu au dificilă căutarea cu răbdare și metodic a soluțiilor, uneori foarte complexe, ale problemelor delicate. Reuniunile de la Geneva se desfășurau public. Dar soluționarea problemelor internaționale nu a fost facilitată de expunerea publică a revendicărilor naționale. Sarcina negociatorilor desemnați să găsească o rezolvare pașnică și echitabilă gravelor diferende făcute publice și să descopere soluțiile care să menajeze în același timp interesele legitime, amorul propriu exacerbat și opiniile iritate au fost în mod straniu complicate. Practic, între 1919 și 1939 nu a existat o adevărată destindere.

În același timp, sub influența Ligii Națiunilor și, mai tîrziu, a Organizației Națiunilor Unite, guvernele au luat obiceiul de a încredința organizațiilor internaționale servicii publice cu caracter administrativ, cultural, juridic sau social, ale căror detalii nu interesau pe diplomații de profesie. Astfel, au apărut, în paralel cu statele, o multitudine de organisme, de administrații sau de grupări naționale de tehnicieni de toate categoriile, care se întîlneau pentru a căuta soluții marilor probleme aparținînd uneori unei părți importante a umanității. În acest fel, un număr crescînd de persoane străine profesiei de diplomat s-au văzut implicate în viața internațională. Contactele care au luat astfel naștere au fost foarte importante pentru recunoașterea internațională a activității diplomaților de profesie, marginalizați adeseori de guverne care recurgeau la demagogie și la atitudine agresivă.

Datorită rapidității mijloacelor de comunicație, șefii de guverne și miniștrii lor de externe nu ezită să se deplaseze personal pentru a purta, la celălalt capăt al lumii, negocieri considerate de importanță mondială. Acest mod de lucru se impune fără îndoială, întrucît, în prezent, evenimentele evoluează uneori mai repede decît imaginația oamenilor care le-au declanșat. Mai repede sau cu totul diferit, neașteptat. Atunci cînd se analizează o parte a vieții internaționale care se desfășoară public, unii sînt tentați să creadă că rolul diplomaților de profesie s-a încheiat. Or, lucrurile nu stau deloc așa. Mai întîi, trebuie subliniat că asemenea conferințe nu interesează decît cîteva mări capitale. În marea majoritate a capitalelor, asemenea reuniuni nu se țin niciodată. Pe de altă parte, în acele cîteva orașe în care au loc conferințe la cel mai înalt nivel, aceste conferințe nu ocupă prim-planul scenei decît cîteva zile. În tot acest timp, șefii de misiune trec în mod firesc pe planul doi. Aceștia, în timpul pregătirii conferinței însă, au jucat un rol important, activitatea de culise este încredințată în bună parte membrilor misiunilor diplomatice care au fost antrenați în lucrările pregătitoare și care au relații extinse la fața locului. Deseori, aceștia sunt însărcinați să continue definitivarea și să controleze îndeplinirea acordurilor convenite. Practica conferințelor nu schimbă cu nimic activitatea de rutină a misiunilor. Acestea le conferă un plus de sarcini, dar nu le diminuează responsabilitatea.

Structura lucrării este prezentată în corespundere cu obiectivele preconizate și ordinea realizării cercetărilor științifice. Teza cuprinde: introducere, trei capitole, care constituie conținutul de bază al cercetării, concluzie și bibliografie.

Astfel, în introducere, este argumentată actualitatea temei de cercetare, sunt precizate scopul, obiectivele și obiectul cercetării.

Capitolul 1. “Considerații generale privind formele diplomației” aprofundează conceptul de relații diplomatice, evoluția istorică a acestora, rolul și importanța lor în dezvoltarea generală a omenirii.

Capitolul 2. „Particularitățile relațiilor diplomatice în secolul XXI” caracterizează necesitatea instituirii misiunilor diplomatice,evoluția istorică a acestora,dar și funcția imunităților și privilegiilor diplomatice în activitatea diplomatului.

Capitolul 3. “Rolul diplomației în menținerea păcii pe plan global” analizează contribuția diplomaconținutul de bază al cercetării, concluzie și bibliografie.

Astfel, în introducere, este argumentată actualitatea temei de cercetare, sunt precizate scopul, obiectivele și obiectul cercetării.

Capitolul 1. “Considerații generale privind formele diplomației” aprofundează conceptul de relații diplomatice, evoluția istorică a acestora, rolul și importanța lor în dezvoltarea generală a omenirii.

Capitolul 2. „Particularitățile relațiilor diplomatice în secolul XXI” caracterizează necesitatea instituirii misiunilor diplomatice,evoluția istorică a acestora,dar și funcția imunităților și privilegiilor diplomatice în activitatea diplomatului.

Capitolul 3. “Rolul diplomației în menținerea păcii pe plan global” analizează contribuția diplomației în soluționarea conflictelor înghețate.

1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND FORMELE DIPLOMAȚIEI

Istoricul și definiția diplomației

Diplomația își are originea în trecutul îndepărtat în convențiile teritoriale și de bună credință ce existau uneori chiar și în rîndul animalelor. Noțiunea de diplomație derivă din vechiul cuvînt grecesc “diplo”, în traducere “dublez”. Aceasta a însemnat acțiunea de redactare a diplomelor sau a actelor oficiale în două exemplare, dintre care unul era dat ca scrisoare de împuternicire trimișilor, iar celălalt se păstra la arhivă. Purtătorul unui astfel de dublet se numea diplomat, iar activitatea desfășurată de el, diplomație. Preluat de la grecii antici, cuvîntul a intrat în vocabularul politicii diplomatice moderne. Dintre multiplele definiții ale diplomației, considerată de unii artă, de alții știința, ne oprim asupra acelei conform căreia diplomația este știința raporturilor și intereselor dintre state sau artă de a concilia interesele popoarelor între ele, deci într-un sens restrîns, știința sau arta negocierii.Diplomația a fost cel mai bun mijloc pe care civilizația a fost capabilă să-l inventeze pentru a veghea ca relațiile internaționale să nu mai fie guvernate de forță deoarece războiul ca mijloc de rezolvare a litigiilor internaționale nu este practic și nici lipsit de primejdii.

În Dicționarul Oxford se consideră că diplomația reprezintă conducerea relațiilor internaționale prin negocieri, metode prin care aceste relații se reglementează, la aceasta participînd ambasadorii și trimișii. În sens riguros, diplomația nu este o știință așa cum este matematica, după cum nu se poate preciza nici cît este de aproape de domeniul artei. De menționat că în multe definiții nu sunt folosite simultan termenii de știință și artă. În domeniul practicii se întîlnesc atît rigoarea științifică cît și arta diplomatului.

Trebuie înțeles faptul că diplomația este o activitate care servește și asigură buna funcționare a relațiilor internaționale, fiind menită să creeze cele mai bune condiții pentru ca aceste raporturi să se desfășoare normal. Deși unii autori consideră că diplomația se ocupă și de raporturile ostile ale statelor, în definirea diplomației trebuie pornit de la caracterul pașnic al acțiunii.

Ca disciplină, diplomația poate fi considerată ca avînd principii determinate întrucît are la bază anumite noțiuni avînd și un obiectiv precis și distinct, și anume de a regla raporturile existente între state. Între elementele care alcătuiesc definiția diplomației, conceptul de “stat” trebuie legat de adjectivul “suveran”. Nu se poate recunoaște o activitate diplomatică în sensul propriu al cuvîntului între state care se află în relații de subordonare, deci care nu sunt caracterizate de principiul egalității suverane. Conceptul de diplomație este echivalent cu cel de dialog. Diplomația ca metodă este opusă războiului și în general politicii de forță. Flexibilitatea este esența diplomației, respectiv căutarea unor soluții reciproc acceptabile.

Din perspectivă științifică, diplomația are ca obiect studierea relațiilor politice sau juridice ale diverselor state, precum și a intereselor care le generează. Că artă, diplomația are ca obiect administrarea afacerilor internaționale, ceea ce implică aptitudinea de a ordona și conduce negocierile politice.

Școlile diplomatice, pe parcursul istoriei și corespunzător unei perioade îndelungate se observă dominația anumitor școli diplomatice care prin metodele promovate au avut unele influențe în practica diplomatică a altor țări. Anumite școli diplomatice, cum este cea franceză, semnificativă ca întindere de timp – sec XVII și XVIII – au introdus și principii general acceptate prin procesul de codificare a dreptului diplomatic. Diferențele dintre diferitele școli au fost determinate de caracteristicile epocii.

În ordine cronologică, trebuie menționată mai întîi școala diplomatică greacă și romană. Astfel au fost sesizate însușirile pe care trebuie să le aibă ambasadorii, considerîndu-se că singurele lor arme sînt cuvintele și momentele prielnice. Diplomația greacă a enunțat o serie de principii care se referă la aspecte esențiale ale relațiilor dintre state. Diplomația greacă este considerată ca fiind una dintre cele mai bogate în principii, oferindu-se și multe sugestii pentru aplicarea ei. Deși romanii nu dădeau dovadă de mobilitate și ingeniozitate asemenea grecilor, ei fiind niște funcționari disciplinați ai metropolei, totuși ei au desfășurat o bogată activitate diplomatică, mai ales în partea de răsărit a Imperiului.

Școala diplomatică bizantină este cunoscută datorită fineții de gîndire și iscusinței practice atît de pronunțată încît apoi a influențat în bună măsură diplomația medievală a Veneției, statelor italiene, Rusiei și Turciei. O parte din popoarele medievale au preluat numeroase elemente din diplomația bizantină, și anume: sistemul darurilor, principiul imunității solilor și formulele de tratate sau de negociere, etc.

Diplomația Republicilor Italiene, și în special Școala diplomatică Venețiană este foarte bine cunoscută datorită ordinii pe care venețienii au introdus-o în arhivele de stat, păstrînd cu grijă scrisorile și rapoartele primite de la agenții lor diplomatici.

Școala diplomatică Franceză devine predominantă la începutul secolului al XVII-lea. Practica diplomatică franceză a progresat în timpul domniei lui Ludovic al XVI-lea. Cînd acesta primea un ambasador străin, ministrul de externe îi pregătea o notiță în care îi indica nu numai ce subiecte trebuie să abordeze, dar și ce subiecte trebuie să evite.

Diplomația Otomană a fost caracterizată prin duritate și aroganță în faza ofensivă a Semilunei. Cînd a început marea lor retragere turcii au acordat o mai mare atenție tratativelor și negocierilor.

Petru cel Mareaduce o serie de înnoiri în diplomația rusă, dar cu toată modernizarea rușii nu au renunțat la vechile proceduri și obiceiuri care serveau la înălțarea prestigiului față de țările străine. Francezii au constatat cel mai des că rușii puneau adesea întrebări arogante.

Diplomația chineză a pus la punct un ceremonial complicat care crea dificultăți diplomaților străini, neobișnuiți cu formulele utilizate la curtea împăratului. În realitate, sub paravanul acestor dispute de stil diplomatic se ascundeau divergențe reale care constituiau fondul relațiilor pe care China le întreținea cu alte state.

Japonezii au folosit aceeași metodă a rezistenței pasive, metodă utilizată de chinezi. Folosindu-se de un ceremonial complex, complicat, solii japonezi tergiversau mereu negocierile.

De menționat este și școala diplomatică arabă, care, pe parcursul unui secol, începînd cu deceniul patru al secolului VII, s-a afirmat odată cu Marele Stat Arab. Prin proporțiile sale ar fi putut concura cu Imperiul Roman în perioada înfloririi sale, iar comerțul și monedă arabă au pătruns pînă în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii vechi. În cadrul statului arab, printre organizatorii administrației, un rol de seamă îl avea Ministerul corespondenței de stat, avînd ca principală funcție relațiile externe. Aici au fost elaborate primele forme ale activității administrative și ale ceremonialului.

Diplomația secolului al XIX-lea introduce noi principii în domeniu. Metodele diplomatice au fost supuse unificării pornind de la etichetă și pînă la reguli de întocmire a tratatelor și acordurilor internaționale. Începînd din secolul XIX, se poate vorbi din ce în ce mai puțin de școli. Toate metodele diplomației se disting printr-o importantă unificare și sistematizare, chiar dacă diplomația continuă să promoveze unele trăsături specifice țărilor pe care le deservește.

Școala diplomatică românească: Sedimentată în decursul secolelor pe baza contactelor cu cele mai mari școli, diplomația românească constituie un aspect distinct în istoria diplomației mondiale. Ca primă trăsătură a diplomației noastre putem avea în vedere vechimea, întrucît a fost practicată pe teritoriul țării de peste două milenii. În scrierile lui Herodot precum și în alte izvoare sînt menționate tratativele născute prin conviețuirea coloniilor grecești cu băștinașii. În statul geto-dac găsim o instituție diplomatică corespunzătoare întinderii și rolului jucat de această țară în perioada greco-romană.

În primele secole de consolidare a Moldovei întîlnim mențiuni despre Moldova și Muntenia în documentele diplomatice străine. În perioada cînd solii lui Ștefan cel Mare sînt primiți cu cinste la curțile Europei și cînd domnitorul Moldovei și urmașii săi încearcă aplicarea unor scheme politice externe deosebit de ingenioase, în Țara Românească a apărut o carte despre normele de bună conducere a politicii externe și despre practica diplomatică. Învățăturile lui Neagoe către fiul său Teodosie reprezintă un moment al școlii diplomatice românești care conține în genere toate calitățile ce au fost folosite în momentele de încercare din epocile de mai tîrziu.

În perioada de dependență a Imperiului Otoman au avut loc neîntrerupt contacte cu Ungaria, Polonia, Rusia, Republicile Italiene, etc. Solii au desfășurat o activitate intensă, de multe ori pe ascuns din cauza sancțiunilor impuse de Imperiul Otoman.

1.2. Concepte și tipuri de diplomație

Metode de rezolvare diplomatică. De-a lungul timpului au evoluat mai multe procese și proceduri de a rezolva problemele și disputele diplomatice

Arbitrajul și medierea. Uneori națiunile recurg la arbitrajul internațional cînd sînt puse în fața unei controverse ce nu poate fi rezolvată ușor. Pe parcursul istoriei, nu au existat proceduri oficiale sau formale de a rezolva aceste dispute și de obicei erau rezolvate prin aplicarea unor principii generale sau a protocolului legat de o lege internațională.

Uneori acestea luau forma arbitrajului sau medierii formale. În asemenea cazuri o comisie formată din diplomați era convocată pentru a asculta toate fețele problemei și pentru a lua o hotărîre bazată pe legile internaționale. În epoca modernă, acest tip de probleme sînt rezolvate la Curtea Internațională de Justiție de la Haga sau alte comisii formale, agenții și tribunale, sub conducerea UE. Un exemplu este Tratatul Hay-Herbert, decretat după ce Statele Unite ale Americii și Marea Britanie au supus medierii internaționale o dispută în privința graniței SUA – Canada.

Conferințele. Alteori, soluționarea poate veni prin convocarea unei conferințe internaționale. În asemenea cazuri sunt mai puține reguli de bază și mai puține aplicații formale ale legii internaționale. Totuși, se așteaptă ca participanții să se ghideze singuri în principiile corectitudinii, logicii și protocolului internațional. Unele exemple de conferințe oficiale sînt: Congresul de la Viena (1815)- după înfrîngerea lui Napoleon, au fost ridicate foarte multe chestiuni diplomatice ce așteptau să fie rezolvate. Acestea includeau forma hărții Europei, hotărîrea pretențiilor naționaliste și politice ale unor grupuri etnice ce-și doreau să aibă autonomie politică, rezolvarea cerințelor mai multor puteri europene. Congresul de la Berlin: (13 iunie – 13 iulie 1878) a fost o întîlnire dintre Marile Puteri din Europa și conducătorii Imperiului Otoman în Berlin în anul 1878. La începutul războiului ruso-turc (1877-1878), țelul întîlnirii a fost recunoașterea condițiilor din Balcani.

Negocierile. Uneori națiunile recurg la negocieri oficiale pentru a rezolva o dispută dintre mai multe națiuni. Acestea sunt similare conferințelor menționate mai sus, deoarece nu există reguli sau proceduri speciale prestabilite. Totuși există un set de principii generale care ajută la definirea cursului unei astfel de proceduri. De exemplu: Acordul de la Camp David stabilit în 1978 de către președintele Jimmy Carter la Camp David pentru a ajunge la o înțelegere între prim-ministrul Mechaem Begin al Israelului și președintele Anwar Sadat al Egiptului. După săptămîni de negocieri, acordul a fost semnat, acest lucru ducînd la semnarea Tratatului de Pace dintre Israel și Egipt din 1979.

Tratatul de la Portsmouth, decretat după ce președintele Theodore Roosevelt a adunat delegații Rusiei și ai Japoniei pentru a se hotărî în legătură cu războiul ruso-japonez. Intervenția lui Roosevelt a aplanat conflictul, în cele din urmă acesta cîștigînd premiul Nobel pentru Pace.

Recunoașterea diplomatică. Recunoașterea diplomatică este un factor foarte important în determinarea independenței unui stat. Timp de multe decenii după ce a fost declarată independentă, chiar și cei mai apropiați aliați ai Republicii Olandeze refuzau să îi acorde recunoaștere totală. Astăzi există un număr mare de entități independente fără recunoaștere larg răspîndită, cum ar fi Autoritatea Palestiniană, care își are propriul serviciu diplomatic, dar cu toate acestea, reprezentanților palestinieni din unele țări vestice nu le este acordată imunitate diplomatică, iar misiunile lor sînt numite delegații. Alte țări nerecunoscute includ Abhazia, Transnistria, Nagorno Karabakh și Republica Turcă a Ciprului de Nord.

Tipuri de diplomație:Diplomația informală este folosită de mai multe secole pentru a facilita comunicarea dintre puteri. Cei mai mulți diplomați recrutează figuri înalte din alte națiuni pentru a avea acces neoficial la conducerea țării. În unele situații, cum ar fi cea dintre SUA și Republica Chineză, o mare parte a diplomației este desfășurata prin canale semioficiale folosind ca interlocutori membri academici. Acest lucru se întîmpla în situația în care guvernele doresc să-și exprime intenția de a rezolva o situație diplomatică, dar nu doresc să o exprime în mod oficial.

Diplomația informală constă în întîlnirea unor academicieni, oficiali militari sau civili, activiști sociali sau figuri publice și angajarea lor într-un dialog, unicul țel fiind cel de a soluționa un conflict.

Diplomația culturală este o parte a diplomației. Ea se referă la un nou tip de diplomație implicînd actori non guvernamentali. În cadrul globalizării, cultura joacă un rol foarte important în definirea identității și relațiilor dintre oameni. Joseph Nye subliniază importanța soft power pe lîngă hard power. Cînd diplomația clasică eșuează, o bună cunoștința a culturii unor națiuni poate micșora distanța dintre ele. Diplomația culturală devine un subiect pentru studii academice bazate pe eseuri istorice despre SUA, Europa și Războiul Rece.

Diplomația parlamentarănu este încă un subiect studiat foarte în detaliu. Diplomația parlamentară s-a dezvoltat rapid în ultimele decenii și pare să crească în relevanță. Termenul de „diplomație parlamentară” poate fi folosit în mai multe sensuri, de obicei diplomația parlamentară este suma activităților internaționale susținute de parlamentari pentru a crește înțelegerea dintre țări, și pentru a se asista reciproc pentru îmbunătățirea controlului guvernului și creșterea legitimității instituțiilor interguvernamentale.

Deși diplomația a fost pînă acum mai mult sau mai puțin o arenă rezervată exclusiv executivului, depășirea graniței dintre național și străin a condus la o nevoie și mai mare de parlamentari care să gîndească problema care le era pusă în față. O mai mare implicare din partea parlamentelor în afacerile internaționale este în parte rezultatul a ceea ce noi numim „globalizare”. Recunoașterea că activitatea guvernamentală în creștere în organizațiile internaționale trebuie mai bine controlată. Aceasta a crescut o dată cu această nevoie și a condus, în ultimele decenii, la un număr de structuri interparlamentare care sunt făcute să faciliteze procesul de examinare. Pe de altă parte, parlamentele au realizat că nu mai pot lăsa guvernele să-și asume întreaga responsabilitate pentru acțiunile de peste hotare. Acum, mai mult ca niciodată, parlamentarii individual și parlamentele ca instituții sînt chemate să-și rezolve partea din problemele complexe care necesită o abordare multifațetată.

Aceste două aspecte ale sarcinii parlamentare internaționale sînt strîns legate și cîteodată, mai ales în problemele Adunării Parlamentare a Consiliului European, pot acoperi parțial problema.

Diplomația ad-hoc și diplomația prin misiunile speciale. Diplomația prin misiunile temporare are o istorie îndelungată, practic, ea s-a folosit încă de la primele contacte între comunități sau state.

Începînd din secolul XX misiunile temporare au început să decadă, reducîndu-se, în principal, la misiuni de reprezentare, avînd funcții de ceremonial; după al doilea război mondial, rolul lor însă, este în creștere, azi sînt folosite tot mai mult pentru rezolvarea unor probleme, nu numai importante, dar și urgente.

Misiunile temporare se realizează prin:

1. Diplomația ad-hoc

2. Prin misiunile speciale.

Comisia de Drept Internațional a precizat că diplomația ad-hoc se folosește:

A) prin delegații la conferințele internaționale;

B) prin delegații itinerante, adică delegațiile guvernelor pentru a îndeplini misiuni în mai multe state;

C) prin alte misiuni speciale privind alte situații.

Comisia de Drept Internațional nu a insistat pentru a delimita diplomația ad-hoc de misiunile speciale, stabilind numai cîteva din criteriile care califică o misiune ca fiind ad-hoc:

A) misiunea trebuie să fie o însărcinare pornită de la stat;

B) reprezentanții statelor să aibă o misiune din domeniul dreptului internațional excluzînd tranzacțiile private.

Teoreticieni ai dreptului diplomatic includ în categoria de diplomație ad-hoc și următoarele situații:

– Instituirea unor birouri temporare într-un alt stat, pentru a îndeplini o însărcinare temporară a statului trimițător: un birou comercial, o reprezentanță pentru rezolvarea despăgubirilor de război, anchete despre persoane căzute în război, etc. Ar intra în sfera diplomației ad-hoc și instituțiile înființate pentru a promova un interes bilateral temporar, pe care noi le-am definit ca misiuni specializate.

– Intră în categoria de diplomație ad-hoc și acele misiuni temporare, cum ar fi delegațiile care reprezintă statul la ceremonii speciale (instalarea unui șef de stat, de exemplu).

Spre deosebire de diplomația ad-hoc, care este definită doar ca doctrină, misiunile speciale sînt reglementate în Convenția privind misiunile speciale din anul 1969; art.1 le definește ca fiind: „o misiune temporară, avînd un caracter reprezentativ de stat, trimisă de un stat într-un alt stat cu consimțămîntul acestuia din urmă pentru a trata cu el chestiuni determinate sau pentru a îndeplini în acest stat o sarcină determinabilă”.

Diferența dintre diplomația ad-hoc și misiunile speciale este importantă, întrucît regimul acestora este diferit: dacă apreciem că diplomația ad-hoc este supusă normelor dreptului diplomatic cutumiar, în curs de formare și adesea neprecis, iar misiunile speciale au regimul stabilit prin Convenția cu același nume din 1969, înseamnă că distincția dintre cele două noțiuni trebuie clarificată.

Apreciez că diplomația ad-hoc se deosebește de misiunile speciale prin:

A) potrivit art. 3 al Convenției privind misiunile speciale, funcțiile unei misiuni speciale trebuie să fie determinate prin consimțămînt mutual între statul trimițător și statul primitor, diplomația ad-hoc nu se realizează pe această cale.

Astfel, consimțămîntul prealabil al statului primitor nu este necesar în cazul diplomației ad-hoc, cum ar fi trimiterea de delegații care participă la ceremonii, la unele acțiuni protocolare, fiind suficient consimțămîntul tacit al statului primitor; tot astfel, emisarii secreți, negociatorii secreți, observatorii confidențiali, agenții secreți sînt așteptați tacit de către statul de reședință.

B) o altă deosebire este că, pe cînd misiunile speciale au un caracter reprezentativ de stat, ele acționînd în numele acestuia, diplomatul ad-hoc poate fi și un agent particular al șefului de stat, cum sunt emisarii președintelui SUA sau observatori la o conferință la care statul trimițător a fost invitat dar, din diferite motive, nu dorește să participe la negocieri. Suita șefului de stat poate fi considerată ca diplomație ad-hoc.

Aceste două caracteristici au făcut ca diplomației ad-hoc să nu i se recunoască, de mulți autori, statutul legal cu al diplomației permanente.

Consider că diplomația ad-hoc beneficiază de același regim cu cel al diplomației misiunilor speciale sau permanente, regimul lor, însă, nu este codificat convențional, iar cutuma nu s-a format încă, fiind de acum, asigurat de curtoazia internațională.

1.3. Rolul și importanța diplomației în dreptul internațional actual

În accepțiunea sa de activitate de purtare a raporturilor unui stat cu un alt stat sau grupuri de state, prin mijloace sau căi oficiale, diplomația îndeplinește o multitudine de funcțiuni, care ar putea fi sintetizate după cum urmează:

Reprezentarea.Dreptul de reprezentare este inerent suveranității. Prin urmare numai statele suverane pot trimite agenți diplomatici care să le reprezinte în raporturile cu alte state sau cu alte instituții cu personalitate juridică internațională. Pierderea suveranității duce automat la pierderea dreptului de reprezentare. De altfel, încă Hugo Grotius releva că numai titularii suveranității pot trimite soli, adică să se facă reprezentați, și că,regii care au fost însă biruiți într-un război solemn, și li s-a răpit domnia, au pierdut, împreună cu celelalte prerogative ale acestuia, și dreptul de a trimite soli.Vechiul concept după care agenții diplomatici erau reprezentanții personali ai suveranului a fost în mare măsură depășit astăzi, atît de practica relațiilor intenționale contemporane, cît și de evoluția științei politice. Astăzi, agenții diplomatici nu mai sînt identificați cu persoana fizică a guvernanților; ei reprezintă statele care i-au acreditat.

Convenția de la Viena din 1961 privind relațiile diplomatice plasează pe primul loc între funcțiile unei misiuni diplomatice pe aceea de, a reprezenta statul acreditant în statul acreditar (articolul 3, alinatul a). Acest lucru este firesc deoarece, atunci cînd statele intra în legături reciproce, asigurarea menținerii acestor legături, dezvoltarea unor relații normale, de colaborare, presupune în primul rînd existența unor reprezentanți ai lor care trebuie să intre în interacțiune.Că principala funcție a misiunii, aceasta este încredințată în primul rînd șefului de misiune, deși și alți agenți diplomatici pot îndeplini funcții de reprezentare. Dat fiind că reprezentarea înseamnă în practică substituirea celui care a dat mandatului de reprezentare, este evident că diplomația reclama oameni bine pregătiți, cu simț de responsabilitate și dăruire totală îndeplinirii instrucțiunilor primite.Reprezentarea impune, de asemenea, respectarea unor reguli de ceremonial, norme de curtoazie și politețe, menite să asigure un cadru propice dialogului între reprezentanții statelor, ca și respectarea egalității în drepturi dintre state.

Aplicarea și înfăptuirea politicii externe a statului.Politica externă a unui stat este totalitatea obiectivelor și metodelor pe care guvernul acelui stat le elaborează în relațiile cu alte state, inclusiv atitudinea față de problemele internaționale. Diplomația are funcția de a servi aceste scopuri, metode și mijloace. Diplomația nu elaborează politica externă; ea este o tehnică sau un instrument de punere în practică a acestei politici.

O consecință a acestor axiome este că aparatul diplomatic al unui stat – ministerul de externe, misiunile diplomatice – nu fixează scopurile politicii externe ale acelui stat. El este chemat ca, prin întreaga sa activitate, folosind instrumentele și specificul activității diplomatice, să realizeze și să pună în valoare politică externă a statului pe care îl reprezintă.

Protecția intereselor statului și ale cetățenilor săi.Și această funcție este expres definită în Convenția de la Viena din 1961, care, la articolul 3, aliniatul b, prevede funcția misiunii diplomatice de, a ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant și ale cetățenilor săi, în limitele admise de Dreptul Internațional.

Protecția cetățenilor unui stat în străinătate a fost în mod tradițional considerată ca fiind o funcție a consulilor. Cu amalgamarea administrativă crescîndă în tot mai multe state a serviciilor consulare cu cele diplomatice, această distincție rigidă se estompează din ce în ce mai mult. De aceea, Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice stabilește în mod explicit că o misiune diplomatică poate îndeplini și funcții consulare, care includ eliberarea de pașapoarte, înregistrări de nașteri, căsătorii și decese, alte funcții notariale, în limitele permise de legislația și practică statului acreditar.

În ceea ce privește protecția pe care diplomația este chemată să o asigure intereselor statului acreditant în statul acreditar, ea trebuie exercitată în termeni generali, urmărindu-se în principal aspecte privind:

• păstrarea bunului renume, a demnității și onoarei statului acreditant în statul acreditar;

• urmărirea îndeplinirii întocmai, cu bună credință, a înțelegerilor încheiate între statul acreditant și cel acreditar.

În această categorie de îndatoriri intră, spre exemplu, efectuarea de demersuri și proteste, dacă este cazul, atunci cînd se produc violări ale frontierei, spațiului aerian sau marii teritoriale din partea statului acreditar, pronunțarea de discursuri de către oficialități ori publicarea de cărți, emisiuni de radio sau televiziune, sau articole de presă susceptibile a fi atribuite unor oficialități, și care prin tonul lor violent, agresiv sau tendențios pot aduce prejudicii statului acreditant și relațiilor sale cu statul acreditar. Desigur, aici intervine puterea de discernămînt a șefului misiunii diplomatice sau a agenților diplomatici, pentru a deosebi un act tendențios de actele de liberă expresie a persoanelor, în condițiile libertății presei și a separării puterilor în statele democratice.

În ceea ce privește persoanele și bunurile lor, protecția diplomatică pornește de la temeiul că cetățenia este legătura care unește o persoană cu un stat anume, ceea ce generează obligații și drepturi reciproce, între care și acela de a pretinde protecția persoanei, atunci cînd aceasta se afla în afara teritoriului țării sale.

Protecția diplomatică este acțiunea prin care un stat preia pe contul său o revendicare a unui cetățean al său și o prezintă ca pe propria sa revendicare unui alt stat, care ar amenința sau viola dreptul acelui cetățean iar acesta s-ar afla în imposibilitatea de a-și valorifica singur drepturile.

Protecția diplomatică a cetățenilor statului acreditant în statul acreditar trebuie să se execute în limitele admise de Dreptul Internațional. Principalele condiții că această protecție să se poată executa sînt:

• actul împotriva căruia cetățeanul solicita protecție să aibă un caracter internațional ilicit;

• cetățeanul să nu aibă și cetățenia statului acreditar;

• cetățeanul să facă dovadă că a epuizat toate posibilitățile oferite de legislația statului acreditar pentru a primi repararea daunelor care i-au fost provocate de actul împotriva căruia se plînge.

Motivele pentru care o persoană se poate afla pe teritoriul unui stat străin sînt multiple.În general, aceasta se datorește desfășurării unor activități economice, comerciale, industriale, științifice, turistice, legături familiale etc. Indiferent de motiv, însă, ieșind de sub jurisdicția sa națională, din momentul în care intră pe teritoriul unui alt stat, un cetățean se supune jurisdicției acestui stat, beneficiind de toate drepturile fundamentale pe care acesta le recunoaște propriilor cetățeni, cu excepția drepturilor politice.Acest regim de tratament este acceptat astăzi, practic, la scara universală. De aceea, eventualele discriminări în prejudiciul străinilor, cum ar fi violarea drepturilor lor, negarea accesului în justiție, daune care nu au primit reparațiile cuvenite s.a. încetează de a ține de jurisdicția internă a statului vizitat și intră în domeniul Dreptului Internațional, dînd posibilitatea statului de origine să acționeze pentru restabilirea legalității.

Demersurile diplomatice pentru exercitarea protecției pot fi oficiale sau oficioase, adică neoficiale, în funcție de modalitatea în care această protecție se poate asigura cît mai eficient. Dacă pe nici una din aceste căi nu se ajunge la o soluționare satisfăcătoare, ne aflăm în prezența unui diferend internațional între statul acreditar și cel acreditant, care se cere soluționat potrivit mijloacelor specifice de reglementare pe cale pașnică a diferendelor dintre state.

Uneori, protecția diplomatică a drepturilor cetățenilor a dat naștere la complicații internaționale, ceea ce a determinat consacrarea regulii, evocate mai sus, privind epuizarea de către persoana lezată a tuturor căilor de recurs interne, juridice și administrative, pe care legislația statului în care s-a produs lezarea le pune la dispoziția persoanelor fizice. Principiul, de origine cutumiară, a fost consacrat într-una din sentințele Curții Internaționale de Justiție. De asemenea, țările latino-americane au inclus o clauză în acest sens în Tratatul american pentru reglementarea pașnică a diferendelor, sau Pactul de la Bogota, din 30 aprilie 1948. Declarația Adunării Generale a ONU din 1982 privind reglementarea pe cale pașnică a diferendelorcuprinde și ea clauza epuizării căilor de recurs interne.

În condițiile de astăzi, recurgerea la protecția diplomatică a conaționalilor devine din ce în ce mai puțin frecvență, datorită perfecționării legislației și avansului pe care statul de drept îl cunoaște în tot mai multe țări ale lumii.

Negocierea.Printre funcțiile misiunii diplomatice, Convenția de la Viena o prevede pe aceea de, a duce tratative cu guvernul statului acreditar (articolul 3, aliniatului c).

Negocierea este poate una din cele mai importante funcții ale diplomației, în îndeplinirea menirii sale de a pune în practică politica externă. Dintre toate procedeele, negocierea este fără îndoială cea care se identifica cel mai mult cu diplomația, în așa măsură încît, adesea, un, bun negociator "este sinonim cu un, bun diplomat".

În esență, negocierea este confruntarea dintre voințele suverane cu scopul de a ajunge la un acord în problemele de interes comun, pe cale pașnică și pe calea compromisurilor de o parte și de alta. Unul din marii juriști romani care s-au ocupat de teoria și metodologia negocierilor, distinge trei faze:

• prima fază a pre-negocierilor, care începe prin stabilirea contactului între părți – o fază extrem de importantă în special în situațiile de tensiune în care părțile au suspendat orice raporturi între ele; în această fază între reprezentanții părților au loc întîlniri, discuții, schimburi de păreri, astfel încît părțile să ajungă să-și cunoască reciproc pozițiile;

• faza a doua a negocierilor propriu-zise – în care părțile se angajează efectiv în identificarea acordului în problemele care fac obiectul negocierii, care a fost precis stabilit; este faza în care, o acțiune politică se transformă într-un act de drept internațional;

• faza a treia a post-negocierilor – în care se discută textul acordului care reglementează diferendul sau înțelegerea intervenită între părți în problema negociată.

Este o certă evoluție în conceptul de negociere, în raport cu cel enunțat de Machiavelli, pentru care obiectul negocierii era obținerea pe toate căile a avantajului maxim, fără a ține seama de prejudiciul pe care l-ar putea suferi cealaltă parte. De aici și faima proastă a diplomaților, care mai are și astăzi reverberații, că experți în arta inducerii în eroare, în ascunderea adevărului în fraze meșteșugite, oameni cu două fețe s.a.

Conceptul contemporan de negociere cuprinde elementul de tranzacție, de acomodare și salvgardare a intereselor ambelor părți, cu scopul de a se obține rezultate durabile. Rezultatele unei negocieri în care o parte profita de o poziție momentană mai puternică sau de o conjunctură favorabilă, pentru a impune acceptarea de către cealaltă parte a unei anumite rezolvări, nesocotindu-i interese fundamentale, nu pot fi decît precare. Este de așteptat ca la proxima ocazie care se va ivi, partea lezată să repună în discuție rezultatele negocierii. Ori, un asemenea tip de negocieri nu poate decît să conducă la instabilitate în relațiile Internaționale.

Desigur, nu există o formulă pentru succesul negocierii, care să fie aplicabilă ca un panaceu negocierilor în general, dată fiind varietatea extremă a subiectelor de negociere, ca și a părților care intră în negociere. Maniera de negociere depinde în mare măsură de negociator; ea este eminamente personală și subiectivă. Cu toate acestea, un negociator trebuie să întrunească un număr de condiții esențiale pentru a încheia cu succes o negociere, între care:

• stăpînirea temeinică a subiectului negocierii, inclusiv a istoricului fiecărei probleme, prin studierea amănunțită a dosarului problemelor ce urmează a fi negociate;

• cunoașterea intențiilor profunde ale partenerului de negociere, pentru a putea distinge între pretexte și dificultăți reale ale acestuia, ca și informarea cît mai completă asupra personalității celui cu care se poartă negocierea – temperament, reacții previzibile, orizont cultural, argumente la care este sensibil s.a.;

• asigurarea unei documentări corespunzătoare, asupra tuturor aspectelor subiectului supus negocierii;

• asigurarea serviciilor unor consilieri și experți pentru diversele aspecte ale subiectului de negociere;

• prezentarea cu claritate a pozițiilor propriului guvern; apărarea lor cu fermitate, atunci cînd sunt în joc interese majore, și capacitatea de a discerne pozițiile susceptibile de compromis și concesii, pentru a veni în întîmpinarea aspirațiilor legitime ale celeilalte părți.

Rezultatele negocierii se consemnează, de regulă, într-un document.Dacă negociatorii au împuternicirile necesare, el poate fi semnat pe loc, la încheierea negocierii.Dacă nu au asemenea împuterniciri, negociatorii pot conveni adoptarea ad referendum a documentului, adică sub rezerva aprobării lui de către fiecare dintre guverne.Ar mai trebui făcută distincția între negocieri și discuții. Negocierile presupun un acord prealabil între părți de a căuta împreună soluția unei probleme date. Discuțiile diplomatice sunt doar un contact verbal, o confruntare de idei sau un schimb de păreri, care nu urmăresc neapărat realizarea unui acord.

Observarea și informarea.Această funcție a misiunii diplomatice este sintetizată de Convenția de la Viena din 1961 în următorii termeni:“a se informa prin toate mijloacele licite despre condițiile și evoluția evenimentelor din statul acreditar și a raporta cu privire la această guvernului statului acreditant” (articolul 3, aliniatul d).

Pentru a putea contribui la dezvoltarea unor raporturi substanțiale între statul acreditant și cel acreditar, este extrem de important ca misiunea diplomatică să cunoască bine realitatea politică, socială și economică locală, să fie la curent cu proiectele de dezvoltare ale guvernului statului acreditar, precum și cu obiectivele și metodele sale de politică externă și, în general, să identifice orice evoluții din statul acreditar care ar putea influența, în bine sau în rău, relațiile cu statul acreditant.În lumina celor de mai sus, sursele de informare ale agenților diplomatici sunt în principal:

• convorbiri cu oficialitățile statului acreditar, centrale și locale;

• vizite speciale în scopuri de informare, la Ministerul de Externe;

• urmărirea dezbaterilor parlamentare și a altor manifestări publice la care participă oficialități ale statului acreditar, în care acestea iaucuvîntul sau iau parte la lucrări;

• știrile și comentariile din mijloacele de informare în masă dinStatul acreditar – agenții de presă, ziare, reviste, radio, televiziune;

• întîlniri cu colegii din corpul diplomatic, pentru schimburi de informații.

În statele democratice, sînt firești contactele agenților diplomatici și cu reprezentanții formațiunilor politice de opoziție, dat fiind că acestea fie că au fost, fie pot venii oricînd la guvernare, și, în consecință. Sunt interesate în relațiile internaționale ale statului acreditar.O îndatorire de bază a misiunii diplomatice în exercitarea funcției de observare și informare este aceea de a raporta informațiile obținute cu maximă obiectivitate, chiar dacă ele ar fi neplăcute pentru autoritățile statului acreditant, astfel încît să permită acestora evaluări asupra unor date reale.

Dacă procedeele folosite pentru obținerea de informații sînt anormale, îndeosebi pentru date sensibile, cum ar fi cele cu caracter militar, activitatea începe să semene cu spionajul. Pentru o misiune diplomatică, o asemenea practică este ilegală și ilicită. Este însă adevărat că, în perioade internaționale mai tulburi, cum a fost perioada Războiului Rece, adeseori statele aflate în tabere opuse au folosit acoperirea diplomatică pentru agenții lor secreți, dat fiind că, în această postură, riscul pe care îl au agenții prinși este doar acela de a fi expulzați din statul acreditar.Ceea ce nu este acceptabil în activitatea normală a exercitării funcțiilor diplomatice este culegerea clandestină de informații, inclusiv obținerea de informații de la agenți plătiți.

Protejarea relațiilor dintre state.Avînd ca obiectiv statornicirea unor relații prietenești între state, diplomația are, de asemenea, funcția de a aborda întotdeauna de o manieră pozitivă problemele care apar și de a înlătura dificultățile și obstacolele care survin în relațiile dintre două sau mai multe state.

Această funcție se poate realiza punîndu-se în valoare toate mijloacele specifice și avantajele pe care Dreptul Diplomatic le-a creat agenților diplomatici, care trebuie să colaboreze și să caute soluții chiar și atunci cînd statele lor se afla pe poziții diametral opuse sau chiar pe picior. de război. Mai mult decît atît, diplomația poate juca un rol preventiv extrem de important, sesizînd din timp evoluțiile care ar putea determina deteriorarea raporturilor dintre state și căutînd soluții care să aplaneze divergentele și neînțelegerile încă din faza lor incipienta.Diplomația preventivă capăta astăzi un loc tot mai important în preocupările statelor, îndeosebi în cadrul structurilor multilaterale cum sunt Organizația Națiunilor Unite, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, Uniunea Europeană și Alianța Atlanticului de Nord. Ea își propune ca, prin măsuri practice de bune oficii și mediere, ca și prin încheierea unor acorduri între statele interesate să preîntîmpine evoluții care ar putea degenera în confruntări militare.

2. PARTICULARITĂȚILE RELAȚIILOR DIPLOMATICE ÎN SECOLUL XXI

Misiunile diplomatice – forme de reprezentare externă a statelor

Misiunile diplomatice sînt forme instituționalizate care se folosesc de către state de drept internațional pentru a asigura între ele fie permanența relațiilor diplomatice, caz în care se trimit misiuni diplomatice permanente, fie comunicarea între ele pe una sau mai multe probleme de interes reciproc, caz în care sunt utilizate misiuni diplomatice temporare.

Instituțiile care asigură permanența relațiilor dintre state, ca subiect de drept internațional, sînt misiuni diplomatice permanente. Acestea au regimul stabilit prin Convenția de la Viena din 1961. Sunt misiuni diplomatice permanente între state: ambasadele, legațiile, nunțiaturile, inter nunțiaturile apostolice, înaltele comisariate și înalții reprezentanți. Statele pot întreține relații diplomatice și cu organizațiile internaționale, ca subiecte de drept internațional, dacă acestea sunt organizații interguvernamentale. Reprezentanțele statelor pe lîngă organizațiile internaționale sînt numite misiuni permanente, iar regimul acestora este stabilit de Convenția relativă a relațiilor statelor cu organizațiile internaționale din 1975. La rîndul lor, organizațiile internaționale interguvernamentale pot trimite misiuni permanente atît pe lîngă statele care nu sunt membre ale organizațiilor respective, cît și pe lîngă alte organizații internaționale. Este cazul UE care are misiuni la Washington și Tokyo. Tipul, rangul, sediul, funcțiile și statutul acestor misiuni sînt convenite între organizație și statul de reședință.

Misiunile diplomatice temporare pot fi trimise de ambele categorii de subiecte ale relațiilor internaționale, state sau organizații internaționale interguvernamentale. Misiunile diplomatice temporare organizate de state pentru dialogul dintre ele se numesc misiuni speciale și sunt reglementate de Convenția asupra misiunilor speciale, deschisă pentru semnare la 16 decembrie 1969 la New York, după ce a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU.

Misiunile diplomatice ale statelor trimise cu caracter temporar, la lucrările organizațiilor internaționale interguvernamentale, cum ar fi, de exemplu, la sesiunile Adunării Generale a ONU sau la conferințele organizate de o organizație aflată sub auspiciile acesteia, se numesc delegații. Aceste misiuni diplomatice cu caracter temporar sînt supuse în statul gazdă a organizațiilor internaționale regimului reciprocității. Regimul lor depinde de componența delegațiilor: dacă șeful de stat conduce delegația el se bucură de un regim special evident mai mare decît dacă șeful delegației ar fi un înalt funcționar de stat; ele nu se încadrează în convenția cu privire la misiunile speciale, iar cutuma este în curs de formare întrucît practica folosirii delegațiilor este de origine recentă.

Misiunile speciale ale statelor, organizate într-un stat terț, sînt considerate de acesta ca fiind vizite de stat. Organizațiile internaționale pot trimite misiuni temporare în special în cadrul diplomației preventive. Astfel, Națiunile Unite au folosit adesea misiuni temporare care au fost îndeplinite de Secretarul General al ONU sau din însărcinarea acestuia. Astfel, în anul 1954, Adunarea Generală a ONU a încredințat misiunea Secretarului General al ONU de a negocia la Beijing situația prizonierilor din războiul din Coreea. Consiliul de Securitate a încredințat, de asemenea, misiunea Secretarului General al ONU să negocieze la Teheran situația diplomaților americani, ținuți ostatici în anul 1980. La rîndul său, Secretarul General a încredințat misiuni de mediere în crizele din Iordania (1958), din Republica Dominicana (1965), în conflictul indo pakistanez (1966), în Cipru și Orientul Mijlociu (1967), în Guineea Ecuatorială (1969), în Timorul de Est (1976). Misiunile acestea, fie că sunt recomandate de Adunarea Generală a ONU, dispuse de Consiliul de Securitate sau trimise de Secretarul General al ONU.

Misiunile specializate sînt soluții practice ale ambelor subiecte de drept internațional – deci ale statelor sau organizațiilor internaționale – de a rezolva o sarcină specială, specifică sau pentru îndeplinirea unei anumite misiuni. Ele pot fi definite ca misiuni temporare care durează în timp, cum ar spune Adolfo Maresca. Misiunile specializate nu se bazează pe reciprocitate, deși au ca scop de a rezolva un interes comun; ele pot fi stabilite numai de o singură parte pentru a rezolva problemele în domeniul economic, cultural sau chiar militar. Cele mai frecvente însa sînt misiunile economice.

Deși misiunile specializate se pot studia numai de la caz la caz, cîteva reguli comune se pot reține:

– Stabilirea unei misiuni de ajutor sau asistența trebuie să aibă în prealabil un acord de cooperare sau de asistență între statul trimițător și statul de reședință.

– Deși se bazează pe principiul egalității și independenței statelor, acordul de stabilire a misiunilor specializate reflectă o inegalitate a parților, cel puțin economică, pe care contractanții o recunosc.

De regulă, contribuțiile statelor care încheie acorduri de asistență în vederea dezvoltării sînt inegale, întrucît statul mai bogat acordă credite nerambursabile sau know-how cărora statul primitor este obligat să le dea o destinație convenită. Misiunea specializată are rolul de a sprijini realizarea sarcinilor de această natură, așa cum au fost convenite de statul trimițător în favoarea statului primitor. În anul 1971 Adunarea Generală a ONU a împărțit țările lumii a III-a în două categorii, după nivelul dezvoltării economice LLDC și MASC. Teoretic, toate statele dezvoltate pot trimite misiuni specializate, cele mai cunoscute misiuni sînt cîteva:

– Misiunile franceze de cooperare, care, de regulă, sînt încadrate în cadrul misiunii diplomatice permanente a Franței. Statul de reședința se obligă să garanteze accesul și legătura misiunii franceze de cooperare cu organele sale autorizate să implementeze programul de asistență.

– Misiunile americane de asistență funcționează în cadrul Programului administrat de Agenția de Dezvoltare Internaționala (US-AID); Agenția are reprezentanți în cadrul ambasadelor SUA.

– Organizațiile internaționale pentru asistență și de misiuni de asistență.

Asistența acordată de organizațiile internaționale se referă, în principal, la ajutor economic și asistență tehnică, spre deosebire de asistența acordată de state, care poate fi și în alte domenii; asistența organizațiilor internaționale este funcțională, în sensul că este determinată de însăși competența limitată a organizației. Cea mai reprezentativă organizație economică internaționala este PNUD, care face parte din agențiile specializate ale ONU, și este coordonată de Consiliul Economic și Social (ECOSOC).

În baza unui acord cadru, denumit Standard Basic Agreement with Governments, PNUD poate trimite misiuni permanente, conduse de un reprezentant rezident, care are misiunea de a fi principalul cadru de legătură între guvernul respectiv și Program.În prezent, PNUD este reprezentat în peste 115 state. Stabilirea misiunii se face prin acord între PNUD și statul rezident.

Uniunea Europeană administrează Fondul European de Dezvoltare (EDF). Pentru sprijinirea economiilor în tranziție, s-a creat Fondul Phare de asistență, nerambursabil, iar delegații permanenți ai Comisiei Europene au dublă funcțiune: să reprezinte puterea administrativă a UE, care este Comisia Europeană și să supravegheze utilizarea fondurilor, fiind plasați sub o dublă autoritate. Acești reprezentanți au fost numiți, prima dată de fosta Piața Comună (CEE), care a încheiat, la Lorné (Togo), mai multe convenții cu 46 de țări în curs de dezvoltare din Africa, zona Caraibelor și a Pacificului (ACP) începînd cu anul 1975, renivelate de mai multe ori în anul 1984, prin Convenția denumită Lomé III, s-a stabilit dreptul CEE de a fi reprezentată în fiecare țară a ACP sau regional, prin delegați acceptați de statele respective. Acești delegați au sarcina de a urmări, în fiecare țară din ACP, parte la Convenție, felul de administrare a resurselor Fondului European de Dezvoltare.

Reprezentanții rezidenți au și Fondul Monetar Internațional, Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare, etc.

Tipuri de misiuni diplomatice permanente:

A) Ambasadele sînt misiunile diplomatice cele mai importante, cu rangul cel mai ridicat, șeful ei, ambasadorul, face parte din prima categorie, de precădere, așa cum se vede în regulamentul de la Viena din 1815.

B) Nunțiatura este misiunea diplomatică creată de Sfîntul Scaun pe lîngă subiectele comunității internaționale și, deși ea are ca scop de a-i reprezenta pe lîngă o instituție laică ea are și puteri directe în ierarhia ecleziastică locală, potrivit dreptului canonic. Nunțiul este episcop sau arhiepiscop; cînd este numit cardinal, misiunea să încetează. Pînă în secolul XVI misiunea papală se numea legație. Astăzi se numesc legații papale numai misiunile speciale sau temporare. Potrivit regulamentului de la Viena din 1815, nunțiul, șeful misiunii titular de post, face parte din prima categorie a agenților diplomatici.

C) Legațiunea este o misiune diplomatică de rang inferior, condusă de un ministru sau un ministru rezident; face parte din a doua clasă a agenților diplomatici.

D) Internunțiatura apostolică este reprezentanța pontificală care corespunde legației. Titlul de internunțiu poate fi acordat unui secretar de la nunțiatură. În practică internunții le îndeplinesc aceleași misiuni ca și nunțiatura.

E) Înaltul Comisariat este o misiune diplomatică folosită între statele care întrețin relații strînse, cum ar fi statele Commonwealth sau care sunt legate printr-o uniune personală. De regulă, Înaltul Comisar a apărut prin transformarea guvernatorului unei metropole trimis în colonia să. Franța are, în statele care fac parte din Comunitatea de Națiuni, înalți reprezentanți. Înaltul Comisar prezintă scrisori de acreditare din partea guvernului, al cărui reprezentant este, căci șeful de stat este același atît pentru statul primitor, cît și pentru cel trimițător; el este decanul corpului diplomatic în statul respectiv.

Înființarea unei misiuni diplomatice permanente. Convenția de la Viena din anul 1961 consacră un singur articol relațiilor diplomatice și "trimiterii de misiuni diplomatice permanente”, stabilind, la art. 2, că acestea se fac prin consimțămîntul mutual. Convenția nu se ocupă de încetarea activității unei misiuni diplomatice permanente, nici temporar, deci prin suspendare, nici definitiv, iar înființarea ei se definește în raport de procedura trimiterii acesteia, care este tratată împreună cu stabilirea relațiilor diplomatice, cum am văzut Prin implicație, art. 45 al Convenției de la Viena din anul 1961 stabilește și modurile de încetare a activității unei misiuni diplomatice permanente, în cazul ruperii relațiilor diplomatice între două state sau dacă o misiune este rechemată definitiv său temporar”. Rezultă că dreptul diplomatic folosește noțiunea de trimitere cînd este vorba de înființarea unei misiuni diplomatice și de rechemare, cînd activitatea acesteia încetează, temporar sau definitiv.

Așadar, cum se trimite o misiune diplomatică permanentă? Vom examina conținutul normelor dreptului internațional, nu al normelor dreptului intern, care sunt variate de la stat la stat. O primă observație este că trimiterea de misiuni diplomatice este distinctă de stabilirea relațiilor diplomatice; acestea din urmă constituie temeiul juridic pe care se întemeiază trimiterea misiunilor diplomatice. Trimiterea de misiuni diplomatice permanente se face numai în baza unui acord special, numit raportul de misiune diplomatică. Stabilirea relațiilor diplomatice, cum am văzut, este o decizie politică, care privește o atitudine față de un stat, pe cînd trimiterea de misiuni diplomatice este ô hotărîre de organizare într-un anume mod a mijloacelor de exercitare a dialogului politic, respectiv de apreciere a unui interes actual.

Aceste două momente pot să nu coincidă, pe de o parte; pe de altă parte, statele sînt libere să aleagă mijloacele de comunicare: contacte directe, în scris sau pe alte căi de legătură, sau deschiderea unei misiuni permanente. Ele pot asigura exercitarea contactelor diplomatice, conform art. 5 din Convenția de la Viena din anul 1961, prin acreditarea multiplă, situație juridică ce constă în aceea că statul acreditant, după ce a făcut notificarea cuvenită către statele acreditare interesate, poate acredita un șef de misiune sau afecta un membru al personalului diplomatic, după caz, în mai multe state, afară numai dacă unul dintre statele acreditare se opune în mod expres la aceasta.

Rezultă că trimiterea de misiuni diplomatice nu este egală cu acreditarea șefului de misiune, chiar dacă aceasta se face printr-o procedură specială în care este inclus acordul – în personam – al statului acreditar.

Acordul privind trimiterea de misiuni diplomatice trebuie să se bazeze, în principal, pe principiul reciprocității, atît sub aspectul deschiderii reprezentanței convenite cît și sub aspectul nivelului acesteia. Dacă acordul este realizat, data deschiderii acestora nu constituie un aspect al reciprocității. Consimțămîntul de înființare a unei misiuni diplomatice se concretizează printr-un tratat scris; forma tratatului poate fi diferită: o convenție, o declarație, un schimb de note etc. Părțile convin, de regulă, asupra următoarelor elemente ale misiunii permanente:.

A) Nivelul de reprezentare (ambasadă sau legație);

B) Sediul misiunii,

Care poate să nu coincide cu capitala statului acreditar; misiunea diplomatică, spre deosebire de cea a misiunii de pe lîngă o organizație internațională, care trebuie să aibă sediul la cel al organizației, poate avea sediul în alt oraș decît capitala.

C) Numărul personalului care urmează a fi acreditat poate constitui obiect 2. Elveția a avut mult timp o legație Ia Paris, în timp ce Franța avea Ia Berna oambasadă. 3 Convenția de la Viena nu prevede nimic în legătura cu sediul unei misiuni diplomatice permanente; Comisia de Drept Internațional nu a făcut comentarii, iar la Viena, cu ocazia Conferinței de adoptare a Convenției, s-a respins o propunere a Elveției ca să se înscrie ca obligații ale statelor de a stabili sediul unei misiuni diplomatice permanente prin consimțămînt. Practica țărilor este că misiunea diplomatică nu trebuie să aibă neapărat sediul în capitala țării primitoare.

D) Structura misiunii, care poate avea, conform art. 12 din Convenția de la Viena din anul 1961, și, birouri făcînd parte din misiune”, deschise în alte localități decît cea în care este stabilită misiunea însăși. Acest acord poate interveni și ulterior.

O misiune poate să-și schimbe rangul; sediul poate fi transferat; un oficiu consular se poate transforma în ambasadă sau într-o misiune specială; o misiune temporară într-una permanentă etc. Este necesar, de fiecare dată, un acord între statul acreditar și statul acreditant? Conform art. 4 al Convenției de la Viena din anul 1963 cu privire la relațiile consulare orice modificare adusă unui oficiu consular se face cu consimțămîntul statului de reședință. Astfel, se cunoaște practica transformării unei reprezentanțe diplomatice cînd Franța, în 1964, a recunoscut R.P. Chineză; ambasada Chinei naționaliste (Taiwan-ul) de la Paris a anunțat că se transformă în misiune permanentă pe lîngă UNESCO, care va reprezenta, oficial, în 5 art. 12 nu folosește expresii care ar trimite la interpretarea că misiunea se înființează, obligatoriu, în capitala statului acreditar. Ulterior, pe acest temei, guvernul francez a cerut ambasadei Chinei naționaliste să predea sarcinile ambasadei R. P. Chineze și, în lipsa unui răspuns, poliția franceză a intervenit pentru transferarea birourilor și arhivei. Acțiunea poliției franceze se apreciază ca fiind legală, întrucît ambasada Taiwan-ului s-a desființat, pe baza celor convenite de părți, faptul transformării ambasadei în misiune pe lîngă o organizație internațională a dus Ia încetarea existenței acesteia dintîi, jar misiunile permanente au alt regim. Schimbarea personalului misiunii nu este o transformare a ei Astfel, în septembrie 1979, colonelul Gadaffi a apelat la studenți, cu ocazia primei aniversări a Marii revoluții, pentru a lua sub control misiunile diplomatice ale Libiei din străinătate; drept urmare, misiunile diplomatice din Atena, Bonn, Londra, Madrid, Paris, Roma și Washington, s-au transformat în, birouri populare”, formate din 5 membri, conduse de un secretar; majoritatea statelor nu au reacționat, afară de cîteva state africane – Senegal, Nigeria, Niger, Mîli și Volta Superioară – care au cerut Libiei să-și recheme diplomații în 48 de ore, întrucît s-a apreciat că nu este decît o schimbare de personal, nu o transformare a misiunii. Cîteva luni mai tîrziu Londra a găsit o soluție pragmatică, a cerut Libiei să recheme pe șeful biroului popular fără a-l declara persona non grata, întrucît aceasta este formula ce se aplică numai persoanelor care beneficiază de statut diplomatic.

Structura unei misiuni diplomatice permanente.O misiune diplomatică cuprinde diferite birouri sau secțiuni, care corespund unei specializări a diplomaților. Aceste birouri pot avea chiar o anumită autonomie. Structura misiunii diplomatice este ordonată de legea în ternă a statului acreditant și ea corespunde importanței și puterii economice a acestuia dar, de regulă, ea are următoarele secțiuni sau birouri:

A) Cancelariaeste organul principal al misiunii; aici se primesc, se elaborează și se trimit actele care sunt de competența șefului de misiune. Cancelaria este condusă de un consilier, în cadrul ambasadelor, și de un prim-secretar, în cadrul legațiilor. Consilierul ajută pe șeful de misiune, își dă părerea asupra problemelor ce se ivesc și este locțiitorul șefului de misiune. Cancelaria este încadrată și cu alți funcționari diplomatici, care redactează documente și studiază evoluția vieții interne a statului acreditar, sau cu personal care folosește limba statului acreditar, fără a avea grade diplomatice.

B) Biroul său secția economică se ocupă cu relațiile economice dintre statul acreditant și statul acreditar. Pentru a conduce cu profit o politică economică, statele au nevoie de a cunoaște structura de fond economică din statul acreditar, nevoile sale, resursele, piața de importuri și exporturi, politica valutară și de contingentare. Atașatul comercial va studia economia statului acreditar din acest punct de vedere, el asistă misiunea diplomatică de a pregăti și negocia acorduri comerciale și va consilia pe resortisanții săi asupra mijloacelor de realizare a intereselor lor economice. Atașatul comercial colaborează cu consulul, care este persoana cea mai bine plasată în privința contactelor cu întreprinzătorii locali.

C) Biroul atașaților militari, care poate avea o diviziune de birou militar propriu-zis și de birou naval și al aerului. Atașatul militar face parte din forțele armate ale statului acreditant, dar este subordonat șefului de misiune. El poate comunica direct cu ministerul apărării, dacă informațiile transmise au caracter de secret militar.. Atașatul militar are rolul de observator militar. În această calitate el poate face schimb de păreri cu autoritățile militare locale; sarcina lui este însă de a informa guvernul său cu privire Ia instituțiile militare existente, la armamentul din dotarea forțelor armate, la politica militară etc. Poziția atașatului militar este delicată, întrucît misiunea lui este de informare legală, or aceasta se poate face prin publicații oficiale, prin discuții oficiale etc. Care oferă surse limitate de date. Atașații militari au funcția de reprezentare Ia ceremoniile oficiale și de a consilia pe șeful de misiune atunci cînd se negociază acorduri militare.

D) Biroul atașatului culturaleste o creație recentă, pornind de la influența culturii unui stat în viața internațională. Atașații culturali pregătesc acordurile culturale,. Oferă burse de studii, organizează conferințe și expoziții artistice, creează cadrul învățării limbii naționale etc.

E) Biroul de presăeste, în primul rînd, o sursă de informare pentru misiunea diplomatică și pentru statul acreditant însuși cu privire la situația internă și internațională, astfel cum este reflectată în presă. El editează un buletin de presă. Biroul de presă este obligat să furnizeze statului acreditar informații privind viața internă din statul acreditant, să corecteze anumite informații din presa locală, contribuind la îmbunătățirea relațiilordintre state. Atașatul de presă este purtătorul de cuvînt al misiunii diplomatice.

F) Secția consulară a ambasadei.

Funcțiile unei misiuni diplomatice permanente. Limitele exercitării unei activități licite de către o misiune diplomatică sînt prevăzute la art.3 al Convenției de la Viena din anul 1963, care declară:

Funcțiile unei misiuni diplomatice permanente constau în special în:

A) a reprezenta statul acreditant în statul acreditar; a duce tratative cu guvernul statului acreditar. Reprezentarea este, în primul rînd, participarea misiunii diplomatice la viața publică din statul acreditar: participarea la sărbătorile naționale, la recepții, ș.a. În al doilea rînd, reprezentarea este expresia unei împuterniciri generale dată șefului de misiune diplomatică de a exprima voința, dorințele, preocupările și punctele de vedere ale statului acreditant. Așa cum rezultă din prevederea de la lit.” a” a art.3, misiunea diplomatică reprezintă statul acreditant și nu pe șeful de stat sau guvernul acestui stat; aceasta înseamnă că pozițiile ambasadorilor, preocupările și acțiunile lor trebuie să se încadreze în politica statului, așa cum este ea elaborată de autoritățile competente ale acestuia. Am arătat că diplomația promovează cu mijloace specifice politica externă a unui stat, care este elaborată de un mecanism mult mai complex decît șeful de stat sau de guvern. Obiectivele diplomatice sînt cuprinse în constituțiile statelor. Aceste obiective trebuie să le îndeplinească o misiune diplomatică.

B) a se informa prin toate mijloacele licite despre condițiile și evoluția evenimentelor din statul acreditar și a raporta cu privire la acestea guvernului statului acreditant. Ocrotirea intereselor statului acreditant este una din cele mai vechi funcții; ea are la bază, în principal, negocierea. Totuși ea începe să piardă din importanță, întrucît la negocierile vizînd încheierea de convenții și tratate, prin care se stabilesc formele de colaborare între state în diferite domenii, participă tehnicieni ai administrației, specialiști în diferite domenii.

Misiunile diplomatice participă la aceste negocieri și la pregătirea lor. Termenul de negociere nu se referă la un tratat, ci el privește rezolvarea problemelor pe cale bilaterală, care interesează cele două state. O întîlnire a șefului de misiune diplomatică cu ministrul afacerilor externe este deja o negociere, o întrevedere politică, un schimb de opinii politice și o viziune asupra căilor dezvoltării relațiilor bilaterale.

Negocierile pot fi oficiale sau oficioase. Negocierile oficioase sunt de sondare a opiniilor, a intențiilor, care nu angajează cele două state. Negocierile oficiale sînt purtate, însă, în numele statului pe care îl angajează.

Forma negocierilor poate fi orală sau scrisă.

C) a ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant și ale cetățenilor săi, în limitele admise de dreptul internațional; orice negociere presupune un interes de a promova o poziție sau drept al statului acreditant de a cere, pentru a fi cu rezultate trainice, să se înțeleagă punctul de vedere al partenerului, interesul acestuia, care trebuie să fie conciliat cu interesul statului acreditant. Trebuie menționat că negocierile, oricît ar fi de deschise, trebuie să aibă un un caracter secret; acest lucru este valabil mai ales atunci cînd negocierile se fac în scris, regula fundamentală fiind că nu se poate da publicității o propunere scrisă, fără acordul partenerului.

Funcția de observare și informare privește, în special, cunoașterea atentă a vieții sociale,politice și economice a statului acreditar din partea misiunii diplomatice. Ba trebuie să cunoască viața politică internațională și, în acest context, poziția statului acreditar față de diferitele evenimente internaționale, relațiile acestuia, pretențiile și aversiunile lui, etc. Funcția de informare și observare are în vedere, pe același plan, urmărirea modului de evoluție a relațiilor bilaterale pe probleme politice, culturale, comerciale. O misiune diplomatică poate fi o sursă de informare chiar pentru statul acreditar, putînd transmite, cu asentiment sau la ordinul ministerului afacerilor externe, informații despre afacerile încheiate sau în curs de finalizare, despre intenția de a demara o acțiune diplomatică importantă, etc.

De menționat că misiunea diplomatică trebuie să folosească toate mijloacele licite de informare: contactele oficiale sau oficioase, relații de prietenie, discuții cu colegii diplomați, comunicatele de presă, părerile opoziției, ale personalităților politice, etc.

D) protecția diplomatică este mijlocul prin care misiunea diplomatică ocrotește interesele statului acreditant și ale cetățenilor săi, persoane fizice sau juridice. Protecția se realizează prin intervenții diplomatice în favoarea cetățeanului lezat printr-un act ilicit, mergîndu-se pînă la posibilitatea de a duce chestiunea în fața unui tribunal internațional sau arbitraj. Fundamentul protecției diplomatice este în obligația statelor de a asigura străinilor care se găsesc pe teritoriul lor un maximum de tratament, cît și în acordurile bilaterale încheiate între părți. Protecția diplomatică se exercită nu numai pentru cetățenii statului acreditant care au avut cetățenia la dată cînd a avut loc actul ilicit și nu sunt cetățeni ai statului acreditar.

Cu toate acestea, un stat poate să exercite protecție diplomatică pentru străini în situația ca statul intervenient și-a asumat reprezentarea diplomatică, cînd aceasta are la bază o legătură specială, cum este Elveția față de Liechtenstein sau, în caz de război, dacă o misiune diplomatică a unui stat neutru este însărcinată să apere interesele unuia dintre statele beligerante. Acest ultim este prevăzut în alineatul „c” al art.45 al Convenției de la Viena din 1961, care dispune: „în caz de rupere a relațiilor diplomatice între două state, sau dacă o misiune este rechemată definitiv său temporar, statul acreditant poate încredința protecția intereselor sale și ale resortisanților unui stat terț, acceptat de statul acreditar”.

Potrivit acestui articol, rezultă principiul că statul pe teritoriul căruia se exercită protecția trebuie să fie de acord cu aceasta. De aceea, apare legitim faptul că Indonezia a cerut, în anul 1961, Marii Britanii să înceteze reprezentarea intereselor olandezilor în această țară; după cucerirea independenței, Indonezia nu a stabilit relații diplomatice cu Olanda, astfel încît aceasta din urmă a apelat la serviciile Marii Britanii pentru apărarea intereselor cetățenilor săi. Ceea ce nu este acceptabil este faptul că Indonezia a cerut ca nici un stat să nu exercite protecția cetățenilor olandezi, poziție inadmisibilă potrivit normelor dreptului ginților.

E) prin toată activitatea să misiunea contribuie la cooperarea națională, care este menită să asigure permanența raporturilor prietenești între state și să-și aducă prin aceasta contribuția la colaborarea internațională.

Menționăm că o misiune diplomatică exercită funcții consulare. Acestea se referă în special, la protecția și asistența consulară, la acordarea vizelor, legalizarea de documente, eliberarea de pașapoarte, etc.

În cadrul Conferinței de la Viena din 1961 s-au ridicat obiecțiuni la propunerea potrivit căreia stabilirea relațiilor diplomatice implică stabilirea relațiilor consulare. Spania a susținut că misiunea diplomatică poate exercita funcții consulare, dacă statul acreditar nu se opune; Italia a susținut că o misiune diplomatică poate crea o secție consulară, dacă statul acreditar aprobă aceasta; Rusia a susținut că statul acreditar nu poate face opoziție ca misiunea diplomatică să exercite funcții consulare. Drept urmare, Conferința de la Viena a adoptat art.3, paragraful 2, care declară: „nici o dispoziție din prezența Convenție nu va fi interpretată ca interzicînd exercitarea de funcții consulare de către o misiune diplomatică”.

Încetarea activității unei misiuni diplomatice. Una din cauzele care pot duce la încetarea unei misiuni diplomatice este ruperea relațiilor diplomatice, fie din cauza apariției unor ostilități, fie din cauza dispariției unui subiect al relațiilor; încetarea misiunii diplomatice este, deci, fără implicație. O misiune diplomatică permanentă poate înceta în cadrul relațiilor normale dintre subiectele dreptului internațional.

Dacă relațiile dintre subiectele dreptului internațional sînt normale, părțile pot conveni sau agrea încetarea activității unei misiuni diplomatice permanente. În art. 20 a al Convenției privind misiunile speciale, se exprirnă principiul, care se aplică la toate tipurile de misiuni externe. Un stat poate decide unilateral să închidă sau să retragă temporar misiunea sa externă. Aceasta întrucît stabilirea unei misiuni externe este un drept și nu o obligație a statului trimițător; retragerea unei misiuni nu poate fi considerată ca o încălcare a normelor dreptului internațional. Noțiunea retragerii este mai ales de natura practica. În anul 1981, din motive economice, Marea Britanie a închis mai multe consulate ale sale; Polonia a închis mai multe reprezentanțe diplomatice de importanță secundară. Interese de securitate au determinat guvernul american în anul 1975 să închidă misiunea sa din Kampala, întrucît guvernul din Uganda a expulzat 6 marinari însărcinați cu securitatea misiunii. Retragerea misiunii, prin voința părților, cu efectele ce le dă denunțarea tratatelor diplomatice, apare ca o ruptură juridică și, de aceea reluarea misiunii necesită Un nou consimțămînt mutual. Dacă în cazul suspendării activității unei misiuni diplomatice situația nu trebuie să fie notificată, ea reieșind din cauze obiective, retragerea misiunii sau încetarea activității ei trebuie să fie notificate în formele pe care le recomandă dreptul tratatelor în cazul denunțării lor.

2.2.Imunitățile și privilegiile diplomatice

Regimul juridic pe care dreptul diplomatic îl asigură unei misiuni diplomatice și personalului acesteia este format nu numai din imunități și privilegii, ci și din drepturi, facilități, scutiri, libertăți, care pot fi examinate separat.O misiune diplomatică are sarcini de îndeplinit; dar, pentru înfăptuirea lor, membrii misiunii și aceasta însăși trebuie să se bucure de garanții care să le faciliteze desfășurarea activităților și să împiedice orice abuz din partea autorităților statului acreditar. Aceste garanții sînt asigurate prin imunități și privilegii, în principal.

Examinate din punct de vedere al obligațiilor statului acreditar, imunitățile și privilegiile privesc două categorii mari de acțiuni:

A) autorităților statului acreditar i se impune o limitare a competenței lor atunci cîndsubiecte sînt misiunile diplomatice și personalul acestora: instanțele nu se pot sesiza și, deci, nici judecă anumite cauze, autoritățile de siguranță și de poliție sînt lipsite de dreptul de exercitare a constrîngerii în anumite limite, organele vamale nu pot face, în cazurile date, control, vamal și nici pretinde taxe etc.;

B) al doilea grup de acțiuni se referă la exceptarea de unele obligații, care revin în mod normal cetățenilor, a misiunilor diplomatice și personalului acestora: scutiri fiscale, scutiri vamale, scutiri para fiscale, scutiri de contribuții etc.

Prima categorie privește dreptul procedural, cea de-a doua dreptul material.Mai puțin subliniată, există și o a treia componentă a regimului de garanții pe care le acordă statul acreditar unei misiuni diplomatice și personalului acesteia. Este cazul obligațiilor cominatorii generale, care revin statului acreditar ca atare, acțiuni menite să garanteze, în plus, anumite drepturi subiective ale misiunilor diplomatice și personalului acestora. Exemplu, potrivit art. 25 din Convenția de la Viena din anul 1961, statul acreditar este obligat să acorde toate înlesnirile pentru îndeplinirea funcțiilor unei misiuni diplomatice.

Există și obligația de a se permite exercitarea unor drepturi subiective proprii, obligație prevăzută la art. 27 al sus numitei Convenții, care impune statului acreditar obligația de a permite comunicarea liberă a misiunii diplomatice cu guvernul acesteia; art. 20 din Convenția de la Viena din anul 1961, acordă dreptul misiunii și șefului său de a arbora drapelul statului acreditant pe clădire, pe reședință și pe mijloacele de transport etc., drepturi care pot fi exercitate de misiune fără ca statul acreditar să se opună.

Codurile penale și de procedură penală ale statelor restrîng sfera de competență a autorităților lor represive atunci cînd subiecte ale legii interne ar fi membrii personalului diplomatic. De aceea, s-a susținut că dreptul intern reglementează o parte a relațiilor diplomatice. În sprijinul acestei idei s-a invocat faptul că scutirea vamală și fiscală se face prin legea internă, care stabilește excepțiile de taxe vamale, de impozite etc.

Intervenția legii interne în limitarea competențelor autorităților interne nu face decît să confirme existența dreptului specific personalului diplomatic, statornicit de dreptul diplomatic, cutumiar sau convențional. Uneori, regimul vamal, cum am arătat, nu este decît o ofertă de reciprocitate, care devine normă de drept diplomatic dacă este acceptată. Și, în sfîrșit, subliniem că deși garanțiile acordate misiunii diplomatice au avut la bază curtoazia, în special, privilegiile, astăzi acestea sunt obligatorii, întrucît au devenit norme de drept internațional.

Rezultă că imunitățile, privilegiile, drepturile și facilitățile sînt reglementate denormele dreptului diplomatic și au forță juridică obligatorie; nerespectarea lor atrage răspunderea internațională a statului care nu le-a respectat. Potrivit art. 47 din Convenția de la Viena din anul 1961 nu se consideră discriminare:

A) faptul că statul acreditar aplică în mod restrictiv una din dispozițiile prevăzute în convenție pentru motivul că aceasta este aplicată în acest mod misiunii sale din statul acreditant;

B) faptul că unele state își asigură în mod reciproc, prin cutumă sau pe cale de acord, un tratament mai favorabil decît cel cerut de dispozițiile prezentei Convenții.

Rezultă că imunitățile și privilegiile își au baza în normele dreptului diplomatic; minimul acestora este stabilit prin Convenția de la Viena din anul 1961, cele care depășesc acest minim devin obligatorii, pe bază de reciprocitate, de alte persoane care, în conformitate cu convențiile internaționale nu sunt supuse jurisdicției penale a statului român”. Oferta fiind un act unilateral, ea poate produce efecte juridice numai dacă este acceptată. Statele pot, convențional, să stabilească imunități și privilegii mai mari decît cele cuprinse în Convenția de la Viena din anul 1961; ele pot hotărî restrîngerea lor, numai dacă nu este asigurată reciprocitatea.

Anglia are chiar o lege internă:” Diplomatic immunities restriction Acť’, din anul1953, care aplicînd reciprocitatea, restrînge anumite imunități și privilegii. Principiul teritorialității – specific aplicării normei juridice în spațiu – presupune că pe teritoriul unui stat acționează numai jurisdicția acelui stat, reglementînd conduita tuturor persoanelor aflate pe acel teritoriu, excluzînd acțiunea legilor altor state.

Aplicarea principiului teritorialității nu este absolută, deoarece necesitatea menținerii dezvoltării relațiilor cu alte state – a relațiilor internaționale – impun admiterea unor excepții de la acest principiu, derogări care se numesc „excepții ale “extrateritorialitate”

Excepțiile de extrateritorialitate se stabilesc de regulă prin tratate sau convenții bilaterale sau multilaterale dintre state, pe bază de reciprocitate sau se acordă în mod unilateral. În condițiile în care în aplicarea excepțiilor de extrateritorialitate se țineseama de principiile dreptului internațional, de principiile egalității suverane a statelor, al reciprocității, al liberului consimțămînt, ele nu afectează principiul suveranității naționale. Dimpotrivă, ele facilitează expansiunea relațiilor internaționale.

Cele mai relevante și uzuale forme de exceptări sînt:

– Imunitatea diplomatică;

– Statutul juridic al consulilor;

– Regimul juridic al unor categorii de străini.

Principiul imunității diplomatice este una dintre cele mai vechi elemente ale relațiilor externe. De exemplu, guvernele Greciei și Romei Antice acordau statut special solilor. Conceptul de bază a evoluat de-a lungul timpului, și a rezistat pînă în ziua de azi. Ca material al legii internaționale, imunitatea diplomatică inițial se baza pe obiceiul și practica judiciară internațională. În perioada de după al II-lea Război Mondial s-au încheiat o serie de convenții internaționale, cele mai de seamă fiind Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice din 1961 și Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare din 1963. Aceste convenții au stabilit regulile de bază privind statutul diplomatic și statutul consular, și au uniformizat aplicarea lor. La Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare, adoptată în cadrul Conferinței de codificare a dreptului consular, convocată de O.N.U. în anul 1963 și intrată în vigoare la 19 martie 1967.

În 1708 Parlamentul Britanic a recunoscut oficial imunitatea diplomatică și a interzis arestarea solilor străini. Legislația Statelor Unite ale Americii privind imunitatea diplomatică își are rădăcinile în Anglia. În anul 1790 Statele Unite au adoptat o legislație similară prin care acordă imunitate absolută diplomaților, familiilor acestora și personalului care-i deservește. Această lege a rămas în vigoare pînă în anul 1978 cînd a fost înlocuit cu actuala Lege privind Relațiile Diplomatice. Aceasta a avut ca scop principal alinierea legislației Statelor Unite la Convenția cu privire la relațiile diplomatice de la Viena din 1961 și intrată în vigoare în Statele Unite în 1972.

Imunitatea diplomatică constă în exceptarea personalului corpului diplomatic și a persoanelor asociate acestora de la jurisdicția statului în care sunt acreditați.

Imunitatea diplomatică presupune:

– Imunitate de jurisdicție;

– Inviolabilitatea personală a reprezentanților diplomatici;

– Inviolabilitatea clădirilor reprezentanței diplomatice;

– Inviolabilitatea mijloacelor de transport aparținînd reprezentanței diplomatice;

– Inviolabilitatea corespondenței diplomatice.

Pe lîngă cele enumerate mai sus personalul diplomatic beneficiază și de alte facilități ca: scutirea de taxe și impozite personale, de taxe vamale, de prestații personale și altele.În cazul în care un reprezentant diplomatic încalcă jurisdicția țării în care a fost acreditat, guvernul țării de reședința îl poate declara persoana non grata, ceea ce atrage după sine rechemarea sau expulzarea lui, urmînd să răspundă pentru faptele sale în fața instanțelor statului sau…

Personalul tehnic și administrativ beneficiază de o imunitate restrînsă, neavînd imunitate de jurisdicție, imunitatea privind doar actele săvîrșite în cadrul exercitării funcțiilor lor oficiale. Pe lîngă personalul misiunii diplomatice beneficiază de imunitate și anumite privilegii și sediul misiunii diplomatice, respectiv reședința particulară a agenților diplomatici. Sediul misiunii respectiv reședința particulară a agenților diplomatici se bucură de inviolabilitate. Nu se poate pătrunde în acestea decît cu consimțămîntul șefului misiunii sau al agentului diplomatic.

În cazul consulilor și consulatelor excepțiile sînt similare și sunt stabilite pe bază de reciprocitate. Ansamblul excepțiilor, în cazul misiunilor diplomatice și al agenților diplomatici, de la legislația statului de reședința poartă denumirea de statut diplomatic, iar în cazul consulatelor și consulilor poartă denumirea de statut consular.

Imunitățile și privilegiile misiunilor diplomatice și agenților diplomatici, conform Convenției de la Viena din anul 1961.

A. Misiunile diplomatice se bucură de următoarele imunități de coercițiune:

1) inviolabilitatea localurilor consulare (art. 22);

2) inviolabilitatea documentelor și arhivelor (art. 24);

3) inviolabilitatea corespondenței oficiale și a valizei diplomatice (art.27 al. 2 și 3).

Ele se bucură de imunitatea de jurisdicție, consacrată de cutumă.

B. Misiunile diplomatice se bucură de următoarele privilegii:

1) scutirea de impozite și taxe (art. 23);

2) scutirea de taxe vamale pentru obiectele destinate uzului oficial al misiunii (art. 36 al. 1 litera “a”).

C. Agenții diplomatici se bucură de următoarele imunități:

1) imunitatea de jurisdicție penală, civilă și administrativă (art.31, pct.1);

2) imunitatea de a depune mărturie (art. 31, pct. 2);

3) imunitatea de coercițiune, care este inviolabilitatea personală (art.29 și 31 al. 3).

D. Agenții diplomatici se bucura de următoarele privilegii:

1) scutirea de plata asigurărilor sociale (art. 33);

2) scutirea de impozite și taxe (art. 34);

3) scutirea de prestații personale (art. 35);

4) scutirea de taxe și control vamal (art. 36 al. 2 și alineatul 1, litera “b”);

5) libertatea de deplasare și de circulație (art. 26);

6) facilitățile de sejur (art. 10);

7) exceptarea de prestații obligatorii (art 35).

E. Drepturi speciale acordate misiunii diplomatice:

1) scutirea de taxe și impozite pentru drepturile și redevențele percepute de misiune (art. 28);

2) înlesniri pentru procurarea de localuri (art. 21);

3) dreptul de a arbora drapelul statului acreditant pe localurile misiunii, la reședința șefului de misiune și pe mijloacele de transport al acestuia (art. 20).

F. Membrii familiei agentului diplomatic se bucură, în principiu, de aceleași imunități și privilegii, dacă fac parte din gospodăria acestuia și nu sunt cetățeni ai statului acreditar.

G. Membrii personalului administrativ și tehnic se bucură de inviolabilitatea persoanei și a locuinței, sînt scutiți de obligația de a plăti asigurări sociale și cea de plată a impozitelor și taxelor, de exceptarea de la prestații personale; imunitatea lor de jurisdicție este funcțională.

H. Membrii personalului de serviciu se bucură de imunitatea de jurisdicție funcțională; ei sunt scutiți de impozite pe veniturile salariale și de plată asigurărilor sociale.

I. Oamenii de serviciu sînt scutiți numai de impozite și taxe pe veniturile salariale.

Începutul și sfîrșitul imunității și privilegiilor. Imunitățile diplomatice pot înceta prin voința statului acreditant, care, conform art. 32 din Convenția de 1a Viena din anul 1961 “poate renunța la imunitate de jurisdicție a agenților diplomatici și a persoanelor care beneficiază de imunitate în baza art. 37”. Rezultă că statul acreditant nu poate renunța la inviolabilitatea agentului diplomatic și a altor beneficiari și nu poate dispune de privilegiile acordate personalului diplomatic.

Potrivit art. 39 din Convenția de la Viena din anul 1961, orice persoană care are drept la privilegii și imunități beneficiază de ele de la data pătrunderii pe teritoriul statului acreditar, iar dacă se află deja pe acest teritoriu, de la data notificării misiunii sale la M.A.E. al statului acreditar.

Imunitățile și privilegiile diplomatice iau sfîrșit în mod normal la părăsirea țării de către beneficiar, sau la expirarea unui termen acordat în acest scop, situație care privește declararea ei ca persona non grata. În caz de conflict armat între statul acreditant și statul acreditar, imunitatea continuă pînă la termenul acordat în acest scop.

Potrivit art. 39 al Convenției de la Viena din anul 1961, imunitatea agentului diplomatic în ceea ce privește actele îndeplinite în exercitarea funcțiilor sale continuă fără limită. Aceasta înseamnă că imunitatea pentru acte săvîrșite în afara activității oficiale încetează la data părăsirii statului de reședință, fiind posibil ca, un diplomat plecat de la post, să fie chemat în judecată pentru fapte penale sau civile săvîrșite în afara serviciului, chiar dacă a beneficiat de imunități cît a fost oficial al unei misiuni diplomatice. Membrii de familie a unui agent diplomatic decedat, beneficiază de privilegii și imunități pînă Ia asigurarea unui termen potrivit, dat în vederea părăsirii teritoriului statului acreditant.

3. ROLUL DIPLOMAȚIEI ÎN MENȚINEREA PĂCII PE PLAN GLOBAL

3.1. Comunicarea dintre state– o necesitate primordială în menținerea păcii

La nivel internațional, ca urmare a experienței acumulte de-a lungul timpului de către societatea umană, s-a constat necesitatea crearea unor instituții internaționale de securitate al căror rol să fie gestionarea crizelor, prevenirea conflictelor și menținerea păcii. Din această necesitate a luat ființă Organizația Națiunilor Unite. Înființată după cele de al II-lea Război Mondial, ONU a pus la punct un sistem de management al crizelor și de prevenire al conflictelor ale căror principii au fost cuprinse în Carta Națiunilor Unite.

Carta ONU este documentul ce prevede în explicit și cuprinzător în același timp, modalitățile prin care actorii internaționali trebuie să soluționeze în mod pașnic disputele și diferendele dintre ei. “Părțile în orice diferend a cărui prelungire ar putea pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale vor trebui să caute să-l rezolve, înainte de toate, prin negocieri, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale juridiciară, recurgerea la organizații sau acorduri regionale sau prin orice mijloace pașnice la alegerea lor”.

În momentul în care s-a semnat Carta ONU la San Francisco, documentul încorpora învățămintele istoriei, experiența limitată a Societății Națiunilor, cât și concluziile rezultate în urma celui de-al doilea război mondial. Așa cum este specificat în hotărârea exprimată de către țările care au hotrât înființarea Organizației, obiectivul principal a fost, și consider că este în continuare „izbăvirea generațiilor viitoare de flagelul războiului”, dar în același timp și instaurarea unei stări de drept prin „menținerea justiției și respectarea obligațiilor” asumate sau prevăzute de dreptul internațional. Carta ONU este un document conceput de reprezentanții statelor și care se adresează aproape exclusiv acestora, în primul rând statelor membre ONU. Carta ONU este ilustrarea perfectă a sistemului internațional în care actorii principali sunt statele. În puține locuri se fac referiri în Cartă la un sistem care să cuprindă și alți actori, ca de exemplu în privința drepturilor omului, problemelor globale, bunăstării și progresului social. Doar articolul 33, la care am făcut referire anterior, se adresează părților și nu statelor, având în vedere că în conflicte actorii implicați pot fi dintre cei mai diverși și nu doar statele. Acest articol ține cont de un adevăr elementar: căile de rezolvare pașnică sunt valabile pentru un sistem mult mai larg decât acela al statelor. În afară însă de instrumentele prevăzute în articolul 33 al Cartei ONU, în prezent, în practica curentă se utilizează și alte tipuri de soluții de rezolvare prin mijloace nemilitare a conflictelor și crizelor internaționale, cum ar fi intervențiile umanitare și diplomația însăși, ca instrument în sine, de modelare a comportamentului statelor. Deși diplomația preventivă, promovată în viziunea ONU sub forma medierii, concilierii sau concilierii reprezintă metoda de bază, experineța ultimei perioade ne-au demonstrat c ă există și alte forme de acțiune cu efect preventiv ridicat, cum ar fi dezvoltarea de proiecte în contextul unei strategii preventive, acțiuni umanitare, dezarmare preventivă sau dislocare preventivă. Cu toate acestea, evoluțiile recente demonstrează că dreptul internațional reprezintă, de regulă, cel mai mic numitor comun al înțelegerii dintre state asupra unui aspect al vieții internaționale, pe care consideră că este în interesul lor să îl reglementeze.

Negocierile reprezintă una dintre cele mai însemnate căi de rezolvare și prevenire a conflictelor. Negocierile au drept rațiune găsirea și construirea uneisoluții la o problemă clar definită: rezolvarea unui conflict, de preferință înainte de intrarea sa în faza violentă. Ca metode, negocierile continuă să se bazeze pe raționalitatea și resursele de inteligență și imaginație ale negociatorilor. Creșterea complexității și incertitudinii specifice evoluției situației internaționale de după sfârșitul războiului rece constituie un factor ce introduce în ecuația negocierilor elementul neprevăzut, îngreunând comunicarea și dialogul dintre părți Teoria negocierilor a reușit să identifice situațiile dificile și de nesoluționat, cum ar fi litigiile de distribuție și problemele identitare și să le ocolească, de multe ori recurgând la soluții inovative, de canalizare a intereselor părților spre abordări în baza unor interese comune. Negocierile rămân vulnerabile la influențele de context și conjunctură. Dintre acestea un element ce reduce marja de manevră a părților și alterează rezultatul negocierilor îl constituie constrângerile temporale, determinate de termenele prestabilite. De cele mai multe ori negocierile de la încheierea unui conflict stau sub semnul inegalității dintre învingători și învins, toate părțile interesate și implicate concentrându-și atenția, în primul rând asupra consecințelor imediate, pe termen scurt.

Aspectele principale ale procesului de negociere sunt caracterizate de discuții în care:

– fiecare parte prezintă oferte inițiale celeilalte părți;

– fiecare parte își prezintă acele puncte pe care le consideră de nenegociat, asupra cărora nu admite poziții divergente;

– părțile se angajează să ofere anumite recompense sau, dimpotrivă, să utilizeze, după caz, sancțiuni, spre a determina cealaltă parte să facă concesii;

– se fac concesii de una sau de ambele părți, astfel încât punctele de vedere ale părților devin mai apropiate;

– una sau ambele părți își retrag, parțial sau integral, ofertele precedente, iar unele concesii sunt admise atunci când pericolul de blocare al negocierilor devine iminent;

– în final, atunci când dinamica acceptării de concesii depășește presiunea divergențelor, părțile tind să ajungă la puncte de vedere convergente, în interiorul plajei cuprinse între punctele lor de vedere de la demararea negocierilor.

În general, rezultatul negocierilor poate fi evaluat în funcție de patru criterii:

– acordul – pentru ca un acord să aibă durabilitate, el trebuie să ofere tuturor părților implicate condiții mai bune, mai avantajoase decât le aveau în lipsa sau înaintea acordului. Uneori negocierile nu sunt conduse vizând ca obiect principal realizarea unui acord, ci obținerea de “efecte secundare”, ca de exemplu satisfacerea opiniei publice interne și internaționale.

– eficiența se referă la extinderea pe care părțile sunt dispuse să o acorde înțelegerilor semnate, în funcție de constrângerile inerente situației.

– echitatea se referă la măsura în care acordul este perceput de către părți ca drept sau echitabil. Acesta include componente, ca de exemplu: acordarea unui tratament nediscriminatoriu tuturor părților, echitate distribuită, în sensul că toate părțile beneficiază în mod egal, în concordanță cu anumite standarde universale.

– Stabilitatea – durabilitatea în timp a acordurilor încheiate este, de asemenea, importantă. Un acord poate fi considerat stabil dacă nici una dintre părți nu are motive de a abdica de la respectarea sa. Acest criteriu derivă din cele anterioare, în măsura în care fiecare parte îl consideră echitabil și aducător de beneficii și consideră că este în interesul său să-l implementeze integral și cu bună credință.

Ancheta constituie o acțiune preliminară a rezolvării unui conflict, constând din încercarea de a stabili în mod obiectiv derularea faptelor și evenimentelor, în mod independent de afirmațiile părților în cauză și de a oferi un tablou veridic și nepartizan al situației conflictuale. Ancheta se poate desfășura sub diferite denumiri: observare, investigație, stabilirea faptelor, control, monitorizare, supraveghere, prevenire și avertizare timpurie. Convenția de la Haga din 1899 introduce anchetaprintre căile pașnice de soluționare a conflictelor, iar cea din 1907 detaliazăconținutul său. Anchetei i se atribuie un caracter facultativ, cu concluzii ce nu suntobligatorii de implementat de către părți și cu un câmp de aplicare redus la diferende minore. Ancheta se desfășoară într-o perioadă de timp determinată și trebuie să aibăo bază de neutralitate reală.

Ancheta a dat rezultate, mai ales în litigii comerciale și economice. Extinderea anchetei s-a produs în momentul în care statele au început să semneze tratate de conciliere în care ancheta este menționată în mod expres și mai ales atunci când ONU a considerat Consiliul de Securitate și Adunarea Generală drept organe de anchetă și conciliere. În Convenția de la Strasburg din 1997, privind reglementarea pașnică a diferendelor, ancheta este strâns legată de conciliere iar CSCE a discutat în anii ’90 crearea de organisme speciale pentru anchetă, conciliere și mediere, acestea continuând și în zilele noastre, în forme evoluate, în cadrul OSCE, continuatoarea CSCE. Este de remarcat că ancheta a jucat un rol esențial în soluționarea conflictelor, introducând o nouă fază sau „etapă de dezangajare și dezescaladare”, a cărei componentă importantă este depolitizarea și o fază de moratoriu, ce vizează oprirea violenței sau prevenirea izbucnirii sale. În această direcție preventivă ancheta a devenit o instituție aproape generalizată în cadrul sistemului internațional. Multe agenții internaționale din sistemul ONU, ca de exemplu Agenția Internațională pentru Energie Atomică posedă un sistem permanent de control privind producerea și utilizarea de materiale fisionabile, iar multe asemenea instituții specializate, publică în mod curent rapoarte de specialitate în numeroase domenii, esențiale pentru securitatea și ordinea internațională.

Numeroase organisme regionale au creat sisteme de avertizare preventivă, ca de exemplu în sud-estul Europei. Bunele oficii se regăsesc printre instrumentele enumerate în Carta ONU și sunt considerate parte din panoplia metodelor pașnice, ele s-au dovedit a avea, ca și ancheta, un rol mai mult introductiv, fiind utilizate de predilecție la începerea negocierilor sau la inițierea medierii. Ele se desfășoară în mod mai discret decât ancheta și au un caracter mai oficial decât aceasta. Rolul principal al bunelor oficii este de a asigura liniile de comunicare între părți, de a stabili contacte cu rol explorator și informativ iar uneori asigură și găzduirea părților în conflict, între care se desfășoară negocierile sau medierea respectivă.

În cele mai multe cazuri inițiativa oferirii bunelor oficii revine unor terțe țări dar acest rol poate fi îndeplinit și de către organizațiile internaționale, ca de exemplu ONU, OSCE sau UE. Deși în literatura de specialitate bunele oficii sunt asociate medierii, ambele fiind intervenții ale terților, putem observa că obiectivul lor este comun, adică inițierea negocierilor. Bunele oficii diferă de mediere prin aceea că partea care le oferă nu se presupune a participa la ele, deși poate însă asista așa cum de exemplu prevede Pactul de la Bogota (Tratatul Interamerican referitor la reglementarea pașnică a conflictelor din 1948). În unele situații părțile cărora li se oferă bunele oficii pot fi satisfăcute de prestația terțului și interesate în a-i extinde atribuțiile. Astfel, în diferendul dintre Chile și Peru în 1926, SUA și-a oferit bunele oficii, iar după aceea au acționat ca mediator. În 1965, URSS și-a oferit bunele oficii Indiei și Pakistanului pentru începerea de negocieri, iar ulterior primul său ministru a fost invitat ca mediator.

Concilierea internațională aparține aceleiași familii de intervenții ale terților, dar sub o formă ce o înrudește cu mijloacele jurisdicționale ale arbitrajului și tribunalului internațional. Ca geneză ea poate fi considerată o extensie a anchetei, ambele fiind considerate forme primare de instituționalizare a utilizării mijloacelor pașnice la Haga, atât în 1899 cât și 1907. Concilierea înțeleasă în acest mod constă în activitatea unei comisii de cel puțin cinci membri, reprezentanți ai unor state diferite, desemnați să rezolve un litigiu ce nu a putut fi soluționat prin negocieri directe între părțile implicate. Caracterul ambiguu al concilierii, între mediere și arbitraj a făcut ca în prezent să fie preferată medierea, care nu are un caracter ierarhic și atât de distant precum are concilierea. În timp ce medierea constituie o intervenție în negocieri a unui terț fără autoritate politică proprie, dar cu un prestigiu suficient de semnificativ, care se implică în dezbateri și caută o soluție neobligatorie, în conciliere terțul este reprezentat de un organ colectiv, care deliberează în absența părților pentru a propune, de asemenea, o soluție neobligatorie.

Arbitrajul este una dintre cele mai vechi forme de aplanare a unui litigiu, făcând parte din aceeași familie de instrumente, a terților ce intervin. Se supune acelorași cerințe de obiectivitate, echidistanță și neutralitate, ca și medierea, dar sub forma unei autorități exterioare care elaborează o soluție obligatorie, spre deosebire de mediere, conciliere sau bunele oficii. Arbitrajul are toate atributele unei metode jurisdicționale. Ceea ce îl diferențiază de instrumentul juridic materializat de Curtea Internațională de Justiție, unde statele – ca membre ale ONU – sunt chemate să-și rezolve litigiile pe care nu le pot aplana singure, este faptul că în arbitraj părțile își aleg singure judecătorii. Chiar și procedura pe care o vor urma arbitrii sau arbitrul este supusă în arbitraj acceptării prealabile a părților.

Curtea Internațională de Justiție de la Haga este astăzi expresia cea mai elocventă a funcționării jurisdicției internaționale în materie de litigii interstatale. Ea este și astăzi materializarea unui deziderat care, sub forme diverse, a fost aplicat încă din secolul al XIX-lea, începând cu Curtea Permanentă de Arbitraj de la Haga, din 1899 și continuând cu Curtea Permanentă de Justiție din 1920. Curtea Internațională de Justiție de la Haga este organul judiciar principal al ONU. Cei cincisprezece judecători ai curții sunt aleși de Adunarea generală a ONU pe o perioadă de nouă ani. Deși articolul 94 al Cartei ONU prevede ca „fiecare membru al Organizației Națiunilor Unite se obligă să se conformeze hotărârilor luate de Curtea Internațională de Justiție în orice cauză în care este parte”, cel mai mare obstacol în calea eficienței Curții a fost nerespectarea și încercarea de ocolire a jurisdicției obligatorii. În declarațiile pe care statele trebuie să le semneze în acest sens au fost introduse atâtea rezerve, încât foarte puțini se simt legați de un angajament ferm. Astfel în 1970 din 126 de state membre doar 44 recunoscuseră jurisdicția obligatorie. La această situație se adaugă incapacitatea Curții de a implementa deciziile proprii sau de a impune sancțiuni, funcție care revine însă, de drept, Consiliului de Securitate. O altă sursă de neîncredere derivă din ritmul de lucru lent al Curții și de la prestația sa insuficientă. Timp de 35 de ani, între 1946-1981, Curtea a pronunțat doar 58 de hotărâri și a dat 17 avize consultative.

Medierea este o formă de intervenție a unei terțe părți în conflict. Ea diferă de alte forme de intervenție în conflict, deorece nu este bazată pe utilizarea directă a forței și nu are ca scop de a ajuta pe una dintre părți să învingă. Dimpotrivă, scopul medierii este să aducă conflictul spre o soluție acceptabilă pentru părțile beligerante și care să fie în concordanță cu interesele mediatorului. Procesul de mediere are un caracter politic, în care nu există un angajament anterior prestabilit al părților implicate, de a accepta ideile și soluțiile mediatorului. Din acest punct de vedere, medierea diferă de arbitraj, care utilizează proceduri judiciare și care are ca rezultat un verdict pe care părțile implicate s-au angajat dinainte să îl accepte, indiferent care este acesta. Medierea trebuie înțeleasă ca un mod particular de negociere în care o terță parte ajută părțile implicate să găsească o soluție pe care nu o pot găsi pe cont propriu. Pentru a-și îndeplini obiectivele, medierea trebuie să devină acceptabilă pentru părțile adverse în conflict care, în schimb, trebuie să coopereze în plan diplomatic cu mediatorul. De multe ori mediatorii se confruntă cu o respingere din partea beligeranților, de aceea, efortul lor diplomatic trebuie orientat inițial spre a convinge părțile implicate de buna credință și de consistența efortului făcut de către mediator.

Statele care acceptă rolul de mediatori au tendința de a căuta soluții care să întărească stabilitatea internațională, de a reduce șansele de intervenție a puterilor rivale, de a câștiga recunoștința a cel puțin uneia, dacă nu a tuturor părților implicate și, de asemenea, de a crea premisele și condițiile de a-și menține un rol privilegiat pentru ele însăle, în viitorul regiunii respective. Prin mediere pot fi promovate în mod concomitent atât interese defensive cât și ofensive. Mediatorii acționează în mod defensiv atunci când un conflict între alți actori amenință interesele mediatorului. De aceea, găsirea unei soluții pentru un conflict este importantă pentru mediatorul însuși, datorită rezultatelor conflictelor asupra relațiilor mediatorului cu părțile beligerante. De exemplu, dacă doi aliați ai mediatorului se angajează într-un conflict, acesta slăbește alianța și afectează relațiile mediatorului cu ambele părți beligerante. De asemenea, un conflict între două state poate crea oportunitatea pentru o putere rivală de a interveni în conflict și de a-și mări influența în regiune. În alte situații, un conflict poate genera pericolul de escaladare și de a atrage și alți actori. În aceste situații s-ar putea ca simpla mediere din partea unei terțe părți reprezentată de un singur stat să nu fie suficientă, fiind necesar un efort colectiv din partea a două sau mai multor state, care să acționeze în sau în afara cadrului oferit de o organizație internațională.

De exemplu, eforturile de a media diversele conflicte apărute în spațiul ex- iugoslav au implicat UE, OSCE, NATO, ONU, “Grupul de contact”, Rusia și SUA. Al doilea tip de motive pentru mediatori este de natură ofensivă: dorința de a-și extinde și crește influența. În acest caz, soluția aplicabilă pentru soluționarea conflictului nu este importantă pentru mediatori și este doar un vehicul pentru a îmbunătăți relațiile cu una sau ambele părți. O terță parte poate spera să câștige recunoștința părților beligerante, fie prin a le ajuta pe ambele să ajungă la o soluție negociată, fie prin ajutorul oferit uneia dintre ele să obțină condiții mai bune într-o soluție în care în alt fel nu ar fi reușit să le obțină. Mediatorii pot, de asemenea, să-și mărească prestanța și influența devenind puteri garante ai unor acorduri, ceea ce include riscuri și responsabilități. Un număr important de exemple istorice ilustrează aceste interese. Medierea SUA în conflictul din Zimbabwe, din 1976-1979, medierea URSS în 1966 și a SUA în 1999 în conflictul dintre India și Pakistan au fost generate și conduse de un amestec de rațiuni defensive și ofensive. Dintr-un punct de vedere defensiv, SUA s-au temut ca nu cumva conflictul din Zimbabwe să poată constitui o oportunitate pentru URSS să câștige influență în zonă sprijinind naționaliștii africani. Deoarece însă grupările adverse erau deja apropiate din punct de vedere politic de URSS și China, medierea SUA a constituit, de asemenea, o încercare de a îmbunătăți relațiile cu aceste grupări și de a extinde influența americană. Medierea sovietică dintre India și Pakistan a avut în vedere îmbunătățirea relațiilor cu Pakistanul, care avea relații mult mai apropiate cu SUA și China. URSS a avut, de asemenea, ca obiectiv prin această mediere creșterea prestigiului propriu și crearea unui precedent care să justifice o implicare ulterioară în problemele regiunii. În același timp, au existat motive defensive importante pentru medierea sovietică. Conflictul dintre India și Pakistan oferea Chinei oportunitatea de a-și extinde influența în Pakistan și de a stabili o prezență apropiată de frontierele sudice ale URSS. Odată cu dezamorsarea conflictului, oportunitatea pentru expansiunea chineză ar fi fost redusă în mod semnificativ, ceea ce constituie o foarte bună ilustrare a faptului că și atunci când se recurge la dreptul internațional, tot interese de putere se urmăresc.

Medierea exercitată de SUA în același conflict, în 1999, a urmărit aceleași interese, dar în alt sens, la care s-a adăugat interesul de a obține semnătura părților aflate în conflict pe Tratatul de Neproliferare a Armelor Nucleare. SUA au fost cel mai activ mediator în conflictele internaționale după sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Această implicare își găsește explicația în promovarea și protejarea intereselor naționale ale acestei super-puteri. Deoarece în timpul războiului rece, SUA au considerat că multe conflicte ar putea oferi URSS oportunitatea de a interveni și de a-și extinde influența, ele au căutat, de cele mai multe ori, să intervină spre a găsi soluții de rezolvare a conflictelor, medierea fiind un instrument potrivit în acest scop. În plus, SUA au fost de multe ori solicitate de către statele mai mici, angajate în conflicte, de a interveni în calitate de mediator, datorită puterii și prestigiului de care se bucurau.

Modelele bazate pe promovarea intereselor mediatorilor nu s-au schimbat prea mult de la sfârșitul războiului rece, deși nivelul de pregătire și capacitatea de răspuns a mediatorilor s-a modificat. SUA se dovedesc mult mai puțin doritoare să medieze ca în trecut, reținerea sa de a se angaja în mediere putând fi explicată prin percepția că de fapt conflictele altor actori constituie acum o mai mică amenințare la adresa securității SUA, decât în timpul războiului rece. Nu trebuie neglijat faptul că, astfel, SUA își păstrează o marjă de manevră practic nelimitată. Pe de altă parte, Rusia a rămas încă activă în spațiul ex-sovietic. În acestă zonă influența sa este semnificativă, interesele sale continuă să fie predominante și, de asemenea, pericolele la adresa securității sale sunt cele mai mari.

O modificare notabilă poate fi constatată în ceea ce privește țările occidentale, unde preocupările umanitare ale opiniei publice joacă un rol mult mai important în modelarea politicii externe, decât în trecut. Necesitatea de a răspunde cerințelor opiniei publice a determinat acțiunile unor guverne care au intervenit în conflicte externe, inclusiv în războaie civile, chiar atunci când acestea nu influențau în mod direct interesele de securitate ale țărilor respective.

Deoarece medierea implică costuri mai reduse pentru puterea intervenționistă decât acțiunile militare, mai ales dacă este întreprinsă prin intermediul organizațiilor internaționale, constatăm că medierea colectivă se situează pe o tendință ascendentă. Exemplele includ acțiunile de mediere din Afganistan, Haiti, Liberia, Sierra Leone,Angola, Mozambic, Congo, Ruanda, Burundi, Somalia, Sudan și fosta Iugoslavie.Medierea de către puterile mici și mijlocii este, de asemenea, motivată decătre interesele proprii ale acestora, multe dintre ele în legătură cu probleme interne.Asemenea preocupări se referă de multe ori la posibilitatea ca un conflict să seextindă pe teritoriul mediatorului, teama ca într-un conflict local să intervină și alțiactori din exterior, reținerea de a se implica într-un conflict de partea unuia saualtuia dintre beligeranți, încercarea de a promova norme și reguli care să protejezechiar securitatea mediatorului, încercarea de a promova rolul mediatorului într-oregiune sau zonă.Puterile mici și mijlocii urmăresc de cele mai multe ori ca prin acțiunile demediere întreprinse să-și consolideze prestigiul și influența în plan regional. Algeriaa mediat între SUA și Iran în problema ostaticilor de la Ambasada Americană dinTeheran în 1980, în speranța că această acțiune de mediere va genera bunăvoințaSUA și va îmbunătăți relațiile dintre Algeria și SUA, având în vedere sprijinulacordat până atunci de către SUA Marocului în problema Saharei Occidentale.

Statele mici și mijlocii au la dispoziție mai puține instrumente alternative ale politicii lor externe și de aceea implicarea lor în acțiuni de mediere internațională duce la o creștere a autonomiei sau independenței lor în relațiile cu aliații lor mai puternici. Mai mult chiar, atunci când sunt sub presiune din partea altor puteri, de a lua poziție de o parte sau alta a statelor implicate într-un conflict, poziție pe care statele mici sau mijlocii vor să o evite, ele pot ieși din această dilemă asumându-și rolul de mediator în conflict.

3.2. Soluționarea pe cale diplomatică a conflictelor înghețate

Bazinul Mării Negre și zona adiacentă acestuia reprezintă de 200 de ani o punte de legătură deosebit de importantă între Est și Vest, o regiune a lumii care datorită acestui specific, a favorizat relațiile de schimb economic. Poziționată la confluența a două religii, cea creștină și cea islamică, dar și între două mari familii de popoare, slave și turcice, deține un spațiu geopolitic important, caracterizat de o izolare politică, având ca factori favorizanți enclavizarea regiunii și depărtarea față de Oceanul Planetar.

Dacă se ia în calcul doar criteriul geografic, regiunea cuprinde cele șase state riverane Mării Negre (România, Ucraina, Rusia, Georgia, Turcia și Bulgaria). Totuși, termenul de „extins” face trimitere mai degrabă la aspecte de ordin politico-economic, decât geografice, astfel încât trebuie incluse țări precum Republica Moldova, Armenia, Azerbaidjan și Grecia datorită importanței lor politice, economice și strategice. Așadar, regiunea extinsă a Mării Negre se întinde de la Balcani până la Marea Caspică, devenind una din cele mai dinamice zone din perioada de după Războiul Rece.

Sfârșitul Războiul Rece, prin prăbușirea URSS, va pune punct sistemului de sfere de influență bipolar de dimensiuni mondiale, aducând un vid de putere deosebit de important, ce s-a manifestat, în special, de-a lungul zonelor de graniță ale conflictului. Astfel, pe fondul distrugerii accelerate a puterii sovietice, zona adiacentă a Mării Negre, este martora formării de noi state, într-un mediu caracterizat de puternice accente naționaliste. Aceste state și-au stabilit granițele conforme cu împărțirea teritorială sovietică, care nu ținea cont de structura etnică a populației. Acest fapt a determinat apariția unor tendințe separatiste, transformate în conflicte armate. Intervenția Rusiei ca mediator în calitate de moștenitoare a URSS, a avut ca rezultat acutizarea lor și transformarea acestora în conflicte înghețate.

Nici unul din teritoriile aflate în discuție nu are ieșire directă la Marea Neagră, iar în două dintre cazuri, nici statele din care fac parte aceste teritorii – Republica Moldova și Azerbaijanul. Toate aceste conflicte au însă un impact imposibil de neglijat asupra geopoliticii Mării Negre și asupra relațiilor politice și economice care se țes în acest spațiu și între acest spațiu și restul lumii. Astfel, conflictele afectează alianțele dintre statele din regiune, rutele conductelor de petrol și gaze, generează valuri de refugiați și sunt, toate, legate de poziția Rusiei ca actor cheie în zona Mării Negre.

Definirea conceptului de conflict înghețat. Conceptul de „conflict înghețat” pare facil de definit: el se referă la conflicte care nu au fost soluționate dar care nu se derulează în termeni de lupte armate, ci se perpetuează o stare de fapt care nu este caracterizată nici de pace, nici de război. Analizată în amănunt, sintagma desemnează o situație conflictuală acută, dar fără recurs la violența armată pe scară largă, din cauza epuizării reciproce a combatanților în faza anterioară de conflict militar și/sau a descurajării exercitate de prezența unei puteri regionale sau a unei mari puteri din afara sistemului. Părțile se percep ca fiind, în continuare, în situația de a avea scopuri incompatibile și miza este de tip „joc cu sumă nulă”. Prin urmare, principala preocupare a fiecăreia este de a acumula putere, atât prin consolidare economică și politică, la nivel intern, prin înarmare, cât și prin eventuale alianțe cu alte state; și de a-și ameliora poziția relativă față de adversari. Rezolvarea finală a conflictului este amânată voluntar, în așteptarea unei conjuncturi favorabile când adversarul va fi convins sau constrâns să cedeze.

Prezentarea conflictelor înghețate:Conflictul din Transnistria. Conflictul din Transnistria este un conflict politic între Republica Moldova și autoproclamata Republica Moldovenească Nistreană cu privire la exercitarea controlului asupra raioanelor aflate pe malul stâng al râului Nistru și orașul Tighina. Conflictul a început în anul 1990, imediat după proclamarea independenței Republicii Moldovenești Nistrene.

În 1991 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Declarația de Independență a Republicii Moldova, al cărei teritoriu cuprindea și raioanele din stânga Nistrului. Parlamentul moldovenesc a cerut guvernului URSS "să înceapă negocierile cu guvernul moldovenesc cu privire la ocupația ilegală a Republicii Moldova și retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul moldovenesc".

După ce Moldova a primit statul de membru al ONU (2 martie 1992), președintele moldovean Mircea Snegur a autorizat o intervenție militară împotriva forțelor rebele care atacaseră posturi de poliție loiale Chișinăului de pe malul estic al Nistrului. Rebelii, ajutați de trupele sovietice, și-au consolidat controlul peste cea mai mare parte din zona disputată.

La 21 iulie 1992 Republica Moldova și Federația Rusă au semnată o Convenție cu privire la principiile reglementării pașnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova. Chiar și după încetarea focului, Rusia a continuat să ofere regimului separatist sprijin militar, politic și economic, permițându-i să supraviețuiască și conferindu-i un anumit grad de autonomie vizavi de Moldova.

Până la această dată negocierile nu au avut succes, principalele motive fiind refuzul ambelor părți de a se recunoaște oficial, precum și lipsa de interes în plan internațional.

Conflictul din Nagorno-Karabach. Regiunea Autonomă Karabahul de Munte sau Nagorno-Karabah a fost o unitate administrativ-teritoriala a R.S.S. Azerbaidjan, în cadrul U.R.S.S. Populația sa era majoritar armeană și constituie în prezent Republica (de facto independenta) a Karabahului de Munte.

Conflictul armeano-azer a fost primul conflict interetnic din spațiul ex-URSS. Începând cu finele anului 1987, populația din Nagorno-Karabah, sprijinită de conaționalii din Republica Sovietică Socialistă Armeană, a revendicat teritorii ce făceau parte din teritoriul Armeniei istorice dar erau oficial atribuite RSS Azerbaidjan. Pe atunci, ambele state erau republici componente ale URSS iar frontierele țineau cont predominant de motivații de natură economică. La 19 februarie 1988, majoritatea armeană din provincie a început manifestații în favoarea alipirii regiunii la Armenia, iar în 1989 Sovietul Suprem al Armeniei a adoptat o lege de anexare a acesteia. Imediat după pregătirea politică a urmat faza violentă a acestui proces: tentativele azere de deportare a satelor armene limitrofe a aprins confruntarea interetnică (februarie 1988) și a dus la organizarea unităților armene de autoapărare care au fuzionat mai târziu într-o veritabilă armată. Aceasta a sfârșit prin a elibera aproape întreg teritoriul regiunii de trupele azere si a stabili un coridor de comunicare cu Republica Armenia.

Până în 1992 armenii au ocupat teritoriile dintre Armenia și Karabahul de Sus în timp ce zvonuri contradictorii de ambele părți au determinat populația azera să se refugieze în estul Azerbaidjanului. În total, aproximativ 20% din suprafața inițiala a R.S.S. Azerbaidjan (au fost ocupate de trupe pro-armene. Din cauza războiului, Azerbaidjanul a pierdut peste 20.000 oameni – militari și civili. Ca urmare a conflictului, circa 1 milion de refugiați din regiuni ocupate trăiesc în condiții extrem de mizere, neglijați și marginalizați de autoritățile azere.

Cu toate că ONU a arătat un anumit interes față de conflict (Consiliul de Securitate a adoptat patru rezoluții — 822, 853, 873, 884 — cerând retragerea armatei armene din teritoriile ocupate), de problema respectivă s-a ocupat o altă instituție – OSCE, prin grupul său special de la Minsk. Părțile implicate în conflict, cu interese și motivații atât de divergente, au sabotat constant ieșirea din acest conflict înghețat. Azerbaidjanul insistă să-și mențină integritatea teritoriala iar Armenia urmărește prezervarea unor teritorii cât mai întinse din teritoriul său istoric, teritorii încă locuite de armeni, insistând asupra principiului autodeterminării naționale.

Conflictul din Abhazia. Conflictul georgiano-abhaz a fost unul dintre cele mai sângeroase și atroce din istoria post-sovietică. De-a lungul dominației sovietice, abhazii au avut de suferit în special pe plan cultural, datorită închiderii unor școli abhaze și introducerea unui alfabet georgian. Numărul lor a scăzut dramatic în urma măsurilor luate de conducerea sovietică și a fluxului mare de georgieni, ruși sau armeni aduși pe teritoriul Republicii Autonome Abhazia devenind astfel, minoritari. Ca urmare, au existat o serie de neînțelegeri majore între abhazi și georgieni, în anul 1957, respectiv 1967, dar din cauza sistemului autoritar, conflictele deschise au fost prevenite. Tensiunile au continuat în octombrie 1978 în Tbilisi în 1981 au avut loc o serie de proteste împotriva “privilegiilor abhaziene”, georgienii acuzând politicile îndreptate împotriva lor, precum și lipsa de influență politică în Abhazia.

Pe data de 9 aprilie 1989, un grup de demonstranți georgieni a susținut în Tbilisi suportul pentru independența Georgiei,iar în august 1990, Sovietul Suprem al Abhazie a proclamat Abhazia o republică unională totală și, totodată desprinderea ei de Georgia. Războiul din Abhazia din august 1992, a fost declanșat ca urmare a proclamării independenței Abhaziei la 23 iulie 1992. Această decizie a venit ca urmare a refuzului noii conduceri georgiene de a accepta rezoluția președintelui abhaz din iunie 1992, cu privire la o federație sau confederație.

În data de 14 august 1992, Garda Națională georgiană împreună cu poliția au intervenit în Abhazia pentru a restabili ordinea. Trupele georgiene, au ocupat în scurt timp de la declanșarea războiului, capitala Suhumi și mare parte a Abhaziei. În conflict a fost implicată și Rusia, care prin inițiativa președintelui Boris Elțîn a reușit să determine cele două părți să semneze în septembrie, un acord de încetare a focului. Acordul a fost încălcat datorită refuzului conducerii Georgiei de a părăsi Abhazia, fapt ce a determinat Rusia să intervină militar.

Un alt acord a fost elaborat în 27 iulie 1993, care prevedea retragerea trupelor georgiene, demilitarizarea ambelor părți și întoarcerea la un guvern legal în Abhazia. În decembrie 1993, s-a încheiat un acord important de încetarea a focului, care a fost în mare parte respectat, deși au mai existat câteva incidente în 1998.

De-a lungul războiului, eforturile de mediere a conflictului au venit, în special, din partea Rusiei și a ONU, pentru ca o dată cu înțelegerea asupra păcii din 1993, să li se alăture și SUA, Franța, Germania și Marea Britanie. ONU a trimis în anul 1993, o misiune de observare, care și-a îndreptat atenția asupra implementării acordului de încetare a focului.

La 15 mai 1994 a fost semnat un acord final de încetare a focului, care a determinat UNOMIG (Misiunea Organizației Națiunilor Unite din Georgia) să desfășoare observatorii săi pentru menținerea păcii, în special în sudul Abhaziei. Câteva luni mai târziu, Abhazia a adoptat o nouă constituție, prin care își proclama independența (4 noiembrie 1994).

Conflictul din Osetia de Sud. Spre sfârșitul anilor 1980, ca urmare a creșterii naționalismului georgian și mișcării lor pentru independență, apare în 1988 Frontul Popular al Osetiei de Sud, fiind o structură creată de Centrul Unional pentru a tempera și contrabalansa mișcarea de independență a Georgiei. Frontul cerea o autonomie mai mare a regiunii cu scopul final de unificare cu Osetia de Nord rusească. Pe 11 decembrie 1990 guvernul georgian a lichidat statutul Osetiei de Sud tensionând mai mult conflictul, care a și izbucnit direct în război pe data de 5 ianuarie 1991.

Pe 5 ianuarie 1991 forțele georgiene au intrat în capitala Osetiei de Sud. Militanții osetini au răspuns prin arderea școlilor și caselor georgiene din oraș, în timp ce georgienii au atacat satele osetine. În februarie 1992 luptele au escaladat cu implicarea directă a Rusiei. Majoritatea observatorilor independenți au fost de acord că militari ruși de rang înalt au fost implicați în conflict, participând la instruirea unităților militare osetine. Pentru a evita o confruntare directă cu Rusia Georgia a fost nevoită să accepte negocieri, pe 24 iunie 1992 șeful Consiliului de Stat al Georgiei Edward Șevarnadze întâlnindu-se cu președintele Rusiei Boris Elțîn. Pe 14 iulie 1992 a fost semnat „Acordul de încetare a focului” de la Dagomiș.

Ca urmare a semnării acestui acord, a fost instituită o operație de menținere a păcii controlată de Comisia de Control Unită Rusia-Georgia-Osetia (de Sud și de Nord), ce avea sub dispoziția sa patrule militare în același format. La 6 noiembrie 1992 OSCE a trimis o misiune în regiune cu scopul de a monitoriza operațiunea de menținere a păcii.

Negocierile de reglementare a conflictului au început pe 30 noiembrie 1995, Rusia și OSCE căpătând statutul de mediatori. Cel mai mare succes al negocierilor a fost consemnat în mai 1996 când cele 2 părți au semnat „Memorandumul de măsuri pentru obținerea securității și încrederii reciproce”.

Conflictul capătă noi dimensiuni în contextul debarcării influenței americane în regiunea Caucazului, aceasta având loc în noiembrie 2003 datorită „Revoluției Trandafirilor”, o revoluție finanțată și susținută politic de Statele Unite. Înlăturarea de la putere a lui Edward Șevarnadze, un simbol al influenței Rusiei, și accederea la putere a lui Mihail Sakașvili, susținut masiv de SUA, a înrăutățit situația din zonă adăugând la divergențele de interese deja existente din regiune și antagonismul ruso-american.

La 26 ianuarie 2005, s-a prezentat în cadrul sesiunii Adunării Parlamentare a Consiliului Europei viziunea Georgiei de reglementare a conflictului, planul fiind prezentat de pe 27 octombrie 2005 la Viena în cadrul Consiliului Permanent al OSCE. SUA și OSCE și-au exprimat suportul pentru acest plan, la 6 decembrie OSCE adoptând unanim o rezoluție în care sprijinea planul georgian. Conform acestui plan, Osetia de Sud urma să facă parte din Georgia, având însă o autonomie destul de largă. Incidentele din 3 septembrie (atacul asupra unui helicopter georgian) și din 31 octombrie 2006 nu au dus la reapariția confruntărilor, dar au tensionat situația. Pe 12 noiembrie 2006 au avut loc în Osetia de Sud 2 alegeri rivale și 2 referendumuri simultane.

Din păcate din primăvara 2008 de când Moscova a anunțat legături mai strânse cu regiunile separatiste Abhazia și Osetia de Sud relațiile Rusiei cu Georgia s-au deteriorat semnificativ. Doborârea unei drone georgiene la 21 aprilie și acuzațiile reciproce plus decizia Moscovei de a trimite trupe suplimentare în Abhazia au adus la o nervozitate maximă între aceste țări încît la 6 mai ministrul georgian al reintegrării a declarat că Georgia este „foarte aproape” de un război cu Rusia.

Această criză a dat naștere în 7 august 2008, la un război care implica Georgia și Rusia, împreună cu regiunile separatiste ale Georgiei, Osetia de Sud și Abhazia. În timpul nopții de 7 spre 8 august 2008, Georgia a lansat o ofensivă militară pe scară largă împotriva Osetiei de Sud, în încercarea de a recupera teritoriul. Rusia a reacționat prin desfășurarea de unități ale Armatei a 58-ruse și trupele aeropurtate ruse din Osetia de Sud, și lansarea de lovituri aeriene împotriva forțelor georgiene în Osetia de Sud și a obiectivelor militare și logistice din Georgia corespunzătoare. Rusia a susținut aceste acțiuni ca fiind o intervenție necesară umanitară și de impunerea a păcii. Forțele ruse și osetine au luptat împotriva forțelor georgiene din Osetia de Sud a lungul a patru zile, cea mai grea luptă având loc în Țhinvali. Prin intermediul medierii de către președinția franceză a Uniunii Europene, părțile au ajuns la un acord de încetare a focului la 12 august, semnat de Georgia, pe 15 august de la Tbilisi și de către Rusia, pe 16 august la Moscova. Câteva săptămâni după semnarea acordului de încetare a focului, Rusia a început retragerea trupelor sale din Georgia. Forțele rusești au rămas staționate în Abhazia și Osetia de Sud în cadrul acordurilor bilaterale cu guvernele din regiune.

Efectele conflictelor înghețate asupra geopoliticii Mării Negre. În ciuda acestor conflictele, Europa continuă să accepte situația existentă, considerând status quo-ul din regiune ca fiind sustenabil. În fapt orice instabilitate regională poate afecta grav securitatea europeană, iar acceptarea situației prezente constituie un risc pe termen mediu și lung.

În context, Uniunea Europeană trebuie să abordeze unele din cauzele profunde ale problemelor din regiune, care includ conflictele prelungite, proasta guvernare, crima organizată și traficul de droguri și de ființe umane, subdezvoltarea economică, permițând celor trei țări din Caucazul de Sud (Armenia, Azerbaidjan și Georgia) integrarea în proiectele politice și economice europene. Această situație va necesita acțiuni îndrăznețe, o strategie mai nuanțată pentru gestionarea relațiilor cu Rusia, și o abordare multilaterală, globală a securității. Importanța Caucazului de Sud în contextul geopoliticii europene și globale a constituit un subiect de discuție în perioada ce a urmat sfârșitului Războiului Rece. Armenia, Azerbaidjan și Georgia au fost considerate „călcâiul lui Ahile” al Uniunii Sovietice, în perioada când reprezentau granița dintre blocul comunist și NATO. Printre moștenirile fostei U.R.S.S. se numără și cele trei regiuni separatiste: Abhazia și Osetia de Sud desprinse din cadrul Georgiei, și Nagorno-Karabah din Azerbaidjan. Cele două regiuni georgiene au fost recunoscute de Rusia, Nicaragua, Venezuela și Nauru, în timp ce Nagorno-Karabah a rămas nerecunoscută, dar continuă să aibă sprijinul Armeniei. Situația ambiguă a celor trei regiuni separatiste constituie o amenințare pe termen lung la adresa securității geopoliticii regionale, dar și globale. Datorită proximității este o amenințare mai ales la adresa Uniunii

Europene.

Spre deosebire de restul statelor din Europa, Federația Rusă este un beneficiar al acestei stări de fapt. De asemenea, Rusia are o politica externă foarte agresivă, folosind orice mijloc de a-si întări statulul și puterea în bazinul Mării Negre după dezmembrarea URSS , politica externă rusă în relație cu regiunea Mării Negre s-a restructurat trecând dea-lungul celor 22 de ani de istorie post-sovietică prin 4 faze:

-Faza inițială(1991-1994) caracterizată prin izbucnirea unor conflicte etnice armate care în perioada sovietică fuseseră înghețate .Apare un nou status-quo post-sovietic.

-Faza cecenă înfățișată de cele două războaie purtate de Federația Rusă în Cecenia(1995-2002).

– Faza de refacere(2003-2008) în care Rusia începe să fixeze acțiunile prioritare pentru strategia sa regândită.

În septembrie 2003, Președintele Vladimir Putin definea regiune Marea Azov-Marea Neagră ca fiind de maxim interes strategic pentru Rusia. De aceia conducerea de la Moscova era obligată să asigure un sistem de securitate eficient pentru rutele sale de transport din Marea Neagră. Faza strategiei regionale active(august 2008-prezent) care a debutat o dată cu operațiunea militară în Georgia ,având ca scop sprijinirea republicilor separatiste Abhazia și Osetia de Sud. Noua strategie pentru regiunea Mării Negre coincide în mare parte cu trăsătura principală a politicii externe ruse atașată de principiile realismului politic în care interesul național poate fi apărat doar prin achiziția de putere,singura care permite supraviețuirea statului într-un mediu internațional anarhic.

În viziunea geostrategică rusă , regiunea Mării Negre este văzută ca un proiect strict regional chiar dacă are aspecte globale și oferă opțiuni globale pentru Rusia. Conform acestei strategii , Rusia consideră că este mai îndreptățită decât Uniunea Europeană sau SUA atunci când vine vorba de asumarea rolului de lider în problemele regiunii Mării Neagră, din motive legate de istorie,poziție geografică,economie și politică. Cel mult Rusia ar accepta un leadership în comun cu Turcia. Cu toate acestea , Occidentul percepe Rusia ca pe o putere exterioară, chiar dacă ea este una dintre cele șase țări din Marea Neagră.

Viziunea rusă concentrată pe interesul regional pe care îl are Marea Neagră este cea care face diferența față de viziunile SUA și a UE. Controlul în regiunea Mării Negre este pentru Rusia ca o unealtă regională în atingerea obiectivelor în celelalte regiuni precum Asia Centrală și Orientul Mijlociu sau un instrument global atunci când luăm în discuție securitatea energetică și expansiunea piețelor economice. Regiunea Mării Negre este ca un poligon de teste pentru cele două curente contemporane dominante:regionalizarea și globalizarea. Cu alte cuvinte în această zonă se poate dezvolta un parteneriat regional sau dimpotrivă o altă arenă de competiție geostrategică, parte a jocului de sumă nulă practicat de Rusia și de Occident.

Din perspectiva securității regionale , Rusia se proclamă ca un susținător al status-quo-ului în regiunea Mării Negre. Cu toate aceste ,pentru a-și apăra interesele , Rusia încurajează mișcările separatiste din zonă. Pentru a-și demonstra bunele intenții , Moscova a luat parte la exercițiile militare organizate în comun cu statele NATO și celelalte state din Marea Neagră. Așa a fost cazul în exercițiile militare Black Sea Harmony și Active Endeavour.

Rusia percepe ca pe o amenințare la adresa intereselor sale din regiunea Mării Negre o serie de evenimente precum decizia Turciei de a permite navelor americane accesul nerestricționat prin strâmtorile Dardanele și Bosfor încălcând astfel Convenția de la Montreaux semnată în 1936 și în care erau prevăzute restricții ale traficului naval pentru statele fără acces la Marea Neagră. O altă preocupare pentru Rusia este disputa sa cu Ucraina în cea ce privește strâmtoarea Kerci, care nesoluționată poate duce la blocarea traficului navelor rusești din Marea Azov în Marea Neagră. Îngrijorătoare pentru lideri ruși este și expansiunea bazelor militare americane din România și Bulgaria,văzută ca o încălcare din partea SUA a Tratatului Forțelor Convenționale din Europa.

Rusia este conștientă că pe termen lung ar putea ajunge singurul stat nemembru NATO din Marea Neagră, percepând NATO ,Ucraina și Georgia ca actori care amenință status quo-ul în regiune. Rusia percepe Turcia ca un posibil partener ,având în vedere că turci vor să păstreze status-quo-ul în Marea Neagră. După Războiul din Georgia din 2008 , Turcia are oportunitatea de a deveni un mediator în zona Mării Negre ,crescându-și astfel importanța în regiune. Cooperarea Turciei cu Rusia poate fi una favorabilă și la nivel economic în special în sectorul energiei unde se pot negocia soluții de comun acord care în acest fel pot ajuta Turcia să devină cel puțin parțial poarta energetică a Europei.

Trebuie concluzionat că Rusia nu poate agrea decât un format de securitate regional atunci când vine vorba de politica sa externă în regiunea Mării Negre.

3.3. Reglementarea diferendului transnistreanîn contextul

Republicii Moldova

Conflictul transnistrean reprezintă o problemă importantă care își are rezultatele sale cu o răspîndire multidimensională. Rezolvarea acestui diferend, pentru că ca conflict în viziunea mea acesta s-a terminat in vara anului 1992, va constitui un pas important în calea dezvoltării Republicii Moldova ca stat integru european , capabil să asigure condiții bune de trai cetățenilor săi precum și o perspectiva integraționist-europeană.

Negocierile purtate in vederea aplanării acestui conflict au o importanță foarte mare, întrucît reprezintă unica metodă (care a epuizat-o pe cea militară) de a pune capăt divergențelor între Tiraspol și Chișinău.

Cîteva etape care au avut un specific propriu de preocupare asupra conflictului și care au avut propriile viziuni asupra procesului de negocieri, și care sunt:

Primele încercări de internaționalizare a conflictului

Perioada 1992-1999

Perioada 2001-2009

Succesele în procesul de negocieri în 2010

Primele încercări de internașionalizare a conflictului: Conflictul transnistrean a izbucnit ca o problemă internă a Republicii Moldova, conducerea de atunci făcând eforturi să aplaneze situația prin mijloace interne precum APELUL Guvernului Republicii Moldova către locuitorii din raioanele de pe malul stâng al Nistrului, din 15 martie 1992 prin care se spera că se va ajunge la încetarea focului. În același timp, nici comunitatea internațională nu realiza proporțiile și eventualele consecințe ale acestui conflict. Singurii actori „vizibili” în acea perioadă erau Rusia, percepută ca succesor al „centrului” sau a Uniunii Sovietice și care era decidentul principal, într-o măsură mai mică Ucraina, date fiind hotarele comune și utilizarea teritoriului ucrainean ca un teritoriu de tranzit pentru mercenarii și cazacii care au luptat de partea liderilor secesioniști. De asemenea, un rol important l-a avut România, care a susținut autoritățile constituționale de la Chișinău. Prin urmare, nu este întâmplător că una din primele încercări de reglementare a conflictului prin mijlocirea actorilor străini a fost întâlnirea de la de la Helsinki a miniștrilor afacerilor externe din Moldova, România, Rusia și Ucraina, din 23 martie 1992, unde a fost adoptată o declarație cu privire la principiile de reglementare pașnică a conflictului transnistrean. În cadrul intrevederilor ulterioare,care au continuat în același format în perioada aprilie – mai 1992, s-a decis crearea unei Comisii de Observatori pentru încetarea focului. Totuși, aceste încercări nu s-au soldat cu succes, ba dimpotrivă, situația s-a înrăutățit, ceea ce a dus și la evenimentele tragice de la Bender din iunie 1992. Ținând cont de intensitatea întâlnirilor și apelurilor conducerii Republicii Moldova din perioada ulterioară, în special Adresarea Președintelui M. Snegur către Secretarul General ONU – Boutros Ghali, din 23 iunie 1992, cu rugămintea de a informa Consiliul de Securitate despre atacul forțelor armate ruse și forțele separatiste asupra orașului Tighina (Bender), sau apelul de la Summit-ul CSCE de la Helsinki, când Chișinăul a solicitat examinarea posibilității antrenării mecanismelor CSCE de menținere a păcii în situația creată în Moldova, putem deduce că acestea au fost primele încercări de a internaționaliza acest conflict, care era considerat intern.

Cu toate că, probabil, la Chișinău se conștientiza rolul Rusiei ca parte în conflict, mai ales după implicarea directă a trupelor ruse și, în special, a tancurilor rusești, aceasta a fost cea care a semnat Acordul moldo-rus de încetare a focului din 21 iulie, după care RM a intrat intr-o lungă si grea perioadă de negocieri, a cărei ostatic rămane într-un fel și până acum.

Perioada 1992-1999. În perioada de după semnarea acordului moldo-rus, urmau să prindă contur principiile de bază ale dezvoltării Republicii Moldova ca statale cărei suveranitate și integritate teritorială sunt respectate, iar trupele rusești aflate pe teritoriul său urmau să fie evacuate. Acest lucru s-a menționat și în lucrările Conferinței de la Stockholm a CSCE, de la 14 Decembrie 1992, iar la 3 februarie 1993 s-a luat decizia privind instituirea unei misiuni a CSCE (mai târziu OSCE) în Republica Moldova. Totuși, toate inițiativele care aveau ca scop reglementarea cât mai rapidă a conflictului din raioanele de Est ale Republicii Moldova erau blocate de Rusia, prin declarațiile și acțiunile liderilor transnistreni, care în foarte scurt timp au devenit, de facto, parte în negocieri și în conflict. Astfel, aceștia au organizat o serie de referendumuri prin care au blocat procesul de retragere a trupelor și munițiilor rusești, iar la referendumul din 24 decembrie 1995 a fost adoptată constituția așa-numitei Republici Moldovenești Nistrene prin care era subliniată, o dată în plus, independența acesteia. Tot în această perioadă, partea rusă, practic, și-a consolidat poziția în procesul de negocieri într-o triplă calitate de „pacificator, mediator și garant” (un fel de participant în trei ipostaze: boxer, arbitru și organizator al competițiilor), deși termenul „stat-garant” a devenit unul oficial abia mai tarziu.

Un rol special în așa-numitele probleme transnistrene a început să-i fie atribuit Dumei de Stat.Legislatorii ruși au devenit oaspeți frecvenți la Tiraspol și apărători activi ai liderilor Transnistriei la Moscova. În același timp, autoritățile moldovene au perseverat în efortul de a-i convinge pe partenerii de dialog, – liderii de la Tiraspol și conducerea Federației Ruse, – atat în cadrul contactelor bilaterale și la reuniunile în format lărgit, cât și cu ocazia forurilor internaționale, – să accepte concepția statutului unei „autonomii largi” pentru Transnistria în componența Republicii Moldova ca soluție-cheie pentru rezolvarea conflictului. Eforturile Chișinăului însă n-au avut sorți de izbandă, nici în ce privește soluționarea conflictului, nici în chestiunea retragerii trupelor ruse.

Dorind să impulsioneze procesul reglementării ce intrase în impas, noul Președinte al Republicii Moldova, Petru Lucinschi, la numai patru luni de la instalarea in funcție, a semnat pe 8 mai 1997 Memorandumul cu privire la bazele normalizării dintre Republica Moldova și Transnistria, cunoscut și ca Memorandumul Primakov (Ministrul de Externe al Federației Ruse din acea perioadă). Alături de semnătura lui Lucinshi și-au pus semnăturile liderul de la Tiraspol Igor Smirnov, Președintele Federației Ruse Boris Elțin, Președintele Ucrainei Leonid Kucima, cu toții în prezența Președintelui în Exercițiu al OSCE, Ministrului de Externe al Danemarcei, Niels Helveg Petersen, care avea calitatea unui reprezentat al organizației internaționale ce trebuia să „contribuie și medieze” soluționarea conflictului.

Potrivit prevederilor memorandumului de la Moscova, Republica Moldova și Transnistria se angajau să-și „normalizeze relațiile” și să continue „stabilirea relațiilor juridico-statale” în componența unui „stat comun”, în cadrul frontierelor Moldovei sovietice, conform situației din ianuarie 1990.

Caracterul și principiile relațiilor respective urmau să fie definite în „statutul Transnistriei”, la elaborarea căruia părțile urmau să purceadă imediat după semnarea memorandumului, cu luarea în considerare a tuturor ințelegerilor de principiu convenite anterior. Anticipând discuțiile de rigoare asupra statutului propriu-zis, Transnistria obținea dreptul de „a participa la realizarea politicii externe a Republicii Moldova în chestiunile care afectează interesele ei”, deciziile respective urmand „să fie adoptate cu acordul părților”. Chișinăul recunoștea, de asemenea, dreptul Transnistriei de „a stabili și de a întreține de sine stătător contacte internaționale în domeniul economic, tehnico-științific și cultural, iar în alte domenii – cu acordul părților”. Părțile își reiterau angajamentele de a nu recurge la forță sau la amenințarea cu forța, de a-și soluționa divergențele exclusiv prin mijloace pașnice. Ele au salutat disponibilitatea Federației Ruse și Ucrainei de a fi „state-garante privind respectarea prevederilor statutului Transnistriei”, s-au pronunțat în favoarea continuării acțiunilor de menținere a păcii și elaborării de către toți participanții la negocieri a unui „mecanism de garanții”.

Acest document a fost unul asimetric, avantajand din punct de vedere politic regimul de la Tiraspol în detrimentul autorităților de la Chișinău. Ulterior, diplomații ruși și reprezentanții transnistreni au utilizat abil prevederile acestui document de referință pentru promovarea propriilor modele de soluționare a conflictului.

Expresiile de tipul „normalizarea relațiilor” sau „conducerea Republicii Moldova și Transnistriei” puneau pe picior de egalitate autoritățile de la Chișinău cu liderii de la Tiraspol, iar noțiunea confuză și controversată de „stat comun”, practic impusă de Primakov, oferea oponenților Chișinăului posibilitatea de a pleda în continuare pentru o „confederațiemoldovenească” sau o „uniune a două state suverane”. În memorandum nu se spunea nimic despre necesitatea respectării principiului suveranității și integrității teritoriale a Republicii Moldova .

Singurul lucru pozitiv pentru oficialitățile moldovenești a constituit-o Declarația comună a președinților Federației Ruse și Ucrainei cu ocazia semnării memorandumului în care se menționa că prevederile memorandumului nu pot fi „interpretate sau aplicate ca fiind în contradicție cu principiul suveranității și integrității teritoriale a Republicii Moldova”, iar statutul special al Transnistriei urma să definească această regiune „ca parte componentă a Republicii Moldova, unită și teritorial integră”.

Semnarea de către șeful statului ucrainean a memorandumului de la Moscova și a declarației adiționale vorbea elocvent despre interesul Kievului de a juca un rol mai activ in reglementarea diferendului transnistrean.

Această perioadă a fost una destul de controversată, în care Republica Moldova a făcut o serie de concesii, în dorința sa de a rezolva conflictul transnistrean. Pe de altă parte, liderii transnistreni, încurajați și sprijiniți de Rusia, au reușit să blocheze și să îngreuneze și mai mult procesul de reglementare.

Perioada 2001-2009. Victoria comuniștilor moldoveni la alegerile parlamentare din februarie 2001 și alegerea lui Vladimir Voronin în calitate de președinte al țării au pus începutul unei perioade calitativ noi în procesul de reglementare.

Noua conducere de la Chișinău a întreprins o serie întreagă de măsuri menite sădemonstreze o voință politică mai hotărată și mai pragmatică, decît cea din trecut, în scopul urgentării soluționării definitive a problemei Transnistriei, inclusiv prin luarea în dezbateri a unor paradigme politice noi. În acțiunile sale, președintele Voronin miza cel mai mult pe sprijinul FederațieiRuse, a cărei conducere trebuia să aprecieze înalt demersurile politice făcute în campania electorală în favoarea atribuirii limbii ruse a statutului de limbă de stat, a aderării la Uniunea Rusia- Belarus, a disponibilității pentru concesii și compromis în reglementarea conflictului.Puțin mai târziu, este format Ministerul Reintegrării, care a substituit Comisia interdepartamentală de resort care activase anterior. În urma a două întâlniri ale președintelui V. Voronin cu liderul transnistrean I. Smirnov, în aprilie-mai 2001, au fost semnate o declarație comună și patru protocoale privind armonizarea legislației vamale, garantarea investițiilor, stimularea activității massmedia.

Cel mai controversat dintre acestea a fost protocolul privind recunoașterea „reciprocă” a actelor emise de instituțiile de resort, printre care se numărau și „pașapoartele” transnistrene. Dar, în scurt timp, atitudinea flexibilă și conciliantă a autorităților de la Chișinău s-a lovit de poziția intransigentă și ireconciliabilă a liderilor regimului de la Tiraspol, ambiția cărora era de a obține recunoașterea independenței Transnistriei. Deja în vara lui 2001, dialogul și contactele directe„la nivel înalt” între Chișinău și Tiraspol au fost întrerupte pe o perioadă lungă de timp, acestea fiind reluate în aprilie 2008. „Părțile” au revenit la politica de confruntare deschisă, declanșând un adevărat „război rece” între cele două maluri ale Nistrului. Tensiunile apărute brusc între Chișinău și Tiraspol au afectat relațiile moldo-ruse, însă nu au împiedicat continuarea dialogului dintre Chișinău și Moscova, pe care președintele moldovean miza mai mult. Un succes remarcabil în acest sens l-a constituit semnarea la 19 noiembrie 2001 laMoscova, de către președinții V. Voronin și V. Putin, a Tratatului de prietenie și cooperare între Republica Moldova și Federația Rusă. Evenimentul în cauză avea o conotație politică deosebită în contextul eforturilor de reglementare a diferendului transnistrean. Totuși, existența acestui tratat nu a constituit un impediment în vederea susținerii de către Federația Rusă a administrației de la Tiraspol prin sprijin politic, militar și financiar și de a întreprinde față de Republica Moldova acțiuni ostile menite să o distrugă economic.

În dorința fermă de a depăși cat mai repede diferendul transnistrean cu o implicare mai activă a factorilor internaționali, în condițiile unei aversiuni generale a societății moldovenești față de controversatele modele de federalizare a țării ca posibile scenarii de reglementare a conflictului, V. Voronin inițiază în vara lui 2002 discuții largi și temerare pe marginea unor proiecte, la baza cărora urma să fie pusă așa-zisa concepție de „federație asimetrică”. Potrivit proiectului în cauză, la pregătirea căruia au fost antrenați experți din partea Chișinăului, Tiraspolului, OSCE, Federației Ruse și Ucrainei, regiunea transnistreană urma să obțină prerogative caracteristice subiecților unor federații cunoscute, dar nu în baza unui acord cu alți subiecți federali, ci a unui act constituțional care urma să fie aprobat in cadrul unui referendum.

Ca rezultat, un proiect de statut pentru Transnistria de acest gen a fost elaborat de un grup de experți internaționali sub egida OSCE și a fost prezentat în iulie 2002 la Kiev. Proiectul în cauză,care reprezenta un model de distribuire a prerogativelor între Chișinău și Tiraspol inspirat/preluat din Constituția Federației Ruse, a fost salutat în principiu de oficialitățile moldovene, dar a fost respins de administrația de la Tiraspol. Din cauza abordărilor politice diametral opuse, curând, au eșuat și tentativele Chișinăului care tindea spre „reintegrarea țării”, și ale Tiraspolului, care iși dorea un „divorț civilizat”, de a înainta pentru discuții propriile planuri de depășire a diferendului transnistrean. În aceste circumstanțe, în noiembrie 2003 a apărut „Memorandumul cu privire la principiile de bază ale construcției de stat a statului unificat”, care a avut o rezonată puternică in „spațiu și în timp”.

Cunoscut bine și ca „Memorandumul Kozak”, după numele principalului său autor – Dmitri Kozak, persoana a doua în administrația președintelui rus V. Putin, – acest nou plan rusesc a devenit cu timpul unul dintre cele mai controversate scenarii de reglementare a conflictului transnistrean, de care Moscova practic nu s-a dezis pană in prezent. Conform prevederilor din documentul în cauză, care, în esență, constituia o materializare a ideii „statului comun” lansată de Primakov, problema transnistreană urma să fie soluționată definitiv prin „transformarea organizării de stat a Republicii Moldova în vederea edificării pe principii federative a unui stat unic, independent și democratic, definit în teritoriul frontierelor RSS Moldovenești la situația din 1 ianuarie 1990”. Acest Memorandum nu a fost semnat însă datorită unor prevederi apărute în ultima noapte la insistența Federației Ruse, dar și datorită protestelor venite din partea partenerilor internaționali și a opoziției locale. Nesemnarea acestui document, deși a dus la tensionarea relațiilor moldo-ruse, a salvat totuși Republica Moldova de o soluționare falsă, care ar fi transformat-o într-un stat incapabil să-și rezolve problemele interne și dependent, în mod direct, de Rusia. Pe acest fundal, în anul 2005, în procesul de reglementare a diferendului transnistrean au început să se manifeste mai activ Uniunea Europeană și Ucraina. Extinderea UE și instalarea frontierelor sale de Est pe Prut, care s-a produs la 1 ianuarie 2007, a contribuit esențial la sporirea interesului Bruxelles-ului față de Republica Moldova și, implicit, față de conflictul transnistrean, perceput ca un focar periculos de tensiune pentru intregul continent. O dovadă elocventă în acest sens a servit semnarea in februarie 2005 a Planului de acțiuni Republica Moldova–Uniunea Europeană și numirea în martie 2005 a reprezentantului special al UE pentru Republica Moldova. Planul de acțiuni RM–UE conținea un compartiment special privind conflictul transnistrean și dezvoltarea relațiilor de bună vecinătate cu Ucraina.

Între timp, după victoria „coaliției orange”, Ucraina a început să joace un rol mult mai important în regiune, mai ales, după prezentarea planului Iuscenko. Tot în acest cadru s-a înscris și scrisoarea comună adresată conducerii UE cu rugămintea de a institui o misiune specială de asistență la frontieră în Moldova și Ucraina, precum și protocolul de rigoare prin care Republica Moldova a sprijinit aderarea Ucrainei la Organizația Mondială a Comerțului. In același spirit, la 30 decembrie 2005 prim-miniștrii Moldovei și Ucrainei au semnat o declarație comună, prin care cele două guverne s-au angajat să pună în vigoare protocolul încheiat încă în mai 2003 de către serviciile vamale, conform căruia accesul bunurilor pe teritoriile vamale ale celor două țări putea fi asigurat doar in baza rechizitelor vamale legale.

Ca rezultat, UE a fost antrenată în rezolvarea problemelor din regiune prin instituirea Misiunii EUBAM la 30 noiembrie 2005. Puțin mai devreme, începând cu septembrie 2005, a fost extins formatul de negocieri în formula „5+2” prin includerea Uniunii Europene și SUA în calitate de observatori, ceea ce a deschis perspective promițătoare în eforturile de identificare a unei soluții adecvate pentru conflict. Însă, din cauza comportamentului obstrucționist al reprezentanților regimului de la Tiraspol, sprijiniți de diplomații ruși, după cinci runde de negocieri în formatul „5+2”, în februarie 2006, ședințele formale au fost suspendate .

După suspendarea negocierilor formale, procesul de reglementare a intrat într-o fază haotică unde Chișinăul în dorința sa de a rezolva cât mai repede acest conflict a încercat ș mai multe modele de soluționare, în special prin promovarea unui dialog direct cu Federația Rusă în format 1+1, care însă nu a făcut decât să îngreuneze și să îndepărteze găsirea unei soluții, mai ales după semnarea de către Vladimir Voronin a Declarației comune împreună cu Igor Smirnov și Dmitrii Medvedev la 18 martie 2009.

Totuși, în această perioadă a crescut semnificativ rolul și ponderea UE în Republica Moldova și în regiunea transnistreană, mai ales după semnarea Planului de Acțiuni, deschiderea la Chișinău a oficiului Delegației Comisiei Europene, numirea unui Reprezentant Special pentru reglementarea transnistreană. Astfel, UE a devenit mult mai prezentă, a crescut și imaginea ei, iar eforturile depuse de către Adrian Jakobovitz de Szeged, primul ReprezentantSpecial, și ale lui Kalman Mizsei, care l-a urmat în funcție, au contribuit la începerea unui dialog deschis și cu administrația de la Tiraspol, care a devenit mult mai deschisă și prin aceasta s-au creat premise pentru relansarea procesului de negocieri.

Succesele în procesul de negocieri în 2010. După alegerile din aprilie-iulie 2010 la conducerea Republicii Moldova a venit Alianța pentru Integrare Europeană. Numirea unui Viceprim-ministru pentru probleme de Reintegrare în persoana lui Victor Osipov a constituit și o schimbare de abordare a autorităților de la Chișinău față de reglementarea transnistreană. Renunțând la politica de confruntare și mergand pe cea a exemplului propriu de deschidere și transparență, Chișinăul a obținut o serie de succese intr-un termen destul de scurt, printre care:

– Întâlniri regulate între reprezentanții politici din partea Chișinăului și Tiraspolului –Vicepremierul pentru probleme de reintegrare Victor OSIPOV și, respectiv, Vladimir IASTREBCIAK. Este relevant faptul că una dintre întâlniri a avut loc chiar la Tiraspol, cu ocazia lansării grupurilor de lucru. Aceste întâlniri constante au contribuit la rezolvarea problemelor curente și la întărirea măsurilor de încredere între cele două maluri ale Nistrului.

– Întâlniri neformale în format 5+2– cu toate că întâlnirile au fost neformale, acestea au dat posibilitatea tuturor participanților din formatul 5+2 să cunoască progresele și problemele care au loc, dar și să propună noi acțiuni menite să îmbunătățească viața cetățenilor de pe ambele maluri ale Nistrului. În pofida faptului că reprezentanții Tiraspolului consideră acest format unul auxiliar, acesta rămâne singura platformă de negocieri cu participarea actorilor internaționali: mediatorilor -Ucraina, Rusia, OSCE, observatorilor – UE și SUA, precum și a părților în negocieri – Chișinău și Tiraspol.

– Întâlnirile Filat-Smirnov sau „diplomația fotbalistică” – în cadrul celor două întâlniri au fost definitivate aspectele finale privind circulația pe cale ferată a trenului Chișinău – Tiraspol – Odessa, precum și facilitarea exportului pe cale ferată pentru agenții economici din stanga Nistrului. De asemenea, au fost discutate măsurile necesare pentru restabilirea comunicării telefonice normale între cele două maluri.

– Hotărarile de Guvern menite să faciliteze activitatea agenților economici din regiunea transnistreană – au fost făcute modificări in HG 1001 prin care agenții economici din regiunea transnistreană, nu mai trebuie să se înregistreze în fiecare an la autoritățile moldovenești. O alta modificare este cea care permite agenților economici din stanga Nistrului înregistrați la Chișinău să poată exporta mărfurile în UE pe tronsonul de cale feratădin regiunea transnistreană, reducând astfel costurile pentru transport. Tot în acest contextse înscrie și reluarea circulației trenului Chișinău – Tiraspol – Odessa.

– Semnarea acordului privind regimul de frontieră dintre România și Republica Moldova, de asemenea, va constitui un argument în vederea reducerii stereotipurilor privind așa-zisa romanizare a Republicii Moldova.

– Un dialog deschis cu partenerii de negocieri – unul din elementele importante pentru reglementarea transnistreană îl constituie transparența și deschiderea Republicii Moldova indiscuțiile cu partenerii externi. În acest sens este important de menționat vizitele Vicepremierului pentru Reintegrare, Victor OSIPOV, în toate capitalele partenerilor de negocieri, ceea ce a contribuit la apariția chestiunii transnistrene pe agenda de discuții întreRusia și UE.

– Apariția chestiunii transnistrene pe agenda internațională – în acest context putem menționa declarația Medvedev – Ianukovici de la 17 Mai 2010, în care în pofida unor speculații sunt cateva elemente bune pentru procesul de negocieri. De asemenea, Memorandum-ul Merkel – Medevev, din 5 iunie 2010, care, printre altele, menționează conflictul transnistrean ca unul prioritar și transformarea misiunii de pacificare în una sub mandat internațional.

Reglementarea transnistreană a fost menționată și în Declarația din 17 mai 2010 a Baronesei Catherine Ashton, Înaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate, și în cadrul reuniunii dintre Angela Merkel, Nicolas Sarkozy și Dmitrii Medvedev de la Deauville, din 19 octombrie a.c. Deci, dacă analizăm anul 2010 din perspectiva internațională credem că este cel mai fructuos an care au adus problema transnistreană pe agenda marilor cancelarii la cel mai înalt nivel. Desigur, că un rol important în această privință a avut-o conjunctura internațională: pe deoparte în plină criză economică mondială statele europene, în speță Germania, sunt interesate de piața rusească una mare și destul de profitabilă pentru companiile germane care încearcă să participe la așa numitul proces de modernizare a Rusiei. Nu în zadar în călătoriile sale din China și Federația Rusă, Cancelarul Angela Merkel a fost însoțită cam de toți șefii din marile companii germane.Pe de altă parte Federația Rusă, rămasă în izolare după conflictul din Georgia, și în dorința ei de obține acordul UE pentru arhitectura de securitate lansată de Președintele Dmitri Medvedev din 2008, dar mai ales având nevoie de bani europeni pentru a moderniza economia sa, are nevoie de o încălzire a relațiilor cu UE.

Totuși și unii și alții au nevoie de un succes rapid pentru a demonstra ca această nouă împăcare are șanse de a fi viabilă. Alegerea conflictului transnistrean drept istorie de succes survine probabil în urma faptului că UE, în special Germania și Franța, au nevoie sa „ uite” cat mai repede insuccesul din Georgia, unde Președintele Sarkozy a semnat un acord care nu pană la urmă nu a fost respectat de către Federația Rusă. În același timp credem că apariția conflictului transnistrean pe agenda internațională se datorează și schimbărilor avute în Republica Moldova, noul Guvern este perceput drept unul mult mai transparent și mai deschis spre cooperarea cu partenerii europeni în defavoarea negocierilor-consultărilor 1+1 cu Rusia. Vicepremierul pe probleme de reintegrare Victor Osipov a avut un turneu în toate capitalele importante pentru a duce la cunoștința partenerilor poziția Moldovei și limitele în care pentru RM rezolvarea transnistreană ar însemna una viabilă.

Cu toate acestea, ținând cont de experiența trecută și de abilitatea Rusiei de a obține acorduri vagi, generale ca apoi să poată valorifica aceste neclarități în favoarea lor, Republica Moldova ar trebui să iasă cu o poziție oficială, un document în care ar reitera poziția moldovenească, ceea ce ar putea minimiza riscul apariției unei înțelegeri care ar fi nefavorabilă Republicii Moldova, în același timp conducerea de la Chișinău ar trebui să continue și să intensifice eforturile de cooperare cu partenerii internaționali, în special UE în vederea realizării acelor puncte din înțelegerile anterioare care ar conduce la transformarea misiunii de pacificare în una de observatori civili sub mandat internațional, ceea ce are primul pas spre schimbarea stasu-quo-ului din regiune.

Relațiile internaționale contemporane se caracterizează prin dificultățile de soluționare a unor conflicte : teritoriale, regionale, politice, reliogioase, interetnice, etc. Conform datelor experților în domeniul dat, în spațiul postsovietic se numărau 170 de regiuni de conflict, în 30 de cazuri acestea decurgeau în forma activa, iar în 10 cazuri a fost folosită forța.

Odată cu proclamarea independenței a Republicii Moldova, au urmat un șir de procese politice, care au provocat separatismul din partea de est a tării.

Primele încercări de reglementare a conflictului prin mijlocirea actorilor străini a fost întâlnirea de la Helsinki a miniștrilor afacerilor externe din Moldova, România, Rusia și Ucraina, din 23 martie 1992, unde a fost adoptată o declarație cu privire la principiile de reglementare pașnică a conflictului transnistrean. În cadrul întrevederilor ulterioare, care au continuat în același format în perioada aprilie – mai 1992, s-a decis crearea unei Comisii de Observatori pentru încetarea focului. Totuși, aceste încercări nu s-au soldat cu succes, ba dimpotrivă, situația s-a înrăutățit, ceea ce a dus și la evenimentele tragice de la Bender din iunie 1992.

Ținând cont de intensitatea întâlnirilor și apelurilor conducerii Republicii Moldova din perioada ulterioară, în special adresarea Președintelui M. Snegur către Secretarul General ONU Boutros-Boutros Ghali, din 23 iunie 1992, cu rugămintea de a informa Consiliul de Securitate despre atacul forțelor armate ruse și forțelor separatiste asupra orașului Tighina (Bender), sau apelul de la Summit-ul CSCE de la Helsinki, când Chișinăul a solicitat examinarea posibilității antrenării mecanismelor CSCE de menținere a păcii în situația creată în Moldova, putem deduce că acestea au fost primele încercări de a internaționaliza acest conflict, care era considerat intern.

Cu toate că, probabil, la Chișinău se conștientiza rolul Rusiei ca parte în conflict, mai ales după implicarea directă a trupelor ruse și, în special, a tancurilor rusești, aceasta a fost cea care a semnat Acordul moldo-rus de încetare a focului din 21 iulie, după care RM a intrat într-o lungă si grea perioadă de negocieri, a cărei ostatic rămâne într-un fel și până acum.

În perioada de după semnarea acordului moldo-rus, urmau să prindă contur principiile de bază ale dezvoltării Republicii Moldova ca stat ale cărei suveranitate și integritate teritorială sunt respectate, iar trupele rusești aflate pe teritoriul său urmau să fie evacuate. Acest lucru s-a menționat și în lucrările Conferinței de la Stockholm a CSCE, de la 14 Decembrie 1992, iar la 3 februarie 1993 s-a luat decizia privind instituirea unei misiuni a CSCE (mai tarziu OSCE) în Republica Moldova.

Totuși, toate inițiativele care aveau ca scop reglementarea cât mai rapidă a conflictului din raioanele de Est ale Republicii Moldova erau blocate de Rusia, prin declarațiile și acțiunile liderilor transnistreni, care în foarte scurt timp au devenit, de facto, parte în negocieri și în conflict. Astfel, aceștia au organizat o serie de referendumuri prin care au blocat procesul de retragere a trupelor și munițiilor rusești, iar la referendumul din 24 decembrie 1995 a fost adoptată constituția așa-numitei Republici Moldovenești Nistrene prin care era subliniată, o dată în plus, independența acesteia.

Tot în această perioadă, partea rusă, practic, și-a consolidat poziția în procesul de negocieri într-o triplă calitate de „pacificator, mediator și garant” (un fel de participant în trei ipostaze: boxer, arbitru și organizator al competițiilor), deși termenul „stat-garant” a devenit unul oficial abia mai târziu.

Un rol special în așa-numitele probleme transnistrene a început să-i fie atribuit Dumei de Stat. Legislatorii ruși au devenit oaspeți frecvenți la Tiraspol și apărători activi ai liderilor Transnistriei la Moscova. În același timp, autoritățile moldovene au perseverat în efortul de a-i convinge pe partenerii de dialog, – liderii de la Tiraspol și conducerea Federației Ruse, – atât în cadrul contactelor bilaterale și la reuniunile în format lărgit, cât și cu ocazia forurilor internaționale, – să accepte concepția statutului unei „autonomii largi” pentru Transnistria în componența Republicii Moldova ca soluție-cheie pentru rezolvarea conflictului. Eforturile Chișinăului însă n-au avut sorți de izbândă, nici în ce privește soluționarea conflictului, nici în chestiunea retragerii trupelor ruse.

Dorind să impulsioneze procesul reglementării ce intrase în impas, noul Presedinte al Republicii Moldova, Petru Lucinschi, la numai patru luni de la instalarea în functie, a semnat pe 8 mai 1997 Memorandumul cu privire la bazele normalizării dintre Republica Moldova si Transnistria, cunoscut și ca Memorandumul Primakov (Ministrul de Externe al Federatiei Ruse din acea perioadă). Alături de semnătura lui Lucinshi și-au pus semnăturile liderul de la Tiraspol Igor Smirnov, Presedintele Federatiei Ruse Boris Eltin, Presedintele Ucrainei Leonid Kucima, cu toții în prezenta Presedintelui în Exercitiu al OSCE, Ministrului de Externe al Danemarcei, Niels Helveg Petersen, care avea calitatea unui reprezentat al organizației internaționale ce trebuia să „contribuie și medieze” soluționarea conflictului. Acest document a fost unul asimetric, avantajând din punct de vedere politic regimul de la Tiraspol in detrimentul autorităților de la Chișinău. Ulterior, diplomații ruși și reprezentanții transnistreni au utilizat abil prevederile acestui document de referință pentru promovarea propriilor modele de soluționare a conflictului. Expresiile de tipul „normalizarea relațiilor” sau „conducerea Republicii Moldova și Transnistriei” puneau pe picior de egalitate autoritățile de la Chișinău cu liderii de la Tiraspol, iar noțiunea confuză și controversată de „stat comun”, practic impusă de Primakov, oferea oponenților Chișinăului posibilitatea de a pleda în continuare pentru o „confederație moldovenească” sau o „uniune a două state suverane”. În memorandum nu se spunea nimic despre necesitatea respectării principiului suveranității și integrității teritoriale a Republicii Moldova.

Singurul lucru pozitiv pentru oficialitățile moldovenești a constituit-o Declarația comună a președinților Federației Ruse și Ucrainei cu ocazia semnării memorandumului în care se menționa că prevederile memorandumului nu pot fi „interpretate sau aplicate ca fiind în contradicție cu principiul suveranității și integrității teritoriale a Republicii Moldova”, iar statutul special al Transnistriei urma să definească această regiune „ca parte componentă a Republicii Moldova, unită și teritorial integră”. Semnarea de către șeful statului ucrainean a memorandumului de la Moscova și a declarației adiționale vorbea elocvent despre interesul Kievului de a juca un rol mai activ in reglementarea diferendului transnistrean.

Această perioadă a fost una destul de controversată, în care Republica Moldova a făcut o serie de concesii, în dorința sa de a rezolva conflictul transnistrean. Pe de altă parte, liderii transnistreni, încurajați și sprijiniți de Rusia, au reușit să blocheze și să ingreuneze și mai mult procesul de reglementare.

Victoria comuniștilor moldoveni la alegerile parlamentare din februarie 2001 și alegerea lui Vladimir Voronin în calitate de președinte al țării au pus începutul unei perioade calitativ noi în procesul de reglementare. Noua conducere de la Chișinău a întreprins o serie întreagă de măsuri menite să demonstreze o voință politică mai hotărată și mai pragmatică, decît cea din trecut, în scopul urgentării soluționării definitive a problemei Transnistriei, inclusiv prin luarea în dezbateri a unor paradigme politice noi. În acțiunile sale, președintele Voronin miza cel mai mult pe sprijinul Federației Ruse, a cărei conducere trebuia să aprecieze înalt demersurile politice făcute în campania electorală în favoarea atribuirii limbii ruse a statutului de limbă de stat, a aderării la Uniunea Rusia-Belarus, a disponibilității pentru concesii și compromis în reglementarea conflictului. În urma a două întâlniri ale președintelui Vladimir Voronin cu liderul transnistrean Igor Smirnov, în aprilie-mai 2001, au fost semnate o declarație comună și patru protocoale privind armonizarea legislației vamale, garantarea investițiilor, stimularea activității mass-media. Cel mai controversat dintre acestea a fost protocolul privind recunoașterea „reciprocă” a actelor emise de instituțiile de resort, printre care se numărau și „pașapoartele” transnistrene.

Dar, în scurt timp, atitudinea flexibilă și conciliantă a autorităților de la Chișinău s-a lovit de poziția intransigentă și ireconciliabilă a liderilor regimului de la Tiraspol, ambiția cărora era de a obține recunoașterea independenței Transnistriei. Tensiunile apărute brusc între Chișinău și Tiraspol au afectat relațiile moldo-ruse, însă nu au împiedicat continuarea dialogului dintre Chișinău și Moscova, pe care președintele moldovean miza mai mult. Un succes remarcabil în acest sens l-a constituit semnarea la 19 noiembrie 2001 la Moscova, de către președinții V. Voronin și V. Putin, a Tratatului de prietenie și cooperare între Republica Moldova și Federația Rusă. Evenimentul în cauză avea o conotație politică deosebită în contextul eforturilor de reglementare a diferendului transnistrean. Totuși, existența acestui tratat nu a constituit un impediment în vederea susținerii de către Federația Rusă a administrației de la Tiraspol prin sprijin politic, militar și financiar și de a întreprinde față de Republica Moldova acțiuni ostile menite să o distrugă economic. V. Voronin inițiază în vara lui 2002 discuții largi pe marginea unor proiecte, la baza cărora urma să fie pusă așa-zisa concepție de „federație asimetrică”. Potrivit proiectuluiîn cauză, la pregătirea căruia au fost antrenați experți din partea Chișinăului, Tiraspolului, OSCE, Federației Ruse și Ucrainei, regiunea transnistreană urma să obțină prerogative caracteristice subiecților unor federații cunoscute, dar nu în baza unui acord cu alți subiecți federali, ci a unui act constituțional care urma să fie aprobat în cadrul unui referendum.

Ca rezultat, un proiect de statut pentru Transnistria de acest gen a fost elaborat de un grup de experți internaționali sub egida OSCE și a fost prezentat în iulie 2002 la Kiev. Proiectul în cauză, care reprezenta un model de distribuire a prerogativelor între Chișinău și Tiraspol preluat din Constituția Federației Ruse, a fost salutat în principiu de oficialitățile moldovene, dar a fost respins de administrația de la Tiraspol. În aceste circumstanțe, în noiembrie 2003 a apărut „Memorandumul cu privire la principiile de bază ale construcției de stat a statului unificat”, care a avut o rezonată puternică în „spațiu și în timp”. Cunoscut bine și ca „Memorandumul Kozak”, după numele principalului său autor – Dmitri Kozak, persoana a doua în administrația președintelui rus V. Putin, – acest nou plan rusesc a devenit cu timpul unul dintre cele mai controversate scenarii de reglementare a conflictului transnistrean, de care Moscova practic nu s-a dezis până în prezent. Conform prevederilor din documentul în cauză, care, în esență, constituia o materializare a ideii „statului comun” lansată de Primakov, problema transnistreană urma să fie soluționată definitiv prin „transformarea organizării de stat a Republicii Moldova în vederea edificării pe principii federative a unui stat unic, independent și democratic, definit în teritoriul frontierelor RSS Moldovenești la situația din 1 ianuarie 1990”.

Acest Memorandum nu a fost semnat însă datorită unor prevederi apărute în ultima noapte la insistența Federației Ruse, dar și datorită protestelor venite din partea partenerilor internaționali și a opoziției locale. Nesemnarea acestui document, deși a dus la tensionarea relațiilor moldo-ruse, a salvat totuși Republica Moldova de o soluționare falsă, care ar fi transformat-o într-un stat incapabil să-și rezolve problemele interne și dependent, în mod direct, de Rusia.

Pe acest fundal, în anul 2005, în procesul de reglementare a diferendului transnistrean au început să se manifeste mai activ Uniunea Europeană și Ucraina. Extinderea UE și instalarea frontierelor sale de Est pe Prut, care s-a produs la 1 ianuarie 2007, a contribuit esențial la sporirea interesului Bruxelles-ului față de Republica Moldova și, implicit, față de conflictul transnistrean, perceput ca un focar periculos de tensiune pentru întregul continent. O dovadă elocventă în acest sens a servit semnarea în februarie 2005 a Planului de acțiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană și numirea în martie 2005 a reprezentantului special al UE pentru Republica Moldova.

Planul de acțiuni RM – UE conținea un compartiment special privind conflictul transnistrean și dezvoltarea relațiilor de bună vecinătate cu Ucraina. Între timp, după victoria „coaliției orange”, Ucraina a început să joace un rol mult mai important în regiune, mai ales, după prezentarea planului Iuscenko. Tot în acest cadru s-a înscris și scrisoarea comună adresată conducerii UE cu rugămintea de a institui o misiune specială de asistență la frontieră în Moldova și Ucraina, precum și protocolul de rigoare prin care Republica Moldova a sprijinit aderarea Ucrainei la Organizația Mondială a Comerțului. În același spirit, la 30 decembrie 2005 prim-miniștrii Moldovei și Ucrainei au semnat o declarație comună, prin care cele două guverne s-au angajat să pună în vigoare protocolul încheiat încă în mai 2003 de către serviciile vamale, conform căruia accesul bunurilor pe teritoriile vamale ale celor două țări putea fi asigurat doar în baza rechizitelor vamale legale.

Ca rezultat, UE a fost antrenată în rezolvarea problemelor din regiune prin instituirea Misiunii EUBAM la 30 noiembrie 2005. Puțin mai devreme, începând cu septembrie 2005, a fost extins formatul de negocieri în formula „5+2” prin includerea Uniunii Europene și SUA în calitate de observatori, ceea ce a deschis perspective promițătoare în eforturile de identificare a unei soluții adecvate pentru conflict. Însă, din cauza comportamentului obstrucționist al reprezentanților regimului de la Tiraspol, sprijiniți de diplomații ruși, după cinci runde de negocieri în formatul „5+2”, în februarie 2006, ședințele formale au fost suspendate.

După suspendarea negocierilor formale, procesul de reglementare a intrat într-o fază haotică unde Chișinăul în dorința sa de a rezolva cât mai repede acest conflict a încercat mai multe modele de soluționare, în special prin promovarea unui dialog direct cu Federația Rusă în format 1+1, care însă nu a făcut decât să îngreuneze și să îndepărteze găsirea unei soluții, mai ales după semnarea de către Vladimir Voronin a Declarației comune impreună cu Igor Smirnov și Dmitrii Medvedev la 18 martie 2009.

Totuși, în această perioadă a crescut semnificativ rolul și ponderea UE în Republica Moldova și în regiunea transnistreană, mai ales după semnarea Planului de Acțiuni, deschiderea la Chișinău a oficiului Delegației Comisiei Europene, numirea unui Reprezentant Special pentru reglementarea transnistreană. Astfel, UE a devenit mult mai prezentă, a crescut și imaginea ei, iar eforturile depuse de către Adrian Jakobovitz de Szeged, primul Reprezentant Special, și ale lui Kalman Mizsei, care l-a urmat în funcție, au contribuit la începerea unui dialog deschis și cu administrația de la Tiraspol, care a devenit mult mai deschisă și prin aceasta s-au creat premise pentru relansarea procesului de negocieri.

După alegerile din aprilie-iulie 2010 la conducerea Republicii Moldova a venit Alianța pentru Integrare Europeană. Numirea unui Viceprim-ministru pentru probleme de Reintegrare în persoana lui Victor Osipov a constituit și o schimbare de abordare a autorităților de la Chișinău față de reglementarea transnistreană. Renunțand la politica de confruntare și mergand pe cea a exemplului propriu de deschidere și transparență, Chișinăul a obținut o serie de succese într-un termen destul de scurt, printre care:

Întâlniri regulate între reprezentanții politici din partea Chișinăului și Tiraspolului – Vicepremierul pentru probleme de reintegrare Victor OSIPOV și, respectiv, Vladimir IASTREBCIAK. Este relevant faptul că una dintre întâlniri a avut loc chiar la Tiraspol, cu ocazia lansării grupurilor de lucru. Aceste întâlniri constante au contribuit la rezolvarea problemelor curente și la întărirea măsurilor de incredere între cele două maluri ale Nistrului.

Întâlniri neformale în format 5+2 – cu toate că întalnirile au fost neformale, acestea au dat posibilitatea tuturor participanților din formatul 5+2 să cunoască progresele și problemele care au loc, dar și să propună noi acțiuni menite să imbunătățească viața cetățenilor de pe ambele maluri ale Nistrului. În pofida faptului că reprezentanții Tiraspolului consideră acest format unul auxiliar, acesta rămane singura platformă de negocieri cu participarea actorilor internaționali: mediatorilor – Ucraina, Rusia, OSCE, observatorilor – UE și SUA, precum și a părților în negocieri – Chișinău și Tiraspol.

Întâlnirile Filat-Smirnov sau „diplomația fotbalistică” – în cadrul celor două întalniri au fost definitivate aspectele finale privind circulația pe cale ferată a trenului Chișinău – Tiraspol – Odessa, precum și facilitarea exportului pe cale ferată pentru agenții economici din stanga Nistrului. De asemenea, au fost discutate măsurile necesare pentru restabilirea comunicării telefonice normale între cele două maluri.

Hotărarile de Guvern menite să faciliteze activitatea agenților economici din regiunea transnistreană – au fost făcute modificări prin care agenții economici din regiunea transnistreană, nu mai trebuie să se înregistreze în fiecare an la autoritățile moldovenești. O alta modificare este cea care permite agenților economici din stanga Nistrului înregistrați la Chișinău să poată exporta mărfurile în UE pe tronsonul de cale ferată din regiunea transnistreană, reducand astfel costurile pentru transport. Tot în acest context se înscrie și reluarea circulației trenului Chișinău – Tiraspol – Odessa.

Semnarea acordului privind regimul de frontieră dintre Romania și Republica Moldova, de asemenea, va constitui un argument în vederea reducerii stereotipurilor privind așa-zisa romanizare a Republicii Moldova.

Un dialog deschis cu partenerii de negocieri – unul din elementele importante pentru reglementarea transnistreană îl constituie transparența și deschiderea Republicii Moldova in discuțiile cu partenerii externi. În acest sens este important de menționat vizitele Vicepremierului pentru Reintegrare, Victor OSIPOV, în toate capitalele partenerilor de negocieri, ceea ce a contribuit la apariția chestiunii transnistrene pe agenda de discuții între Rusia și UE.

Apariția chestiunii transnistrene pe agenda internațională – în acest context putem menționa declarația Medvedev – Ianukovici de la 17 Mai 201014, în care în pofida unor speculații sunt cateva elemente bune pentru procesul de negocieri. De asemenea, Memorandum-ul Merkel –Medevev15, din 5 iunie 2010, care, printre altele, menționează conflictul transnistrean ca unul prioritar și transformarea misiunii de pacificare în una sub mandat internațional. Reglementarea transnistreană a fost menționată și în Declarația din 17 mai 2010 a Baronesei Catherine Ashton, Înaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate16, și în cadrul reuniunii dintre Angela Merkel, Nicolas Sarkozy și Dmitrii Medvedev de la Deauville, din 19 octombrie a.c.

Apariția problemei transnistrene pe agenda marilor cancelarii și mai ales deschiderea Federației Ruse creează premise pentru o reglementare viabilă și durabilă a acesteia cu respectarea suveranității și integrității teritoriale a Republicii Moldova.

Aceste discuții dintre Rusia și unele state membre din cadrul UE, precum și rolul crescând al UE în Republica Moldova pot avea un impact decisiv în reluarea și deblocarea situației din regiunea transnistreană care, totuși, rămâne încă una destul de complicată. Pentru aceasta însă este nevoie de un efort concentrat al Republicii Moldova, împreună cu cel al altor parteneri internaționali, în special a UE, datorită poziției și influenței sale.

CONCLUZII

Atîta vreme cît conflictul poate fi privit ca o "problemă" de o factură specială (psiho-socială), rezolvarea lui este o rezolvare tipică de probleme. În sens extrem de larg, am putea spune carezolvarea conflictelor înseamnă lichidarea lui prin metode analitice, care presupun accederea la rădăcina problemei și obținerea unui rezultat care este văzut de ambele părți ca fiind o soluție permanentă a problemei. Iar aici trebuie de menționat rolul negocierii și medierii , ca modalități pașnice de soluționare a diferendelor. De fapt ele reprezintă principalele mijloace de inițiere a unui dialog între părțile aflate în conflict, pentru că nu contează cît comunicam, ci cum comunicăm.

În perioada contemporană rolul negocierii și medierii a crescut semnificativ, dat fiind faptul că se impun ca principale atribute în rezolvarea conflictelor. Desigur sunt expuse diferite concepții despre aceste două forme de comunicare între părțile respective, dar nu fiecare din ele le putem accepta. La etapa actuală negocierea este prezentată din punct de vedere al profitului și nu al conținutului ei, pentru că se urmărește doar obținerea scopurilor și avantajelor. Tot în aceasta direcție este orientată și medierea, mai ales prin intermediul unei terțe părți, care deseori este privit ca o modalitate de impunere a propriei decizii sau solutți. În acest context trebuie de luat în considerare principalele obiective propuse înainte de a purcede la negocierea și medierea propriu-zisă. Astfel presupun că ar fi bine venit un cod special internațional, pe lîngă stipulatiile făcute în constituția fiecărei țări vizavi mediere și negociere, unde s-ar fi specificat principalele reguli și norme ale acestora si nu ar prejudicia interesul părților, iar în același timp nu ar pune la îndoială eficiența acestor metode de apalanare a conflictelor. Todată să fie bine menționate atributele negociatorului, mediatorului și altor participanți în timpul procesului de reglare a diferendului, în felul următor se va evita impunerea unor decizii sau chiar si amestecul în afacerile interne ale uneia dintre părți.

Trecând în revistă acțiunile in jurul reglementării transnistrene din anul curent, putem menționa că au avut loc o serie de evenimente, atât pe plan intern cât și internațional, care au avut ca efect reluarea dialogului permanent in formatul „5+2”, precum și realizarea unor promisiuni practice, cum ar fi de exemplu, reluarea transportului de pasageri pe calea ferată Chișinău – Tiraspol – Odessa. Au existat insă și unele incidente provocate de partea transnistreană, care au perturbat procesul de consultări, prin crearea unor tensiuni artificiale.Cu toate acestea, s-a reușit evitarea escaladării necontrolate a situațiilor de conflict. Acest lucru se datorează, in mare parte, atitudinii echilibrate și constructive de care a dat dovadă in acest an autoritățile de la Chișinăului.

Consider că rezultatele obținute pe durata acestui an, creează premize bune pentru reluareanegocierilor oficiale in formatul „5+2”, iar Summit – ului OSCE de la Astana din 1-2 decembrie 2010 ii următoare.

Acest imbold trebuie să se concretizeze in forma unei Declarații a Summit – ului OSCE cu privire la Republica Moldova care ar chema toți actorii din formatul „5+2” să depună toate eforturile pentru a relua necondiționat și neintarziat negocierile oficiale pentru a găsi o soluție politică viabilă și echitabilă pentru problema transnistreană.Totodată, considerăm că este foarte important ca Declarația Summit – ului OSCE cu privire laRepublica Moldova să reflecte progresele inregistrate in acest an in derularea dialogului dintreChișinău și Tiraspol, și mai ales să reitereze elemente/principii importante enunțate cu privire la problematica transnistreană in Declarația din 17 mai 2010 a Baronesei Catherine Ashton, Inaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate, Declarațiile Medvedev – Ianukovici din 17 mai 2010, Medvedev – Merkel din 5 iunie 2010, Medvedev – Merkel – Sarkozy de la Deauville din 19 octombrie 2010 și, nu în ultimul rând în Declarația SUA făcută în cadrul Consiliului Permanent al OSCE la 19 septembrie 2010, și anume:

Reluarea necondiționată și fără întârziere a negocierilor oficiale în formatul „5+2” cu respectarea principiilor fundamentale – suveranitatea și integritatea Republicii Moldova;

Derularea transparentă a negocierilor în formatul „5+2”;

Angajarea constructivă a tuturor părților implicate în procesul de negocieri;

Transformarea misiunii de pacificare ruse într-o misiune de observatori civili sub mandat internațional;

Disponibilitatea de principiu a statelor mediatoare, Rusia și Ucraina, de a participa la transformarea misiunii de pacificare ruse;

Impulsionarea și extinderea activității grupurilor comune de lucru create la nivel de experți între Chișinău și Tiraspol în domenii precum cooperarea comercial-economică, transport,sectorul social-umanitar etc.;

Implementarea- cu asistența internațională a unui set amplu de măsuri/acțiuni/proiecte destinate consolidării încrederii între Moldova și regiunea sa transnistreană;

Respectarea drepturilor omului în regiunea transnistreană. Mediatorii și observatorii trebuie să fie invitați să depună toate eforturile pentru a asigura respectarea drepturilor omului în regiunea transnistreană;

Retragerea integrală de pe teritoriul Republicii Moldova a munițiilor ruse (20 mii tone), precum și a contingentului militar rus care asigura paza respectivelor muniții, in conformitate cu angajamentele luate de Federația Rusă la Summit – ul OSCE de la Istanbul din 1999.

De asemenea o atenție sporită trebuie acordată UE care poate avea un rol mult mai important și vizibil în procesul de reglementare transnistreană. Pentru aceasta însă este nevoie ca Chișinăul să angajeze UE mult mai activ in procesele din Republica Moldova, ajutand-o astfel să înțeleagă mult mai bine situația. În acest sens credem ca eforturile UE ar trebui să fie canalizate în următoarele direcții:

Intensificarea dialogului politic – în acest sens, considerăm oportun ca UE să acorde o atenție specială reglementării conflictului transnistrean in cadrul dialogului UE cu alțiparteneri din formatul 5+2 – Rusia, Ucraina, SUA. În acest context, sunt relevante inițiativeleruso-germane, precum și discuțiile ruso – franco – germane de la Deauville. Totodată, înțelegerile dintre marii actori este necesar să fie făcute într-o manieră deschisă cu respectarea întegrității teritoriale și a suveranității Republicii Moldova, părțile neadmițândințelegeri fără avizul și informarea acesteia.

Reluarea negocierilor oficiale în formatul 5+2 – cu toate că în anul 2010 au avut loc deja 5 întalniri în formatul 5+2, ceea ce este un progres comparativ cu anii trecuți, caracterul neformal al acestora îi permite administrației de la Tiraspol să considere că respectivul format este unul auxiliar și că hotărarile luate în acest cadrunu au caracter obligatoriu.

În acest sens, UE împreună cu alți actori ar putea contribui la reluarea negocierilor în formatoficial care ar fi unica și cea mai efectivă platformă de negocieri și consultări. De asemenea, ținând cont de propunerea Republicii Moldova de a oferi UE și SUA statut de mediator cu drepturi depline în formatul de negocieri, UE ar trebui să-și exprime clar poziția față de

această propunere. Totuși, prin schimbarea statutului, s-ar contribui la eficientizarea și ladinamizarea procesului de negocieri, ceea ce ar minimiza încercările de a găsi alte formule denegocieri care pot contraproductive și neviabile.

Consolidarea măsurilor de încredere între cele două maluri ale Nistrului – UE ar putea juca un rol foarte important în vederea consolidării măsurilor de încredere între celedouă maluri, prin susținerea politică și financiară a proiectelor comune destinate ridicăriinivelului de trai a populației de pe ambele maluri ale Nistrului. Totuși, pentru a putea evita implicările politicului în implementarea acestor proiecte, ar fi mult mai eficient de a lucra

direct cu autoritățile locale. În acest sens, demararea discuțiilor privind crearea euroregiuniiNistru pot servi drept un exemplu. Ținând cont de faptul că administrația de la Tiraspol, denenumărate ori a respins inițiative asemănătoare anterior, ar fi necesar un efort de convingere a acesteia în vederea impunerii unor condiționalități și criterii de succes care ar face-o pe aceasta mult mai responsabilă și deschisă față de potențiale inițiative. Proiectele implementate pe malul stang al Nistrului ar trebui coordonate în prealabil și cu autoritățile de la Chișinău, în vederea asigurării unei transparențe a acestui proces.

Implementarea acestui proces ar putea duce și la diminuarea efectelor crizei economice mondiale care s-a răsfrant asupra regiunii.

Întărirea securității în regiune – UE ar putea juca un rol esențial în vederea transformării misiunii de pacificare existentă în una de observatori civili internaționali. Misiunea actuală nu mai este eficientă, iar prezența militarilor ruși pe teritoriul Republicii Moldova constituie mai degrabă un factor de intimidare, decat de consolidare. Incidentele dese din Zona de Securitate constituie exemple elocvente în acest sens. Schimbarea misiunii de pacificare reprezintă un element crucial in vederea rezolvării conflictului transnistrean. De asemenea, UE ar putea juca un rol esențial în vederea reducerii armamentului și numărului de militari de pe ambele maluri ale Nistrului prin susținerea unor programe de reprofilare a militarilor și prin retragerea trupelor și munițiilor rusești conform deciziilor Summit-ului de la Istanbul din 1999. Realizarea acestor lucruri ar putea impulsiona și negocierile privind Tratatul FACE(3) adaptat, ceea ce ar contribui la întărirea securității în regiune.

Controlul la frontiera moldo-ucraineană – instituirea Misiunii EUBAM la frontieramoldo-ucraineană în decembrie 2005 a constituit un pas important în vederea asigurării unuicontrol mai eficient la frontiera moldo-ucraineană, în special pe porțiunea transnistreană. Încontinuare, UE ar putea juca un rol decisiv în vederea asigurării unui control eficient, transparent al frontierei, ceea ce ar contribui și la scăderea numărului de cazuri de contrabandă spre UE. Prin începerea negocierilor privind liberalizarea regimului de vize pentru Ucraina și Moldova, UE ar contribui la rezolvarea tuturor aspectelor nerezolvate pană acum între Republica Moldova și Ucraina.

Respectarea Drepturilor Omului – recentele cazuri de arest a ziaristului Ernest Vardanean și a lui Ilie Cazac, nenumăratele incidente în jurul școlilor cu predare în limba romană, incidentele de la Corjova developează faptul că în regiunea transnistreană există încă probleme privind respectarea drepturilor fundamentale ale omului. În acest sens, credem că UE, alături de alte instituții, specializate, ar putea contribui la reducerea numărului de cazuri de violare a drepturilor omului, în special prin contribuția la rezolvarea problemelor existente în prezent și descrise mai sus.

O atenție sporită asupra aspectelor menționate ar putea contribui la rezolvarea cât mai rapidă și viabilă a conflictului transnistrean. Totodată, aceste măsuri, de rând cu altele, destinate și malului drept al Republicii Moldova, ar duce la ridicarea nivelului de trai, la dezvoltarea regiunii în ansamblu, precum și la întărirea securității în Europa.