Formarea Relatiilor

1. FAMILIA

Cu toții cunoaștem câte ceva despre relații din experiența personală și petrecem mult timp gândindu-ne la ele. Eșecul în stabilirea lor, neînțelegirle, conflictele, despărțirile- toate acestea sunt surse de supărare profundă, așa cum relațiile fericite și de succes oferă confort și securitate.

Cuprins

Pentru profesioniști, cum sunt asistenții sociali, psihiatrii și psihologii clinicieni, relațiile formează de obicei un punct central în orice acțiune de ajutor și sprijin și, cu toate aceastea, doar în ultimul timp a început dezvoltarea unei științe a relațiilor care ne permite să analizam în mod obictiv ceea ce se întâmplă între oameni ( Hinde, 1997). Haideți să rezumam ceea ce știm:

Relațiile nu sunt percepute direct, ci sunt inferate. Noi suntem conștienți de interacțiunile dintre oameni: atingere, sărut, discuție, strigăt, lovire și de alte întâlniri vizibile și sonore.Interacțiunile sunt fenomene de tipul aici-și-acum, în timp ce relațiile presupun continuitate în timp.

Chiar dacă relațiile sunt inferate din interacțiuni, o relație este mai mult decât suma interacținilor care au dus la ea: fiecare are caracteristici particulare care nu se regăsesc în altă relație (Hinde, 1979).

Relațiile sunt ,,afaceri” în două sensuri. Aceasta poate părea o afirmație evidentă, însă psihologii din domeniul dezvoltării au reușit să o treacă total cu vederea mult timp, atunci când au scris despre relațiile părinte-copil.Ei au descris socializarea copiilor ca un proces cu un singur sens, dinspre părinte spre copil, un fel de plastilină care se modelează atunci când părinții ,,toarnă” copiii în orice formă pe care o decid arbitrar.Este clar, astăzi, că orice relație sau interacțiune, chiar dacă implică cel mai mic bebeluș, merge în două direcții, și că efectul pe care îl au copiii asupra părinților este la fel de mare, chiar dacă este diferit, ca și efectul părinților asupra copiilor. Socializarea poate fi înțeleasă doar dacă o considerăm un proces bilateral, nu unul unilateral.

Relațiile nu există în izolare față de alte relații, fiecare este conectată cu alte relații.

Prima experiență a copiilor cu relațiile are loc, în general în familie.Acest grup mic și intim este cadrul de bază în care cei mai mulți copii sunt introduși în viața socială, unde sunt dobândite regulile comportamentului interpersonal și care va continua să le servească drept bază de securitate atunci când întâlnesc lumea din afară, care adesea induce confuzie.

Varietatea familială și dezvoltarea copilului

Ce este o familie? La un moment dat răspunsul era simplu: o familie este un grup de oameni format dintr-un bărbat și o femeie, care erau uniți pentru totdeauna prin căsătorie, și copiii pe care acest cuplu îi adecea pe lume. Această familie tradițională era privită ca fiind structura de bază a unei societăți stabile și de cele mai multe ori se considera că reprezintă contextul esențial pentru creșterea unor copii bine adaptați.

Modificările sociale considerabile care au avut loc începând cu a doua jumătate a secolului douăzeci în societatea occidentală au distrus această idee tradițională. Căsătoria nu mai este considerată o condiție esențială pentru viața de familie, rata divorțurilor a crescut dramatic, iar familiile monoparentale au devenit uzuale. Mulți copii trăiesc experiența căsătoriilor multiple ale părinților lor și cresc în familii vitrege. Cuplurile formate din persoane de același sex, bărbați sau femei, sunt tot mai mult tolerate ca părinți ,,adecvați”.

În consecință, orice încercare de a îmbunătăți viața familială, fie la nivel de politică generală, fie în cazuri specifice, trebuie să se focalizeze mai mult pe aspectele funcționale, decât să încerce să impună tipuri specifice de structuri cărora ar trebui să li se conformeze toate familiile.

Divorțul și consecințele sale

Familiile sunt în permanentă schimbare, dar nu există o modificare mai mare decât separarea părinților și divorțul lor. Totuși, o mamă rămasă singură cu copiii ei reprezintă în continuare o familie, iar experiența poate fi doar una dintr-o serie de reorganizări familiale, cum ar fi recăsătorirea mamei, formarea unei familii vitrege, nașterea altor copii, stabilirea de noi aranjamente de trai și asumarea de noi roluri. Dezechilibrul este urmat de încercarea de a recâștiga echilibrul și, pentru binele copiilor implicați, este esențial să se caute noi forme de adaptare.

Care sunt efectele divorțului asupra copiilor? Un număr mare de studii ne indică următoarele concluzii:

Divorțul nu este un eveniment specific care are loc la un moment dat în timp. El reprezintă un proces îndelungat care poate să influențeze copiii timp de mai mulți ani, începând cu certurile parentale și extinzându-se mult după plecarea de acasă a unuia dintre soți și separarea legală a părinților.

Majoritatea copiilor au probleme în lunile imediat următoare divorțului. Acestea îmbracă forme multiple, depinzând în mare măsură de vârsta copilului. Nici o perioadă de vârstă nu e mai vulnerabilă însă decât alta: diferențele sunt mai mult calitative decât cantitative.

Așa cum au arătat studiile de tip follow-up, este mai probabil ca unii copii cu părinți divorțați să aibă în perioada adultă probleme psihologice cum este depresia, având și o probabilitate mai mare de a divorța apoi ei înșiși. Totuși riscul este mic, deoarece doar o minoritate este afectată în acest fel.

Trebuie să concluzionăm o dată în plus că funcționarea familială, mai mult decât structura familială, este cea responsabilă de adaptarea copilului. Reorganizarea drastică a familiei în caz de divorț poate să producă efecte semnificative pe termen scurt, dar calitatea îngrijirii parentale este cea care are cele mai hotărâtoare și îndelungi consecințe. Divorțul parental trebuie văzut așadar în contextul mai larg al experienței pe care o au copiii cu relațiile familiale, deoarece natura acestora poate atenua sau exacerba consecințele evenimentului respectiv.

2. DEZVOLTAREA ATAȘAMENTULUI

Copiii sunt preadaptați să formeze chiar de la naștere relații cu alți oameni. Relațiile de atașament emerg în copilăria mică și se dezvoltă în următorii ani de la paternuri comportamentale de tip reflex la sisteme de răspuns foarte selective, planificate și flexibile.

Prima relație pe care o formează copilul (deobicei cu mama) are o semnificație particulară din mai multe privințe. În primul rând, ea este mai importantă pentru starea de bine a individului decât orice altă relație următoare, prin faptul că determină protecție, iubire și securitate și se răspândește astfel asupra întregii funcționări, fizice și psihice, a copilului. În al doilea rând, este o legătură durabilă, care continuă să joace un rol central de-a lungul copilăriei și care este o sursă de confort chiar și în adolescență și după aceea. În plus, este considerată de mulți ca fiind un prototip pentru toate celelalte relații apropiate pe care le va forma individul, chiar și în perioada adultă. Toate relațiile, inclusiv cele primare dintre părinte și copil, implică o serie de dimensiuni; totuși dimensiunea atașamentului este cea care a primit cea mai mare atenție în ultimele decenii și despre care am învățat cel mai mult. Acest lucru se datorează în mare parte scrierilor lui John Bowlby (1969/1982, 1973, 1980 ), a cărui teorie despre atașament a devenit abordarea dominantă în înțelegerea dezvoltării sociale timpurii și a determinat un număr mare de cercetări științifice despre formarea relațiilor apropiate ale copiilor.

Atașamentul poate fi definit ca legătură emoțională, de lungă durată cu un anumit individ. Aceste legături sunt caracterizate prin următoarele trăsături:

Sunt selective, adică sunt centrate pe indivizi specifici care solicită comportamentul de atașament într-o manieră și într-o măsură care nu se regăsesc în interacțiunile cu alți indivizi.

Ele presupun căutarea proximității fizice.

Ele oferă confort și securitate, acestea fiind rezultatul proximității.

Produc supărare la separare atunci când legătura e amenințată și când nu se poate obține proximitatea.

Atașamentul funcționează, după Bowlby, ca un sistem de control, respectiv aproximativ ca un termostat. El este făcut să asigure menținerea unei stări de echilibru, și anume rămânerea în proximitatea părinților. Atunci când această stare este atinsă, comportamentul de atașament este silențios. Totuși, oricum ar fi exprimat, atașamentul este compus dintr-o rețea de acțiuni, cogniții și emoții, care are scopul de a promova cea mai bazală nevoie a omenirii și anume supraviețuirea.

Tipuri de atașament

1.Atașament securizat: copilul manifestă un nivel moderat de căutare a proximității cu mama;este supărat din cauza plecării ei; o întâmpină pozitiv atunci când se întoarce;

2.Atașament anxios: evitativ: copilul evită contactul cu mama, mai ales la reunirea după separare; nu este foarte supărat atunci când este lăsat cu străinul;

3.Atașament anxios : rezistent: copilul este foarte supărat separării de mamă; la întoarcerea ei este dificil de consolat, amândoi caută confort și îi rezistă;

4.Dezorganizat: copilul nu manifestă un sistem coerent de adaptare la stres; prezintă comportamente contradictorii față de mamă cum ar fi căutarea priximității urmată de evitare, indicând confuzie și teamă în privința relației.

Există diferențe notabile între copii în ceea ce privește natura atașamentului pe care îl formează. Acest lucru se observă mai ales în securitatea sau insecuritatea legăturii, așa cum a fost identificat prin Situația străină elaborată de Ainsworth. Se consideră că clasificarea copiilor în patru grupuri, pe baza comportamentului lor în această situație în copilăria mică, este un factor de predicție pentru o gamă întreagă de funcții psihologice din anii următori, inclusiv pentru competența socială a copiilor, imaginea de sine și variate aspecte ale dezvoltării emoționale. Cu toate acestea, legătura nu este una fermă: experiențele timpurii așază fundația , însă evenimentele ulterioare pot modifica cursul dezvoltării.

3. RELAȚIILE CU COPII DE ACEEAȘI VÂRSTĂ

Pe măsură ce cresc, copiii formează relații interpersonale mai variate. Dintre acestea, legăturile cu copiii de aceeași vârstă joacă un rol semnificativ în viața lor. Asumpția veche conform căreia doar părinții contează pentru dezvoltarea psihologică nu se susține: în toate culturile copiii petrec mult timp în compania altor copii; în plus, de la o vârstă destul de timpurie se află mai mult în compania copiilor decât a adulților. Acest lucru sugerează că relațiile cu partenerii de aceeași vârstă pot să aibă o influență notabilă asupra diferitelor forme de comportament și gândire.

Relații orizontale și verticale

Este util să clasificăm relațiile în două categorii ( Hartup, 1989):

Relații verticale sunt cele formate cu cineva care are mai multe cunoștințe și putere decât copilul și de aceea implică de obicei o persoană mai în vârstă, cum ar fi un părinte sau un dascăl. Funcția principală a relațiilor verticale este de a oferi copiilor securitate și protecție și de a le facilita dobândirea de cunoștințe și abilități.

Relațiile orizontale sunt cele dintre indivizi cu aceeași putere socială; ele au natură egalitară, iar interacțiunile pe care se bazează tind să fie mai mult reciproce decât complementare: un copil ascunde, celălalt caută; unul aruncă o minge, celălalt o prinde. Funcția relațiilor orizontale este de a dobândi doar acele abilități care pot fi învățate între egali, cum sunt cele care angajează cooperarea și competiția.

Relațiile cu alți copii de aceeași vârstă au și ele o influență considerabilă, diferită de aceea a părinților. Asocierea cu covârstnici ajută la achiziția diferitelor abilități sociale și la formarea identității sociale a copiilor; colaborarea cu alți copii contribuie la progresul dezvoltării intelectuale. Clasificarea statutului copiilor în grupul de prieteni, bazată pe categorii precum popular, neglijat și respins, a fost identificată ca fiind predictor pentru adaptarea ulterioară; în particular, copiii respinși prezintă un risc crescut pentru dezvoltarea unor probleme psihologice mai târziu în ontogeneză.

Concluzie

În concluzie, stabilirea relațiilor cu alți oameni este una dintre cele mai importante sarcini ale copilăriei, fiind o sarcină pentru întreaga viață. Relațiile oferă contextul în care se dezvoltă toate funcțiile psihologice ale unui copil: acesta este cadrul în care copiii întâlnesc pentru prima oară lumea externă, în care învață care aspecte sunt semnificative și merită atenție, în care dobândesc etichetele și modalitățile de comunicare și în care, pe parcursul procesului, dezvoltă modalități de a se vedea pe sine în relație cu această lume. Un alt aspect cert este că diferențele dintre copii în ceea ce privește natura relațiilor lor cu ceilalți pot să aibă implicații profunde pentru calea pe care o urmează fiecare copil în dezvoltarea sa.

Înțelegerea formării relațiilor este așadar o parte esențială a înțelegerii dezvoltării copilului.

Bibliografie

Schaffer, H. , (2010), Introducere în psihologia copilului, Editura ASCR, Cluj-Napoca