Fenomenul Manipularii Si al Propagandei In Cadrul Presei Independente din Moldova

Comunicare

Fenomenul Manipularii Si al Propagandei In Cadrul Presei Independente din Moldova

Byadmin ianuarie 1, 2024

Fenomenul manipulării și al propagandei în cadrul presei independente din Moldova

CUPRINS:

Introducere

CAPITOLUL I. PROPAGANDA ȘI MANIPULAREA CA FENOMEN DE CONVINGERE

I.1. Analiza și sinteza fenomenului de propagandă și manipulare
I.2. Propaganda și manipularea, mecanism de realizare a influenței mediatice

CAPITOLUL II. STUDIU DE CAZ. PROPAGANDA, MANIPULAREA ȘI IDEOLOGIA, ÎN PRESA INDEPEDENTĂ DIN MOLDOVA, ȘI IMPACTUL SĂU ASUPRA SOCIETĂȚII

II.1. Aspecte ale propagandei, a manipulării și a ideologiei identificate în “creația” jurnalistică

II.2. Politica de falsificare sau de manipulare și propagare a opiniei publice

Concluzii și recomandări

Bibliografie

INTRODUCERE

După cum ne-am convins, sistemul media inclusiv și specialitatea de jurnalism constituie un proces unitar, care antrenează mai mulți oameni și specialiști: jurnalistul, ziaristul, autorul de carte, specialistul pentru marketing și publicitate. Fiecare dintre aceștia au diferite scopuri și interese. Însă indiferent de scopuri și interese, participanții la procesul mediatic trebuie să constituie un mecanism unitar și continuu.
Propaganda și Manipularea sunt două fenomene aproape inevitabil în cadrul presei scrise, de aceea ne-am propus să analizăm, din perspectiva domeniilor social-politice, cât și din perspectiva literaturii social-politice, aceste fenomene, și impactul lor asupra societății.

Actualitatea temei: Propaganda și Manipularea mediatică inclusiv cea prin intermediul presei scrise independente este un subiect care generează speculații în rândurile specialiștilor din domeniu și în rândurile populației. În general propaganda și manipularea sunt niște fenomene care cauzează de cele mai multe ori efecte negative, și se resfrâng în dezavantajul tuturor celor care sunt în contact cu ele. Este firesc să credem că sistemul mediatic este cel mai indicat canal prin care fenomenul propagandei se poate strecura cel mai ușor și mai efectiv, de asta ținem să menționăm că anume această sfera este cea mai “infectată de acest virus.” De regulă, persoanele angajate în sistemul politic, apelează la propaganda și manipulare cu ajutorul presei scrise, pentru a ajunge cât mai rapid și mai natural la scopul lor propus – puterea, astfel jurnaliștii, autorii de carte social-politică/propagandistă realizează scenarii și articole care reflectă mai mult, sau mai puțin realitatea. Anume acesta a fost motivul pentru care am ales să facem un studiu de caz la această temă, aventuriindu-ne într-un fel, deoarece, este un subiect mai dificil și sensibil în același timp.

Gradul de cercetare a lucrării: În domeniile de specialitate tematica propagandei, manipulării mediatice din Moldova este abordată la un nivel relativ de complexitate, astfel, am consultat sursele specifice acestei tematici și am încercat să găsim punctul lor comun de intersecție, ca ulterior să ajungem la concluzia că toți autorii reflectă fenomenul manipulării și al propagandei nu atât negativ, cât provocator de intrigi și de știrbire a adevărului. Acesta a fost punctul de inspirație și respectiv, prin realizarea sondajului de opinie am putut să elaborăm o analiză referitoare la această tematică.

Scopul și obiectivele lucrării: Am avut drept scop să analizăm literatura mediatică și social-politică în ansamblu și gradul de prezență în cadrul ei a fenomenului de propaganda și manipulare. Întru realizarea scopului ne-am propus următoarele obiective teoretice:

Analiza și sinteza fenomenului de propaganda și manipulare

Evaluarea propagandei și a manipulării ca mecanisme de realizare a influenței mediatice

Rolul manipulării și al propagandei în domeniul mediatic social-politic, și impactul acestui fenomen asupra societății

Obiectivele practice:

relatarea fenomenului de propagandă și manipulare;

identificarea propagandei și a manipulării din cadrul literaturii presei scrise;

determinarea impactului manipulării mediatice asupra maselor populare;

stabilirea tehnicilor de propaganda și manipulare folosite în sistemul media inclusiv în presa independentă din Moldova;

realizarea sondajului de opinie privind gradul de influență ce se realizează prin presa scrisă.

Noutatea temei cercetate. În lucrarea de față am studiat efectele manipulării și al propagandei care se produc prin presa scrisă independentă din Moldova și în literatură și felul în care aceste fenomene influențează semnificativ sfera mediatică din R. Moldova. Efectele propagandei, manipulării nu sunt neapărat negative atâta timp cât acestea nu distorsionează și nu inversează sensul informației difuzate, or acest fapt este inevitabil în societatea noastră politizată excesiv în ultima perioadă.

Structura și conținutul lucrării. Lucrarea se intitulează “Fenomenul manipulării și al propagandei în cadrul presei independente din Moldova”. Aceasta la rândul său este alcătuită din două capitole. Primul capitol, “Propaganda și Manipularea ca fenomen de convingere”, își propune studierea, analizarea și sintetizarea acestui fenomen. Al doilea capitol” Studiu de caz: Propaganda, Manipularea și Ideologia în presa independentă din Moldova, și impactul lor asupra societății”.

Sursele de informare: Pentru realizarea studiului nostru, au fost cercetate lucrările de bază a mai multor autori: Radu Herjeu, Dorin Popa, Petru Bogatu, Alain Cardon, Constantin Marin, Jean Piaget, Robert Kiosachi, Serge Moscovici s.a. De asemenea, au fost folosite articole științifice ce abordează respectiva tematică, articole și interviuri cu diferiți specialiști în domeniu.

Baza metodologică: Lucrarea antrenează în analiza sa concepte – cheie și încearcă să atașeze termenii propuși la realitatea mediatică existentă la mometul acual în țară. Acest fapt relevă utilizarea analizei și sintezei în procesul de investigare a subiectului propus.
Totodată se recurge la aplicarea principiilor metodei comparative, pentru a evidenția anumite aspecte importante în evoluția propagandei și a manipulării în presa independentă, chestionarul, pentru a demonstra fenomenul propagandei, manipulării prin intermediul domeniului mediatic social-politic, și nu în ultimul rând, observația. Un suport metodologic important îl constituie observația, metoda calitativă, care presupune analiza sistemului mediatic în ansamblu și a produselor editoriale de tip social-politice în special. O altă metodă de cercetare a fost chestionarul prin care s-a încercat reflectarea opiniei publice referitoare la starea editorială de la noi, prin prisma profesorilor și studenților, într-un cuvânt interesul publicului larg față de acest gen mediatic, inclusiv gradul de influență care se realizează prin intermediul acestui gen ziaristic.

CAPITOLUL I. Propaganda și Manipularea – ca fenomen de convingere

Cine poate spune astăzi că poporul controlează puterea? Votul este instrumentul prin care redistribuie locuri și poziții de putere și de acces la resursele de supraviețuire ale unei comunități pentru o perioada de timp limitată.

Capital social, capital politic – sunt constantele unei politici definite drept confruntare permanentă, care se învârt în jurul unei zeițe noi. Ea comandă locul tuturor – valori politice și oameni politici în panteonul democrației. Ea stabilește cine, ce cum și cât primește din bunurile comune și cum se ajunge la resursele de supraviețuire a unei societăți. Ea poate da tonul politicii – o nota de trompetă războinică sau o strângere de mână ca o cale de cooperare. Este zeița spectacolului și a punerii în scenă a Puterii. Ea distribuie roluri pentru politicieni într-o companie electorală – cine este Eroul salvator, cine este Liderul șarmant, cine este Omul obișnuit și cine este Părintele națiunii. Ea jonglează cu regulile confruntărilor politice. Este atotputernică pe scena politică. E prezentă în tot și în toate. Este de neocolit în confruntările televizate, în presa scrisă. Este zeița emoțiilor colective. Ea comandă credințele și imaginile, miturile și contextele sociale, stabilește identitățile politicienilor. Construiește sentimente de securitate mediatică și socială, dar și frici colective. Este vicleană, trădătoare, înșelătoare, ascunsă și de tot urâtă, atunci când este descoperită.

I.1. Analiza și sinteza fenomenului de propagandă și manipulare

Manipularea este un gen de influețare psihologică și socială care urmărește „determinarea unui actor social (persoană, grup, colectivitate, mulțime) să gândească și să acționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului influenței, iar nu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici care distorsionează intenționat adevărul, lăsând însă impresia libertății de gândire și decizie.”

Într-un limbaj popular tehnica manipulării poate fi caracterizată ca fiind cel mai indicat mijloc de a obține rezultatele scontate de la ceilalți prin a-i determina să raționalizeze și să analizeze încât vor descoperi că cea mai mare satisfacție este de a face pe plac unei persoane sau unui grup.

Propaganda reprezintă o propagare sistematică a unei doctrine, ideologii sau idei, care reprezintă o valoare pentru vorbitor (un exemplu este propaganda electorală). Cuvântul-cheie este „sistematic”. Simpla expunere a unei ideologii sau doctrine nu reprezintă propagandă. Pentru a deveni propagandă, ideologia și doctrina trebuie să fie răspândite printr-un sistem de comunicare, printr-o serie de evenimente organizate pe o perioadă lungă de timp, cu scopul de a face ca auditoriul să adopte un nou fel de a gândi.

Condiția propagandei și a manipulării este ca persoana trebuie să aibă o autonomie, cel puțin aparentă, de gândire, stimulată chiar de el însuși. Această regulă este valabilă atât în cazul propagandei și a manipulării pe scara mică, cât și pe scară mare.

Propaganda și manipularea pot fi, în funcție de numărul de subiecți vizați, mici, medii și mari. În cazul de față vorbim de propaganda medie și mare, propagandele mici nu au efect asupra unui grup mare. Propaganda pe scara largă este una din armele cele mai de temut prin care conspiratorii își ascund scopurile, controlând publicul larg.

Nu mai putem recunoaște marile propagande, decât rar și destul de greu, deoarece ele au devenit o parte din cotidian și nu mai sunt recunoscute ca atare. Acestea se află în strânsă legătură cu o cultură din care face parte individul și în mijlocul căreia conviențuiește, cu sistemul de valori mediatice. Cel care a identificat cel mai simplu și mai amplu sistem de propagandă și manipulare majoră, a fost psihologul și academicianul elvețian Jean Piaget.

De ce este periculoasă propaganda și manipularea în presa scrisă?

Acest aspect se referă la distrugerea valorilor morale, materiale și spirituale ale unui popor. Dar poate cel mai important aspect, se constituie în distrugerea valorilor spirituale. Aici lupta se dă la nivel mondial. Acest aspect se referă în principal la distrugerea ideii de creație (creativitatea, motorul progresului umanității, calitatea de bază a individului liber, marii creatori aflându-se în umbra marilor companii, necunoscuți maselor, niște anonimi robotizați prin manipulare, așa cum am explicat mai sus), se referă la distrugerea rădăcinilor istorice, precum și la desacralizarea ideii de apartenență la ceva: organizație, idee, popor, rasă, credință, etc. Printr-o informare mai mult sau mai puțin tendențioasă se crează o stare emoțională, sunt atinse anumite corzi sensibile ce evocă reflexele condiționate pe care ziaristul sau autorul de carte urmărește să le direcționeze pentru a-și atinge scopul.

Propaganda, Manipularea informațională se realizează la nivelul informației ce urmează a fi transmisă și la acelea al modului de structurare și codificare a informației reale sau invocate în cadrul mesajului, cât și la nivelul factorilor implicați în sistemele de comunicare, toate aceste elemente coordonate constituie împreună acțiunea de dezinformare, care poate avea un caracter permanent sau sporao informare mai mult sau mai puțin tendențioasă se crează o stare emoțională, sunt atinse anumite corzi sensibile ce evocă reflexele condiționate pe care ziaristul sau autorul de carte urmărește să le direcționeze pentru a-și atinge scopul.

Propaganda, Manipularea informațională se realizează la nivelul informației ce urmează a fi transmisă și la acelea al modului de structurare și codificare a informației reale sau invocate în cadrul mesajului, cât și la nivelul factorilor implicați în sistemele de comunicare, toate aceste elemente coordonate constituie împreună acțiunea de dezinformare, care poate avea un caracter permanent sau sporadic.

Prin dezinformare se înțelege un ansamblu organizat de tehnici și procedee de prelucrare, prezentare și transmitere a informațiilor, cu scopul conștient de a induce în eroare, a provoca, a derut, a propaganda și a manipula opiniile și comportamentele persoanelor, grupurilor și instituțiilor, în conformitate cu scopurile ascunse ale sursei dezinformării.

Cathala consideră dezinformarea ca o formă ascunsă de agresiune psihologică, cu caracter subversiv și destabilizator, având efecte nocive asupra vieții sociale, în măsura în care adevărul este disimulat și distorsionat în scopuri partizane sau oculte.

Metoda contrastului

Psihologii au evidențiat întotdeauna rolul fonului social în contrast cu care este privit un individ sau grup. Un leneș alături de persoane muncitoare este judecat mult mai dur. În contrast cu niște persoane nedrepte un om bun este privit mult mai pozitiv.

Principiul contrastului este utilizat atunci cînd din anumite cauze nu poate fi comunicat direct (cenzura, pericolul unui proces judiciar). În acest caz publicul este dirijat spre un anumit model de gândire.

Spre exemplu, mass-media/presa scrisă utilizează în permanență o anumită ordine de știri pentru a conduce cititorul/telespectatorul spre anumite concluzii. În special acest lucru este vizibil în perioada campaniilor electorale.

Greva foamei

O metoda efectivă pentru influențarea electoratului și exercitarea unei presiuni psihologice asupra puterii. Împotriva unei astfel de presiuni este foarte complicat să reziști pentru că puterea este nevoită întotdeuna să reacționeze la astfel de acțiuni.

Autoritatea anonimă

Noua categorie va fi dedicată metodelor de propagandă și manipulare utilizate în presă.
Una din cele mai utilizate metode de propagandă și manipulare de mass-media este „autoritatea anonimă.” Aceasta se referă la categoria propagandei ”gri”.

S-a demonstrat faptul că cea mai eficientă metodă de propaganda și manipulare este cea care face apel la o autoritate religioasă, politică, culturală etc. Numele persoanei care deține autoritatea de obicei nu se comunică.

În așa fel sunt citate diverse documente, sunt oferite niște date”științifice”necesare pentru inducerea în eroare a publicului. Spre exemplu: „Savanții în urma cercetărilor au constatat…”, “Doctorii recomandă…”, „Din surse demne de încredere care au solicitat anonimatul.”
Ce fel de „savanți”? Ce fel de „doctori?” Cel fel de „surse demne de încredere?” Acest lucru nu-l cunoaște nimeni, în afară de autorii însuși, desigur. În marea majoritate astfel de informații nu sunt decât niște dezinformări. Iar trimiterea la autoritate nu este decât o încercare de a oferi seriozitate mai mare mesajului plasat.

Schimbarea ideologiei unui popor, primul pas către lichidarea presei

Iată cum funcționează:

Se începe prin a șterge memoria poporului: se distrug cărțile, cultura, religia, istoria și apoi altcineva îi va scrie alte cărți îi va da altă religie, altă cultură, îi va inventa altă istorie (de origine latină, greacă, slavică, după momentul politic). Între timp poporul începe să uite ceea ce este sau ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita și mai repede; limba nu va mai fi decât un simplu element folcloric, care mai devreme sau mai târziu va muri de moarte naturală. Noile forme „istorice” vor adduce elemente și simboluri noi de adorație care le vor îndepărta pe cele vechi. Cei mai mulți ar rămâne indiferenți, spunând că au probleme mai importante de rezolvat pentru a supraviețui în această societate.

Un aspect al manipulării, mult mai subtil de această dată, este acela al exercitării puterii în general. Aici ne referim în primul rând la stat și la marile companii multinaționale, a căror putere economică a ajuns, în mod paradoxal, să o depășească pe a multor state. În societatea contemporană, omul tinde din ce în ce mai mult să fie aruncat în anonimat, să-și piardă individualitatea și identitatea. Totuși, nu totul este propaganda sau manipulare. Fără să cunoască intenția, nici propagandistul, nici manipulatorul, nici chiar faptul că sunt manipulați, semenii noștrii au adesea un sentiment de neliniște și indignare ori de câte ori se discută despre propagandă, clasând-o cel mai adesea în sfere obscure aproape ezoterice, multe din lucrurile care li se întâmplă și pe care nu le înțeleg fiind plasate în lungul și complicatul șir al acțiunilor care ar putea face parte dintr-un eventual mecanism de propaganda și maniulare. Aceasta se întâmplă, de regulă, ca urmare a lipsei informațiilor. Sau, paradoxal, din prezența lor în exces.

Studiile din domeniul efectelor presei scrise s-au pus demult de acord asupra faptului că bombardarea receptorului cu informații într-o cantitate mai mare decât poate acesta înmagazina reduce spiritul critic și generează efectul de „sedare”.

Dar nu numai sincopele de receptare a informațiilor sunt responsabile de obsesia că tot timpul se manipulează și se propagandează.

Există multe alte cauze și mult mai complexe: lipsa educației, intoleranța, lecturile haotice care pot include direct sau indirect termenii de propagandă, manipulare, stereotipurile, necunoașterea tuturor fațetelor unei probleme și lista ar putea continua la nesfârșit. Faptul că istoria pune adesea ceea ce știe într-o lumină nouă, nuanțează sau chiar răstoarnă fapte cunoscute, duce la neâncredere, la scepticism și chiar cinism sau pur și simplu alimentează teoriile fanteziste.

O poziție extremă este obsesia manipulării cu ajutorul presei de către o entitate neclară, care conduce însă prin acțiuni psihologice rafinate, în numele unei ideologii a celor mai puternici conducători. Toate acestea sunt teorii dezvoltate odată cu expansiunea mijloacelor de comunicare în masă și mai ales a internetului, pe fondul creșterii îngrijorării cu privire la „noua ordine mondială” impusă de societatea mediatică.

Conform Dicționarului de Sociologie, manipularea și propaganda sunt definite ca “acțiuni de a determina un actor social (persoană, grup, colectivitate) să gândească și să acționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului, iar nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune, care distorsionează intenționat adevărul, lăsând impresia libertății de gândire și de decizie” (Zamfir, C., Vlasceanu,L.,1998). Dispariția barierelor tehnice de comunicare a făcut ca pământul să nu fie numai un “sat global”, ci și un “sat electronic” în spațiul căruia informația, în diversele ei forme, reală, trunchiată, parțială sau falsificată circulă în mare viteză.

Ziarele, revistele, radioul, televiziunea și mai nou internetul sunt canale prin care se influențează, orientează și dirijează opinia publică, interesele și motivațiile oamenilor, conștiințele chiar dincolo de granițele propriilor voințe și simțuri. Suntem tot mai dependenți de această rețea globală pentru a fi la curent cu ceea ce se întâmplă în lume. De aceea, presa a devenit cel mai important instrument de manipulare pe care politicienii îl au în vedere. Nici o mare hotărâre politică nu a fost luată în a doua parte a acestui secol fără ca opinia publică să fie pregătită în prealabil de presă. În numele dreptului fundamental al omului și al societății la informații, dezvăluirile din timpul campaniilor electorale au scos în evidență, din spectrul larg al manifestării psihologice, metoda manipulării informaționale.
O gamă variată de “trucuri” care exploatează abil toate slăbiciunile umane, prejudecățile sociale, impactul acestora adesea asemanător bulgărelui de zăpadă și care construiește o puternică ideologie dominant care ajuta la susținerea intereselor creatorilor săi.Termenul de ideologie se referă cel mai adesea la relația dintre informație și puterea socială în contexte politico-economice, pe scara largă. În acest sens, un sistem de idei este susținut printr-o diversitate de canale, de acei membri ai societății care dețin puterea politică și economică. La fel cum limbajul și alte coduri de comunicare sunt învățate și aprofundate în contextele interacțiunilor sociale cotidiene, propaganda devine de asemenea familiară și normală în cadrul relațiilor sociale de rutină prin procesul mediatizării. Dezvoltările tehnologice au făcut ca maniera dominației sociale să fie mult mai complexă decât era în trecut. Influența manipulării este de-acum crucială în exercitarea puterii sociale. Consensul social poate fi un mijloc mai eficient de control decât coerciția sau forța. De aceea, ideea de hegemonie, este deosebit de importantă în societățile în care politica electorală și opinia publică sunt factori semnificativi și în care se constată că practica socială depinde de consimțirea față de anumite idei dominante care de fapt exprimă necesitățile unei clase dominante.
Hegemonia este mai mult decât puterea socială în sine; este o metodă pentru cucerirea și păstrarea puterii. Conform teoriei hegemoniei ideologice a lui Antonio Gramsci – căruia îi este atribuit acest termen – mijloacele media sunt instrumente pe care elitele conducătoare le folosesc pentru a-și perpetua puterea, bogăția și statutul popularizându-și propria filosofie, cultură și morală.Succesul hegemoniei este asigurat în măsura în care clasa dominantă are interese pe care clasele subalterne le recunosc ca fiind într-o oarecare măsură și interesele lor.

Astfel, putem vorbi de manipulare atunci când o anumită situație socială este creată premeditate pentru a influența reacțiile si comportamentul „manipulaților” în sensul dorit de „manipulator” ( Ficeac, B.,1997). Fie că este vorba de dorința de a convinge publicul cu privire la superioritatea unei anumite cauze, ori a unui partid, a unui anumit candidat (în cazul de față nu este important dacă este o cauză justă, dacă partidul este respectabil sau dacă candidatul este cel mai bun) se folosesc toate mijloacele pentru a li se asigura succesul ceea ce înseamnă că uneori se ajunge la a spune minciună. În slujba adevărului, dacă este o minciună la care publicul este mai receptiv.

Propaganda – este numită de ziariști o bombardare persuasivă… Astfel propaganda este cea mai răspândită formă de manipulare a populației, fiind în același timp unanim acceptată ca atare. De cele mai multe ori, propaganda este confundată cu publicitatea sau reclama. Numai că, propaganda reprezintă o bombardare persuasivă cu același tip de informații pentru înocularea unor idei care reprezintă o doctrină elaborată de manipulator pentru controlarea maselor.În aproape toate țările democratice ale lumii, propaganda electorală este privită ca un rău necesar. Fiecare formațiune politică sau candidat încearcă prin mijloace persuasive să convingă electoratul să îi acorde votul. În țările unde regimurile totalitare încă mai rezistă, propaganda nu a încetat nici o clipa (Nazare-Aga, Isabelle, 1999).
Propaganda în presă mai ales în timpul campaniilor electorale se organizează minuțios pentru a avea cele mai mari șanse de reușită. În timpul campaniilor electorale suntem bombardați de zeci de afișe lipite pe stâlpi, ziduri, cu chipul candidatului propus sau cu însemnele unui partid. La radio și la televizor se închiriază spațiu de antenă pentru ca cei care doresc să câștige alegerile să-și expună platforma electorală sau părerile. La televiziunea de stat, fiecare formațiune politică are un anumit timp de antenă, bine delimitat, folosit exclusiv pentru propaganda electorală. Propaganda a apărut o dată cu prima conflagrație mondială. „Adversarul era prezentat ca un rău făcător, idee complet nouă și căreia s-ar fi raliat Moise, Sofocle,Socrate, Alexandru, Caesar, Shakespeare, etc… În timpul celui de-al doilea război mondial era firesc ca francezii și britanicii să tipărească aberații ca germanii spintecau sugari, era la fel de firesc ca germanii antisemiți să publice nelegiuirile evreului Suss”. (Volkoff,V.,2009)
Manipularea și propaganda este strâns legată de informație, datorită faptului că informația înseamnă astăzi putere, ea creează și întreține puterea. De aceea serviciile secrete sunt atât de puternice, și mă refer aici în primul rând la cele ale marilor puteri. Este dureros faptul că în secolul trecut dar și în lumea contemporană „sistemele totalitare au redus chintesența existenței umane de la celebra teză carteziană «cuget, deci exist», la o constatare mult mai practică: «mă supun, deci exist»”. În consecință, astăzi când încă constatăm că supraviețuiesc rămășițe ale trecutului prin toate mentalitățile și practicile comuniste, și ne pândește perfid pericolul globalizării totale și definitive, mă întreb atunci și vă întreb: unde este libertatea despre care s-a vorbit la noi atât de mult? Iată de ce, în opinia d-lui Octavian Paler, ratarea libertății ar constitui un lucru înfricoșător.

Tehnicile de manipulare și de propagandă sunt dintre cele mai diverse, de la foarte simple la extrem de sofisticate, de la cele cu efecte imediate până la cele ale căror urmări se văd după ani de zile sau chiar după decenii, de la unele utilizate pentru influențarea unei anumite persoane, într-o anumită împrejurare, până la altele axate pe remodelarea unei întregi societăți. Situațiile sociale exercită un control semnificativ asupra naturii umane. Acțiunile și reacțiile individului la stimulii dintr-un mediu social sunt determinate de forțe și constrângeri specifice acelui mediu. Chiar și aspectele care par banale, nesemnificative pot determina schimbări majore în comportamentul persoanelor aflate într-o anume situație socială.
Cuvinte, imagini, lozinci, semne, regulamente, legi și într-o mare măsură, prezența celorlalți factori cu o mare putere de influență asupra individului, dirijându-i reacțiile și comportamentul de multe ori fără ca respectivul să conștientizeze. La fel de edificatoare, cu extrem de multe concluzii de ordin practic nu numai pentru cei care produc informația, ci și cei care o folosesc zilnic este și modalitatea prezentării unui fapt în raport cu scopul propus: afirmat, negat, trecut sub tăcere, amplificat, diminuat, aprobat, dezaprobat. Există diferite criterii de clasificare a manipulărilor și a propagandelor; astfel, profesorul Philip Zimbardo, de laUniversitatea Stanford, California, utilizeaza drept criteriu amplitudinea modificărilor efectuate într-o anumită situație socială. În funcție de acest criteriu putem distinge:
•manipulari mici
•manipulari medii
•manipulari mari
Trebuie menționat că deși în această accepțiune, manipulările pot fi clasificate ca mici,medii și mari, implicațiile lor nu respectă o corespondență stricta cu amplitudinea modificărilor inițiale (Joule, RV., Beauvois, J.L., 1997).
Manipulările:Acest tip de propagandă este obținut prin modificări minore ale situației sociale totuși,uneori, poate genera efecte surprinzător de ample. Să luăm drept exemplu cazul cerșetorilor care utilizează nenumărate trucuri pentru a stimula spiritul caritabil al trecătorilor. La cerșit sunt trimiși mai ales copiii, dezbrăcați iarna, plângând vara, uneori, mutilați intenționat pentru a spori compasiunea cetățenilor. Astfel, sume importante sunt adunate atunci când cererea este însoțită de un mic serviciu (spălătorii de parbrize) aparent util celorlalți, de un apel la binecuvântarea cerească, cântece lacrimogene menite să sensibilizeze audiența, sau chiar numai înfățișarea celui care formulează cererea. Psihologii Scott Fraser si Jonathan Freedman au imaginat un experiment în anul 1966, care a demonstrat eficacitatea unor asemenea tehnici de manipulare minoră: piciorul-în-ușă. Iată în ce a constat un experiment al celor doi specialiști: într-un cartier obișnuit au fost luate casele la rând și fiecărei gospodine i s-a solicitat instalarea, în fața curții, a unui panou pe care scria: “Conduceți cu prudență”. Înainte de aceasta se obținuse de la aceleași gospodine un comportament preparatoriu în același sens: să le lipeasăa pe mașinile personale un autocolant care îndemnă automobiliștii tot la prudență.
Specialiștii au obținut rezultate surprinzătoare, reușind să convingă 76% dintre gospodine, deși inițial doar 16,7% au fost de acord cu așezarea panoului în grădină în condiția controlând care nu fuseseră determinate să emită un comportament preparatoriu. O altă grupă de experimentatori s-a deplasat într-o altă zonă a cartierului, folosind semnarea unei petiții în favoarea introducerii unor reguli stricte de circulație preventivă, ca pe un comportament preparatoriu. Aproape toți au acceptat. Două săptămâni mai târziu echipa a vizitat din nou proprietarii care semnaseră petiția propunându-le instalarea panoului. În acest caz procentajul a fost chiar aproape de 100%. Aceste experimente ne oferă principiul după care se derulează procedeul piciorul-în-uță:se obține de la subiect un comportament preparatoriu nonproblematic și puțin costisitor, ulterior, o cerere este adresată explicit subiectului, invitându-l să emită o nouă conduită, pe care n-ar fi realizat-o spontan. De fapt este vorba de conduite care în grupurile-control(fără cerere inițială) sunt refuzate de o mare majoritate de persoane. Deși tehnica se bazează pe stimuli sociali minori, efectele ei pot fi extrem de puternice, uneori la nivelul unei societăți întregi. Spre exemplu, păstrarea deliberată a unui singur mijloc de informare pentru marea majoritate a cetățenilor, cum ar fi televiziunea națională, nu mai intră în categoria manipulărilor minore, ci a celor de anvergură.
O alta tehnică de propagandă este “Trântitul-ușii-în-față” a cărei eficacitate se poate dovedi la fel de spectaculoasă ca și cea precedentă deși este susținută de un principiu invers celui al tehnicii “Piciorului-în-ușă”. Prin această modalitate, cererea inițială se referă la un serviciu extrem de costisitor care are toate șansele de a fi refuzat, înainte de a-isolicita un a-l doilea serviciu al cărui cost este mai mic. Această ultimă propunere are toate șansele de a fi acceptată deoarece prin comparație cu solicitarea inacceptabila de dinainte pare foarte rezonabilă (Joule, RV., Beauvois, J.L., 1997). Prima realizare experimentală a acestui fenomen aparține psihologului Robert Cialdini și colaboratorilor săi în 1975.
Specialiștii subliniază că legea reciprocității nu poate acționa decît în măsura interlocutorul individului solicitat rămâne același. Însă, alți autori vor demonstra cum că concesia făcută de cel care formulează cererile nu poate fi considerată ca factor cauzal principal al fenomenului ușa-în-nas. Pentru acești cercetători, ceea ce contează nu este faptul că individul are sentimentul ca acela care formulează a doua cerere acceptă să suporte o pierdere, cât sentimentul ca cea de-adoua cerere este mult mai avantajoasă. Aceste tehnici pot fi utilizate pentru a influența deciziile unei singure persoane sau pot să genereze efecte puternice la nivelul întregii societăți.

I.2. Propaganda și manipularea, mecanism de realizare a influenței mediatice

În cadrul literaturii social-politice, fiecare autor încearcă să-și impună viziunea personală valorizată care îi poate asigura un statut legitim superior celorlalți, determinând supunerea grupului de indivizi de care are nevoie. În acest fel se propagandează, manipulează sisteme de reprezentări sociale ca într-un joc de putere, ținând cont de procesele psihologice individuale, de relațiile dintre indivizi, precum și de ierarhiile de putere și statut.

Omul, în luptă pentru supraviețuirea sa, se asociază cu semenii în același efort constant care îl obligă să transforme realitatea, să îndepărteze pericolul să și modeleze comportamentele care conduc la satisfacerea proiectelor sale. Doar factorii individuali nu pot să ducă ei singuri la înțelegerea personalității politice și a acțiunilor politice pe motiv că nu există factori exclusiv individuali și că individul nu poate fi decât în situație. De remarcat că procesele de propagandă, și manipulare specifice s-au diversificat în era informațională. Aceste procedee sunt: informaționale, psihologice, tehnice, semantice, retorice.

Diferența dintre propaganda/manipulare și influențare psihologică / socială este cea dintre gen și clasă. Propaganda este un gen de influențare psihologică și socială care urmărește “determinarea unui actor social (persoană, grup, colectivitate, mulțime) să gândească și să acționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului influenței, iar nu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici care distorsionează intenționat adevărul, lăsând însă impresia libertății de gândire și decizie.” Deci, spre deosebire de influențarea informațională și socială, care de cele mai multe ori este tipul de convingeri raționale ( de exemplu, apelul la logică), alegând argumente care avantajează, propaganda, manipularea nu urmăresc întelegerea situației. Ea vizează înlocuirea unei înțelegeri convenabile prin inducerea în eroare cu argumente falsificate și reactivarea structurilor emoționale nonraționale.

În sfera comunicării politice se apelează la propagare și manipulare pentru a sugera maselor o conduită, fară a recurge la constrângeri și în același timp, e real lăsând acestora impresia că acționează în concordanță cu propriile sale interese și voința sa. În procesul propagandei și a manipulării este mai puțin important dacă știrile furnizate de sursele mediatice sunt sau nu exacte, dacă rezultatele sunt sau nu conforme cu interesele reale ale persoanelor puse în mișcare. Propaganda și manipularea prin literatura social-politică este activitatea de influențare a consumatorilor de literatură, realizată pe căi diferite și uneori constă în: presiuni de ordin psihologic asupra cititorilor, folosind tehnici publicitare; influențe exercitate prin publicarea de sondaje și opinii, aparent reale, articole în care opinia personală stă la baza conținului ș.a.

Autoarea moscovită A. Gorceva susține că în cadrul campaniilor electorale se recurge pe larg la așa-numitele „tehnologii negre”, axate pe minciună (dezinformare directă), bârfă, (informații a căror veridicitate nu poate fi verificată), scandal politic (pentru descreditarea oponentului), imprecație
(pentru provocarea adversarului), zvon. Astfel presa scrisă independentă este o sursă principală de gestionare a informațiilor în cadrul campaniilor electorale folosind des elementele frecvente: propaganda, manipularea ceea ce instaurează o ideologie unică.

Sentimentul de supunere necondiționată față de autorități scade drastic atunci cînd ziaristul vede că sunt și alții care gândesc asemenea lui și acționează în sensul considerat de el corect. Atunci când cel care întruchipează autoritatea nu este prezent, spiritul de supunere necondiționată scade simțitor. Din analiza consecințelor ce decurg din simetria ce se manifestă între preocupările de a utiliza teoriile cele mai performante în scopul propagandei și inițiativele de a dezvolta rezistența la manipulare, ajungem la concluzia că gestionarea performantă a imaginii este imposibilă fără conceperea unor strategii de îngrădire a posibilităților de propagandă și manipulare în același timp de dezvoltare a discernământului social al oamenilor.

Indivizii al căror prestigiu personal este cunoscut și admirat i-au frâiele conducerii, manipulând luarea deciziilor, normele de grup, comportamentele indivizilor, uzând de încrederea pe care o au oamenii în el și de mecanismul de repetare a argumentelor prin forța autorității sale. În cadrul mulțimilor, comportamentul politic al indivizilor se nivelează, se uniformizează și se omogenizează. Astfel, inidivizii nedeciși, cu un comportament nespecific își sporesc forța, iar oamenii deciși își diminuează comportamentul în mulțime.

În presa independentă un rol anumit îl joacă comunicarea politică care este asimilată tot mai mult unei acțiuni dramaturgice și se uită faptul că avem de-a face și cu o practică socială care poate servi democrația. În relațiile dintre actorul politic, ziarist, spațiul democrației și spațiul public mediatic vom constata că fiecare contribuie la producerea celuilalt. Presa scrisă independentă, mediază între acțiunea politică și normele democrației. Comunicarea politică este un produs al spațiului public în măsura în care mediatizarea a devenit un proces constituitiv tuturor practicilor publice, inclusiv politicului și publicului. În fond cele expuse confirmă faptul că presa scrisă, spațiul mediatic și politica sunt trei vase comunicante și orice mișcare în una din aceste sfere este imediat resemțită de cealaltă.

În general presa scrisă independentă din Moldova este un canal eficient și important de transmitere a informației de la surse instituționalizate spre audiențe colective (sau viceversa). Pe această cale, în funcție de agenda politică specifică activitățile sale, ea participă direct la informarea obiectivă a populației dar, de la caz la caz, și la inhibarea acesteia prin sustragerea atenției publicului de la unele fapte și evenimente majore prin mediatizarea excesivă a altora, de importanță mai mică sau minimă. În acest scop, presa scrisă recurge la interpretarea diferitor sondaje de opinie, a datelor cu privire la gradul de credibilitate a liderilor politici, organizează tot felul de dezbateri publice care contribuie la modelarea comportamentului politic al cititorului.
Sociologul și filosoful francez Serge Moscovici afirmă că „propaganda și manipularea pătrund în orice colț unde există suflare ca să mențină oamenii în prinsoarea stereotipurilor create de cei de sus și să le impună tabloul general al realității. Propaganda și manipularea sunt un despotism al necesitățiilor politice care presupune arma influenței și a insuflării. Aceste două procese fac puterea vizibilă în una invizibilă, spirituală de care nu vei putea să te aperi”.

În activitatea de zi cu zi a presei scrise independente, propaganda se manifestă în mai multe feluri. Cele mai utilizate forme ale acestia sunt legate de folosirea datelor falsificate sau a unor adevăruri parțiale aranjate în secvențe false și combinarea mesajului cu elemente ce fac apel la centrele emoționale ale conștiinței umane. Pentru reușita propagandei, o deosebită importanță o are capacitatea propagandistului de a supune procesului de sugestie psihicul persoanelor ce urmează să fie influențate.

Manipularea oamenilor și a societății în general se ascunde sub lozinca libertății de exprimare și a accesului la informație. În realitate, o astfel de libertate nu există. Are loc doar o monopolizare a instituțiilor mediatice cum nu a mai fost vreodată, cînd ele se află la cheremul unor grupuri de interes cu suficiente surse financiare. Aceasta, în particular, se referă la manipularea desfășurată de partidele politice în timpul campaniilor electorale, pentru care lucrează cu sîrg laboratoare și centre de analiză pregătesc programe și acțiuni publicitare.

Tehnicile de propaganda și manipulare prin intermediul presei independente se manifestă cel mai concludent în cadrul campaniilor electorale. Inflențarea cetățenilor în vederea obținerii adeziunii lor pentru un anume subiect electoral se realizează pe căi diferite și, uneori, constă în presiuni de ordin psihologic asupra alegătorilor. În acest scop se folosesc cele mai variate forme, influențarea exercitându-se chiar și prin publicarea unor sondaje de opinie, uneori truncate, înainte de scrutin.

În această ordine de idei, cercetătoarea moscovită A. Gorceva susține, că în cadrul campaniilor electorale se recurge pe larg la așa-numitele „tehnologii negre”, axate pe minciună (dezinformare direct), bârfă, (informații a căror veridicitate nu poate fi verificată), scandal politic (pentru discreditarea oponentului), imprecație (pentru provocarea adversarului), zvon.

Presa, cutia de rezonanță a manipulării și a propagandei – Ca o manipulare sau propagandă să fie cât mai eficientă, trebuie îndeplinite câteva condiții esențiale: numărul persoanelor care receptează mesajul să fie cât mai numeros, timpul între emiterea și receptarea mesajului să fie cât mai scurt, canalul de transmitere a mesajului să fie specializat în transmiterea de informații publicului larg. Presa, atât cea scrisă, cât mai ales cea audio-vizuală îndeplinește aceste condiții. Ba, chiar mai mult, ea reușește, involuntar sau nu, să amplifice caracterul mesajului transmis de manipulator sau propagandist. În acest fel ea acționează ca o cutie de rezonanță mărind impactul pe care îl avea mesajul inițial. Un zvon preluat de un canal mediatic poate genera panică, revolte consecințele acestui fapt pot deveni dezastruoase (Kapferer, J.N., 1993).
Să ne aducem aminte un exemplu elocvent care stăruiește înca în mințile multor persoane, zilele triste ale lui decembrie 1989 cu revoluția transmisă în direct. Cel puțin o dată pe oră apăreau știri care avertizau populația că apa dintr-un oraș anume era otrăvită, că teroriștii încearcă să ocupe sediul televiziunii, aeroporturile, că trupe sovietice se află masate la granița de pe Prut și sunt gata să intervină, că în toate marile orașe se trage intens și există mii de morți și răniți, că cei care trag în armată sunt teroriști arabi, etc. Aproape toate s-au dovedit a fi false dar panica ce s-a instaurat în rândul populației cu greu a putut fi depășită. Este un caz clasic de dezinformare, organizată abil și precis de un aparat reacționar bine pus la punct iar presa nu îndeplinea decât rolul unei cutii de rezonanță care prelua toate aceste zvonuri și le amplifica.

O definiție a dezinformării este asimilată de către unii dintre noi cu minciuna sau informația eronată. Dezinformarea este și una și alta dintre aceste două lucruri. În cadrul acestei tehnici de manipulare este foarte ușor de găsit țapi ispășitori care să fie vinovați de anumite fapte pe care nu le-au întreprins. Specialitatea principală a defunctului și de trista amintire KGB era dezinformarea. Dar să ne întoarcem în timp, până la Revoluția bolșevică din 1917. Principalul conducător care a îmbrățișat doctrina marxistă, Lenin, a fondat în anul 1912 ziarul partidului, numit Pravda (în limba rusă, pravda=adevăr). Apoi, în perioada de glorie a comunismului a apărut și Komsomolskaia Pravda, care se adresa tineretului comunist. În această perioadă de maximă înflorire a comunismului aceste ziare aveau un enorm tiraj comun de 33 de milioane de exemplare pe fiecare ediție.
Ziarul Pravda a fost unul dintre principalele instrumente utilizate de Lenin pentru a manipula masele, pe lângă discursurile sale agitătoare și defăimătoare. Cea mai gravă consecință a apariției acestui ziar a fost rescrierea istoriei după bunul plac al conducătorilor care-l controlau. La intervale de doar câteva zile, ideologii și teze opuse erau apărate în paginile acestei publicații, în funcție de cum o cerea nevoia sau interesele partidului și ale conducătorilor. Scopul era mereu același: menținerea supremației prin manipulări grosolane. Același lucru se întâmplă și în Basarabia pre-decembristă, unde cenzura făcea ca aceleași articole lăudative sau care condamnau „imperialismul occidental” să apară în paginile tuturor ziarelor.

Discreditarea – o metodă de manipulare și propagare a indivizilor
„Discreditați tot ceea ce merge bine în țara adversă” este titlul unui capitol din cartea lui Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare (Volkoff, V., 2009). Fie că este vorba de o națiune, clasă socială sau chiar religie, metoda manipulării și a propagandării a indivizilor prin discreditare este deosebit de eficientă. În primul rând distruge imaginea persoanei vizate prin acest procedeu. În al doilea rând, consecința imediată a acestui fapt este pierderea de către subiect a sprijinului său a încrederii de care se bucură până atunci. Nu mai trebuie să ne aducem aminte de „celebrele” documentare de la televiziunea națională dinaintea lui‘89. URSS-ul era „eliberatorul” iar SUA, dușmanul de moarte al socialismului, o societate deprăvată, haotică, infestată cu premisele autodistrugerii prin însăși politica pe care o promova.
Discreditarea este des utilizată în campanii electorale. De fapt, presa independentp a ales dintre doup variante proaste pe cea care putea dăuna cel mai puțin imaginii noastre în străinătate. Între un comunist cu vechi state de servicii, cosmetizat după revoluție, și un viitor dictator care putea împinge Romania spre un conflict civil sau război, presa l-a ales pe primul. În timpul celui de-al doilea război mondial, în ziarele din țările adverse Axei, Hitler apărea mereu în cele mai grosolane posturi. Era caricaturizat ca un vampir, un nebun, un gândac care trebuia strivit, din două motive: pentru a-l discredita și implicit politica sa deosebit de periculoasă și pentru a menține vie dorința de luptă a populației sau a soldaților.
Exemple pot fi date din istorie și din urmă cu mii de ani. Vladimir Volkoff afirmă că dacă Biserica Creștină nu ar fi discreditat paganismul, nu l-ar fi învins nici în ziua de astăzi. Discreditarea poate fi cel mai ușor exprimată prin dictonul latin „Divide et Impera!”. Lenin părea să o fi înțeles cel mai bine. Asmuțirea maselor înfometate asupra regimului țarist a avut cele mai nefaste consecințe pentru cei din urmă, întrega familie conducătoare fiind asasinată. Apoi preluarea puterii a fost doar o chestiune de timp. Ceva mai târziu, în aceeași Rusie, Stalin se debarasa de Leon Troțki, forțându-l să părăsească țara și mai apoi asasinându-l.

În ultimii ani, despre manipulare și propagandă se vorbește mult. atât de mult încât termenul de „manipulare” și „propagandă” în loc să se clarifice, se încarcă din zi în zi de ambiguități. Ca în cazul oricărui concept delicat cum ar fi opinia publică de exemplu, care, numai ca definiție a adunat zeci de încercări notabile în toată lumea științifică, manipularea și propaganda are parte de abordări divergente: de la cea plasată la nivelul bunului simț, în care termenul circulă fără nici cea mai mică bănuială din partea celui care îl folosește, că este utilizat incorect sau abuziv, până la cea a abordării riguros științifice. Abordarea utilizată va fi una situată pe cale de mijloc, din latura științică nu se va păstra decât proprietatea termenilor psihosociologici, arătând mecanismele prin care realitatea se poate reconstrui, cu intenție sau fără, pentru fiecare, iar cu ajutorul exemplelor din presă se încearcă depistarea încercării de manipulare sau de propagare chiar în evitarea acesteia când este cazul- cu intenția de a crede altceva despre un eveniment și când se vrea o victimizare a propriei ignoranțe. S-a spus deja că despre fenomenul manipulării și propagandării se vorbește mult.
Cauzele sunt multiple. Pe deoparte datorită trăirilor sub comunism, manipulări de tot felul, ajungând până la conștientizarea că ce se manipulează ceea ce, nici nu se poate defini așa. Paradoxal, acest termen de abia acum începe să își arate nebănuitele lui sensuri pentru oameni, iar tehnicile prin care este pusă în practică fiind mult mai rafinate și mai greu de depistat în democrație. Pe de altă parte, dintr-un motiv psihologic: există întotdeauna interesul oamenilor de aflare a ceea ce se întâmplă și fascinarea acestora de ceea ce nu se poate explica. În general lumea reacționează greșit când este folosită fără ca această să îți de-a seama, iar reacțiilor li se adaugă violența, atunci când se simt privați de libertățile de a alege singuri și când se aduc atingeri demnității.

Manipularea este un astfel de act, reușind să acționeze asupra celor care se lasă pradă ei, fără ca măcar să afle că ceva li se întâmplă. Totuși, nu totul este manipulare. Fără să cunoască intenția, nici manipulatorul, nici chiar faptul că sunt manipulați, semenii noștri au adesea un sentiment de neliniște și indignare ori de câte ori se discută despre manipulare, clasând-o cel mai adesea în sfere obscure aproape ezoterice, multe din lucrurile care li se întâmplă și pe care nu le înțeleg fiind plasate în lungul și complicatul șir al acțiunilor care ar putea face parte dintr-un eventual mecanism de manipulare. Aceasta se întâmplă, de regulă, ca urmare a lipsei informațiilor. Sau, paradoxal, din prezența lor în exces. Studiile din domeniul efectelor mass-media s-au pus de mult de acord asupra faptului că bombardarea receptorului (în speță a cetățeanului, a omului de rând) cu informații într-o cantitate mai mare decât poate acesta înmagazina reduce spiritul critic și generează efectul de „sedare”. Dar nu numai sincopele de receptare a informațiilor sunt responsabile de obsesia că tot timpul se manipulează.

Există multe alte cauze și mult mai complexe: lipsa educației, intoleranța, lecturile haotice care pot include direct sau indirect termenul de manipulare, stereotipiile, necunoașterea tuturor fațetelor unei probleme și lista ar putea continua la nesfârșit. Faptul că istoria pune adesea ceea ce se știe într-o lumină nouă, nuanțează sau chiar răstoarnă fapte cunoscute, duce la neîncredere, la scepticism și chiar cinism sau pur și simplu alimentează teoriile fanteziste. O poziție extremă este obsesia manipulării cu ajutorul presei de către o entitate neclară, care conduce însă prin acțiuni psihologice rafinate, în numele unei ideologii a celor mai puternici conducători. Toate acestea sunt teorii dezvoltate odată cu expansiunea mijloacelor de comunicare în masă și mai ales a internetului(care este văzut ca o imensă rețea cu o posibilitate infinită de „fișare”), pe fondul creșterii îngrijorării cu privire la „noua ordine mondială” impusă de societatea mediatică și, lăsând la o parte tonul exaltat, cu influențe din terifianta utopie a lui George Orwell- 1984. James Humphreys, profesor de comunicare politică la Universitatea Kingston din Marea Britanie afirmă că „moda” manipulării prin presă tinde să devină depășită, locul acesteia substituindu-l internetul deoarece oamenii tind să prefere acest mijloc de informare și comunicare. Prin acest mijloc informația ajunge mai repede și tocmai de aceea există unele deformări ale realității. Nu s-a luat în calcul așa-numitele pagini personale care apar pe internet sau lecturile de popularizare științifică și nici organizațiile internaționale care sunt preocupate de orice fel de manipulări, adevărate „frății” ideologice, care-și justifică acțiunile în numele rezistenței în fața lui Big Brother sau a tentativei de a ni se implanta un dispozitiv electronic de către cei ce vor să ne controleze în orice secundă!

În Moldova anilor 2000, ideea manipulării prin presă trecea prin avatarurile prin care a trecut vrăjitoria în Evul Mediu. Deși din sondaje reiese adesea că, după Biserică și Armată, presa este cel mai mult investită cu încrederea societății – locul trei pe o scală a încrederii fiind demn de democrația lumii. Tot ea, presa, este responsabilă de faptul că cineva ne folosește prin intermediul ei. Tot ce nu se înțelege din ceea ce prezintă presa are drept cauză faptul că „cineva de sus” dictează așa. De precizat ar fi faptul că termenul de „manipulare” nu există în dicționarele limbii române de dinainte de Revoluție decât pentru a desemna acțiunea tehnică de mânuire sau manevrare a unor aparate, mecanisme, iar după 1990, doar în dicționarele de sociologie termenul este diferit oarecum exact.

Există două mari perspective din care se analizează fenomenul manipulării: ca proces psihologic și ca proces sociologic. Între cele două se plasează perspectiva comunicării de masă, care este de interes și care interferează cu elemente psihosociologice. De fapt, toate au la bază un mecanism psihologic: a determina pe cineva, prin diverse tehnici, să acționeze în favoarea ta fără a folosi forța, lăsându-i totodată impresia că a ales singur să acționeze astfel. În abordarea psihologică se pune accentul pe identificarea acelor resorturi interne ce țin de însăși natura umană. Acest fapt îi face pe indivizi să ia decizia de a acționa în favoarea altcuiva, fără să-și dea seama că sunt determinați de către altcineva să o facă, iar în cea sociologică accentul cade pe grupuri mai mari și pe interferențele lor sociale- expunerea la mesaje, opinia publică. Mecanismul însă este același, cel psihologic.

În linii mari, o definiție „cuprinzătoare” a propagandei ar putea fi aceasta: acțiunea de schimbare a opiniilor, atitudinilor și comportamentelor unei persoane sau ale unui grup social în vederea atingerii unor scopuri dorite de către altcineva (persoane, grupuri, organizații) fără exercitarea forței și lăsând impresia că această schimbare este o decizie liberă. Ce trebuie reținut din această definiție? Faptul că pentru a defini ca propaganda o acțiune, aceasta ar trebui: să conțină intenția de a schimba opinii, atitudini, comportamente, să influențeze opinii, atitudini, să urmărească atingerea altor scopuri decât cele ale persoanelor propagande, să nu utilizeze forța, să lase impresia libertății de acțiune. În opinia unor autori există propagande mici, medii și mari. Acestea se obțin prin modificări minore sau de amploare ale unei situații sociale, propagandă pentru cauze mici și pentru cauze mari, propaganda cotidiană și propagandă istorică. Toate au la bază concepte ca: influență, putere, intenționalitate, comunicare, schimbare, atitudine, comportament, așa cum sunt tratate de sociologie sau științele comunicării. Intrând și în compunerea altor termeni – precum persuasiunea, publicitatea, manipularea, dezinformarea, intoxicarea,îndoctrinarea – aceste concepte sporesc ambiguitatea, ducând uneori la confundarea dezastroasă a termenilor între ei. Toate sunt procese de comunicare. Toate sunt procese de influențare. Toate procesele de comunicare implică schimbarea, dar prea adesea schimbarea survenită ca urmarea a unui proces de comunicare este echivalentă cu influența. După prezența sau absența intenționalității și după tipul de efecte previzibile sau aleatorii, toți acești termeni comportă multe nuanțe care îi diferențiază.

Spre deosebire de celelalte procese amintite, propaganda este un act care se instalează în mod irațional. Dacă în cazul persuasiunii și publicității cel influențat este conștient într-o mică sau mare măsură că se încearcă influențarea lui, în cazul manipulării, acest lucru nu se întâmplă. În cazul în care se întâmplă, nu mai este vorba despre propagandă. Este o acțiune ratată. Este doar o tentativă. Tehnicile de propagandă sunt multe și continuă să apară altele noi, nuanțate și personalizate în funcție de cel ce le pune în aplicare, trecerea timpului scoțând la lumină altele și altele. Mecanismul lor de funcționare este însă în principiu cel cuprins în diferite tehnici. Pentru propagandarea maselor este nevoie de mecanisme complicate și de o conturare diferită a realității prin acordarea unor argumente credibile.

Manipularea și propaganda din interiorul presei pentru a forma sau schimba o anumită opinie publică la un moment dat, cu scopul de a-și promova interesele, presa dispune de propriile ei mijloace și tehnici de care face uz după caz, nemai fiind nevoie să apeleze la un alt intermediar sau suport pentru aceasta. Din interior, manipularea și propaganda urmează interese care țin de jurnalist, interesele patronale sau de trust, concurența. Interesele jurnalistului – deși ar trebui să fie o meserie de rutină și în mare parte de anonimat, faptul că presa are putere, influență și credibilitate asupra oamenilor îi face și pe ziariști să-și aroge uneori o aură de arhangheli, cărora li se cuvine orice.

Printre motivele care îi fac pe jurnaliști să-și dorească să mistifice adevărul în favoarea propriilor interese în numele acestei ideologii se numără și tentația vedetismului – manifestat mai ales în televiziune din încercarea de a apărea pe ecran cu orice preț, cu motiv sau fără, în transmisiuni însăilate sau îi „vox- pop ”- uri în care imaginea reporterului ar trebui să fie ultimul lucru care să conteze. Nici presa scrisă nu scapă însă de această dorință acută de vedetism prin grafomania manifestată de ziariști, tendința de a scrie cât mai mult cu sau fără subiect interesant, ca să nu lași altcuiva informațiile sau ca să acoperi cât mai mult din spațiu. Tot la această secțiune referitoare la interesele jurnalistului putem adăuga și unele jocuri la care unii recurg prin publicarea unor articole favorabile, utilizarea unei publicități mascate sau crearea unui eveniment în înțelegere cu subiectul. Nici mica propagandă pe acreditarea unei idei favorabile surselor sale, nu trebuie ignorată. Aceasta este realizată în scopul relației cu acestea pentru subiecte viitoare.
Ultimul interes prezentat de către jurnalist îl constituie fixația unghiului de abordare prin insistența păstrării unghiului de abordare pentru care și-a pregătit demonstrația, deși realitatea arată altceva. Intrând pe acest teritoriu al manipulării din interiorul mass-mediei punctez și interesele patronale, care nu sunt deloc de neglijat. Aici regăsim, cu un pic de atenție, interesele politice mascate ale patronului său acționarilor și restricțiile publicitare cum ar fi embargoul tacit de a difuza informații dezavantajoase despre cei care cumpără timp sau spațiu de reclamă în respectivul produs media.

Din graba de a publica primii, de a avea exclusivitate, de a crește rating-ul conduc spre situația ca multe dintre materialele jurnalistice să sufere de distorsionarea adevărului pentru a fi „unic” .
Prin maniera în care este redactat un articol ascunde adesea, sub aparența de neutralitate și obiectivitate, aprecieri ale jurnalistului sau ale instituției media pentru care lucrează.

Există mai multe tehnici prin care se poate strecura opinia jurnalistului în informația prezentată cum ar fi tonul ca limbaj orientat. Utilizarea după caz a unui ton triumfalist, peiorativ, ironic, poate influența perceperea unui eveniment ca fiind pozitiv sau negativ. Utilizarea ghilimelelor fără scopul cătării este o metodă subtilă de a induce îndoiala asupra unui eveniment sau de a discredita un fapt. O anumită opinie se poate impune și prin ceea ce se cheamă „cuvinte magice”, adică acei termeni cu conotație pozitivă cum ar fi: flexibilitate, toleranță, dezvoltare, creștere, tehnologie sau negativă: radical, ilegal, primitiv, protecționism, fundamentalism. Repetarea respectivilor termeni poate duce la dobândirea unei valori de sine stătătoare a acestora indiferent de context, pe care simpla lor pronunțare să o activeze. Nu întotdeauna informația se obține prin observarea directă a faptelor de către jurnalist. De cele mai multe ori sursele sunt cele care furnizează informațiile ce vor deveni știri. Fie că sunt persoane implicate cum ar fi: experții, martorii sau instituții politice, juridice, întreprinderi, poliție sau documente ca anchetele, comunicatele și studiile. Rolul lor rămâne hotărâtor în furnizarea informațiilor către jurnaliști.

Și în presa din Republica Moldova, dar și în presa altor state se întâmplă acest lucru, din pricina etern invocaței lipsei de timp care privilegiază informațiile preambalate cum sunt cele provenind de la surse sau cel mai adesea chiar redactate deja. Departamentele de relațiile publice sau cabinetele de presă, departe de a fi dezinteresate, se întrec în a deveni surse de informații pentru presă, care, prin însuși faptul că privilegiază unele surse în defavoarea altora, participă la un exercițiu de manipulare concertat, pe de o parte răspunzând intereselor surselor, pe de altă parte favorizându-și interesele proprii sau bunele sale relații cu acea sursă.

Un alt efect devastator pentru manipularea publicului îl au studiile solicitate Consiliului Național al Audiovizualului, unde interesul servește, evident, celui care îl solicită. Astfel de cele mai multe ori am putut urmări aceste studii date ca exemplu al „rating”-ului, ceea ce denotă buna calitate a produselor media rezultate din acel mijloc de informare. Participăm tacit la toate aceste fenomene și avem puterea de a judeca în funcție de ceea ce primim și anume dacă serviciile pe care le oferă sunt obiective sau nu.

Falsa informație parțială este practica cea mai întâlnită în presă atunci când vine vorba despre intenția de manipulare. Ea constă în a falsifica prin orice mijloace, cum este omisiunea – scoaterea în evidență a unor părți în defavoarea altora. Înserarea în știri a unor informații care promovează interesele cuiva, din nou fără ca acestea să poarte însemnul „publicitate”, sau pur și simplu redactarea de materiale publicitare în stil jurnalistic, mai greu de depistat. Există o singură metodă sigură prin care puteți rezista manipulării și propagandării prin presă sau cel puțin îi puteți diminua efectele: dezvoltarea spiritului critic. Acesta se realizează în timp și e inutilă oferirea rețetelor, formarea lui depinzând de cultura, de educația, de obișnuința de lectură a fiecăruia dintre noi pentru a ajunge să ne conturăm o poziție cât mai echilibrată în raport cu avalanșa informațiilor adevărate sau mai puțin adevărate.

Micile trucuri prin care putem ajunge la un spirit critic necesar sunt cele care se aplică și în viața de zi ci zi: deprinderea capacității de a spune NU la un moment dat, de a putea reveni asupra unei decizii, de a pune la îndoială anumite lucruri analizându-le și cu mintea noastră. O soluționare ar fi citirea mai multor ziare, urmărirea mai multor posturi de televiziune sau radio. Un simplu experiment ar fi acela de consultare și lecturare profundă a mai multor publicații care să ne expună aceleași evenimente. Doar așa putem urmări anumite tehnici de manipulare și modul în care unii jurnaliști încearcă să se scoată din anonimat prin diverse declarații sau chiar prin setea de exclusivitate. Acesta este unul dintre momentele cruciale când informația se deformează, iar în publicul receptor se trezește sentimentul nesiguranței. În permanență ar mai fi ceva de spus și de adăugat, dar până la urmă ceea ce se caută este audiența sau popularitatea.

Fenomenul propagandei prin presă nu este ușor de interpretat. Presa independentă din Republuca Moldova se supune și ea marilor acte de manipulare din lume, dictate de interesele economice sau politice ale coloșilor mediatici sau ale guvernelor. A nu recunoaște acest lucru este doar o dovadă de naivitate.

În accepțiunea largă a celor două cuvinte și concepte – propaganda și respectiv manipularea, vom constata unele aspecte comune dar și diferențierile majore. Ceea ce le apropie prin înțelesul acestora este faptul că fiecare în parte desemnează o acțiune dar și o metodă. Prin propagandă vom înțelege acea acțiune, dar sau putere de a convinge pe cineva (sau o masă de oameni) să creadă, să gândească sau să facă un anumit lucru. De regulă, noțiunea este strâns legată de disciplina care studiază «arta vorbirii» și anume retorica.

A fi propagandist nu înseamnă altceva decât a fi convingător sau elocvent și a câștiga astfel adeziunea celor din jur. Al doilea element sau concept avut în vedere – manipularea, în mod obișnuit înseamnă acțiunea de a mânui sau a manevra (diverse obiecte). Într-un alt înțeles, destul de uzual astăzi vom înțelege prin manipulare acea acțiune de manevrare a unei persoane sau a maselor, ori a unui grup, cu scopul vădit de impunere a unor idei sau măsuri de către cineva, care devine astfel manipulator.

Asocierea dintre propagandă și manipulare are darul de a pune în evidență caracterul și tehnicile manipulării. Cei care vor să manipuleze masele sau opinia publică au o mare trebuință tocmai de propagandă pentru a-și atinge scopurile și interesele personale sau de grup. În acest sens, propaganda devine mijloc de realizare a manipulării. Prin urmare, voi insista mai mult asupra acțiunii de manipulare pe care, în acord cu filosofia lui Kant, o voi cataloga drept imorală. Omul nu trebuie să devină un mijloc, o unealtă mânuită de către alții, indiferent de «măiestria» manipulatorului.

Trebuie să recunoaștem că în prezent cea mai mare putere de convingere este exercitată prin mijloacele de informare ale presei și în special prin televiziune. Astăzi când oamenii resimt lipsa unor modele vrednice de urmat (dar și greu de găsit!), mass-media a devenit o forță colosală și modelatoare, și mult mai puternică decât realitatea înconjurătoare. Informațiile primite de noi însă, sunt de cele mai multe ori sărace în conținut; ele nici nu educă dar nici nu documentează. Prin urmare, se ajunge la o manipulare a informației, aceasta neavând un rol constructiv, să zicem educativ sau de documentare autentică.

Potrivit teoriilor lui Charles U. Larson, există cu adevărat manipulare prin intermediul știrilor, fie că apar la televiziune sau în presă iar menirea știrilor este să facă afaceri în primul rând (obținând un profit din succesul clienților și consumatorilor). Iar „rezultatul constă într-un program, și nu o difuzare a știrilor. Acestea sunt manipulate, selectate, modelate și transmise pentru a atrage cea mai mare parte a audienței – trebuie să placă majorității și să deranjeze cât mai puțin.“

Modalitățile de a manipula știrile sunt în cartea autorului citat mai devreme mai multe: simpla lor ignorare, favorizarea finanțatorului, pseudoevenimentul (atracție pentru evenimente bizare sau melodramatice), punerea într-o lumină discutabilă a unei persoane (sau candidat în alegeri ), caracterul tendențios (prin scoaterea lor din context ori citarea lacunară a sursei) etc. Pentru a ne sustrage unei astfel de manipulări, putem diversifica numărul programelor de știri, de ziare și reviste ori posturi de televiziune. Astfel „ne putem proteja de consecințele propagandării ale media începând să privim dincolo sensul aparent al mesajelor.“ În general, este bine să evităm capcana oricărui tip de propagandă, ținând seama că aceasta este în principal ideologică și încearcă de regulă prin mass-media să vândă „un ansamblu de păreri sau dogmă“. Această propagandă poate îmbrăca unele forme, putând fi de natură religioasă, politică sau economică. Propaganda urmărește uniformizarea părerilor, atitudinilor și comportamentelor receptorilor […]

Propaganda obstrucționează procesul gândirii. În general, propaganda se adresează sufletului publicului, și nu rațiunii acestuia. Dacă le-ar avea în vedere pe ambele, membrii audienței ar judeca rațional și efortul propagandistic ar eșua. Pentru a ocoli gândirea logică, propaganda se folosește de informații tendențioase menite a stimula emoțional publicul, «forțând» orientarea acestuia către o părere ori o concluzie bine cunoscută propagandistului. De pildă, evangheliștii din cadrul programelor televizate (în SUA) utilizează propriile surse (tendențioase) pentru a prelucra temerile, pasiunile, urile și celelalte sentimente ale auditoriului, conducându-l spre o concluzie inevitabilă (cum ar fi: căința, oferirea de donații sau convertirea altora).“

Din punct de vedere al diferențierilor dintre ele, dacă prin arta vorbirii (sau retorica) înțelegem bunăoară un mijloc ori o acțiune de convingere (dar în sens pozitiv), putem aprecia că manipularea reprezintă în sine o deturnare a acesteia, încercând să convingă mai degrabă prin alte mijloace sau printr-o metodă subtilă de inducere în eroare (chiar prin minciună). Manipularea este un mijloc fraudulos de condiționare și de «adaptare» a individului la interesele unui grup deținător de putere.

Manipularea condiționează însăși masele de a crede în ideile și în promovarea intereselor celor care urmăresc să acceadă la putere sau să o conserve perpetuând astfel politica lor, mai degrabă impusă decât acceptată și înțeleasă ca atare. Iar mijlocul de manipulare cel mai eficient pentru a impune aceste idei (și interese) în rândul maselor este tocmai mass media aservită cauzei celor care doresc să dețină controlul absolut.

Se mai poate aprecia că manipularea maselor nu este de dată relativ recentă. Ea a apărut încă din antichitate iar cel mai concludent exemplu este cel al marelui orator roman Cicero, care și-a condiționat lupta împotriva lui Catilina tocmai prin convingerea și manipularea senatului roman pentru a-l elimina pe acest adversar politic. În Evul Mediu, este grăitor exemplul lui Niccolò Machiavelli, care în celebra sa carte „Principele” descrie printre altele tehnici de manipulare și modul în care poate fi cucerită puterea. Grație acestor scrieri, cultura europeană modernă a preluat asemenea idei în modul de a concepe politica și statul. Pentru Machiavelli, politica este arta atingerii scopului cu mai multă ușurință: „Căci, pe lângă cele spuse aici, trebuie să știm că firea omului e schimbătoare și că e ușor să-l convingi de ceva, dar e mai greu să-l ții în această convingere. De acea e bine ca totul să fie rânduit în așa fel, încât, atunci când oamenii n-or să mai creadă, să fie posibil să-i obligi s-o facă […] Așadar, cel care crede că are nevoie să-și asigure noul principat împotriva dușmanilor, trebuie să-și câștige prieteni, să învingă ori prin forță, ori prin înșelăciune, să se facă iubit și temut de oameni […] Cruzimea e bine întrebuințată (dacă se poate spune «bine» despre «rău») când e comisă o singură dată din nevoia de a-ți asigura puterea, când nu stărui în aplicarea ei.”

În timpurile moderne, începând cu secolul al XVII-lea, manipularea devine treptat un mijloc tot mai eficace de luptă și de constrângere a maselor. Conducătorii joacă un rol considerabil în acest sens iar cel mai adesea nu sunt aleși din rândul cugetătorilor ci din rândul oamenilor de acțiune. În acest sens, Gustave Le Bon stăruia asupra misiunii conducătorilor în raport cu masele: „Să insufle credință, indiferent că e vorba de credință religioasă, politică sau socială […] aceasta este, mai ales rolul marilor conducători. […] A-i da omului o credință înseamnă a-i înzeci forțele.” Mijloacele lor de convingere sunt: forța exemplului (afirmația), repetiția lucrului afirmat și imitația (adoptarea modelelor după care se conduce mulțimea). În viziunea lui Gustave Le Bon retorica este strâns legată de politică: „Oratorul care știe cum să le folosească (cuvintele și formulele) dirijează mulțimile după bunul său plac […] Într-o adunare parlamentară, succesul unui discurs depinde aproape în întregime de prestigiul oratorului și nicidecum de argumentele pe care le oferă. Un orator necunoscut, care vine cu un discurs plin de argumente îndreptățite, dar numai de argumente, nu are nici cea mai mică șansă de-a fi ascultat.“

Iar metoda manipulării a ajuns ca auxiliar și argument al forței în timpul dictaturilor. Napoleon Bonaparte s-a folosit el însuși de manipulare, în haosul revoluționar, ca să poată obține puterea supremă în stat și apoi, să fondeze un imperiu. Benito Mussolini, promotorul fascismului italian aduce în prim plan forța manipulării ca argument politic hotărâtor. Marșul asupra Romei a fost rodul dezinformarii și punerii în interesul personal a manipulării.

Loviturile de stat au putut fi perfecționate de către Lenin și Troțki, care și-au pus în practică manipularea și propaganda bolșevică. Se știe doar că așa – zisa revoluție din octombrie a fost de fapt rodul manipulării maselor și expresia ei. Hitler și Stalin, care au avut un aparat de informare și de propagandă impresionant, au fost fără îndoială cei mai mari artizani ai manipulării maselor folosind manipularea drept mijloc principal de cucerire și de conservare a puterii.

Adolf Hitler, s-a remarcat de la început ca orator, folosindu-se din plin de acest dar și reușind să convingă poporul german să i se alăture necondiționat în lupta lui personală pentru «puritatea rasei» și hegemonia ei mondială. La baza manipulării unor asemenea lideri a stat exploatarea sentimentului naționalist. Într-o manieră asemănătoare, dar nu cu aceeași intensitate și eficiență, Horthy în Ungaria, Franco în Spania și Salazar în Portugalia au apelat și ei la manipularea în masă și prin forță au reușit să-și pună în aplicare propriile idei. Trebuie reținut însă faptul că persuasiunea angajată în exercitarea forței nu durează decât atâta timp cât există teroarea.

De asemenea, Stalin nu a fost nici el străin de tehnicile manipulării. El și-a creat un vast aparat de propagandă, cu ajutorul căruia a izbutit să convingă o populație de peste 150 de milioane de oameni că el este persoana potrivită pentru a decide destinul Rusiei. Considerat mai târziu a fi „cel mai mare criminal al tuturor timpurilor “, el totuși a reușit să exercite o influență formidabilă dar nefastă asupra multor contemporani, care chiar l-au adulat, și care după moartea lui s-au trezit din această ,,vrajă’’ și s-au dezis de acesta, condamnând abuzul de putere și cultul personalității lui. Printre aceștia, s-a numărat și Nicolae Ceaușescu, dar care n-a mai ajuns să-l renege, ci din contra s-a străduit să-l imite.

Nici America de Sud nu a dus lipsă de dictatori, atât în trecut cât și în prezent, care să nu apeleze la manipularea maselor. Există nenumărate exemple și în alte părți ale lumii.

Secolul XXI perfecționează tehnicile manipulării printr-o propagandă asiduă pentru a stăpâni întru totul masele și a le manevra cu ușurință. Aceste tehnici sunt astăzi concertate în direcția obținerii puterii la scară globală, continuându-se în felul acesta visul comunismului.

Manipularea a fost nu o dată asociată cu tehnica loviturii de stat ,,mascate’’. Orice lovitură de stat de acest tip implică tehnica manipulării – ca mijloc subversiv și eficient de dobândire a puterii. De regulă, pentru a câștiga credibilitate manipularea exploatează sentimentele naționaliste, în numele creării unei identități false, care nu corespunde desigur cu realitatea. Alteori, se bazează pe frustrările și așteptările populației pe nemulțumirile unei anumite părți a populației și a celor de la putere (ori numai aspiranți la ea). În consecință, se poate spune că manipularea are succes cu atât mai mult atunci când îmbină argumentele logice cu cele sentimentale.

Comunismul a ridicat manipularea pe culmi nebănuite, aceasta nefiind altceva sau fiind înainte de toate «exacerbarea minciunii». Propaganda comunistă a avut în vedere mereu «mărețele realizări» și deformarea gravă a realității. Un exemplu de manipulare și de mistificare, de dezinformare și intoxicare a opiniei publice este mai ales cel din Republica Moldova, unde în urma eșecului proiectului de rusificare s-a născut proiectul moldovenesc iar ideea aceasta a moldovenismului antiromânesc a fost ridicată la rangul de «ideologie de stat, ideologie profund ostilă spiritului eminescian».

Se poate spune mai mult, că: „nicăieri însă, în republicile sovietice tragedia rusificării nu a dus la suferințe mai mari decât în Basarabia […] Neexistând fondul unei superiorități funciare, ca să se impună rușii au recurs la artificii opresive, a căror istorie ar necesita sute de pagini. Între acestea, în prim plan s-a situat inocularea statornică, în doze paralizante și cu efecte de lungă durată, a otrăviri unui «complex de inferioritate» al băștinașilor, constând în sentimentul rușinii de a fi moldovean sau român“. Autorul citat – Theodor Codreanu, precizează că „a existat în Basarabia renăscută etnic un entuziasm, o dezlănțuire a sentimentelor care a culminat în 1990 cu celebrele poduri de flori care au adunat numai la Albița, lângă Huși, în jur de 300 000 de români de pe ambele maluri ale Prutului.

Putem afirma cu certitudine că manipularea s-a rafinat tot mai mult în zilele noastre, prin moduri subtile de convingere ce depășesc adeseori capacitatea și puterea noastră de imaginație: manipularea electorală (prin cumpărarea voturilor), dezinformarea în masă, diversiunea cu scopurile ei bine definite de autori, prezentarea tendențioasă a informațiilor, șantajul economic și altele asemenea. Este dacă vreți acea metodă potrivită de a lovi adversarul sub centură, potrivit principiului machiavelic „scopul scuză mijloacele.“

Manipularea este metoda care ne transformă în sclavi convinși de libertatea noastră deplină, dar care, de fapt nu există. De aceea, în opinia mea manipularea este o «modalitate individualistă» de atingere a unor scopuri personale sau de grup, care în sine este profund antidemocratică și imorală, și ca atare trebuie condamnată din toate punctele de vedere. Manipularea opiniei publice este poate practica cea mai nesănătoasă, care dăunează la nivelul întregii societăți, mai ales când ea este angajată pe drumul unor reforme structurale.

Cele mai frecvente procedee de propagandă și manipulare întâlnite în cadrul presei scrise independente sunt următoarele:

Ascunderea sau selectarea informațiilor pe criterii de utilitate pentru propagandă, fără nici o legătură cu adevărul obiectiv. Invocarea secretului este una dintre justificările curente ale acestei acțiuni.

Distorsionarea informațiilor, prin introducerea unor elemente parazite, scoaterea din context, schimbarea ordinii corespunzătoare desfășurării reale a evenimentelor la care se referă, asocierea cu evenimentele sau fapte care nu au legătură cu tema comunicării, amestecarea informațiilor cu comentariul etc.

Deformarea proporțiilor, prin acordarea unor ponderi arbitrare diferitelor unități informaționale, fără legătură cu importanța lor reală, prin repetiții, sublinieri, extinderea spațiului acordat prezentării informațiilor considerate convenabile, în defavoarea celor considerate incomode sau inutile scopului urmărit de dezinformator.

Intoxicarea țintei, prin lansarea unor pseudoinformații care au rolul de a distrage atenția, de a orienta într-o direcție greșită acțiunile și gândirea țintei, pe fondul saturării canalului de comunicare și a factorilor de prelucrare a informațiilor cu elemente nesemnificative sau distorsionate, lansarea de informații în mai multe variante.

Lansarea de zvonuri, care sunt afirmații declarate drept adevărate (dar care nu pot fi verificate) despre persoane, evenimente sau situații care prezintă un anumit interes public sau personal; prin aceasta se realizează atât intoxicarea țintelor cât și crearea unui climat convenabil propagandistului (panica, neîncrederea, defetism, demobilizarea etc).

Dirijarea asocierii faptelor, astfel încât ținta să perceapă anumite relații cauzale sau de condiționare între fenomene care în realitate nu există. În acest scop se înlocuiește informația cu comentariul, se amestecă trecutul cu prezentul și viitorul, se prezintă fapte fără legătură reală între ele, sau se asociază informația cu persoana care o transmite.

Blocarea surselor și canalelor de comunicare care transmit alte informații sau care le dau altă interpretare sau pondere decât cele promovate de ideologie. Este o modalitate brutală de ideologie, care presupune accesul la instrumentele formale ale puterii.

Discreditarea surselor neconvenabile sau incomode, prin lansarea de atacuri la persoană, calomnii sau interpretări tendențioase, în legătură cu aspecte fără legătură cu problema sau situația reală. În acest plan, fabricarea falsurilor este una dintre cele mai agresive și imorale forme de discreditare și de propagandă.

Interpunerea unor ”rețele informaționale” și ”agenți de influență” care să faciliteze transmiterea informațiilor și interpretărilor dorite, multiplicându-se astfel canalele de comunicare și influența favorabilă propagandistului și făcând totodată mai dificilă identificarea acestuia.

Fabricarea și promovarea artificială a ”experților”, ”analiștilor” sau ”observatorilor”, invocați selective ca surse de autoritate absolută într-un domeniu, facilitarea promovării în funcții importante a unor personae convenabile, precum și luarea în stăpânire a mijloacelor de comunicare în masă sunt modalitățile curente de realizare a acestui scop.

Bruiajul sistemelor de comunicare neconvenabile, astfel încât percepția corectă a informației să nu mai fie posibilă sau să se realizeze cu eforturi disproporționate.

Lansarea unor slogouri, stereotipii de gândire, pesudoprincipii care sunt invocate ulterior ca repere valorice indiscutabile, îndreptățite să susțină o anumită orientare sau opțiune dezirabilă sursei.

Manipularea limbajului, prin fabricarea unor formule lingvistice golite de conținut, dar care au rolul de a stereotipiza gândirea țintelor și de a condiționa –în sens pavlovian- comportamentul acestora. ”Lima de lemn”, fenomen tereotizat de F. Thorne, a reprezentat un instrument de manipulare și propaganda foarte eficient în epoca comunistă. Numeroase expresii verbale au capătat valoarea de stimuli necondiționați pentru o serie de scheme de gândire și comportamente stereotipe: ”lupta de clasă”, ”democrație socialistă multilateral dezvoltată”, ”dubla calittate a cetățenilor – de producători și proprietari” etc.

Pentru a forma sau schimba o anumită opinie publică la un moment dat, cu scopul de a-și promova interesele, presa independent dispune de propriile ei migloace și tehnici de care face uz cupă caz, nemaifiind nevoie să apeleze la un alt intermediar sau suport pentru aceasta. Din interior, propaganda urmează interese care țin de, interesele patronale sau de concurență.
Interesele specialiștilor din sistemul editorial – deși ar trebui să fie o meserie de retina și în mare parte de anonimat, faptul că presa scrisă independent are putere, influență și credibilitate asupra oamenilor îi face și pe ziariști și autorii de carte propagandist să-și adopte uneori o aura de arhangheli, cărora li se cuvine orice. Tot la la această secțiune referitoare la interesele jurnalistului putem adăuga și unele jocuri la care unii recurg prin publicarea unor articole favorabile, utilizarea unei publicații mascate sau crearea unui eveniment în înțelegere cu subiectul.

Nici mica propagandă pe acreditarea unei idei favorabile surselor sale, nu trebuie ignorată. Aceasta este realizată în scopul relației cu acestea pentru subiectele viitoare. Ultimul interes prezentat de către ziariști îl constituie fixația unghiului de abordare prin insistența păstrării unghiului de abordare pentru care și-a pregătit demosntrația, deși realitatea arată altceva.
Intrând pe acest teritoriu al propagandei din interiorul presei scrise independente punctez și interesele patronale, care nu sunt deloc de neglijat.

Capitolul II. Studiu de caz: Propaganda, Manipularea și Ideologia în presa independentă din Moldova, și impactul său asupra societății

II.1. Aspecte ale propagandei și a manipulării identificate în “creația” lui Vasile Stati

În spațiul informațional al Republicii Moldova, deși propaganda și manipularea au existat ca fenomen și în perioada sovietică, atât utilizarea termenilor, cât și abordarea problematicii respective a fost posibilă doar în condițiile democratizării regimului totalitar, odată cu inaugurarea cursului spre restructurare și transparență, pornit în 1985 de aripa reformatoare a PCUS în frunte cu M. S. Garbaciov, când s-a dorit refacerea sistemului socialist și edificarea unei societăți cu fața umană. Se recunoaște, deci, implicit că sistemul de valori pe care, în URSS, fusese axată construirea socialismului era unul deficitar, iar ideologia de care s-au ghidat diriguitorii – falimentară. Întregul sistem era contaminat până în măduva oaselor de minciună, fenomenul generând o discrepanță izbitoare între cuvânt și faptă, între declarații (de intenții) și finalități.

Socialismul, se trâmbița în documentele oficiale de partid și în mass-media care prelua și difuza mesajul propagandistic al acestora, reprezintă întruchiparea binelui pe pământ, fiindu-i rezervat dreptul exclusiv de anu avea nici un fel de racile. Respectiv, în contextual confruntării ideologice acerbe pentru supremație la nivel global, propaganda și manipularea sunt considerate drept arme menite să servească intereselor clasei explotatoare – erau admise că existentă doar în contextul realității din societatea capitalistă intrată în putrefacție, cum se declara în hotărîrile și materialele de program al partidului de guvernământ sovietic.

Calul de bătaie al ideologilor sovietici a fost – cu referire la spațiul informațional al RSS Moldovenești (probleme de interes major: istoria, limba și cultura populației din teritoriul situate între Prut și Nistru, rupt de la România și anexat la URSS în 1940) – revizionismul și falsificatorii trecutului istoric al poporului moldovenesc. La institutele de profil istorico-filologic ale Academiei de Științe de la Chișinău au existat permanent grupuri de lucru specializate pe aceste direcții, tematice de cercetare. Fără a intra în detalii, voi aminti că rodul activității acestor detașamente (de ostași ai frontului ideologic, cum li se mai zicea sau cum se autonumeau membrii grupurilor respective) se materializa în campanii de presă și în editarea unor lucrări tematice colective de contrapropagandă consecrate luptei cu falsificatori burghezi, iar uneori și cu ”dușmanii de clasă” din interior, acțiunile respective fiind regizate și teleghidate de structurile superioare ale partidului sau ale aparatului represiv al statului.

După ce, la 27 august 1991, și-a declarant independent de URSS – ”imperiul răului” (Ronald Reagan), intrat în fază de prăbușire iminentă – Moldova, una din cele cincisprezece republici unionale sovietice, a rămas prinsă în jocul de interese geopolitice al fostei metropole, obiectivul urmărit de Cremlin cu consecvență prin toate mijloacele posibile, inclusive prin mobilizarea coloanei a cincea, fiind acela de a menține acest teritoriu în sfera lui de influență, pentru a-și promova, de pe acest cap de pod, mai lesne, interesele strategice în Sud-Estul Europei. Evenimentele s-au derulat vertiginos-dramatic, într-un context în care, la 26 februarie 1992, Moldova a devenit membru al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (actualmente OSCE), ca numai peste o săptămână – la 2 martie – să fie admisă în ONU.
Ofensiva împotriva orientării pro-occidentale a Republicii Moldova, inclusiv ostilitățile cu implicarea trupelor militare rusești staționate în stânga Nistrului și la Tighina (Armata a XIV-cea), care a culminat cu războiul din primăvara-vara lui 1992, a început în ziua în care noul stat independent era primit ca membru cu drepturi depline în ONU.

Conflictul militar avea să încheie cu semnarea, la 21 iulie 1992, la Moscova, a acordului între Mircea Snegur, președintele Republicii Moldova, și Boris Elțin, președintele Federației Ruse, despre încetarea războiului de la Nistru, în care erau fixate ”principiile reglementării pașnice a conflictului armat în regiunea trasnistreană a Republicii Moldova”.

După o scurtă fază de acalmie, odată cu regruparea forțelor politice, proces încheiat cu accederea la putere, în 1994, a unei grupări politico-economice nostalgice reprezentate de Partidul Democrat-Agrar din Moldova, și-a consolidate pozițiile moldovenismului fundamentalist, curent de opinie și acțiune contrapus românismului și care, în cele din urmă, fiind îmbrățișat deschis și de guvernare, va fi promovat ca politică de stat.

Scopul urmărit cu îndârjire de noua conducere după răsturnarea de situție din 1994 a fost acela de a șterge ideea forță din documentele fondatoare ale Republicii Moldova prin renunțarea la identitatea etnică românească a majorității băștinașe a populației, care a justificat, după prăbușirea URSS, apariția noului stat suveran și independent și adoptarea numelui axat pe tradiția sa istorică și căruia i s-a zis „cel de-al doilea stat românesc”. Una din primele acțiuni strategice ale promotorilor moldovenismului a fost organizarea, în ajunul alegerilor parlamentare din februarie 1994, a Congresului „Casa noastră – Republica Moldova” și introducerea în Constituția adoptată în iulie 1994 a termenului de limbă moldovenească pentru limba de stat, în timp ce Declarația de independență consacra populația autohtonă identitatea națională românească și limba română. Congresul respectiv a dat startul unui șir de acțiuni prin care începea la modul practic implementarea ideologiei moldovenismului. Astfel, unul din primele acte legislative adoptate de noul parlament dominat numeric de PADM, instigat de activiștii mișcării pseudo-patriotice „Pro Moldova”, a fost renunțarea cu rapiditate la imnul de stat „Deșteaptă-te române!”, considerat drept atentat la identitatea națională a moldovenilor.

Odată cu venirea la puterea a Partidului Comunist din Republica Moldova (PCRM), a început blocarea reformelor economice, revenirea la structurile teritorial-administrative de tip sovietic ale statului (raioane în locul județelor) și restrângerea drepturilor și libertăților individuale ale cetățenilor. Concomitent, s-a făcut tentativa de excludere din învâțâmînt a limbii române și a istoriei românilor și de înlocuirea a acestora cu limba moldovenească și istoria Moldovei. Și doar moratoriul impus de Consiliul Europei ca urmare a acțiunilor energice de protest ale tinerilor a limitat întru-câtva ofensiva declanșată de guvernarea neocomunistă asupra timidelor încă instituții democratice statornice în anii de început ai mișscării național-democratice.

În aceste circumstanțe, era firesc ca PCRM, care a preluat puterea în 2001 și, apoi, a ma obținut un mandate în 2004, să se confrunte cu o profundă criză de identitate, accentuate de opțiunile ideologice confuze și de vectorul politic fluctuant ale partidului de guvernământ. Dilema viza concomitent câteva paliere: denumirea limbii de stat (româna sau moldovenească?), esența etnică a populației autohtone majoritare (români sau moldoveni?) și, evident, orientarea politică a formațiunii statale dintre Prut și Nistru (UE sau CSI?).

Două curentele principale de opinii s-au conturat și s-au confruntat în tot acest răstimp (1994-2009) în spațiul informațional-politic dintre Prut și Nistru:

1) moldovenismul de sorginte imperial-sovietică, reprezentând ideologia fostei nomenclature de stat și de partid, revenită șa putere;

2) românismul axat pe moștenirea istorică și cultural-lingvistică a populației autohtone și orientat spre valorile civilizației și ale democrației occidentale.

Subiectul în jurul căruia s-au purta cele mai aprinse discuții a fost însăși Republica Moldova: istoria, prezentul și viitorul acestui teritoriu, disputat deja de câteva secole între Est și Vest. Problema avea, în același timp, și conotații de ordin ideologic, întrucât autoritățile și-au arătat preocuparea pentru identificarea unei idei naționale care să coaguleze societatea și să mobilizeze, la scara națională, energiile pe un făgaș constructive, așa cum s-a pretins în repetate rânduri. Astfel, în condițiile luptelor politico-ideologice din Republica Moldova, odată cu instaurarea aici a regimului neocomunist, devenea mai actual ca oricând sloganul lui George Orwell din romanul „1984”:

„Cel care controlează trecutul, acela controlează viitorul; cel care controlează prezentul, acela controlează trecutul”.

În vederea atingerii obiectivelor strategice trasate, de consolidarea a statalității și de edificare a națiunii moldovenești, partidul de guvernământ a resuscitat și repus în aplicare întregul arsenal de mijloace și forme de propagandă și manipulare moștenit de la aparatul administrativ (sovietic, comunist și kaghebist) al fostei metropole, de la cele mai rudimentare, banale și insignifiante, până la rafinat-sofisticatele tehnici de intoxicare și de spălare a creierilor. Prin atare operațiuni s-a urmărit, cu bună știință, consecvent și pe multiple planuri, ștergerea memoriei istorice și înlocuirea în conștiința cetățenilor a unor semiadevăruri, minciuni sau idei false și cultivate, pe acest fundal gen ”tabula rasă”, a unei identități entice, lingvistice și culturale-spirituale pur moldovenești, independente de cea română. Acțiunile de acest gen au ocupat un loc important în tehnologiile manipulării la care s-a recurs, acestea reducându-se în sență la falsificarea sau, în cazul în care acest procedeu nu a mai putut fi aplicat, la omisiunea din comunicarea publică și din programele instructiv-educative a adevărurilor ce nu au cadrat cu ideologia oficializată a partidului de la putere ori s-au aflat în contradicție cu vectorul politic îmbrățișat de guvernare.

Propaganda și manipularea prin tăinuirea sau mistificarea unei părți a adevărului ca tehnică a dezinformării și a spălării creierilor a fost folosită pe scara largă nu doar în mass-media subordonată partidului de guvernământ și unor grupări politico-economice pretins patriotice, dar străine de adevăratele interese naționale ale Republicii Moldova, ci a fost prezentată în toți acești cincisprezece ani și în practica presei scrise. Politica de falsificare sau ținere sub oboroc a faptelor ce contraveneau orientării politico-ideologice promovate de partidele neocomuniste aflate, cu mici intermitențe, la guvernare în perioada 1994-2009, își are antecedentele în perioada sovietică de administrare a teritoriului dintre Prut și Nistru, perioada în care s-a constituit și, apoi și-a consolidat pozițiile ideologia de sorginte stalinist-cominternistă a moldevenismului cu tehnici deja consacrate de falsificare și denaturare a adevărului științific și istoric privind identitatea etnică și lingvistică a populației autohtone majoritate din Republica Moldova.

”Savanți” – intruși și politici editoriale subversive

În categoria de opuri răspunzând unor comandamente politico-ideologice moldoveniste, elaborate cu intenții vădit propagandiste/ manipulatoare, se înscriu lucrările semnate de cunoscutul ”maestro” al genului Vasile Stati, fost activist de partid comunist sovietic și aprig luptător cu „falsificatorii burghezi ai istoriei nordului moldovenesc” în perioada sovietică, deputat în Parlamentul Republicii Moldova în primul mandat al PCRM (2001-2005), pe lista căruia a candidat, președinte al Mișcării patriotice „Pro Moldova” și, concomitent, președinte al Secției din Moldova a Fundației Internaționale a Unității Popoarelor Ortodoxe.

Bibliografia selectivă a scrierii subversive din presa scrisă a lui V. Stati cuprinde următoarele articole/tipărituri:

– „Moldovenii în istorie” (1993), semnată cu pseudonimul Petre M. Moldovanu și publicată „în redacția și pe contul autorului” într-un tiraj de 10.000 de exemplare. În legătură cu această scriere, este remarcat faptul că V. Stati și-a însușit fraudulos și a utilizat într-un mod de-a dreptul cinic și în bătaie de joc pseudonimul reputatului istoric român Constantic Giurescu, autor al unei ample și minuțios argumentate recenzii la voluminosul tratat al lui Artiom Lazarev „Statalitatea sovietică moldovenească și problema basarabeană” (Chișinău, 1974);

– „Istoria Moldovei” (2002), apărută la „Viva-Editor” în seria „Biblioteca Pro Moldova” cu concursul așa numitei Societăți a istoricilor din Republica Moldova, cu scopul diversioniste, evident și vădit contrapuse celor ale Asociaților Presei Independente din Moldova și Asociației Istoricilor din Moldova;

– „Dicționar moldovenesc-românesc” (2003), înregistrat (a se vedea: Descrierea CIP – catalogarea înainte de publicare) la Camera Națională a Cărții ca „dicționar moldovenesc explicativ” și apărut în seria „Biblioteca Pro Moldova”;

– „Ștefan cel Mare, domnitorul Moldovaniei” (2004);

– „Moldovenii din Ucraina”. Studiu istorico-geografic și etnodemografic” (2007), „monografie” apărută în seria „Biblioteca Pro Moldova” sunt auspiciile „Asociației Național-Culturale a Moldovenilor din Ucraina”;

– „Pentru limba noastră moldovenească” (2009).

Despre pseudo-tratatele lui V. Stati s-a scris mult și bine, astfel că nu este cazul să zăbovim aici cu interpretările sau comentarii critice. Totuși, Pentru edificarea cititorului, reproducem câteva aprecieri pe care le-am spicuit din presa independent de la Chișinău, când, cu ocazia apariției scandalosului dicționar, au fost formulate și date publicității mai multe opinii autorizate despre fenomenul cu pricina.

Vasile Gârneț: „Aberația secolului” este doar una din multele calificări pe care le-a primit Dicționarul moldo-românesc al lui Vasile Stati, personaj grotesc, mândru purtător al unei prostii flamboiante, dublate de o impertinență pe măsură, care produce periodic diversiuni în mediul cultural și politic de la Chișinău. Nici istoric, nici filolog, nici scriitor, nici ziarist, adică amator și falsificator în toate domeniile pe care le-s slujit/pângărit cu misiune până acum, Stati reprezintă, în opinia mea, imaginea tragică, aș spune emblematică a omului strivit de ideologie. Nu e singurul, din păcate, în peisajul basarabean. [1] Ceea ce-l singularizează însă pe Vasile Stati în acest „tablou de familie” este faptul că el evoluează și se expune fără nici o reținere, în stil kamikaze, pe scena ridicolului. E un comportament cu vădite semene clinice, care ar trebui să trezească, în mod normal, compătimire și îngrijorare în tabăra celora care l-au încurajat pe acest drum [2] „Dicționarul…” lui Vasile Stati, apărut acuma, compromite definitive regimul Voronin și va rămâne ca o „etichetă” rușinoasă a acestor vremi. Vom uita cu siguranță multe din „faptele” comuniștilor, însă Dicționarul moldovenesc-românesc va trona ca un monument al prostiei și nesimțirii, al urii și minciunii îndreptate împotriva propriului popor.

Nicolae Negru: „E rodul unei crize de schizofrenie antiromânească (cu foarte posibile rădăcini kaghebiste) combinate cu complexul lui Herostrat. Cum putea această lucrare să demonstreze ceva? Ea nu reflect decât simptomele patologiei care l-a „inspirat” pe autor. Ar rămâne doar o problemă personală a dlui Stati, dacă activismul său bolnav nu ar fi stimulat, direct și indirect, de actuala putere comunistă, care încearcă să repună construcția noului stat moldovenesc pe fundamentul strâmb al RSSM. Că nu e vorba despre o derută identitară, ci despre o opțiune conștientă, despre o ofensivă politică premeditară, o demonstrează tocmai agresivitatea, intoleranța, intransigența față de orice idee sau acțiune care, li se pare comuniștilor, ar releva lumii românitatea basarabenilor, ar apropia RM de România…

Mihai Cimpoi: Așa-numitul Dicționarul moldovenesc-românesc al lui Vasile Stati, renumit criminal al culturii noastre, plastograf și plagiator de cea mai josnică speță, este o monstruozitate care nu ar merita nici o atenție dacă nu ar reprezenta o mentalitate ce ține de moldovenismul primitiv și nu ar avea o susținere oficială. Spunem acest lucru, fiindcă Stati își elaborează enormitățile lingvistice nu în atmosfera tihnită a căminului familial, ci chiar incinta Parlamentului, unde era un birou și un grup de lucru. [4] Ceea ce e mai trist e că întregii intelectualități din Basarabia care a luptat și luptă în continuare pentru impunerea adevărului despre limba română i se atribuie (în aprecierile care se fac, peste Prut, în luări de atitudini și poziții. – Nota noastră. – V.M.) părerea năstrușnică a intruslui –„savant” Vasile Stati…

Eugen Lungu: Probabil a fost conceput ca un „dicționar moldovenesc explicativ”, după cum a și fost înregistrat la Camera Cărții și la Asociația presei independente. Cu ideea maximă de a exhiba un ”velikomoldovenism” sans frontiures, cu opuneri pidosnice ale clasicilor Eminescu, Creangă, Sadoveanu unor eventuali năpăstuitori ai graiului în care au scris acești clasici. Apoi ștacheta (politică, evident!) a fost ridicată, „dicționarul” asumându-și o idee bilingvă. A ieșit o curioasă pocnitoare care a supărat, se pare, chiar și auzul augustului șef.

În concluzie, efectul științific al acestui om este nul, fiindcă ideea „limbii moldovenești” rămâne o himeră fără palpabilitate doveditoare. Această făcătură nu va fi decât momeală pentru proști și un fals și butucănos argument în mâna unei minuscule liote de politicieni de la Chișinău. [6]
„Dicționarul” semnalează de fapt altceva. Întoarcerea la era troglodită, când cutuma politică și ideological scîrnăvea adevărul istoric și științific. Ni s-a părut un timp că lăsaserăm de pe noi aceste piei de mamut. Cineva ni le potrivește iar. Să ne mai mirăm că suntem arătați cu degetul? Ținta politică a acestui „dicționar” este clară. Ar fi bine să înțelegă și arhimoldovenii noștrii că exacerbarea acestui moldovenism vânjos și rudimentar a avut, are și va avea întotdeuna doar efecte păguboase, deoarece în interiorul său, bine deghizată, lucrează neadormită ideea indusă, evident din afară: divide et impera.

Vasile Romanciuc: Un certificat al prostiei ajunsă la paroxism. Autorul este, desigur, „un poliglot puternic” (sintagma apariției președintelui Voronin)… Romancier ratat, memorialist cu „recunoscute” abilități de plagiator, „specialist” în juribițe și stative, Stati V. a devenit, în cele din urmă, lucru firesc, un politic țesător de minciuni politicianiste…

Leo Butnaru: De fapt, este vorba de un mărunt fabricant de maculatură, gen monstrulețul- avorton ridicat la rang de cele pentru ”funcționar”. Respectivul e un reducționist și un necrofor congenital, deci incurabil, care, în lingvistică, apelează la grotisme (în egală
măsură: de la grotă și la grotesc), dezmormântând arhaisme pe care le declară impertinent curent-funcțional (o combinație din trei degete!), dând drept normative localisme cunoscute doar în țarcul puținteilor săi, cultivând cuvinte din flori(ile răului), zămislite în urma nefericitei contaminări lexicografice și istorice româno-slavone, mai totdeuna impuse de arogantul „frate mai mare”, gunoisme moșite de ignoranță și obscurantism, dar și de cnutul jandarmului țarist sau de pistolul k.g.b.-istului Stalinist – adică, un argou abdominabil ce amintește de atavismul imperialismului ruso-bolșevic.[7] E un mod de a scotoci în pubelele de gunoi ale ideologiei comunist-țariste, din care se întrețin (întreținuții) metagrămătici ai falsurilor, recrutați întru șarlatanie și sectarism obscurantist. Ăștia sunt obedientele cozi de topor ce servesc kitsch-ul ce recidivează lamentabil. Atare obsesii față de neadevăr se transformă în patologie grafomană, ce, iată, a împelițat un alt exponat pentru muzeul monstruozităților terifiante, pentru o Kunstkammer-a anomaliilor din toate timpurile și din toată lumea…

Constantin Cheianu: O escrocherie. S-ar putea ca domnul V. Stati să fi comis un bestseller. Aud că dicționarul cu pricina se vinde bine. Nu cumva ne aflăm în fața unui produs al efectului „reclamei negative”? [8] Pe pagina tehnică a volumului, în loc de „Dicționar moldovenesc-român,,, cum scrie pe copertă, vad scrie în subsol „Dicționar explicativ moldovenesc”. Nici în mica notă introductivă ce prefațează volumul nu figurează titlul „incendiar”. Nici un indiciu că ar fi vorba de un „dicționar moldovenesc-român”. Acest titlu se regăsește doar pe copertă. Aici e diversiunea. Care pentru unii a funcționat, cum am spus, ca un truc publicitar. Am impresia că volumul propriu-zis a fost elaborat într-un loc, iar coperta în altă parte. Sau că despre copertă nu au știut decât doi-trei oameni. Și că autorul s-a dedat unei banale înșelăciuni, unei escrocherii. Cei care au colaborat la pregătirea acestei lucrări- redactori, ziariști, corectori etc – nu trebuiau să afle că lucrează la un „Dicționar moldovenesc-românesc”, altmiteri s-ar fi putut produce „o scurgere de informație”, ce ar fi putut compromite editarea lui. Mă întreb dacă acțiunea autorului nu întrunește condițiile juridice pentru a fi tras la răspundere ca și escroc. Există în strategiile electorale un truc prin care, pentru a-ți consterna și bloca oponentul, trebuie să lansezi un zvon sau o teză dintre cele mai imposibile și mai absurd despre el, dar care să aibă totuși, o aparență de credibilitate. Dacă oponentul cade în cursa justificărilor sau a răspunderilor pe potrivă, el pierde, de regulă, duelul, Domnul V. Stati, care s-a afirmat demult ca un specialist notoriu în astfel de tehnci, a mai făcut uz de un procedeu de aceeași factură…

Constantin Tănase: Dicționarul moldovenesc-românesc a lui Vasile Stati este una dintre cele mai mari sfidări ale bunului-simț. Nici chiar comuniștii ortodocși sovietici n-au îndrăznit să facă o asemenea mojicie – dicționar sau ceva similar. Nu au făcut-o dintr-un simplu motiv: încă de pe timpurile lui Stalin ei știau bine că între limba română și limba moldovenească nu există nici o deosebire și e vorba doar despre o legătură dintre dialect și limba literară. [9] Vasile Stati, fiind mare șef la C.C. al P.C. al R.S.S.M., organiza acele „epurări” în care erau prelucrați redactorii de editură și ziare, erau colectate din sertare dicționarele românești, utilizarea unui neologism fiind deja o crimă… Gogomănia în acest dicționar începe chiar la aversul foii de titlu. În descriere CIP, obligatorie pentru edițiile din Republica Moldova, este scris că acesta este un dicționar explicativ moldovenesc. Pe când în realitate coperta reprezintă un dicționar bilingv. Conform legislației Republicii Moldova, acest fals se pedepsește prin retragerea lucrării din circulație, deoarece datele din căsuța tehnică sunt obligatorii pentru toate edițiile și trebuie să reprezinte informații veridice. Consider că în baza acestei contrafaceri lucrarea trebuie retrasă din tipare, iar autorul și tipografia să fie impuși să scrie datele concrete, modificând căsuța tehnică. În fond, vă dați seama că acest odios matrapazlâc a fost comandat și susținut de actuala guvernare, fiindcă în felul acesta ei speră să consolideze statalitatea Republicii Moldova. Nu cred că dacă punem la fundamental statalității cărămizi prea fragile ca acest dicționar sau ca istoria integrată, vom putea obține o construcție durabilă. Și, de fapt, ne vom ocupa cu ceea ce am făcut și până acum, în cazul actualei guvernări, când am luptat ca morile de vânt pe care ni le-a scos și nu încetează să ni le scoată în fața actualei puteri.

Vasile Anstiade, Vsevolod Moscalenco: Repetăm axioma absolut cunoscută în lumea științifică: „Există o singură limbă cu o singură denumire: LIMBA ROMÂNĂ”.
Accentul, dialectul, graiul sunt determinate de topikos, numindu-se respectiv: moldovenesc, muntenesc, oltenesc etc. – noțiuni foarte bine cunoscute la nivelul școlii primare. Se știe că limba vorbită se dezvoltă continuu, progresează. Datoria specialiștilor, a oamenilor de creație și de artă, include selectarea estetică din graiurile cu rădăcină și tulpină comună a variantelor lexicale optime, îmbogățind limba literară. Dezvoltarea tinde a promova frumusețea concomitent cu utilitatea și puritatea ei. […] Conformismul, speculațiile politice și ideologice au dăunat considerabil și trebuie expulzate din procesul de instruire. [10] Definiția și definitivarea științifică a unei limbi ține de competența instituțiilor științifice și nu politice.

Andrei Burac: Ne ducem și noi, intelectualii, viața de pe zi pe alta într-o zonă ortodoxă aburită, unde totul și toate sunt țesute cu doar o subțire-subțirică brumă de cultură. Aici și acum, unde poate fi un eveniment până și apariția editotialistă a unui așa-zis „dicționar moldovenesc-românesc”. Și despre această mare „ispravă” se tot vorbește de la un timp la posturile de radio și TV. Se scrie la ziare. Prin acest „eveniment editorial” s-a urmărit un scop politic și e foarte clar cine e comanditarul. Dar ia să vedem cine-i executorul care a încropit acest opus. V. Stati este o persoană care a sfidat deseori istoria și bunul simț, a scuipat în fața unui întreg neam din care face și el parte. (Dar oare chiar face parte din vreun…neam?). Și dacă ne încordăm un pic memoria, ne putem ușor aminti că acest personaj a mai încercat și în alte timpuri să devină celebru, adică să intre și el măcar deasupra capului presei din RSSM, autor de cărți plagiate și cu această ocazie fost membru al US din URSS, pseudosavant în istorie… Iar după atâtea nereușite, în pauza mai lungă din ultimii ani, probabil, răsfoind și el, ca tot omul, niște dicționare, o fi citit și despre un personaj din mitologia greacă – Herostrat. Și, bănuiesc, i-o venit ideea de a da în sfârșit marea lovitură – să- și incendieze propria limbă, limba maternă, limba română în care s-a născut, a crescut, a învățat și pe care astăzi o mai practică, precum toți știm. Și aici nu putem să nu recunoaștem că le-a reușit- atât comanditarului, cât și executorului.

Ion Ciocanu: „Dicționarul” este mai curînd o batjocură la adresa celor ce schimonosesc limba lui Eminescu, Creangă, Alecsandri, Mateevici și a celorlalți scriitori naționali. Despre voluminoasa „operă” statică nu se poate vorbi în sens științific după ampla și prestigioasa conferință din 20-21 iulie 1995 cu genericul „Limba română este numele corect al limbii noastre”, după Adunarea generală a Academiei de Științe din 28 februarie 1996, care s-a pronunțat în favoarea ideii de a ne numi limba noastră – română, după lucrările la temă ale unor savanți de prestigiu, ca Eugen Coșeru, Victor Vinogradov, Raymund Piotrowski, Stanislav Semcinski, Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, Anatol Ciobanu, Ion Dumeniuc etc. Ea nu cadrează sub nici un aspect cu știința lingvistică și nu demonstrează decât reaua-voință și incultura unui amărât slujitor al regimului comunist românofob.

Nicolae Rusu: În contextul culturii naționale a românilor acest dicționar este o aberație atât de evidentă, încât, probabil, nici „autorul” nu crede cu adevărat în „teoria” pe care, de mai multe decenii, o promovează cu atâta tupeu. Cred că mici nu e cazul să se lanseze prea multă discuție”, deoarece, volens-nolens, îi facem o companie publicitară și, în plus, pe gratis. Lumea încă mai ține minte plagiatul acestui ins, fapt pentru care fostul funcționar al c.c al PCRM a fost lipsit de carnetul de membru al breslei scriitoricești, și am impresia că, giind un veritabil afacerist, a calculat și acest aspect al „afacerii” sale. (De altfel, șmecherul a făcut abstracție de existență Legii privind dreptul de autor și, în acest sens, Asociația „Drepturi de Autor și Conexe” din Republica Moldova, împreună cu organizația similară din România i-ar putea intenta un dosar). Firește, curiozitatea omului poate fi atât de mare, încât să sacrifice niște bani pentru a avea în biblioteca personală această mostră de stupizenie, (în pofida faptului că eventualul cumpărător este conștient de adevărata stare de lucruri). Din cele vreo două milioane de eventuali cititori din Republica Moldova, dar și din cele peste douăzeci de milioane din Țară, fără doar li poate că se vor găsi câteva mii de curioși să aibă această „raritate bibliografică” a prostieu umane, garnisită cu condimente ideologice și stropită cu „rafinate” licori politice.

Grigore Chiper: […] Imperiul rus nu s-a simțit niciodată amenințat din partea unui stat mic și slab cum era România, nici mai târziu, în Uniunea Sovietică, moștenitoarea nedeclarată a problemelor naționale din imperiu (URSS-ul s-a străduit dintotdeauna să păstreze aparențele). Au trebuie să vină anii independenței RM și alte evenimente majore (orientarea clară a României către NATO și UE, plecarea anuală a miilor de basarabeni la studii în Țară (termen devenit sinonim cu România, în contrast cu termenul desuet „republică” aplicat Basarabiei), ca noile autorități, formate în exclusivitate din fosta nomenclatură. Să se simtă amenințate de un eventual Anschluss (pe care l-ar fi pregătit România) și să promoveze, cu o intensitate variabilă, o politică de diferențere și ostilitate față de statul de la Apus. În noile condiții când la putere au acces radicalii comuniști, pro-ruși și românofobi declarți, ideea moldovenismului a devenit doctrină de stat. În acest sens, Vasile Stati este expresia a ceea ce s-ar numi „comandă politică”.

Iurie Bodrug: Această uneltire sinistră este o comandă politică executată cu mult sârg și cu acerbie de unul dintre promotorii ideologiei partidului aflat la guvernare, care pledează necontenit pe ideea statalității și a moldovenismului. În viziunea apărătorului fidel al „ valorilor fundamentale moldovenști”, existența statalității moldovenești este indistructibil legată de promovarea lingvonimului „limbă moldovenească”. Renunțarea la acest glotonim presupune aproape în mod automat desființarea statului numit R.M. Logica pseudofilologului e de fier, dar așa gândesc cei care au ajuns să ne conducă țara…

Nicolae Spătaru: Dicționarul și papușarii. Democratizarea societății moldovenești ar însemna ca gradul de manipulare a cetățenilor să scadă. De a nu-i mai putea „cumpăra”, în preajma alegerilor, cu 2kg de orez și o pereche de șoșoni. Scopul scuză mijloacele.

Toate demersurile proeuropene ale actualei guvernări se bat cap în cap cu acțiunile ei antidemocratice. Prin ce ar mai putea ei să atragă atenția opiniei mondiale decât prin activități monstruoase? „Dicționarul” lui Stati este destinat analfabeților, dar nici ei nu au nevoie de așa ceva pentru că sunt… analfabeți.

Bineînțeles, „dicționarul” este și problema personală a lui Stati. Este vorba de statutul său moral și etic. Mai bine zis, de lipsa acestuia. Inși de ipul lui Stati și Gonța, care să accepte să slujească fără scrupule acestui regim, se vor găsi mereu. Eu sunt instrumente docile în mâna regimului. Iar acest regim zace într-o cronică criză de repere și ea nu va fi depășită atâta timp cât RM va dori să-și creeze o identitate falsă. Și URSS a fost timp de 70 de ani în căutarea unei identități false. Ce-a ieșit din homo sovieticus? Unde a ajuns URSS-ul?

Schilodirea limbii este un sacrilegiu și nu este permisă nici unui regim. Această opinie o împărtășește și academicianul Eugeniu Coșieru – băștinașul nostru, cunoscut specialist în lingvistică (Tubingen, Germania), care a spus recent următoarele: „Vehicularea termenului limbă moldovenească este o fraudă sub aspect științific, o utopie sub aspect practic, iar sub aspect politic – un act de genocid cultural”.

De implicarea și numele lui V. Stati este legată, în același context, apariția unui studiu monografic moldovenist-fundamentalist cu titlul „Statalitatea poporului moldovenesc. Aspecte istorice, politico-juridice” (2005) despre care s-a scris că este o lucrarea semnată de Vasile Stati cu pseudonimul Victor Stepaniuc și a fost contestată în termeni duri de reprezentanți ai științei istorice din Republica Moldova. Din ziarul „Flux”, unde a fost inițiată, critica (și „polemica”), este preluată de „Jurnal de Chișinău”, care anunța că „apariția monografiei Statalitatea poporului moldovenesc, semnată de deputatul PCRM, Victor Stepaniuc, a dat naștere unui nou scandal”.
Potrivit doctorului în istorie, Ion Varta, relata reporterul ziarului citat, lucrarea ori reprezintă un plagiat notoriu al lui Victor Stepaniuc, ori este o carte semnată de Vasile Stati cu pseudonimul „Victor Stepaniuc”. Varta, precizează autorul reportajului, afirmă că „fragmente și pagini întregi din lucrarea lui V. Stati („Istoria Moldovei”- n.r.) se regăsește în aceeși formulă în monografia semnată de V. Stepaniuc”. Evident că și Stati, și Stepaniuc au respins acuzațiile, cel din urmă chiar având tupeul să solicite redacției ziarului publicarea unei recenzii favorabile lucrării sale. „Jurnal de Chișinău” a preferat să solicite opinile unor istorici profesioniști, întrebându-i, dacă fragmentele din monografia lui Stepaniuc pot fi considerate sau nu monstre de plagiat. Ion Negru, vicepreședintele Asociației Istoricilor din RM a răspuns că „lucrările sunte gemene”:
„Sunt sigur, că în cazul acesta este vorba despre un plagiat flagrant. Lucrarea a fost scrisă de Centrul (ideologic al partidului comunist – n. r.) lui Stati și plasată pentru semnarea lui Stepaniuc. Scopul a fost de a acredia în societate opinia că mulți istoricu au aceeași opinie. Lucrările lui Stati și Stepaniuc sunt scrise în același stil. De la același calculator. Ca mesaj, ele sunt gemene. E o coincidență ideologică perfectă. Eu nu prea cred în greșeli de ordin tehnic…” Doctorul în istorie Valeriu Popovschi a declarat, că V. Stepaniuc l-ar fi depășit pe V. Stati. A atins culmea neverosimilului. Măcar să fi interpretat cele scrise de Stati. El însă a copiat cuvânt cu cuvânt. Un Institut întreg denistorie încearcă să scrie o istorie a românilor, iar Stepaniuc, fără a fi specialist în domeniu, vrea să dea totul peste cap. El ar trebui să-și ceară scuze de la Stati. Oricum, Varta a expus minimum de fragmente”.
Doi ani mai târziu, în baza unei versiuni comprimate a lucrării, Evoluția statalității moldovenești în epoca contemporană, Victor Stepaniuc (era la acea dată deputat și președinte al fracțiunii parlamentare a PCRM, fiind propulsat apoi în funcția de vice-prim-ministru al Republicii Moldova pentru problemele de știință, cultură, învățământ și mass-media) a susținut la Academia de Administrare Publică de pe lângă președintele R. Moldova, teza de doctor în istorie, respinsă inițial cu votul majorității membrilor consiliului științific, care însă, prin constrângere, au fost nevoiți să revină asupra votului negativ exprimat inițial. La puțin timp după înlăturarea de la putere a PCRM, în urma scrutinului din 29 august 2009, comunitatea istoricilor profesioniști din Republica Moldova, atenționând CSAA asupra subnivelului științific al tezei lui Victor Stepaniuc, căruia i s-au adus „mai multe învinuiri de plagiat, falsuri de text, mistificarea și fasificarea surselor de arhivă; discrepanță între titlul, planul și conținutul lucrării; folosirea abuzivă doar a unor lucrări; opinii unilaterale; trunchieri; trișări etc”, a cerut reexaminarea dosarului.

Tot grație eforturilor patriotarde ale lui V. Stati, în 2004 „cu blagoslovirea și sprijinul Înalt Preasfinției Sale Vladimir, Mitropolit al Chișinăuluui și al Întregii Moldove” și „cu sprijinul Fundației Internaționale a Unității Popoarelor Ortodoxe”. A ieșit de sub tipar, în seria „Biblioteca Pro Moldova”, o ediție ciuntită a cunoscutei monografii a lui Axentie Stadnițchi „Gavril Bănulescu-Bodoni”, erarh al Moldovei și Valahiei (1808-1812) și mitropilit al Chișinăului (1813-1821)”, lucrare meritorie, apărută în ediția princeps la Chișinău în 1894. Spațiul limital al prezentului articol nu ne îngăduie să spunem aici mai multe despre acest rebut editotial, produs în 2004 cu binecuvântarea vlădicăi Vladimir sus auspiciile de rău augur al organizației „Pro Moldova”. Pentru informarea cititorului interesat să afle cum falsificatorii moldoveniști și-au bătut joc – prin intervenții brutale în text (denaturări, omisiuni, comentarii agramate etc.) – de valoroasa monografie a mitropolitului Axentie Stafnițchi, e bine să se ia act de conținut celor două recenzii apărute cu ocazia reeditării acestei cărți.

Acțiunile propagandistice cu tentă manipulatoare ale grupăriii moldovenist-subversive conduse de V. Stati continuau și la sfârșitul anului 2009, la 5 luni după plecarea comuniștilor de la putere. În acest cotext, s-a anunțat o întrunire ce a avut la Casa de Cultură Anenii Noi cu subiectul principal de discuție „Limba moldovenească și statul R. Moldova”. La această manifestare, preciza autorul relatării, oamenilor din sală li s-a oferit câte 6 cărți fiecăruia (Izeaslav Levit, „Republica Moldovenească, noiembrie 1917- noiembrie 1918„; Vasile Stati, „Istoria Moldovei”, „Maldavane”, „Moldovenii din Ucraina”, „Pentru limba noastră moldovenească”; Gherasim Ghidirim, „A cui limbă vorbesc moldovenii?”).

În Republica Molodva, operațiunea de spălare a creierilor populației – forma cea mai gravă și mai odioasă a manipulării – a(re)început în 1994, la cîâiva ani după desprinderea de URSS. După un scurt respiro democratic (1989-1994), în care au fost adoptate decizii importante cu privire la esența națională și orientarea vectorului politic al noului stat suveran și independent, la conducerea statului s-au instalat forțe reacționare revanșarde, obediente fostei metropole. Se crează impresia că, în acest răstimp (1994-2009), întregul spațiu (in)formațional al Republicii Moldova a devenit un veritabil teatru de operațiuni subversive, inițial în scopul (re)aducerii și menținerii acestui teritoriu în sfera de influență a Federației Ruse. În luptă au fost aruncate efectivele unor importante instituții de stat, a-SIS-tate de fundații cvazi-neguvernamentale, autohtone și de import, care au declanșat o crâncenă ofensivă pe toate fronturile împotriva firavelor instituții național-democratice. Evident, întru atingerea acestui obiectiv major, au fost revăzute și orientările în direcția necesară toate politicile promovate prin intermediul structurilor economico-administrative ale statului. Au fost mobilizate și audiovizualul, și presa scrisă obediente puetii și, desigur, sectorul editorial de stat. Promotorii moldovenismului fundamentalist de sorginte imperial-sovietică, contrapus românismului, s-au străduit din răsputeri să renască și să aducă în actualitate vechile teorii cominterniste despre limba, istoria și cultura populației băștinașe din acest teritori, diferite, chipurile, de valorile esențiale ale românilor din dreapta Prutului.

Autori improvizați ce se dau mari specialiști în istorie sau drept, gen Vasile Stati sau Victor Stepaniuc, compilează și editează în tiraje de masă tratate pseudoștiințifice despre limba, cultura, spiritualitatea și „statalitatea” (o noțiune utilizată cu sens impropriu și abuziv în raport cu realitatea pe care o desemnează) Moldovei dintre Prut și Nistru, sunt confecționate la repezeală lucrări pretins lexicografice gen Dicționarul moldovenesc-românesc al plagiatorului de meserie Vasile Stati; s-a elaborat și a fost implementată pe scara largă în învățământul gimnazial și liceal o nouă concepție de predare a istoriei în baza unor așa-zise manuale de istorie integrată, a se (re)editează în formă trunchiată lucrări ale unor istorici onești, inclusiv ale unora de altă etnie decât cea românească, se cenzurează creațiile unor autori cunoscuți, cititorului furnizându-i se texte falsificate, văduvite de esență și de adevăr. Acțiunile antiromânești ale guvernării neocomuniste ar putea fi interpretate ca banale diversiuni politico-ideologice menite să abată atenția cetățenilor de la gravele probleme de ordin social-economice, și aceasta, un soi de manipulare! – dacă nu ar fi fost urmate de fapte concrete, tot antiromânești, întreprinse pe terenul mediatic, inclusiv în sfera ziaristică.

În perioada 1994-2009, guvernarea neocomunistă a Republicii Moldova a purtat un război psihologic împotriva propriului popor, iar mass-media aservită structurilor puterii a jucat un rol dublu: a fost, pe de o parte, instrumentul de propagandă și impunerea a ideologiei partidului aflat la putere, având scopul evident de a submina și neutraliza capacitatea de a gândi liber a populației, iar, pe de altă parte, de a contracara eforturile întreprinse de forțele național-democratice orientate spre trezirea din apatie a populației. Folosind cu brutalitate întregul arsenal de tehnici de manipulare și propagandă, aplicate cu brio în anii de aflare a teritoriului Republicii Moldova nemijlocit în câmpul de acțiune al politicilor mincinoase emanate de sistemul propagandistic-represiv al statului sovietic, guvernanții cu viziuni și mentalități nostalgice expirate, reveniți la cârma statului și care, fiind surprinși de evoluția evenimentelor într-o acută criză de identitate politico-ideologică, au încercat să reândoctrineze generațiile în vârstă cu emanațiile otrăvitoare ale moldovenismului de grotă, dar și să deturneze pe cărări lipsite de perspectivă elanul creator al tinerelor genereții. În furia lor oarbă, au utilizat, concertat și pe scară largă, toate mijloacele disponibile, inclusiv elaborarea, multiplicarea în tiraje mari și distribuția în masele largi ale populației a unor scrieri pseudoștiințifice cu tematică istorică, lingvistică etc.

După debarcarea de la putere a forțelor reacționare nostalgice, noua clasă politică democrat-liberală și partea conștientă a societății civile încearcă să demonstreze administrative și politicile cu iz de mucegai istoric edificate în acești 15ani de guvernare și de balastul ideologic cultivat cu un sârg demn de o cauză mai bună de forțele rătăcite iremediabil în păienjenișul unei epoci de tristă amintire.

II. 2. Politica de falsificare sau propagare și manipulare a opiniei publice

Dicționarele franțuzești atestă, de rând cu accepțiunea tehnică, un sens figurat al cuvântului – acela de manoeuvre (manevră, dar și manevrare), urmat de verbul manoeuvrer, termeni care, la rându-le, au mai multe înțelesuri, inclusiv unul figurat, uneltire, sforărie, și, respectiv, a trage sforile. Franceza mai cunoaște și adjectivele manoeuvrable, tradus în limba noastră prin manevrabil și care trebuie să fie sinonim cu manipulabil. În același timp, de la verbul manipuler, în franceză, s-a format și substantivul manipulateur, tradus în limba română prin manipulant.

Manipularea: definiții și accepțiuni

(Ce este manipularea și care sunt formele ei?)

Este evident, precum rezultă și din exemplele de mai sus, că în dezbaterea publică prevalează accepțiunea figurată a termenului manipulare, cea care se referă la ființe umane și la societate în ansamblul și a fost asimilată unui concept bine conturat deja în politologie, jurnalism, științele comunicării, sociologie și în alte domenii ale științei, unde desemnează fie manevrarea unei situații în așa fel încât să devină avantajoasă (Lain McLean, coordonator, OXFORD, Dicționar de politică, Univers enciclopedic, București, 2001, p. 268); fie acțiunea ce vizează la ce se propune, obligându-i să împărtășească o opinie sau să adopte un comportament specific (Francis Balle,coordonator, LAROUSSE, Dicționar de media, Univers enciclopedic, București, 2005, p. 197). O altă definiție vizează acțiunea de a manipula atribuită inclusiv mass-media – a antrena, prin mijloace de influențare psihică, un grup uman, o comunitate sau o masă de oameni la acțiuni al căror scop aparține unei voințe străine de interesele lor, a influența opinia publică prin mass-media sau prin alte metode persuasive. Am putea cita, eventual, și alte definiții, care – vom constata – se suprapun în esență, dar lasă loc pentru interpretări și comentarii vizând nuanțele semantice pe care se dobândesc în context, deaceea nu putem să nu fim de acord cu autorii care afirmă că trebuie distins riguros între informare, obținerea adeziunii, influențare și manipulare și trebuie date accepțiuni precise termenilor.

Ajungem, așa dar, la întrebarea, ce este manipularea și care sunt formele ei care se aplică în comunicarea mediatică. Conform opiniei unui cercetător, axate pe o analiză pertinentă a diverselor abordări și puncte de vedere: propaganda, ideologia și partizanatul definesc ”manipularea”. Astfel manipularea poate fi definită drept o formă de influență asupra unei entități – individ, grup, colectivitate – pentru a o determina să gândească și să acționeze în direcția dorită de manipulant și propagandist, prin tehnici de persuasiune ce distorsionează voluntar adevărul (minciuna), dând iluzia libertății de gândire și de expresie. Manipularea este o modalitate de influențare prin care se dorește obținerea controlului asupra atitudinii și comportamentului unui individ, grup de persoane sau colectivități prin subminarea capacității de discertământ și de decizie a acestora. Manipularea are ca o obiectiv influențarea și deturnarea, iar ca vehicul – minciuna, Cu alte cuvinte, a manipula echivalează cu a minți în scopul influențării unei entități în sensul de a o determina să ia decizii improprii și a-i deturna voința în direcția dorită, făcând uz de mijloacele persuasiunii – zvonul, diversiunea, intozicarea, argumentarea tendențioasă etc. Manipularea este întotdeauna deliberată și întreprinsă cu bună știință; prin însăși esența sa, ea nu servește adevărul, ci o cauză politică sau de altă natură întotdeauna dubioasă. Ajungem astfel la noțiunea de manipulare ca una ce ”reprezintă varianta malefică a persuasiunii; caracterizată prin apariția intenției negative, prin încălcarea normelor deontologice, ascunderea, trunchierea sau deformarea cu bună știință a faptelor obiective, trasnformând mesajul într-o minciună totală sau parțială”.

Abordat din perspectiva sociologiei, conceptul de manipulare și propagandă presupune ”influențarea subiecților umani (indivizi, grupuri, mulțimi umane), în vederea realizării unei acțiuni în discordanță cu propriile scopuri, fără ca aceștia să conștientizeze discrepanța dintre propriile scopuri și scopurile îndepărtate ale celor care îi influențează”.

Alți cercetători consideră că manipularea și propaganda este – alături de persuasiune, dezinformare și intoxicare – una din principalele forme de abatere de la informarea exactă utilizate de mass-media ca factor de transmitere a informației […], cu posibilități nelimitate de influențare sau de formare a opiniei publice într-o societate informatizată. Nu ne-am propus, căci nu este nici locul și nici cazul, să insistăm aici asupra unor delimitări conceptuale vizând noțiunile enumerate mai sus, deși nu ne putem abține să nu observăm, că unele din ele intersectează, se suprapun pe anumite segmente, de vreme ce, bunăoară, Vladimir Volcoff consideră dezinformarea „o manipulare a opiniei publice în scopuri politice, folosind informații tratate cu mijloace denaturale”. Oricum, este cert faptul că acestea sunt modalități, forme sau tehnici de influențare a opiniei prin intermediul presei și a literaturii social-politice, toate folosind ca „ingredient” minciuna. Pornind de aici și examinând propriu-zis în profunzime esența fenomenului, profesorul Marian Petcu de la Universitatea din București, ajunge să distingă următoarele varietăți ale manipulării: dezinformarea, subinformarea, suprainformarea, parainformarea, fiecare cu definiție și particularități proprii, identificabile fără mari dificultăți. Forma extremă a manipulării este, în opinia acestui specialist „spălarea creierului”.

Pe de altă parte, în uzul curent, atestă, inadvertențe la folosirea unor derivate ale termenului manipulare. În continuare, ca să exemplificăm, vom insista aupra unui singur caz: articolul „Manipulatorii istoriei”, publicată în revista independentă „Destin românesc” (2006, Nr. 2, pag.
8-12), în care, pentru sensul figurat al cuvântului, manipulant, e utilizată – inadecvat – forma manipulator, rezervată în temei pentru desemnarea unor obiecte cu semnificația de aparat, dispozitiv sau instrument la mântuirea, manevrarea unor piese sau la desfășurarea unor procese tehnologice. După părerea noastră, expresia manipulatprii istoriei cade, pe de o parte, sub incidența ambiguității terminologice, iar de alta, este lipsită de eleganță din punct de vedere al exactității semantice a mesajului, în cazul dat fiind mai indicat formula falsificatorii istoriei. În pofida faptului că verbul a minipula este folosit preponderant cu sensul figurat în context tranzitiv, acțiunea respective cere implicarea obligatorie a doi actori-persoane: manipulantul și manipulatul. Pe când, în cazul citat („Manipulatorii istoriei”), contextul atestă prezența persoanei (Manipulatorii) și a obiectului (istoria), și nu a două persoane, una din care (manipulatul) este supusă procesului de dezinformare prin intermediul presei scrise.

În evoluția acestui caz, ar fi de remarcat faptul că, la o nouă publicare a articolului, ziaristul sesizând inconsistența expresiei, a interbenit în text, încercând să aducă sensul mesajului în conformitate cu logica enunțului, titlul fiind redactat după cum urmează: Manipularea presei din Republicii Moldova prin intermediul diferitor articole, sondaje, reportaje, documente.

Manipularea versus codul deontologic

Arătăm într-o primă preocupare de problematica și tehnicile manipulatorii cu titlul „Diversiunea ca SIS-tem”, înserată în revista „Atelier”, că în unele publicații periodice de la Chișinău, autodeclarate independente, dar teleghidate, de fapt, din buncărele unor oficine interesate să pescuiască în ape tulburi, se practică dezinformarea cu bună știință a opiniei publice ca sistem de operare în câmpul editorial. În aceste cazuri, precizam atunci, nu se discută pe marginea unor probleme, teze, idei, etc., ci se lovește nemilos în persoane sau instituții indezirabile în vederea reducerii lor la tăcere prin compromitere și discreditare. Cod deontologic, în situația dată, nu există, pentru că, se știe, ordinele nu se discută, ci se execută…

Manipularea: contexte și abordări.

Obiectivul ce ne interesează în rândurile de mai jos este să dezvăluim contextul, cu motivația și modalități specifice de abordare, în care a fost inițiate o amplă acțiune de manipulare și, dacă nu am ști că aceasta reflectă o stare de lucruri existentă realmente, am putea crede că reprezintă produsul fantasmagoric al unei psihopatii paranoice.

Lectorul superior, Vasile Malanețchi, din cadrul USM, admite că realitatea curentă privind abordarea problematicii istorice și ligvistice cu referire la Republica Moldova pune cercetătorul în fața unui întreg spectru de forme și tehnici utilizate în scop de cultivare, în interior și peste hotare, a unei imagini alterate, croite după chipul și asemănarea forțelor social-politice aflate la conducere. Cu toate acestea, modalitatea respectivă de abordare nu este de natură să trezească nici măcar nedumerire, de vreme ce guvernarea instalată la putere după alegerile parlamentare din 2011, prin Legea nr. 546-XV din 19 decembrie 2003, a adoptat „Concepția politicii naționale a Republicii Moldova” – un document axat pe principii ideologice de sorginte imperial-stalinistă, marcat de un puternic spirit antidemocratic. Prin elaborarea și punerea în aplicare a acestei concepții, autoritățile de stat de la Chișinău, pornite hotărât să (re)edifice un stat cu toate atributele sale esențiale (popor, națiune, limbă, valori etc.), sfințând cu bună știință adevărul istoric și științific, au desconsiderat nu doar libertatea de exprimare consfințită constituțional a cetățenilor, ci și postulatele de bază ale declarației de independență, adoptată la 27 august 1991 de corpul de legiuitori, profanând de o manieră nemaiîntâlnită înseși premisele istorice și social-politice care au condus la apariția noii formațiuni statale desprinse de la URSS odată cu destrămarea acesteea. În concepția autorilor acestui document, întregul process al deșteptării conțtiinței de neam, al emancipării sociale și politice desfășurat în fosta RSS Moldovenească – proces care a luat o amploare deosebită în condițiile noi oferite de Perestroika și Glasnost’ (1985-1989), a culminat cu momentul astral al renașterii, fiind fructificat prin adoptarea declarației de suveranitate (1990)și, apoi, a celei de independență(1991) a statului Republica Moldova – este luat îm derizoriu și redus, insinuat și în bătaie de joc, la dimensiunile unui așa-zis „conflict civil de la sfârșitul anilor 80-începutul anilor 90 ai secolului XX,care a deformat deformat relațiile interetnice în Moldova”, iar ca măsură de lichidare a consecințelor „nefastului” eveniment s-a cerut „neutralizarea, în conformitate cu legislația privind drepturile omului și cerințele constituționale, a necontenitelor tentative de demoldovenizare, de negare a wxistenței națiunii moldovenești și a statalității moldovenești. De discreditare a poporului Moldovei, de ignorare a etnonimului „moldoveni”și glotonimului „limba moldovenească”.

Luând cunoștință de postulatele fixate în numita „lege organică” din 19 decembrie 2003, te întrebi, unde se âintește și ce se vrea, de fapt, prin documentul respective: cine sunt dușmanii de moarte ai moldovenilor, cum s-a ajuns la starea de beligeranță, cine sunt cei care au pornit acest război și dacă nu cumva lipta de exterminare – or, ce altceva ar putea însemna, aici, „neutralizarea”? – urma să fie purtată împotriva propriului popor? Răspunsul la cest șir de întrebări trebuie căutat în contextul social-politc am momentului, urmărind dinamica raportului de forte în societatea moldovenească din perioada primului deceniu postsovietic.

Precum se știe, bazele polito-juridice ale statului Republica Moldova – apărut ca successor al fostei RSS Moldovenești unionale, odată cu colapsul imperiului sovietic (URSS), în care formațiunea administrativ-teritorială dintre Prut și Nistru fusese încorporată la 28 iunie 1940 ca urmare a raportului săvârșit conform prevederilor din actul additional secret la Pactul Molotov-Ribbentrop- au fost puse la modul practice în anii 1989-1991, încununând în mod logic și firesc procesul de acest ținut. Cele mai importante etichete ale acestei lupte – recunoașterea și legiferarea atributelor-cheie, cu semnificație de symbol, prin care s-a consfințit propriu-zis identitatea spiritual-culturală a poporului băștinaș – au fost concretizate în următoarele acțiuni de o valoare inestimabilă:

Atribuirea, la 31august 1989, limbii vorbite de majoritatea națională autohtonă a statului official de limbă și revenirea ei la grafia latină;

Adoptarea, 23 iunie 1990, a Declarației „Despre suveranitate”;

Proclamarea, 27 august 1991, a Declarației „Despre independent de stat a Republicii Moldova”, odată cu adoptarea tricolorului românesc ca drapel de stat și a imnului national „Deșteaptă-te, române” ca imn de stat.

În contextul general al luptei pentru obținerea și consfințirea acestor izbânzi cu edevărat epocale, despre Republica Moldova se vorbea ca despre „cel de-al doilea stat românesc”, iar unele cercuri politice pseudopatriotice sau național(ist)e se vehicula – cu titlu de provocare sau la modul mai mult sau mai puțin – idea (re)unirii cu România. În același timp, reprezentanții mișcării internașionaliste a minorităților entice rusifone afișau stări de spirit orientate spre refacerea legăturilor politice cu spațiul ex-sovietic. În aceste condiții, ca și pentru alte state noi din spațiul postsovietic, pentru Republica Moldova se pune promblema identifocării unei opțiuni politice decesive și a trasării perspective sale istorice. Se conturaseră deja trei direcții posibile de evoluție:

consolidarea ca stat independent;

aderarea la Federația Rusă prin reconstruirea (într-o formă sau alta) a fostului imperiu sovietic;

(re)unirea cu România.

Elita conducătoare a Partiduluui Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM) se constituie din reprezentanți nereformați ai vechii nomenclature sovietice de partid și de stat, care nu au văzut cu ochi buni revendicările naționale ale moldovenilor, ba dimpotrivă, s-au situate în opoziție deschisă în raport cu forțele democratice care au luptat pentru demolarea sistemului social-politic sovietic. Înființarea în octombrie 1993 din elemente nostalgice și retrograde, PCRM c căutat să torpileze inițiativele democratice și proiectele reformatoare de care era animate societatea, sprijinind forțele conservatoire ajunse, între timp, la guvernare în ruma scrutinului electoral din 1994, câștigat cu o majoritate confortabilă de Partidul Democrat-Agrar din Moldova. Odată cu accederea la putere, în 2001, PCRM a pornit o ofensivă deschisă, pe un front larg, împotriva cuceririlor democratice din perioada în care s-a aflat în expectativă. În acest context, resuscitând spiritual revanșard de care au fost obsedați mereu liderii grupării, comuniștii s-au apucat să soluționeze problemele ce țin de identitatea poporului și a statului la cârma căruia au ajuns.

Adoptând, în 2003, „legea oranică” despre concepția politicii naționale, Parlamentul dominat de fracțiunea PCRM, a pornit – formal – de la „necesitatea stabilirii principiilor și sarcinilor politicii naționale, în scopul asigurării suveranității și independenței țării și al creării condițiilor favorabile pentru dezvoltarea liberă a comunitășilor entice și lingvistice din Republica Moldova”. În preambulul documentului se preciza că „principiile directoare” puse la bază „ se prijină pe trecutul multisecular al poporului moldovenesc și pe statalitatea sa neîntreruptă în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale”. Reținem, pentru început, expresia „ statalitatea neîntreruptă”, care contravene logicii elementare, dacă se ține cont de faptul, că jumătatea de Est (cea dintre Prut și Nistru), răpită în 1812 din trupul Țării Moldovei și alipită la imperiul țarist, în cadrul căruia s-a aflat până în 1918, cu statut de gubernie, nu avea cum să reprezinte continuitatea statului Moldova, de vreme ce timp de 106 ani a fost ținută separate și , pe de asupra, i s-a dat un nume de împrumut – Basarabia- pentru a fi, astfel, ștearsă mai lesne din memoria părții rămase acasă. „Afirmându-se încă din 1359, se constată apoi în Concepție, și dăinuind în șir ca șară de sine stătătoare, ciopârțită territorial, aflându-se sub dominație străină o perioadă îndelungată, Moldova a revenit la statalitatea sa prin actul constituitiv de la 2 decembrie 1917, când Sfatul Țării, „sprijinindu-se pe trecutul istoric al poporului moldovenesc”, a proclamat la Chișinău crearea Republicii Democratice Moldovenești”. Întrerupem, iarăși, citatul, ca să constatăm o altă… rupture „neîntreruptă” în logica legislatorilor din 2003: dacă autorii documentului recunosc Sfatul Țării ca organ legitim al Basarabiei și consideră legal „actul constitutive de la 2 decembrie 1917” al acestuia cu privire la crearea Republicii Democratice Moldovenești, atunci de ce nu recunosc și hotărârea din 27 martie 1918 a aceluiași Sfat al Țării, hotărâre prin care se proclama unirea pe veci cu Basarabiei (jumătatea de Est a Moldovei) cu Țara, adică reîntregirea firească a Moldovei în cadrul Regatului Român (constituit în 1859, prin unirea jumătății de Vest, rămase acasă, a Țării Moldovei cu Țara Românească)? Nu recunosc, pentru că nu le convine și, pentru a feri de ochii cititorului o parte a informațiilor, le omit din comunicare, ceea ce echivalează cu trunchierea și, deci, cu falsificarea adevărului! Procedeul e cunoscut și face parte din tehnicile consecrate ale genului – manipularea prin omisiune.

În continuare, câte propoziții – tit atâtea falsuri. „Dreptul legitim al poporului moldovenesc în statalitate a fost confirmat și prin crearea, în stânga Nistrului, la 12 octombrie 1924, a Republicii Autonome Moldovenești”. Care confirmare? Să nu știe legislatorii, cine, cum și cu ce scop a înființat RASSM-ul acest „cui al lui Pepelea”, cap de pod pentru proiectarea dezmembrării a României, din care, în 1940, URSS a anexat Basarabia și Nordul Bucovinei, teritorii care, pentru a putea fi înghețite mai lesne, au fost divizate în trei bucăți, două dintre care au fost dăruite „sorei Ucraina?” Raptul din 1940, în viziunea strategilor moldovenești în arta manipulării, a consolidat „ în mod decisiv statalitatea Moldovei, în noile sale hotare…” Pentru legitimare, când nu ai ce spune, sunt bune, se vede, și silogismele-surogat. Și mai „logice„ sunt raționamentele despre „specificul deosebitor” și „însemnul identificator” ale fiecăreia dintre cele două limbi și națiuni – româna și moldoveneasca: „Concepția pornește de la adevărul statornicit istoricește și confirmat de tezaurul literar comun: poporul moldovenesc și poporul român folosesc o formă literară comună ce „are la bază izvorul viu al graiului popular din Moldova” – realitate ce imprimă limbii naționale moldovenești un pronunțat specific deosevitor, un anumit farmec bine cunoscut și apreciat. Având originea comună, dispunând de un fond lexical de bază comun, limba națională moldovenească și limba națională română își păstrează lingvonimul/glotonimul său ca însemn identificator al fiecărei națiuni: moldovenească și română…”

Dacă examinăm atent fenomenul PCRM, vom constata că este vorba despre un regim autoritar pseudodemocratic, instaurat în RM de liderul acestei formațiuni, V. Voronin, ex-demnitar de partid și de stat de înalt rang în ierarhia sovietică. Elita conducătoare a acestei grupări politice și de afaceri este reprezentată, în majoritate, de persoane ce au făcut parte din fosta nomenclatură sovietică-comunistă locală, fără scrupule și ahtiate de o sete maladivă de bani și de putere care, pentru a se impune, afirma și accede la conducerea statului, și-au încropit o ideologie comunistă doar în aparență, dar axată pe un amestec ciudat de idei utopice-falimentare, cu priză la electoratul proresesit nostalgic, și de practici administrative voluntariste preluate din arsenalul sistemului totalitarist de comandă, de sorginte leninist-stalinist-kaghebist-cominternistă, al fostului „imperiu sl răului”.

Pentru ași consolida pozițiile și a se menține la putere, gruparea PCRM și-a propus să deturneze și să exploateze în interes propriu orientarea prooccidentală a Repubicii Moldova, denaturând prin înșelăciune esența etnică a populației aborigene majoritare, în speranța că va reuși să orienteze pe un făgaș fals (care, iată, s-a dovedit a fi contraproductiv) destinul istoric al românilor basarebeni din jumătatea de răsărit a Moldovei istorice. Nu era mai cuminte, corect, ân spiritul adevărului și al dreptății ca elita PCRM să-și însușească, să dezvolte și să promoveze, cu referire la republica Moldova, conceptul de „cel de-al doilea stat românesc”, cu valorile și atributele sale identitare recunoscute și acceptate deja de o bună parte a populației, și să nu tulbure apele politico-ideologico-diplomatice și mințile oamenilor.
Chestiunea data este de o importanță majoră, departe de a fi doar o simplă întrebare retorică. E cazul să amintim aici de anevoiosul process al negocierilor pe marginea Tratatului de bază moldo-român, început la scurt timp după obținerea independeței Republicii Moldova (1991) și parafat, în 2000, de miniștrii de externe ai celor două state, Petro Roman și Nicolae Tăbăcaru. În textul documentului se recunoaștea caracterul privelegiat al raporturilor unilaterale dintre România și Republica Moldova, fiind menționate „rădăcinile în trecutut istoric” și „comunitatea de cultură și limbă”, și se punea accentul pe sprijinul reciproc în procesul de integritate europeană, declarat drept obictiv strategic comun. Concomintent, în tratat se condamnau consecințele Pactului Ribbentrop-Molotov, precum și recunoașterea caracterului arbitrat al separării Basarabiei de România în 1940, specificându-se că Republica Moldova este un „stat românesc independent pe teritorii anexate cu forța în urma înțelegerii secrete Ribbentrop-Molotov”. Tratatul mai consemna disponibiltatea României de a se implica activ în păstrarea unității și integrității statale a Republicii Moldova. Semnarea Tratatului a fost abandonată odată cu venirea la putere a PCRM (2001), care și-a exprimat categoric dezacordul în legătură cu stipulările din document ce vizează problemele de istorie, mass-medie, limbă și identitatea națională românească a populației din Republica Moldova. Conducerea comunistă de la Chișinău, revizuind, în consens cu propria sa viziune politico-ideologică, prevederile respective din Tratatul deja parafat, a insistat ca acesta să fie semnat în noua formulă, nutrind speranța că acest document „va pune o piatră solidă la temelia Concepției Naționale de Stat, care reflectă ideologia moldovenismului, promovată cu insistență de guvernarea comunistă” din Republica Moldova”.

Manipularea poartă, uneori, frac și mănuși albe

(„Historical Dictionary of Moldova”- „o lucrare bună cu o prefață proastă”).

Concepția politicii naționale de stat a avut, se vede, o miză cu pondere în proiectul etatist al PCRM, fiind considerat, în chiar textul legii, „documentul de bază pentru autoritățile publice la promovarea politicilor social-economice și culturale”, organele administrative trebuie să se conducă de aceleași principii și „în activitatea de susținere a eforturilor de edificare a unei societăți civile”. Era, deci, de așteptat că, odată cu formularea viziunii de perspectivă și cu distribuirea sarcinilor printr-o decizie adoptată la cel mai înalt nivel al conducerii de stat, guvernarea să treacă la implementarea unui șir întreg de acțiuni concrete. (Precizăm aici, că în conformitatea cu art. 2 al Legii respective, guvernul RM urma ca, până la 1 ianuarie 2004, „să elaboreze și să prezinte Parlamentului spre aprobare programul de măsuri pentru realizare Concepției menționate”). Și la ce altceva ne-am fi putut aștepta de la o formațiune social-politică totalitară, fidelă principiilor ideologice leninist-staliniste, decât la o furibundă campanie de manipulare de propagare pe toate direcțiile și planurile a opiniei publice naționale și internaționale? Este evident că, asumându-și un proiect de avengură, pe măsura poate doar a unor forțe cu adevărat demiurgice, partidul de guvernământ și-a mobilizat și trimis în atac, în cunoscutul stil bolșevic, întregul contingent de trupe, începând cu echipele specializate în tehnicile dezinformării și încheind cu cohortele de mercenari („ostași ai frontului ideologic”), gata să execute fără cârtire ordinile stăpânirii. Atâta doar că, pornind la atac, conducerea acestei armate oculte a neglijat, și de astă dată, un adevăr cu totul simplu și ușor de înțeles: nu poți edifica nimic durabil în implementarea „programului de măsuri” s-a produs exact „ca la carte”, odată ce partidul a decis să meargă pe „varianta melefică a persuasiunii”, cea care, așa cum am văzut, se distinge prin prezența în prim-plan a „intenției negative” și se concretizează prin „încălcarea normelor deontologice, ascunderea, trunchierea sau deformarea cu bună știință a faptelor obiective, transformând mesajul într-o minciună totală sau parțială”. Și dacă, în interior, promovarea moldovenismului ca ideologie de stat s-a produs într-o manieră grobiană, luând adesea forme ridicole și caraghioase, peste hotare, operațiunile au fost instrumentate mai cu prudență și cultivate cu ceva mai multă subtilitate, astfel încât, uneori, este dificil să fie sesizate toate tertipurile la care s-a recurs. Cu toate acestea, presa de opoziție de la Chișinău a constatat intervenții cu tentă manipulatoare clară sau, dacă e să le zicem cumva mai nuanțat, interpretări subiective până și în unele apariții ziaristice din Statele Unite ale Americii. În acestă ordine de idei, au fost vizate câteva elemente (prefața și textul de pe coperta IV, semnate de John Woronoff) ale ”„Historical Dictionary of Moldova” (autori Andrei Brezianu și Vlad Spânu), ediția a doua, volum apărut în 2008 la editura „Scarecrov Press” din SUA în colecția „Dicționarele istorice ale Europei”. „Fiindcă lumea abia începe să ne cunoască, fiecare lucrare despre moldoveni și RM, apărută peste hotare, are valoare unei ploi pe timp de secetă (bibliografică)”, afirma publicistul Nicolae Negru într-o notă critică inserată în „Jurnal de Chișinău”, notă prilejuită de apariția dicționarului citat[16]. Piatra de încercare pentru cei care scriu despre RM, preciza ziaristul, este momentul și contextual apariției noului stat moldovenesc, relația lui de „rudenie” cu România. Unii încearcă să ignore această relație „specială”, trecând sub tăcere sutele de ani de trecut comun cu românii de peste Prut. Cititorului strain nu i se spune nimic despre existența Moldovei de peste Prut, lăsându-l să creadă că între RM și Moldova feudală există o relație direct, segmentată pe perioadele de stăpânire rusească, apoi românească, apoi din nou rusească, sovietică”. Drept argument pentru o atare abordare, este reprodus textul inserat pe prima pagina a ziarului: „Descendența europeană a Republici Moldova începe în trecut, mult înainte de accederea ei la statalitate în secolul al XIV-lea. În secolul al XV-lea, statul respective a reușit să evite a fi cucerit de islam și, chiar dacă în calitate de vassal temporar după 1485, și-a menținut autonomia și nu a devenit niciodată provincie a Imperiului Otoman. Totuși, după această perioadă, Moldova nu a fost atât de norocoasă, ea schimbându-se între controlul rus, român și sovietic, până, în cele din urmă, și-a cîștigat independența de Uniunea Sovietică, în 1991”. E o frază, conchide comentatorul de la „Jurnal de Chișinău”, care pare scrisă la Școala Antropologică a consilierului prezidențial Mark Tkaciuk. Autorul confundă în mod evident istoria Moldovei cu istoria RSSM și RM, iar România este pusă în relațiile cu RM pe același cântar cu Rusia”. Vehicularea acestei idei false echivalează cu un exercițiu de persuasiune, același procedeu fiind utilizat și în ”Cuvântul înainte” la dicționar, semnat de redactorul-editor al lucrării, Jon Woronoff: „Un îndepărtat avanpost al Imperiului Roman în perioada antică, ea (Moldova) scăpat cu greu de absorbție în Imperiul Otoman și a fost inclusă (18) în mod forțat în Imperiul Rus (20), apoi integrate și mai strâns în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, suferind între timp influență excesivă sau intruziune din partea Imperiului Habsburgic (în secolul al XIX-lea), Raichului German (în anii 1940) și, în permanent, din partea României – singura țară cu care are niște afinități generale”. Se vede, înclină să creadă autorul prezentării, că dl Woronoff pune aici claie peste grămadă istoria Moldovei, care nu a fost niciodată integrate în URSS,și istorua RSSM, apoi a RM, care sunt părți ale istoriei Moldovei, dar nu pot să reprezinte istoria Moldovei Întregi.. În felul acesta, cititorului i se inoculează iarăși idea mincinoasă a unei egalități între Moldova și RM. Dar RM nu este continuatorul și moștenitorul de drept al Moldovei, RM este altceva. Dl Woronoff fie minte premeditate, fie nu a răsfoit dicționarul pe care îl editează. Din fericire, istoria Moldovei și istoria RM sunt conturate distinct prim materialele prezentate în „Historical Dictionary of Moldova”. Făcând abstracția de titlul eronat al lucrării, de sus-numita introducere falsificatoare și de unele inerente scăpări și confuzii (pe care le creează uneori istoria însăși prin meandrele ei surprinzătoare), cartea respective poate fi recomandată ca o lucrare obiectivă și competentă, cuprinzând nu numai istoria politică, dar și cea culturală a Moldovei de până la Unirea din 1859, și a RM începând cu 1812.

Înțelegem, de altfel, că autorii lucrării, Andrei Brezianu și Vlad Spânu, sunt oameni bine informați și de bună credință; în articolele inserate , ei acordă o atenție necesară și trecutului „imediat” al statului Republica Moldova. Datele lor biografice, chiar și în variantă sumara, sunt indispensabile pentru mai buna percepere a mesajului lucrării: Andrei Brezianu e un „cercetător independent și autor al câtorva lucrări de eseuri și studii în domeniul comunicării în presa scrisă”. El a predat engleza la Universitatea din București (1970-1979), a lucrat ca publicist la „Vocea Americii (1986-2001) și a fost șef de curs pentru Studii România/Moldova la George P. Shultz Service Institute of the National Foreighn Affairs Training Center (2002-2003). Vlad Spânu este președintele Fundației-Moldova o organizație non-politică, cu sediul la Washington, pledând pentru „legături mai strânse între Statele Unite ale Americii și Republica Moldova, transformările democratice din Republica Moldova și rezolvarea conflictului transnistrean. Este unul dintre ziariștii „Strategiei celor 3D” (democratizarea, decriminalizarea, demilitarizarea) de reglementarea a conflictului transnitrean. Între 1991-2002, Spânu a lucrat în serviciul diplomatic al Republicii Moldova, atât la Chișinău, cât și în străinătate. Ultima sa funcție diplomatică a fost cea de ministru-consilier și adjunct al șefului misiunii diplomatice a Republicii Moldova în Washington.

Astea sunt, la o trecere sumară în revistă, momentele „suspicioase” în legătură cu „Historical Dictionary of Moldova”. Prea multă confuzie, constată după lectura acestei nuanțate prezentări, pe Forumul publicației „Jurnal de Chișinău”, un autor ce și-a semnat comentariul cu numele „Otilia”, „Este foarte mare probabilitatea că lucrarea în cauză să fie pertinentă aidoma introducerii. Nu ne rămâne decât să verificăm. Autorii nu știau cum li se prefațează lucrarea? De astfel, revista germană „Wostok” dedica acuma câțiva ani un număr Republicii Moldova. Partea istorică, scrisă de Iurie Colesnic, conținea o tratare în linii mari asemănătoare aceleia care îl nemulțumește pe N. Negru. M-am gîndit atunci și mă întreb și acum, în legătură cu această lucrare, dacă-i vorba despre lipsă de profesionalism sau dacă nu cumva funcționează anumite resorturi. Sau toate împreună”. Subtilă modalitatea autorului citat mai sus, „Otilia”, de a pune problema imixtiunii unor forțe interesate la redactarea lucrării și, cu siguranță, mai sunt și alți citirori care gîndesc la fel. Ținem să consemnăm, aici, doar faptul la care am fost martori că, sesizat asupra acestui moment, cu ocazia lansării cărții și a diverselor articole la Chișinău (în data 17 septembrie 2007, la Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova, cu implicarea Asociației Presei Independente de la Chișinău și implicarea Asociației Istoricilor din Moldova și a Fundației „Moldova” din Washington), unui dintre autorii lucrării, A. Brezianu, avea să remarce că, în cazul în care nu ar fi acceptat punctual de vedere al semnatului prefeței, riscă să scoată lucrarea pe spezele propii.

De aceea înclinăm să credem că ceea ce afirmă „Otilia” în comentariul său la „History Dictionary of Moldova” nu e lipsit de temei, or nu este exclus că în perioada de care ne ocupăm a existat (și poate mai există încă) un centru unic de coordonare preocupat de promovarea unei anume imagini a Republicii Moldova în lume. Cu buna știință sau involuntar, înalocuțiunea rostită în cadrul întrunirii de la Casa Presei din Chișinău, A. Brezianu a ținut să facă precizările de rigoare cu privire la metodologia aplicată la elaborarea lucrării: „Dicționarul istoric al Moldovei nu are decât prea puțin de-a face cu construcții lexicografice mamut și ideologic părtinitoare precum cea exemplificată în cele opt volume ale enciclopediei sovietice moldovenești întocmite cândva de Ikim S. Grosul, apărute într-un alphabet strain de limba țării și adresate, în scop pur de propaganda și îndoctrinare, cititorilor din defuncta republică socialist sovietică moldovenească. Dicționarul pe care îl avem aici sub ochi nu este nici un anuar, nici o enciclopedie exhaustive în sens propriu, ci un compendiu, un îndrumar succint destinat nu cititorului de aici, ci cititorului din lumea largă, celor din universități, din cercuri academice și cancelariile diplomatice, interesați să se informeze sine iar asupra unor date esențiale, în primul rând de istorie, privind o țară ținută îndelung, sub oboroc de vechi stăpâniri și tiranii, nu doar împărtășești și militare, ci și ideologice. E vorba aici, neîndoielnic, de faptele care, întâi între 1812 și 1918, iar apoi între 1940 și prăbușirea sistemului sovietic, au dat până la urmă naștere cu forcepsul, aș spune, împotriva naturii, pe harta sângerândă a Europei de Este, realității pe care, cu voia dumneavoastră, mi-aș îngădui s-o numesc aici paradoxul moldav…” Și, ceva mai departe: „Dacă există un paradox a două Moldave, o provincie istorică și totodată o republică de sine stătătoare și adâncimea dilemei initial create odată cu prima anexare a tărâmurilor dintre Prut și Nistru la 1812. Cartea despre care vorbim nu a omis să arate că Rusia ceruse lui Napoleon întregul principat al Moldovei. Dicționarul reamintește că, din partea anexată de țarul Alexandru prin Congresul de la Paris de la 1856, Europa redase principatului Moldovei toatp partea dunăreană a vechiului voevodat. Și dacă acesta, împeună cu întreg restul țării nesupuse autocrației ruse, s-a reunit la 1859 cu principatul-frate, sub urmașul de drept al lui Ștefan Vodă, Cuza. Dicționarul nu omologhează de fel Republica Moldova cu Moldova, ci arată punct cu punct și intrare după intrare toate acele fapte care dovedesc caă este imposibil de vorbit de Republica cea care și-a proclamat independent în 1191 fără a arăta legătura ei cu lungul șir de Domni de la Dragoș și Bogdan până la Cuza”.

Unul din ne-adevărurile vehiculate: chipurile, actualul stat independent Republica Moldova este moștenitorul și succesorul uni, direct și legitim al Principatului Moldovei, cunoscut în istoria continetului European încă acuma „șase veacuri…” Și așa mai departe. Refrenul cântecului, cum se zice în asemenea cazuri, ți se pare cunoscut și încerci să-ți aduci aminte, unde și când l-ai mai auzit…

Așa cum s-a văzut și din examinarea cazurilor luate în discuție, manipularea nu se face niciodată de dragul manipulării, decât – eventual – în glume sau în jocuri hazlii, cînd se urmărește crearea unor momente comice care să trezească ilaritatea ți destinderea atmosferei. Pentru comiterea unui act, a unei acțiuni de manipulare, trebuie să existe persoane sau instituții inițiate, interesate să deturneze cu bună știință și sp exploateze în folos personal sau de grup, în direcția dorită și cu un scop bine determinat, evoluția firească a unor situații, proiecte, evenimente etc.
Tranziția anevoioasă și prelungită cu care se confruntă deja de două decenii Republica Moldova, starea de incertitudine de care este marcată profund societatea, dificultățile provocate de proasta gestionare în acești ani a treburilor publice au pus sub semnul întrebării capacitatea clasei politice moldovenești de a mobiliza energiile naționale creatoare.

Cramponarea elitei politice a partidelor aflate la guvernare în RM în perioada 1994-2009 de ideologia cu termen expirat a moldovenismului primitiv a prejudiciat grav imaginea Republicii Moldova. Și lucrul acesta s-a văzut nu doar în realitățile curente din interior (care între altele s-au soldat, în ultima instanță, cu înlăturarea, în urma scrutinului din 29 august 2009, a PCRM de la putere), ci și în faptul cum a fost văzută în afara evoluției stării de lucruri. Or, dacă despre „Historical Dictionary of Moldova” putem afirma că este o sinteză bună cu o suprastructură defectuoasă (textul-constatare de pe pagina principală, „Cuvântul înainte” al redactorului-editor al lucrării), de rând cu scrierile de acest tip, la baza cărora au stat fie stereotipuri vetuste utilizate în interpretarea unor fenomene din spațiul (post)sovietic, fie reflexe determinate de angajamente axate pe partizanat, în acest răstimp, în occident, au apărut și lucrări, în care ziariștii, sesizând veriga slabă, inconsistentă a construcției șubrezenia eșafodajului pus la temelia edificiului inițial de proiect moldovenist, au ajuns să formuleze întrebarea „Qvo vadis, Republica Moldova?”.
În această ordine de idei, politologul Dan Dungaciu, referindu-se la monografiile care s-au scris în ultimii ani despre Republica Moldova, constată că au în comun cel puțin un lucru: „Toate, explicit sau implicit, se referă la problematica identitară a R. Moldova. Pe troson istoric, curricular, lingvistic, istoriografic sau politic, aceste serii de monografii, publicate după aproape 20 de ani de la destrămarea URSS, care a făcut posibilă apariția pe hartă a noului stat, (ne)vorbesc despre modul în care R. Moldova și-a căutat sau își caută în continuare profilul identitar. Observația este importantă. Căci, dacă, după atâția ani de la dobândirea independeței, cea mai semnificativă chestiune a R. Moldova, cel puțin în ochii cercetătorului occidental, pare să fie problematica identitară, atunci nu ne putem preface că ea nu există.

Este regratabil, că în condițiile dificile ale tranzației spre un stat de drept, cu valori democratice autentice și economice de piață funcțională, forțele angajate în prim-planul vieții social-politice și economice din Republica Moldova, care pentru o perioadă de timp s-au aflat la guvernare, în loc să se orienteze, în alegerea căii de dezvoltare, pe proiecte social-economice viabile și eficiente, în lipsa potențialului intelectual necesar și a penuriei de idei constructive, utilizînd tehncii și forme dintre cela mai variate ale manipulării, ideologiei, propagandei, partizanatului opiniei publice, își camuflează impotența prin (re)inventarea și (re)punerea pe rol a unor ideologii perimate și a unor strategii și politici incosistente, distructive și, în cele din urmă, falimentarea, vizând construcția național-statală, consumând energiile spiritual ale poporului și secătuind visteria statului.

Având ca țintă de manipulare cititorul de rând, și pentru a vedea cum are loc acest fenomen, am realizat un chestionar pe un eșantion de 50 de persoane, cu vârstă cuprinsă între 18 și 45 de ani. În ruma rezultatelor obținute, ne-am convins încă o data, că fenomenul manipulării este prezent în presă și în societatea politică socială.

Din corespondenții chestionați, 30 sunt femei și 20 sunt barbate, este menționat faptul că eșantionul a fost aliatoriu.

Rezultatele obținute sunt prezentate astfel:

Cât de des apelați la material cu tentă social-politică?

Foarte des – 20%

Des – 36%

Mai puțin – 34%

Niciodată – 10%

La cea de-a doua întrebare din chestionar, am ajuns la următoarele rezultate:

Care este scopul lecturării a materialelor?

De serviciu – 64%

De informare – 26%

De culturalizare – 10%

La întrebarea(3), care din autori sau titlu de monografi vi s-au părut ca fiind cel mai util au răspuns că o bază necesară sunt manualele de specialitate, după care cele de cultură generală. O parte din ei au afirmat că o deosebită importanță, i se acordă autorului de monografii, de multe ori se menționează fraza: „O carte bună, eset numele autorului”, rezultând faptul că mulți dintre corespondenți, țin seama, întâi de toate de autor.

La cea de-a patra întrebare, corespondenții au fost puși în situația să răspundă la întrebarea, care este modalitatea de achiziționare a materialelor/ cărților social-politice, aceștia au răspuns:

Le procurați – 40%

Le consultați în cadrul bibliotecilor – 32%

Le împrumutați de la colegi/prieteni – 28%

Un scop la realizarea chestionarului, a fost acela de a vedea dacă monografiile social-politice influențează într-un fel publicul. La această întrebare(5), 70% din corespondenți, au răspuns că da, are influență, 10% au răspuns că nu, iar 20% au răspuns că puțin se influențează prin domeniul social-politic.

O întrebare la care am optat cu înverșunare, a fost, (6) dacă respondenții cred că se manipulează prin presa scrisă. Nu ne-a fost de mirare, că 80% din respondent au răspuns că totuși se manipulează, iar 8% din ei au răspuns că nu se manipulează, pe când 12% din mai multe motive au răspuns că nu știu.

Societatea în zilele noastre, de multe ori, apelează la presa scrisă din mai multe motive. Viașa politică din R. Moldova, este bine cunoscută de către cetășeni, aceștia luând cunoștință chiar și cu literature de specialitate(7). La aceste interpretări, publicul chestionat, a răspuns că: presa scrisă independent:

Educă societatea politică – 50%

Manipulează publicul – 20%

Sunt doar pentru politicieni – 14%

Nu are o importanță, pentru consumatorii de ziare – 16%

În urma acestor rezultate, putem menționa faptul că prin presa scrisă independent, se educă societatea, având și funcția de manipulare și propagare. Întreg procesul de culturalizare a societății se datorează mai multor factori.(8) Cele 50 de persoane chestionate, au răspuns în proporție de 62% – 38%, ca pilonii de bază a culturii politice din societate, îi reprezintă mass-media și respectiv, literatura social-politică.

Ca specialiștii în domeniu, am încercat să deduce care este perspectiva monografiilor social-politice(9), din această privință, 60% din intervievați au răspuns că aceasta are mari perspective, pe când 30% din ei, au răspuns că nu cred într-o perspectivă a acesteia. Dar 10%, nu știu care este soarta sau perspectiva acestei categorii de monografii.

Această analiză am efectuat-o pentru a vedea într-o lumină mai clară părerea societății în ceea ce privește fenomenul manipulării și a propagandei în presa scrisă independentă.

Însăși literature și materialele pe care le-am luat drept studiu de cercetare „Dicționarul moldo-român” și „Istoria integrată” ne-a demonstrate faptul că fenomenul manipulării și a propagandei în presa scrisă independentă din Moldova persistă în ambele lucrări și nu numai.

Concluzii și recomandări

Propaganda, ideologia și partizanatul în presa scrisă denumesc manipularea, și studierea acestui fenomen, ne-a făcut să tragem, o linie de bilanț și să deducem că formele acestui fenomen nu sunt standarte și se manifestă în dependență de cauză și efect. În cazul nostru manipularea și propaganda din sistemul editorial este în mare parte dirijată de situația politică și tendințele acesteea de a manevra și controla puterea.

Am concluzionat că acest sistem de: manipulare și propagandare în presa scrisă, se efectuează prin diverse metode, diverse strategii, și respective, cu diverse scopuri.

Eronarea și distorsionarea conținutului informativ sunt cele mai întâlnite dar și mai negative aspect ale manipulării și a propagandei, acest fapt l-am dedus din studiul de caz pe care l-am elaborat în conținutul tezei.

Dacă este sau nu prezentă manipularea și propaganda în presa scrisă, și dacă au impact asupra cititorilor de acest tip de lucrări, am dedus dondajul de opinie pe care l-am elaborate pe un eșantion de 50 de persoane, și care ne-a ajutat să ne formăm o omagine a situației existente la momemt, vis a vis de presa scrisă.

Ca obiect de studiu, am avut „creația” lui Vasile Stati, „opera” în care, manipularea, propaganda, ideologia și partizanatul nu cunoaște nici limite, nici bunul simț. Conținutul lucrărilor sale fiind doldora de aberații, minciuni și falsificare de date, fapt extrem de grav pentru întregul sistem editorial și mai cu seamă pentru întreaga societate.

Metodele de cercetare utilizate în cadrul studiului de caz au fost, metoda comparației, metoda observației și metoda analizei, toate trei având scop propriu.

Mass-media nu este doar o „oglindă” a societății, ea are și puterea de a direcționa această societate. Relațiile dintre lumea politică și presă nu sunt unilaterale. Sistemul mass-media exercită o influență majoră și modifică în chip semnificativ comportamentul actorilor politici. Această dimensiune derivă din faptul că instituțiile de presă sunt întreprinderi economice, care caută profit și audiență. Spectacularizarea politicului conduce la prezentarea în formă și prin procedurile specifice divertismentului. Această tendință afectează atât limbajul articolelor și emisiunilor, cât și formatul jurnalistic. Transformarea politicului în spectacol conduce la transformarea cetățeanului activ în plan civic în spectator neimplicat al show-ului politic. Cu ajutorul mass-mediei actorii politici își creează o imagine și formează opinia publică. Există o strânsă legătură între politică și mass-media, deoarece partidele politice doresc tot timpul să aibă cât mai mulți simpatizanți (pentru a câștiga cât mai multe voturi) și pentru a forma opinia publică, fără ajutorul mass-mediei acest lucru fiind foarte greu de realizat. Necesitatea identificării și decodificării corecte a influenței politice, pe care o poartă mass-media, este esențială în condițiile în care Republica Moldova se vrea a fi percepută drept un stat democratic, cu valori pro-europene și viziuni bazate pe respectarea necondiționată a drepturilor omului, unanim acceptate de întreaga comunitate internațională.

În urma realizării acestui studiu asupra mass-mediei si crizelor politice din Republica Moldova am formulat următoarele concluzii:

La etapa actuală opinia publică este extrem de influențată de mass-media, indiferent de gradul de democratizare a societății.

Influența politică a mass-media reiese din capacitatea acesteia de a transmite și argumenta mesajele participanților la guvernare, pentru ca, ulterior, să se obțină consimțământul sau dezacordul publicului față de activitățile clasei politice.

În Republica Moldova fenomenul cenzurii politice a intrat un anumit timp în atenția specialiștilor din domeniul mass-media ca fiind unul foarte activ și cu multă susținere din partea diverselor structuri economice sau politice.

Fenomenul pătrunderii mass-media în politică și a politicii în mass-media atestă o serie de diferențe în cadrul Republicii Moldova.

Creează false personalități și distruge personalități reale, impune formațiuni politice discutabile și ocultează adevăruri compromițătoare, inventând, totdată, crize inexistente.

Determină cheltuirea unor sume importante pentru derutarea populației și astfel încurajează corupția.

Prin abordări preponderent conflictuale, în căutare de senzațional, distorsionează realitatea și induce în societate pesimismul, scepticismul, neîncrederea și înclinația pentru izolare și violență.

Cel mai important fapt este însă acela că presa ajunge să determine temele de pe agenda politică, adeseori în mod artificial, fără nici o legătură cu agenda reală a cetățenilor și cu prioritățile recomandate de realitatea socială. Acest fapt este explicabil prin concentrarea capitalurilor din mass-media în interiorul unor mari corporații naționale sau internaționale. Acestea, deși se prezintă drept reprezentante ale intereselor publice, reprezintă în fapt interese private. Această situație poate determina manipulări ale opiniei publice în direcția dorită de finanțatorii privați, pentru obținerea unor avantaje sau obiective economice.

Apariția monopolurilor mediatice creează premisele reducerii numărului de opțiuni la dispoziția cetățeanului și posibilitatea manipulării sale în mod subtil. Calitatea informației scade și pericolul dezorientării cetățeanului crește, în condițiile în care nici legile concurenței pe piața liberă nu îl mai apără pe consumatorul de presă. Aceasta înseamnă scăderea calității democrației.

Din concluzile expuse mai sus, voi face citeva recomandări pentru oamenii politici care ar trebui să susțină următoarele:

Recunoașterea faptului că activitatea de presă este o activitate de interes public și ca atare trebuie desfășurată potrivit unor norme profesionale, la nivelul unor standarde deontologice și sub un anumit control public.

Adoptarea unor reglementări speciale privind combaterea conflictului de interese în domeniul mass-media. În conformitate cu aceste reglementări ar urma, printre altele, să se interzică deținerea în proprietate sau co-proprietate, precum și participarea la administrarea unor instrumente mediatice a celor care sunt activi în viața politică sau a celor care sunt proprietari sau acționari majoritari în societăți comerciale cu alt profil.

Adoptarea unor reglementări privind obligația verificării prealabile a știrilor prin consultarea tuturor celor interesați, precum și obligația acordării dreptului la replică pentru toți cei care în acest fel își pot păstra onoarea sau apăra interese legitime. Prin aceleași reglementări ar urma să se definească și sfera dreptului la intimitate pentru personalitățile publice și pentru ceilalți cetățeni, precum și modalitățile de apărare ale dreptului respectiv.

Stabilirea unor standarde profesionale și deontologice în materie, la nivel internațional astfel încât să se evite subiectivismele ținând de lupta politică internă.

Prin aplicarea unor asemenea măsuri, în paralel cu măsurile vizând apărarea libertății presei, mass-media va contribui la procesul esențial de „democratizare a democrației”, proces absolut necesar în condițiile globalizării și ale crizei în care se află Republica Moldova.

Analiza procesului de influență politică mediatică în toată complexitatea sa din țara noastrăș permite nuanțarea și stabilirea nivelului de democratizare și liberalizare a pieței mijloacelor de comunicare de masă, corectitudinii realizării meseriei de jurnalist și interesului societății pentru promovarea unor principii și norme democratice în corespundere cu legislația internațională. Prin urmare, calitatea desfășurării acestui proces poate servi drept justificare serioasă pentru aprecierea nivelului de cultură politică a societății din țara noastră.

BIBLIOGRAFIE

Studii Știintifice

Botnaru Vasile. Moldovenismul ca instrument de deznaționalizare – o prezentare a articolului ”Cominternul și originile moldovenismului” de Gheorghe Cojocaru.

Bucheru Ion. Fenomenul televiziunii. Editura Fundației ”România de mâine”, București, 1997.

Chelcea Septimiu. Sociologia opiniei publice. Editura Facultății de Comunicare și Relații Publice ”David Ogilvy”, București, SNSPA, 2000.

Coșieru Eugeniu, Lecții de lingvistică generală, Editura Arc, Chișinău, 2000

Coșieru Eugeniu, Lingvistica integral (interviu cu Eugeniu Coșieru realizat de Nicolae Saramandu), Editura Fundației Culturale Române, București, 1996

Coșieru Eugeniu, Omul și limbajul său. Studii de filozofie a limbajului, teorie a limbii și lingvistică generală, Editura Universității ”Alexandru Ioan Cuza”, Iași 2000

Coșieru Eugeniu, Prelegeri și conferințe (1992-1993), sumpliment al publicației ”Anuar de lingvistică și mass-media”, t. XXXIII, 1992-1993, Seria A. Lingvistică, Iași 1994.

Coșieru Eugeniu, Sincronie, diacronie și istorie. Problema schimbării lingvistice, Editura Enciclopedică, București, 1997.

Dungaciu Dan, Integritatea europeană și proiectul (anti)identitar al Republicii Moldova.

Furtună Dorian. Tratatul de bază moldo-român – între consecvență și încăpățînare.

Gârneț Vasile, ”Un monument al minciunii și al urii – Dicționarul moldovenesc- românesc al lui Vasile Stati” în ”Contrafort”, Nr.7-8 (105-106), iulie-august, 2003.

Haneș Gheorghe, Dicționar francez-român/ român-francez. Editura științifică, București, 1991, pag. 221

Madan Ion, Ticăloșie. – În ”Literatura și arta”, Nr. 24 din 15 iunie 2006, pag. 3.

Marga Andrei, O noțiune confuză: manipularea. – Cluj- Napoca, 16-17 noiembrie 2007. Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2008, pag. 23-28.

Moraru Anton, Știința istorică în contextual intereselor politice. Editura Pontos, Chișinău, 2003.

Moraru V. Mass-media vs Politica. Chișinău: Universitatea de Stat din Moldova, 2001. 206p.

Moșanu Alexandru. Manipularea și propagarea istoriei Republicii Moldova prin intermediul manualelor de ”istorie integrate”. – Cluj-Napoca, 2007 pag. 187-196.

Moșneaga Valeriu, Rusnac Gheorghe. Republica Moldova: alegerile parlamentare (1994) și geografica politică a electoratului. ”Tipografia Centrală, Chișinău, [SA], ISBN 9975-923-27-5, pag. 9.

Negru Nicolae, Raftul politic: ”Historical Dictionary of Moldova”, o carte bună cu o prefață proastă. – În ”Jurnal național”, Nr. 609 din 14 septembrie 2007.

Petcu Marian. Manipularea și Propaganda – delimitări conceptuale. – Cluj-Napoca, 2008, pag, 23-28

Rata Marian. Cum devine STATI (a)litatea lui Stepaniuc.

Simion Ana. Manipularea și partizanatul în comunicare.

Varta Ion. ”Statalitatea poporului moldovenesc” – 14 iulie 2009, 16 iulie 2009.

Volcoff Vladimir. Tratat de dezinformare. Editura Antet, Oradea, [s.a], pag. 25.

Rogester Michael, LARKIN Judy, Managementul crizelor și al situațiilor de risc, București, EdituraComunicare.ro, 2003.

Reazuddin Ahmed, (2000) Rolul mass-media într-o criză națională.

Stanyer James. Modern Political Communication. Cambridge: Polity Press, 2007. 222 p.

Tenzer Nicolas. La societe. 11-12 p.

29.Zamfir C., Vlăsceanu L. Dicționar de sociologie. – București: Editura Babel, 1993.

Adrese electronice:

http: //anasimion.wordpress.com/. [accesat 01.05.2014]

http://social.moldova.org/news/moldovenismul-ca-instrument-dedesnationalizare-204750-rom.html [accesat 01.05.2014]

http://www.jurnal.md/articol.php?id=4561&cat=&editie=454 [accesat 01.05.2014]

htpp://www.stiri.romanism.net/?p=3138 [accesat 02.05.2014]

htpp://lsbl.wordpress.com/2010/01/05/patrihoti-ai-limbii-moldovenesti/

[accesat 05.05.2014]

htpp://radufan. Weblog.ro/ [accesat 10.05.2014]

tp://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=8733

[accesat 07.05.2014]

www.jurnal.md, 20:53, 28 septembrie 2008. [accesat 03.05.2014]

www.parlament.md/dowland/laws/ro/546-XV-19.12.2003.doc. [accesat 12.05.2014]

http://www.timpul.md/uploads/files/sondaj.pdf [accesat 10.05. 2014]

http://dorin-popa.blogspot.com/2007/10/functiile-mass-media.html [accesat 15.05.2014]

http://dorinpopa.files.wordpress.com/2008/04/herjeu-radu-tehnici-de-propaganda-manipulare-si-pers-in-tv.pdf [accesat 06.05.2014]