Fenomenul Cenzurii In Mass Media din Republica Moldova.studiu de Caz Postul de Televiziune ”jurnal Tv”

Fenomenul cenzurii în mass-media din Republica Moldova.

Studiu de caz: Postul de televiziune ”Jurnal TV”

CUPRINS

Introducere

Capitolul I Cenzura: Apariția, ipoteze și definiții

Ce este cenzura

Rolul Mass-media în societate

Politica și mass-media

Cine controlează instituțiile media

Autocenzura: Reporterii

Statul și libertatea de exprimare

Rolul statului

Funcțiile mass-media

CAPITOLUL II Trăsături istorice a cenzurii

Regimul cenzurii în România – 1646-1918

Anii 1945-1998

Reflecții istoriografice asupra presei din Basarabia

Circulația și cenzura presei în Basarabia

CAPITOLUL III Cenzura în cadrul unei guvernări democrat

Sistemul mass-media din RM: Televiziunea

Radio

Presa scrisă

Studiul de caz: Postul de televiziune ”Jurnal TV

Stagiul de practică

. Jurnal TV și cenzura

Cazul BEM

Asasinarea ex-deputatului Ion Butmalai

Protestul din 3 mai 2015

Cenzura prin imagini

Concluzie

Bibliografie

INTRODUCERE

”Nu există lege mai mare în jurnalism decât aceea de a spune adevărul și de a înșela diavolul.” (Walter Lippmann)

Jurnalismul este o profesie pentru oamenii cu o personalitate curajoasă. Cuvântul cheie în această meserie este ”curajul” și asta pentru că nici o acțiune nu poate fi făcută de către un jurnalist adevărat dacă nu are curaj.

În societatea noastră, această trăsătură este deosebit de rară care și-ar merita un loc în Cartea Roșie. Trăim vremuri când lașitatea și minciuna au cucerit apogeul în lupta națională a valorilor. Jurnalistul este un luptător. El luptă pentru adevăr din numele unei țări; din numele poporului; și este cel în care toată lumea crede și pe care îl ascultă.

Pe lângă toate aceste valori, cenzura nu are loc să existe în jurnalism, mai ales într-un stat democrat.

Tema tezei mele de licență, care sună în felul următor: Fenomenul cenzurii în mass-media din Republica Moldova, este partea cea mai dureroasă a acestei țări mici și neajutorate. Chiar dacă am ajuns în secolul XXI, acest fenomen încă bântuie printre instituțiile mediatice. Știm cu toții că trecutul țărișoarei noastre a fost unul dureros și trist, iar cenzura s-a simțit la ea acasă. Însă răul cel mai mare se pare că e pe cale să se dezlănțuie în prezent.

Am ales această temă pentru că mi-a părut una foarte interesantă și diversă. Scopul meu a fost să fac o tangență dintre cenzura de pe vremurile trecute și din ziua de astăzi. Dacă tot ne întrebăm dacă cenzura există, cu mare regret afirm că există. Cel mai grav este că ea există sub acoperirea unui stat democrat, iar asta poate avea consecințe rele asupra societății noastre.

Bunica mea îmi povestea că pe timpurile copilăriei sale, regimul stalinist a impus o cenzură absolută în toate domeniile, mai ales în religie. Cu o mare frică mi-a povestit că părinții ei, aveau un colțișor în casă, ascuns cu o perdea, unde era o iconiță, la care se rugau toți cu lumina stinsă cu frica să nu-i prindă cineva. Acel colțișor era ferit de ochii străini, iar cel mai important este că străbuneii mei își învățau copiii să nu spună nimănui și mai ales la școală, că au o iconiță în casă și mai ales că spun rugăciuni în fiecare seară.

Această istorioară m-a motivat și mai mult să abordez acest subiect, pentru că tot mai des văd cum anumite instituții mediatice manipulează prin informațiile cenzurate.

Baza metodologică și teoretico-științifică a lucrării. În această lucrare, am folosit metoda analizei de investigare a mai multor instituții mediatice din Republica Moldova. Totodată făcut o comparație dintre instituțiile publice de stat și cele private: modul de abordare a informațiilor; stilul de difuzare; obiectivitatea acestora; politica editoriala etc.

Inovația științifică a tezei. Cu trecerea anilor, fenomenul cenzurii își schimbă caracterul în circumstanțele guvernării actuale. Un cetățean de rând cu greu și-ar da seama că ea există în societatea noastră, însă în detrimentul apariției mai multor surse de informare, acest fapt se poate observa cu ușurință. Astfel, analizele efectuate la acest capitol niciodată nu-și vor pierde din noutate.

Valoarea aplicativă a lucrării. Această teză poate fi utilă în scopul unei analize mai avansate a activității instituțiilor mediatice din toate timpurile. Informațiile obținute pot fi de folos pentru formarea unei imagini ale concepțiilor mass-mediei din RM.

Structura tezei de licență. Lucrarea e alcătuită din introducere, trei capitole cu subcapitolele respective, urmate de concluziile de rigoare din Încheiere și de o bibliografie selectivă a surselor consultate și citate în cuprinsul tezei.

Capitolul I ”Cenzura: Apariția, ipoteze și definiții” – conține concepții teoretice despre cenzura din trecut; apariția sa; dezvoltarea acesteia și trăsăturile cenzurii în mai multe țări și ramuri ale instituțiilor mass-media.

Capitolul II ”Trăsături istorice a fenomenului cenzurii” – în acest capitol sunt afișate niște reflecții istoriografice despre cenzura din regimurile autoritariste și comuniste din Republica Moldova și România din perioada anilor înainte de al II-lea război mondial, și după.

Capitolul III ”Cenzura în cadrul unei guvernări democrate” – cuprinde analiza fenomenului cenzurii din Republica Moldova la etapa actuală; este descris studiul de caz care are o tangență dintre stagiul meu de practică la ”Jurnal TV” și tema tezei mele de licență.

1. Cenzura: Apariția, ipoteze și definiții

1.1.Ce este cenzura?

În anul 1984, DEX definea cenzura ca fiind un „control prealabil care asigura pastrarea secretului de stat; controlul prealabil exercitat asupra continutului publicatiilor, emisiunilor de radioteleviziune etc.; organ care exercita acest control.” La peste un deceniu, cuprinzator de diverse schimbari profunde, DEX-ul din 1996 până în present, dă aceleiasi cenzuri urmatoarea definitie: „Control prealabil exercitat de anumite organe specializate ale unui stat asupra publicatiilor, spectacolelor etc. si, în anumite conditii, asupra corespondentei si convorbirilor telefonice; organ care exercita acest control. [49]

Cenzura este un fenomen des întâlnit în mass-media, care deține puterea asupra informației care urmează a fi difuzată în presa scrisă, presa digitală, la radio, în televiziune și în toate ramurile mass-media. Cenzura are menirea nu doar de a filtra informația ci și de a filtra imaginea foto sau video care este difuzată. De obicei cenzura este aplicată de către conducere, oameni politici sau alte persoane cu o influență majoră în societate.

Aplicarea cenzurii în mass-media, compromite foarte mult acele părți interesate, ca o oarecare informație să nu fie difuzată și să nu fie cunoscută de nimeni. Acest fenomen este o limită aspră în ceea ce privește libertatea de exprimare a presei, televiziunii, stațiilor radio etc. Și de ce nu – a jurnaliștilor.

Mai multe investigații la acest capitol ne arată că există o diferență enormă între cenzura dintr-un stat democrat si totalitar. Într-un stat democrat cenzura are menirea de a menține securitatea internă și externă a statului, un sistem politic care respectă pe deplin drepturile și libertățile omului. În cazul unui stat totalitar rolul cenzurii se schimbă definitiv. Într-un astfel de stat cenzura presupune un control prohibitiv și prevede o manipulare totală care în mare măsură coincide cu funcțiile organelor represive. Totodată cenzura într-un stat totalitar mai are menirea de a se implica chiar și în viața privată ai cetățenilor și evident în sfera profesională a acestora.

Laureatul Premiului Nobel, Friedrich August von Hayek, explică cauzele fenomenului cenzurii dintr-un stat totalitar prin faptul că scopul acelor convingeri impuse oamenilor prin cenzură și manipulare, este de a le transforma în opiniile proprii, iar lumea să trăiască cu unul și același scop.

Cuvântul ”cenzură” provine din latină, census, ceea ce a însemnat în Roma antică un recensământ ai averii cetațenilor ceea ce a servit ca orientație politică ai oamenilor.

Cenzura a luat amploare în epoca antică ca un atribut ai autorității de stat și puterii religioase. Enciclopedia ”Britannica” a remarcat faptul că în Atena (480-410 î. H.) au fost arse cărțile despre zei al filosofului Protagoras. Totodată, Platon a propus introducerea unor interdicții menite să protejeze oamenii de efectele dăunătoare ale operelor de artă. El a fost primul care a justificat necesitatea de a combina auto-cenzura artistului cu prealabila cenzura socială. Ulterior cenzura și lupta pentru gândirea și exprimarea liberă au devenit o parte integrantă a politicii Republicii Romane și a Imperiului Roman.

Odată cu epoca Iluministă au început să apară și păreri controversate vis-a-vis de fenomenul cenzurii. Împotriviri la acest capitol au început să apară și în filosofia clasică germană. Filosoful Immanuel Kant a adoptat o poziție în favoarea liberei exprimări ai gândurilor proprii, pe când filosoful Georg Wilhelm Friedrich Hegel era de părere că libertatea exprimării trebuie să fie reglementată de către lege și sancționată prin măsurile polițienești.

Introducerea diferitor forme de cenzură au fost sprijinite de guvern din motive de securitate publică, combaterea extremismului și a corupției. Aceste idei au fost susținute nu numai de către puterea guvernamentală dar și de mai multe organizații sociale, politice – cum ar fi partidele, mișcările politice, chiar și biserica.

Prin viziunea criticilor, cenzura nu are puterea de a rezolva problemele politice,sociale, etc., ci doar are menirea să ignore existența lor.

Ținând cont de progresul tehnologic, existența internetului și răspândirea rapidă a informației, cenzura ocupă un loc aproape imposibil în societatea noastră.

1.2.Rolul Mass-media în societate

De la bun început mijloacele de informare în masă au fost sub tutela autoritații fie politice sau religioase. O dată cu apariția tiparului, acesta era utilizat doar pentru a difuza informația ideologică acceptată în acel moment al istoriei. Printre primele tipăriri ale lui Gutenberg (metalurgist și inventator german, cunoscut pentru contribuția sa remarcabilă la tehnologia tiparului), s-au concetrat asupra multiplicării Bibliei sau a difuzării informațiilor de caracter religios. În 1631 când au apărut primele săptămânale în Franța, ”La Gazette” condus de Théophraste Renaudot, și ziarul ”Nouvelles ordinaires de divers endroits” fondată de Jean Epstein – au fost direcționate spre controlul cardinalului Richelieu. Materialele publicate în aceste ziare reprezentau interesele politicii oficiale, activitățile zilnice ale prim-ministrului și nu în ultimul rând ideologiile subiective ale conducătorilor. În Anglia în secolul al XIII-lea, regele Henric al VIII-lea a întocmit lista ziarelor cenzurate în urma propriilor decizii și dorințe.

În deceniul trei al secolului al XIX-lea, până să apară ziarele pentru un public larg de cititori, informațiile erau difuzate marilor bancheri, elitelor aristocratice, nobilimii militare sau economice care dețineau controlul principalelor surse de comunicare. O altă piedică în circulația ziarelor era problema tehnologică care presupunea ca ziarele să fie realizate manua, imprimantele scoteau foi volante la intervale mari de timp iar prețul pentru editare si transport erau foarte mari. În același timp guvernarea autocratică avea de profitat din motiv că oamenii nu erau informați despre anumite procese decizionale și diferite critici față de acțiunile puterii. În așa mod era constituit un regim tăcut și unidirecțional de comunicare cu populația. Însă autoritățile aveau dorința să controleze opiniile oamenilor și să nu le răspândească, iar accesul la informații să fie restrâns și limitat.

Apariția democrației moderne a marcat o schimbare semnificativă în domeniul mass-media. Conceptele fundamentale ale acestei doctrine sunt Egalitatea și Libertatea. ”Eliberarea” instituțiilor media de sub supravegherea autorităților politice a început o dată cu Iluminismul, care a avut o amploare mai vastă atunci când mass-media a fost ”egalizată” oferind populației l pentru editare si transport erau foarte mari. În același timp guvernarea autocratică avea de profitat din motiv că oamenii nu erau informați despre anumite procese decizionale și diferite critici față de acțiunile puterii. În așa mod era constituit un regim tăcut și unidirecțional de comunicare cu populația. Însă autoritățile aveau dorința să controleze opiniile oamenilor și să nu le răspândească, iar accesul la informații să fie restrâns și limitat.

Apariția democrației moderne a marcat o schimbare semnificativă în domeniul mass-media. Conceptele fundamentale ale acestei doctrine sunt Egalitatea și Libertatea. ”Eliberarea” instituțiilor media de sub supravegherea autorităților politice a început o dată cu Iluminismul, care a avut o amploare mai vastă atunci când mass-media a fost ”egalizată” oferind populației accesul liber la informație. Datorită acestor concepte, procesul democratic în sfera informării publicului s-a extins semnificativ. Funcțiile instituțiilor mediatice au fost clar stabilite întrucât acestea aveau menirea de a servi publicul: să prezinte informațiile publicului, să interpreteze știrile, să urmărească acțiunile politicienilor și să implice cetățenii la o interacțiune politică. Aceste reforme au început în urma revoluției din anul 1830 când presa pariziană de la ”National” a refuzat să se supună ordinilor restrictive ale lui Ludovic Filip.

Este cunoscut faptul că inițial presa era supravegheată, controlată și comandată de către politicieni. Spre exemplu, câteva din ziarele principale ale Statelor Unite, precum ”National Gazette” și ”Gazette of the United States” erau instrumentele partidelor politice și erau destinate elitei electorale, alcătuite dintr-un grup mic de alegători selectați după criterii economice. Aceste publicații erau lipsite de independență și erau dependente de finanțarea din partea autorității. Totodată promovau concepțiile dictate de politicieni iar ziaristul nu era decât o unealtă politică care nu avea dreptul să se abată de la normele dictate de putere.

Prima consecință din cauza apariției presei de partid a fost monopolizarea informațiilor deținute exclusiv de reprezentanții puterii. Jurnaliștilor li s-au creat o zonă restrânsă de lucru: acesta trebuia să fie supus ideologic, devotat intereselor politice, lipsit de independență și dependent financiar de proprietarii săi.

Conceptul de liberalizarea presei a apărut în secolul al XIX-lea o dată cu cugetătorii liberali anglo-saxoni care spuneau: ” nimeni nu poate împiedica altă persoană în viață, sănătatea, libertatea sau proprietatea sa”. [33, p.13]

Potrivit tratatului ”Despre Libertate” ,al lui John Stuart Mill, ”libertatea de exprimare devine similară cu libertatea de exprimare în general, a tuturor cetățenilor; orice restrângere a dreptului de exprimare a jurnaliștilor devine astfel un atac împotriva libertăților cetățenești. Ziaristul nu este altceva decât un exponent al drepturilor naturale ale indivizilor, nu dispune de drepturi superioare față de concetățenii lui, ci este un simplu cetățean dotat cu instrumente mai puternice de a transmite altora propriile opțiuni.” [33, p.13]

Astfel scopul liberal al formelor guvernamentale era caracterizat prin păstrarea și menținerea libertății, mai ales în domeniul instituțiilor media care trebuiau să devină un instrument al libertății sociale. Potrivit lui J. S. Mill, ” presa nu poate fi independentă dacă nu există un mediu economic liber și concurențial, condus de ”mâna nevăzută” a pieței, fără intruziunea statului tiranic”. [33, p.13]

Un loc important în instituțiile mass-media îl ocupă jurnaliștii cărora li se mai spune și ”câine de pază al societății”. Termenul de watchdog (câine de pază) prevede ca jurnalistul să fie ”dotat” două funcții majore esențiale: supravegherea activității politicienilor și informarea corectă și obiectivă a cetățenilor. Cât de paradoxal nu ar părea, însă aceste funcții coincid cu abilitățile naturale a câinelui care latră atunci vede hoțul și când simte primejdia.

Teoreticienii liberali susțin că jurnaliștii nu sunt în stare să își îndeplinească aceste funcții democratice dacă nu există o piață liberă de idei și acțiuni. Filosoful englez,Alexander Meiklejohn a subliniat în lucrarea sa ”The Constitutional Powers of the People”, alte două funcții importante atribuite rolului de câine de pază, precum: 1) rolul informativ – presa fluidizează comunicarea dintre puterea de stat și cetățeni; ajută cetățenii să-și facă alegerea corectă în campania electorală; stimulează participanții electorali să reacționeze la interesele cetățenilor; 2) critica – aici trăsăturile jurnalistului la noțiunea de watchdog sunt foarte clar evidențiate deoarece presa are rolul de a supune criticii și analizei absolut toate acțiunile exercitate de oamenii legii; are menirea de a evalua toate reformele, programele și proiectele politice, iar mai ales are obligația de a face publice toate încălcările care au fost depistate.

Reieșind din atribuțiile jurnaliștilor și instituțiilor de comunicare în masă, realizăm că mass-media este o forță a cărui limite sunt larg poziționate. Un lucru cert este că odată cu influența venită din partea guvernării sau ai oamenilor politici, mass-media poate deveni o armă extrem de puternică și dăunătoare, întrucât are puterea de a forma opinia publică, iar în cel mai rău caz – o poate manipula. ”Mass-media își exercită forța și capacitatea de presiune asupra societății din patru direcții: economică, simbolică, coercitivă și politică. În sens economic, mass-media constituie un puternic factor de presiune asupra cadrului general de acțiune al mijloacelor de informare, legile pieței influențând în bună parte procesele comunicaționale; la nivel simbolic, mass-media pot fi considerate drept principalul factor de propagare a ideilor, cea mai puternică forță interogatoare din societate, singura care poate să socializeze indivizii. Înțelese în sens pozitiv, mass-media devine purtătoare a valorilor democratice și educă cetățenii în spirit civic, dar componența negativă majoră rămâne dependența față de proprietari, față de lumea afacerilor și față de dorințele finanțelor globale. Presiunea politică este poate cea mai puternică dintre atribuțiile preluate de mijloacele de comunicare în masă, după explozia electronică de la începutul secolului XX. O mare parte din funcțiile partidelor politice – stimularea publicului, crearea unei identități ideologice, mobilizarea electorală, selectarea candidaților – a trecut în sfera mediatică.” [33, p. 129]

În urma schimbărilor survenite în ultimul secol, puterea politică se resimte destul de mult și are tendința să restrângă capacitățile instituțiilor mediatice. Pentru a avea un control strict asupra mijloacelor de informare, puterea politică îndeplinește câteva tipuri esențiale de control: legislative și administrativ. Controlul legislative reprezintă modul cel mai agresiv și vizibil asupra mass-mediei. Astfel, printr-o legislație limitată, jurnaliștilor li se impune un șir de limite și restricții asupra accesului la anumite informații. Li se impune o manieră comunicațională dependentă și o arie limitată de activitate. Controlul administrativ constă în acordarea de scutiri fiscale; încurajarea privatizării de către persoanele aflate în strânsă legătură cu conducerea principalelor partide de guvernământ.

Totodată poate avea loc și limitarea accesului la undele radio și de televiziune prin impunerea unui monopol pentru companiile de difuzare sau prin restricții impuse de către agențiile de monitorizare a activității presei

În contextul cenzurii, putem vorbi și despre controlul financiar-economic ai instituțiilor media. Această trăsătură provine din partea puterii totalitare și autoritare care constrânge acțiunile proprietarilor de presă. Într-un mod normal piața economică ar trebui să stimuleze dialogul instituțiilor media cu publicul, însă elita financiară supraveghează întru totul mișcările și direcțiile ideilor promovate de presă, în limitele cenzurii. În mare parte proprietarii marilor companii de instituții media sunt conservatori pe când redactorii din aceste companii sunt selectați după criteriile cenzurii ideatice. Fenomenul cenzurii poate fi observat și în companiile de publicitate și pot exercita o presiune mult mai mare decât instituțiile mass-media. Jurnaliștii sunt afectați într-o manieră aspră; ei sunt vulnerabili în raport cu ideile și interesele sale, iar în relația cu proprietarul sunt la fel de dominați așa cum sunt dominați și de puterea statului.

1.3.Politica și mass-media

Este bine cunoscut obiceiul că președinții tind să critice instituțiile mass-media, dar în același timp se tem de puterea acestora. De asemenea și canditații în campaniile electorale apelează la sprijinul companiilor mediatice, iar în același timp neagă că acestea au vreo influență în societate. Mulți actori politici apelează la ajutorul mass-mediei în scopul de a le promova interesele și de a le forma imaginea pe care și-o doresc, știind că publicul absoarbe orice informație difuzată într-o manieră oarecum manipulatoare. De obicei instituțiile mediatice ajung să fie criticate pentru maniera și tonul în care ei redau știrile din viața politică. În ciuda acestui fapt, nu sunt semnale că importanța mass-media s-ar fi diminuat, însă din contra, există dovezi care susțin contrariul. Unele sondaje de opinie ne prezintă o constatare că americanii sunt îngrijorați de importanța și rolul zilnic pe care le dețin instituțiile media. Circulația presei scrise a atins astăzi un nivel foarte înalt, iar știrile din presa electronica – C-SPAN, CNN, știrile de seară, știrile de dimineață sau știrile nopții, nu au cunoscut vreodată o popularitate atât de mare.

În Statele Unite instituțiile media au înregistrat o importanță foarte mare în politica americană. Nu putem stabili cauzele care au provocat această putere mediatică în politica americană, deoarece sunt extrem de complexe și dificile. În același timp unele motive aparțin schimbării sistemului politic, care într-un mod esențial a stimulat și a motivat instituțiile media să capete putere și influență. O cauză esențială la acest capitol reprezintă mișcarea politică spre o democrație în mass-media și în politica americană. Potrivit istoriei americane, un rol mare le-au avut reformele democratice în privința extinderii rolului electoratului precum extinderea dreptului la vot; alegerea directă a oficialităților publice; alegerile partidelor – au înregistrat un succes semnificativ. Ulterior politica americană a renunțat la elementele democrației aristocatice, care erau înregistrate în Constituție. Totodată toate reformele întreprinse în scopul instalării unei democrații în toate domeniile, a dus spre sporirea valorii și puterii instituțiilor mass-media. Esența vieții sociale americane era caracterizată printr-un dialog direct între oficialii aleși și public; erau stabilite niște norme obligatorii de a lua în calcul opinia publică și de a permite societății să fie la curent cu activitatea politică la modul obiectiv.

1.4.Cine controlează instituțiile media?

Nu este uimitor faptul că proprietarii marilor instituții mediatice, directorii și întreaga conducere aparțin unei pături sociale înstărite și marea lor majoritate sunt conservatori din punctul de vedere politico-economic. Un critic din domeniul instituțiilor media a remarcat faptul că printre patronii mediatici nu prea există vreo persoană cu idei și convingeri liberale. Ei sunt mai mult atașați de dreapta centrului politic decât de stânga. La rândul său, proprietarul imperiului media News Corporation, care este al doilea marele conglomerat media din lume, Rupert Murdoch, a fost întrebat cândva: ”Sunteți considerat a fi conservator din punct de vedere politic. În ce măsură influențați atitudinea redacțională a ziarelor Dvs.?” La care acesta a răspuns: ”În mare măsură. Banii se opresc pe biroul meu. Redactorii mei au contribuția lor, dar decizia finală îmi aparține.” Totodată Murdoch susține că nu se consideră un simplu conservator, însă chiar un ”conservator radical”. [33, p. 139]

Redactorul ziarului Los Angeles Times, în perioada anilor 1960-1980, a afirmat că a existat un process de selecție ideologică: ”Eu sunt director general. Eu stabilesc politica și nu am de gând să am în jurul meu oameni care nu sunt de acord cu mine. În sfera general a conservatorismului vs. liberalism, am în jurul meu oameni care văd lucrurile la fel ca mine”. [33, p. 139]

Așadar, proprietarii companiilor media pot să exercite o presiune financiară asupra organizației de presă, iar după dorința lor pot avea o influență asupra știrilor care urmează a fi difuzate și chiar pot decide care dintre angajați pot fi demiși. Pe timpurile când familia DuPont erau proprietarii celui mai mare ziar din Delaware, erau lichidate toate subiectele și articolele care nu coincideau cu interesele și ideologiile lor. Editorul Walter Annenberg, când a devenit proprietarul ziarului Philadelphia Inquirer, a inițiat o regulă în corpul redacțional care prevede interzicerea știrilor în care sunt menționate numele persoanelor antipatice pentru el, chiar și a persoanelor care regulat apăreau în presă. Totodată ziarul pentru el era o armă împotriva candidatului la funcția de guvernator care susținea politici care-I atacau interesele lui Annenberg în domeniul construcției căilor ferate în Pennsylvania. Deseori proprietarii instituțiilor media susțin că nu intervin în materialele care sunt difuzate, însă cert este faptul că sugestiile celor care dețin puterea sunt de fapt ordine extreme de ascunse.

Câteodată sugestiile proprietarilor pot fi ignorate de redactori dar nu foarte des. La rândul său, dacă proprietarul insist atunci redactorul nu are de ales și se supune. La începutul anilor ’50, redactorul-șef al ziarului St. Louis Post-Dispatch, Joseph Pullitzer a decis că redactorii săi erau prea critici față de escapadele vânătorii anticomuniste ale senatorului McCarthy. Ulterior Pullitzer le-a impus redactorilor să renunțe la acest subiect, înlocuindu-l printr-un ordin direct și interdictiv: ”Vă cer ca termenii <McCarthy> sau <McCarthysm> sau orice referire indirectă la acestea să nu mai apară în pagină fără aprobarea mea…” [33, p. 140]

O trăsătură a cenzurii dată uitării și lăsată fără atenție sunt publicitățile. Nu trebuie să trecem cu vederea influența pe care le exercită asupra instituțiilor mass-media. Deși nu toți își pun întrebarea cât de multă influență pot avea aceste instituții, sau și mai rău – nu toți ajung la această concluzie. Pare absurd însă proprietarii instituțiilor de presă poartă grija ca să nu supere marile interese financiare, în special ale celor mai mari întreprinderi care au nevoie de publicitate. Sociologul american, Todd Gitlin, a comentat asupra acestui fenomen, următoarele: ” Senzația că există cineva care plătește facturile nu poate fi anihilată, chiar dacă nu ajunge niciodată la nivel conștient. Directorii rețelelor mass-media își însușesc dorințele principalilor beneficiari ai reclamelor. Herman Kield de la CBS… nu s-a ferit să dea un răspuns atunci când l-am întrebat dacă agențiile de publicitate – și asociații ale acestora – sunt luate în considerare atunci când iau decizii cu privire la programe. ”Aș spune că întotdeauna se ține cont de acest lucru. Întotdeauna…” [18, p. 335]

Unii regăsesc în fenomenul de manipulare a mass-media de marele interese financiare – teoria conspirației. Însă totul este mult mai simplu: cei care plătesc pentru publicitate văd foarte bine influența care se răsfrânge asupra materialelor din presă. Proprietarii instituțiilor de presă își arată sprijinul și acordul la acest capitol. Ca să ne aprofundăm mai mult în detalii, putem analiza cazul din anii ’70 al ziarului New York Times. Este vorba despre tema care a atins problema siguranței și a poluării auto. Editorul ziarului Times, Arthur Ochs Sulzberger a mărturisit că le-a cerut redactorilor să protejeze imaginea și poziția industriei automobilelor pentru a ”nu le păta” autoritatea și publicitatea în societate. Totodată Sulzberger a declarant că industria respectivă era principala sursă financiară a ziarului New York Times în acea perioadă.

Putem afirma cu certitudine că acele companiile care își fac publicitate nu ezită să facă presiuni asupra instituțiilor mediatice și asupra întregii societăți. Spre exemplu, compania Mobil Oil a cerut ca PBS (The Public Broadcasting Service – american public broadcaster and television program distributor) să înceteze difuzarea unui film care ar atinge reputația unuia dintre partenerii din domeniul petrolului din Arabia Saudită. Totodată și companiile de tutun și-au luat înapoi anunțurile publicitare din revista americană Mother Jones, din cauza că în acest ziar au fost publicate articole care menționau că țigările sunt prima și principala sursă a apariției cancerului la plămâni și care provoacă apariția bolilor de inimă. Potrivit unui studiu realizat în urma analizei unor ziare și reviste pentru femei, care aveau tematica de a publica articole despre sănătate, și în același timp făcând publicitate țigărilor – nu a existat nici un material publicat despre daunele și pericolele fumatului. O asemănătoare problemă a influenței publicității asupra mass-media, a fost atunci când postul american de televiziune, NBC, a difuzat un film documentar despre condițiile de muncă îngrozitoare care erau aplicate muncitorilor imigranți în compania Coca Cola Food Company. În urma acestui filmuleț, compania Coca-Cola a denunțat emisiunea, iar acel program televizat nu și-a mai putut găsi un sponsor. Partea proastă este că emisiunea ”Today” al aceluiasi post de televiziune, a difuzat un boicot împotriva unei firme fără să menționeze numele acestei companii, care, până la urmă s-a aflat că este însăși proprietarul acestui post de televiziune, GE (General Electronics). Din păcate, instituțiile media rămân a fi vulnerabile atunci când este vorba despre presiunea companiilor care își fac publicitate și nu în ultimul rând – de către finanțatorii care crează o dependență totală a întregului sistem mediatic. Jurnaliștii devin păsări fără aripi cărora li se impun limite și condiții, o dată ce banul dictează regulile. Reporterul Art Shields, de la ziarul Daily Worker din Ohio, a fost la rândul său avertizat să nu publice materiale care ar ofensa cumva reputația oamenilor de afaceri locali. ”Nu putem să trăim fără bunăvoința lor. Fii atent mai ales atunci când scrii despre producătorii de bere. Sunt cei mai buni clienți ai noștri în materie de publicitate”; totodată redactorul l-a prevenit pe Shields că orice articol care va urma să-l publice, să fie prezentat conducerii uzinei de oțel ca să dea permisiunea: ” Uzina de oțel conduce orașul acesta”, a declarat redactorul. [37, p. 124]

Cu astfel de momente neplăcute s-a întâmpinat în cariera sa de reporter, o altă jurnalistă de la ziarul Willamette Week din Portland, Oregon. Redactorul a atenționat-o că afacerile cu oamenii de influență înseamnă putere, iar ei trebuie să le facă pe plac. Totodată toate articolele publicate care aveau tendința de a critica pe cineva din lumea afacerilor, au fost reeditate pentru că redactorul nu dorea să ajungă în relații proaste cu afaceriștii. Este bine cunoscut faptul că libertatea presei este pusă în discuție atunci când guvernul se implică în activitatea instituțiilor mediatice cu scopul de a influența sau de a limita difuzarea anumitor informații. Însă mai gravă poate fi situația în instituțiile private din mass-media, pentru că majoritatea cazurilor de cenzură pot exista anume în sectorul privat. Patronii acestor instituții conduc absolut orice mișcare și determină întreaga echipă redacțională să publice faptele și ideile corecte în viziunea proprietarilor. Mai ales atunci când este vorba despre publicitate care uneori ajunge într-o contrazicere totală cu politica editorială a instituției.

O responsabilitate enormă o poartă redactorii din presa scrisă și producătorilor de programe din domeniul presei audio-vizuale. Doar după acordul lor, materialul poate fi difuzat sau dacă doresc – să modifice mesajul articolului, să-l rescrie sau să-l anuleze după bunul plac. Ei pot fi supuși doar directorilor și superiorilor executivi. În mod regulat, în cadrul instituțiilor media, sunt organizate ședințe ale directorilor și redactorilor pentru a selecta subiectele care ulterior vor fi abordate. Este foarte clar faptul că directorii pot respinge anumite teme, chiar dacă redactorii sunt de altă părere. Astfel redactorii au talentul de a intui reacția și așteptările directorilor. Chiar dacă ei susțin că nu sunt manipulați de nimeni, există această trăsătură care prevede o subordonare din partea inferiorilor executivi față de proprietar. Independența redactorilor constă în capacitatea de a publica materiale avantajoase superiorilor lor; acel gen de materiale care nu afectează interesele celor cu bani și putere. Nu trebuie să credem că redactorii sunt îndemnați zilnic de către superiori, în meseria lor, pentru că astfel de redactori nu se vor reține mult timp în această funcție. Asemenea îndrumări nu sunt necesare, ele apar intuitiv o dată ce sunt clare pozițiile ideologice ale directorului. Șanse ca un redactor să meargă împotriva voinței directorului lui sunt minime, însă dacă o face se alege cu o dictatură aspră din partea șefului. De aceea redactorii sunt liberi atâta timp cât sunt perfect de acord cu șeful.

Directorul ziarului News-Herald Newspaper, din orașul Michigan, a scris un articol care l-a provocat pe redactor să-și dea demisia: ” Politica noastră este de a susține și promova în mod agresiv lumea oamenilor de afaceri din sfera noastră de circulație și/sau acele organizații care ne susțin prin publicitate”. [33, p. 144]

Editorialistul american, James Kilpatrick, fost redactol al ziarului Washington Post, a scris o mulțime de articole care aveau menirea de a sprijini puterea autorităților din colegii și licee, în scopul de a supraveghea și cenzura ziarele studențești. ”A oferi studenților libertatea absolută a presei e similar cum a lăsa animalele să conducă grădina zoologică. În lumea reală,a adulților, un redactor este supus proprietarului, iar dacă acesta spune ”Renunță la articol”, asta este, dragă, articolul s-a dus. Dreptul la o presă liberă aparține individului care deține un organ de presă. Studenții nu sunt proprietarii revistelor școlare. Ei nu au nici măcar ban investit în respectiva afacere.” [24, p. 196-197]

Prin urmare, Kilpatrick susține că puterea este în mâinile proprietarului și nu este un drept politic al reporterului. Potrivit lui, proprietarii au dreptul de a efectua o cenzură asupra redactorilor. Dacă e să analizăm cele spuse, Kilpatrick are dreptate atunci când vorbim despre lucrurile care se întâmplă în realitate, însă rare ori când autoritățile recunosc acest fapt. Este evident că într-un grup de oameni unde predomină subiectivismul și dorința de a crește pe plan profesional, redactorii sunt cei care se supun patronilor și aici nu este de vină demnitatea sau etica jurnalistică. Cu toții ne dorim o funcție însemnată și cel mai des suntem nevoiți să ne supunem într-un mod discret, șefilor. Același lucru se întâmplă în instituțiile media, iar mai ales în sectorul privat. Până la urmă cel care deține puterea și banii – este cel care spune ultimul cuvânt.

1.5.Autocenzura: Reporterii

Aidoma redactorilor, reporterilor li se acordă autonomie doar atunci când demonstrează că nu o vor duce dincolo de limitele acceptabile. Ei sunt agenți independenți într-un mod condiționat, liber să prezinte ce doresc atâta timp cât superiorilor le place ceea ce prezintă. Competența jurnalistică este apreciată în parte și după abilitatea de a prezenta lucrurile dintr-o perspectivă acceptabilă din punct de vedere ideologic, definită ca ”echilibru” și ”obiectivitate”. Ca și cercetătorii din științele sociale sau alți investigatori, jurnaliștii se îndoiesc de prea puține ori de propriile obiective chiar și atunci când ele nu sunt decât un ecou al ortodoxiei stabilite. Din moment ce nu întrec niciodată măsura, ei nu sunt struniți. Încât sunt predispuși să nu vadă că muncesc sub biciul ideologiei. Iată de ce unii reporteri insistă afirmând că sunt liberi. Numai atunci când părăsesc cărarea bătărorită vor simți presiunea venită de sus. Dar lucrul acesta nu se întâmplă aproape niciodată. Dacă fiecare reporter ar trebui să fie strunit permanent de către proprietari atunci când produce o știre, sistemul nu ar putea menține aparențele democratice și probabil că nu ar putea să funcționeze cu atâta ușurință. După cum o dovedesc faptele, redactorii și editorii nu trebuie să exercite o supraveghere ubicuă: controlul intermitent este suficient. După cum am mai spus, anticiparea faptului că superiorii ar putea să nu fie de acord cu un subiect sau altul este de obicei suficientă pentru a descuraja un reporter. Multe dintre limitările impuse reporterilor nu vin din cenzura directă, ci din plângerile superiorilor. Această evitare anticipativă face intervenția directă de sus mai puțin necesară, lăsându-i jurnalistului sentimentul autonomiei sporite față de cea justificată în mod concret de relațiile reale de putere.

Conform unui amplu studiu asupra principalelor mijloace de informare, un sociolog a tras concluzia că autocenzura devine un obicei, când jurnaliștii nu mai sunt conștienți de faptul că reacționează ca urmare a unor presiuni. Gans amintește cazul unui reporter aflat în dispute cu redactorul, pentru eliminarea unei informații despre CIA: ”prea multe neînțelegeri cu superiorii te etichetează drept cârtitor, spunea el, încât a decis să își salveze puținul capital politic pe care în avea pentru o altă problemă pe care o considera mai importantă”. [24, p. 98]

Mulți dintre cei care învață să renunțe la o luptă, în cele din urmă nu mai duc nici un fel de bătălii. După un timp, evitarea anticipativă devine o a doua natură. Fostul președinte al FCC, Nicholas Johnson, descrie astfel procesul autocenzurii: ”Un reporter… are o primă idee de investigare a unui subiect, îl scrie și apoi îl supune atenției editorului și i se spune că nu este bun de tipar. Se întreabă de ce? Data viitoare va fi suficient de atent pentru a-l întreba mai întâi pe redactor. I se spune că ar fi mai bine să nu scrie despre acel subiect. A treia oară se gândește să urmărească un subiect, dar nu îl mai deranjează pe redactor pentru că știe că e inutil. A patra oară nici măcar nu îi mai vine ideea.” [24, p. 98]

Mulți reporter insistă asupra faptului că nu aparțin nimănui. Aceasta în pofida faptului că adeseori ei își pun cu voce tare, probleme despre felul în care șefii văd lucrurile. Se vorbește despre subiecte valoroase ”stricate” sau rescrise de către redactorii motivați politic. Ei știu că evenimentele cu potențial exploziv trec neobservate și că editorii decid să favorizeze versiunea oficială asupra evenimentelor, ignorând nenumăratele informații contrare. Ei își amintesc de instrucțiunile primite de sus despre modul în care este bine să nu îi supere pe marii proprietari ai firmelor care își fac publicitate sau persoanelor cu alte interese puternice. Ei își cunosc cazurile de jurnaliști abandonați sau exilați în paginile obscure ale ziarului. Ei știu de disidenții politici invitați să apară în emisiunile de opinie sau să scrie editoriale, cărora li s-a interzis prezența atunci când veștile despre eveniment au ajuns la urechea eșaloanelor superioare de producători de știri. Majoritatea lor însă tratează aceste evenimente ca pe niște îndreptări aberante de la sistemul democratic fundamental al producției de știri.

Jurnaliștii vor vedea autocenzura ca pe o formă de ”realism” sau de ”pragmatism” ori de ”acceptare a regulilor jocului”. În abilitatea de a trăi într-o stare permanentă, deși nu întotdeauna conștientă, de reacție anticipativă și păstrând o aparență de independență, oamenii din presă nu diferă prea mult de profesioniștii din alte organisme ierarhice.

La locul de muncă jurnaliștii sunt supuși condiționărilor ideologice manifestate neoficial prin aluzii și sugenstii ascunse sub masca sfaturilor ”profesionale”. Astfel, ei pot fi mustrați pentru că ”se implică prea mult emoțional” și li se atrage atenția să nu își piardă ”obiectivitatea” atunci când scriu un material care este primejdios pentru cei avuți și puternici. Când redactorul adjunct și editorialistul de la Washington Post, Meg Greenfield, și-a sfătuit un coleg asupra modului în care poate păstra o distanță apreciabilă față de un subiect controversat, și i-a spus următoarele: ” Nu știu nici eu prea multe. Sunt și eu ca tine. Nu am fost niciodată o persoană a unei cauze.” În cele din urmă, Greenfield a ajuns redactor al paginii de gardă.

Veteranii din presă ”au antene estrem de bine ajustate pentru a depista limitele” peste care nu pot trece, remarcă un fost reporter. Unii chiar recunosc că există constrângeri nevăzute. Corespondentul ABC, Sam Donaldson, spunea: ” Există o limită atunci când pui la îndoială oficialitățile peste care nu se poate trece, mai ales dacă o faci în mod public. Nu pot defini această limită și nu am depășit-o niciodată cu bună știință, deși uneori m-am apropiat de ea”. [33, p. 146.]

1.6.Statul și libertatea de exprimare

O descriere schematică a evoluției mass-media pune în evidență patru teorii cu privire la rolul social al presei în funcție de societatea în care aceasta acționează. Există o presă în societățile autoritariste, caracterizată printr-o dependență sporită față de autoritatea politică centrală și printr-o imobilitate informațională ridicată; o presă în societățile liberale, unde mass-media se bucură de ”privilegiul” de a controla puterea politică prin supravegherea politicienilor, prin interpretarea evenimentelor și prin socializarea cetățenilor; un tip de activitate a mass-media în societățile cu regim social-democratic, unde jurnaliștii își asumă o responsabilitate socială sporită, menită să susțină integrarea grupurilor marginalizate și să impună acele opinii care se bucură de o răspândire și o implicație amplă; și mass-media din societățile totalitariste, complet supuse controlului ideologic și acționând în favoarea unui grup restrâns de interese, în beneficiul unui partid unic.

Cele patru tipuri de a concepe relația dintre societate și mass-media se leagă strâns de cele patru mari teorii asupra presei – prin aceasta înțelegând raportul dintre sistemul politic și sistemul de funcționare a mijloacelor de comunicare. Prima teorie, datând din epoca Iluminismului, este teoria autoritară, aflată în strânsă legătură cu concepția conform căreia puterea suveranului și Leviathanul (animal monstruos amintit în Vechiul Testament, simbol al colosalului și al Infernului) [49] pot oferi membrilor societății tot ce își doresc cu prețul renunțării la o parte din libertățile specifice. Astfel și mass-media sunt nevoite să renunțe la puterile lor, să își restrângă criticile la adresa guvernanților și chiar să se transforme într-un instrument al intereselor statului. Mijloacele de informare sunt controlate de o elită politică, aflată în legătură cu elita economică și intelectuală, care ”știe mai bine” interesele comunității. Defectele teoriei autoritariste sunt evidente: extinderea controlului asupra fluxului de informații, impunerea unor restricții și cultivarea exclusivă a mediilor conformiste, precum și cenzura ori stimularea financiară a anumitor jurnale. Dominanta principală în sistemele autocratice rămâne absența participării și a oricăror critici față de puterea existentă, ”tăcerea” caracterizând raporturile de comunicare dintre cei conduși și conducători.

Teoria libertiană, bazându-se pe principiul liberal al neintervenței guvernului ca garanție a libertăților individuale, propune un model de funcționare a mass-media în care acestea se transformă într-un instrument de propagare a tuturor ideilor, nu numai a celor dominante, slujind în cele din urmă intereselor cetățenilor și drepturilor acestora. Modelul libertian înseamnă, în principal, transformarea libertății într-un mecanism absolut ce garantează o bună funcționare a societății. Liberul acces la informație, libera circulație a ideilor, libertatea de exprimare a oricăror opinii reprezintă coloana vertebrală a teoriei libertariene. Problemele unei astfel de teorii apar o dată cu dezvoltarea industriilor mediatice, când reapar magnații de presă și când, prin tehnologiile avansate, sunt excluse de pe piață de grupurile fără forță comercială.

Responsabilitatea socială a devenit subiect de dezbatere începând cu prezentarea, în 1947, a raportului Comisiei pentru Libertatea Presei, intitulat ”O presă liberă și responsabilă”. Grupul coordonat de către H. Lasswell și R. Niebuhr a adăugat la concluziile finale – pe lângă considerațiile ”tradiționale” privind extinderea libertății de exprimare asupra altor instituții media sau vizând menținerea competitivității prin reglementări antitrust – și o serie de sugestii ce intenționau responsabilizarea publicului printr-o mai bună difuzare a problemelor publice ori îmbunătățirea activităților educative ale mediilor de informare. Jurnaliștii au obligația de a reacționa la nevoile societății și îndatorirea de a se implica în mai buna funcționare a mecanismelor sociale. Rolul public al mass-media ar fi combinarea intereselor individuale cu interesele comunității, unde informarea evoluează simultan cu înțelegerea modului de funcționare a societății în ansamblu și cu participarea conștientă la procesele democratice.

Modelul totalitarist – în versiunea sa comunistă sau fascistă – presupune primordialitatea propagandei asupra fenomenului de informare a societății. Organismele de presă sunt direct subordonate organismelor de partid, funcționând într-un cadru piramidal, scopul final fiind nu atât promovarea politicilor statului, cât justețea argumentației ideologiei dominante. Cu o puternică încărcătură simbolică și dezinteresat de receptori – pe care îi tratează ca simpli asimilatori de mesaje prefabricate – societatea totalitaristă concepe o presă integrată în mecanismul de dominare a cetățenilor, a cărei funcție principală constă în modelarea indivizilor prin modificarea și manipularea opțiunilor și intereselor acestora. Finalitatea rămâne aceea a generării unor procese de comunicare unidirecțională – de sus în jos – prin intermediul cărora să fie creată omogenitatea socială dorită, structurile mentale și de comportament conforme cu modelul de organizare instituțională prestabilită.

1.7.Rolul statului

În privința implicării sau neîmplicării statului în comunicarea publică, există două modele majore: cel al ”hegemoniei instituțiilor” asupra cetățenilor și cel al ”eliberării indivizilor” de sub opresiunea și dominarea sistemului politic. În primul rând, structurile de putere acționează prin acumularea capitalurilor simbolice existente în societate și canalizează utilizarea lor în scopuri ce țin de interesele unui grup și nu în beneficiul tuturor. Devenind ”comerciant de bunuri simbolice”, statul tranzacționează într-o stare de monopol majoritatea informațiilor și ca urmare, majoritatea semnificațiilor. Astfel, întreaga realitate în care se manifestă indivizii se deformează și se formează în funcție de beneficiile grupurilor dominatoare. Între instituții, grupurile politice sau structurile de putere și cetățeni se produce o comunicare ierarhică prin care cei aflați în vârful piramidei procesează faptele, generează evenimentele și explicitează sensurile, iar baza trebuie să urmeze identic sugestiile și să acorde proprietarilor mijloacelor de informare sprijinul necesar. Statul posedă instrumentele necesare pentru a controla, direct sau indirect, modul de funcționare a mass-media. Numai că structurile de putere intruzive pot să fie și instituțiile ”private”, reprezentate de companiile transnaționale care impun în societățile industriale un nou tip de hegemonie, de această dată disimulând libertatea de manifestare.

Fundamental, modelul libertății este unul al eficienței și al capacității raționale a tuturor participanților la procesele de comunicare de a-și delimita și exprima opiniile. Schimbul de informații caracterizează în acest caz raporturile dintre cei conduși și conducători, iar fluxul neîngrădit al comunicărilor ar conduce în mod inerent la o mai bună funcționare a societății. Ca urmare a aplicării modelului libertății tranzacționale, mijloacelor de comunicare li se impun o serie de standarde ”profesionale” – de factură conceptuală și tematică – prin care se poate obține neutralitatea, respectiv obiectivitatea. Astfel, se susține că prioritatea acordată publicului și receptorilor se transformă într-o modalitate de deteriorare a valorilor comune și de dezangajare a cetățenilor în procesele care îl privesc în mod direct.

Modelul civic a fost constituit pentru a depăși defectele celor două prezentate anterior – primul deținând un monopol ideologic asupra informațiilor, iar cel de-al doilea suferind din motivul presiunilor economice asupra modului de transmitere a informațiilor. El presupune refacerea relațiilor dintre societatea civilă și instituțiile statului. O asemenea tentativă înseamnă simultan evitarea cenzurii de tip economic, exercitată prin presiuni publicitare sau financiare și ieșirea de sub controlul statului dominator. Reușita puterii în practica modelului civic ține de aportul unor mijloace de informare de tip serviciu public, susținute prin subsidii indirecte – prin taxe impuse mass-mediei de factură comercială – și conduse fără intruziunea politicului – prin constituirea unui corp decizional format din liderii progresiști ai comunităților. Mass-media revine la resursele primordiale: stimularea producției de idei noi, îmbunătățirea ideilor existente prin presiune critică și mobilizarea energiilor marginale în societate. Societatea civilă se instituționalizează și organizează mișcarea socială a grupurilor excluse de la dialog prin presiunea economică și ideologică a capitalismului industrial.

1.8.Funcțiile Mass-Media

Ce funcții majore îndeplinesc mijloacele de informare în masă? Cele trei funcții menționate de către analistul politic Harold Lasswel, sunt:

1 – supravegherea lumii pentru prezentarea evenimentelor aflate în derulare;

2 – interpretarea sensului evenimentelor;

3 – socializarea indivizilor în mediul lor cultural.

Acestor trei caracteristici trebuie să li se adauge a patra trăsătură: manipularea deliberată a proceselor politice. Modul în care cele patru funcții se manifestă afectează existența indivizilor, a grupurilor, a organizațiilor sociale, precum și desfășurarea politicilor autohtone și internaționale. Să analizăm fiecare funcțiune în parte.

Supravegherea presupune două scopuri majore. Pentru ansamblul comunității politice, supravegherea ”publică” poziționează luminile publicității asupra unor indivizi, organizații și evenimente selecționate de către mass-media. Această publicitate poate transforma problemele respective în preocupări pentru politicieni și pentru marele public. Ea poate determina expunerea unor nevoi politice și ocultarea altora. De asemenea, îi poate obliga pe politicieni să reacționeze față de situații în care, altfel, opiniile lor nu ar fi transmise. Pentru cetățenii obișnuiți, în calitatea lor privată, supravegherea ”privată” îi informează despre evenimentele aflate în desfășurare. Deși ar putea conduce la activități politice, funcția sa primară este aceea de a răspunde nevoilor unor persoane și întrebărilor altora. Mass-media, așa cum a observat Marshall McLuhan, sunt ”extensii senzoriale” ale indivizilor care nu pot să observe în mod personal și direct majoritatea evenimentelor care îi interesează pe ei și în comunitatea din care fac parte.

Supravegherea publică

Supravegherea publică are relevanță politică pentru că ridică probleme civice și pentru că stimulează trecerea la acțiune. Oamenii de presă determină care sunt ”știrile” momentului – ce evenimente politice vor fi urmărite sau ignorate. Opțiunea lor afectează persoanele și întâmplările care vor avea șansă să intre în centrul atenției pentru discuțiile și activitățile politice. Fără captarea atenției mass-media, persoanele și evenimentele urmărite la știri pot să rămână fără urmări sau pot avea consecințe reduse în cadrul procesului decizional și pentru indivizii implicați în acest proces. Împrejurări ce ar putea fi tolerate atâta timp cât ar rămâne ascunse pot cu mare ușurință să devină intolerabile dacă sunt puse sub lupta atentă a publicității. Iată de ce politicienii, care încearcă să capteze sau să evite publicitatea vor să programeze ori să structureze evenimentele gândindu-se la efectele mediatice.

2.Trăsături istorice a fenomenului cenzurii

2.1.Regimul cenzurii în România 1646-1918

În teritoriile locuite de români, ca de altfel în tot spațiul european, cenzura a fost creată de biserică. Dacă în Transilvania, aflată sub adminis-trație habsburgică, cultura scrisă poartă amprenta măsurilor luate contra Reformei (indexuri de texte interzise, controale ale fondurilor de manuscrise), în Țara Românească și Moldova primele interdicții au apărut datorită ofensivei doctrinelor religioase apusene. Documentul care marchează debutul cenzurii pare să fi fost un uric domnesc ce interzicea importul catehismului și al cărților calvine (1560-1580). Deși cercetătorii nu au remarcat existența gazetelor ori pamfletelor manuscrise la noi, credem că o dovadă a existenței lor, în special a scrierilor pamfletare, o constituie precizările cuprinse în primele legiuiri laice ce au apărut în Moldova – Pravila lui Vasile Lupu, 1646 – și în Țara Românească -Pravila lui Matei Basarab, 1652. Documentul moldovean conține, la capitolul 50, un avertisment extrem de sever – pedeapsa cu moartea pentru cei ce „suduiesc și ocărăsc pre știne cu scrisoarea". Pravila se referă la toate formele de redactare și răspândire a înscrisurilor critice, acuzatoare, injurioase în public, fie că sunt semnate ori anonime, fie că sunt adresate direct ori aluziv. Aceeași pedeapsă era administrată și celor ce găseau asemenea manuscrise: „aceste ocări cu scrisoarea se fac în mai multe feluri, uneori scriu hârtii cu sudalme și ocări asupra cuiva și le aruncă pre ulițe sau în mijlocul târgului unde sunt mai mulți oameni pentru ca să cetească mulți și să înțeleagă ocările lui, alții scriu și lipesc hârtiile pre ziduri sau pre păreți pre unde trec oamenii, alții cu meșteșug nu scriu numele omului ce scrie nescare seamne ca acelea ce nu le au, de toți înțăleg și cunosc Pre cine grăiește și pre cine ocărăște (…)• Cel ce va găsi vreo scrisoare cu sudălmi sau cu ocări asupra cuiva și de nu va sparge sau să o arză, ce o va arăta prietenilor săi sau cui-ș va găsi, acesta se va certa ca și acela care o va fi făcut"2. Pe fondul prozelitismului catolic, calvin și protestant, autoritățile religioase au adoptat măsura interzicerii circulației cărților apusene percepute ca un atentat la ortodoxie. Așa se face că, în anul 1669, în Muntenia s-a tradus din slavonă un index de scrieri apocrife. Operele apocrife erau, într-o primă etapă, fie de origine necunoscută, fie purtătoare de „învățături secrete” pentru ca ulterior în această categorie să fie incluse cele „false" și „eretice”. Practica interzicerii cărților neaprobate de o biserică sau alta este atestata și de decizia Bisericii Unite din Transilvania de a nu permite răspândirea Cărții de învățătură, tipărită la Râmnic în anul 1724. In noiembrie 1746, prin decret imperial li s-a interzis uniților transilvăneni importul și deținerea de cărți ortodoxe tipărite în Muntenia sau Moldova: „Să nu se îngăduie aducerea de cărți schismatice (ortodoxe n.n.) din Muntenia și Moldova pentru uniți, ci dispunem ca toate cărțile asemănătoare, îndată ce vor fi sosit la frontieră la birourile noastre vamale, să se dea părinților iezuiți pentru a fi revizuite sau cenzurate și numai după aceea să fie eliberate proprietarilor. Totuși, dispunem a se griji ca schimaticii să nu fie lipsiți prin aceasta de cărțile trebuincioase pentru cultul lor în localitățile unde prin mila noastră sunt tolerați".

Începând cu anul 1781, întregul imperiu austro-ungar a cunoscut câteva reforme importante inițiate de împăratul Iosif al II-lea – la 11 iunie acesta a dat dispoziții pentru acordarea unei anumite libertăți tiparului, acceptând chiar și critici la adresa sa dacă autorii semnau și garantau pentru cele afirmate, iar la 20 octombrie a semnat edictul de toleranță în baza căruia o mare parte a uniților ardeleni au putut reveni la ortodoxie. În aceste condiții, în vara anului 1789, Ioan Piuariu-Molnar a cerut Curții autorizație pentru editarea unei gazete în limba română – ”Foaia română pentru econom”.

Treptat, atitudinea rezervată și adesea ostilă a autorităților față de emanciparea românilor transilvăneni a devenit tot mai evidentă. Martin Hochmeister, proprietarul unei tipografii din Cluj, a tipărit un calendar german în care descria, printre altele, revoluția lui Horea într-o maniera favorabilă românilor. Contrariați, deputații din Dieta de la Cluj, au luat imediat decizia de confiscare a tuturor calendarelor și supraveghere severă a întregii producții editoriale a lui Hochmeister.

Între anii 1783-1785, cărturarul Samuel Klein a finalizat traducerea Bibliei pe care intenționa să o ofere spre tipărire episcopului ortodox din Sibiu, Gherasim Adamovici, ceea ce l-a scandalizat pe episcopul unit al Blajului, Ion Bob. Sub motivul că în timp ce traduse biblia, Klein a fost scutit de alte obligații și că nu e oportun să o editeze separat, Bob a cerut guvernatorului să retragă manuscrisul. În urma presiunilor exercitate asupra traducătorului, Biblia a apărut peste zece ani la tipografia din Blaj după ce a fost verificată și revăzută minuțios de Bob și de alți teologi. Cenzura imperial (de stat), cea catolică și cea unită (efectuată de teologi români) constituiau importante trepte de limitare a circulației cărților în spațiul Transilvaniei. Interdicțiilor de circulație ale scrierilor ortodoxe în Transilvania li s-a răspuns în celelalte provincii istorice românești cu măsuri similare. În anul 1765, domnitorul Mihai Racoviță reînnoia, prin poruncă domnească, privilegiul mitropoliei muntene de tipărire și difuzare a cărților: ”Socotit-am domnia mea că nu este de trebuință a să mai aduce astfel de cărți de la alte tipografii în toată eparhia părintelui mitropolit și dăm poruncă: astfel de cărți ce vor veni de la alte tipografii să fie oprite a să vinde în toată eparhia părintelui mitropolit” [31, p. 85]

În Moldova, ca de altfel și în Țara Românească, monopolul tipografiilor a fost deținut încă de la început de biserică. Și ca și cum cenzura religioasă nu ar fi fost de ajuns, la 25 iulie 1784, domnitorul Mihai Șuțu instituia cenzura domnească (oficială) în Moldova printr-un ordin: ”Prea Sfinția Ta, Părinte Mitropolite, fiindcă se cuvine de a ști Domnia Mea cele ce se dau la tipar, iată cu acest ordin dăm de știre Prea Sfinției Tale că de astăzi înainte, fără a nu ne arăta întâi cu anaforă și făr de a nu se da voia noastră, să nu se cuteze, nici vreun vivlion (librărie) nici măcar altfel de scrisori sau hârtii vericum a da la tipar. Această înștiințare să o dai Sfinția Ta și părinților episcopi, cum și tipografilor că le poruncești”. [31, p. 85]

Cu toate restricțiile impuse de autoritățile laice ori religioase ale celor trei provincii românești, cărțile, gazetele și manuscrisele au continuat să circule prin diferite metode de evitare a cenzurii. Pentru românii ardeleni, nevoia de gazete în limba maternă nu venea numai din dorința de a imita ceea ce se intâmpla în alte spații culturale. O afirmă inclusiv Teodor Racoce, ”translatorul gubernialnic din Lemberg”, pentru care ”gazetele sau înștiințările de obște sunt organul tuturor bunelor învățături, a înfrumusețării limbilor și a politurii neamurilor”. Racoce, a făcut la rândul său, demersurile necesare pe lângă autoritățile imperiale pentru a tipări ”novele și gazeturi românești”.

În provinciile românești și circulația gazetelor străine era de multe ori întreruptă datorită cenzurii, chiar dacă în ciuda faptului că abonații erau boieri importanți. În 1798, Barbu Știrbei se plângea într-o corespondență: ”Mulți de aici din boieri și negustori au scris la gazeturi, au și dat bani și nu au mai venit. S-a auzit o vorbă: că pe gazetari i-au închis, dar nu putem ști, cu adevărat este sau nu…”. [31, p. 86]

La începutul secolului al XIX-lea, în București nu exista decât o tipografie importantă, instalată cu aprobarea domnitorului Mihai Racoviță la Mitropolie. În aceste împrejurări, în anul 1817, dr. Costantin Caracaș, stolnicul Răducanu Clionceanu și slugerul Dumitrache Topliceanu au cerut domnitorului Ioan Caragea permisiunea de a pune în funcțiune o tipografie pentru cărți în limbile română și greacă. Domnitorul a aprobat proiectul, acordând și un privilegiu – formă de cenzură frecvent întâlnită și în alte țări – pentru 20 ani noii tiparnițe; ” Dăm Domnia Mea voie și slobodenie mai sus numiților tovarăși a întocmi tipografia care o cer, cu orânduială și ponturile de mai jos arătate. Să aibă privilegiul a nu avea voie și slobodenie nimenea altul a deschide tipografie în țara Domniei Mele, în timp de 20 ani. În afară numai de tipografia de la Râmnic sau Vâlcea să fie, precum au fost, slobodă, tipărind numai cărți românești, și altă tipografie să fie sfânta Mitropolie. Toate cărțile bisericești ori grecești sau românești ce se vor tipări mai târziu să se teorisească de către Prea Sfinția Sa Părintele Mitropolit și găsindu-le dogmele după pravoslavnicie, neavând în dânsele vreun cuvânt vătămător, să se dea la tipar”. [31, p. 86]

Spaima de a nu fi publicate informații care ar fi putut tulbura stăpânirea l-a determinat pe Caragea să nu ”slobozească” tipărirea de ”gazeturi… precum cer întocmitorii acestei tipografii”. De altfel, întreaga producție a noii tiparnițe va fi supravegheată de mitropolit sau de un episcop desemnat pentru aceasta, așa cum cerea rânduiala încă din timpul domniilor anterioare, iar manualele și cărțile de ”filologie” vor fi cenzurate de velpostelnicul Țării Românești. Prima carte tipărită la tiparnița lui Caracaș, instalată la cișmeaua lui Mavrogheni, a fost ”Legiuirea lui Caragea”.

În timpul războiului ruso-turc, la 7 mai 1828 trupele țariste au trecut Prutul și au ocupat, în numai câteva zile, teritoriile Moldovei și Țării Românești. În absența domnitorilor, care se retraseră, trupele de ocupație au instituit o administrație militară condusă de contele Pahlen. Printre chestiunile de ordin militar și administrativ, comandantul trupelor ruse și-a făcut timp pentru a-i întreba pe boierii moldoveni care era regimul tipăriturilor în țara lor, la care i s-a răspuns că nu existau alte restricții în afara celor legate de respectarea religiei și a moralității. Nu peste mult timp rușii au instituit în ambele țări românești o cenzură cum nu mai cunoscuseră acestea până atunci.

2.2.Anii 1945-1998

După sărbătorile de iarnă ale anului 1945, Președintele Consiliului de Miniștri a emis un prim ordin în sensul aplicării înțelegerilor cu aliații prin care erau retrase din circulație toate publicațiile de propagandă precum și cele naziste, iar la 23 ianuarie Comisia Română pentru Aplicarea Armistițiului prezenta un prim memoriu privind executarea misiunilor cu care fusese încredințată: ”Pentru a putea apărea, ziarele și celelalte periodice au nevoie de autorizația de apariție a Cenzurii Centrale a Presei care se acordă după o prealabilă cercetare de către o comisie specială funcționând la Direcția Presei din Ministerul Afacerilor Străine”, după care solicitau aprobarea Comisiei Aliate de Control, prin direcția Presei; după apariție – periodicele din provincie erau depuse (câte 10 exemplare) la Direcția Presei, iar cele din capitală, la Comisia Aliată. Difuzarea presei se realiza ”numai după satisfacerea normelor de cenzurare”, publicațiile importante fiind controlate de cenzura sovietică de pe lângă PTT și de cenzura militară română.

La 12 februarie 1945, în Monitorul Oficial era publicată Legea 102 – Decret-lege pentru epurarea presei sub semnătura regelui Mihai, al cărui prim articol stipula: ”Vor fi sancționați cu pedepsele prevăzute în articolul 2, ziariștii, publiciștii și colaboratorii presei, care, înainte de 23 august 1944, prin scrisul lor sau prin acțiunea lor în presă, s-au făcut vinovați de una din următoarele fapte: a) s-au pus în slujba hitlerismului sau fascismului, servind astfel interesele străine de acelea ale națiunii române; b) au fost finanțați de către puterile Axei pentru propagandă în favoarea fasciștilor; c) au pregătit opinia publică pentru intrarea în Axă și au îndemnat la războiul nedrept împotriva Națiunilor Unite; d) au luptat pentru idei contrare principiilor democratice ori influențate de concepții antidemocratice, au îndemnat la acte de teroare, rebeliuni, schingiuiri și omoruri sau au participat la ele”. [31, p. 156]

Sancțiunile prevăzute de lege erau admonestarea scrisă, suspendarea activității între 6 luni și 5 ani, interzicerea definitivă a dreptului de a profesa ziaristica ori de a publica oricare lucrare cu caracter politic. Editorilor care ar fi întrăznit să încalce legea, li se retrăgea autorizația de apariție între 7 zile și un an, li se confiscau tirajele și li se aplicau amenzi de până la un milion de lei (art. III).

Pentru aplicarea legii se înființa și o comisie formată dintr-un președinte și patru ziariști profesioniști, care în trei luni urma să-i identifice și să-i dovedească pe cei vinovați ”prin toate mijloacele de probă” (inclusiv denunțul). Cât privește gradul de suspiciune ale noilor cenzori, iată ce relevă un raport al Direcției Generale a Poliției (21 februarie 1945) : ”Cauza formală a suspendării ziarului Viitorul a fost adusă la cunoștința celor în drept. Este vorba de un articol în care, descriindu-se stările de lucruri din Moldova, corespondentul ziarului citează câteva nume de țărani cu inițiale. Comisia sovietică, opinând că s-ar folosi un limbaj cifrat, a suprimat ziarul” [31, p. 157]

În legătură cu ”cenzura populară” pe care înțelegeau să o aplice unii tipografi, muncitori comuniști etc. prin distrugerea ziarelor partidelor burgheze, liderul Partidului Național Țărănesc, Iuliu Maniu declara reprezentanților presei străine: ”P. N. Ț. (Partidul Național Țărănesc), de comun acord cu P. N. L., cer o presă liberă și luptă pentru realizarea acestei libertăți. Dar adepții fanatici ai Frontului Național-Democrat se servesc de cenzura sui-generis, exercitată de lucrători tipografi, pentru a împiedica libertatea exprimării părerilor prin scris și de a difuza ideile scrise dictate de conștiința cetățenilor.

Această cenzură este cu atât mai bizară cu cât acești lucrători tipografi, înainte de venirea dictaturii, nu au înțeles să aplice o măsură identică pamfletelor hitleriste și fasciste la imprimarea cărora ei lucrau atunci și aceasta deoarece asemenea ordine nu le fuseseră date de către conducătorii lor”. [31, p. 157]

Reacția lui Maniu nu a fost singulară, motiv pentru care Direcția Presei a comunicat la 1 martie tuturor redacțiilor ”că începând de azi, se instituie cenzura Comisiei Aliate de Control pentru toate comunicatele și moțiunile partidelor politice, ca și pentru declarațiile șefilor de partide politice sau ale fruntașilor care angajează partidele respective. De asemenea, sunt interzise declarațiile la radio, chiar și cele ale membrilor guvernului, fără autorizația Comisiei Aliate de Control. Întreg materialul redacțional susceptibil de a fi aprobat de Comisie, trebuie trimis prin intermediul Direcției Presei”. Documentul prin care epurarea devenea politică oficială, cu cel mai înalt acord al suveranului, a fost ”decretul-lege pentru retragerea unor anumite publicații periodice și neperiodice, reproduceri grafice și plastice, discuri, medalii și insigne metalice (…)”: Art. 2. Comisiunea va întocmi liste de toate publicațiile periodice și neperiodice apărute de la 1 ianuarie 1917 până la 23 august 1944, cuprinzând idei legionare, fasciste, hitleriste, șoviniste, rasiste sau pasagii dăunătoare bunelor relații ale României cu Națiunile Unite. Listele acestor publicații se vor publica în Monitorul Oficial (…).

Art. 4. Editurile, tipografiile, librăriile, întreprinderile comerciale de orice fel, debitele, anticăriile, chioșcurile, autorii în editură proprie, bibliotecile de împrumut, bibliotecile publice precum și instituțiile publice care au în depozit sau dețin sub orice formă sau titlu, publicațiile prevăzute (…) le vor retrage imediat din circulație și le vor depozita în încăperi speciale…

Infracțiunile ce făceau obiectul acestei legi erau asimilate sabotării Convenției de armistițiu și se pedepseau foarte sever. În luna mai din anul 1945, în baza unui referat redactat de Lucrețiu Pătrășcanu, a fost adoptată legea prin care se ”curățau” instituțiile de elemente legionare și fasciste infiltrate în timpul dictaturii, în baza căreia a fost purificată Societatea Română de Radiofuziune.

Alegerile din anul 1946, câștigate de comuniști, le-au dat acestora posibilitatea de a izola, treptat, celelalte partide politice cu care nu erau în acord, ceea ce l-a determinat pe președintele Partidului Național Liberal, Dinu Brătianu, să ceară primului-ministru Petru Groza, restaurarea drepturilor cetățenești și desființarea cenzurii (16 iunie): ”… În vreme ce se acordă tuturor formațiunilor politice, ce iau parte la Guvern, dreptul la libera manifestare prin presă, întruniri sau orice alte mijloace, iar în asemenea acțiuni ni se aduc către adversari cele mai violente atacuri, întreaga presă a partidului nostru este și rămâne suprimată orice libertate de manifestare fiindu-ne interzisă…” [31, p. 158]

În același an, după ce Ministerul Educației Naționale a procedat la revizuirea manualelor școlare, directorii școlilor din întreaga țară au primit instrucțiuni să vegheze împreună cu profesorii ca să nu fie utilizate alte manuale decât cele aprobate, iar modificările stabilite să fie radical efectuate. Aparatul de stat pentru cenzură a fost supradimensionat pentru a putea face față cerințelor comisiei dominate de sovietici. Spectacolele de teatru, bunăoară, erau organizate după aprobarea cenzurii românești, iar libretele ”revistelor” ce urmau a fi reprezentate în București sau în provincie erau cenzurate de ”Cenzura Centrală a Presei, spectacolele de revistă neputând fi organizate decât după ce Comisia Aliată de Control își dă agrementul pentru libretul respectiv”. [31, p. 159]

La rândul lor, filmele erau supuse aprobării Comisiei de Control a Filmelor de pe lângă Direcția Presei a Ministerului Afacerilor Străine, cu excepția celor sovietice, filmele germane fiind absolut interzise, iar cele aprobate anterior datei de 23 august 1944, indiferent de producție, urmând să fie recenzurate.

Întreaga corespondență, fie civilă, militară, oficială ori diplomatică era verificată de cenzura militară sovietică și de cea română, că de altfel și telegramele, iar emisiunile Societății Române de Radiodifuziune se difuzau în general pe propria răspundere a instituției, pe baza normelor Comisiei Aliate, dar întregul material difuzat era obligatoriu înregistrat și depus a doua zi la secretariatul Comisiei.

În presă începuseră să fie aplicate principiile doctrinarilor sovietici – ” să se descrie un fapt particular, cu deplină obiectivitate, însă impresia acestei descriei, influența sa asupra cititorului, trebuie să-l aducă pe acesta la însușirea spiritului de partid” – după cum cerea M. I. Kalinin (Președintele prezidiului consiliului suprem al URSS) ziariștilor, altfel spus să se instituie relatarea obiectivă de partid. [31, p. 160]

Aceasta, cu atât mai mult cu cât ziariștii erau ”organizatori ai opiniei publice, îndrumau și formau opinia publică pentru ziua de azi”, motiv pentru care erau ”invitați” să abandoneze naturalismul în presă și să adere la realism. Cea mai influentă dintre publicații, numită Scânteia, devenise între timp, asemeni Pravdei, publicație de directivă, în sensul că era promovată drept model pentru întreaga presă. Ziaristul Nestor Ignat, din prima redacție a ziarului Scânteia, a declarat: ”Exista riscul să se divulge cifre cu caracter secret, apoi presa era inegală. De aceea a fost nevoie de cenzură. Dacă era mai ușpr pentru principalele ziare, care aveau cadre pregătite, o orientare politică bună și legături cu forțele de conducere, nu funcționa sistemul întotdeauna la fel de rapid la toată presa. Se puteau face gafe. De aceea cenzura veghea la acest capitol. De multe ori cenzura nu se descurca nici ea și întreba cine era de serviciu, noaptea, la Scânteia – asta era supracenzură – și întreba „ce facem?” în funcție de situație. În ce privește alte date, aveam liste și ne uitam acolo – ce era voie și ce nu să spui. Așa aveam și noi liniștea sufletească că nu apar chestii de genul ăsta… Nu mi se pare că era o exagerare. La început erau și alte fenomene. De exemplu, în primii ani, când exista și presă de opoziție, tipografia fostă a ziarului Curentul, avea tot felul de lucrători, care erau ostili – fuseseră legionari activi, participanți la rebeliune – care băgau tot felul de ”șopârle„. Au apărut tot felul de baliverne. Așa a apărut cenzura. Comuniștii, puținii care aveau o experiență de presă, știau foarte bine cum era înainte pentru că și ei, intrând în diferite redacții și având relații, strecurau articole ostile regimului. Deci se așteptau la astfel de lucruri și chiar s-au întâmplat. Necazul, atunci cel mai mare, nu era partidul comunist, ci cu comisia aliată de control, prezidată de generalul Susaikov. Până la urmă s-a introdus și controlul intern, care a fost și a rămas întotdeauna sever, inclusiv un control care exista din cauza puținei culturi a celor ce lucrau atunci în presă. Partidul comunist a scos din presă oameni care știau această meserie sau care trecuseră prin școli, avea foarte puțini din ăștia, care puteau fi păstrați și în rest erau oameni care nu aveau suficientă pregătire; nu exercitaseră această profesie, dar au fost aduși în lipsa altora. Atunci apăreau în ziare tot felul de baliverne, dintre cele mai grosolane – ortografie, chestiuni de cultură generală etc. Și atunci Scânteia a avut un fel de cenzor din ăsta care se înărmase cu tot felul de documente, enciclopedii și venea și cerea să schimbăm anumite lucruri. De obicei, atunci când se făceau schimbări intrau lucruri mai absurde. Mi-aduc aminte de dl. Brucan, care nu ceda niciodată și spunea: ”Mai bine să apară o virgulă între subiect și a predicat pentru că 99% din ăștia (cititorii Scânteii) nu știu unde trebuie să fie și poate că nici lingviștii, pentru că problema e încă discutabilă, dar în schimb îmi scoți o virgulă și îmi mai apare nuștiu ce grozăvie politică pe care nu mai pot s-o prind și s-o scot”. Deci cenzura a avut și un rol profilactic, care trebuia să apere acest produs care era presa și de erori politice și de acțiuni ostile, dar și de chestiuni compromițătoare, și de incultură”. [31, p. 161]

La 8 ianuarie 1946, primul ministru Groza a transmis guvernului să aplice integral hotărârile luate între 16 și 26 decembrie 1945, la Moscova, de către miniștrii de externe ai URSS, Regatului Unit al Marii Britanii și Statelor Unite între care asigurarea libertății presei, a cuvântului, a religiei și a dreptului de asociație. Peste numai câteva zile însă, noi ziare printre care și Ardealul, au fost suspendate pentru o lună, datorită unor articole ”nedemocratice”. În luna februarie au reapărut, într-o nouă serie, ziarele Dreptatea, al Partidului Național Țărănesc și Liberalul, noul nume al ziarului liberal mai vechi – Viitorul, în paginile căruia se puteau citi, la 9 februarie 1946, următoarele: ”Apariția ziarului Liberalul, fiindcă nu ni s-a permis încă să ne înfățișăm opiniei publice prin Viitorul, organul de presă tradițional al PNL este edificatoare pentru așa-zisul regim de libertate a presei ce dăinuiește din nefericire și după Conferința de la Moscova. Azi, ca și ieri, continuă sistemul bunului plac în acordarea și refuzarea autorizației pentru publicațiuni de orice natură; azi, ca și ieri, ziariștii primesc faimoasele normative cunoscute din timpul regimului de violență, pe care le credeau desființate pentru totdeauna, sub formă de sugestii și recomandări; azi, ca și ieri, țara întreagă, în afară de Capitală, nu primește și nu poate citi în mod regulat decât ziarele de extremă stângă”. [48]

În luna martie apărea un nou decret-lege, pentru reglementarea condițiilor de expunere a portretelor oficiale, a reproducerii și folosirii fotografiei, a reportagiilor în imagini și editării și tipăririi hărților turistice. Legea instituia monopolul statului asupra portretelor regelui, membrilor familiei regale și ai guvernului și îi oblige pe toți deținătorii de fotografii de acest tip să le pună la dispoziția Ministerului Propagandei pentru reglementarea și utilizarea lor în scop de propagandă; de asemenea se instituia obligația ca fotoreporterii să nu publice fotografii decât în ziarele la care lucrau. La 9 martie, un alt decret-lege instituia monopolul statului asupra comerțului cu hârtie și stabilea cele 12 întreprinderi (5 în București și 7 în provincie) autorizate să desfacă acest produs.

Totodată, aproape 20 de ziare oficiale și altele, puse numai în serviciul camuflat, sunt dirijate de biroul normativelor din Direcția Presei a Ministerului Informațiilor. Nu este de mirare că la Direcția Presei nu mai există biroul normativelor și că presa nu este liberă, atâta timp cât d. George Macovescu, fost șef al ”normativelor de presă” sub regimul fascist al lui Antonescu, este, astăzi, secretarul general al Ministerului Informațiilor; nu mai constituie o surpriză faptul că articolele de fond, de atitudine și nota polemică a gazetelor fedeniste este pe același ton, deoarece știm că în redacțiile acestor ziare funcționează, în posturi de răspundere, ziariștii care au condus presa sub dictatura antonesciană.

Fără să fi avut mize politice, ziariștii de la Jurnalul de dimineață se plângeau la 25 octombrie 1946, sub titlul ”N-avem hârtie”, de nedreptatea ce li se făcea prin politica de repartizare a hârtiei: ” Tirajul ziarului nostru a fost din nou redus. Nu fiindcă s-ar fi micșprat producția de hârtie. Afișajul pe străzi, sporirea numărului de pagini la unele ziare, transformarea unor hebdomadare în cotidiane și reapariția altor ziare presupune o producție îndestulătoare. Distribuția hârtiei de ziar lasă însă de dorit”. [9, p. 207]

În anul 1946, au continuat acțiunile de epurare începute în anul 1945 – ”opera de dezinfectare a sectorului cuvântului tipărit în țara noastră”, de ”defascizare a întregului sector al publicațiilor de orice fel” prin interzicerea a încă 2538 de titluri.

Anul 1948 a însemnat instituirea controlului deplin al statului asupra întregii activități editoriale prin naționalizarea tuturor editurilor, tipografiilor și a fabricilor de hârtie, la care se adaugă o nouă lege ”pentru editarea și difuzarea cărții” ce o înlocuia pe cea din anul 1946.

Totodată, pe lângă epurarea instituțiilor publice de persoanele care se arătau critice ori chiar reticente față de politica partidului comunist, a continuat activitatea de epurare a bibliotecilor. Lucrarea Publicațiile interzise până la 1 mai 1948, editată de guvern, făcea publice noi nume de autori și titluri de cărți ce intrau sub interdicția de a fi deținute ori citite: ”Cu volumul de fațp această operațiune îmbracă un caracter mai vast, lista publicațiilor interzise în diferite limbi atingând cifra de cca. 8000 de titluri în care se cuprind și toate titlurile publicate anterior. Cele 6000 de titluri noi reprezintă munca depusă de Serviciul Edituri și Control, al Direcțiunii Literare, din Ministerul Artelor și Informațiilor, în intervalul 1 decembrie 1947 – 1 mai 1948. Această operațiune de dezinfectare a sectorului cuvântului tipărit în țara noastră, deși a dus la formarea prezentului volum de proporții destul de impresionante, este departe de a fi terminat…” [41]

Prefața lucrării citate conținea și indicații generale necesare celor ce ar fi urmat să aplice prevederile noi:

1. Se vor scoate din circulație numai edițiile specificate în broșură. Atunci când datele bibliografice lipsesc din aceasta, lucrarea se va îndepărta numai pe baza numelui autorului și a titlului volumului.

2. Unele ediții ale autorilor clasici sunt interzise pentru spiritul fascist în care s-a făcut editarea, comentarea și prezentarea lor. Sunt interzise prin urmare numai edițiile din clasici precis indicate în broșură.

3. Toate manualele școlare anterioare anului 1947 sau care nu figurează în tabloul oficial al manualelor aprobate de Ministerul Învățământului Public sunt din capul locului interzise fără a mai fi necesară menționarea lor expresă în prezenta broșură.

4. Orice hărți care înglobează între granițele Republicii Populare Române teritorii ce nu-i aparțin sunt interzise. Hărțile din cuprinsul diferitor lucrări științifice vor fi puse în acord cu granițele țării, prin diferite procedee (hașurare, decupare etc.) dar numai atunci când ele nu pot fi eliminate total.

5. Sunt interzise toate calendarele, almanahurile populare etc. de orice fel din perioada anilor 1938-1944.

6. Orice lucrări datorite următorilor autori indiferent dacă sunt sau nu trecute în broșura de față sunt interzise în principiu: Români – Antonescu Ion, Antonescu Mihai, Antonescu Maria Mareșal, Alexianu Gh., Brăileanu Traian, Codreanu Zelea Corneliu, Cuza A. C., Crainic Nichifor, Cantacuzino Alexandru, Călinescu Armand, Cancicov Mircea, Dianu Romulus, Goga Octavian, Gyr Radu, Moța Ion, Manoilescu Mihail, Marcu Alexandru, Maniu Iuliu, Mihalache Ion, Popescu Stelian, Sima Horia, Sân-Giorgiu Ion, Șeicaru Pamfil, Șeișanu Romulus, Sidorovici Teofil Gh., Schmidt Andreas, Vaida-Voevod Al., Vulcănescu Mircea. [41]

La cele 28 de nume aparținând unor personalități politice și culturale române se adăugau numeroase alte personalități străine. Epurările au fost stimulate și de deciziile liderilor politici comuniști, aflați sub influența cancelariilor politice de la Moscova, așa fel încât întreaga viață spirituală românească avea caracteristicile unei comunități aflate sub ocupație străină.

În perioada 21-23 februarie 1948, la București, au avut loc lucrările Congresului Partidului Muncitoresc Român, un noi prilej de închidere a accesului culturii occidentale în țara noastră. Raportul politic generalizat prezentat de liderul comunist Gh. Gheorghiu-Dej cu această ocazie cuprinde directive clare și ferme pentru perioada ce a urmat, iar acesta a argumentat precum că influențele străine se refugiază cu o deosebită ușurință în domeniul ideologiei, în literatură, artă și în știință. De aceea continuarea activă a luptei pe frontul ideologic împotriva influențelor imperialiste, împotriva atitudinii admirative în fața culturii în putrefacție din țările capitaliste, împotriva influențelor reformiste și revizioniste în teorie și politică, reprezintă o sarcină extrem de însemnată a partidului nostru.

Fie că cenzorii nu au înțeles indicația nr. 2 din lucrarea anterioară, fie că lupta politică a impus acest lucru, Ministerul Artelor și Informațiilor a făcut publică o nouă broșură/catalog de publicații interzise între 1 mai – 1 noiembrie 1948. De această dată se epurau poeziile lui V. Alecsandri, culegerile de legi apărute în anii 1860-1940, toat lucrările despre Basarabia și Bucovina, cărțile semnate de Carol I și Carol al II-lea (discursuri, cuvântări etc.), opera lui Mihai Eminescu (Literatura populară, ediție de D. Murărașu; Opere, ediție de Ion Crețu, 1938; Poezii, ediție de Gh. Adamescu, 1928; Poezii, ediție de C. Bote).

Între interziși se aflau și Ion și Gheorghe Brătianu, Nicolae Carandino, Carmen Sylva, Petru Comarnescu, Nichifor Crainic, Ion Heliade Rădulescu, Ion Ghica, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Nicolae Iorga, Panait Istrati, Mihail Kogălniceanu, Ioan Lupaș, Simion Mehedinți, C. Negruzzi, P. P. Negulescu, Liviu Rebreanu, Radu Rosetti, Al. Vlahuță și alții.

Din documentele studiate rezultă că numai între anii 1944-1948 au fost scoase din circulație 8799 de lucrări, la care se adaugă un număr neprecizat de lucrări ai căror autori au fost numai nominalizați între interziși, ceea ce echivala cu interdicție asupra întregii lor creații.

În același timp au fost suprimate periodicele bisericești ale eparhiilor (cu excepția Telegrafului Român de la Sibiu), cele trei reviste ale Patriarhiei Ortodoxe Române având conținutul și tirajele controlate permanent de Departamentul Cultelor (maxim 10 000 exemplare/titlu).

2.3.Reflecții istoriografice asupra presei din Basarabia

Literatura istorică ne arată că situația presei, dintre Prut și Nistru de la apariție și până în prezent, este destul de nuanțată. Un studiu la acest capitol a fost realizat de către Ștefan Ciobanu în anul 1923, care a fost publicat în cartea ”Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă”. [12, p. 8]

Acest studiu a reușit să formeze o imagine despre periodicele românești difuzate în Basarabia în anii 1867-1917. Autorul a urmărit ”caracterul național” al publicațiilor basarabene și a adus la cunoștință câteva pagini care nu erau cunocute din istoria presei românești basarabene. Totodată a reușit să facă niște remarci asupra publicațiilor scrise ”în rusește a acelor români basarabeni, care nutreau sentimente naționale, care apărau chestiunea națională, care propagau ideea culturii românești în Rusia”. [12, p. 9]

Cercetări asupra presei din Basarabia, au fost efectuate și de către Onisifor Ghibu, care nu au fost dedicate exclusiv presei, însă autorul deține o viziune istorică asupra evenimentelor culturale ce au avut loc în provincia românească de la est de Prut care s-a aflat mai bine de un secol sub supravegherea autocrației țariste. Una dintre lucrările lui Ghibu dedicată acestei teme este studiul ”De la Basarabia rusească la Basarabia românească (Cluj, 1926)” [12, p. 9]

În perioada anilor 1944-1989, istoria presei din RSSM (Republica Sovietică Socialistă Moldovenească) a fost la etapa cea mai dificilă și chiar ipocrită. Este bine cunoscut faptul că temele din presă care erau abordate, erau în unanimitate dictate de către ideologiile regimului sovietic. În istoriografia oficială se identifică 2 etape care reprezintă evoluția activității presei:

1.Anii `60-70 din secolul XX – reprezintă etapa când investigațiile erau îndreptate spre presa de partid din regimul sovietic;

2.Anii `70-80 din secolul XX – în această perioadă cercetările au fost redirecționate spre o altă temă a presei, precum: relațiile moldo-ruso-ucrainene. În legătură subiect este abordată tema ”rolul presei rusești” în presa basarabeană.

La această etapă publicațiile din presă erau bilingve, sau scrise în ”limba moldovenească”. Este cert faptul că presa românească în acest spațiu a fost foarte puțină. În perioada secolului al XIX-lea, în colecțiile Bibliotecii Publice din Chișinău, fondată în 1832, au fost create fonduri sepciale sub denumirea de ”interzise pentru accesul public”, în care erau păstrate colecții de ziare românești editate în Principatele Române. Ele erau trimise la Chișinău pe adresa guvernatorului din Basarabia, prin serviciul diplomatic al Consulatului Rus.

În prezent, în depozitele Bibliotecii Naționale nu mai pot fi găsite acele colecții interzise, pentru că o mare parte au fost sustrase încă din perioada regimului sovietic și transferate în colecțiile bibliotecilor din Moscova și Sankt Petersburg; cealaltă parte din colecții au fost arse de către agenții roșii în anii `60 ai secolului XX.

S-au păstrat un număr mic din ziarele românești apărute până în anul 1918. În ciuda tuturor restricțiilor impuse de cenzura țaristă, în Basarabia au apărut mai multe publicații periodice în limba română, începând cu anul 1906, precum: Basarabia (1906-1907), Viața Basarabiei (1907), Basarabia Reînnoită (1907), Moldovanul (1907-1908), Luminătorul (1908-1917), Lira Basarabiei (1907), Făclia Țării (1912), Glasul Basarabiei (1913-1914), revista Cuvânt Moldovenesc (1913-1914), ziarul Cuvânt Moldovenesc (1914-1917), revista Școala Moldovenească (1917), Soldatul Moldovean (1917), Pământ și voie (1917), Sfatul Țării (1917) etc. După cum vedem aceste publicații cu astfel de titluri, apărute în perioada cenzurii țariste, duce la gândul că poporul moldovenesc și-a redeșteptat conștiința națională în pofida restricțiilor și impunerii idiologice din partea regimului rus.

În urma cercetărilor asupra colecțiilor de patrimoniu ale Muzeului Național de Arheologie și Istorie a Moldovei, inclusiv și în colecțiile din Muzeul Literaturii Române ”Mihai Kogâlniceanu” de la Chișinău, s-au depistat câteva publicații din presa Basarabiei în limba română, până în anul 1918: Cuvânt Moldovenesc (1915), Sfatul Țării (1917), Basarabia (nr.40, 1906), Moldovanul (nr.50 1907), Glasul Basarabiei (nr. 56, 1913).

2.4.Circulația și cenzura presei în Basarabia

Țarismul și-a impus autoritate în toate domeniile din Basarabia, mai ales în viața cultural-națională a românilor basarabeni. Acest teritoriu a fost izolat atât politic cât și cultural, iar din acest motiv basarabenii nu au putut fi la curent cu evenimentele culturale precum ceilalți din restul Moldovei sau din alte provincii românești care au dat naștere presei naționale înca din anii `30 ai secolului XIX-lea. Din acest punct de vedere, istoria presei din Basarabia în acea perioadă, poate fi descrisă ca rezultat al relațiilor dintre politică și scrierea istorică.

Responsabili de problemele presei erau mai multe ministere și departamente, precum: Ministerul Afacerilor Interne, Direcția a III-a de poliție, Ministerul Învățământului Public, Comitetul de cenzură etc. Aici nu putem vorbi despre o politică anumită care ținea de domeniul presei, deoarece politica țaristă era preocupată absolut de toate problemele atât și de cele care țin de presă. Erau difuzate niște reviste de specialitate din domeniul tehnic, medical, sau ale ministerelor care aveau menirea de a sustrage atenția publicului de la problemele care preocupau societatea din imperiu.

Potrivit ordinului imperial din 9 decembrie 1830, au fost întocmite niște gazete pentru centrele de gubernii, cu titlul ”Gubernskie Vedomosti”. Acest tip de ziar a fost difuzat în 6 gubernii precum: Astrahan, Kazan, Kiev, Novgorod, Iaroslavl, Slobodka Ucraineană.

Un fenomen important în istoria presei basarabene este crearea unui ziar cu titlul ”Românul”, realizat de către un grup de nobili basarabeni în perioada anilor 1846-1848. Ideea dată a ziarului a întâmpinat un drum lung și anevoios în aprobarea autorităților de la Chișinău, pentru a permite editarea ziarului. În final, statutul acestui ziar a rămas doar la nivel de inițiativă, mai mult – a rămas la nivel de inițiativă cenzurată, în pofida mai multor încercări de a obține acordul pentru editare. Ideea difuzării acestui ziar a coincis cu perioada cea mai grea de reacțiune țaristă numită ”teroarea reacțiunii” (1848-1855). Totuși eșecul acestei încercări ne demonstrează că la mijlocul secolului al XIX-lea, exista o conștiință națională ai românilor basarabeni care optau spre afirmarea propriilor valori și moravuri.

După ceva timp, în Basarabia puteau fi găsite niște publicații românești care erau puse în circulație și accesibile tuturor basarabenilor. Printre aceste publicații putem întâlni ”Curierul Românesc” al lui Mircea Eliade și ”Albina Românească” a lui Gheorghe Asachi. Apariția acestor publicații a stârnit un interes sporit din partea românilor basarabeni.

Fenomenul instalării sistemului de cenzură în Imperiul Rus în al treilea deceniu din secolul XIX, a contribuit la formarea unui sistem aspru de control mai ales aplicat în zonele de frontieră. Presa străină a fost restricționată, iar articolele în care era dezvoltată tema cenzurii din zonă – puteau fi cu ușurință interzise sau modificate la maxim. Prin afirmația unui scriitor și publicist rus, S. N. Galinka, ”acest statut permitea și Tatăl nostru să fie interpretat în stil iacobin”. [12, p. 65]

Informațiile documentare duc la concluzia că presa românească care a avut șansa să circule pe teritoriul Basarabiei, a fost supusă controlului de cenzură imediat după trecerea frontierei. Astfel procesul de control implică mai multe instituții care iau parte la această acțiune: Secția a III-a de poliție din cadrul cancelariei guvernatorului civil sau militar al Basarabiei; Comitetul de cenzură din Odesa; Comitetul de cenzură din Sankt Petersburg (aflat sub conducerea mai multor departamente ministeriale în prima jumătate al secolului XIX).

După Tratatul de Pace de la Berlin din anul 1856, dintre ruși și români, guvernatorii din Basarabia au fost stimulați să fie conectați la noutățile din presa românească argumentând că oamenii care cunosc aceeași limbă, aceleași obiceiuri și moravuri trebuie să aibă șansa de a avea acces la presa de dincolo de Prut. Așadar guvernatorul Basarabiei, Fanton de Verrayon, a avut succesul de a obține un ”privilegiu” prin decretul imperial din anul 1860, să poată recepționa publicațiile românești la Chișinău sub supravegherea serviciului consular al Departamentului Asiatic Imperial Rus din Iași. Doi ani mai târziu guvernatorului din Basarabia i s-a permis să pună în circulație presa românească necenzurată. În anii 1863-1865, Biblioteca Publică de la Chișinău a fost abonată la unele reviste și ziare românești, însă aceste publicații cât și cele din colecția guvernatorului, ajunse la bibliotecă – au fost păstrate într-un fond special cenzurat interzis accesului pentru cititori.

La începutul secolului XX, presa oficială își pierde monopolul asupra pieții mediatice inclusiv și în gubernia Basarabiei. Predomină publicațiile cu orientare general-democratică sau liberală. La începutul anului 1906 a fost marcată apariția presei în limba română, iar mai apoi spațiul geografic al publicării ziarelor și revistelor – sa lărgit considerabil. Centrele de județ precum Bălți, Tighina, Orhei, Akkerman, Bolgrad și Ismail au început să participe la formarea presei basarabene difuzând publicații proprii. Potrivit unei statistici erau răspândite în total 254 de ediții printre care aproximativ 136 de zare, 78 reviste, calendare și alte publicații literare. În anul 1913 administrația gubernială a întreprins un șir de măsuri în scopul respectării regulilor de cenzură, asta după ce guvernatorul Basarabiei, M. Ghilhen (1913-1914) a adresat Direcției Principale pentru Problemele presei, un raport în care a fost accentuat fenomenul răspândirii publicațiilor din județe și a propus ca presa, bibliotecile și librăriile să fie supravegheate în orașul Chișinău, Ismail, Akkerman, Bender și Bălți.

3.Cenzura în cadrul unei guvernări democrate

3.1.Sistemul mass-media din RM: Televiziunea

Sistemul mass-media din Republica Moldova a căpătat o dezvoltare în perioada post-sovietică, imediat după obținerea statutului de independență. Situația instituțiilor media, în acea perioadă, era practic inexistentă. Astfel, sistemul mediatic era constituit din televiziunea națională, moștenită de la URSS, două posturi de radio și câteva ziare.

Pe atunci, televiziunea sovietică care își avea sediul la Moscova, continua să transmită în Republica Moldova, posturi TV doar în limba rusă. Treptat, Televiziunea Română din România, a început să-și difuzeze programele de la București, iar după ceva timp – emisia acestei televiziuni a fost anulată. Ulterior această televiziune a fost înlocuită cu postul de televiziune moldovenesc, ”2 plus”, care avea menirea de a transmite în mare parte activitatea postului TV din România, TVR 1.

În prezent aceste televiziuni sunt difuzate și astăzi în regim gratuit și au o acoperire aproximativ în întreaga țară și sunt accesibile aproape tuturor care sunt conectați.

O constatare importantă poate fi asupra faptului că televiziunile ruse și române duc o luptă aprigă de o concurență sporită pe piața săracă de televiziune din Republica Moldova. Dezvoltarea inevitabilă a audiovizualului din Federația Rusă și România, a oferit moldovenilor șansa de a recepționa mai multe posturi de televiziune străine în dezavantajul producțiilor autohtone.

În Moldova, după proclamarea independenței la 27 august 1991, nu au apărut posturi locale de televiziune cu o acoperire vastă. Însă a avut loc apariția filialelor ale televiziunilor străine precum Pro TV Chișinău, care are funcția de a retransmite emisiunile ”ProTV” de la București. Acest post de televiziune conține careva programe de știri locale difuzate exclusiv în limba română. Exact același lucru s-a întâmplat și cu postul de televiziune rusesc, ”ORT” care a devenit un post foarte popular în Moldova după anul 1991.

Principala companie publică de stat din Moldova este ”Teleradio Moldova”, care difuzează postul de televiziune – Moldova 1. Acest canal transmite buletine de știri în limba rusă și română, emisiuni sociale, de divertisment și actualitate.

Posturile TV precum ”2 plus” care activează în limba română, și canalul rusesc ”ORT Moldova”, formează o acoperire de 89% și 96% pe întreg teritoriul Republicii Moldova. Totodată, canalul ”ORT Moldova” difuzează buletine de știri locale în limba română.

Postul ”TVC21” a fost lansat în anul 1994 și transmite emisiuni în limba rusă. Săptămânal sunt difuzate doar două emisiuni în limba română și acestea sunt : ”Bună dimineața, Chișinău!” lansat din anul 1998 la 25 iulie; ”Casino Muzical” lansat la data de 1 octombrie 2006.

În anul 1997 a fost lansat la Chișinău postul de televiziune privat ”NIT TV”. Acest canal este difuzat exclusiv în limba rusă și servește intereselor Partidului Comunist. După ce PCRM a preluat conducerea țării în anul 2001, postul de televiziune NIT TV a reușit până în anul 2005 să obțină de la Consiliul Coordonator Al Audiovizualului – frecvențe de emisie prin eter ceea ce a făcut ca acest canal să fie recepționat cu ușurință pe întregul teritoriu al Republicii Moldova.

ProTV Chișinău, a fost lansat în anul 1999. Este emis prin eter în orașe precum: Bălți, Cahul, Varnița, Chișinău, Anenii Noi și suburbiile care sunt conencate la rețele prin cablu din toată țara. Acest post redifuzează emisiunile postului Pro TV București, dar și-a creat și propriile emisiuni precum buletinul de știri locale, emisiunea ”Autoexpert”, ”În profunzime” cu Lorena Bogza și emisiunea ”VIP Magazin”.

În anul 2002 a fost lansat postul de televiziune ”RIF TV” care mai tîrziu s-a redenumit în ”N4”. Acest canal este difuzat mai mult în limba rusă și are o acoperire de aproximativ 70% pe tot teritoriul RM.

În același an a fost creat canalul ”EuTV Chișinău” fiind un post public deținut de către municipialitatea Chișinău, ca mai apoi în anul 2007 a fost cumpărat de către Igor Boldureanu.

Canalul ”TV7” a apărut pe piața audiovizuală în anul 2006 și parțial retransmite emisiunile postului rusesc ”NTV” însă produce și câteva programe proprii de analiză și informare, precum: ”Astăzi în Moldova” emis în limba rusă; ”Cotidian” în limba română; ”Cotidian Exclusive” în limba română; ”Vedete cu șorț” în limba română; Prognoza meteo difuzată în limba rusă și română. Canalul este emis prin toate rețelele de cablu din capitală.

Prima televiziune de știri, cu numele ”Jurnal TV” a fost lansată la 5 martie 2010. Acest post TV difuzează majoritatea emisiunilor în limba română și câteva în limba rusă. ”Jurnal TV” este unica televiziune din Republica Moldova care poate fi recepționată prin intermediul rețelelor de cablu pe teritoriul României.

Tot în același an a apărut un alt post de televiziune numit ”Publika TV”. Acest canal are o concepție de a transmite știri din oră în oră, organizeazp show-uri pe teme politice, economice și sociale. Emisiunile sunt difuzate în limba rusă și română. Publika TV a fost sponsorizat de un grup media românesc ”Realitatea-Cațavencu”.

În Moldova, operatorul general de cablu care ransmite pachete de canale inclusiv și românești, este ”Sun TV”, iar posturile difuzate din România sunt: TVR1, Național TV, PRO TV, Realitatea TV, Prima TV, Acasă TV, Kiss TV, N24, Telesport, Favorit, HBO, Minimax, Viasat History, Discovery, National Geographic Channel și Animal Planet dublate în rusă cu subtitrare în limba română.

Pe lângă operatorul dominant pe piața audiovizuală din RM (Sun TV), mai există și rețele de cablu tv și satelit. Compania ”Focusat” este o companie de cablu tv, iar actualmente este unica companie în Republica Moldova, care oferă servicii TV digital prin satelit.

Cu un an în urmă, la 4 iulie 2014,  Consiliul Coordonator al Audiovizualului a sancționat o serie de posturi de televiziune, și anume „TV7”, „Prime”, „Ren TV Moldova”, „RTR Moldova” și „Rossia 24”, pentru că ”în emisiunile informativ-analitice preluate din Federația Rusă, posturile de televiziune respective utilizează instrumente de propagandă agresive, promovează și intensifică zvonuri neconfirmate, manipulează prin text și imagini, utilizează etichetări pentru a discredita și a prezenta într-o conotație negativă guvernul de la Kiev, dezinformează și manipulează opinia publică referitor la evenimentele din Ucraina prin tertipuri de montaj și comentarii ce abundă în invective. De asemenea, posturile monitorizate au difuzat știri și reportaje în care nu există pluralism de opinii, acestea prezentînd, unilateral și preponderent punctul de vedere al Moscovei și al adepților federalizării Ucrainei. Limbajul utilizat în comentarii este unul agresiv și intolerant, care conține insulte directe față de Guvernul Ucrainei și față de populația care îl susține. Totodată, raportul evidențiază cîteva cazuri de instigare la violență și ură interetnică, discriminare pe motiv de apartenență la forțele proucrainene și proeuropene.” [53]

3.2.Radio

Primul post de radio de la Chișinău a fost ”Radio Basarabia” care a fost inaugurat pe data de 8 octombrie 1939.

Situația pieței radio din Moldova este cu mult mai delimitată din punct de vedere lingvistic, iar aici vorbim despre limba rusă și română.

Postul național ”Radio Moldova” aflat sub egida companiei ”Teleradio Moldova”, este unicul post care acoperă în întregime teritoriul Moldovei; ”Vocea Basarabiei” constituie o acoperire de 90%; ”BBC” – 70%; ”Antena C” – 61%; toate posturile sunt difuzate în mare parte în limba română. Pe lângă toate posturile de radio naționale, mai fac parte și un număr de posturi radiofonice regionale printre care se numără posturile retransmise din Rusia și România, care conțin un număr de produse locale difuzate. Cei mai importanți radiodifuzori regionali sunt: ”Sănătatea” și ”Radio Noroc” ce constituie o acoperire de 21% și 19%. Posturile retransmise de la Moscova sunt ”Poaia de argint”, ”Russkoe radio”, iar cele de la București sunt ”Fresh FM”, ”Național FM”, ”Kiss FM”, ”Radio 21” și ”Pro FM”.

3.3.Presa scrisă

Presa scrisă din RM are un rol destul de semnificativ asupra cetățenilor. Chiar dacă generația mai tânără nu prezintă un interes foarte mare către presa scrisă, ea oricum are loc să existe pentru adulți și persoanele de vârsta a treia. Din analize proprii, pot să afirm că ziarele își au efectul mai ales în campaniile electorale, iar mai ales ziarele de partid care sunt repartizate de către reprezentanții partidelor politice în fiecare cutie poștală. Chiar dacă interesele politice ale societății moldovenești se despart în viziuni diferite, ziarele produc acea cantitate de efect asupra fiecaruia dintre ei.

Actualmente, în Republica Moldova putem găsi astfel de ziare și reviste scrise în limba română: ”Moldova Suverană”, "Capital Market", ”Capitala”, ”Jurnal de Chișinău”, ”Săptămîna”, ”Timpul de dimineață”(cotidian), ”Flux”(cotidian), "Literatură și Artă", Ziarul "Copiii Europei", Revista "Micul Prinț", ”Democrația”, ”Contrafort”, ”Stare de urgență”, ”Ziarul de Gardă”, "Vocea Basarabiei", ”Eco”, ”Sport Plus”, ”Autoexpert”, ”VIP Magazin”, "Unghiul".

Ziare și reviste scrise în limba rusă: ”Iscra”, ”Chișiniovschie novosti”, ”Commersant PLUS”, ”Comsomoliscaia pravda v Moldove” (cotidian), ”Macler”, ”Moldavschie vedomosti”, ”Nezavisimaia Moldova” (cotidian), ”Economicescoie Obozrenie”, ”Sport-Curier”, ”Fizica gaurilor, teleportare și levitare”.

Agenții de presă, precum: ”TheNews”, ”Moldpress”, ”Interlic”, ”BASA Press”, ”Reporter”, ”Infotag”, Agenția de Presă a Tinerilor Jurnaliști ”AMP-International”, ”INFO-PRIM NEO”, ”DECA-press”, ”FLUX”, ”Infomarket”, ”Ria Novosti Moldova”, ”Novopress”, ”Monitorul Civic”.

Publicații online și portaluri: ”Timpul.md", "Știri Moldova", "Știri Non Stop", "Unimedia", ”Moldova Azi”, "Jurnal Tv", "Hotnews", ”Ournet”, ”Neogen”, ”Point”, ”Curaj.net”, "ONG.md", ”www.allmoldova.com”, ”Wall Street Moldova”, etc. [44]

În Republica Moldova au fost adunate absolut toate instrumentele constituționale și legislative care garantează libertatea de exprimare a instituțiilor mass-media și nu există până când nici o lege care ar impune anumite restricții instituțiilor mediatice.

În ultimii ani, în Moldova nu au fost depistate anumite cazuri exacte de cenzură ”externă”, însă este cert faptul că cenzura ”internă” are loc să existe în anumite redacții media din țară. Aici mă refer la politica editorială a fiecărei instituții în parte. Să nu uităm și de patronii unelor instituții de acest gen, care destul de des sunt reprezentanți politici, oameni de influență și alțe persoane interesate. Acest fapt a ajuns un obicei într-o formă avansată și incurabilă în zilele noastre, din păcate. Jurnaliștii ajung să fie plătiți cu salarii mai mari în schimbul susținerii intereselor anumitor partide politice și nu în ultimul rând a intereselor de afaceri ai proprietarilor. În așa mod, instituțiile media ajung să manipuleze opinia publică mai ales în timpul crizelor politice.

Este important să menționez că actualmente avem o singură televiziune publică de stat, care este Moldova 1, iar majoritatea altelor televiziuni existente pe piața audiovizuală sunt private și pot aparține unui și aceluiași proprietar. Nu este trecut cu vederea oligarhul Vlad Plahotniuc care deține cele mai multe posturi de televiziune și posturi de radio. Totodată, fiind finanțatorul partidului politic PDM, s-a putut observa foarte clar cui i-au dedicat instituțiile media susținerea în campania electorală pentru alegerile parlamentare, din 30 noiembrie 2014.

Potrivit Codului Audiovizual al Republicii Moldova, cenzura nu are dreptul de a exista în nici un fel în instituțiile mediatice:

Articolul 8. Independența și libertatea editorială

(1) Radiodifuzorii aflați sub jurisdicția Republicii Moldova au dreptul să decidă liber asupra conținutului emisiunilor și programelor lor, respectînd principiul de pluralitate a opiniilor în conformitate cu cadrul juridic și condițiile expuse în licența de emisie.

(2) Cenzura de orice fel asupra comunicării audiovizuale este interzisă.

(3) Independența editorială a radiodifuzorilor este recunoscută și garantată prin lege.

(4) Sînt interzise ingerințele de orice fel în conținutul, forma sau modalitățile de prezentare a elementelor serviciilor de programe din partea autorităților publice sau a oricăror alte persoane din afara instituției respective a audiovizualului.

(5) Nu constituie ingerințe normele de reglementare emise de Consiliul Coordonator al Audiovizualului în aplicarea prezentului cod și cu respectarea dispozițiilor legale, precum și a normelor privind drepturile omului, stabilite în tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte. [29]

Totodată, obligația primordială ale instituțiilor mass-media este de a asigura formarea liberă și necondiționată a opiniilor cetățenilor. Atunci cum este posibilă existența anumitor instituții media, precum Prime TV, care în campania electorală ale alegerilor parlamentare din noiembrie 2014, a slujit fidel Partidului Democrat din Moldova, difuzând știri doar despre actele de caritate, reforme și multe alte promisiuni pentru a-și crea o imagine angelică?

Articolul 10. Drepturile consumatorului de programe

(1) În Republica Moldova, dreptul la informare completă, obiectivă și veridică, dreptul la libera exprimare a opiniilor și dreptul la libera comunicare a informațiilor prin intermediul mijloacelor de radiodifuziune și televiziune sînt garantate de lege.

(2) Apărarea drepturilor consumatorilor de programe este asigurată de către Consiliul Coordonator al Audiovizualului, în a cărui sarcină este pusă coordonarea activității audiovizuale, precum și de către instanțele de judecată.

(3) Instanța de judecată va acționa în vederea apărării drepturilor consumatorului de programe la sesizarea sa de către titularul acestui drept.

(4) Organele învestite cu atribuții de coordonare în domeniul audiovizualului acționează în vederea asigurării drepturilor prescrise de prezentul articol la sesizarea sa de către titularul acestui drept sau din oficiu.

(5) Radiodifuzorii sînt obligați să asigure obiectivitatea informării consumatorului de programe, favorizînd libera formare a opiniilor. [28]

3.5.Studiul de caz: Postul de televiziune ”Jurnal TV”

Jurnal TV este un post de televiziune cu caracter generalist lansat în anul 2009 pe internet, ca mai apoi în anul 2010 să fie lansat în eter. Acest canal difuzează emisiuni în limba română și partial în limba rusă. Conceptul inițial al acestui post a fost de a forma prima televiziune de știri din Republica Moldova. Peste un an, pe data de 5 martie 2011, Jurnal TV a devenit o televiziune generalist. Astăzi Jurnal TV difuzează buletine de știri la ore fixe pe tot parcursul zilei, emisiuni de divertisment, talk-show-uri politice și distractive, filme, seriale și desene animate dublate în limba rusă cu subtitrări în limba română. Acest post de televiziune se deosebește prin faptul că toate produsele pe care le difuzează, sunt pe bază de licență, în așa mod condamând pirateria. Totodată Jurnal TV participă active la diferite teme și probleme sociale, astfel lansând diverse campanii de acest gen, precum: ”Jurnal TVerde”, ”Dăruiește lumină, învie speranța”, ”Europa, Te Aștept!”, ”Moș Crăciun există, Moș Crăciun ești tu!”, ”Poftă mare, Chișinău!”, ”La Cireșe”, ”Moldova, eu chiar te iubesc!”, ”Târgul cadourilor inutile”, ”Jurnal TV îți face curte”, ”Bună, sunt JurnalTV!”, ”Bea cu minte!”, ”JurnalTVrea Președinte”, ”Vino să spui unde ai fost pe 7!”, etc.

Sediul Jurnal TV este dotat cu studiouri performante, facilități de transmisiune în direct prin satelit și o infrastructură IT modernă.

Jurnal TV face parte din Holding-ul Jurnal Trust Media, care mai deține și postul de radio Jurnal FM, ziarul Jurnal de Chișinău, tabloidul Apropo Magazin, magazinul economic ECOnomist și agenția de publicitate Reforma Advertising.

Pe lângă caracterul informative și social, Jurnal TV este unica televiziune din Republica Moldova care transmite pe bază de licență, filme, seriale, desene animate și emisiuni din alte țări. Astfel, postul promovează drepturile de autor și se pronunță ferm împotriva pirateriei. Serialele care au fost difuzate sunt: Dr. House, Lie to Me, Prison Break, Lost, Supernatural, Fringe, The Mentalist, Desperate Housewifes, Chicago Hope, Alias, The Pretender, Friends, Angel, Buffy, La Femme Nikita, etc.

Printre desenele animate difuzate se numără The Simpsons, StarGate Infinity, Bugs Bunny, Tom and Jerry, Kids, etc.

Printre filmele difuzate se numără blockbusterele hollywoodiene și nu numai.

3.5.Stagiul de practică

Pentru început, mi-a fost foarte greu să mă acomodez într-un colectiv foarte mare, unde viața este foarte dinamică, uneori e veselă, alteori este foarte încordată.

Prima zi la practică pentru mine a fost foarte grea, nu atât de greu îmi era să lucrez, cât mi-a fost greu să mă apropii de colegii mei noi care se uitau cu nedumerire la mine încercând să înțeleagă cine sunt eu și ce caut aici. Ei fiind foarte ocupați și alergând din colo în coace, am reușit să fac cunoștință cu o mare parte dintre ei. Colectivul mi-a părut unul destul de vesel, pentru că ei sunt deprinși să lucreze în voia lor într-o atmosfera veselă, pe unde mai glumeau pe unde se mai certau, însă așa este firesc să fie într-un grup de oameni care au o responsabilitate destul de mare față de lucrul lor.

Eu am reușit destul de repede să mă adaptez regimului de lucru de acolo. Munca mea a fost să merg cu reporterii pe teren sau la eveniment, să iau notițe și să văd cum ei lucrează cu cameramanul și cum intervievează oamenii. Vreau să menționez că reporterul trebuie să fie responsabil și de imaginile pe care le filmeaza cameramanul, să-i spună ce să filmeze și cum, ceea ce eu credeam că este invers.

La prima mea știre am mers cu reporterul Vasile Dosca la Aeroportul Internațional Chișinău, unde cursa Chișinău-Milano a fost anulată din cauza grevei din Italia. Astfel lumea era nemulțumită de incomoditățile date, iar eu împreună cu reporterul am mers să intervievăm pasagerii și reprezentații companiei Wizz Air.

O dată ajunși acolo, am urmărit acțiunile reporterului și cameramanului. Reporterul era destul de relaxat și intervieva persoanele destul de ușor, iar întrebările veneau de la sine, ceea ce pentru mine era mai complicat pentru că îmi notam în carnet o sumedenie de întrebări dintre care să aleg pe cele mai potrivite. Am înțeles că deprinderea aceasta de a pune întrebările spontan, vine cu experiența și e ceva normal ca la început să fii un pic agitat.

După ce am terminat fimlările, ne-am întors înapoi la redacție. O dată ajunși acolo, reporterul se apropie de editorul general căruia îi povestește toata situația, după care editorul îi spune ce să accentueze în știrea dată și cum să fie constituită știrea. Pentru că la televiziune, știrea uneori nu este difuzată integral, dar este difuzat doar lead-ul ( pe care ei îl numesc Off ), în care este spusă informația la general în maxim doua fraze.

După ce reporterul a convenit cu editorul general cum să fie știrea, el merge să scrie știrea și așteaptă ca în baza de date să apară video-ul care este montat de cameraman. După ce apare video-ul, repoterul rescrie replicile intervievaților, ceea ce în televiziune se numește Sincron. După care știrea este trimisă editorilor care aprobează știrea, sau o modifică.

Vreau să spun că timp de o zi lucrătoare, reporterii merg doar la un eveniment, sau maxim două evenimente, pentru că este destul de greu să faci o știre întreagă, ținând cont de faptul că absolut toată redacția lucrează într-un program computerizat unde fiecare trebuie să-și atașeze materialul său, care să poată fi vizionat de către editori,reporteri,producători etc. Și ținând cont de asta, o știre necesită timp pentru că trebuie să fie redactate atât imaginile video și textul.

Cam în așa mod trece ziua lucrătoare la redacție a unui reporter TV. Nu mi-a părut ușor, dar nici complicat. O problemă mai mare a fost pentru mine că nu cunoșteam programa dată în care redacția lucrează, mi-a trebuit ceva timp ca s-o însușesc și să mai întreb de colegi să mă ajute.

Uneori reporterii sunt nevoiți să stea ore în șir în parlament, guvern, sau la minister și să țină legătura la telefon permanent cu directorul Departamentului Știri, Eugenia Năstase, care cere toate informațiile și spune reporterilor cât să mai stea acolo, sau să se întoarcă in redacție.

Totodată este foarte interesantă atmosfera acolo, care este asemenea unei echipe de fotbal ce așteaptă cu nerăbdare să se dea gol. Tocmai așa mi s-a asociat lucrul acolo. Este tensionat și dinamic, iar asta îmi place cel mai mult, pentru că este diversitate, iar monotonia nu-și cunoaște locul acolo.

Așa a fost pe tot parcursul practicii mele acolo, nu am stat locului nici o zi. Am avut partea să asist la conferințe de presă, să intervievez medici, polițiști, simpli trecători și tot așa. Cert este faptul că nu am mers de una singură pe teren pentru că nu am suficientă experiență, însă am mers cu fiecare reporter pe teren și la evenimente unde am mai văzut și alte televiziuni și am înțeles că fiecare redacție este ca o gospodărie: dacă nu ai bucate pe masă atunci nu ești gospodar. Așa si la televiziune, dacă nu dai știri la ora 19-00, atunci nu ai audiență. Pe cât de simplu pare, pe atât de complicat e.

De multe ori am văzut cum unii reporteri pur și simplu nu aveau unde merge, nu erau evenimente și subiecte de știri și tot mă întrebam cum se descurcă ei în așa caz. Am aflat că ei sunt mereu la legătură cu serviciul Situațiilor Excepționale care le transmit informațiile cu privire la incendii, suicid, accidente, furturi etc. Din acest motiv am ajuns cu reporterul Vasile Dosca la un bloc de locuit de pe strada Dumitru Râșcanu din capitală, unde un tânăr de 24 de ani s-a aruncat de la etajul 4 în urma unei certe cu soția sa. Acesta a ajuns la spital în stare gravă. Aceste informații ne-a oferit departamentul Situațiilor Excepționale, iar noi am mers direct acolo să întrebăm vecinii și oamenii din preajmă ca să ne ofere mai multe detalii. Spre mirarea noastră, nimeni nu a auzit nimic și s-au arătat foarte uimiți că tocmai televiziunea Jurnal TV a aflat despre acest incident, însă ei habar nu aveau despre asta.

În acel moment eu cu reporterul am fost ca niște adevărați detectivi, care am căutat prin preajma casei diferite urme de la căzătură și în sfârșit am găsit o bucată de ardezie îndoită de la balconul etajului 1, ceea ce ne-a confirmat faptul că a fost o lovitură puternică.

Atunci am înțeles că este foarte importantă atenția reporterului la cele mai mici detalii, la care nici nu avea să mă gândesc să fi fost de una singură acolo.

3.6.Jurnal TV și cenzura

Atâta timp cât am activat acolo, nu am întâmpinat nici o manieră similară cenzurii interne dacă putem spune, pentru că editorii erau cei care serveau drept un imbold puternic motivational pentru reporteri, de a găsi absolut orice informație despre orice personaj politic, economic, sau din lumea afacerilor. Cel mai uimitor este că niciodată nu am observat ca editorul să se implice în modificarea materialelor pe care le scriau reporterii, așa cum mă așteptam de la bun început, știind că în societatea noastră totul este controlat de ”cineva” și majoritatea servesc intereselor acestor gen de persoane. Însă plăcută mi-a fost uimirea să văd că de fiecare dată când era vorba despre vreo știre cu implicarea unui om politic, editorul era persoana care insista ca reporterul să cerceteze tot mai mult toate declarațiile pe care acesta le făcuse cu câțiva ani în urmă, pentru a prezenta poporului adevărata față a politicienilor fără opinii subiective sau manipulatorii.

Stagiul meu de practică la Jurnal TV mi-a părut ca lucrul într-un colectiv de albini, care niciodată nu stau locului și nu pierd nici un minut degeaba.

Dacă e să fac o analiză asupra fenomenului cenzurii în redacția televiziunii Jurnal TV, părerea mea e că nu există o cenzură și eu nu am avut ocazia s-o întâlnesc la ei. Cu siguranță există o politică comercială de publicitate, care este o temă aparte. Nu puteau fi afișate anumite nume ale unor companii spre exemplu companii aeriene, moll-uri, brand-uri, site-uri, emisiuni din afara postului Jurnal TV, denumiri de alte televiziuni și altele. Toate aceste măsuri erau întreprinse cu scopul de a nu face publicitate altor companii care nu au un contract întocmit cu Jurnal TV.

3.7.Cazul BEM

Jurnal TV a fost după părerea mea, unicul post de televiziune care a abordat această problemă din toate punctele de vedere. Cum am mai spus, jurnaliștii și editorii de la Jurnal TV nu scapă din vedere orice detaliu, orice declarație, orice informație găsită. Ceea ce nu pot afirma despre alte posturi de televiziune din Moldova. Să facem o simplă comparație dintre postul de televiziune ”Prime TV” și ”Jurnal TV”. Dacă e să privim buletinele de știri din aceeași zi a acestor două televiziuni, putem spune că Prime TV rămâne cu foarte multe noutăți în urmă decât Jurnal TV. Mai exact, la buletinul de știri de la Prime, am vizionat doar 3 știri din domeniul politic, iar restul știrilor aparțineau domeniului social, cultural și sport.

În cazul jafului a Băncii de Economii, Jurnal TV s-a manifestat foarte activ. Au fost organizate talk-show-uri politice zilnice pe această temă, au fost interogați diferiți experți, au prezentat materiale care puteau compromite anumiți lideri politici și de afacere.

Canalul Pro TV de asemenea au abordat o poziție stranie atunci când mass-media exploda despre jaful Băncii de Economii. La ei am observat doar date generaliste, și învinuiri adresate omului de afaceri Ilan Shor. În acest timp, Jurnal TV difuza un număr imens de știri cu declarații ce vizau partidele politice în implicarea acestui jaf, comentariile analiștilor politici, replicile și afirmațiile experților de la talk-show-urile politice, și nu în ultimul rând erau aduse la cunoștința cetățenilor anumite detalii care puteau compromite persoanele implicate în acest caz. Totodată, site-ul jurnal.md a publicat o mulțime de materiale scrise de către analiști și experți politici, care și-au expus părerea despre absolut toți actorii politici fără a fi intimidați de o ”cenzură” internă.

În acea perioadă nu am observat la canalul Pro TV reclamații la adresa fracțiunii politice PLDM, ceea ce putea fi găsit în știrile și materialele emise de către Jurnal TV care permiteau să fie luate în considerare toate ipotezele posibile ale acestui jaf misterios.

Acest fapt poate duce la concluzia că anumite instituții mass-media slujesc intereselor partidelor politice și trec cu vederea informațiile compromițătoare.

O trăsătură aparte ale posturilor de televiziune constă în știrile ”bombă”. Acestea sunt tipul de știri care intrigă prin titlul pompos, iar când accesezi link-ul care duce pe site-ul televiziunii, găsești de fapt o știre de nimic.

Această calitate le-au preluat mai multe televiziuni de la noi, precum Publika TV și Pro TV. Postul Pro TV se poate ”mândri” cu temele abordate despre relațiile intime ale oamenilor, știri de kankan și gossip. Este cert faptul că aceasta este o strategie de a câștiga rating, vizualizări cât mai multe și popularitate.

Jurnal TV însă, după părerea mea este unicul post de televiziune care într-adevăr muncește zi de zi. Asta o pot spune ferm pentru că am văzut cu ochii cum e să muncești ca jurnalist acolo; spre exemplu știrea despre presupusa coaliție dintre 3 fracțiuni politice: PLDM-PD-PCRM. Reporterii de la Jurnal TV nu au difuzat doar știrea care apăruse la moment, însă au căutat în arhivă declarațiile făcute ale acestor partide politice, cu 6 ani în urmă, mai exact în anul 2009 după protestul din 7 aprilie. Aici reporterii au demonstrat tuturor cetățenilor care este de fapt adevărata față și adevăratele interese ale liderilor politici, fără subiectivism – doar declarații reale absolut contradictorii ale acestor persoane.

Acest fapt arată încă o dată competența acestui post de televiziune și autoritatea pe care și-o câștigă prin adevăr și obiectivism. Aici nu putem vorbi despre cenzură, atât timp cât nici un personaj politic nu este trecut cu vederea și nu-și primește doza de critică să spunem, din partea reporterilor. De fapt în asta constă munca redacției unei televiziuni independente: să demasce absolut orice persoană și orice fapt, prezentând doar informații veridice și obiectivă fără nici o doză de subiectivism. În așa fel cetățenii pot să-și formeze liber opinia fără a fi forțați sau manipulați de către mass-media.

Un rol foarte important este dedicat jurnaliștilor care activează în instituțiile mediatice. Aceștia la rândul său pot accepta cu ușurință remunerări bănești de la niște persoane politice, afaceriști sau persoane cu o influență majoră. Aici vorbesc despre rolul jurnalistului în societate: de a informa corect, de a prezenta adevărul fără implicarea personală și păreri proprii și de a fi independent în acțiuni, exprimare și gândire. Însă știind că trăim timpuri în care banii au o forță nemaipomenită de a schimba lucruri, foarte mulți jurnaliști devin slugi fideli intereselor celor care îi finanțează. Aici nu mai are loc nici codul deontologic al jurnalistului, pe când corupția își face drum oriunde indiferent de circumstanțe. Acest gen de jurnaliști se găsesc în instituțiile media private. Pentru societatea noastră este cunoscut faptul că oligarhul Vlad Plahotniuc deține în proprietatea sa multe televiziuni precum: Prime TV, Canal 3, Publika TV, 2 Plus; și posturi radio recum: Prime FM, Fresh FM, Muz FM.

Mă tot macină întrebarea: chiar credem cu toții că nu există cenzură în sistemul mass-media din Republica Moldova? Dacă acest om de afaceri își extinde puterea și mai finanțează alte instituții media, atunci despre care libertate a presei putem vorbi? Pe tot parcursul campaniilor electorale, la postul de televiziune Prime am urmărit doar cele mai bune fapte ale partidului lui Plahotniuc, PDM. Se poate observa cu ochiul liber că instituțiile acestuia, trec printr-o cenzură severă și aș putea spune chiar periculoasă pentru societatea noastră, pentru că așa sunt oamenii – cred ceea ce văd și aud. Cu toate că legea prevede ca:

Articolul 7. Echilibrul și pluralismul politico-social

(1) În spiritul respectării libertăților și a drepturilor fundamentale ale omului, prin transmisia și retransmisia serviciilor de programe se realizează și se asigură pluralismul politic și social, diversitatea culturală, lingvistică și religioasă, informarea, educarea și divertismentul publicului.

(2) Acordînd timpi de antenă unui partid sau unei mișcări politice pentru propagarea pozițiilor acestora, radiodifuzorul trebuie să ofere, de asemenea, în cadrul aceluiași gen de programe și la aceeași oră, timpi de antenă altor partide și mișcări politice fără tergiversări neîntemeiate și fără a favoriza un partid anume, indiferent de procentajul reprezentării sale parlamentare.

(3) Pentru încurajarea și facilitarea exprimării pluraliste a curentelor de opinie, radiodifuzorii au obligația de a reflecta campaniile electorale în mod veridic, echilibrat și imparțial. Concepțiile radiodifuzorilor privind reflectarea campaniilor electorale se aprobă de Consiliul Coordonator al Audiovizualului și sînt prezentate Comisiei Electorale Centrale, în strictă concordanță cu legislația în vigoare.

(4) Pentru a asigura în cadrul emisiunilor informative ale radiodifuzorilor respectarea principiilor echilibrului social-politic, echidistanței și obiectivității, aceștia vor plasa fiecare știre astfel încît: a) informația care compune știrea să fie veridică; b) să nu fie deformat sensul realității prin tertipuri de montaj, comentarii, mod de formulare sau titluri; c) în cazul subiectelor ce vizează situații de conflict, să se respecte principiul de informare din mai multe surse.

(5) Pentru a proteja pluralismul și diversitatea politică, socială și culturală, concentrarea proprietății este limitată la dimensiuni care să asigure eficiența economică, dar care să nu genereze apariția de poziții dominante în formarea opiniei publice. [28]

La tema jafului Băncii de Economii, Băncii Sociale și Unibank, majoritatea posturilor de televiziune au adoptat o poziție activă și au venit cu detalii diferite. Pro TV s-a bazat mai mult pe însinuări la adresa omului de afaceri Ilan Shor, PUBLIKA TV a prezentat foarte general informațiile, iar Jurnal TV a adus probe la adresa tuturor celor care este posibil să fie implicați în acest jaf.

3.8.Asasinarea ex-deputatului Ion Butmalai

Îmi amintesc că în ziua în care a avut loc tragedia, în redacția Jurnal TV era o atmosferă foarte agitată. Asta pentru că reporterii, producătorii cât și editorii erau foarte tensionați din cauza că, din toate puterile ei căutau informații și declarații utile pentru a elucida acest caz. Atunci aproape toți reporterii din redacție erau ocupați anume cu această problemă; unul căuta informații de la colegii săi din partid, altul lua interviu de la oamenii legii, altcineva intervieva medicii și așa mai departe. De regulă jurnaliștii își repartizează subiectele la ordinea de zi pentru a lucra pe parcursul zilei la un subiect anume. Însă în acele zile toată redacția era preocupată cu această temă.

La 11 decembrie 2014 când fiul răposatului Butmalai a organizat conferința de presă împreună cu avocatul familiei, Ana Ursachi, am mers împreună cu un alt reporter de la Jurnal TV la această ședință. Erau prezenți în sală reporteri de la televiziunea: Jurnal TV, Pro TV, TVR1, Realitatea TV, RTR Moldova, N4, radioul Vocea Basarabiei, etc. Spre uimirea noastră cât și a colegului de la Jurnal TV, au lipsit de la această conferință de presă postul de televiziune PUBLIKA TV și Prime TV. Mirarea jurnaliștilor a fost una pe măsură, auzindu-se în sală: ”reprezentanții lui Plahotniuc nu au îndrăznit să vină”. Este uimitor și chiar revoltător aș putea spune, pentru că în societatea noastră ”democrată și liberă”, două televiziuni care pretind să aibă o importanță și o valoare majoră, își permit să lipsească de la un eveniment esențial care ar putea aduce anumite informații utile în elucidarea acestui caz.

Pe tot parcursul conferinței, carnetul în care îmi făceam notițe era deja arhiplin cu informații pe care mă străduiam să nu le omit. Ajunși în redacție, am început să scriu știrea. Este cunoscut faptul că jurnaliștii înainte să scrie un material, accesează alte site-uri pentru a vedea ce au difuzat alte televiziuni sau instituții media. Așa am făcut și eu și am accesat site-ul televiziunii Pro TV.

La știrea despre scrisoarea care a lăsat-o răposatul Ion Butmalai, cu numele persoanelor presupuse în asasinarea acestuia, Pro TV a difuzat astfel știrea:

” Ana Ursachi, avocatul familiei Butmalai, sustine ca a fost de fata cand s-a gasit asa-numita scrisoare de adio.

Potrivit ei, “scrisoarea” reprezinta 5 pagini pe care au fost asternute gandurile lui Ion Butmalai vizavi de unele probleme cu care se confrunta. "Una dintre pagini are data de 9 decembrie. Este scrisul dansului, eu ii recunosc scrisul, dar expertiza grafologica va stabili exact."

In aceste pagini se gasesc multe nume cunoscute opiniei publice, care insa nu pot fi divulgate pe motiv ca sunt probe la dosar. Ursachi considera ca procurorii trebuie sa interogheze oamenii pomeniti in manuscrisele lui Ion Butmalai, iar daca organele de drept nu vor face, avocata le va face publice.” [61]

În acest timp, Jurnal TV a prezentat într-o altă ipostază știrea despre suspicioasa scrisoare:

”Îi acuză de moartea sa

Între timp pe internet au fost publicate o parte din notițele care ar fi fost găsite de oamenii legii pe masa de lucru a răposatului Ion Butmalai, printre alte documente ale acestuia.În mesajul denumit „Important pentru procurori”, fostul deputat îi acuză de moartea sa pe câțiva foști colegi de partid, dar și de coaliție. Printre ei – liderul PLDM, Vlad Filat, prim-vicepreședintele formațiunii, Valeriu Streleț, dar și prim-vicepreședintele Partidului Democrat, oligarhul Vladimir Plahotniuc. Dacă Valeriu Streleț a venit cu o reacție print-un mesaj trimis pe adresa redacției, atunci ceilalți vizați nu au fost de găsit pentru comentarii.

În notițele publicate de site-ul independent.md, Ion Butmalai le cere procurorilor să-i învinuiască de moartea sa pe mai mulți colegi de partid, dar și pe unii dintre foștii parteneri de coaliție pe care îi numește „idioți”, ce ar trebui „să sufere la fel de mult” cât „a suferit” el. Printre numele care figurează în răvaș se numără liderul Partidul Liberal Democrat, Vlad Filat, dar și adjuncții săi Valeriu Streleț, Liliana Palihovici și Vadim Pistrinciuc. În listă figurează și secretarul PLDM-ului, fostul cumnat al lui Vlad Filat, Victor Roșca, dar și prim-vicepreședintele Partidului Democrat, Vladimir Plahotniuc. Nota lui Ion Butmalai ar fi fost scrisă pe 9 decembrie 2014, la 08:50, cu câteva ore înainte de tragedie. Procurorul care investighează cazul nu a fost de găsit pentru a spune dacă notițele publicate pe internet fac sau nu parte din scrisoarea găsită de oamenii legii pe masa de lucru a răposatului. În schimb, avocata familiei Butmalai, Ana Ursachi, s-a arătat surprinsă că o parte dintre notițele anexate în dosar au ajuns publice.

Într-un mesaj expediat la adresa redacției, prim-vicepreședintele PLDM, Valeriu Streleț a declarat că nu are nicio vină față de răposat sau de familia acestuia. Ceilalți politicienii vizați în notițele lui Butmalai nu au răspuns la telefon pentru a oferi comentarii. În schimb, la ceremonia de înmormântare, care a avut loc înainte să apară scrisoarea, liderul PLDM, Vlad Filat a declarat:

Amintim că ex-deputatul liberal democrat, Ion Butmalai, nu a fost inclus pe lista electorală a PLDM pentru scrutinul parlamentar din 30 noiembrie. Politicianul a declarat atunci că ar fi fost înlăturat din listă la comanda oligarhului Vladimir Plahotniuc.

Plahotniuc nu a comentat aceste acuzații, iar liderul PLDM, Vlad Filat, a declarat ulterior că lista electorală a partidului a fost aprobată de Consiliul politic național al formațiunii, fără vreo altă implicare.” [58]

Deși Codul Audiovizualuiui garantează condamnarea cenzurii în instituțiile media, este foarte clar că ea există. Nu este supravegheată de către stat, dar este condusă de către liderii politici care sponsorizează acele instituții mediatice.

Fiecare telespectator poate observa această batjocură la adresa cetățenilor. Potrivit Pro TV-ului, numele acelor persoane suspectate în decesul lui Butmalai, nu pot fi afișate pentru că fac parte din dosarul cercetat. Însă Jurnal TV a reușit să le facă publice, ceea ce este obligatoriu pentru o instituție media – să prezinte date exacte și adevărate, dar nu să prezinte date generale camuflate. Știrea difuzată de Pro TV mi se asociază cu o bârfă auzită, fără date concrete și dovezi. Deci, cenzura internă în redacțiile instituțiilor media, are loc să existe, spre nenorocul nostru. Și asta se manifestă prin maniera de a prezenta informațiile, în cazul Pro TV, iar alte ori – absența de la astfel de evenimente importante pentru societate, în cazul televiziunilor PUBLIKA TV și Prime Tv.

3.9.Protestul din 3 mai 2015

Platforma ”Demnitate și Adevăr” a organizat pe data de 3 mai 2015 un protest de amploare pentru cetățenii Republicii Moldova. Scopul acestui protest a fost de a cere demisia guvernării actuale și de a cere întoarcerea miliardelor furate din Banca de Economii, Banca Socială și Unibank. În acea zi, am urmărit cu atenție mai multe posturi de televiziune, precum Publika TV, Jurnal TV, Pro TV și Prime TV. În momentul în care mulțimea de oameni protesta în Piața Marii Adunări Naționale, singurul post de televiziune care permament arăta live ce se petrece acolo, a fost Jurnal TV. Spre marea mea mirare, PUBLIKA TV care este un post de televiziune informativ și se deosebește prin stilul său de breaking news, în acea zi au luat cu toții apă în gură. Spre marea noastră rușine, cenzura predomină și astăzi în sistemul mass-media din Republica Moldova.

Abea mai târziu, în buletinul de știri de la PUBLIKA TV a apărut o știre care s-a axat mai mult pe intervievarea protestatarilor despre părerea acestora la capitolul guvernării și situației actuale din țară. Jurnal TV și-a permis să difuzeze și numele persoanelor pe care protestatarii i-au învinuit în hoție, iar PUBLIKA TV a difuzat doar sincroanele participanților la protest. Cel mai probabil politica editorială a televiziunii PUBLIKA TV nu a permis să se facă publice numele acestor persoane din motive ”necunoscute”. Aici de asemenea putem urmări o cenzură internă foarte bine ascunsă. PUBLIKA TV a preluat o poziție generalistă și camuflată la capitolul protestului de pe 3 mai. Jurnal TV însă a dat toate cărțile pe masă, difuzând toată ziua live. La fel a fost interogată în direct și Monica Macovei pe baza acestui subiect, pe fundal fiind emise imaginile de la fața locului din PMAN. În aceeași zi, Jurnal TV a difuzat două ore la rând talk-show-ul ”Ora Expertizei” în care au fost invitați experți și jurnaliști să comenteze pe baza protestului din capitală și situația generală din RM. Această emisiune era difuzată concomitent cu imaginile live de la protest și erau intervievați sociologi și experți politici în direct la telefon.

Această poziție pe care Jurnal TV a preluat-o în acea zi, m-a făcut să cred că este o televiziune căruia într-adevăr îi pasă de telespectator. Ei au difuzat în direct fără trucuri de montaje video sau audio, ceea ce m-a făcut să am încredere în acest post de televiziune, așa cum și pe ceilalți cetățeni de rând. Astfel de atitudine nu aputut fi găsită la PUBLIKA TV care se bazează cel mai mult pe știrile de ultimă oră, pe breaking news.

Canalul Pro TV la rândul său a emis în buletinul de la ora 20-00 câteva știri despre organizarea acestui protest, însă ca de obicei a fost pus accentul pe scandal, care mi s-au părut detalii mai puțin importante sau chiar deloc. Însă conceptul acestui post de televiziune s-a format ani buni la rând, de a fi un canal de scandal cu știri de kankan și cu titluri pompoase doar pentru a obține vizualizări și un rating cât mai mare.

Este foarte clar un lucru: cenzura în Republica Moldova există spre marele nostru regret. Cenzura este foarte ușor vizibilă dacă e să comparăm câteva buletine de știri din aceeași zi, de la mai multe posturi de televiziune. Este foarte important să remarc faptul că mass-media, mai ales posturile de televiziune care conțin o cenzură internă, sunt de fapt enorm de periculoase. Este uimitor cât de mult poate influența părerea oamenilor, trucurile de montare a imaginilor video și audio. Mai ales când postul de televiziune este unul privat și finanțat de către un om politic, sau altă persoană interesată. Astfel de instituții automat servesc intereselor finanțatorilor lor și sunt capabili de a reda informațiile într-o manieră absolut străină cu realitatea, iar cel mai rău – oamenii vor crede și își vor forma păreri greșite. Asta se numește manipularea prin imagini și audio înregistrări. Din păcate în Republica Moldova, cenzura și-a format un loc bine stabilit în instituțiile mediatice, încă din istorie. Iar ca acest fenomen să dispară iar oamenii să fie informați corect, jurnaliștii trebuie să aibă curaj și demnitate față de sine mai întâi și să nu cadă pradă manipulatorilor cu putere și bani.

3.10.Cenzura prin imagini

Vorbind despre cazul asasinării lui Ion Butmalai, și despre acea scrisoare în care erau scrise numele persoanelor suspectate, nici o televiziune nu a arătat conținutul scrisorii precum a făcut Jurnal TV. O doză de manipulare și cenzură prin imagini se poate observa cu ușurință atunci când este vorba despre liderii politici care influențează oarecum activitatea instituțiilor media. La rândul său, imaginea acelei scrisori a fost difuzată și de către postul de televiziune PUBLIKA TV. Acest fapt este pentru mine straniu, o dată ce reporterii de la publika nu s-au prezentat la conferința de presă a fiului răposatului deputat.

Pe parcursul stagiului de practică la Jurnal TV, am înțeles că echipa care lucrează pentru buletinele de știri – nu are scopul de a manipula prin imagini. Cel puțin eu am văzut că jurnalistul alege foarte atent imaginile video și ține cont ca ele să nu distorsioneze mesajul și esența știrii.

O remarcă la acest capitol am descoperit la postul de televiziune Pro TV, când a difuzat știrea despre protestul de la 3 mai 2015, a Platformei Demnitate și Adevăr. Am vizionat această știre la posturile Pro TV și Jurnal TV. Canalul Pro TV a pus accent la sfârșitul știrii pe o doamnă entuziasmată să se urce pe scenă să-și expună părerea. Automat putem vedea că acest post de televiziune pune accent pe scandaluri și prezintă niște detalii care nu merită atâta atenție. Mai mult, Pro TV a considerat că este important să arate telespectatorilor cum o domnișoară a cerut permisiunea organizatorilor de protest, de a-și chema la microfon prietena rătăcită în mulțime. Jurnal TV în schimb, a arătat o bună parte din protest fără a pune accent pe vreun conflict care este normal să apară într-o aglomerație de oameni.

Să ne amintim de știrea care a stârnit indignația multor oameni, difuzată la postul de televiziune Pro TV, despre profesoara și viața intimă a acesteia. Imaginile video ale acestei știri sunt blurate în totalitate, și persoanele intervievate de asemenea nu puteau fi văzute. Acest fapt duce la gândul că acest canal face știri doar pe bază de scandal, iar culmea tupeului a fost să înștiințeze întreaga școală în care activează profesoara, despre ce face ea acasă. Aici nu putem vorbi despre codul deontologic al jurnalistului pentru că subiectele pe care le aleg reporterii sunt aprobate mai întâi de către editori și producători. Ceea ce semnifică faptul că pentru ei a fost ceva normal să se implice în viața personală și intimă a domnișoarei, pe baza căruia Pro TV și-a crescut rating-ul și numărul de vizualizări și popularitate, chiar dacă este un piar negru.

Deși Pro TV și-a permis să transmită astfel de știri la televizor, Codul Audiovizualului conține următoarele puncte:

Articolul 6. Garantarea moralității și asigurarea protecției minorilor

(1) Radiodifuzorului îi este interzisă difuzarea de programe care conțin orice formă de incitare la ură pe considerente de rasă, religie, naționalitate, sex.

(2) Este interzisă difuzarea de programe care pot afecta grav dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor, în special programele care conțin pornografie, violență exagerată sau limbaj licențios.

(3) Transmisia unor alte programe decît cele prevăzute la alin.(2) susceptibile de a afecta dezvoltarea psihică, mentală sau morală a minorilor se va face doar în cazul în care vor fi asigurate condițiile (prin selectare a timpului de emisie sau prin mijloace tehnice) ca minorii aflați în zona de acoperire să nu poată vedea și auzi emisiunile respective.” [28]

Dacă e să vorbim despre postul de televiziune Jurnal TV, nu am observat nici o tendință de a manipula prin imagine și nici măcar vreo tentativă parvenită din partea editorilor sau producătorilor. Este cert faptul că jurnaliștii de acolo muncesc foarte mult pentri fiecare material și când este nevoie, stau ore în șir ca să găsească vreo imagine video din arhivă ca să facă o comparație cu ceea ce este în prezent, și aici mă refer la politicieni. Declarațiile lor se schimbă pe an ce trece la fel cum și viziunile, în așa fel reporterii de la Jurnal TV sunt atenți la orice detaliu. Îmi amintesc despre cazul rețelelor de magazine al omului de afaceri Gabriel Stati. Este vorba despre mai mulți agenți economici care și-au livrat produsele spre vânzare pe rafturile rețelelor de supermarkete ”Пятёрочка”. Afaceriștii care au încheiat contract cu această rețea de magazine, l-au acuzat pe Gabriel Stati în escrocherie. Aceștia s-au plâns că nu și-au primit banii pentru marfa livrată din ultimile luni, iar mai târziu au aflat printr-o scrisoare oficială că rețeaua de magazine a fost închisă. Eu, împreună cu reporterul Jurnal TV am mers la sediul general al afaceristului Gabriel Stati, unde s-au adunat o parte din agenții economici care nu și-au primit banii. Fiind împreună cu cameramanul, am încercat să pătrundem în clădire pentru a filma acele imagini în care oamenii indignați strigau și așteptau să iasă Gabriel Stati pentru a cere explicații.

O data pătrunși acolo, paznicul a încercat într-un mod agresiv să ne alunge invocând motive precum că este un sediu privat și nu avem dreptul să filmăm. Totodată reporterul i-a recomandat cameramanului să filmeze toate suvenirele din bronz atașate pe pereți, dar și niște statuete din aliaj și staniu. Atât eu cât și reporterul am fost uimiți de ”bogăția” văzută. Din păcate nu am avut voie să difuzăm aceste imagini, din motiv că sediul este o proprietate privată și nu avem autorizația necesară de a filma acolo. În schimb am reușit să interogăm participanții la acel proces și să difuzăm știrea. După ce am vizionat buletinul de știri, nu am observat vreo abatere de la normă, ceea ce ține de imaginile video. Nu am găsit nici un abuz de informații sau manipulare prin imagine. A fost redată clar și obiectiv problema.

Totodată, această știre a fost difuzată doar la postul de televiziune Jurnal TV. Chiar din interes am căutat-o pe mai multe site-uri și nici urmă nu am găsit despre acest subiect.

Concluzii

Fenomenul cenzurii în sistemul mass-media din Republica Moldova, a fost moștenit încă din trecut ca rezultat al guvernării autoritariste. Implicarea guvernării în instituțiile mediatice se solda cu limitarea oamenilor în adevăr și informații. Oamenii erau informați greșit, alte ori nu erau informați deloc. Jurnaliștii de atunci nu știau ce înseamnă libertatea de exprimare, și de opinie. Însă ce folos că azi sunt garantate aceste drepturi, dacă jurnaliștii noștri uită de demnitate când este vorba de bani, influență și presiune? În societatea noastră a ajuns să fie în vogă să slujești cuiva. Mai precis, să slujești unei persoane care are bani, influență și putere.

Cea mai mare tragedie a moldovenilor, este că mass-media la noi nu este liberă. Este privată; aparține oligarhilor, politicienilor, oamenilor de afaceri etc. Și toate astea în condițiile unui stat ce pretinde a fi democrat și în viitor european.

Nu este mister pentru cineva că instituțiile noastre media în mare parte, au ajuns monopolizate. Iar acest ”monopol” s-a concentrat în mâinile oligarhului Vladimir Plahotniuc. El este cea mai influentă persoană din Republica Moldova, iar libertatea presei aici își pierde existența. Este clar că nu numai el este cel care dirijează lucrurile la noi, mai sunt și alții, însă cea mai mare influență este concentrată la dinsul.

Trăim într-o țară unde fiecare are interes și un profit. Așa i-am învățat și pe politicieni, cărora tot noi i-am permis să-și extindă puterea în instituțiile mass-media. Nici nu ne dăm seama cum zilnic suntem mințiți de către ei, prin așa-zișii jurnaliști care sunt ”a 4 putere în stat” sau ”câine de pază al democrației”.

Cum v-ați simțit în campania electorală a alegerilor parlamentare din 30 noiembrie 2014? Eu personal m-am simțit oribil din cauza ipocriziei tuturor politicienilor. Cred că s-au înțeles să participe cu toții în concursul ”cine dă mai multă apă la moară”. În acea perioadă, absolut toate instituțiile mass-media au explodat de campaniile electorale, iar cutia mea poștală era arhiplină cu ziare de partid. Îmi pot imagina cîte sume de bani erau investite în aceste ziare pentru a manipula lumea și de a-și câștiga un vot prin promisiuni, pe care le-au uitat cu toții a doua zi după alegeri.

Eu cred că șansele ca mass-media din Republica Moldova să devină liberă sunt minime. Atâta timp cât nu este o forță populară care să-i alunge de la guvernare pe hoții care stăpânesc și decid soarta noastră, vom fi tratați cu o ipocrizie enormă.

Așa cum tindem să ne alăturăm Uniunii Europene, trebuie mai întâi să facem ”ordine” la noi acasă. Avem foarte mult de lucrat la capitolul democrație, pentru că ceea ce avem noi acum este o democrație falsă; camuflată. Trebuie mai întâi de toate să fim o țară mai unită și decisă în scopurile proprii. Atâta timp cât ne vom plânge în fiecare zi de situația nesatisfăcătoare de la noi din țară, nu vom schimba nimic. Cel mai important e că trebuie să ne informăm corect și să nu credem în tot ce auzim pe afară, dar să ne facem o părere proprie echidistantă. Doar astfel vom putea crește și forma o societate cu adevărat liberă și democrată, pentru că puterea este în noi, cetățenii Republicii Moldova.

Bibliografie

ActiveWatch – România. Pluralismul Extern al Mass-Media în Republica Moldova: Între Oportunitate și Realitate. București: Editura ARC, 2014. 52 p.

Agnès Y. Introducere în jurnalism. Iași: Polirom, 2011. 440 p

Bădău H.M. Tehnici de Comunicare in Social Media. Iași: Polirom, 2011. 216 p.

Bagdikian B.H. The effete conspiracy And other crimes by the press. New York: Harper Colophon, 1974. 159 p.

Bagdikian B.H. The Media Monopoly. Boston: Beacon Press, 1997. 289 p.

Barrett W. Cetățeanul Bogat. Forbes, 1987. 142 p.

Brezianu A. și Spânu V. Historical Dictionary of Moldova. Maryland, USA: Scarecrow Press, 2007. 496 p.

Briggs A., Burke P. Mass-media. O istorie socială. De la Gutenberg la Internet. Iași: Polirom, 2005. 344 p

Buzatu G. Românii din Arhive. București: Mica Valahie, 2005. 527 p.

Coman C. Relațiile Publice și Mass-Media. Iași: Polirom, 2004. 263 p.

Coman M. Introducere în Sistemul Mass-Media. Iași: Polirom, 2007. 357 p.

Danilov M. Presa și Cenzura din Basarabia. Chișinău: Pontos, 2012. 212 p.

Dicționar de media (colecția Larousse, coord. Francis Balle). București: Univers Enciclopedic, 2005. 368 p

Edwin R. Joe McCarthy and the Press. Wisconsin: University of Wisconsin Press, 1981. 282 p.

Gaillard P. Tehnica jurnalismului. București: Editura Științifică, 2000. 231 p.

Gans H.J. Deciding What’s News. Evanston: Northwestern University Press, 2005. 416 p.

Giovannini G. De la silex la siliciu. Istoria mijloacelor de comunicare în masă. București: Editura Tehnică, 1989. 272 p.

Gitlin T. The Whole World Is Watching (Mass Media in the Making and Unmaking of the New Left, With a New Preface). California: University of California Press, 2003. 335 p.

Gross P. Mass-Media și Democrația în țările Europei de Est. Iași: Polirom,2004. 248 p.

Keane J. The Media and Democracy. United States: Polity Press, 1991. 216 p.

Keeble R. Presa Scrisă: O introducere critică. Iași: Polirom, 2009. 382 p.

Kellner D. Cultura media. Iași: Institutul European, 2001. 416 p.

Lazăr M. Noua Televiziune și Jurnalismul de Spectacol. Iași: Polirom, 2008. 200p.

Lee M. A. & Solomon N. Unreliable Sources: A Guide to Detecting Bias in News Media. Waterburi U.S.A.: Lyle Stuart, 1998. 452 p.

Lochard G., Boyer H. Comunicarea mediatică. Iași: Institutul European, 1998. 120 p.

McLuhan M. Understanding Media: The Extensions of Man. Canada: The Mit Press, 1994. 392 p.

Paletz D.L. & Entman R. Media Power Politics. New York: Free Press, 1981. 308 p.

Parlamentul RM. Codul Audiovizualului al Republicii Moldova. Chișinău: 2006. 34 p.

Parlamentul RM. Constituția Republicii Moldova. Chișinău: 1994. 29 p.

Petcu M. Istoria Jurnalismului și a publicității în România. Iași: Polirom, 2007. 214 p.

Petcu M. Puterea și Cultura. O istorie a Cenzurii. Iași: Polirom, 1999. 216 p.

Pîrțac O. și Rîbca E. Evoluția Libertăților Mass-Mediei în Contextul Implementării Planului de Acțiuni UE-Moldova. Chișinău: Gunivas, 2008. 104 p.

Pop D. Mass-Media și Democrația. Iași: Polirom, 2001. 264 p.

Popa D. Mass-media, astăzi. Iași: Institutul European, 2002. 250 p

Popescu C.F. Dicționar de Jurnalism, Relații Publice și Publicitate. București: Niculescu, 2007. 657 p.

Popescu C.F. Manual de jurnalism. Tehnicile colectării informației. Jurnalism specializat. Volumul II. București: Tritonic, 2004. 235 p.

Shields A. My Shaping-Up Years: The Early Life of Labor's Great Reporter. United States: International Publishers. 1982. 292 p.

Vâlcu V. Jurnalismul Social. Iași: Polirom, 2007. 288 p.

Zeca-Buzura D. Jurnalismul de Televiziune. Iași: Polirom, 2005. 200 p.

Zelizer B. Despre Jurnalism la Modul Serios. Iași: Polirom, 2007. 278 p.

Surse Internet

www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/1945-1950 (Vizitat 01.05.2015)

www.anticoruptie.md (Vizitat 05.04.2015)

www.independent.md (Vizitat 13.04.2015)

www.ijc.md (Vizitat 26.04.2015)

www.alegeliber.md (Vizitat 27.04.2015)

www.uniuneajurnalistilor.md (Vizitat 28.04.2015)

www.viitorul.org (Vizitat 28.04.2015)

www.istoriabanatului.wordpress.com (Vizitat 30.04.2015)

www.dexonline.ro (Vizitat 30.04.2015)

www.viitorul.org (Vizitat 01.05.2015)

www.cji.ro (Vizitat 03.05.2015)

www.monitor.md (Vizitat 06.05.2015)

www.wikipedia.com (Vizitat 07.05.2015)

www.apel.md (Vizitat 08.05.2015)

www.justice.md (Vizitat 10.05.2015)

www.cca.md (Vizitat 11.05.2015)

www.jurnal.md (Vizitat 11.05.2015)

www.jurnaltv.md (Vizitat 11.05.2015)

www.biblioteca.religielive.ro (Vizitat 20.05.2015)

www.e-democracy.md (Vizitat 20.05.2015)

www.protv.md (Vizitat 29.04.2015)

Bibliografie

ActiveWatch – România. Pluralismul Extern al Mass-Media în Republica Moldova: Între Oportunitate și Realitate. București: Editura ARC, 2014. 52 p.

Agnès Y. Introducere în jurnalism. Iași: Polirom, 2011. 440 p

Bădău H.M. Tehnici de Comunicare in Social Media. Iași: Polirom, 2011. 216 p.

Bagdikian B.H. The effete conspiracy And other crimes by the press. New York: Harper Colophon, 1974. 159 p.

Bagdikian B.H. The Media Monopoly. Boston: Beacon Press, 1997. 289 p.

Barrett W. Cetățeanul Bogat. Forbes, 1987. 142 p.

Brezianu A. și Spânu V. Historical Dictionary of Moldova. Maryland, USA: Scarecrow Press, 2007. 496 p.

Briggs A., Burke P. Mass-media. O istorie socială. De la Gutenberg la Internet. Iași: Polirom, 2005. 344 p

Buzatu G. Românii din Arhive. București: Mica Valahie, 2005. 527 p.

Coman C. Relațiile Publice și Mass-Media. Iași: Polirom, 2004. 263 p.

Coman M. Introducere în Sistemul Mass-Media. Iași: Polirom, 2007. 357 p.

Danilov M. Presa și Cenzura din Basarabia. Chișinău: Pontos, 2012. 212 p.

Dicționar de media (colecția Larousse, coord. Francis Balle). București: Univers Enciclopedic, 2005. 368 p

Edwin R. Joe McCarthy and the Press. Wisconsin: University of Wisconsin Press, 1981. 282 p.

Gaillard P. Tehnica jurnalismului. București: Editura Științifică, 2000. 231 p.

Gans H.J. Deciding What’s News. Evanston: Northwestern University Press, 2005. 416 p.

Giovannini G. De la silex la siliciu. Istoria mijloacelor de comunicare în masă. București: Editura Tehnică, 1989. 272 p.

Gitlin T. The Whole World Is Watching (Mass Media in the Making and Unmaking of the New Left, With a New Preface). California: University of California Press, 2003. 335 p.

Gross P. Mass-Media și Democrația în țările Europei de Est. Iași: Polirom,2004. 248 p.

Keane J. The Media and Democracy. United States: Polity Press, 1991. 216 p.

Keeble R. Presa Scrisă: O introducere critică. Iași: Polirom, 2009. 382 p.

Kellner D. Cultura media. Iași: Institutul European, 2001. 416 p.

Lazăr M. Noua Televiziune și Jurnalismul de Spectacol. Iași: Polirom, 2008. 200p.

Lee M. A. & Solomon N. Unreliable Sources: A Guide to Detecting Bias in News Media. Waterburi U.S.A.: Lyle Stuart, 1998. 452 p.

Lochard G., Boyer H. Comunicarea mediatică. Iași: Institutul European, 1998. 120 p.

McLuhan M. Understanding Media: The Extensions of Man. Canada: The Mit Press, 1994. 392 p.

Paletz D.L. & Entman R. Media Power Politics. New York: Free Press, 1981. 308 p.

Parlamentul RM. Codul Audiovizualului al Republicii Moldova. Chișinău: 2006. 34 p.

Parlamentul RM. Constituția Republicii Moldova. Chișinău: 1994. 29 p.

Petcu M. Istoria Jurnalismului și a publicității în România. Iași: Polirom, 2007. 214 p.

Petcu M. Puterea și Cultura. O istorie a Cenzurii. Iași: Polirom, 1999. 216 p.

Pîrțac O. și Rîbca E. Evoluția Libertăților Mass-Mediei în Contextul Implementării Planului de Acțiuni UE-Moldova. Chișinău: Gunivas, 2008. 104 p.

Pop D. Mass-Media și Democrația. Iași: Polirom, 2001. 264 p.

Popa D. Mass-media, astăzi. Iași: Institutul European, 2002. 250 p

Popescu C.F. Dicționar de Jurnalism, Relații Publice și Publicitate. București: Niculescu, 2007. 657 p.

Popescu C.F. Manual de jurnalism. Tehnicile colectării informației. Jurnalism specializat. Volumul II. București: Tritonic, 2004. 235 p.

Shields A. My Shaping-Up Years: The Early Life of Labor's Great Reporter. United States: International Publishers. 1982. 292 p.

Vâlcu V. Jurnalismul Social. Iași: Polirom, 2007. 288 p.

Zeca-Buzura D. Jurnalismul de Televiziune. Iași: Polirom, 2005. 200 p.

Zelizer B. Despre Jurnalism la Modul Serios. Iași: Polirom, 2007. 278 p.

Surse Internet

www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/1945-1950 (Vizitat 01.05.2015)

www.anticoruptie.md (Vizitat 05.04.2015)

www.independent.md (Vizitat 13.04.2015)

www.ijc.md (Vizitat 26.04.2015)

www.alegeliber.md (Vizitat 27.04.2015)

www.uniuneajurnalistilor.md (Vizitat 28.04.2015)

www.viitorul.org (Vizitat 28.04.2015)

www.istoriabanatului.wordpress.com (Vizitat 30.04.2015)

www.dexonline.ro (Vizitat 30.04.2015)

www.viitorul.org (Vizitat 01.05.2015)

www.cji.ro (Vizitat 03.05.2015)

www.monitor.md (Vizitat 06.05.2015)

www.wikipedia.com (Vizitat 07.05.2015)

www.apel.md (Vizitat 08.05.2015)

www.justice.md (Vizitat 10.05.2015)

www.cca.md (Vizitat 11.05.2015)

www.jurnal.md (Vizitat 11.05.2015)

www.jurnaltv.md (Vizitat 11.05.2015)

www.biblioteca.religielive.ro (Vizitat 20.05.2015)

www.e-democracy.md (Vizitat 20.05.2015)

www.protv.md (Vizitat 29.04.2015)