Feminismul

Introducere

Dezbаterile și controversele privind аccesul femeilor lа cetățenie și mаi аpoi exercitаreа de fаcto а drepturilor politice, prezențа lor în structurile politice specifice regimurilor democrаtice și reprezentаreа politică а femeilor sunt subiecte cаre în ultimele două secole аu făcut să curgă multă cerneală și au provocat dezbateri intense, atât în spațiul academic cât și – mai ales – în spațiul public și politic. Dincolo de argumente teoretice sau politice, statisticile actuale arată, la nivel mondial, menținerea unor parlamente majoritar masculine și a unor guverne dominate de bărbați.

Profesionalizarea spațiului politic și definirea „resurselor” eficiente sau a rolurilor politice de succes, arhitectura electorală și importanța stereotipurilor de gen sunt axe obligatorii ale analizei prezenței (sau absenței) femeilor în spațiul politic. Femeile reprezintă mai mult de jumătate din populația planetei. Participarea și contribuția lor la procesul politic este un element semnificativ și necesar, constituind, de fapt, un drept fundamental.

Egalitatea între femei și bărbați și este unul dintre obiectivele Uniunii Europene. De-a lungul timpului, legislația, jurisprudența și modificările aduse tratatelor au contribuit la consolidarea acestui principiu și la punerea sa în aplicare în Uniunea Europeană. Parlamentul European a fost dintotdeauna un apărător fervent al principiului egalității dintre bărbați și femei.

Cum participarea femeilor în politică este rezultatul relativ recent al unor strădanii și dezbateri de secole privind recunoașterea și acordarea de drepturi egale ambelor sexe în cadrul structurilor etatice, am considerat că lucrarea de față trebuie să conțină o trecere în revistă a teoriilor politice construite de-a lungul timpului în jurul acestui subiect, cât și consemnarea mișcărilor feministe cu diferitele valuri și abordările aferente privind concepte politice fundamentale precum cetățenia, reprezentarea politică, dihotomia sfera publică versus sfera privată.

În consecință, primele capitole ale lucrării abordează și consemnează pe scurt abordările locale și mai ales internaționale privind dihotomia public vs privat, dreptul la vot și reprezentare politică și participarea femeilor în politica modernă, la nivel mondial, european și regional.

Cazul particular al Europei Centrale și de Est în cea ce privește viața politică, precum și caracteristicile statelor aflate în această zonă și evoluțiile atipice atât din perioada comunismului și după câștigarea democrației fac obiectul celui de-al treilea capitol, intitulat Femeile în Parlamentul European. Cazul statelor membre postcomuniste.

Cercetările ample făcute asupra reprezentării politice a femeilor în estul Europei au o relevanță ridicată în înțelegerea explicită a problemelor referitoare la prezența femeilor în politică și implicită a principalelor ideologii cărora prezența politică a femeilor le este asociată.

Una dintre constatările acestui studiu este prezența încă redusă a femeilor în structurile politice importante și accesul lor limitat la luarea deciziilor. Importanța contextului istoric și socio-politic este determinantă, iar faptul că inițial cetățenia politică a fost construită la masculin joacă fără îndoială un rol important în accesul dificil al femeilor la instituțiile de reprezentare și de decizie politică.

Capitolul I

ALIANȚE TEORETICO-IDEOLOGICE ALE FEMINISMULUI

I.1. Feminismul

De-a lungul istoriei, politica a fost studiată ca un domeniu exclusiv masculin, în care femeile nu aveau acces, fiind considerate ființe prea slabe, emotive, lipsite de autonomie și chiar lipsite de raționalitate. Femeile nu au putut participa la luarea deciziilor nici în ceea ce privește societatea în care trăiau, nici în ceea ce privește propria lor viață, teoriile de gen ale politicienilor vremii făcând o distincție clară între sfera publică, a politicii și culturii și sfera privată, a familiei și gospodăriei.

Una dintre cele mai originale și mai pline de consecințe evoluții în teoria politică din ultima jumătate de secol o reprezintă contribuțiile din teoria politică feministă, teorie care politizează socialul atât prin chestionarea și deconstrucția dihotomiei public-privat, stipulând că politica secolului XX necesită o fundamentală regândire a acestei distincții, cât și prin introducerea ideilor de: drepturi egale între femei și bărbați, parteneriat, autonomie sau dreptate. Relațiile de familie, sexualitatea femeilor sau relațiile inegale în școală sau la locul de muncă sunt interpretate o dată cu apariția teoriilor politice feministe ca relații politice.

În Dicționarul de Sociologie al lui Lazăr Vlăsceanu și Cătălin Zamfir, feminismul este definit ca o ”mișcare protestatară susținută de femei și având ca obiective principale atât atacul legal împotriva tuturor formelor de discriminare sexuală (discriminare în selecția profesională, în posibilitățile de carieră profesională, în ocuparea unor funcții publice); atacul împotriva socializării tradiționale în funcție de sex (eliminarea stereotipurilor privind rolurile de sex conform cărora bărbatul este mai competent și mai competitiv decât femeia, eliminarea procedurilor tradiționale de educare diferențiată a băieților și fetelor, eliminarea vocabularului sexist); atacul împotriva practicilor sexismului instituționalizat (accesul femeilor la cariere manageriale, desființarea organizațiilor, cluburilor și asociațiilor rezervate doar bărbaților).”

Una dintre cele mai complete caracterizări ale feminismului poate fi următoarea: ”Feminismul este o mișcare politică, susținută de anumite teorii, atitudini și acțiuni orientate spre afirmarea femeilor și dezvoltarea de relații parteneriale între femei și bărbați. Accentul cade pe faptul că este o mișcare politică, cu pretenții de a influența deciziile politice într-un mod care să nu fie profitabil aplicării drepturilor femeilor și egalizării șanselor de realizare umană între cele două sexe.”

Feminismul s-a dezvoltat, în mare măsură, ca o mișcare defensivă dar și ofensivă împotriva misoginismului și a sexismului, pornind de la ideea că femeile au fost și sunt constant dominate și oprimate de către bărbați în virtutea faptului că s-au născut femei, relațiile lor cu bărbații fiind mai ales relații de supunere care se dezvoltă în cadrul societățiilor și familiilor patriarhale. Din acest motiv, feminismul a considerat că este necesară intervenția politică în scopul eliminării diferențelor și inegalităților de gen social, propunând politici pentru implementarea unor noi concepte cum ar fi egalitatea de gen și echitatea de gen.

Faptul că bărbaților li s-au asociat spațiul public și viața politică, iar femeilor gospodăria și treburile casnice nu ține de diferențele biologice, ci sunt construcții cultural, însușite în procesul socializării, asociate celor două sexe. Cu această perspectivă, Anna Oakley introduce conceptul de gen și afirmă că ” sex se referă la dimensiunea biologică dintre mascul și femelă; gen se referă la dimensiunea paralelă și inegală social între feminitate și masculinitate”. Între sex, ca status fundamental și gen nu există diferențe semnificative, însă, genul datorită mișcărilor feministe și a studiilor cu privire la inegalitatea dintre bărbați și femei a câștigat noi valențe și s-a impus în limbajul științific și politic.

Genul social este definit ca diferențele psihologice, sociale și culturale dintre femei și bărbați, spre deosebire de sex care reprezintă diferențele biologice și anatomice dintre femei și bărbați. Astfel, genul definit cultural, se referă la ceea ce este feminitate și masculinitate, în timp ce sexul din prisma biologică se referă femeiesc și bărbătesc. Caracteristicile legate de sex sunt cele dobândite prin naștere, înăscute, iar cele de gen sunt dobândite prin socializare. Caracteristicile de gen legate de feminitate sunt considerate a fi tandrețea, dezvoltarea afectivității, dependența, incapacitatea de a lua decizii, pe când caracteristicile de gen ale masculinității sunt independența, raționalitatea sau agresivitatea.

Genul (sexul) este o ”invenție umană” care s-a schimbat și se va schimba și în viitor dar, fără o intervenție deliberată nu se va ajunge la o mai mare egalitate între bărbați și femei. Astfel, în pofida producerii unor mari transformări politice și economice, în toate țările lumii femeile continuă să fie victime ale abuzului și discriminării. Chiar și acolo unde femeile au făcut pași importanți în profesie și în politică, progresele lor sunt inegale în raport cu cele ale bărbaților.

Egalitatea de gen se referă la norme, valori, atitudini și percepții necesare realizării condiției de egalitate a șanselor pentru femei și bărbați fără a neutraliza diferențele biologice dintre aceștia.

Echitatea de gen se referă la corectitudinea în ceea ce privește accesul femeilor și bărbaților la resurse socio-economice, spre exemplu accesul la educație, diferențiat pe sexe. Acest concept încadrează condiția în care femeile și bărbații au acces la resurse socio-economice și participă într-un mod nediferențiat la accesarea acestora.

Feminismul este o ideologie și o mișcare socială și politică, ce caută să obțină dreptate pentru femei și sfârșitul sexismului și discriminărilor bazate pe stereotipuri de gen. Totuși, feminismul nu este o mișcare unitară, putând lua foarte multe forme, în funcție de ideologia promovată sau de încadrarea istorică. Astfel, feminiștii si feministele nu sunt întotdeauna de acord asupra unor concepte larg discutate, nici asupra cauzelor și efectelor care influențează viețile femeilor, dar nici asupra măsurilor care ar trebui luate pentru a atinge țelul comun – acela de a schimba societatea, făcând viața femeilor mai bună. Cu alte cuvinte, diferitele tipuri de feminism au perspective sociale, culturale și politice diferite.

Feminismul dezbate subiecte importante, precum: corpul femeii, sinele, clasa, dizabilitățile, familia, drepturile omului, cultura tradițională, reproducerea, sexualitatea etc. dar și concepte ca libertate, egalitate, legitimitate, autoritate, putere.

Deși unele teorii feministe doresc o echilibrare a dreptății, cerând pentru femei drepturi egale cu ale bărbaților, altele consideră că acestea au nevoie de drepturi proprii, adaptate nevoilor femeilor.

Feminismul apare ca o reacție la lumea patriarhală și la masculinizarea societății, sau a faptului că “adesea ceea ce a trecut drept general uman a fost o simplă universalizare a masculinului”. În viața publică bărbații sunt încurajați mai mult spre independență și autodeterminare; în cea privată, balanța înclină mai degrabă spre femei. De secole întregi societățile sunt dominate și conduse de bărbați, care fac, sau făceau până de curând, politici doar în favoarea lor, ignorând nevoile femeilor, sau tratându-le ca pe niște ființe inferioare, incapabile de a lua decizii și de a se descurca pe cont propriu, având, așadar, nevoie de ocrotire și protecție masculină.

În literatura de specialitate, această abordare protecționistă asupra femeilor este numită “paternalism”. Ideologiile feministe ale emancipării consideră că acesta este contrar ideii de autonomie și dezvoltare personală a femeilor.

În sens larg, feminismul reprezintă pledoaria pentru drepturile femeilor. Termenul s-a răspândit la jumătatea secolului al XIX-lea în Europa, dar feminismul ca atitudine și abordare a precedat mult utilizarea canonică a termenului ca atare.

Din punct de vedere istoric, feminismul a debutat ca parte a discursului european iluminist. A avut un impact important în lumea modernă, în discuțiile despre universalizarea cetățeniei și a drepturilor. Începuturile feminismului modern sunt localizate în lucrarea lui Mary Wollstonecraft A vindication of the right of Woman din anul 1792.

Aparută cu 50 de ani înainte de mișcarea femeilor pentru sufragiul universal, această lucrare este o revoltă asupra teoriilor filosofice și politice ale vremii, care nu acceptau statutul de fiintă rațională în ceea ce privește femeile, cu toate că noțiunea de cetățean fuseseră deja introdusă, negând dreptul femeilor de a lua parte la viața politică. Pentru, Mary Wollstonecraft femeile trebuie să fie recunoscute drept cetățeni pe deplin raționali, la fel ca și bărbații, considerând necesară independența economică a acestora. Aici se pune accent pe egalitate și demnitate.

Termenul începe să fie utilizat în Marea Britanie, la sfârșitul secolului al XIX-lea, Marea Britanie fiind considerată “patria de origine a feminismului modern”. ”Mișcarea feministă își are sorgintea în mișcările sociale îndreptate împotriva regimurilor absolutiste și aristocratice din secolele XVII-XIX”, scriu Mary Lyndon Shanley și Uma Narayan. Otilia Dragomir considera că mișcarea feministă continuă să fie una din cele mai importante bătălii pentru justiție și dreptate socială din lumea contemporană, iar teoriile feministe s-au dovedit a fi o importantă alternativă la gândirea ”modernă, logocentrică și instrumentală”.

Mișcarea feministă clasică, din secolul al XIX-lea și de la începutul secolului al XX-lea a fost o mișcare a femeilor pentru femei. Ea aspira la o modificare fundamentală a relațiilor dintre sexe, prin îmbunătățirea situației femeilor, din punct de vedere economic, social, politic și cultural, atât în comparație cu situația lor de până atunci, cât și în comparație cu situația bărbaților și în raporturile lor cu aceștia. Scopul mișcării nu a fost egalitatea sau schimbarea rolurilor, ci eliberarea de subordonarea datorată deosebirilor dintre sexe.

Indiferent de rezerve terminologice, feminismul a avut și are o contribuție substanțială în schimbarea situației femeilor și a relațiilor de gen. În cadrul feminismului s-a creat o teorie critică, au apărut domenii noi de cercetare, s-au produs mișcări politice cu impact major în viața politică, în cea socială, în media și în viața privată. Șansele femeilor au crescut enorm în accesul la orice domenii, în independență și autoafirmare.

Începuturile feminismului din spațiul românesc datează încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea și s-au dezvoltat odată cu feminismul din țările europene, dar și cu realitățile culturale, sociale și politice locale. Din cauza egalitarismului oficial și al intoleranței față de alte ideologii și politici, în perioada comunistă nu s-a putut dezvolta nici cercetarea, nici mișcarea feministă. Perioada represiv totalitară, caracterizată de politicile pronataliste, controlul forțat al reproducerii, dubla zi de muncă și strategiile de supraviețuire, menținerea patriarhatului tradițional la nivelul familiei, au afectat femeile într-o măsură mai mare decât bărbații. Vocile publice feministe au fost rare, iar organizațiile de femei erau manipulate și controlate de către Partidul Comunist.

După 1990 , feminismul și-a câștigat treptat locul meritat în zona culturii și cercetării.

I.1.1. Feminismul Academic

În mediul academic, tematica feministă debutează în anii ‘60-‘70, în America de Nord, Europa de Vest, Australia și Noua Zeelandă. După cum precizează Mihaela Miroiu, acest debut a semnificat “accesul la cunoaștere și la teoretizare înaltă, la metodologii științifice de cercetare, dobândirea unei substanțiale autorități epistemice a cercetării și teoriei feministe, posibilitatea de legitimare științifică a politicilor feministe.”

În spațiul European Estic și Central, acest proces este mai lent, datorită trecutului comunist, care a împiedicat dezvoltarea unei educații pluraliste și nici nu a fost posibil feminismul ca politică. Orice problemă a femeilor era tratată doar din punct de vedere medical sau legal. În spațiul românesc, debutul a avut loc în anii 1992-1993, extinzându-se treptat, în cele mai importante centre universitare, la facultățile cu profil social-politic și filologic, precum Școala Națională de Studii Politice și Administrative, București, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj, Universitatea București, Universitatea de Vest, Timisoara. Până în anul 1994, teoriile feministe au fost complet ignorate în învățământul academic românesc. Experiențele femeilor în condiții patriarhale fiind asemănătoare cu cele ale persoanelor care trăiesc în regimurile totalitare.

Peste jumătate din absolvenții învățământului superior sunt femei, cu rezultate compatibile cu cele ale colegilor bărbați. Însă în poziții de vârf în cercetare, învățământ superior, management, politică, afaceri, numărul și importanța femeilor sunt neglijabile, în mare măsură pentru că multe dintre femei devin cripto-servitoare.

În România, feminismul academic intensifică “cercetarea relațiilor de gen, cooperează cu organizații interne și internaționale” pentru cunoașterea situației femeilor din cadrul cultural, politic, juridic și economic. Influența feminismului academic se remarcă mai ales în mediile culturale, în organizațiile neguvernamentale și mai puțin în aria politică. Dar odată cu dezvoltarea politicilor de gen, reprezentativitatea femeilor în mediul academic și cel politic este în creștere.

I.2. Valurile evoluției feminismului și postfeminismul

Istoria feminismului se împarte în trei mari perioade, care sunt cunoscute sub numele de "valurile feminismului", fiecare dintre acestea aducând noi drepturi în favoarea femeilor, analizând și abordând importanți termeni politici precum puterea, cetățenia, autoritatea, democrația sau sfera privată.

I.2.1. Feminismul primului val

Dacă toți oamenii se nasc liberi, cum se face că toate femeile se nasc sclave?

Mary Astell

Primul val a început în secolul al XIX-lea și s-a concretizat ca „feminism al egalității” ce a vizat obținerea unui „statut juridic egal pentru femei în raport cu bărbații”. Acest val a introdus problematica egalității în drepturi între femei și bărbați, mai ales privind drepturile legale. Femeile nu erau tratate de lege la fel ca bărbații, iar primele demersuri feministe au fost în direcția echilibrării diferențelor. Se pune accentul în special pe dreptul la vot. Principalii reprezentanți ai acestui val au fost Mary Wollstonecraft, John Stuart Mill și Harriett Taylor Mill (Enfranchisment of Woman), si Elizabeth Cady Stanton și Lucretia Mott. În cartea ei ,A vindication of the rights of Woman, scrisă în anul 1792, Mary Wollstonecraft condamnă tradiția filosofică de până atunci care rămăsese conservatoare în privința statutului femeilor. De asemenea, în această carte sunt promovate egalitatea educației și independența economică a femeilor față de bărbați. Elizabeth Cady Stanton și Lucreția Mott organizează Convenția de la Seneca Falls, în luna iulie a anului 1848, prin care se cere dreptul la vot al femeilor în Statele Unite, iar în Parlamentul Marii Britanii dreptul la vot este cerut explicit pentru prima oară în anul 1867 de către John Stuart Mill . Dreptul la vot este acordat femeilor pentru prima dată în anul 1893 în Noua Zeelandă, urmând Australia, apoi țările scandinave, în anii 1906-1907. În Statele Unite, universalizarea dreptului la vot al femeilor a luat forma celui de al nouăsprezecelea Amendament, ratificat și inclus în Constituție pe 18 August 1920. A urmat apoi, Marea Britanie, unde dreptul la vot este obținut în 1928, datorită mișcării sufragetelor.

În România dreptul de vot al femeilor s-a legiferat pe 19 noiembrie 1946, și în consecință acestea au participat la alegerile parlamentare. Din cele 23 de femei candidate au fost alese ca deputate în Marea Adunare Națională 18 reprezentante. Mai târziu, în anul 1948 s-a înscris în Constituția țării „egalitatea deplină în drepturi a tuturor cetățenilor, fără deosebire de sex; s-a legiferat accesul femeii în toate funcțiile și profesiunile, salarizare egală cu bărbatul la muncă egală, ocrotirea familiei și copilului etc.”

I.2.2. Feminismul valului al II-lea

„Femeie nu te naști, ci devii”

Simone de Beauvoir

Genericul sub care se desfășoară cel de-al doilea val este cel al ”diferenței și eliberării”. Începuturile acestui val se plasează la mijlocul secolului XX, fiind marcat de apariția, în funcție de punctul în care ne situăm (american sau european) a cărților The Feminine Mystique scrisă de Betty Friedan în1963, respectiv Al doilea sex al Simonei de Beauvoir în 1949.

Betty Friedan, în cartea sa demontează mitul femeii americane casnice, fericite și împlinite, subliniind că totul este doar o aparență. Impactul pe care The Feminine Mystique l-a avut asupra unui număr mare de americance a determinat-o pe Betty Friedan să pună bazele Organizației Naționale a Femeilor, în anul 1966, această organizație având un rol fundamental în introducerea pe agenda politică a problemelor referitoare la egalitatea de șanse, nediscriminare sau parteneriatul între femei și bărbați.

Anglia și Franța cunosc și ele mișcări feministe puternice. Astfel, în Anglia se formează, British Woments Eliberation Movement, care a militat pentru obținerea plății egale la muncă egală, pentru accesul la orice formă de educație, pentru autonomie sexuală și posibilitatea de a a avea acces liber la contracepție și avort.

Mișcările feministe din Franța apar odată cu revoltele studențești din anul 1968, acestea blamând atitudinile bărbaților revoluționari care le foloseau doar la activități minore, specifice femeilor, dar niciodată la alcătuirea strategiilor politice. În urma acestor evenimente, ca reacție la atitudinile ignorante, marginalizatoare și conservatoare ale bărbaților, se formează Mouvement de Liberation des Femmes (MLF), căreia i se alătură ulterior și Simone de Beauvoir.

Se pleacă de la constatarea faptului că deși formal femeile și bărbații sunt egali în drepturi politice, în realitate societatea este construită după modelul patriarhal și, în special, după faptului că sexul este un construct social.

Acestei etape, feminismul îi datorează conceptul de patriarhat, ca principiu structural al tuturor societăților, principiu care legitimează puterea masculinului asupra femininului, a barbaților asupra femeilor. Patriarhatul domină atât sfera publică, cât și sfera privată. În vreme ce patriarhatul acreditează ideea bărbatului public și a femeii private, o leagă pe aceasta de familie, casă, maternitate, fiindu-i limitat ori refuzat accesul la putere și la cunoaștere. Femeia trăiește într-o realitate pe care nu a creat-o, în care nu este subiect ci doar obiect, atât al cunoașterii cât și al politicii. O serie întreagă de teoreticiene, printre care Kate Millett, Susan Gubar, Sulamith Firestone au arătat că în întreaga literatură, artă, istorie universală în general, femeile sunt reprezentate fie ca fiind inferioare, fie lipsesc cu desăvârșire. Cercetări din interiorul științelor sociale precum sociologia, științele politice, științele educației, etc., au relevat faptul că experiențele și cercetările din care erau elaborate norme ale comportamentului “corect” erau derivate în special din experiențe masculine, impunând pentru femei linii ale “normalității” care nu le erau specifice.

Tot în această etapă, feminismul se “multiplică”, apărând o serie întreagă de varietăți ale acestuia, precum: feminismul liberal, marxist, radical, socialist, ecofeminismul, feminismul postmodern.

Al doilea val a venit pe fondul schimbărilor sociale produse de Al Doilea Război Mondial. Aici, discursurile femeilor s-au nuanțat înspre egalitatea de drepturi, dincolo de cele legale, dreptul asupra propriul corp, deci dreptul la avort. Apoi, s-a pus accentul pe remunerație similară pentru muncă similară, dreptul de acces la orice tip de job, dreptul la creație. Lupta s-a purtat pentru schimbările de rol. Femeile, mai ales cele americane, s-au constituit în organizații, renunțând la eticheta pe care o aveau, de casnice și mame.

Atunci s-a lansat și conceptul de patriarhat, definit ca ”un set de relații care au o bază materială și în care există între bărbați relații ierarhice și de solidaritate, ceea ce le permite să controleze femeile. Cea mai cuprinzătoare definire a patriarhatului o utilizează Heidi Hartmann ”…un set de relații care au o bază material și în care există între bărbați relații ierarhice și de solidaritate, ceea ce le permite să controleze femeile. Astfel, patriarhatul este sistemul masculin de opresiune a femeilor”. Apoi s-au făcut eforturi pentru reglementarea violului, inclusiv marital, căci nu era pedepsit prin lege. Au loc discuții legate de rolul bisericii în inferiorizarea femeii, afirmarea dreptului la sexualitate și erotism. Tot atunci, au început eforturile de creare a ceea ce se cheamă suroritate – adică defăimarea ideii că femeile sunt concurente în lupta pentru atenția bărbatului și deci un apel la iubire și solidaritate între femei. Mai mult, putem să spunem că s-a luptat pentru crearea legilor care să reglementeze statutul femeilor într-o societate echitabilă, dar s-a luptat mai ales pentru respectarea acelor legi care s-au dat, și care, decenii la rând n-au fost respectate.

Al doilea val este important și pentru că a fost perioada în care femeile s-au constituit în organizații, comitete . Organizația Națională pentru Femei (NOW) a fost vârful de lance al celui de al doilea val.

I.2.3. Postfeminismul

Postfeminismul sugerează că rolul feminismului nu mai este de actualitate, opunându-se total feminismului victimist al valului al II-lea, dar și feminismului, în general, ca mișcare. Acesta se arată ca o ideologie eliberatoare, adeptă a independenței și auto-afirmării, promovând imaginea femeii libere și emancipate în toate planurile dar, în special sexual.

Însă, postfeminismul nu denumește un grup solidar cu o identitate asumată, ci mai mult un stil de viață denumit astfel de către mass-media anilor ‘80, care consideră că rolul feminismului s-a încheiat, nu neapărat pentru că problemele de gen s-ar fi rezolvat, ci pentru că femeilor nu le pasă de ele.

Această orientare nu este greșită în sine ci, doar nepotrivită în contextul societăților încă patriarhale, în care șansele femeilor și ale bărbaților nu sunt egale în realitate. Doar pentru că unele femei acceptă acest stil de viață, nu înseamnă că el poate fi universalizat, deci, că rolul feminismului este încheiat. Chiar dacă multe femei nu sunt interesate de agenda feminismului, ea are totuși un rol important în societate, în vederea asigurării șanselor și parteneriatului egal între femei și bărbați.

Totuși, feministele consideră că postfeminsimul este o trădare și o desconsiderare a eforturilor întreprinse de-a lungul câtorva zeci de ani, o pierdere a câștigurilor obținute și “o aruncare înapoi, într-o eră prefeministă”.

S-a putut ajunge, aici, doar prin eforturile anterioare ale feminismului, care au dus la emancipare și conștiință de sine. Feminismul și-a pus amprenta asupra societăților din întreaga lume, așadar, nu știm care ar fi fost situația actuală a femeilor dacă acesta nu ar fi existat. Astfel, postfeminismul nu poate fi comparat cu lumea de dinaintea feminismului.

I.2.4.Feminismul valului al III-lea

Un feminism este bun într-un anume sistem de referință, nu în toate.

Mihaela Miroiu

Al treilea val este feminismul de azi. Acesta și-a făcut apariția odată cu proliferarea abordărilor postmoderne. A început în 1990 și devine din ce în ce mai puternic. În acest val, accentul cade asupra diferențelor între femei situate în contexte sociale și politice particulare. În contextul actual, drepturile femeilor s-au schimbat foarte mult. Acum, femeile cer drepturi pentru acele femei care sunt dezavantajate.

Valul al III-lea al feminismului este, după cum spune Mihaela Miroiu, un feminism al autonomiei și al “identităților multiple”. El se diferențiază de cele două valuri precedente prin tendințele individualiste și accentul pus pe experiențele asemănătoare ale femeilor mai mult decât pe diferențele dintre femei și bărbați.

Însă, cel mai important este faptul că, în cadrul acestui val, sunt acceptate toate orientările feministe, în funcție de context, fără a face o ierarhie de valoare a acestora. Pur și simplu este acceptat faptul că diferite tipuri de feminism se aplică diferitor tipuri de situații sau comunități întrucât “nici o omogenizare a feminismului nu este dezirabilă sau productivă, nu dă seama de multiplicitatea experiențelor femeiești în contexte diferite”. Exemplul pe care îl dă Mihaela Miroiu este cel al femeilor rome, pentru care este potrivit feminismul valului I, al luptei pentru câștigarea drepturilor egale, în comparație cu unele grupuri foarte educate cărora li se potrivește mai mult feminismul autonomiei .

În comparație cu feminismul valului al II-lea, care a vizat mai mult femeile albe din clasa de mijloc și a pus accentul pe neajunsurile patriarhatului, valul al III-lea încearcă să includă toate categoriile sociale, etnice etc, fiecare cu nevoile sale specifice, și pune accentul, în primul rând, pe capacitare – empowerment, promovând autoafirmarea și depășind abordarea victimistă a celor precedente.

Scopul feminsimului după cum remarcă Mihaela Miroiu este, deci, de a lupta împotriva patriarhatului și de a promova parteneriatul de gen. Astfel, între teorie și practică trebuie să existe o relație reciproc avantajoasă, “fără pretenția unicității și omogenității”, bazându-se în special pe micropolitici și politici locale și regionale .

Al treila val este foarte nuanțat și, practic, este o retorică reieșită din postmodernism. Concret și în linii mari, al treilea val promovează mai ales parteneriatul între genuri și o interpretare localizată a demersurilor feministe și nuanțată pe grupuri. În sensul că, lupta femeii albe din clasa de mijloc nu poate fi aceeași cu a unei femei afro-americane din clasa de jos.

Deși agendele celor trei valuri ale feminismului au mize extrem de diferite, totuși ele sunt strâns legate și unite de același ideal: o condiție mai bună pentru femei. Chiar dacă, uneori, am putea fi tentați să emitem judecăți de valoare la adresa unuia, sau să facem o ierarhie a importanței lor, chiar și din punctul de vedere al realizărilor, credem că această abordare este greșită. Toate cele trei valuri sunt la fel de importante, și chiar dacă sunt diferite, ele sunt, de fapt, părți ale aceluiași întreg.

I.3. Orientări contemporane ale feminismului

Formele pe care feminismul le-a căpătat de-a lungul timpului sunt variate, și vizează diverse aspecte ale vieții, de la problemele pe care femeile le întâmpină în viața cotidiană, până la aspectele culturale, sociale, politice și chiar economice. Foarte adesea, doctrina feministă nu poate fi definită ca atare, ci prin raport cu o altă ideologie politică, cu care aceasta rezonează, împrumutând idei și concepte și adaptându-le unei argumentări în favoarea ideilor de emancipare a femeilor

În cadrul mișcării feministe se regăsesc mai multe orientări ideologice, însă, cele mai importante sunt considerate a fi feminismul de tip socialist, radical, ecologist, liberal. Fiecare dintre acestea are o contribuție importantă în evoluția feminismului.

I.3.1. Feminismul liberal

Potrivit opiniei autorilor Terrence Ball și Richard Dagger, liberalismul ”promovează libertatea individuală, prin încercarea de a garanta egalitatea de șanse într-o societate tolerantă.” Liberalii cred că fiecare individ ar trebui să aibă șanse egale de a reuși.

Feminismul liberal extinde drepturile omului, punând accentul pe integritate, reciprocitate și autoafirmare, ”inclusiv cu sprijinul politicilor axate pe democrația paritară și pe parteneriatul privat.” Feminismul liberal, care apare atât în primul cât și în cel de-al doilea val, consideră că inegalitatea sexuală este rodul cutumelor, al prejudecăților. Principala strategie a acestui curent a fost încercarea de a demonstra că nu există nici o bază rațională pentru a lega femeile de rolurile lor tradiționale și de a afirma, pe baza ideii egalității între indivizi, drepturile femeii. Acestui tip de feminism i se datorează obținerea dreptului la avort (dreptul de proprietate asupra facultăților reproductive, dreptul la liberă alegere), asistența pentru creșterea și îngrijirea copiilor (condiții egale în competiție), restrângerea sexismului în instituții și în media (egalitate de tratament, dreptul la o imagine demnă, legi anti-pornografie și anti-prostituție).

Cu toate acestea, feminismului liberal îi sunt asociate o serie întreagă de limite, cea mai importantă dintre acestea fiind, faptul că, omogenitatea de tratament pentru bărbați și femei ignoră experiențele feminine precum nașterea sau alăptarea și consecințele acestora. De asemenea, limitarea intervenției statului în sfera privată, proprie liberalismului, este de natură a proteja o entitate colectivă (familia) și nu oferă nici o armă de luptă împotriva violenței domestice.

I.3.2. Feminismul socialist și marxist

Feminismul socialist a avut ca primă expresie concepția socialismului utopic, potrivit căreia relațiile dintre bărbați și femei trebuie înțelese ca parte a societății capitaliste, care produce și întreține subordonarea femeii; schimbarea acestei stări de lucru se poate realiza pe calea reformelor.

Feminismul marxist a reluat aceste idei, susținând însă că soluția pentru schimbare este revoluția. Feminismul marxist are la bază marxismul clasic. Marxismul clasic critică societatea capitalistă, pentru că, în viziunea marxiștilor se creează mari diferențe sociale.

Feminismul socialist pare a adopta unele dintre aceleași principii ale marxismului, dar, în loc să se concentreze pe determinismul economic ca sursă primară de opresiune, acesta vede opresiunea ca având rădăcini psihologice și sociale. Se pune accent pe oameni și nu pe profit.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, femeile din țări dezvoltate precum Anglia sau Statele Unite ale Americii, beneficiau de un grad considerabil de independență, respectiv de acces la educație și muncă, dar li se refuza dreptul de vot. Atunci, s-a dezvoltat campania pentru dreptul de vot, care a atins punctul culminant la începutul secolului al XX-lea. A fost, în principal, o continuare a ideilor feministe liberale, dar a avut diferite variante. "Sufragetele" au fost exponentele aripii militante, foarte active în perioada premergătoare Primului Război Mondial. Majoritatea țărilor dezvoltate au consacrat, după război, dreptul de vot al femeilor.În perioada interbelică, feminismul a intrat într-un oarecare declin. În anii marii crize, s-a produs o deplasare dinspre problema drepturilor egale înspre aceea a protecției sociale a femeilor.

În perioada ce a urmat celui de-Al Doilea Război Mondial, primul moment semnificativ a fost acela al publicării cărții Simonei de Beauvoir, Al doilea sex în anul 1949, expresie a respingerii rolului tradițional al femeii. În anii '60, s-a conturat un nou val de feminism, îndeosebi în SUA, gratie unor militante precum ziarista Betty Friedan, care a pledat pentru combinarea responsabilităților casnice ale femeii cu preocupările pentru carieră. Începând din acei ani, femeile americane au beneficiat, asemenea populației de culoare "afro-americanii", de așa-numitele programe affirmative action în traducere însemnând "discriminare pozitivă", în sensul unor măsuri și acțiuni favorizante, care să înlăture consecințele discriminării trecute.

I.3.3. Feminismul radical

Feminismul radical poate fi definit ca deosebit de creativ, având o influență semnificativă asupra celorlalte orientări. Acesta a încercat să construiască și să militeze o cultură femeiască distinctă, oferind autenticitate, după cum afirmă Otilia Dragomir.

Feminismul radical împarte societatea în două mari clase – femei și bărbați, neaparat una asuprită – femeile și una asupritoare – bărbații. Se referă la bărbați ca la niște opresori și dușmani ai femeilor. Din punctul de vedere al radicaliștilor, toți bărbații sunt agresori, singura diferență dintre aceștia fiind aceea că, au diferite grade de acces la mecanismele de opresie. Potrivit radicalilor, prostituția și pornografia sunt concepte sociale susținute de bărbați, care transformă femeile în obiecte sexuale și sclave ale acestora, întărindu-le lor poziția dominantă. Bărbații sunt socializați să aibă dorințe sexuale și se simt îndreptățiți ca acestea să le fie îndeplinite, în timp ce femeile sunt socializate să împlinească aceste dorințe.  Această socializare este consecința societății profund patriarhale, la care iau parte și femeile, chiar dacă nu conștientizează acest lucru, si chiar feministele, atunci când cer egalitate între femei și bărbați, deși societatea este construită dupa model masculin astfel încât să satisfacă necesitățile bărbaților.

Feminismul radical consideră necesară intervenția statului în eliminarea patriarhatului și opresiunilor acestuia prin legi care să vizeze atât spațiul public, dar mai ales cel privat, astfel încât să fie stopate experiențele private agresive la adresa femeilor, precum violența domestică, hărțuirea sexuală, violul marital și orice alt tip de violență fizică și psihică îndreptate împotriva femeilor. Astfel, unul dintre conceptele cheie ale feminismului radical devine “ceea ce este personal, e politic”.

În concluzie, feminismul radical consideră că schimbarea în societate trebuie făcută indiferent de consimțământul și cu sau fără cooperarea bărbaților, rolul feminismului fiind acela de promotor al schimbării. În accepțiune radicală, o societate neutră la gen nu este posibilă întrucât patriarhatul este un element constitutiv al psihicului masculin .

I.3.4. Ecofeminismul

Ecofeminismul a apărut ca asumare a alianței dintre feminism și ecologie, datorită faptului că ”socotește indisolubil legate ideologiile dominării femeilor și naturii” , după cum consideră autoarele Otilia Dragomir și Mihaela Miroiu. Accentul se pune pe problema ”naturalizării femeilor și feminizării naturii”. Naturalizarea femeilor și feminizarea naturii reprezintă modalitatea prin care femeile și natura devin obiect de circulație strategică pentru bărbați. Ecofeminismul nu urmărește o simplă egalitate a femeilor cu bărbații, ci o schimbare radicală ce presupune, printre altele, eliberarea femeilor ca femei și recunoașterea valorii unor activități tradițional asociate cu femeile (cum are fi cele din sfera domestică).

Ecofeminiștii explorează, de asemenea, intersecția dintre sexism, dominația naturii, rasism, speciism și alte caracteristici ale inegalității sociale. La baza analizei ecofeministe stau ideile referitoare la dominarea și exploatarea femeilor, din țările slab dezvoltate

Perspectivele ecofeministe au fost productive în analiza efectelor colonizării și problemelor privind suprapopularea. Probabilitatea suprapopulării crește în comunitățile patriarhale, în cadrul cărora femeile nu au putere de decizie asupra reproducerii și planificării familiale. Ecofeminismul este prezent în dezbaterile contemporane asupra ingineriei genetice: fertilizarea in vitro, tehnicile invazive în corpul femeilor, clonarea, poluarea și în privința efectelor ecologice și de gen ale globalizării.

Capitolul II

LIDERUL POLITIC FEMININ

III. 1. Comportamentul și personalitatea liderului politic

Lumea politică dominată de bărbați prin brutalitate și forță nu a constituit niciodată un pol forte de atracție pentru femei. Dar s-au găsit printre ele și femei care au concurat cu ego-ul politic masculin și interesele statului. Putem amintim de Cleopatra, Elizabeth I, și de Margaret Thatcher. Cruzimea femeilor lideri se explică prin faptul că politica este dominată de către bărbați, iar acestea se conformează regulilor de joc.

În imaginarul politic românesc rolul femeii este unul secundar, de adjuvant al marilor înfăptuiri ale bărbaților. ”Femeia poate intra desigur în mitologie, dar la locul ei, într-o poziție marginală, subalternă, de martoră și susținătoare morală a marilor întreprinderi masculine”.

Conceptul de leadership a fost și rămâne subiectul unui număr semnificativ de studii teoretice, dar și empirice, provenind din cele mai diverse câmpuri ale științelor sociale: psihologie socială, științele educației, sociologie, antropologie, științele politice, științe economice. Înțelesul conceptului leadership reprezintă un construct social, de unde și diversitatea manierelor în care el poate fi înțeles și definit. Pentru ca să existe leadership, trebuie să existe mai întâi un grup, fie că este vorba de o organizație mai mică sau mai mare, despre o afacere sau biserică, despre un sindicat sau o asociație caritabilă, despre un trib sau o universitate.

Noel M. Tichy definește liderul politic ca acel individ care are un potențial de influență și autoritate foarte ridicat și, implicit, un grad de preferință și dezirabilitate foarte crescut în cadrul organizației sau comunității de interese politice. Spre el tind, sau cu el se identifică sau se asociază cei mai mulți membri ai colectivității în cauză, pentru că abilitățile și calitățile sale manageriale, psihologice, morale asigură conducerea acesteia spre performanță, integrare și stabilitate. Adevăratul lider nu apelează la constrângere, control excesiv, manipulare sau îndoctrinare pentru a-și demonstra autoritatea și influența. Recunoașterea puterii sale, de către cei pe care îi conduce, depinde, de unele trăsături, cerințe și principii.

Domenii ca politologia, sociologia politică sau psihosociologia, au scos în evidență trăsăturile comportamentului unui lider. Aceste trăsături caracterizează personalitatea politică, care se implică plenar și eficient în procesul dobândirii și exercitării puterii. Personalitatea politică este caracterizată prin capacități și realizări extraordinare, rod al unui uriaș efort de instrucție, de muncă, de însușire a valorilor autentice ale culturii universale. Aceasta exprimă și influențează, fizionomia politică, morală și intelectuală a forțelor sociale pe care le reprezintă și le conduce. Natura însăși a politicului face ca nici dobândirea și păstrarea puterii statale, nici exercitarea efectivă a acesteia să nu fie posibile fără contribuția personalității politice, capabile de a organiza și conduce o anumită acțiune, de a sesiza și exprima interesele anumitor categorii sociale, de a surprinde perspectiva istorică a activității acestora, de a se orienta în complexitatea situațiilor și raporturilor de forțe, de a formula scopuri și de a elabora strategii și tactici politice adecvate.

Una din trăsăturile foarte importante din comportamentul unui lider politic este considerată, vocația. După părerea sociologului Max Weber „A face politică înseamnă a te strădui să participi la putere sau a te strădui să influențezi împărțirea puterii…”. Oamenii politici angrenați în procesul cuceririi și extinderii puterii lor, pentru a beneficia de o activitate eficientă, depind, în mare măsură de existența unor motivații, scopuri și calități manageriale, psihosociologie, psihologice și morale adecvate, dar și de folosirea mijloacelor puse la dispoziție de instituțiile și politicile corespunzătoare, pentru a satisface și a antrena așteptările susținătorilor lor.

O altă trăsătură foarte importantă în comportamentul unui lider politic este competența politică. Astfel, putem defini competența ca o aptitudine recunoscută de a îndeplini un act, o acțiune sau o activitate a cărei realizare presupune performanță și eficientă și care se consolidează prin anumite deprinderi rezultate din exercitarea rolului deținut. Competența este un atribut și o valoare indispensabilă sferei politicului și puterii.

Cucerirea și exercitarea puterii politice presupune astăzi, un sistem coerent de cunoștințe, deprinderi, abilități, priceperi, și aptitudini speciale pentru a influența și orienta viața socială în direcția cerută de idealurile comunitare fundamentale. Pentru atingerea acestui scop, liderul politic trebuie să facă dovada capacității de a influența și conduce pe ceilalți, să întrunească calitățile profesionistului desăvârșit, care stăpânește în detaliu știința și arta elaborării politicii majore – megapolitica.

Dacă legitimitatea era specifică perioadelor anterioare, în societățile moderne suntem guvernați de politicieni profesioniști. Dacă există un nivel ridicat în pregătirea profesională într-un domeniu, imaginea specialistului sau a expertului poate determina încrederea celor guvernați într-o administrare a intereselor lor, mult mai bună și mai eficientă.

Și charisma are un rol ce nu poate fi ignorat în viața și alegerile unui conducător politic, în activitatea sa orientată spre obținerea și exercitarea puterii. Charisma atrage la un numitor comun, convingerile adepților cu cele ale conducătorului, acceptarea necondiționată a acestuia și implicarea factorilor emoționali. Interesului crescut al mulțimii pentru lider generează fidelitate, speranță și fascinație. Charisma unui lider este formată din prestigiul personal aureolat de credința într-un ideal, intuiție (percepția directă și spontană a elementelor concrete ale realității politice), inspirație, imaginație, capacitate de persuasiune, instinct de dominare, capacitate de adecvare a prezenței scenice. Legitimitatea conducerii liderului harismatic se bazează pe credință și devoțiunea față de elementul extraordinar, evaluat astfel datorită faptului ca trece dincolo de calitățile omenești normale, iar sursa acestor credințe este ”verificarea” calității harismatice prin miracole, victorii și alte succese spre binele celui guvernat.

În opinia lui Guy Hermet, liderul charismatic are o serie de particularități, între care: ”accede la putere în virtutea unui drept istoric și nu a unui consens explicit; se "confundă" cu un proiect pe care îl întruchipează în timp; se legitimează doar prin destinul său istoric”. Liderul charismatic simbolizează speranțele grupului, trezește entuziasmul, răspunde așteptărilor masei și nevoilor ei psihologice, dar corespunde și necesităților obiective ale momentului. Liderii charismatici apar, mai cu seamă, în perioade de criză (economică, socială sau politică) și nu în perioade calme, de echilibru.

Prestigiul poate fi considerat capacitatea liderului politic de a influența și determina comportamentul maselor în direcția dorită. Acest fapt duce la întărirea puterii, capacității persuasive a discursului și a relațiilor de comunicare cu societatea. Gustave Le Bon suprasolicită, fără îndoială, rolul prestigiului atunci când arată că influența conducătorilor politici se "bazează prea puțin pe raționamentele lor și foarte mult pe prestigiul lor. Dacă prestigiul este știrbit, ei nu mai au nici o influență. Mulțimea rămâne supusă prestigiului conducătorului.” Din păcate aceasta este o realitate ce nu poate fi ignorată.

Liderii trebuie să dea dovadă de inteligență și instrucție. Liderii politici de success, nu trebuie să aibă doar un coeficient de inteligență (IQ) ridicat și performanțe școlare deosebite, ci și un coeficient ridicat de inteligență emoțională (IE), care presupune autocunoaștere emoțională (conștientizarea și stăpânirea propriilor emoții). Anthony Giddens considera că, utilizarea adecvată de către lider a limbajului emoțional are un mare efect de motivare asupra celor pe care îi conduce, ca urmare a mai bunei înțelegeri a concepțiilor și atitudinilor lor.

Inteligența politică a liderului se observă în dovedirea competenței necesare pentru îndeplinirea în condiții de eficientă a sarcinilor asumate; recunoașterea și respectarea competenței celorlalți în exercițiul actului politic; acceptarea retragerii, din poziția de frunte pe care o deține pentru a lăsa locul celor mai tineri; responsabilitatea morală pentru faptele și acțiunile întreprinse, față de cei care l-au ales, dar și față de propria conștiință; încrederea în valorile naționale și efortul în vederea afirmării lor pe plan internațional.

Flexibilitatea, adaptabilitatea și arta de a negocia sunt mijloacele prin care se poate realiza o comunicare eficientă cu cercurile puterii, opoziției publice, cu societatea civilă. Liderul trebuie să se adapteze, să se sincronizeze cu dinamica situațiilor politice concrete, să se manifeste ca o adevărată "personalitate tranzacțională" prin stăpânirea "artei compromisului" și "manevrarea oamenilor" în sensul atingerii obiectivelor obținerii și exercitării în condiții de eficiență a puterii. Liderul este orientat spre viitor, stabilește scopuri și planuri de acțiune. Liderul are aptitudini de gândire critică, strategică și multilateral și abilități psihosociale, Leadershipul ar fi ceea că s-ar numi” conducere psihologică ”.

Roger Gérard Schwartzenberg analizează liderii politici în termeni de vedete politice. Pornind de la constatarea că orice lider își proiectează o imagine pe care o cultivă ulterior în mod obligatoriu, pentru că abandonarea ei bruscă riscă să-i afecteze credibilitatea, Schwartzenberg observă că orice lider politic se specializează într-un rol prin repertoriul politic, respectiv subscrie unui model (părintele, salvatorul, filosoful, criticul, modestul, nemulțumitul, liderul de șarm). El consideră că femeile sunt rareori lideri politici, iar atunci când acest lucru se întâmplă „ele se străduiesc să-și mascheze identitatea feminină și se aliniază sistemului de valori virile”, fapt ce reprezintă pentru Schwartzenberg un argument în plus în sprijinul tezei că liderul politic este o realitate construită, fabricată din necesități obiective, dar care denaturează individul. Sursele personale ale puterii liderilor politici țin de personalitatea și caracteristicile personale ale acestora și conturează imaginea liderului politic. Imaginea liderului politic îl poate face mai agreabil sau mai puțin agreabil în mințile alegătorilor și poate avea un impact puternic, chiar dacă nu întotdeauna decisiv, asupra deciziei de a-i acorda votul sau nu.

III. 2. Reprezentarea femeii în viața politică

Chiar dacă interesul pentru problematica feminină în sfera politicului a crescut simțitor în a doua jumătate a secolului XX, în mare măsură din cauza afirmării unor teoreticiene ale politicului, imaginarul colectiv continuă să bemolizeze sau chiar să demonizeze prezența femeilor în spațiul public și să bareze astfel ascensiunea politică a acestora.
După anul 1970, reprezentarea femeilor în posturile politice s-a schimbat semnificativ în Europa. Ca bază de recrutare pentru posturile politice, partidele politice au un rol important în determinarea acestei schimbări. Partidele politice sunt benefice pentru schimbarea echilibrului între sexe, acest fapt putându-se observa în acele țări care au utilizat legile referitoare la cotele electorale pentru a determina schimbarea obligatorie în reprezentarea partidelor alese. Aici, analiștii menționează dificultatea de determinare a echilibrului între sexe în interiorul organizațiilor politice, ca unul dintre obstacolele în creșterea numărului de femei nominalizate și mai apoi alese, astfel încât autoritățile au fost forțate să se orienteze spre măsuri mai puternice.

Rezultatele a numeroase studii și reuniuni interparlamentare relevă că în calea participării femeilor la viața politică stau numeroase obstacole de ordin social, cultural, economic, juridic și politic.

Factorii cei mai importanți pentru care femeile sunt adesea discriminate în politică sunt factori de ordin cultural. În societățile tradiționale, femeile care sunt "în căutarea puterii" nu au o imagine prea bună: politica este considerată ca un domeniu masculin în care sunt utilizate toate mijloacele posibile, cum ar fi: violența, intimidarea, loviturile "sub centură" etc. Mai mult, numeroși electori consideră că bărbații sunt conducători prin natură și că ei au abilități mai bune de a conduce, decât femeile.

În anul 2014, la nivel global, media procentajului femeilor din politică era de 25,2% în America, 25,1% în Europa, 22,9% în Africa Sub-Sahariană, 18,5% în Asia, 13,4% în zona Pacificului și 17,8% în țările arabe. Aceste procente, care sunt inferioare celui recomandat de Organizația Națiunilor Unite (30%), ascund numeroase disparități între țările din diferitele regiuni ale globului. Per ansamblu, Rwanda este pe primul loc, cu un procent de 63,8% dintre femei implicate în viața politică, fiind urmată de Andorra cu un procent de 50%, Cuba 48,9%, Suedia cu 45%.

În ultima perioadă, experții au constatat lipsa de interes a femeilor europene pentru politică, iar o mare parte dintre acestea se declară mai puțin informate și interesate de Uniunea Europeană și politică și au o imagine mai proastă despre Uniune decât bărbații. În cadrul alegerilor europene din anul 2009, femeile au reprezentat 35% dintre candidați, 34% pe listele celor mai mari trei grupuri politice (cu excepția Greciei și Danemarcei) și reprezintă 34% din eurodeputații aleși. Candidatele au obținut numai 19% din acoperirea presei. Vizibilitatea redusă a femeilor în politică conduce la interesul redus al acestora în politică și invers. Astfel apare un cerc vicios care trebuie distrus. În context politic, mai mulți deputați europeni au constatat că Parlamentul European și Uniunea Europeană, în general, ar trebui să pună mai mult accentul pe chestiunile "sociale", care atrag interesul femeilor. În acest mod, Uniunea Europeană ar deveni mai relevantă pentru femei, care vor arăta mai mult interes politicii și vor participa în număr mai mare la alegeri.

III. 3. Reprezentarea femeilor în spațiul politic românesc

„Mai întâi, femeile aflate în fruntea statului sau a guvernului, ori doar la conducerea unui minister sau a unui partid sunt rar întâlnite”, observă Roger Gerard-Schwartzenberg. „Societatea noastră patriarhală le cantonează în poziții de subordonate, practicând sexismul, șovinismul masculin. (…) Pe urmă, puținele femei care au ajuns în vârful societății se grăbesc să-și facă uitată identitatea lor feminină.”

Deși au abolit sclavia, s-a desființat regimul de apartheid, s-a acordat votul universal în toate țările, majoritatea societăților moderne nu pot, totuși, să fie considerate democrații autentice, atât timp cât femeile sunt considerate inferioare pentru că sunt femei; democrația poate începe numai după ce va fi abolită și "ultima inegalitate" bazată pe naștere, așa cum o identifica, Vladimir Pasti.

De-a lungul istoriei, politica a fost considerată un domeniu exclusiv masculin, în care femeile nu aveau ce căuta, fiind considerate ființe prea slabe, emotive, lipsite de autonomie și chiar lipsite de raționalitate. Femeile nu au putut participa la luarea deciziilor nici în ceea ce privește societatea în care trăiau, nici în ceea ce privește propria lor viață, teoriile de gen ale politicienilor vremii făcând o distincție clară între sfera publică, a politicii și culturii, și sfera privată, a familiei și gospodăriei. 

La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, doar în câteva țări femeile aveau drept de vot și dreptul de a participa la toate alegerile. Este vorba, în primul rând de Statele Unite ale Americii și de statele scandinave Finlanda, Norvegia și Islanda. 

În țara noastră, femeilor le-a fost recunoscut dreptul de a vota după încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, prin intermediul Legii Electorale din anul 1946. Revoluția din anul 1989 a condus la redobândirea drepturilor și libertăților fundamentale. O slabă prezență a femeilor în politică după căderea comunismului s-a manifestat în toate țările fostului bloc sovietic, nu numai în România, și se datorează în parte respingerii egalitarismului impus cu forța de vechiul regim la nivel propagandistic și formal, ceea ce a condus la întoarcerea la valorile dinaintea instaurării regimului comunist și la dezvoltarea unui patriarhat modern.

În România, politica a fost în mare măsură " un domeniu monopol masculin (o afacere masculină) la care femeile nici nu au participat și nici nu au constituit politici."
Chiar dacă reprezentarea femeilor în politica românească a fost una dintre cele mai importante idei ale ideologiei comuniste, de fapt, regimurile comuniste din țările Europei de Est nu au reușit să promoveze și să mențină egalitatea de șanse în nici un domeniu al vieții sociale, inclusiv în politică. De regulă, în perioada predecembristă, femeile nu vedeau în politică un mod de a-și împlini viața, cele mai multe dintre obiectivele lor personale fiind orientate în direcția vieții de familie. Apoi, imaginea femeii în politică era legată, prin analogie, de imaginea soției lui Nicolae Ceaușescu, "care a creat imaginea incompetenței și a răutăților în politică". În plus, chiar dacă numeroase femei din România aveau un nivel de instrucție destul de ridicat, integrarea lor profesională era totuși problematică, pentru că, de cele mai multe ori, erau nevoite să aleagă între viața de familie și viața profesională.

Perpetuarea receptării negative a prezenței femeii în politica românească, într-o perioadă în care alte bastioane masculine sunt aproape dărâmate se datorează în mare măsură, sistemului egalitar de cote impus în ultima perioadă a regimului comunist, care a adus în prim-planul vieții politice o serie de tovarășe cu o imagine profund negativă, dar și mentalități patriarhale care domină, încă, societatea românească.

 Ideea implicării mult mai pregnante a femeilor în viața socială și politică, în procesul decizional a început să prindă contur, în jurul anului 2000, atunci când perspectiva aderării țării noastre la Uniunea Europeană devenise mai tangibilă și când trebuiau îndeplinite toate cerințele acquis-ului comunitar.

Din păcate, femeile nu se găsesc în primele locuri ale vieții politice și civice. Femeile din electorului român au o rată de participare mică. Parlamentele, guvernele, administrațiile locale, partidele și sindicatele, toate aceste organizații și instituții au reprezentat deficitar în activitatea lor, proporția și rolul femeilor. În România, bărbații ocupă pozițiile politice cu cea mai mare influență și cu cea mai mare putere; apoi, pentru femei, rămân pozițiile cu influența mai mică: pozițiile de primar în zonele rurale, candidate ale partidelor mai mici. Femeile reprezintă un procent mai mare dintre primarii independenți, în comparație cu primarii aleși pe listele de partid; prin acest fapt, se constată că partidele românești nu sunt cele mai eficiente instrumente de promovare a femeii.

Participarea politică a femeilor e un subiect mult prea complex, care depinde de un șir de factori, precum: cunoașterea drepturilor și revendicarea lor; accesul la informații privind legile existente, politicile, instituțiile și structurile care le „guvernează” viața; încrederea în sine, stima de sine ridicată și capacitatea de a provoca și confrunta (în caz de necesitate) structurile de stat existente; rețele și relații care să le acorde suport și modele de rol pozitive; un mediu care să le „împuternicească” – un climat politic, legal, economic și cultural, care să permită femeilor să se angajeze plenar în procesele de luare a deciziilor. Cu certitudine, numărul cauzelor care limitează participarea femeilor în viața publică și politică, este „impresionant”: dependența economică și lipsa resurselor financiare adecvate; oportunități de angajare în câmpul muncii și, implicit, dezvoltarea carierei; atitudini socio-culturale discriminatorii și stereotipuri negative perpetuate în familie și în viața publică; suprasolicitarea cu responsabilități casnice; intimidare, hărțuire și violență; lipsa accesului la informații.

Femeile, datorită socializării mai rigide, mai stricte, sunt în general, mai conformiste, mai conservatoare. Atât în România, cât și în Occident, femeile au o participare politică mai redusă, sunt mai puțin interesate de politică și mai puțin informate asupra evenimentelor politice, citesc mai rar presa, furnizează un număr mai mare de răspunsuri în sondaje, cea mai mare parte a indecișilor fiind femei. În domeniul professional, există o tendință spre egalitate, insă toate pozițiile inferioare în ierarhia profesională sunt ocupate de femei. Rareori, unele femei, cu titlu de excepție, reușesc să obțină poziții cheie într-o lume dominată profesional de către bărbați.

În domeniul politic, femeia se lovește de barajul masculin din toate partidele; ea a fost în mod progresiv eliminată din viața politică. Încă nu s-a întâmplat ca vreun partid, indiferent de orientarea politică, să-și desfășoare campania electorală pe tema promovării feminine. Cu toate declarațiile naționale și internaționale, națiunile sunt conduse de către bărbați. Deseori, femeile se află în situația dramatică de a alege între o slujbă prost plătită, ori să stea acasă beneficiind de un neînsemnat ajutor social, și pe o perioadă limitată. Nu de puține ori, femeile divorțate care au în îngrijire copii, se confruntă cu mari dificultăți financiare. În societatea modernă, mijloacele mass-media au răspândit o nouă imagine a feminității, imagine care deformează conștiința propriei condiții a femeii.

Chiar dacă drepturile politice pentru toți cetățenii, femei și bărbați sunt legiferate de peste jumătate de secol, politica actuală din țara noastră este în mâna bărbaților. Cauzele care limitează participarea femeilor la viața publică și politică sunt numeroase, de la suprasolicitarea cu responsabilitățile casnice, lipsa resurselor financiare, mai puține oportunități de angajare în câmpul muncii si automat involuții ale carierei, până la atitudini socioculturale discriminatorii.

III. 4. Scheme electorale comparative favorabile femeilor

Aproape în toate țările de pe vechiul continent European, femeile au început să câștige teren în politică. Oamenii care se opun acestui fenomen, consideră că aceasta este o manifestare a deprecierii poziției politice. Oricare ar fi imaginea se pare că faptele vorbesc mai mult decât cuvintele, iar femeia politician este în prima linie, tot mai multe femei fiind nominalizate la conducerea ministerelor importante.

Cotele de gen reprezintă o acțiune afirmativă prin care se stabilește un procent sau un număr pentru compoziția de gen a candidaților în alegeri sau pentru cei aleși. Cotele cel mai adesea îmbracă forma unui procent minim, de exemplu cote de 20, 30 sau 40% pentru femei sau un procent neutru la gen.

Cotele de gen în politică, sunt o realitate într-un număr mare de țări democratice, parțial democratice sau nedemocratice de pe toate continentele. Patruzeci de țări din lume au prevăzut cote de gen în legea electorală sau în Constituție, printre acestea numărându-se Franța, Belgia, Spania, Portugalia, Polonia, Slovenia, Serbia, Macedonia, Bosnia Herțegovina, Argentina, Brazilia sau în normele regionale, Italia, Grecia, Africa de Sud. Alte 25 de țări, în special din Asia și Africa au prevăzut prin lege locuri rezervate femeilor, fie la nivelul corpului legislativ național, fie la nivel local, printre aceste țări numărându-se India, Pakistan, China, Filipine, Maroc, Egipt, Rwanda, Senegal, Somalia, Sudan. Într-un număr extins de țări din lume și în majoritatea țărilor europene, există cote de gen voluntare la nivelul partidelor politice.

Cotele nu sunt valabile însă doar pentru alegeri parlamentare. În Norvegia sunt 40% femei chiar și în consiliile de administrație ale companiilor private, în Franța există o succesiune perfectă de gen pe liste la alegerile europarlamentare, iar în Belgia este impusă egalitatea de gen în prezența mediatică în cadrul campaniilor electorale. Acolo unde partidele sau cadrul legal nu facilitează o reprezentare mai mare a femeilor, mass-media sau mediul privat ar putea-o face.

Belgia

Belgia a introdus un sistem al cotelor minimale de gen, legiferat la nivel național prin legea electorală și adoptat inclusiv pe bază voluntară, în anul 2002. Acest sistem instituie obligativitatea existenței unui număr egal de bărbați și femei pe listele electorale, cu condiția ca primele două poziții din listă să fie ocupate de candidați de gen diferit. Mecanismul de sancționare prevede respingerea listei electorale de către autoritățile publice în cazul nerespectării cotelor, fără posibilitatea de a evita acest sistem prin plata unei amenzi.

La nivel național, legiferarea a stimulat adoptarea unor măsuri asemănătoare și în cadrul partidelor politice, conducând la deschiderea unui forum politic pentru mai multe femei. Astfel, numărul femeilor alese a crescut semnificativ în ultimii 15 ani, cu aproximativ 19% la diferite niveluri electorale. Trebuie precizat că s-a cerut un minim de 33% candidate de sex feminin, însă procentul final obținut a tins să fie mai ridicat decât cota minimă solicitată.

Spania

Spania a adoptat, în anul 2007, Legea generală privind egalitatea de șanse între femei și bărbați, care prevede modificarea Legii electorale cu scopul de asigura o reprezentativitate de cel puțin 40% pentru ambele genuri. Cotele sunt aplicate nu doar listelor electorale ale unui partid ci de asemenea la fiecare cinci poziții. În cazul în care numărul de poziții eligibile este mai mic de cinci, lista trebuie să fie cât mai aproape de echilibru 40:60.

Diferențele nu au fost semnificative, în urma aplicării legii întrucât numărul femeilor implicate în viața publică în Spania era deja ridicat, în anul 2004 a fost numit primul guvern cu același număr de bărbați și de femei miniștri. Astfel, procentul de femei reprezentante politic în Spania este mult mai mare decât în multe alte țări europene. Spania a optat recent și pentru reglementarea cotelor minimale de gen la nivelul consiliilor de administrație ale companiilor private.

Slovenia

În septembrie 2004, Slovenia a adoptat un decret care stabilește criteriul de punere în aplicare a principiului reprezentării echitabile a femeilor și bărbaților. Astfel, principiul reprezentării echilibrate de gen este respectat atunci când se asigură un nivel de cel puțin 40% din reprezentanții fiecărui gen pe listele electorale. Pentru alegerile în Parlamentul European s-a impus același prag, pentru a se asigura reprezentativitatea de gen. Sistemul cotelor de gen și-a dovedit eficiența prin creșterea considerabilă a numărului de femei consiliere la nivel local.

Suedia

Ideea introducerii cotelor de gen la nivel de partid, în Suedia, datează încă din anul 1928 când Federația Națională a Femeilor Social-Democrate a făcut o propunere în acest sens Partidului Social-Democrat. Suedia, chiar dacă are un sistem nereglementat voluntar, totuși, cotele minimale de gen sunt stabilite în statutul partidelor politice. O serie de partide politice au introdus cote voluntare, adoptând sistemul de tip fermoar, prin care bărbații și femeile alternează pe listele electorale. Toate partidele politice au adoptat măsuri speciale pentru a crește numărul femeilor prezente în viața publică, prin, metode care variază de la recomandări până la reguli obligatorii. Cotele funcționează mai degrabă pentru a proteja nivelul deja ridicat de reprezentare față de orice mecanisme de excludere ce pot apărea.

Adoptarea cotelor voluntare a condus la proporții mai mari ale femeilor în cadrul organelor decizionale. Numărul de femei alese este destul de stabil în partidele care au adoptat sistemul cotelor, iar pentru celelalte partied, problema reprezentării politice a femeilor trebuie reluată de fiecare dată în momentul alcătuirii listelor electorale. Datorită presiunilor externe și interne, toate partidele trebuie să demonstreze capacitatea reprezentării echitabile, indiferent dacă au adoptat sau nu sistemul cotelor.

Suedia ocupă locul al doilea după Rwanda în topul celor mai multe femei în parlamentele naționale, cu 47% femei membre ale Parlamentului.

Marea Britanie

Întrucât structura specifică a sistemului electoral organizat în jurul circumscripțiilor uninominale îngreunează adoptarea cotelor, în Marea Britanie, sistemul este nereglementar, voluntar, fiind un sistem de cote aplicat sub diverse forme.

Sistemul de cotare se bazează pe alcătuirea unor liste de candidate în fiecare circumscripție electorală, cu scopul de a alege cel puțin 35% femei. În anumite circumscripții sunt acceptate și listele electorale alcătuite doar din femei. Sunt utilizate atât metoda fermoarului cât si cea a înfrățirii, gruparea circumscripțiilor după criteriul geografic și al posibilităților de câștig, iar apoi selectarea unei femei drept candidat pentru o circumscripție și a unui bărbat pentru cealaltă. Evoluțiile recente indică eforturi continue de promovare a reprezentării femeilor, chiar și în partidele rezistente la strategii pozitive de acțiune.

Polonia

Polonia nu are nici un mecanism juridic care face obligatorie asigurarea participării egale a bărbaților și a femeilor la putere. Reprezentarea în proporție de cel putin 30% pe lista de candidați pentru alegerile electorale, a fost implementată în statutul a trei partide politice. Alte partide au optat pentru adoptarea unei rezoluții conform căreia una din primele trei poziții de pe fiecare listă electorală trebuie deținută de o femeie. Se constată o creștere atât la nivel național cât și la nivel european a numărului de candidate femei. Sistemul de cote, chiar dacă este limitat ca domeniu de aplicare, contribuie așadar la asigurarea egalității de șanse pentru femei și bărbați. Atunci când sistemul cotelor nu este însoțit de sancțiuni, el tinde să nu fie respectat chiar dacă a fost introdus în mod voluntar.

În Polonia, se confirmă faptul că, dacă măcar unul dintre partide introduce un sistem de asigurare a egalității de șanse între bărbați și femei, celelalte urmează același trend.

Germania

În Germania, sistemul cotelor de gen este voluntar. Doar unele partide au adoptat acest sistem prin statut. Pentru constituirea listelor, este utilizată, în principal, regula fermoarului, care alternează o femeie și un bărbat, dar sunt permise și alte liste alcătuite în totalitate din femei. În cazul cotelor de gen minimale adoptate în mod voluntar, nivelul lor pornește de la 30%, ajungând în cazul unor partide până la 50% în ceea ce privește reprezentarea pe listele electorale. Angajamentul voluntar este o altă metodă de reprezentare, conform căreia o femeie ar trebui să dețină a doua poziție pe fiecare listă electorală, iar într-un grup de zece candidate trebuie să existe cel puțin patru femei.

Impunerea cotelor a condus la o mai bună reprezentare a femeilor în procesul de luare a deciziilor. Partidele sunt interesate să aibă în componență femei. În plus, în partidele care au adoptat acest sistem, femeile manifestă mai des interes față de începerea unei cariere politice, chiar în cazul în care nu provin dintr-un mediu puternic politic, sau din elita socială. În schimb, recrutarea femeilor în partidele care nu au un sistem de reguli pe bază de cote este adesea limitată la cele ce provin din familii implicate politic și beneficiază de sprijin din partea lor.

Franța

Franța aplică un sistem al cotelor minimale de gen, legiferat la nivel național prin Legea electorală (Legea parității obligatorii), care prevede existența pe listele electorale a unei ponderi de 50% candidați de fiecare gen. În cazul în care listele propuse de partide, nu îndeplinesc acest criteriu, ele sunt considerate invalide. Pentru toate listele electorale este strictă alternarea bărbaților și femeilor, de la început până la sfârșit. În urma neîndeplinirii acestei prevederi, sunt prevăzute atât penalizări financiare cât și invalidarea listelor electorale. Acest instrument legislativ a fost benefic în atingerea egalității.

III. 4.1. Cotele de gen în România

Stimularea participării femeilor și tinerilor la viața politică este obligatorie, ca parte a proceselor de democratizare și transparență, la care România a fost obligată să se supună. De multe ori, partidele politice s-au grabit să raporteze că au cel mai mare număr de tineri și femei în organizațiile lor, aceasta devenind un ”must-have”, un ingredient obligatoriu pentru succes. Drepturile și gradul de imunitate al femeilor la discriminările specifice pentru o societate patriarhală sunt direct proporționale cu gradul de reprezentare a acestora în politică.

Tipul potrivit de sistem de cote – obligatorii sau opționale; legate de numărul de candidați sau de numărul de locuri rezervate în Parlament – depinde de sistemul politic din fiecare țară. În România, legislația electorală nu prevede cote electorale sau paritate electorală. Deși au existat promisiuni repetate, în special din partea partidelor de stânga (PSD), acestea nu au fost respectate. Partidul Social Democrat și Partidul Democrat-Liberal, au prevăzut prin statutul intern cote de gen la desemnarea candidaților în alegeri sau în organele interne de conducere.

Primul partid care a introdus prevederi pentru asigurarea unei reprezentări echilibrate a genurilor a fost Partidul Social Democrat, în anul 2001, odată cu acceptarea în Internaționala Socialistă. Prevederile nu au și nu au avut caracter imperativ, fiind simple recomandări. Pentru nerespectarea lor nu sunt prevăzute sancțiuni. În statutul PSD în vigoare în prezent (adoptat în octombrie 2010), la art. 43, alin. (3) se specifică că "în organele de conducere ale partidului de la toate nivelurile se recomandă reprezentarea unui număr de femei, tineri și pensionari, proporțional cu ponderea acestora în partid, respectiv 30 % pentru femei, 25% pentru tineri și 10% pentru pensionari, din numărul acestora." În afara statutului, de la conducerea centrală a partidului s-au făcut constant recomandări către filiale, ca femeile să reprezinte 25% – 30% din candidații în alegerile parlamentare, locale și europarlamentare. Cu toate acestea, la alegerile parlamentare din 2008 PSD a prezentat pentru Camera Deputaților doar 50 de candidate din 315 candidați, deci 15,9% din total, iar la Senat 9 femei în rândul celor 137 de candidați, 6,5% din total. Multe femei au fost poziționate în colegii în care se estimau slabe șanse de câștig. În urma alegerilor, în Camera Deputaților au ajuns 14 femei (12,3% din totalul deputaților PSD) iar la Senat 4 femei (8,16% din senatorii PSD). Procentele sunt mici, însă au situat PSD pe primul loc la capitolul reprezentării femeilor în Parlament în rândul partidelor din România.

De altfel, dintre toate partidele politice, PSD a avut de-a lungul anilor cea mai bună reprezentare a femeilor în Parlament și Guvern. Totuși nimeni din partid nu a avut o tentativă de introducere a cotelor de gen în legislație, așa cum au avut colegii lor din partidele socialiste sau social-democrate din Europa. Absența acestei inițiative poate fi explicată prin faptul că după 1989, partidul denumit FDSN, PDSR și ulterior PSD a fost asociat cu fostul regim comunist în mai mare măsură decât celelalte partide din România. O astfel de inițiativă ar fi fost criticată drept un reflex dobândit de liderii săi în perioada anterioară revoluției din ´89, acuzații de care liderii social-democrați se feresc.

Conform actualului statut al Partidului Democrat Liberal, în toate domeniile de activitate ale partidului trebuie să se țină cont de o reprezentare minimală a femeilor de 30%. De același tratament ar trebui să se bucure și tinerii. Prevederea nu a fost respectată nici la desemnarea candidaților pentru alegerile parlamentare și locale, nici în alegerea organelor de conducere. După alegerile interne din luna mai 2011, în Biroul Permanent Național al partidului femeile reprezintă 16% din membri (7 din 44), iar Comisia care veghează la respectarea Statutului nu a avut nicio poziție față de nerespectarea normelor interne referitoare la reprezentarea femeilor. La alegerile legislative uninominale din 2008, PD-L a propus pentru Camera Deputaților 38 de femei din 315 candidați (12% din total) iar la Senat doar 9 femei dintr-un total de 137 de candidați (6,5%). În urma alegerilor, ponderea femeilor în totalul mandatelor PD-L obținute în cele două camere a fost asemănătoare cu procentele din rândul candidaților propuși.

Deși femeile nu au o reprezentare bună în conducerea partidului, câteva figuri feminine sunt deosebit de vizibile în mass media, lăsând impresia că numărul lor ar fi mai mare. Totodată, în perioada în care PDL a fost la guvernare, câteva femei au fost prezente în poziții cheie puternice în Stat: președintele Camerei Deputaților – Roberta Anastase (al treilea om în Stat) iar în Guvern, până de curând, două ministere cheie în alocarea resurselor financiare de la buget și din programele UE erau conduse de femei: ministerul Dezvoltării și Turismului condus de Elena Udrea și Ministerul Transporturilor condus de Anca Boagiu. În februarie 2010, Organizația de Femei a PD-L a venit cu propuneri de modificare a statutului partidului în așa fel încât să crească reprezentarea femeilor atât intern cât și în puterea legislativă și executivă a Statului. Propunerea a fost că statutul să fie modificat astfel încât, în viitor, 30% dintre miniștrii PD-L să fie aleși din cadrul Organizației de Femei a partidului.

Capitolul III

STUDIU DE CAZ

Femeile în Parlamentul European

Cazul statelor membre postcomuniste

Aceasta analiză oferă o imagine de ansamblu a reprezentării femeilor în cadrul delegațiilor Parlamentului European, din statele post-comuniste, astăzi membre ale Uniunii Europene: Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria, Polonia, România și Slovacia. Contrar așteptărilor, studiind literatura de specialitate existentă, am constatat că, în cele șase țări studiate, nu există o relație între percepțiile sociale ale rolurilor de gen, sistemele electorale sau ideologia de partid, pe de o parte, și alegerea femeilor în Parlamentul European, pe de altă parte.

Lucrarea tratează poziția partidelor vis-á-vis de integrarea europeană ca fiind un determinant cheie pentru recrutarea femeilor în Parlamentul European din statele post-comuniste în cauza, iar partidele eurosceptice sunt evident mult mai rezervate față de această chestiune decât partidele pro-europene. De aceea trebuie luate în considerare implicațiile acestei situații asupra reprezentării politice și recrutării candidaților din aripa feministă.

Punctul de plecare pentru argumentul elaborat constă în observația empirică a faptului că femeile din noile state membre tind să fie la fel de sau chiar mai bine reprezentate în Parlamentul European decât în parlamentele naționale.

În scopul de a explora impactul percepțiilor culturale de gen, sistemele electorale, ideologiile partidelor și atitudinea partidelor în ceea ce privește integrarea europeană, am structurat studiul în patru părți distincte. Prima parte prezintă caracteristicile de reprezentare a femeilor în parlamentele naționale și Parlamentul European. A doua parte oferă o imagine de ansamblu asupra literaturii existente și o scurtă descriere a ipotezelor care urmează să fie testate. A treia parte pune la încercare ipoteza cu privire la factorii sistem-nivel: perspectiva culturală asupra relației dintre masculinitate și feminitate din cadrul participării în politică, instituționalizarea dominației masculine din instituțiile politice, și impactul sistemelor electorale asupra recrutării femeilor. A patra parte se concentrează pe ipotezele specifice partidelor, mai exact dacă ideologia partidului, sau varianta alternativă, poziționarea partidelor în ceea ce privește integrarea europeană, ar putea profita de pe urma reprezentării femeilor în delegațiile europene a noilor state membre.

III. 1. Femeile în Parlamentul European și parlamentele naționale

Deși primele alegeri pentru PE din Bulgaria și România a avut loc la trei ani după alegerile din 2004, alegerile din 2004 și 2007 sunt grupate împreună deoarece acestea au fost, din toate punctele de vedere, alegerile fondatoare în toate cele șase țări examinate. (Tabelul 1) Analiza atentă a datelor, cu scopul de a compara reprezentarea femeilor în parlamentele naționale și în delegațiile PE relevă existența a patru grupuri distincte de țări. Primul grup este format din statele membre ale UE, cu un procent relativ mare de femei (peste 35 %), în ambele tipuri de legislaturi; liderii de grup sunt Finlanda și Suedia, urmate îndeaproape de Belgia, Danemarca, Spania și Țările de Jos . Un al doilea grup cuprinde țările în care proporția femeilor în rândul deputaților europeni este considerabil mai mare decât procentajul corespunzător în parlamentele naționale. Astfel, în Bulgaria, Ungaria, Irlanda, Franța, România și Slovacia, proporția femeilor în delegațiile PE este de două ori sau chiar de trei ori mai mare decât în parlamentele naționale. Un al treilea grup este format din statele membre ale UE, în care reprezentarea femeilor a fost comparabil scăzută atât la nivel național cât și european; Italia, Republica Cehă (la alegerile din 2004 ) și Polonia (la alegerile din 2009 ). În cele din urmă, un al patrulea grup este format din țări care au ales un procent mai mic de femei în Parlamentul European decât la parlamentele lor naționale: Cipru, Malta și Luxemburg, în ambele seturi de alegeri europene, precum și Polonia ( la alegerile din 2004 ) și Republica Cehă ( la alegerile din 2009 ).

Astfel, teoretic toate cele șase țări fost-comuniste examinate aici au afișat unul dintre cele două modele distincte. Pe de o parte, rezultatele alegerilor pentru PE din Bulgaria, Ungaria, România și Slovacia depășesc în mod constant așteptările stabilite la nivel național prin alegerea femeilor deputați europeni în număr substanțial. Pe de altă parte, reprezentarea femeilor în PE este semnificativ mai scăzută decât în parlamentele naționale. Această lucrare încearcă să explice aceste modele prin explorarea mai multor seturi de factori identificați în literatura de specialitate, ca fiind responsabili de variații la nivelurile de reprezentare a femeilor în legislaturi, la nivel național sau european, precum și prin identificarea factorilor specifici țărilor post-comuniste.

În scopul de a face acest lucru, avem nevoie de a plasa datele prezentate aici în contextul dezbaterilor teoretice privind reprezentarea femeilor și apariția unor sisteme de partid consolidate din Europa Centrală și de Est după căderea comunismului.

III.1.1. Perspective teoretice

Argumentul prezentat în această lucrare este ancorat conceptual și empiric în două componente distincte ale literaturii : teoriile feministe asupra reprezentării femeilor și dezbaterile recente privind politica partidelor post-comuniste. Dintr-o perspectivă feministă, cea mai importantă parte din literatura de specialitate privind reprezentarea femeilor în Parlamentul European s-a concentrat până acum asupra statelor membre ale Uniunii Europene înainte de extinderea spre Est. Deși există ample studii privind reprezentarea femeilor în legislaturile post-comuniste și la cetățenia femeilor în Europa Centrală și de Est, specialiștii au făcut până în prezent puține progrese în analiza de gen în ceea ce privește alegerile pentru Parlamentul European din 2004/7 și 2009.

În acest studiu am plecat de la trei ipoteze distincte cu privire la reprezentarea femeilor în delegația Parlamentului European din cele șase țări examinate. Prima ipoteză este aceea că factorii de la nivel de sistem, cum ar fi percepțiile culturale asupra genului și sistemele electorale, pot explica cel mai bine diferențele în ceea ce privește reprezentarea femeilor în legislațiile naționale și Parlamentul European. Acest lucru s-a dovedit a fi adevărat pentru sistemele electorale din Europa de Vest, la alegerile parlamentare atât europene cât și naționale.

Cazul Europei Centrale și de Est pare a fi mult mai complicat, cel puțin în ceea ce privește legislaturile naționale. Unii cercetători afirmă că la sfârșitul primei decade a perioadei post-comuniste, femeile din aceste state obțineau rezultate mai bune în cadrul alegerilor singulare decât cele din statele occidentale, dar au eșuat în alegerile PR. Cu toate acestea, cercetătorii dovedesc că în decursul alegerilor europarlamentare, femeile din Bulgaria și România s-au descurcat mai bine decât cele din Italia sau Marea Britanie. Deci nu pare a fi un tipar constat la nivel european. Astfel această ipoteză se bazează pe diferențele dintre statele post-comuniste, și nu pe potențialele variații dintre „vechi” și „nou” a statelor membre.

Celelalte două ipoteze se concentrează pe poziționarea partidelor politice pe o varietate de probleme. Astfel, a doua ipoteză afirmă că ideologia de partid este candidatul cel mai probabil pentru a explica variațiile de recrutare a femeilor în cele șase țări. Partidele de stânga în mod semnificativ au mai multe șanse de a recruta femei decât partidele de dreapta. Din nou, acest efect a fost demonstrat pe larg în Europa de Vest, și există unele dovezi pentru aceasta și în Europa Centrală și de Est. Astfel, am putut observa că partidele de stânga au tendința de a recruta mai multe femei, în timp ce în cazul partidelor de dreapta e mai puțin probabil să se întâmple acest lucru, cel puțin în cazul alegerilor pentru parlamentele naționale.

A treia și ultima ipoteză explorată în această lucrare se referă la potențiala corelație între poziția partidelor politice cu privire la integrarea în UE și dorința lor de a recruta femei. Această ipoteză este puternic legată de circumstanțele istorice și politice în care au avut loc extinderile către Est din 2004 și 2007. Mulți cercetători au menționat la începutul anilor 1990, că tranzițiile post-comuniste au fost caracterizate prin lipsa evidentă a discursurilor privind egalitatea între femei și bărbați, și în unele cazuri de o retradiționalizare a rolurilor de gen. În acest context, noțiunea de egalitate între femei și bărbați a fost în mare parte adusă înapoi în joc, în cadrul Conferinței de la Beijing din 1995, și cel mai important, în criteriile de aderare la UE. Din perspectiva UE, situația poate fi cel mai bine descrisă ca fiind complexă. UE nu s-a arătat interesată în a considera o componentă cheie a procesului de aderare, egalitatea între sexe. Analiștii au considerat că prin neglijarea acestei chestiuni în perioada pre-aderării, UE nu a reușit să influențeze promovarea ei în CEE. Pe de altă parte, dacă UE nu ar fi impus adoptarea acquis-ului și condițiile impuse privind democrația și drepturile omului, ar fi fost foarte probabil ca statele să fi incorporat mult mai puține garanții pentru egalitatea de gen în legislațiile lor. Efectul UE în această privință este clar, indirect: procesul de aderare la UE a adus egalitatea de gen pe ordinea de zi a factorilor de decizie la nivel național, deși este poziționată în partea de jos a listei de priorități. Discrepanța dintre pre și post-aderare este destul de pronunțată. Odată ce procesul de aderare la UE a început să se desfășoare, măsurile privind egalitatea de gen cuprinse în acquis, au fost în mod constant evidențiate în rapoartele periodice ale Comisei Europene. Astfel, atât elitele politice cât și populația au devenit tot mai conștiente de problemele pe care le implică realizarea egalității între bărbați și femei.

Așadar, partidele politice, care au fost pro aderare UE, au favorizat egalitatea de gen, inclusiv în zona de reprezentare politică. În schimb partidele eurosceptice, sunt clar mai reticente în a recruta femei în număr semnificativ, deoarece acestea sunt mai puțin sensibile la ceea ce ei percep a fi normele și practicile impuse de Uniunea Europeană privind egalitatea de gen.

III. 2. Percepțiile sociale, cultura instituțională și sistemele electorale

Această lucrare urmărește diferențierea dintre trei tipuri de explicații sistemice (la nivelul sistemului), acestea făcând referire la mediul în care aspiranții, candidații și partidele politice operează: percepția socială a egalității de gen, cultura instituțională și sistemul electoral. Cei trei factori pot avea un impact direct asupra dorinței femeilor de a fi în funcții de conducere, asupra punctului de vedere a anumitor instituții politice dominate de bărbați și asupra percepției lor privind șansele de succes în conformitate cu normele electorale specifice în vigoare.

III.2.1. Percepțiile sociale ale rolurilor de gen

Dovezile privind atitudinea alegătorilor față de alegerea femeilor în Europa post-comunistă pot fi cel mai bine descrise ca un mixt. Datele de la mijlocul anilor `90 sugerează că nivelurile de sprijin pentru politicienii de sex feminin au fost mult mai mici în țările post-comuniste decât în Europa de Vest.

Pe de altă parte, nu a existat nici o diferență de gen în rata participării la alegerile parlamentare naționale din aproape toate țările post-comuniste în anii `90. Date mai recente cu privire la femei și alegerile pentru Parlamentul European din 2009 indică un acord copleșitor, mai ales în rândul femeilor, a faptului că politica este dominată de bărbați, în cele șase țări analizate.

Susținerea genului în partidele din Parlamentul European a fost destul de mare, partidele cu o majoritate feminină, dar nu și cele cu o majoritate masculină, au fost de acord ca proporția femeilor din PE să fie peste 40%. Deși nu este clar în ce măsură rezultate alegerilor constituie o dovadă a atitudinii votanților în alegeri, aceste date recente nu furnizează dovezi pentru atitutinile tradiționale exahaustive a votanților din Europa Centrală și de Est.

III.2.2. Cultura instituțională

Lucrările științifice privind reprezentarea femeilor în Parlamentul European sugerează că, un motiv cheie pentru reprezentarea mai mare a femeilor în Parlamentul European decât în parlamentele naționale ar fi faptul că instituția europeană este un organ relativ nou-înființat, unde spre deosebire de parlamentele naționale, dominația de sex masculin nu a devenit încă adânc înrădăcinată.

În plus, percepția că Parlamentul European nu are putere în comparație cu alte instituții ale UE, o face mai puțin atractivă pentru candidații bărbați care doresc o funcție politică. Această idee este cu siguranță valabilă pentru vechile state membre ale UE. De exemplu, prezența la vot atât în ​​2004 cât și în 2009, în noile state membre a fost extrem de redusă, de la 16,97% în Slovacia în 2004, la 38.99% în Bulgaria, în 2009, cu mult sub media UE-25 de 45.27% în anul 2004 și 43% în anul 2009. În acest context, elitele politice (în mare parte de sex masculin) ale țărilor post-comuniste au găsit arena electorală europeană incontestabil mai puțin atractivă decât scena politică națională.

Pe de altă parte, două aspecte specifice pentru Europa Centrală și de Est sunt demne de remarcat. În primul rând este important să se aibă în vedere faptul că ales prin vot direct, Parlamentul European este cu un deceniu mai în vârstă decât legislaturile din statele membre post-comuniste. În al doilea rând, prăbușirea comunismului, cu siguranță a dus la apariția unei noi sfere publice de concurență politică în 1989-1990 – o nouă arenă politică aparent deschisă atât bărbaților cât și femeilor.

Cu toate acestea, spre deosebire de cazul apariției arenei electorale europene de la sfârșitul anilor 1970, femeile au fost foarte reticente în a profita de noile oportunități. În schimb, procentul de parlamentari femei a scăzut în mod semnificativ după îndepărtarea sistemelor de cote din perioada comunistă, și a rămas la niveluri foarte scăzute în perioada post-comunistă timpurie. De exemplu, proporția femeilor în parlamentele naționale în 1990 a variat de la 3,64 % în Camera Deputaților din România, la 7,25% în Adunarea Națională a Ungariei, 8,50% în Adunarea Națională Bulgară, 9,56% în Seimul polonez și 10% în Adunarea Federală cehoslovacă.

III. 2.3. Sistemele electorale

În conformitate cu reglementările de la nivelul UE, toate cele șase țări folosesc o reprezentare proporțională (PR) la alegerile pentru Parlamentul European. În Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria, România și Slovacia, partidele sunt obligate să întocmească liste de candidați pentru o singură circumscripție națională, o situație de obicei favorabilă candidaților femei.

Polonia este împărțită în 13 de circumscripții pentru un total de 54 de locuri în 2004 și 50 de locuri în 2009. Republica Cehă utilizează metoda d'Hondt pentru alocarea de locuri, Bulgaria folosește metoda Hare-Niemeyer și Slovacia metoda Droop. În toate țările, cu excepția Ungariei și României sistemele electorale includ dispoziții de vot preferențial care să permită electoratului să modifice ordinea candidaților de pe listele de partid.

Sistemele electorale nu dau o explicație convingătoare pentru diferența dintre procentul de femei parlamentari și deputați din cele șase noi state membre ale UE, din două motive. În primul rând, sistemele utilizate în alegerile europene sunt, în multe cazuri, atât de asemănătoare cu cele utilizate la alegerile parlamentare naționale astfel neputând explica diferența procentului de femei în cele două tipuri de legislaturi. Bulgaria, Republica Cehă, Polonia, România (până în 2008) și Slovacia toate au avut, în esență, același sistem electoral pentru alegerea parlamentului național cât și pentru alegerile europene, dar rezultatele au fost foarte diferite. ( Tabel 1)

În al doilea rând, în cazul în care există o diferență între sistemul electoral folosit în alegerile parlamentare europene și cele naționale, la fel ca în cazul Ungariei, procentul mare de femei în Parlamentul European nu poate fi explicat pe deplin ca o funcție a sistemului electoral distinctiv al Ungariei pentru alegerile parlamentare naționale. Sistemul electoral mixt al Ungariei pentru alegerile parlamentare naționale alege cei 386 de deputați dintr-o combinație de districte uninominale, liste de partid regionale și o listă națională de compensare. Pe parcursul perioadei post-comuniste, proporția femeilor alese în sistemele majoritare nu a depășit 8,52% din parlamentarii aleși în acest segment, lista regională oferind un maxim de 13,60% femei și lista națională 17,19%, astfel, întărindu-se ipoteza că reprezentarea proporțională este mai favorabilă pentru femei. Cu toate acestea, sistemul de reprezentare proporțională folosit în alegerile europene a dat în mod constant un procent mult mai mare de femei decât sistemul de reprezentare proporțională a legislativului național, femeile constituind o treime sau mai mult din delegația Ungariei în Parlamentul European. (Tabel 1)

Literatura de specialitate, consideră districtul și mărimea partidului, factori semnificativi care stau la baza șanselor femeilor de a fi alese. În Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria, România și Slovacia, sistemele electorale folosite la alegerile europene prevăd o singură circumscripție națională. Mărimea districtului (și circumscripțiile electorale, în special) au fost în mod constant corelate cu reprezentarea ridicată a femeilor în sistemele cu reprezentare proporțională. Cazul Ungariei, Bulgariei, României și Slovaciei susține cu siguranță această idee, în care se pare că circumscripțiile mari par a fi benefice pentru femei. Cu toate acestea cazul Cehiei pune la îndoială existența unui model general, deoarece mărimea districtului este identic cu cel din Ungaria, dar procentul este mult mai mic.

Putem privi mai atent la cazul Slovaciei, unde există o singură circumscrpție națională pentru Parlamentul de 150 de locuri, ceea ce sugerează că, în practică, mărimea circumscripției are un impact redus, deoarece proporția femeilor în legislativul slovac este cu mult mai mică decât delegația pentru Parlamentul European.

Cu atât mai mult, există dovezi conform cărora magnitudinea districtului a jucat un rol în reprezentarea scăzută a femeilor în Polonia. Sistemul electoral împarte statul în 13 districte, și de asemenea este specificat faptul că magnitudinea unui district depinde de rezultatul din fiecare constituent, de aceea nu poate fi determinată din timp. Această caracteristică. impreună cu o magnitudine medie a fiecărui district de 4.15 la alegerile din 2004, ar putea foarte bine constitui un factor negativ pentru recrutarea femeilor în partidele politice.

A fost de asemenea dovedit faptul că mărimea partidelor poate avea un efect semnificativ asupra prezenței femeilor în legislative. În cazul în care partidele politice se așteaptă să câștige câteva locuri la viitoarele alegeri, atunci ele de multe ori au tendința de a da prioritate conducerii partidelor (în mare parte de sex masculin), pe listele electorale. Rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European, de pană acum, au arătat că mărimea partidelor în toate cele cinci țări cu o singură circumscripție națională, rar au depăși un număr de 4 femei alese (Tabel 2). În aceste condiții, ne putem aștepta la un număr foarte mic de femei. Cu toate acestea, în cele două țări cu partide relativ mici ca mărime, Slovacia și Bulgaria, partidele au făcut un efort concentrat de a recruta femei. Cu excepția euroscepticilor de extremă-dreapta Ataka din Bulgaria, delegațiile partidelor din cele două țări au inclus cel puțin o femeie, și în unele cazuri o majoritate de femei. În schimb partidele cu mulți membrii, par să nu aibă nici o relație în concordanță cu recrutarea femeilor în număr mare. Pe de o parte, atât Partidul Civic Democrat (ODS) și Partidul Comunist din Boemia și Moravia (KSCM) din Republica Cehă, au arătat entuziasm foarte limitat în recrutarea femeilor, în ciuda faptului că acestea sunt partide cu un număr foarte mare de membri. Se pare că, atât democrații (PD) cât și social-democrații (PSD) din România, precum și tinerii democrați (FIDESZ) în Ungaria, se pare că au pus un accent mult mai mare pe egalitatea de gen decât în cazul alegerilor pentru parlamentului național. Încă o dată, Polonia se remarcă nu numai prin numărul neobișnuit de mare al locurilor câștigate în PE la alegerile din 2004, dar de asemenea, în numărul mare de partide prezente în PE. În general, Platforma Civică (PO) și Partidul Lege și Justiție (PiS) din Polonia au avut succes în atragerea unui număr mare de alegători, atât în 2004 cât și în 2009, dar au recrutat un număr destul de scăzut de femei (mai ales dacă luăm în considerare impactul votului preferențial).

Designul sistemeleor electorale și mărimea partidelor pot aduce rezultate favorabile femeilor. De exemplu, avem dovezi că votul preferențial poate îmbunătăți reprezentarea femeilor. Republica Cehă, Polonia și Slovacia au inclus votul preferențial în sistemele lor atât pentru parlamentare naționale cât și la alegerile europene, în timp ce în Bulgaria alegătorii beneficiază de votul preferențial doar la alegerile pentru Parlamentul European. Impactul votului preferențial în reprezentarea femeilor este cel mai evident în cazul Poloniei, în ambele tipuri de alegeri. Putem constata că mai multe femei s-au ales în Sejm în 1993, 1997, 2001 și 2007, ca urmare a capacității alegătorilor de a modifica ordinea candidaților, decât dacă ar fi fost un sistem cu liste închise. În contrast, Republica Cehă și Bulgaria nu dau semne cum că ar avea preferințe pozitive sau negative în ceea ce privește candidații de sex feminin în alegerile pentru Parlamentul European. Cu toate acestea, la nivel național, alegerile pentru Camera Deputaților din Cehia, din 2010 demonstrează încă o dată impactul pozitiv al votului preferențial pentru femei: 44 de femei au fost alese (decât 35 dacă listele de partid ar fi fost închise). Putem spune că aceste date nu indică un sprijin activ pentru femei, deoarece votul preferențial propulsează, de asemena, un număr destul de mare de candidați de sex masculin spre partea de sus a liste, în toate cazurile examinate mai sus. Aceste date pot fi considerate indicatori pentru a dovedi faptul că electoratul nu votează împotriva femeilor, și că alegatorii susțin candidații de sex feminin.

În general, dovezile că sistemele electorale au modelat recrutarea femeilor în cadrul delegațiilor Parlamentului European din noile state membre, pot fi descrise ca un mix. Pe de o parte utilizarea reprezentării proporționale ar fi permis partidelor să exercite un control mai strict asupra desemnării candidaților, în timp ce votul preferențial pare să fi avut un impact pozitiv în mai multe cazuri. Dintre cele șase țări analizate aici, impactul sistemului electoral pare a fi cel mai ușor de identificat și cel mai pronunțat în Polonia.

III.3. Ideologia și poziția partidelor privind integrarea europeană

În Bulgaria, Ungaria, România și Slovacia, procentul de femei deputați europeni este semnificativ mai mare decât procentul de candidați femei, cu mai mult de 10-15%. Acest lucru sugerează că partidele politice au urmărit în mod explicit o strategie de plasare a femeilor în locuri eligibile pe listele de candidați, mai degrabă decât în poziții pur ornamentale. Prin contrast, în Republica Cehă și Polonia, proporția femeilor în rândul candidaților este fie mult mai mare decât în rândul deputaților aleși sau aproximativ la fel. Acest lucru sugerează că partidele cehe și poloneze au fost reticente în a plasa femei pe locuri eligibile, și prin urmare, mai puține femei au fost în cele din urmă alese pentru delegațiile celor două țări la Parlamentul European. Este important de menționat că utilizarea cotelor pentru reprezentarea femeilor și tinerilor în partidele politice este departe de a fi răspândită în Europa Centrală și de Est. Sistemul de cote este adoptat doar voluntar la nivelul partidelor. Mai mult, partidele din noile state membre sunt mult mai timide decât cele din Europa de Vest, în adoptarea cotelor, astfel că procentul de 20%, este în general considerat suficient pentru promovarea reprezentării femeilor.

Trei alte aspecte sunt relevante aici. În primul rând, de obicei, partidele social democrate și socialiste care au adoptat cote de reprezentare a femeilor, precum social-democrații cehi, socialiștii maghiari sau social-democrații români, au subscris cu grade diferite de entuziasm la cerințele privind paritatea de gen prevăzute de Internaționala Socialistă și Partidul Socialiștilor Europeni. În al doilea rând, în cazul Republicii Cehe, cotele ar putea foarte bine fi interpretate ca un nivel maxim pentru reprezentarea femeilor, mai degrabă decât ca un nivel minim obligatoriu. În al treilea rând, grupurile partidelor europene nu au jucat practic nici un rol în selecția candidaților partidelor din Europa Centrală și de Est, și deci nici un efect de contagiune de la nivel european nu este perceptibil. În general, dovezile cu privire la utilizarea cotelor în recrutarea candidaților nu susțin ideea că acestea sunt utilizate în mod sistematic sau pe scară largă în alegerile parlamentare, atât la nivel național cât și european.

II.3.1. Ideologia partidelor

Apariția unor partide politice cu distincte ( și distinctive ) identități programatice în Europa Centrală și de Est a fost un proces îndelungat și complex. Partidele din Europa Centrală și de Est apărute după comunism au fost, formațiuni cu circumscripții electorale libere, în care un rol relativ neimportant este jucat de membrul de partid și rolul dominant de către liderii de partid. Partidele din statele membre post-comuniste s-au bazat pe o gamă largă și bine dezvoltată la nivel local, regional și național în definirea și punerea în aplicare a proceselor de selecție a candidaților (Parlamentul European 2009). După cum am menționat, ideologia partidului cu siguranță nu joacă un rol în recrutarea femeilor pentru a alegerile naționale, iar partidele de stânga oferă considerabil mai multe șanse femeilor decât partidele de dreapta. Acest lucru este valabil și pentru partidele politice afiliate la grupurile de partide PSE / S & D din Parlamentul European. (Tabel 4)

Cu toate acestea, partidele de convingere liberală au un record asemănător, în timp ce formațiuni afiliate la PPE au început să reducă decalajul din 2004. În 2004, 24,5% din deputații PPE-DE, 38,5% din ELDR și 40,3% din eurodeputați PES au fost femei.  În 2009, 33,58% din eurodeputați PPE au fost femei, pentru ALDE și S&D fiind 45.24% și respectiv 40.22%. Prin urmare, statele membre post-comuniste se încadrează cu ușurință într-un model general de reprezentare a femeilor în toate grupurile de partide din Parlamentul European. Cu toate acestea, există câteva diferențe semnificative între cele trei mari grupuri de partide din Europa, care de asemenea, tind să conțină cea mai mare parte a femeilor din noile state membre.

În scopul de a observa existența unei corelații între ideologia de partid și recrutarea femeilor, am conceput o clasificare binară a partidelor din Europa Centrală și de Est, în conformitate cu plasarea acestora pe axa ideologică stânga-dreapta. Așa cum putem remarca (Tabelul 5), în timp ce a existat o diferență de 8% între stânga și drapta atât în 2004 cât și în 2009, diferența nu a fost suficient de semnificativă pentru a indica o preferință consistentă pentru recrutarea femeilor (sau lipsa acesteia).

III.3.2. Poziția partidelor cu privire la integrarea europeană

Probleme ca libera circulație a forței de muncă, subvenții pentru agricultură din bugetul UE, sau menținerea unei identități naționale distincte într-o Uniune din ce în ce mai diversificată, acestea au constituit subiecte de dezbatere intensă în cadrul scenelor politice din statele post-comuniste candidate.

Gradul de susținere a integrării europene, sau a unor politici europene în mod special, contează prea puțin față de înclinarea partidelor de a fi eurosceptice în privința aderării. Astfel, partidele eurosceptice sunt înțelese aici ca fiind exact ceea ce le indică și denumirea: sceptice sau ca fiind cel mai puțin probabil să susțină proiectele legate de integrarea europeană. Având în vedere acest lucru, pentru cele mai multe elite politice din Europa Centrală și de Est, chestiunea egalității dintre sexe a intrat în scena politică în urma procesului de aderare; partidele politice care susțin cu putere proiectul de integrare europeană pot fi considerate a aborda o atitudine simpatetică față de egalitatea dintre sexe pentru reprezentarea politică, un obiectiv arhicunoscut a UE, deși nu constituie o condiție explicită pentru statele candidate. Astfel, partidele ce nu se arată prea entuziasmate vis-a-vis de proiectele europene, sunt predispuse la a pune egalitatea dintre sexe într-o lumină negativă, în special când este asociată cu cerințele UE sau dacă apare în dezbaterile politice legate de UE. În concluzie, partidele eurosceptice sunt clar mult mai reticente în a avea printre candidații lor și femei. Prin contrast, partidele pro-UE, fie ele din stânga sau din dreapta spectrului politic, sunt mai înclinate să recruteze femei printre candidații lor.

Această observație este consolidată și mai mult, odată cu analiza datelor. În 2004/7, proporția femeilor candidate pe listele partidelor eurosceptice, a fost de 18,59 %, dar numai jumătate dintre acestea au fost alese. Acest fapt indică nu doar reticența partidelor eurosceptice de recruta femei, ci și de asemenea slaba înclinație de a le plasa pe poziții eligibile. Acest model a fost repetat la alegerile din 2009, când femeile au constituit 19,93% dintre candidații partidelor eurosceptice, iar 5,55% au fost alese. Situația partidelor pro-europene este exact contrară: femeile au constituit 27,88% dintre candidați, dar 32% dintre deputați în 2004, și 22,88% candidați și 36,36% din deputații europeni în 2009. Acest lucru sugerează faptul că partidele politice pro-UE au fost semnificativ mai înclinate să plaseze femei mai degrabă pe locurile câștigătoare, decât pe locurile pur decorative.

Corelația între pozițiile partidelor cu privire la integrarea europeană și reprezentarea femeilor explică, de asemenea, unul din puzzle-urile pe care am încercat să le explorez în această lucrare: proporția mult mai mică de femei deputați europeni în delegațiile cehă și poloneză. Cele două țări au cea mai mare concentrație de partide eurosceptice dintre statele membre analizate. În Cehia – Partidul Civic Democrat (ODS), în Polonia – Partidul Lege și JustițiE (PiS) și Partidul de Auto-apărare (SO-numai în 2004) câștigă cea mai mare parte a locurilor eurosceptice. Cu toate acestea corelația dintre pozițiile partidelor cu privire la integrarea în UE și femei, nu poate fi atribuită faptului că euroscepticismul este supra-reprezentat în Polonia și Republica Cehă în comparație cu cele patru țări postcomuniste analizate.

Există cel puțin doi factori care demonstrează acest lucru. În primul rând corelația este valabilă pentru ambele seturi de alegeri pentru PE. În cazul în care partidele eurosceptice au fost alese în Parlamentul European pentru prima dată, se adeverește predicția că acestea ar recruta mai puține femei. Partidul România Mare (PRM), Jobbik din Ungaria, sau Partidul Național Slovac și-au făcut prima lor apariție în Parlamentul European, în 2009, cu un număr de femei extrem de mic printre deputații lor. În al doilea rând, în cazul în care s-au format noi partide, poziția acestora cu privire la integrarea europeană a fost în concordanță cu portofoliul lor în recrutarea femeilor. De exemplu, în Bulgaria, femeile constituie majoritatea în delegația PE a partidului GERB, dar au fost practic ignorate de către euroscepticii Ataka. În mare parte, acești factori sugerează corelația dintre preferințele partidelor în privința integrării europene, iar recrutarea femeilor pentru PE poate fi folosită și în prezicerea cu o oarecare siguranță a comportamentului unor partide față de egalitatea dintre sexe.

Corelația puternică de aici nu constituie neapărat dovada procesul de europenizare. Un studiu despre Parlamentul European ce trata recrutarea candidaților la alegerile din 2009 a demonstrat că activitatea grupului de partide europene din cele șase țări analizate a fost foarte scăzută, și de aceea nu s-a format o legătură între aceste țări și UE. Cu atât mai mult, deseori grupurile de partide europene s-au arătat destul de opozante în vederea adoptării unor politici comune în arii controversate precum egalitatea dintre sexe. Acest lucru s-a dovedit a fi destul de palpabil mai ales în cadrul unuia dintre cele mai mari partide din Parlamentul European, Partidul Popular European, format dintr-o gamă largă de grupuri care au păreri foarte diferite față de egalitatea dintre sexe.

Concluzii

În această lucrare am analizat reprezentarea femeilor în cadrul delegațiilor Parlamentului European din șase state membre post-comuniste : Bulgaria , Republica Cehă , Ungaria , Polonia , România și Slovacia . Dintre cele trei explicații considerate ( factorii culturali și sistemele electorale ; ideologia de partid ; poziția partidului vis- à -vis de integrarea europeană ), poziția partidului cu privire la integrarea europeană a fost dovedită a fi cel mai puternic corelată cu modele distincte pentru reprezentarea femeilor în delegațiile Parlamentului European din Europa postcomunistă.

Deși vorbim despre peste 70 de milioane de femei, la momentul căderii comunismului în Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria, Polonia, România și Slovacia, femei ce trăiau în condiții diferite, în regiuni diferite, vorbind limbi diferite, ele au fost reduse la un unic numitor comun, și anume regimul politic sub care se aflaseră țările lor vreme de aproape 50 de ani.

Schimbările din cultura politică sunt o precondiție a schimbării politice și sociale – încet, cultura politică oficială se erodează și în societate încep să se răspândească idei politice opuse regimului. Nemulțumirea latentă se transformă în contestare deschisă și, astfel, devine posibilă schimbarea regimului. Nici o schimbare politică nu a fost posibilă fără o astfel de "pregătire" culturală. Căderea regimurilor comuniste din Europa a fost pregătită de erodarea conformismului și răspândirea ideilor legate de drepturile omului, de atracția exercitată de democrațiile prospere occidentale.

Tranziția postcomunistă a înseamnat o transformare a relațiilor de gen atât la nivelul public, cât și la cel privat. Structura relațiilor de gen în societatea comunistă era configurată mai ales de presiuni politice, vizând participarea femeilor și a bărbaților în mod egal la muncă, egalitarismul public și privat, integrarea femeilor în structurile politice, desexualizarea femeilor și bărbaților, toate afirmate în ideologia oficială. Odată cu schimbările regimului politic și ale relațiilor economice, multe din aceste presiuni au dispărut, fiind înlocuite de alte mecanisme de configurare a relațiilor de gen cum ar fi cele introduse explicit prin legislație, în procesul de democratizare.

Cercetările ample făcute asupra reprezentării politice a femeilor în estul Europei au o relevanță ridicată în înțelegerea explicită a problemelor referitoare la prezența femeilor în politică și implicită a principalelor ideologii cărora prezența politică a femeilor le este asociată.

Ideologia de partid este candidatul cel mai probabil pentru a explica variațiile de recrutare a femeilor în cele șase tări studiate. Partidele social-democrate au fost mai prietenoase față de femei și fiindcă ele încurajează un feminism mai tolerabil, pe cel victimist, dar și pentru că ele au fost permanent consiliate de către partide omoloage vest-europene să promoveze femei în politică. Partidele naționalist-tradiționaliste acceptă femei și au femei în număr relevant, inclusiv în parlamente, dar aceste femei duc o politică de tip conservator, o politică maternalist-naționalistă.

Procesul de aderare la UE a adus egalitatea de gen pe ordinea de zi a factorilor de decizie la nivel național, deși este poziționată în partea de jos a listei de priorități. Partidele politice pro-aderare, au favorizat egalitatea de gen, inclusiv în zona de reprezentare politică, în timp ce partidele eurosceptice, sunt clar mai reticente în a recruta femei în număr semnificativ, deoarece acestea sunt mai puțin sensibile la ceea ce ei percep a fi normele și practicile impuse de Uniunea Europeană privind egalitatea de gen.

Un motiv cheie pentru reprezentarea mai mare a femeilor în Parlamentul European, ar fi acela că instituția europeană este un organ relativ nou-înființat, unde spre deosebire de parlamentele naționale, dominația de sex masculin nu a devenit încă adânc înrădăcinată. Elitele politice (în mare parte de sex masculin) ale țărilor post-comuniste au găsit arena electorală europeană incontestabil mai puțin atractivădecât scena politică națională.

În ceea ce privește sistemul electoral specific fiecărei țări, se pare că lista de candidați pentru o singură circumscripție națională, reprezintă de obicei o situație favorabilă candidaților femei, astfel întărindu-se ipoteza că reprezentarea proporțională este mai favorabilă pentru femei. În general, dovezile că sistemele electorale au modelat recrutarea femeilor în cadrul delegațiilor Parlamentului European din noile state membre, pot fi descrise ca un mix.

Argumentul că nu există suficiente femei active în spațiul public este fals și rău intenționat. Aceste femei există, doar că ascensiunea lor este de prea multe ori îngrădită și îngreunată. iar calitatea oamenilor care ne reprezintă și ne apară interesele este direct proporțională cu gradul de dezvoltare a societății noastre.

Bibliografie

Andrei Gheorghiță, Lideri politici și construcția deciziei de vot, Editura Institutul European, Iași, 2010;

Aron Raymond, Democrație și totalitarism, Editura All, București, 2001;

Bock Gisela, Femeia în istoria Europei. Din Evul Mediu până în zilele noastre, Editura Polirom, Iași, 2002;

Bucur Maria, Miroiu Mihaela, Patriarhat și emancipare în istoria gândirii politice românești, Editura Polirom, Iași, 2002;

Ball Terence, Dagger Richard, Ideologii politice și idealul democratic, Editura Polirom, Iași, 2000;

Blondel Jean, Political leadership,Sage Publications, London, 1987;

Boia Lucian, Istorie și mit în conștiința românească, Editura Humanitas, București, 2005;

Centrul ”Parteneriat pentru Dezvoltare”, Raport Șanse egale în procesul electoral, 2007;

Deliman Ecaterina, Femeia personalitate politică în societatea noastră socialistă, Editura Politică, București, 1977;

Dragomir Otilia, Miroiu Mihaela, Lexicon Feminist, Editura Polirom, Iași, 2002;

Dragomir Otilia, Femei, cuvinte și imagini: perspective feministe, Editura Polirom, Iași, 2002;

Dahlerup Drude, Freidenvall Lenita, From Discursive Predictions to Evaluation: The Actual Impact of Electoral Gender Quotas, Stockholm University, Sweden, 2009;

Frigoiu Nicolae, Imaginea publică a liderilor si instituțiilor politice, Editura Comunicare.ro, București, 2004;

Gatens Moira, Feminism și filosofie: perspective asupra diferenței și egalității, Editura Polirom, Iași, 2001;

Ghebrea Georgeta, Regim social-politic și viața privată, Editura Universității din București, București, 2000;

Gherbea Georgeta, Metamorfozele sociale ale puterii, Editura Renaissance, Bucuresti, 2007;

Giddens Anthony, Sociologie, Editura All, București, 2001;

Hermet Guy, Poporul contra democrației, Editura Institutul European, Iași, 1998;

Koestenbaum Peter, Liderul-fața ascunsă a exceleței, Editura Curtea Veche, București, 2006;

Lyndon Shanley Mary, Narayan Uma, Reconstrucția teoriei politice:eseuri feministe, Editura Polirom, Iași, 2001;

Le Bon Gustave, Psihologia mulțimilor, Editura Anima, București, 1990;

Marshall Gordon,  Dicționar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, București, 2004;

Miroiu Mihaela, Societatea retro, Editura Trei, București, 1999;

Miroiu Mihaela, Convenio: Despre Natură, Femei și Morală, Editura Polirom, Iași, 2002;

Miroiu Mihaela,  Drumul către autonomie. Teorii politice feministe. Editura Polirom, Iași, 2004;

Mungiu-Pippidi Alina, Doctrine politice. Concepte universale și realități românești, Editura Polirom, Iași, 1998;

Pasti Vladimir, Ultima inegalitate: relațiile de gen în România, Editura Polirom, Iași, 2003;

Poede George, Dominație și putere în gândirea lui Max Weber, Editura Tipografia Moldova, Iași, 2010;

Popescu Liliana, Politica sexelor, Editura Maiko, București, 2004;

Petrescu Alexandra, Femeia în imaginarul politic, Editura Ars Docendi, București, 2008;

Paul (Vass)Andreea, Forța politică a femeilor, Editura Polirom, Iași, 2011;

Rovența-Frumușani Daniela, Ipostaze discursive, Editura Universițății din București, București, 2011;

Schwartzenberg Roger-Gerard, Statul spectacol. Eseu aspra și împotriva starsistemului în politică, Editura Scripta, București, 1995;

Șișeștean Gheorghe, Femeia în contextul schimbării. Statusuri, roluri, identități, Editura Universitate, Oradea, 2000;

Teodorescu Gheorghe,  Putere, autoritate și comunicare politică, Editura Nemira, București, 2000;

Tichy Noel M., Lideul sau arta de a conduce, Editura Teora, București, 2000;

Turliuc Cătălin, Turliuc Maria Nicoleta, Condiția femeii în societatea modernă, Editura Fundația Academică A.D.Xenopol, Iași, 2004;

Weber Max, Politica o vocație și o profesie, Editura Anima, București, 1992;

Woodward Alison E., Ghid de practici corecte pentru realizarea unei reprezentări echilibrate a femeilor și barbaților în procesul decizional politic și social, Editura Punct, București, 2001;

Zamfir Cătălin, Vlăsceanu Lazăr, Dicționar de sociologie urmat de indicator! demografici, economici, sociali și sociologici, Editura Babel, București, 1998;

Zlate Mielu, Leadership și management, Editura Polirom, Iași, 2004;

***

http://www.ipu.org

http://www.europarl.europa.eu

http://www.quotaproject.org

http://cotedegen.wgz.ro

http://www.pdl.org.ro/

Anexe

Bibliografie

Andrei Gheorghiță, Lideri politici și construcția deciziei de vot, Editura Institutul European, Iași, 2010;

Aron Raymond, Democrație și totalitarism, Editura All, București, 2001;

Bock Gisela, Femeia în istoria Europei. Din Evul Mediu până în zilele noastre, Editura Polirom, Iași, 2002;

Bucur Maria, Miroiu Mihaela, Patriarhat și emancipare în istoria gândirii politice românești, Editura Polirom, Iași, 2002;

Ball Terence, Dagger Richard, Ideologii politice și idealul democratic, Editura Polirom, Iași, 2000;

Blondel Jean, Political leadership,Sage Publications, London, 1987;

Boia Lucian, Istorie și mit în conștiința românească, Editura Humanitas, București, 2005;

Centrul ”Parteneriat pentru Dezvoltare”, Raport Șanse egale în procesul electoral, 2007;

Deliman Ecaterina, Femeia personalitate politică în societatea noastră socialistă, Editura Politică, București, 1977;

Dragomir Otilia, Miroiu Mihaela, Lexicon Feminist, Editura Polirom, Iași, 2002;

Dragomir Otilia, Femei, cuvinte și imagini: perspective feministe, Editura Polirom, Iași, 2002;

Dahlerup Drude, Freidenvall Lenita, From Discursive Predictions to Evaluation: The Actual Impact of Electoral Gender Quotas, Stockholm University, Sweden, 2009;

Frigoiu Nicolae, Imaginea publică a liderilor si instituțiilor politice, Editura Comunicare.ro, București, 2004;

Gatens Moira, Feminism și filosofie: perspective asupra diferenței și egalității, Editura Polirom, Iași, 2001;

Ghebrea Georgeta, Regim social-politic și viața privată, Editura Universității din București, București, 2000;

Gherbea Georgeta, Metamorfozele sociale ale puterii, Editura Renaissance, Bucuresti, 2007;

Giddens Anthony, Sociologie, Editura All, București, 2001;

Hermet Guy, Poporul contra democrației, Editura Institutul European, Iași, 1998;

Koestenbaum Peter, Liderul-fața ascunsă a exceleței, Editura Curtea Veche, București, 2006;

Lyndon Shanley Mary, Narayan Uma, Reconstrucția teoriei politice:eseuri feministe, Editura Polirom, Iași, 2001;

Le Bon Gustave, Psihologia mulțimilor, Editura Anima, București, 1990;

Marshall Gordon,  Dicționar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, București, 2004;

Miroiu Mihaela, Societatea retro, Editura Trei, București, 1999;

Miroiu Mihaela, Convenio: Despre Natură, Femei și Morală, Editura Polirom, Iași, 2002;

Miroiu Mihaela,  Drumul către autonomie. Teorii politice feministe. Editura Polirom, Iași, 2004;

Mungiu-Pippidi Alina, Doctrine politice. Concepte universale și realități românești, Editura Polirom, Iași, 1998;

Pasti Vladimir, Ultima inegalitate: relațiile de gen în România, Editura Polirom, Iași, 2003;

Poede George, Dominație și putere în gândirea lui Max Weber, Editura Tipografia Moldova, Iași, 2010;

Popescu Liliana, Politica sexelor, Editura Maiko, București, 2004;

Petrescu Alexandra, Femeia în imaginarul politic, Editura Ars Docendi, București, 2008;

Paul (Vass)Andreea, Forța politică a femeilor, Editura Polirom, Iași, 2011;

Rovența-Frumușani Daniela, Ipostaze discursive, Editura Universițății din București, București, 2011;

Schwartzenberg Roger-Gerard, Statul spectacol. Eseu aspra și împotriva starsistemului în politică, Editura Scripta, București, 1995;

Șișeștean Gheorghe, Femeia în contextul schimbării. Statusuri, roluri, identități, Editura Universitate, Oradea, 2000;

Teodorescu Gheorghe,  Putere, autoritate și comunicare politică, Editura Nemira, București, 2000;

Tichy Noel M., Lideul sau arta de a conduce, Editura Teora, București, 2000;

Turliuc Cătălin, Turliuc Maria Nicoleta, Condiția femeii în societatea modernă, Editura Fundația Academică A.D.Xenopol, Iași, 2004;

Weber Max, Politica o vocație și o profesie, Editura Anima, București, 1992;

Woodward Alison E., Ghid de practici corecte pentru realizarea unei reprezentări echilibrate a femeilor și barbaților în procesul decizional politic și social, Editura Punct, București, 2001;

Zamfir Cătălin, Vlăsceanu Lazăr, Dicționar de sociologie urmat de indicator! demografici, economici, sociali și sociologici, Editura Babel, București, 1998;

Zlate Mielu, Leadership și management, Editura Polirom, Iași, 2004;

***

http://www.ipu.org

http://www.europarl.europa.eu

http://www.quotaproject.org

http://cotedegen.wgz.ro

http://www.pdl.org.ro/

Anexe