Femeia Intre Emancipare, Obedienta Si Maltratare. Perioada Ceausista (1965 1989)

LUCRARE DE LICENȚĂ

FEMEIA ÎNTRE EMANCIPARE, OBEDIENȚĂ

ȘI MALTRATARE. PERIOADA CEAUȘISTĂ

(1965-1989)

INTRODUCERE

Lucrarea de față urmărește o trecere în revistă a evoluției femeii de-a lungul perioadei ceaușiste. Numele lucrării reprezinta diversele ipostaze, stări de fapt, între care alterneaza condiția femeii în această perioadă. Se încearcă o analiză a dezvoltării stării de facto, dar și de jure a femeii, pe toată perioada în care la cârma României s-a aflat Nicolae Ceaușescu(1965-1989). Acesta a condus ghidându-se în jurul principiului de creare a omului nou, multilateral dezvoltat, care implica participarea activă a femeilor în toate domeniile statului. PCR a apreciat în mod deosebit aportul femeilor adus în dezvoltarea patriei, în edificarea societății socialiste multilateral dezvoltate, în ridicarea gradului de civilizație și bunăstare a poporului.

Una din măsurile adoptate de Congresul al IX-lea din 19/24 iulie 1965 a fost aceea de a se reveni la denumirea de Partidul Comunist Român, iar Nicolae Ceaușescu a fost ales secretar general, funcția de conducere a partidului. Această schimbare a avut loc inopinant ca urmare a ideii că edificarea socialismului trebuie să corespundă realității românești și nu unui model străin. Din aceleași rațiuni, la 21 august 1965, Marea Adunare Națională adoptă o nouă Constituție prin care România devine Republică Socialistă.

Venirea noului lider la conducerea partidului unic a fost bine primită de societatea românească: Ceaușescu era recunoscut ca cea mai importantă persoană care urmează, adoptă și continuă doctrina lui Gheorghe Gheorghiu Dej și era de așteptat să continuie procesul de liberalizare a regimului, dar pe de alta parte Ceaușescu simboliza și o alta generație ajunsă la putere, poporul având așteptări mai mult sau mai puțin mărețe de la el.

Fundamentul ceaușismului a fost reprezentat de naționalismul exacerbat. Excesele naționaliste ale regimului nu puteau fi criticate făra riscul de a atrage acuzații de "antipatriotism". În același timp, nepotismul practicat pe scară largă de către regimul Ceaușescu a fost primul experiment european de socialism dinastic. Socialismul din țara noastră a fost aplicarea modelului sovietic de socialism, adică un stalinism adaptat la condițiile românesti. Socialismul dinastic al lui Ceaușecu, denumit oficial " societatea socialistă multilateral dezvoltată", a fost o combinație de rituri politice bizantine, tehnica stalinista de manipulare și resentimente care aminteau de unele tiranii din Lumea a Treia.

În cadrul comunismului mondial, Ceaușescu a aplicat conceptele de suveranitate națională și egalitate în relațiile dintre state și partidele comuniste. Spre deosebire de alți lideri comunisti, "conducatorul" de la București practica o versiune proprie de socialism, în care individul era sacrificat în beneficiul statului.

Numele lucrării de „ emancipare, obediență și maltratare” corespunde cu toate fazele pe care le-a cunoscut femeia de-a lungul istoriei, în încercarea de a ieși din anonimat, de a fi un factor competent, prezent, activ și chiar decizional în domenii precum politică, cultură, producție. Tot în aceste tipare se înscrie și lupta ei apriga de a evolua, de a se emancipa în perioada comunismului românesc, în special a ceaușismului. Această lupă se va desfășura pe mai multe planuri și din mai multe direcții – de la susținătoare aprige ale conducătorului și ale regimului la femei pentru care ceaușismul a reprezentat o prohibiție a ideilor, opiniilor, o încălcare a drepturilor și o depersonalizare, o lipsă de respectare a intimității.

Această teză va fi împărțită în trei capitole fiecare având diviziuni aferente.

Pentru primul capitol denumit sugestiv „Obediență și maltratare”, lucrarea are două direcții de de cercetare- care pot fi înscrise în „atributele” acestea: de supunere, chin, molestare, ascultare- și anume disidența comunistă, în mod special cele două cunoscute femei „antisistem” Ana Blandiana și Doina Cornea, cât și celebrul Decret 770, lege ce interzice categoric întreruperea sarcinii, și în urma căruia mii de femei și-au pierdut viața sau au rămas cu traume de ordin fizic și psihic pentru întreaga viață.

Cel de al doilea capitol are rolul-cheie de a surprinde esența principiului ceaușist conform căruia femeile reprezintă un potențial de forțe deosebit de valoros al construcției socialismului și comunismului , puterea de muncă a populației feminine integrându-se în rândurile oamenilor muncii de la orașe și sate. În decretele adoptate la Congresul al XI-lea al PCR se apreciază că femeile sunt „ o forță remarcabilă a construcției socialismului și comunismului”.

Emanciparea femeii este o problemă a întregii societăți, pentru a cărei rezolvare este nevoie de acțiunea conștientă în egală măsură atât a bărbaților cât și a femeilor. Prin eliberarea femeii din starea de izolare se înțelege o soluționare a celei mai complexe sarcini – „formarea omului nou , constructor conștient al celei mai drepte orânduiri sociale”.

Tipologiile feminine prezentate (femeia muncitor și femeia – om politic) sunt produsul emancipării în condițiile unui regim socialist, dar care totuși a avut intenții constructive în ceea ce privește condiția femeii, acestea sunt integrate în activități politice, economice, sociale. Creșterea gradului de participare a femeilor în producție are o serie de implicații deosebit de complexe în întreaga viață economică și socială a unei națiuni , mai ales dacă ținem cont de rolul femeii în nașterea și creșterea viitoarei generații. Manifestarea femeii în epoca contemporană în politică are loc sub influența pozitivă a mișcării muncitorești asupra vieții politice, dar și sub influența politică a partidelor comuniste și muncitorești asupra societății contemporane. Femeile în comunism au avut de câștigat: locuri de muncã, statut social, independențã economicã fațã de bãrbați, asistența statului în creșterea copiilor, promovarea în poziții de conducere, acces la toate nivelurile și tipurile de educație. Totuși acțiunea de educare a maselor de femei este subordonată obiectivelor construcției noii ordini sociale. În acest caz personalitatea politică a femeii presupune o pregătire teoretică, ideologică și politică corespunzătoare, care fără practica revoluționară nu ar fi posibilă. Participarea necondiționată a femeilor la această activitate social-istorică constituie condiția primară a construcției unei experiențe proprii , fără de care nu obținem dezvoltarea sub toate aspectele a conștiinței lor politice.

Ultimul capitol prezintă mijloacele și metodele folosite de partid pentru a face cunoscută la nivel național și chiar internațional promovarea femeii în statul român, prezintă o propagandă pro-feministă, acest tip de propagandă a avut ca scop obișnuirea femeilor cu rolurile diverse pe care pe care statul considera că ele trebuie să le îndeplinească. În lucrare de asemenea sunt descrise și cele trei tipuri de propaganda care au existat și care au avut consecințe asupra femeii: propaganda care avea ca mediu de propagare femeile, propaganda internă și internațională având ca subiect femeile și propaganda pentru femei.

Mișcarea feministă și-a dat seama că pentru a ajunge la oricare dintre direcțiile de emancipare: economică, socială ,politică, în primul rând este nevoie de o cultură spirituală pentru femei, o cultivare a valorilor morale. Toate aceste revolte ce au porniri de ordin fizic și spiritual reprezintă rodul ostilității bărbaților față de femei.

Tema „femeii” este dezbatută din ce în ce mai mult atat de istoria culturală cât si cea socială.  A existat un stadiu în care femeile au fost studiate prin proprii termeni, în cadrul unor cursuri centrate pe femei care încercau să impună un separatism epistemologic conturând paradigme în afara celor existente. Mai recent s-a trecut la faza de integrare în care, prin intermediul genului considerat categorie centrală de analiză, sunt chestionate toate disciplinele academice tinzându-se către o transformare curiculară generalizată care să propună o viziune inclusivă asupra experienței umane bazată pe diferență, diversitate.

Aceste studii despre femei , studii de gen , se fac în general raportându-ne la relațiile acestora cu ceilalți și aduc o nouă viziune în sociologie dar și cultură.

Deși emanciparea femeii nu este finalizata, căci discriminari continuă să existe, și deși înca există societăți în care femeile sunt supuse unor diverse tratamente umilitoare, ele fiind obligate să accepte condiția bigamă sau poligamă a soțului, sau să fie supuse până la moartea bărbatului, în majoritatea societăților moderne aceasta schimbare s-a produs într-un timp destul de scurt, dar eficient, iar lupta pentru perfectionarea egalității continuă să fie purtată în mod constant, prin înființarea organizațiilor împotriva violenței în familie și prin emiterea de noi legi specifice si explicite care protejează femeia căsătorita și îi atenționează pe soți că femeia nu este o „achiziție”.

Cu toate că, probabil, va mai trece mult timp, zeci de ani până când bărbații vor accepta la nivel global egalitatea dintre ei si soțiile lor, în majoritatea societatilor dezvoltate mentalitatea s-a schimbat aproape radical, astăzi opinia publică și de asemenea majoritate instituțiilor de apărare și protecție privind agresarea unei femei, fie ea chiar și propria nevastă, ca un act inuman, lipsit de onoare și nelegitim.

Regimul comunist din România a avut față de femei o politică bivalentă. Pe de o parte , regimul dorea integrarea femeilor în munca productivă, afirmarea lor pe scena politică și profesională. Pe de altă parte , statul le investea pe femei și cu funcția de mamă educatoare a copiilor, atribuindu-le astfel un rol fundamental în spațiul vieții private.

Femeile au fost promovate din rațiuni de stat și nu din rațiuni care țineau de necesitatea lor de emancipare. Factorii obiectivi care făceau necesară promovarea socială a femeilor erau legați de planurile de dezvoltare economică ale noului conducător, care aveau în vedere o puternică dezvoltare industrială a țării.

Opacitatea sistemului politic comunist și mimarea regulilor democratice ne poate convinge că putem acorda o notă maximă politicilor de gen : relația femeilor cu partidul a fost una bună, au fost prezente în elita decizională, au existat agenții care să se ocupe la nivel central și local de aceste politici. Din această cauză discursul anilor '90 despre modernizarea relațiilor sociale dintre femei și bărbați a întâlnit o piedică ce își are rădăcinile în trecutul comunist al României.

Noțiunea de clasă socială este esențială pentru explicarea asupririi femeilor în cadrul societății capitaliste. În esență , opresiunea femeilor ar fi datorată modului capitalist de producție și existenței proprietății private.

În fond tot ceea ce ține de evoluția / involuția femeii într-o societate are la bază întreaga concepție a societății cum ca femeia este mai prejos decât barbatul și ca nu există o egalitate între aceștia. Concepție ce s-a înradăcinat foarte bine de-a lungul timpului în mentalitatea multora , în special bărbați.

1. OBEDIENȚĂ ȘI MALTRATARE

DECRETUL 770 – „ CONDAMNAȚI LA FERICIRE”

„Ați privit prin ochii unei femei înainte de a naște? Îi trec peste față valuri unduioase de fericire. Clipa cea mare a voluptății feminine se apropie și EA e singură. Privește, dar nu vede, îi vorbești și nu înțelege! Zâmbește îngăduitor și adânc. Lumea a devenit o scenă în care ea joacă rolul primadonei. Nu aplaudați fals, ea simte. O clipă trece peste ea conștiința puterii cosmice…”

Între maltratarea propriului corp și obediență față de regim, de legi , de decrete , femeile au născut mai mult sau mai putin la comandă , au creat o generație de sacrificiu dar care avea să reprezinte viitorul României. Zâmbește îngăduitor și adânc. Lumea a devenit o scenă în care ea joacă rolul primadonei. Nu aplaudați fals, ea simte. O clipă trece peste ea conștiința puterii cosmice…”

Între maltratarea propriului corp și obediență față de regim, de legi , de decrete , femeile au născut mai mult sau mai putin la comandă , au creat o generație de sacrificiu dar care avea să reprezinte viitorul României. Oscilând între păreri pro și contra cum că acești copii au fost salvați la ordin nu făcuți la ordin , în cea mai mare parte cele care au avut de suferit au fost femeile.

Conceptul de salvare al generației viitoare și de creștere a ratei natalității în principiu este unul de bun dar nu în condițiile în care pentru punerea lui în practică se încalcă intimitatea femeilor , iar viața privată devenind nerelevantă în aceste condiții , ajungându-se la trecerea ei în sfera publică.

Dubla perspectivă asupra funcțiilor femeii și anume cea productivă cât și cea reproductivă , l-a determinat pe Ceaușescu să pună accent pe primul rol , acela de „mamă a națiunii” , încurajând capacitățile reproductive ale femeii. Chiar el susține că : „ cea mai mare onoare pentru femei este să nască , să dea viață și să crească copii. Nu poate fi nimic mai scump pentru o femeie decât să fie mamă.”

Pentru prima dată în România comunistă avortul a fost interzis în anul 1948 , masură inspirată după modelul Uniunii Sovietice, care făcuse acest lucru încă din 1936 , cu toate acestea în România nu a fost elaborată o lege specială anti-avort. Întreruperea de sarcină a fost penalizată și considerată infracțiune prin introducerea articolului 482 în Codul Penal din 1948. În prima parte a articolului se preciza că „acela care prin orice mijloace provoacă întreruperea cursului normal al sarcinii este considerat vinovat de avort și pedepsit”. Pedepsele variau dacă femeile erau căsătorite sau nu. Dacă cele ce-și provocau avortul erau necăsătorite , sufereau pedeapsa închisorii corecționale de la 3 la 6 luni, iar dacă femeile erau căsătorite, cu închisori corecționale de la 6 luni la un an. Pedepsele se aplicau și acelora care efectuau avortul. În cazul în care în urma avortului femeia însărcinată suferea vreo infirmitate pedeapsa se mărea , vinovatul trebuind să facă închisoare de la 1 la 3 ani , iar dacă femeia murea în urma avortului , pedeapsa era închisoarea corecțională de la 3 la 5 ani.

În 1957 măsurile contra întreruperilor de sarcină sunt desființate și este adoptată o lege care legalizează avortul. Legea preciza ca „întreruperea cursului normal al sarcinii se efectuează la cererea femeii însărcinate”. În acest sens este modificat și articolul 482 din Codul Penal , precizându-se că numai întreruperile de sarcină care „nu sunt făcute la spital și de către o persoană calificată vor fi pedepsite”.

Legiferarea întreruperii cursului sarcinii la cerere , în anul 1957 a avut o urmare tragică astfel în 1965 au fost înregistrate 1 100 000 de întreruperi ale sarcinii ducând la o scădere considerabilă a natalității.

Având în vedere că întreruperea cursului sarcinii reprezintă un act cu grave consecințe asupra sănătății femeii și aduce mari prejudicii natalității și sporului natural al populației Consiliul de Stat al Republicii Socialiste Române impune interzicerea prin lege a cazurilor de întrerupere a sarcinii excepție făcându-se numai în cazuri cu totul deosebite .

În pofida tuturor acestor măsuri, avortul ilegal a rămas metoda principală de control a fertilității, fapt ce a avut consecințe dramatice asupra populației. Zeci de mii de femei și copii au decedat sau au rămas afectați pe viață. Frecvent, femeile preferau mai degrabă să își riște viața decât să aducă pe lume (încă) un copil, căruia nici ele și nici familiile lor nu îi puteau oferi minimul material și afectiv necesar. Majoritatea femeilor care au ajuns să figureze în statistica mortalității materne erau deja mame a mai multor copii, ceea ce a însemnat că în urma deceselor lor – cauzate în mare parte de efectele secundare ale întreruperile ilegale de sarcină – mulți copii au rămas orfani de mamă. (Între 1966 și 1989, 9452 de femei au fost înregistrate în statisticile privind mortalitatea maternă. Însă acest număr reprezintă o subestimare a mortalității materne pentru că nu include și numărul femeilor care nu au apelat la asistență medicală pentru complicațiile apărute la efectuarea avortului).

„ Este foarte bine că problema aceasta a fost în sfârșit prezentată la Comitetul Exeutitiv. La ea lucrează de mult , din februarie mi se pare ; s-a început greu , pentru că a fost oarecare rezistență însăși la începerea studiului, considerându-se că nu este o problemă care trebuie să ne preocupe , deși situația , după cât se pare , este gravă. Problema natalității și a sporului populației este o problemă pentru care poartă o răspundere foarte mare Partidul nostru , conducerea partidului și guvernului…” ( Nicolae Ceaușescu)

”Decret nr. 770/1966 din 01/10/1966, pentru reglementarea întreruperii cursului sarcinii

Având in vedere că întreruperea cursului sarcinii reprezintă un act cu grave consecințe asupra sănătății femeii si aduce mari prejudicii natalitatii si sporului natural al populatiei.

Consiliul de Stat al Republicii Socialiste Romania decreteaza:

Art. 1. -Întreruperea cursului sarcinii este interzisă.

Art. 2. – În mod cu totul excepțional întreruperea cursului sarcinii va fi autorizată potrivit prevederilor art. 5, in cazurile in care:

   a) sarcina pune viata femeii intr-o stare de pericol care nu poate fi înlaturat printr-un alt mijloc;

   b) unul din parinți sufera de o boala grava, care se transmite ereditar, sau care determină malformațiuni congenitale grave;

   c) femeia însarcinată prezinta invalidități grave fizice, psihice sau senzoriale;

   d) femeia este in vârsta de peste 45 de ani;

   e) femeia a născut patru copii si ii are in ingrijire;

   f) sarcina este urmarea unui viol sau a unui incest.

 Art. 3. – Întreruperea in cazurile prevăzute la art. 2 se poate efectua in primele trei luni ale sarcinii.

    În caz excepțional, când se constata o stare patologica grava care pune in pericol viața femeii întreruperea cursului sarcinii se poate face pâna la sase luni.

Art. 4. – Întreruperea cursului sarcinii se efectueaza, in cazurile prevăzute de art. 2 si 3, de medici obstetricieni-ginecologi, în unități sanitare de specialitate.

Art. 5. – Autorizarea întreruperii cursului sarcinii se dă de către o comisie medicală raionala sau oraseneasca instituita in acest scop prin decizia comitetului executiv al sfatului popular regional sau al oraselor Bucuresti si Constanța.

Art. 6. -Îîn cazuri de extremă urgență medicală, când întreruperea cursului sarcinii trebuie imediat efectuată, medicul are obligația ca inainte de intervenție, sau când nu este posibil, în cel mult 24 ore de la aceasta să anunțe in scris pe procuror, care urmeaza a constata, pe baza avizului medicului legist și a oricăror alte date, dacă interventia pentru întreruperea cursului sarcinii a fost necesară.

Art. 7. – Efectuarea intreruperii cursului sarcinii in alte condiții decit cele prevazute in acest decret constituie infractiune si se pedepseste potrivit dispozitiilor Codului penal. Art. 8. – Prezentul decret intra in vigoare la 30 zile de la publicare. In acelasi termen, ministrul sănătății și prevederilor sociale va emite instrucțiuni de aplicare a acestui decret. Pe data intrarii in vigoare a prezentului decret, Decretul nr. 463 pentru incuviințarea întreruperilor de sarcina, publicat in Buletinul Oficial nr. 26 din 30 septembrie 1957, se abroga. ”

Odată cu publicarea Decretului 770 din 1 octombrie 1966 privind reglementarea întreruperii sarcinii , regimul Ceaușescu a pus bazele a ceea ce avea să constituie unul dintre cele mai represive și mai dure regimuri pronataliste din istorie. Metodele folosite pentru a crește rata natalității prin implementarea decretului 770 / 1966 și a modificarilor emise pe parcursul următorilor douăzeci și trei de ani situează România în rândul statelor care au folosit politici demografice extreme , alături de China cu ale sale politici ale avortului silit și Germania nazistă cu politicile sale pro si antinataliste bazate pe criterii rasiale. Decretul 770 / 1966 a marcat intervenția regimului în cele mai intime aspecte ale vieții cetățenilor săi și , mai cu seamă , în trupurile femeilor. În conformitate cu principiile ideologice ale „ egalității socialiste” , această politică demografică a sfârșit prin a afecta toți cetățenii cu vârste peste 25 de ani, bărbați și femei , indiferent de statutul lor marital și / sau reproductiv. Tuturor persoanelor fără copii – inclusiv celor sterile – li se reținea un impozit lunar. Politicile demografice ce vizau reproducerea umană au constituit literalmente „ corpul politic” al României , un corp – în sensul politic al sintagmei – profund abuzat de către un regim care își declara neîncetat „profunda umanitate” și grija paternalistă față de cetățeni , în contextul formării „omului nou ”.

După aplicarea decretului nr.770 / 1966 o serie de consilii , ministere cât și redacția ziarului Scânteia au primit peste 600 de scrisori în legătură cu problema natalității și ocrotirea mamei și copilului. Din conținutul acestor scrisori rezultă că o parte din cetățeni apreciază pozitiv și sunt de acord cu cu măsurile luate pentru stimularea natalității , întărirea familiei și îmbunătățirea continua a ocrotirii mamei și copilului.

Pornind de la greutățile lor materiale , alți cetățeni se declară nemulțumiți de dispozițiile cuprinse în decret, ridicând următoarele probleme :

Lipsa spațiului locativ :

Cei mai mulți dintre cetățenii care au trimis sesizări leagă problema natalității de situația spațiului locativ. Unii arată că, deși sunt tineri căsătoriți și cu situația materială corespunzătoare, au renunțat la a avea copii din lipasă de spațiu.

Familiile bine constituite, care au unul sau doi copii susțin că nu înțeleg să mai dea naștere la al treilea sau al patrulea copil din cauza spațiului insuficient pe care îl dețin.

În scopul înlăturării acestor greutăți se propune luarea de măsuri pentru stimularea construcțiilor individuale de locuințe , îndeosebi în mediul urban , precum și pentru construirea de locuințe din fondurile statului.

La repartizarea locuințelor construite din fondurile statului să se acorde prioritate familiilor cu mulți copii și tinerilor căsătoriți care locuiesc în condiții necorespunzătoare sau nu niciun fel de spațiu.

Reglementarea muncii femeiești

Pentru înlăturarea greutăților pe care le au familiile cu mai mulți copii , în care ambii soți sunt în câmpul muncii , se propune ca mamele să fie lăsate acasă pentru a îngriji și educa , iar soților să li se acorde o retribuție în plus pentru a recupera o parte din salariul soției .(…)

De asemena , pe lângă școli, să se creeze secții cu orar special, unde copiii ai căror părinți sunt în câmpul muncii , să poată servi masa , să se odihnească și să pregătească lecțiile.

Acordarea alocației de stat

Se propune majorarea cuantumului alocației de stat pentru copii , proporțional cu numărul lor , ca de exemplu : 100 lei pentru primul copil , 150 pentru cel de al doilea , 200 lei pentru cel de al treilea, etc.

Problema salariilor

În scrisorile lor , unii cetățeni cer majorarea salariilor , ținându-se seamă de cerințele decretului de a crește și educa cel puțin 4 copii. Aceștia susțin că salariul sub 1000 de lei este insuficient pentru întreținerea unei familii cu 4 copii. Pentru creșterea în bune condiții a copiilor se propune reducerea prețurilor la produsele de primă necesitate ( carne , lapte , unt , etc)

Întreruperea sarcinii

O altă problemă ridicată în scrisori se referă la prevederea cuprinsă în art. 2 , litera „e” din decret , în care se arată că întreruperea sarcinii este autorizată numai dacă femeia a născut 4 copii și îi are în îngrijire. Din sesizările făcute reiese că sunt cazuri în care femeile , deși au născut 4 copii, o parte din aceștia s-au căsătorit ori au intrat în câmpul muncii și deci nu mai sunt în îngrijirea lor. Potrivit prevederilor decretului , acestor femei nu li se poate aproba întreruperea sarcinei până la vârsta de 45 de ani , cu toate că au născut 4 copii.

Există și situații când unele femei au în îngrijirea lor 4 sau mai mulți copii, din care unii ai soțului rezultați din altă căsătorie și nefiind toți născuți de acestea nu li se îngăduie , conform noii legislații , întreruprea sarcinii.

Se mai propune reglementarea posibilității de întrerupere a sarcinei pentru tinerele căsătorite, care atât ele cât și soții lor urmează cursurile de învățământ superior și nu au mijloace propriide existență. În vederea rezolvării unor astfel de situații s-au putea înființa creșe și cămine pe lângă instituțiile de învățământ superior. Astfel că în 1977, conform raporturilor făcute de Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului numărul de locuri în leagăne la nivelul întregii țări ajunsese la 11.000 de locuri.

Unii cetățeni susțin că restricțiile existente în legătură cu întreruperea sarcinei ar avea consecințe negative asupra unor adolescenți , studenți , militari , văduvi , etc , ducând la practicarea actelor de perversiune și inversiune sexuală . În legătură cu aceasta se sugerează , ca o măsură de remediere, înființarea caselor de toleranță.

Pentru prevenirea unor consecințe ce ar putea să apară în rândul elevilor și pentru evitarea unor situații de natură să stimuleze preocupări de sexualitate precoce , se propune desființarea liceelor mixte .

Referindu-se la articolul apărut în presă cu privire la aplicarea unui impozit pe salariile acelora care nu au copii , unii cetățeni îl socotesc nejustificat în cazul femeilor și bărbaților sterili, ca și al acelora care din cauza unor afecțiuni organice nu mai pot procrea.

Fragmente din „ tabelul cu scrisorile adesate conducerii partidului care se referă la decretul 770 :

5.nr.113.387 Pătroiescu Ana , București- m.d.p –apreciază importanța decretului și va lupta pentru propagarea lui în rândul muncitorilor din uzină și consideră necesară aplicarea lui cu mult timp înainte și propune totodată intensificarea muncii de educație patriotică a poporului.

9.nr.112.721 Dinache Elena . Este de acord cu decretul , dar are în vedere o situație a sa grae (2 copii – numai salariul soțului de 987 lei ) ; propune să se ia măsuri de încadrare a sa într-o muncă ușoară , mărirea salariilor , a alocației de stat pentru copii , creșe și internate școlare și reducerea chiriilor, a iluminatului electric.

19.nr.112707 Scrisoare anonimă. Nu este de acord cu mărirea impozitului pe salarii întrucât (cazul ei) a vrut să aibă copii , dar nu a reușit. Ea întreține nepoții și dacă i se va mări impozitul nu va mai avea posibilitatea să-i ajute.

În baza indicațiilor primite referitor la stimularea natalității și sprijinirea familiilor cu mai mulți copii s-au studiat o serie de posibilități care permit luarea unor măsuri :

Creșterea numărului de locuri în creșe și grădinițe și casa copilului, ceea ce ar fi asigurat femeilor salariate condiții de viață normală

Indemnizația la naștere – se propune acordarea , cu începere de al 1 ianuarie 1967, a unei indemnizații de 1000 de lei pentru cel de al treilea șu următorii copii care se vor naște. Această măsură implică un efort financiar foarte mare, peste 60 % din bugetul total alocat acestor măsuri stimulative , ceea ce denotă marea importanță acordată acestei politici pentru stimularea natalității.

Ajutorul de sarcină și lehuzie pentru mamele salariate. Se propunea ca după concediul de lehuzie de 60 de zile , femeia să aibă posibilitatea de a primi la cerere un concediu prenatal plătit cu jumătate din salariu pe care l-a avut inițial , până ce copilul ajungea la vârsta de 6 luni , și cu un sfert din salariu până la împlinirea vârstei de 1 an.

Acordarea pentru mamele cu copii până la 7 ania dreptului dea se încadra în producție numai cu ½ de normă

Desființarea contribuției părinților pentru grădinițe

Acordarea priorității trimiterii la odihnă și tratament pentru familiile salariaților cu copii

Acordarea gratuită a asistenței medicale femeilor cooperatoare agricole și nesalariate cu mai mulți copii

Îmbunătățirea asistenței medicale a mamei și copilului

Îmbunătățirea legislației în vigoare în scopul consolidării familiei

Intensificarea acțiunilor educativ-sanitare

Surse de acoperire a cheltuielilor necesare de aplicarea măsurilor propuse

Ministerul Justiței a acordat o atenție sporită „Legislației comparate în materialul reglementării avortului”. Juriștii au dezbătut formulările Decretului 770 , revizuind în mod repetat limbajul său legal. Tot ei au elaborat proiectul decretului pentru modificarea codului Penal , care urma să reflecte noua legislație și noile dispoziții privind avortul. În spiritul responsabilității tuturor membrilor societății în procesul de ” constituire a socialismului” , proiectul de lege menționa : „ Pericolul social deosebit al avortului și consecințele grave de ordin medical , demografic și social , pe care le generează , impun ca instigatorii , complicii și favorizatorii să fie pedepsiți la fel ca și autorii.”

Pentru a se asigura că legile și politica cu privire la reproducere vor fi implementate fără tăgadă , regimul a creat o rețea complexă de instituții ale statului , integrate atât vertical ( ori ierarhic ) , cât și orizontal , pe întreg teritoriul țării . Acest enorm aparat birocratic a facilitat culegerea și transmiterea de informații într-o manieră atent orchestrată (deși atomizată , în sensul că accesul la aceste informații și circulația lor erau totuși restricționate). Ca și în alte domenii de producție , au fost stabilite sarcini de plan privind reproducerea populației , sarcini care vizau creșterea ratei natalității , scăderea ratei mortalității infantile și a numărului întreruperilor de sarcină. Rapoarte din mediul rural , mai exact comune , erau trimise cu regularitate ( trimestrial , semestrial , anual ) către structurile imediat superioare – municipale , județene – la nivel regional și apoi la București.

Severitatea acesti legi își are originile și în faptul că avorturile ilegale erau investigate de Procuratură și Securitate , femeile riscând pedepse de la 6 luni la 2 ani închisoare. Cu toate acestea , numeroase potențiale mame au continuat să-și riște viața și libertatea , refuzând să devină mașini de reproducere ; se consideră că între 1966 și 1989 cca 11.000 de femei și-au pierdut viața în urma avorturilor.

Ca femeile să poată scăpa de interogatorii nesfârșite din partea procuraturii , medicii , scriau deseori în foile de observație că avorturile s-au produs spontan și nu au fost provocate.

Erau și situații în care femeile se prezentau la control având în uter capete de embrioni neeliminate , rezultat al avorturilor nemediacle la care apelau. Uneori era dificil ca medicii să ascundă acest lucru deoarece în spital erau în jur de trei rețele informative . existau spioni peste tot , printre paciente , medici sau asistente.

Femeile de rând nu prea aveau de ales. Cele care hotărau să nu păstreze copilul „ se scobeau” cu sârme sau cabluri electrice pentru a distruge oul în formare sau se lăsau pe mâna unor medici veterinari , asistente , moașe sau ginecologi fără experiență. Printre victimele avorturilor s-au numărat totuși și doctorițe.

Într-un articol relativ recent publicat de un ziar național o femeie de 60 de ani vorbește despre contracepție și avorturi: "Îmi bagam eu acolo bicarbonat, ceai de mușețel! Mi-am provocat singură 10 avorturi". A povestit cum a făcut de-a lungul vieții zece avorturi. Pensionara folosea spirt, bicarbonat sau ceai de mușețel atât pentru a scăpa de sarcinile nedorite, cât și ca metodă contraceptivă."Mi-am provocat singură 10 avorturi și uite că am ajuns la 60 de ani. Am doi copii", a spus femeia."De la spirt mi s-a făcut foarte rău, era să mor. Îmi băgam acolo bicarbonat, ceai de mușețel. Și soțul folosea bicarbonat în timpul contactului sexual", a completat ea.

Decretul lui Ceaușescu a ucis-o și pe fata unui nomenclaturist, fata lui Vasile Patilineț.

Pentru copiii nomenclaturiștilor PCR, Decretul 770 era la fel de neimportant ca orice altă lege impusă de statul socialist. Acești tineri aveau posibilitatea să prevină sarcinile nedorite printr-o simplă vizită la farmacia de protocol a Spitalului Elias sau al policlinicile speciale unde se tratau demnitarii.

Un singur episod tulburător le-a pus pe odraslele liderilor comuniști față în față cu legea criminală : moartea fetei unui nomenclaturist notoriu , Vasile Patilineț , responsabil cu Securitatea în Comitetul Central. Acesta era pe linia durilor , credea foarte mult în ceea ce spunea Ceaușescu și nu i-a dat voie fetei să se protejeze, așa că și-a făcut un avort forțat și a murit. „Așa se și împărțeau oamenii atunci: cei de la conducere și restul poporului. Șeful Securității, Vasile Patilineț, avea o fată, studentă la medicină în anul V și gravidă în luna a cincea. El era plecat în RDG, dar soția lui a venit la Dan Alessandrescu și i-a cerut să-i facă fiicei avort. Dan Alessandrescu s-a conformat, poate și în ideea că va avea apoi anumite avantaje, dar fata a murit pe masa de operație. În cîteva minute, maternitatea fost înconjurată de mașinile Securității. Cadavrul a fost dus imediat la Elias pentru a fi autopsiat acolo.
(…)A fost, într-adevăr, dramatic! O dată mi-am pierdut cumpătul și am început să țip pe culoare să vină Ceaușescu să vadă și el ce se întîmplă prin spitale. A fost un adevărat genocid! Karadjic și Miloșevici au fost acuzați că au omorît nu știu cîte mii de albanezi, dar Ceaușescu care a omorît zece mii de femei?”

Ca urmare a pedepselor draconice , medicii refuzau , de regulă , să efectueze avorturi ; dacă erau surprinși riscau pedepse de până la 12 ani închisoare și pierderea autorizației de exercitare a profesiei. Aceste măsuri au fost aplicate cu toate că mortalitatea infantilă a atins , în 1987 , cifra ridicată de 28,9 la mia de nou născuți , cauzele principale ale mortalității infantile ridicate erau condițiile de trai și de igienă – mai ales în creșe- și numărul crescut al copiilor abandonați.

Cel mai umilitor aspect al forțării natalității a fost însă controlul ginecologic obligatoriu , la care femeile însărcinate au fost supuse pentru a se constata că sarcina era dusă până la finalizare ; acest control era efectuat atât de medici cât și de organele se poliție , având în vedere că regimul nu avea suficientă încredere în incoruptibilitatea corpului medical. Cuplurile sterile erau constrânse să se supună unui tratament în cabinetele de specialitate.

Același imperialism natalist a favorizat însă răspândirea bolii SIDA , având în vedere că regimul interzicea farmaciștilor să vândă anticoncepționale ( prezervative). Întrebat de un ziarist american , ministrul sănătății Victor Ciobanu răspundea în 1987 „ că folosirea anticoncepționalelor nu va fi încurajată în România din cauza politicii noastre demografice. ”

Prin Ordinul de ministru 473 din 3 decembrie 1983 au fost stabilite noi criterii de diagnosticare și raportare a stării de gestație, avort și tulburări neurohormonale. Conform anexei nr.2 la Ordinul 473, urma să fie codificat și raportat drept avort , „acel caz în care există certitudinea unei sarcini complicate prin avort. Astfel, diagnosticul se va pune pe baza examenului clinic, numai în cazul eliminării în staționar a embrionului ori fătului, ori a examenului histopatologic”. Din expunerile medicilor rezultă că cele mai multe dintre femeile care recurgeau la manevre abordive ilegale, nu se prezentau la medic decât în momentul în care viața le era pusă în pericol și de obicei după ce erau sigure că tentativa de avort le reușise. Noua metodologie își dovedește eficacitatea , astfel că în 1984 numărul avorturilor incomplete se reduce considerabil față de anul precedent.

În octombrie 1986 este emis un alt ordin al Ministerului Sănătății privind metodologia folosită pentru stabilirea diagnosticului de avort. Prin aceasta se aduceau precizări suplimentare pentru situațiile în care avortul avusese loc staționar. Medicii aveau obligația „ de a folosi toate datele examenului clinic și probelor biologice, imunologice, în vederea susținerii diagnosticului de status de avort, care ulterior va fi confirmat sau eventual infirmat prin examenul microscopic al produsului de chiuretaj.”

MAI s-a implicat activ și în combaterea încălcării Decretului 770 / 1966. Printre datele cuprinse în „ Informări” se află și numarul personalului medicat judecat și condamnat pentru întreruperi de sarcini ilegale. În 1972 , un raport făcut la cererea Secției Organizatorice și Secției pentru controlul muncii și bazat pe bilanțul MFA și MI pe 12 județe și a municipiului bucurești menționa că „ în ultimii 4 ani au fost trimiși în judecată și condamnați pentru…[ efectuarea ilegală a avorturilor ] peste 220 cadre medico-sanitare.

După cum poate fi observat , sistemul extins de supraveghere conceput pentru monitorizarea și implementarea Decretului 770 / 1966 și a altor probleme demografice – creșterea numarului de sarcini , scăderea mortalității infantile și a întreruperilor cursului sarcinii – a produs o cantitate semnificativă de date. Cu toate acestea Decretul nu numai că nu a dat rezultate scontate privind creșterea susținută a ratei natalității în România, dar nici nu a împiedicat femeile să apeleze la întreruperile de sarcină pe parcursul celor doua decenii de existență a unei legislații antiavort represive. Ca urmare , la ședința comitetului Politic Executiv din februarie 1985 , Ceaușescu a declarat furios : „ am văzut că avem în Europa cel mai mare numar de întreruperi de sarcină față de RFG , Franța , Anglia, inclusiv țările socialiste . nicăieri nu există un numar atât de mare de întreruperi de sarcină. Deși la noi este interzis avortul , totuși avem un număr foarte mare …este inadmisibilă situația aceasta. În privința aceasta trebuie discutat cu femeile , cu populația , dar inclusiv cu medicii.

Disprețul față de cetățenii României, în general , și față de femei , în particular , contrazicea flagrant presupusul „ umanism profund” al lui Ceaușescu. Acest așa-zis „umanism profund” era contrazis și de maniera în care regimul a ignorat cantitatea considerabilă de date statistice și studii care analizau efectele politicii sale demografice. În contextul unei penurii crescânde , incluzând insuficența căldurii , electricității și mâncării , a purta un copil ridica atât probleme de ordin material , de sănătate , cât și de ordin moral.

Decretul 770/1966 coroborat cu alte acte normative emise de regim în acea vreme au redus femeia la statutul de producătoare de copii , deși regimul propovăduia egalitatea între sexe și promovarea femeii în poziții-cheie în societatea socialistă. Un astfel de act era Decretul 100 al consiliului de stat din 1977 , care insitituia prețul corect pentru litru de lapte matern donat de românce : 62 de lei. Donarea de lapte matern era motivată cu nevoia de a crea „corpuri puternice , tinere” , într-o perioada în care criza alimentară debuta în România.

În ciuda terorii existente , poeta Ana Blandiana a reușit , însă , sa publice in 1984 , în revista studențească „ Amfiteatru ” o poezie intitulată „ Cruciada copiilor” care s-a răspândit din om în om , mare parte a populației cunoscând cel puțin versurile care îl înfierau pe dictator :

„Un întreg popor

Nenăscut înca

Dar condamnat la naștere,

Un întreg popor

Care n-aude, nu vede, nu înțelege,

Dar înaintează

Prin trupuri zvârcolite de femei,

Foetus lângă foetus,

Prin sange de mame

Neîntrebate.”

O suită de acte aberante , ale unui regim totalitar, au făcut să vină pe lume probabil generația așteptată de România de azi. A fost o generație cu cheia de gât, au crescut la cozi , au învățat la lumina lămpii cu gaz când se oprea curentul, au băut quik-cola și cico. Au fost pionieri, UTC-iști, au reciclat sticle și borcane , au făcut muncă patriotică, l-au citit pe Marx , iar în 1989 li s-a cerut să uite tot și să o ia de la capăt.

Politica pronatalistă ceaușistă , care debutează prin apariția Decretului 770/1966 , a luat sfârșit în decembrie 1989, moment în care una dintre primele măsuri luate de Consiliul Provizoriu de Uniune Națională (CPUN) a fost Decretul din 26 decembriecare abroga Decretele 770/1966 , 441/1985 și articolele 185-188 din Codul Penal privind avortul.

Consecințele nefaste ale politicii nataliste ceaușiste au marcat cotidianul cetățenilor români nu numai pe parcursul celor 23 de ani de restricționare severă a accesului la avort, ci și în perioada postcomunistă.

Cu toate acestea decrețeii nu-și regretă nici astăzi copilăria și adolescența. Au avut parte de cele mai frumoase petreceri , de cele mai frumoase prietenii, nealterate de interese materiale sau de binefacerile lunii virtuale, au citit cele mai frumoase cărți. Pentru că mulți au fost obligați să se autodepășească au ieșit mai buni.

Există persoane din generația decrețeilor care nu se consideră o generație de sacrificiu. Născuți la comandă și totuși au ajuns figuri emblematice ale generației lor și mai mult exemple pentru viitoarele generații. Punctele de vedere ale unor femei care au fost condamnate la viață sunt cât se poate de obiective , spre exemplu :

Alexandra Rusu : „ Suntem o generație care a trebuit să tragem pentru noi, să ne punem pe picioare ca să înțelegem și să ne adaptăm , să tragem pentru copiii noștri , pentru că lucrurile nu sunt puse la punct nici pentru ei , trebuie să le oferim o bază , o educație , și trebuie să tragem și pentru părinții noștri, fără să-i acuzăm în niciun fel. Au avut acest ghinion efectiv. Lucrurile astea de obicei nu se întâmplă. Oriunde afară o generație are de regulă în spate numai pe ea și generația viitoare.”

Diana Flutur : „ Foarte mulți oameni de vârsta mea au ajuns în poziții cheie și cumva simt că e timpul nostru. Suntem o generație care are multe de spus și de făcut. Suntem o generație mai bună , mai complexă și mai dinamica. Eu și câțiva am început industria publicității în România , iar acest privilegiu îl au foarte puțini oameni în lume. și la fel în orice domeniu. Am învățat odată cu construirea societății.”

Câțiva oameni de afaceri , care au avut curajul să se autoincludă în controversata categorie a „decrețeilor” , găsesc că educația căpătată în comunism și concurența din comunism au avut un rol esențial în formarea actualei clase business din România. Calitatea învățământului dar și determinarea pe care le-o dădea faptul că se știau nedoriți , i-au călit pe decreței pentru luptele pe care aveau să le dea în carieră.

Crescuți într-un sistem egalitarist , singura metodă care făcea diferența părea a fi diploma. De aceea concurența pentru licee bune , mai târziu pentru facultăți , era acerba. Decrețeii au fost generații extrem de competitive, lucru demonstrat de rezultatele școlare, dar și de performanțele lor în continuare.

Una dintre caracteristicile „modernizării” și emancipării femeilor este accesul la folosirea metodelor contraceptive modern , ceea ce face ca avortul să nu reprezinte metoda principal de control a fertilității. Pentru un roman , „întoarcerea la Europa” este în parte marcată prin recâștigarea drepturilor reproducerii. În această privință, intrarea României în Uniunea Europeană este însoțită și de probleme de ordin demografic similar celor înregistrate în majoritatea țărilor europene și anume scăderea ratei natalității ( sau rate ale natalității ale căror valori se află sub rata de înlocuire a populației. Politicile draconice ale regimului Ceaușescu servesc drept un exemplu elocvent de cum nu trebuie tratată o asemenea problemă demografică.

Chiar dacă după 1989 mijloacele contraceptive moderne au fost puse la dispoziția publicului larg , din cauza lipsei de educație în acest sens utilizarea acestor mijloace este destul de precară, întreruperea de sarcină , relegalizată din decembrie 1989 , continuă să fie principalul mijloc de prevenire a nașterilor. În primul deceniul postcomunism , România s-a aflat frecvent în primele poziții în lume în ceea ce privește avortul.

Una dintre marile promisiuni ale comunismului a reprezentat-o egalitatea. Emanciparea femeii devine posibilă doar atunci când aceasta va putea lua parte la procesul de producție la scară socială și atunci când îndatoririle domestice vor ocupa doar o mică parte din timpul ei… caracterul nenatural al dominației bărbatului asupra femeii în familia modernă și necesitatea stabilirii egalității sociale reale între sexe, aceste probleme vor fi prezentate ca stringente doar atunci când bărbatul și femeia vor fi într-adevăr egali în fața legii. Va deveni astfel evident că prima promisiune a emcipării femeii o reprezintă reintroducerea acesteia în industria de stat..

Egalitatea în drepturi cu bărbatul a fost un principiu de natura prescriptivă , deoarece , la nivel juridic , politizarea tuturor instituțiilor democratice a dus la luarea arbitrară a deciziilor. Pe de altă parte , asistența socială de care a beneficiat femeia în comunism și prin care s-a dorit o echilibrare din perspectiva situației economice a acesteia cu bărbatul a mărit dependența economică și de status față de instituțiile Statului. În teoria politica feministă , se consideră că protecția socială și toate celelalte mijloace adiacente desfășurate de stat în sprijinul familiilor sărace sau/ și cu mulți copii este generatoare de dependență.

Cu toate că unele românce s-au lăsat ademenite de vorbele frumoase, promițătoare de dreptate și egalitate ale partidului, cele mai multe au refuzat să se înscrie într-un tipar ideologic impus de multe ori cu forța. Acest refuz al imaginarului comunist al femeii poate fi interpretat si ca un mijloc de rezistență anticomunistă. Femeile au continuat cu aceeași îndeletnicire specifică să se dedice familiei lor, atunci când partidul le cerea să o părăseasca și să se emancipeze, și au refuzat, chiar cu riscul vieții, sa devina producătoare de copii atunci când statul le-o impunea. Aproximativ 10 000 de femei au murit pentru ca au refuzat să îsi vânda trupul si sufletul partidului, fără să aducem în discuție numărul aproape egal al acelora ce au decedat în închisorile și celelalte centre de exterminare comuniste.

Perioada ceaușistă a reprezentat pentru femei a despiritualizarea , o transformare în obiecte reproductive , nefiind stăpâne nici măcar pe propriul lor trup , neputând decide dacă vor da sau nu viață. În pofida acestui fapt și a încălcării vieții private, chiar intime, privind în ansamblu, politica pronatalistă a avut și părți bune deoarece o renunțare la sarcină reprezintă de fapt uciderea unui suflet nevinovat , ceea ce afectează atât din punct de vedere psihic cât și fizic o femeie.

1.2 Disidente comuniste : Doina Cornea, Ana Blandiana

Ca și în cazul altor mecanisme de teroare politică, cea mai puternică armă a Securității a fost frica, adânc înrădăcinată în rândurile populației românești. Frica duce la supunere și la crearea unui surplus de forță de muncă neplătită. Securitatea a reputat un succes extraordinar în crearea unei psihoze în masă, populașia era convinsă că securiștii se află peste tot, așa cum reiese din ceea ce s-a publicat în țară și în presa occidentală în timpul revoluției.De asemenea reiese că în regimul Ceaușescu, căruia toți i se înclinau , fenomenul disidenței este rar. Prin acceptarea minciunii românii deveniseră „un popor fără o scară de valori morale și spirituale, un popor hrănit doar cu lozinci, iar acest proces de „secătuire spirituală” statea la baza tuturor neajunsurilor vieții.

Disidența, în România, mai ales în ultimul deceniu al regimului comunist, trebuie discutată atât în contextul intern, cât și internațional. Regimul politic dă dovadă de o abilitate sarcastică în a se folosi de intelectuali. Îi contrapune pe unii celorlalți și îi utilizează în beneficiul propagandei regimului politic. Mai ales în condițiile în care așa-zisa desființare a cenzurii făcuse ca cenzura, de fapt, în mod paradoxal, să se înăsprească și să se extindă la niveluri la care altădată nici măcar nu se putea spera. Dar dincolo de atitudinea intelectualilor români unii față de alții, pe de o parte, dar și a acestora față de regimul politic, pe de altă parte, se observă, în România, și o evidentă lipsă de solidaritate între intelectuali și muncitori.

Intelectualitatea în România, în anii ’80 nu are, din nefericire pentru ea și pentru țară, niciun rol în conturarea unui program politic alternativ și de difuzare a acestuia în rândurile populației (iar vocile care discută problemele legate de respectarea drepturilor omului în România rămân mai degrabă singulare și izolate). De aceea, intelectualitatea apare ca o pătură elitistă, neangajată, care preferă rămânerea în „turnul de fildeș”, conservarea funcțiilor bine retribuite, a banilor, nu puțini, și a tirajelor impresionante, jucând și mimând disidența prin păcălirea vigilenței cenzurii comuniste, dar dovedind, în fapt, o neputință jenantă de a acționa în sensul reformării autentice a regimului politic sau înlăturării acestuia.

Dizidența poate fi definită ca o luptă pentru drepturile inalienabile ale ființei umane, luptă ghidată de mai multe principii: cel al legalității, al nonviolenței și al transparenței, principii care o disting de toate celelalte mișcări de opoziție existente anterior. Caracteristic dizidenței din România este faptul că, spre deosebire de mișcările de același tip din celelalte state comuniste, care au un caracter de grup, ea prezintă o istorie bazată pe „cazuri”. În cazul României, numărul celor care au îndrăznit să critice public sau să conteste regimul comunist folosindu-se de noul context internațional a fost mult mai mic. Mai mult, spre deosebire de celelalte țări, nu a existat nici o mișcare colectivă care să poată activa continuu, ci au existat cu precădere disidenți solitari, împiedicați să se organizeze într-o opoziție mai coerentă.

Astfel, un disident este o persoană aflată în dezacord cu fundamentele ideologice, politice, economice sau morale pe care se bazează societatea în care trăiește, dar care nu numai că gândește diferit, dar și declară acest lucru în public, nu doar în familie sau în cercul privat al celor mai apropiați prieteni. În acest sens, mai trebuie adăugat că, în general, disidenții trebuiau să fie și oameni ai condeiului, persoane cu un anumit grad de educație, care să fie capabile să articuleze în scris criticile față de sistemul comunist și, mai ales, să le facă inteligibile unei audiențe străine. Pe scurt, disidenții, cel puțin cei care au ajuns să fie cunoscuți ca atare, au fost ceea ce am putea numi intelectuali publici. Termenul de disident ca atare nu a fost inventat de cei care puteau fi încadrați în această categorie. Mai mult, termenul a fost adoptat fără entuziasm de către cei în cauză din nevoia de a-și autodefini propriile acțiuni protestatare într-un limbaj comun cu occidentalii. Cu toate acestea, este un termen care, în sensul precizat mai sus – de persoană care își exprimă public dezacordul cu regimul communist – a făcut carieră până în 1989, fiind preluat din jurnalism în mediile universitare și politice. În România, definiția aceasta este departe de a fi folosită consecvent.

Eliberați de sub presiunea unui sistem totalitar, după 1989, foștii deținuți politici și desidenți au început să ridice vălul așternut deasupra trecutului și rezultatul acestor demersuri este o serie de lucrări memorialistice sau interviuri. Conștienți ca au fost parte a unui experiment diabolic, majoritatea celor care decid să își aștearnă amintirile pe hărtie o fac sub presiunea conștiinței.Printre disidenți se numără și femei remarcabile ale istoriei României precum Doina Cornea, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Tia Șerbănescu, Constanța Buzea, Mariana Marin, etc.

DOINA CORNEA

Personalitate de prim rang a vieții civice, Doina Cornea , se înfățișează acum , prin mijlocirea unui jurnal și a unei ample convorbiri. E o completare a imaginii celebrei militante anticomuniste care coboară de pe pidestalul istoric. Doina Cornea distinge în sine două tipuri de existență : una istorică -„supusă unui șir de lung viscitudini venite din afară și din noi înșine”, ce riscă a ne știrbi identitatea politică , și una absolută –„ ancorată în eterna iubire de Dumnezeu”. Sub acolada acestei meditații se așează întregul corp almărturiilor pe care-l avem în vedere. Fondul de spiritualitate al Doinei Cornea e plentitudinea iubirii de Dumnezeu, stare de agape cum spuneau grecii antici, pe care însă n-o poate atinge decât intermitent.

A fost asistentă universitară la catedra de limba franceză din cadrul Facultății de Filologie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj.

În 1980 a realizat primul „samizdat” (volum fabricat manual, distribuit prin rețele de prieteni), Încercarea labirintului, urmat de alte patru traduceri-samizdat (din limba franceză), cărora le-a scris note și prefețe: Pr. Petru Gherman, Ieremia Valahul, Laotse, Tao te king, Gabriel Marcel, Dreptate și Adevăr, Ștefan Lupașcu, – partea de Trialog din Omul și cele trei etici ale sale.

Tocmai pentru că în contextul comunismului Doina Cornea rămâne egală cu ea, societatea românească îi datorează amintirea unui dialog purtat în absoluta lui gratuitate.Trăind într-o societate a nelibertății Doina Cornea și-a pus problema libertății în termeni de destin personal,disidența ei n-a fost decât expresia publică a trăirii interioare.

La prima vedere, protestele ei ar părea gesturi pur politice, din moment ce cuprindeau programe de reformă democratică, denunțau acțiunea de distrugere a satelor și exprimau solidaritatea cu ceilalți disidenți. Dar ele aveau la bază un adânc conținut moral a cărui pecete se regăsește și în scrisorile pe care le-a trimis după revoluție.

Între 1982 și 1989 a difuzat 31 de texte și proteste prin radio „Europa Liberă”. În 1983 a fost destituită de la universitate și supusă unor anchete, interogatorii, bătăi, amenințări. Urmărirea ei politică a fost coordonată de colonelul de Securitate Alexandru Pereș, tatăl senatorului Alexandru Pereș (PDL).

Anul 1982 a fost într-adevăr unul marcant în evoluția rezistenței sale active. Totul s-a întâmplat când a trimis o scrisoare destinată profesorilor la Radio Europa Liberă. Voia ca scrisoarea să rămână anonimă , dar și-a dat datele pentru a demonstra ca este o scrisoare autentică, voia să fie cinstită. Puterea Doinei Cornea a stat într-o retorică a adresării pe care ți- a interiorizat-o tocmai pentru că interior devenise liberă. Scrisorile ei, aproape până în ultima clipă, își păstrează bonomia ți au aerul că se bazează pe dreptul pe care îl are orice cetățean într-un stat liber de a-ți da cu părerea despre cum merg treburile țării. Formal ea nu putea fi acuzată de nimic. În fond , adresându-i-se așa unui șef de stat comunist , ea dădea exemplul scandalos al unui om care se simțea liber și vorbea pe măsura acestui sentiment, ea reflecta asupra cauzelor profunde ale crizei :

Greutățile care s-au abătut asupra noastră m-au făcut să meditez asupra cauzelor mai adânci care le-au provocat. În emisiunile dumneavoastră invocați de cele mai multe ori cauzele imediate, de pildă o economie greșit concepută, centralizarea excesivă a puterii, în ultimă instanță sistemul nostru economico-social, atît de rigid. Eu, trăind aici, ca profesoară, întrezăresc o cauză mult mai generală și mai adâncă a acestei catastrofe: este vorba de devalorizarea culturală și spirituală a societății noastre, în urma impunerii unei ideologii reducționiste, sterilizante. Mă întreb cum s-a putut ajunge aici, mă întreb, mai ales, dacă nu cumva fiecare dintre noi, indivizi mărunți și neînsemnați, nu are și el o vină ân toate acestea. Dacă ne privim bine, până în adâncul sufletului, nu vom găsi oare atâtea compromisuri încheiate, atâtea adevăruri acceptate și difuzate.

Cu o totală "imprudență", universitara clujeană și-a urmat drumul astfel inaugurat. A trimis mai multe scrisori la Europa liberă, gest care s-a lăsat cu împovărătoare amenzi: "după fiecare scrisoare trebuia să plătesc amenda de 5000 lei… Raportat la un salariu, vă dați seama!…" A răspîndit manifeste împotriva regimului represiv, contrazicînd cu un amar umor încredințarea securiștilor care, în zelul lor, aveau impresia de-a le fi recuperat pe toate: "83 au recuperat, iar la anchetă îmi dictau declarația: 83 de manifeste. – Nu pot să scriu 83, am răspîndit 160. – Doamnă, n-au fost 160, au fost 83! – Nu a fost așa, domnule! Cum, dumneavoastră mă învățați să mint, să spun un neadevăr Securității? Nu se poate. Eu vreau să spun adevărul, eu sunt pentru adevăr!". Un alt episod cvasiumoristic s-a produs cînd un anume Gocan, "securistul Filologiei", îi cerea socoteală pentru una din scrisorile expediate în Occident: "Eu, de la început, îi spusesem lui Gocan: Ce aveți cu textul? Că nu are nimic politic și nimic împotriva regimului. Era împotriva intelectualilor care sunt atât de fricoși…Îmi răspunde:Cu conținutul n-am avea nimic, dar de ce Europa liberă -Domnule colonel, eu aș trimite la Scînteia, dar nu mi se publică. Asigurați-mi o rubrică în țară și nu mai trimit la Europa liberă". Au urmat arestarea și anchetarea nemaipomenitei insurgente. Fără a fi de prea lungă durată, recluziunea a avut duritățile și "poezia" sa negativă. Doina Cornea trăia nostalgia măruntei normalități ce i-ar fi redat habitudinile zilnice: "O generoasă pată de lumină pe covor… Cât n-aș fi dat, acolo, pentru o suprafață – fie și numai de un centimetru pătrat, iluminată de razele soarelui! Cât n-aș fi dat doar pentru câțiva centimetri pătrați de geam prin care să văd lumina zilei sau niște crengi vestitoare de anotimpuri! Cât n-aș fi dat să am și o plăntuță căreia să-i port de grijă!". I se face "onoarea" de-a fi anchetată de un colonel ori general, șeful Departamentului Anchetelor pe țară, "un domn mic, brunet" ce încerca a o umili, a o speria: "S-a repezit o dată așa cu ghearele: te lipesc de pereteți! Chiar am crezut că… M-am lipit de perete, că-și avea ghearele, așa, aproape de fața mea și de ochi și îmi spunea: aici o să putrezești 15 ani, în zeghe ai să mori!. Și eu i-am răspuns atunci: Va fi o mare onoare pentru mine să mor în zeghe cum au murit Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, episcopii greco-catolici și nu știu ce i-am mai spus". Acasă, Doina Cornea se vedea supusă unui "arest la domiciliu", bătută de un milițian, fără ca nici măcar soțul său, victimă a unui accident, să aibă dreptul de-a merge la un telefon public. 
În vara anului 1988, Doina Cornea a aflat de la Radio România Liberă că fusese invitată la Cracovia , la o conferință despre drepturile omului, scrisoarea prin care i se adresa invitația nu i-a parvenit niciodată. Cererea de pașaport i-a fost respinsă, drept pentru care ea a trimis o scrisoare de mulțumire organizatorilor conferinței, propunând totodată colaborarea cu o lucrare pe tema posibilă a dezbaterilor :„ Din ce motiv eșuează mișcarea de opoziție din țările socialiste?”. Răspunsul, arăta ea, îl găsim în scrierile lui Constantin Noica(1909-1987), care avansase ideea că omului i-a fost răpită împlinirea spirituală prin impunerea ideologiei materialiste a regimului totalitar. Această ideologie crease un sistem social sterp și ineficient, întrucât prin excluderea pluralismului și a diversității spirituale societatea era condamnată la stagnare, mediocritate și uniformitate. Cu mici excepții, membrii acestor societăți fuseseră „contaminați” de considerente materiale și nu aveau curajul să sfideze regimul politic.

Tot în 1988,dar de data aceasta în luna septembrie, printr-o scrisoare deschisă adresată papei Ioan Paul al II-lea, scrisoare difuzată de Radio Europa Liberă, a solicitat împreună cu alți cinci intelectuali clujeni scoaterea Bisericii Române Unite cu Roma din ilegalitate.

Practic, apoi a fost urmărită permanent până la 21 decembrie 1989. A participat la manifestația stradală de la Cluj din 21 decembrie 1989, sub gloanțe.

Pentru Doina Cornea , individul nu este un produs , ci o entitate, un centru iradiant al lumii, iar colectivitatea umană-un întreg în care fiecare parte are datoria să aducă un plus de autenticitate. Recentrarea individuală în autentic și adevăr nu este numai condiția sine qua non a depățirii catastrofei pe planul spiritului, ci este în același timp singurul mijloc de a ne pregăti în vederea unei lupte pe plan social.

ANA BLANDIANA – „(…) Să participi la drame, fără a fi implicat în ele, să asiști la viață. Fără a fi înjosit de ea, să ai o singură datorie, fantastică, existențială, aceea de a spune adevărul și în funcție de spusele tale, aproape sacre, să se judece, implacabil, procesul.”

Otilia Valeria Coman cunoascută sub pseudonimul de Ana Blandiana, născută la 25 martie 1942 în Timișoara, este o scriitoare și luptătoare pentru libertatea civică din România.  Înainte de revoluția din 1989, faimoasă disidentă și apărătoare a drepturilor omului, a avut curajul să-l înfrunte direct pe dictatorul Nicolae Ceaușescu prin declarații publice în interviuri acordate postului de radio Europa Liberă și unor publicații din străinătate. Are o poezie cu iz anti-ceaușist, iz de ajutor , de salvare, tocmai de aceea a primit în repetate rânduri interdicții de publicare în anii 1959-1964, 1985, 1988-1989. „Atat in cazul celor trei interdictii de semnatura ('60-'64, '85 si '88-'89), cat si in nenumaratele cazuri cand n-am reusit sa-mi public lucrarile, nu era vorba despre texte politice propriu-zise, ci de poezie. O poezie considerata periculoasa, pentru ca spunea adevaruri intr-o societate in care singura materie prima nedeficitara era minciuna. Astfel, rostirea celui mai neinsemnat adevar putea fi privita ca un act de eroism".

Cenzura este un fenomen cunoscut , la toți scriitori de pretutindeni , însă în timpul regimurilor comuniste aceasta capătă alte valențe. Scriitorul vrea să stabilească un adevăr personal, literar, estetic. În cadrul unui regim totalitar el este confruntat cu o ortodoxie literară, estetică – regimul socialist.

Otilia Coman s-a născut la Timișoara, ca fiica a preotului ortodox Gheorghe Coman, originar din Murani, Timiș. După retrocedarea Ardealului de Nord în 1944 familia Coman s-a mutat la Oradea, unde tatal poetei a slujit ca preot la Biserica cu Luna, catedrala ortodoxă din Oradea. 
După instaurarea regimului comunist în România preotul Coman a fost arestat ca "dușman al poporului". Ca fiica a unui deținut politic, a trebuit sa astepte patru ani pana cand autoritatile comuniste i-au permis înscrierea la Facultatea de Filologie din Cluj.
Pentru a ocoli deranjarea regimului, Otilia Coman și-a luat pseudonimul Ana Blandiana, după numele satului natal al mamei, respectiv Blandiana, Alba. După absolvirea facultății, Ana Blandiana a debutat în revista Tribuna din Cluj.

 Ana Blandiana ne vorbește despre poezia care se adresează tăcerii: poezia autentică se naște în tăcere, destin la care trebuie să se și întoarcă, dacă vrea să se salveze de falsitate. Cuvintele rostite trebuie să trimită la cele nerostite, care sînt adevăratele cuvinte. Poezia trebuie să fie la fel de naturală ca și respirația, căci este suflarea care trăiește și care dă viață. Secretul poeziei constă în însuși faptul de a nu avea secrete. În poezie, totul se desfășoară sub privirile noastre și ceea ce ne înfățișează drept răspuns final este ceea ce am pierdut la începutul călătoriei noastre, ceea ce posedăm deja. Nu învățăm, ne aducem aminte. O amintire care nu este numai cea a idealismului platonic, ci și a primelor experiențe care constituie bazele pe care le înghesuim în ungherele traiectoriei noastre vitale.

În contextul acestui climat poilitc-comunismul- pășește Ana Blandiana cu primul ei volum „Persoana întâia plural”, titlu care sugerează identificarea eului liric cu destinul colectiv impus de regim. „Întrebarea nu este daca ceea ce se numește "rezistența prin cultura" a existat, ci daca a putut ea ține locul unei rezistente propriu-zise, unei rezistențe politice. Iar raspunsul "da" mi se pare în egală măsura adecvat și umilitor. Umilitor pentru că presupune incapacitatea noastra de a secreta un alt tip de rezistență. În fapt, răspunsul este "da" nu în sensul ca cele doua tipuri de rezistență ar fi comparabile, ci pur si simplu că, după înfrangerea rezistenței din munți, după lichidarea în închisori a elitelor de tot felul, neexistând o existența articulată poetic, vidul în care ne sufocam a fost populat de aceste exerciții de respirație prin cultură. Ceea ce s-a facut în plan cultural nu compensează și nu scuza ceea ce nu s-a facut în plan politic. Dar asta nu înseamnă că nu există și că nu explică. Oricât de exagerat, raspunsul "da" explică, fără îndoiala, insuficiența coagularii la români și carența de solidaritate care ne este specifică. Și, în același timp, capacitatea noastră de a rămane vii, folosind remedii neconvenționale. Ceea ce nu a existat în România comunista  – a existat oare in vreo alta Romanie? – a fost solidaritatea.”
„Personal, cred că nu mi-am facut decât datoria de scriitor. Nu am făcut decât sa scriu ce credeam și să încerc să public ce-am scris. Uneori am reușit, alteori nu. Gestul de rezistența, gestul politic, gestul prin care o poezie a fost transformată într-un manifest, aparține celor care mi-au multiplicat paginile, înlocuindu-mi tăcerea impusa prin propriile lor reacții. Am fost nu numai autorul cărților mele, ci și autorul tăcerilor mele, grație celor care-mi copiau poeziile de mâna și le dădeau mai departe în mii și mii de exemplare. Rezistența culturii aparține autorilor. Rezistența prin cultura aparține publicului care era în stare să transforme un scriitor singur într-un lider de opinie".

„Am crescut și am trăit ca adult decenii întregi cu tristețea că mămăliga nu explodează. Nu știusem că, de fapt, mămăliga a explodat de mult” s-a confesat Ana Blandiana în cadrul unui eveniment la care era prezentă.

Cele patru poezii scrise cu mare îndrăzneală din 1984: „Eu cred că suntem un popor vegetal” , „Cruciada copiilor”, „Totul”și „Delimitări”; marchează o nouă etapă din creația poetei. Prin aceste opere Ana Blandiana a devenit o reprezentantă de valoare a tradiției antitotalitare din literatura română. „Deși niciodată nimeni nu mi-a spus că e Securitatea, o mașină a apărut în fața casei noastre, care nu stătea decât opt ore. „Vreau să subbliniez caracterul absurd și tot ceea ce spun acum este doar o introducere pentru cazul pe care vreau să vi-l povestesc pentru că cel mai important aspect al cenzurii și al intervenției Securității în viața scriitorilor mie mi se pare manipularea, adică mijloacele prin care au încercat – și în cele mai multe cazuri au reuțit- să ne manipuleze.”, aceasta declara Ana Blandiana într-un colocviu organizat cu tema ”Scriitorul, Cenzura și Securitatea”.

Atunci când i s-a spus de la „România Liberă” să nu mai scrie pentru că nu poate să publice,în condițiile în care avea rubrică săptămală, lumea a început să vorbească, lansându-se zvonul că ar fi plecată la Lisabona, nicidecum interzisă.

Este unul dintre ințiatorii Alianței Civice pe care o conduce între 1991 si 2001. Este fondator și președinte al Academiei Civice, care realizează sub egida Consiliului Europei Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet. Ana Blandiana este membru al Academiei Europene de Poezie, al Academiei de Poezie "Stephane Mallarme" și al Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO). 

2.EMANCIPARE. TIPOLOGII FEMININE

FEMEIA SI ROLUL POLITIC . STUDIU DE CAZ – „ PRIMA DOAMNĂ”

Gradul de emancipare al femeii este una din caracteristicile și indicatorii esențiali ai gradului de civilizație al unui popor.Feminismul reprezintă o cale a istoriei care a creat eroine, victime , mituri, progres , conflicte sau pace. Lupta femeilor pentru egalitatea în drepturi cu bărbații a ajuns , nu de puține ori , să fie prinsă în capcanele ieșirii din mitul condiției de mamă și soție.

Orânduirea socialistă a adus schimbări radicale în situația femeilor din țara noastră; ele se bucură de drepturi depline, găsesc condiții pentru dezvoltarea și afirmarea nestânjenită a capacităților și aptitudinilor, pot ocupa în societate un rol corespunzător muncii și pregătirii lor. Nu există domeniu important al vieții politice și sociale în care femeile să nu fie prezente. România asigură toate condițiile (economice, sociale, organizatorice) pentru respectarea prevederilor Constituției țării, în special a principiului fundamental al politicii de stat – deplină egalitate a femeii în toate domeniile de activitate, participarea ei activă la conducerea statului, la întreaga viață politică și socială a țării. Contribuția femeilor poate fi apreciată numai în contextul activității generale a unei națiuni, că o reală emancipare a femeii presupune crearea condițiilor care să asigure lichidarea în fapt a oricăror discriminări.

PCR a apreciat în mod deosebit aportul femeilor adus în dezvoltarea patriei, în edificarea societății socialiste multilateral dezvoltate, în ridicarea gradului de civilizație și bunăstare a poporului. Se impune să fie combătute cu cea mai mare energie și lichidate cu desăvârșire orice tendințe sau manifestări retrograde de subapreciere a femeilor, a capacității lor de a conduce și organiza, de a îndeplini cele mai mari răspunderi la viața socială.

Femeia devine personalitate politică în socialism , iar în acest caz trebuie să avem în vedere caracterul legic al creșterii rolului personalității , în general sub înrâurirea socialismului. Acest proces contemporan de creștere profesională și politică a femeii presupune și reflectă interacțiunea dintre societatea socialistă și cultura sa. Pătrunderea în masă în sfera politicului a femeii permite continua modelare și perfecționare a relațiilor sociale inclusiv a celor politice , suprimând în acest fel contradicția dintre activitatea socială și particulară a femeii.

Noile relații de producție , cele sociale în general permit ca viața fiecărei persoane să evolueze pe fondul activității sale sociale. Prezența participativă a femeii în sfera vieții publice contribuie la grăbirea stabilizării și acreditării unor ierarhii valorice noi , adecvate democrației socialiste , pe baza cărora se poate realiza promovarea profesională și politică a omului conform noilor idealuri ale socialismului și comunismului.

Nicolae Ceaușescu corelează strâns dezvoltarea de ansamblu a țării cu ritmurile integrării socioprofesionale a femeii în toate sferele de activitate economico-socială, culturală, stiințifică. În concepția promovată de acesta se află în documentele programatice de dezvoltare a țării, gradul și calitatea integrării femeilor în producția socială, ceea ce reprezintă o condiție fundamentală a egalității lor în drepturi.

Merită subliniată activitatea intensă desfășurată de organizațiile democratice ale femeilor, care, pentru prima dată, dobândeau egalitate în drepturi, erau chemate să-și afirme interesele și aspirațiile și să participe la viața social-politică a țării. femeile au adus o contribuție importantă la luptele politice desfășurate în acea perioadă, au jucat un rol activ în cucerirea revendicărilor democratice, în înfrângerea greutăților mari în care se zbătea țara.

Emanciparea deplină a femeii , ce semnifică afirmarea ei plenară în viața socială , nu este o problemă restrânsă de grup , după cum nu poate fi considerată doar p chestiune de natură subiectivă , a cărei geneză ar reda interesele uneia sau alteia dintre microcolectivitățile societății noastre. Pe măsura înaintării țării sub tutelă socialistă femeile și-au văzut realizate idealurile pentru care au luptat îndelung înaintașele lor adăugând emaciparea lor ca o garanție materială.

Socialismul și democrația – două noțiuni de neconceput una fără cealaltă – formează o unitate indestructibilă. Este una dintre ideile cuprinse în Programul Partidului, în numeroase cuvântări ale lui Nicolae Ceaușescu. În cadrul sistemului democrației socialiste, P.C.R c creat un climat propice pentru ca femeile să poată lua parte activă la întreaga viață social-politică a țării, să-și spună problemele și să participe necondiționat la toate sectoarele vieții economice și politice.

Perioada în care Ceaușescu s-a aflat la putere poate fi impărțită în trei etape principale:

1. liberalismul comunist (1965-1971),

2. tranziția la cultul personalității (1971-1979),

3. cultul personalității fără limite (1979-1989).

De-a lungul celor trei etape ale conducerii ceaușiste femeia si rolul acesteia în societate a cunoscut diverse modificari atât în plan personal cât si profesional- de la o emancipare cunoscută în domeniul vieții politice până la controlul vieții personale.

Locul în care femeile se găsesc în discursul comunist este predeterminat de ”ordinea canonică” a desemnării categoriilor cu relevanță politică. Aceasta cuprinde partidul, țărănimea, naționalitățile conlocuitoare, intelectualitatea , femeile, tineretul. Facând abstracție de agramatismul formulei „comisii de femei”, se poate remarca cartografierea strict administrativăoperată asupra societății, care este văzută mai degrabă în termeni de arii de interes decât în termeni de clase sau categorii sociale cu o existență reală.

Există două moduri în care femeile sunt desemnate ca actori în discursul comunist.

În primul rând femeile sunt definite ca grup într-un mod similar celorlalte grupuri care populează discursul comunist : muncitori , intelectuali , etc. În acest caz se poate vorbi despre o definire a femeii tip. Feministele doresc să modifice imaginarul masculin prin introducerea femeii ca egașă din punct de vedere juridic sau politic. Pentru deschiderea imaginarului mascului și acceptarea femeii la acest nivel vor trebui sa mai treaca câțiva ani.

Definirea generală este fundamentală pentru construcția și legitimarea în discurs a genului , deoarece femeia este definită ca „femeie” , în proprii termeni. În cadrul acestui mod de definire , femeia este caracterizată după ceea ce este : ea posedă o nesecată energie , un dezvoltat simț gospodăresc. Ambele sunt caracteristici asupra cărora femeia niciun control, sunt înnăscute , de aceea iraționale.

O a două definiție a femeilor ca actori ai discursului comunist este cea care stabileste diferențieri în cadrul categoriei „femei” , identificată în prealabil prin definiția generală. Se pot identifica astfel câteva sub-grupuri caracterizate de asemenea prin definiții tip , însă cu un grad de generalitate mai scăzut față de prima definiție : membre de partid , soții ale membrilor de partid, țărănci colectiviste și țărănci muncitoare.

Rolurile pe care discursul comunist le construiește pentru femei perpetuează distincțiile de gen tradiționale. Discursul normativ construiește femeia ca parțial incompetentă. Ea este permanent îndrumată , lămurită , atrasă, trebuie să i se explice , din perspectiva partidului. Această caracterizare naște un paradox : femeia este în același timp un pedagog , își educă copiii, dar este incompetentă pedagogic față de partid ( trebuie să fie educată) , fiind un „copil” al școlii care este ordinea politică comunistă. Această stabilire de competențe si incompetențe merge de-a lungul unui dualism de gen.

Concluzia care s-ar putea desprinde este că discursul comunist punea femeia în situația de a-și recunoaște diferența și subordonarea , chiar dacă utiliza o retorică a egalității. Discursul socialist asupra femeii a fost obturat și în niciun caz în intregime revolutionar.

Din obișnuința de a pune pe locul întâi rasismul, apoi șovinismul, intoleranța religioasã, se omite faptul că, indiferent de grupul care suferã discriminãri : rasial, etnic, religios, femeile din interiorul grupului discriminat sau chiar al celui discriminant sunt tratate, ca inferioare, ca mai puțin importante, pentru cã sunt femei. În societatea româneascã de acum și dintotdeauna este mai convenabil sã fii bãrbat decât sã fii femeie. Ca bãrbat, veniturile sunt mai mari, muncești mai puțin în gospodãrie, ai o poziție privilegiatã în familie, ai mai puține responsabilitãți fațã de familie, mai ales fațã de copii, ești mai bine vãzut și apreciat în societate, ai mai mult timp liber, ești mai prezent în viața publicã, te poți ocupa de politicã și participa la deciziile referitoare la ce se întâmplã în societate în mai mare mãsurã decât femeile și, mai ales, ești deservit de femei.

Renașterea spiritului civic (pentru care militaseră Doina Cornea sau Monica Lovinescu) ca urmare a prăbușirii sistemului comunist a readus în atenția opiniei publice chestiunea emancipării femeii. Cât de tributară rămâne societatea feminină moralei rurale sau comportamentelor tradiționale, cât este de dispusă să-și revizuiască atitudinea față de viața de familie sau de educația copilului sunt numai câteva întrebări la care cercetarea sociologică este somată să ofere astăzi un răspuns.

Comunismul a însemnat o schimbare semnificativã în relațiile de gen în țãrile central și est-europene, în România în particular. Proclamând egalitatea în drepturi și îndatoriri între bãrbați și femei, partidele comuniste au întãrit aceastã idee prin constituții și legi.

Comunismul a fost un amestec de egalitarism, proclamat pentru sfera muncii și relațiile extrafamiliale, cu patriarhat tradițional. Femeile au fost reprezentate în poziții de decizie în sistemul de cote. Ele depindeau prea puțin sau deloc de bãrbați, în schimb, depindeau de noul patriarh absolut. : statul. Patriarhatul clasic a fost reprezentat de patriarhatul de stat. Acest lucru a afectat femeile mai mult decât bãrbații, dat fiind controlul exercitat de stat în unele țãri asupra capacitãților reproductive ale femeilor, precum și strategiile de supraviețuire din resurse sãrace care le-au copleșit mai mult pe femei.

Însă perioada ceaușista a încercat prin diverse metode să faca o nivelare din acest punct de vedere , să treaca peste discrepanțele bărbat-femeie. O metodă folosită a fost revista dedicată femeilor , intitulată expresiv si simplu „Femeia”, fiind tiparită lunar de-a lungul întregii perioade comuniste.

Revista „Femeia” a reprezentat un mijloc de a demonstra că aceasta emancipare a femeilor a fost una de facto în perioada ceaușistă. În majoritatea numerelor editate alea acesti reviste se face referire la integrarea femeilor în nouă ordine social-politică și economică a României. Candidatura femeilor a fost susșinută de muncitori , țărani , intelectuali. Câteva exemple de femei propuse pentru funcții de conducere :

În cartierul Balta Albă a fost propusă pentru alegrea de deputați textilista Ioana Dincă , de la Uzinele „7 Noiembrie” , care din fostă țesătoare devenise tehniciană

Dina Cocea – artistă emerită , membră în Consiliul Național al Femeilor , a fost propusă să candideze în alegerile de deputați pentru MAN de către cetățenii circumscriției electorale nr.14 vidra , regiunea București

Timp de 9 ani în cele 6 din 9 raioane în Brașov s-a înălțat unul dintre cele mai moderne teatre din țară , 20 de școli noi și spitale, etc. În toți acești ani vicepreședinta sfatului popular regional cu probleme social-culturale , inginera Nora Nilcă, și-a desfășurat activitatea cu competență exigentă și simț gospodăresc. De aceea alegătorii din circumscripția avrig , raionul Sibiu au susținut candidatura ei.

Sfatul popular , raionul Slobozia – socotitoarea Viorica Minoiu (candidată în alegerile pentru acest sfat)

Circumscripția electorală 43 din Lugoj – profesoara Rodica Precup

Eleonora Mărculescu- președinta comitetului regional al femeilor din Galați

Toate aceste femei au luat parte la modernizarea respectivelor zone și s-au implicat cu îndeletnicire la toate activitățile pentru binele comun. Alegerile comitetelor și comisiilor , care încep încă din luna decembrie a anului 1965 constituie un prilej de întărire , de intensificare și de ridicare la un nivel superior a activității noastre organizatorice , politice și cultural educative în rândul femeilor. în perioada alegerilor femeile trebuie să participe în masă la adunări și conferințe care să dezbată cu spirit de răspundere conținutul întregii lor activități , sarcinile de viitor , să pună în valoare capacitățile lor și experiențele.

Începând cu anii 80 coperțile și conținutul revistei Femeia, care a reprezentat un important mijloc de propagandă în rândul femeilor, își urmează același tipar. Femeia este văzută în continuare ca mamă și muncitoare. Anul 1983 marchează însă o schimbare, aceasta fiind vizibilă încă de la o simplă privire asupra coperții revistei adresată tuturor femeilor din România comunistă.

Anul 1984 aduce cu sine o schimbare, coperta revistei îi promovează pe Elena și Nicolae Ceaușescu, la fel de zâmbitori ca și copiii care au apărut în anii precedenți, dorind să creeze o atmosferă de destindere, iar apariția lor să evidențieze importanța familiei în societate. Apariția acestui cuplu pe coperta revistei din luna ianuarie, și nu numai, va deveni curând ceva firesc. Schimbarea are rolul de a surprinde sensul evoluției societății românești, se accentuează promovarea cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu, în luna ianuarie fiind ziua acestuia de naștere, iar copilul din brațele lui semnifică rolul său – liderul Partidului Comunist Român se autointitula părintele tuturor românilor, considerându-se drept cel mai iubit fiu al patriei.

Coperțile revistei Femeia din lunile februarie, aprilie, iulie, august, octombrie și noiembrie promovează imaginea femeii muncitoare, o femeie dedicată unei datorii de onoare, dar și imaginea femeii de la țară, conturându-se în acest fel o imagistică foarte bogată, dar și o îmbinare a tradiției cu modernitatea.

Imaginea femeii de la țară avea o simbolistică puternică. Aceasta reprezenta simbolul fertilității, al devotamentului, al sacrificiului și al răbdării. Avea să se realizeze în acest fel imaginea omului nou, un om „cu o conștiință aparte și înalte trăsături morale", se realiza procesul apropierii dintre sat și oraș, omogenizarea societății prin dispariția claselor, cât și apropierea dintre munca fizică și cea intelectuală prin ștergerea treptată a deosebirilor fundamentale ale acestora.

Această acțiune de educare a maselor de femei nu poate fi privită ca interes personal ea fiind subordonată obiectivelor construcției noii ordini sociale. Astfel personalitatea politică a femeii presupune o corespunzătoare pregătire teoretică, ideologică și politică , care este de neconceput fără școala practicii revoluționare. Participarea nemijlocită a femeilor la această activitate social-istorică constituie condiția primară a construcției unei experiențe proprii , fără de care nu obținem dezvoltarea sub toate aspectele a conștiinței lor politice.

Obiectivul central al unei mișcări feministe este emanciparea femeii pe baza unor strategii specifice , elaborate în prealabil , dorindu-se să se pună capăt unui anumit tip de relații de putere.

În timp ce ideea conform căreia femeia ar renunța bucuroasă la atribuțiile casnice în schimbul a opt ore de muncă în fabrică și a posibilității de a fi activă din punct de vedere politic părea realizabilă, în schimb ideea ca bărbatul să se dedice voit treburilor domestice era irealizabilădacă nu imposibilă. Are loc o creștere a ponderii serviciilor în cadrul economiei naționale , ceea ce permite femeilor să fie încadrate într-o activitate utilă societății. Se face un salt de la poziția femeii casnice izolate la poziția femeii active și coparticipante la toate nivelurile și în toate domeniile activității umane.

Teama feminizării bărbatului , datorată împărțirii datoriilor din sfera privată , a ridicat o problemă mai importantă decât teama masculinizării femeii , datorată muncilor prestate de aceasta la strung sau conducând tractoare. Astfel în România Ceaușistă partidul și statul au încurajat femeia să se implice în sfera publică , să rupă barierele economice impuse de vechile relații și să lase în seama organizațiilor publice activitățile casnice ca : îngrijitul copiilor sau spălatul rufelor.

PCR adoptă măsuri care să conducă la afirmarea multilaterală a femeii , a personalității sale puternice.

Un eveniment marcant în făurirea noii spiritualității este desfățurarea în 1976 a primului Congres al educației politice și al culturii socialiste, congres dedicat prin excelență omului și ale cărui lucrări au accentuat însemnătatea prezenței participative a femeilor la progresul societății noastre , aportul lor constructiv la plămădirea și victoria noului.

Postularea rolului multiplu al femeii – ea fiind creatoarea de bunuri materiale și spirituale , rol ce se manifestă în familie și la scara întregii societăți , izvorăște din chintesența umanist-revoluționară , socialistă a activității practice , politice și teoretice a PCR.

Femeile reprezintă un potențial de forțe deosebit de valoros al construcției socialismului și comunismului , puterea de muncă a populației feminine integrându-se în rândurile oamenilor muncii de la orașe și sate. În decretele adoptate la Congresul al XI-lea al PCR se apreciază că femeile sunt „ o forță remarcabilă a construcției socialismului și comunismului”. Nicolae Ceaușescu : „ Vă rog să-mi permiteți să folosesc și acest prilej pentru a aduce un cald omagiu femeilor , mamelor , acelora care în nașterea copiilor și educarea tinerei generații , în toate sectoarele de activitatea – în fabrică , pe ogoare, în laboratoare, în învățământ , în activitatea obștească și politică – sunt prezente cu puternica lor personalitate , cu înflăcărarea proprie femeilor.”

Egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul reprezintă în socialism o axiomă a vieții economice și social-politice deopotrivă – N. Ceaușescu la plenara CC a PCR din 18-19 iunie 1973 – „aceasta înseamnă că trebuie să-i tratăm pe toți oamenii nu ca pe bărbați femei , ci în calitatea lor de membri de partid , de cetățeni , pe care îi judecăm exclusiv după munca pe care o depun.” Programul PCR adoptat la cel de al XI-lea Congres subliniază că una din marile cuceriri ale socialismului în România este asigurarea deplinei egalități în drepturi pentru masele de femei , crearea condițiilor în vederea afirmării în toate domeniile de activitate ale societății a energiei potențialului creator al femeilor”. Unii au înțeles prin egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul , în exclusivitate, promovarea femeii în funcții politice.

Emanciparea femeii este o problemă de ordin social a întregii societăți , a cărei rezolvare presupune acțiunea conștientă în egală măsură atât a bărbaților cât și a femeilor. Prin eliberarea femeii din starea de izolare se înțelege o soluționare a celei mai complexe sarcini – „formarea omului nou , constructor conștient al celei mai drepte orânduiri sociale”.

Documentele Conferinței Naționale a Partidului Comunist Român din iulie 1972 , precum și cele ale plenarei CC al partidului din iunie 1973 reliefează preocuparea consecventă a partidului comunist de valorificare a forței creatoare a femeii. Plenara CC a PCR a scos în evidență că în organele locale de partid își desfășoară activitatea peste 100.000 de femei , iar aproape 8000 îndeplinesc funcția de secretare ale organizațiilor de bază și ale comitetelor de partid din întreprinderi , instituții și unități agricole. În legătură cu continua sporire a participării femeii la activitatea social-politică , prezintă o importanță deosebită hotărârea Comitetului Politic Executiv al CC al partidului din 24 decmbrie 1976 care statuează ca în comitetele județene , municipale , orășenești și comunale , cel puțin 25 % din membrii să fie femei.

Această prezență activă a femeii în toate compartimentele vieții politice este înlesnită prin asigurarea unui nivel din ce în ce mai ridicat al organizării lor. Astfel din rândurile PCR fac parte peste 650.000 de femei -25,8 % , se tinde ca poderea să fie de peste 40 %.

Unicitatea și superioritatea democrației socialiste constă în realizarea de jure și de facto a emancipării sociale a femeii , aspect peste care treceau , deși o examinare atentă ar scoate în evidență faptul că eliberarea femeii se raportează la democrația socialistă ca la condiția sine qua non a desfășurării sale.

Prin condiția politică a femeii înțelegem modul și statutul de clasă determinat de ființarea femeii ca cetățean cu drepturi egale într-o accepție largă a acesteia – social-economică , culturală și politică.

Ca dovadă a atenției speciale acordate femeii de către liderul partidului găsim o carte dedicată exclusiv femeii : „ Creșterea rolului femeii în viața economică și social-politică a României socialiste” , care cuprinde șase obiective centrale vizate de autor :

„Socialismul – cadru istoric al emancipării sociale și al afirmării plenare a femeii în societate ”

„Contribuția femeilor din republica Socialistă România în edificarea societății socialiste multilateral dezvoltate”

„Promovarea femeilor în toate sferele activității sociale , în munci de conducere la toate nivelurile- corespunzător ponderii și rolului lor în viața societății noastre”

„Întărirea continuă a familiei , creșterea și educarea copiilor- preocupări majore ale politicii partidului și statului nostru.”

„Creșterea rolului organizațiilor de femei în înfăptuirea politicii partidului.”

„Femeile – factor activ în promovarea păcii , colaborării și progresului în lume.

Dacă primul punct face referire la cadrul istoric excepțional pe care îl oferă socialismul prin trăsătura sa intrinsecă , ideologia marxistă, ideologie emancipatoare și egalitaristă , celelalte puncte configurează atribuțiile și responsabilitățile reproductive și educative ale femeii în construirea socialismului , dar de asemenea prezintă și strategia lansării femeii în politică.

În concepția lui Nicolae Ceaușescu femeia epocii socialiste trebuia să fie o urmașă demnă a înaintașelor sale „figuri luminoase de luptătoare neînfricate pentru cauza progresului”, „militante animate de patriotism înflăcărat, care și-au consacrat energia , puterea de muncă propășirii României.” Femeia socialistă trebuia să-și dovedească devotamentul față de națiune în primul rând prin contribuția sa adusă la creșterea natalității. Femeile sunt reproducătoarele biologice, culturale și simbolice ale națiunii.

Partidul nostru are, de asemenea, o compoziție națională bună. Trebuie să menționezși o anumită creștere în partid a ponderii femeilor, care a trecut de 26 %, deși aceasta este încă nemulțumitoare în raport cu forța pe care o reprezintă femeile în cadrul națiunii noastre, în procesul producției materiale și spirituale. Totuși, în anii de după Congresul al XI-lea am obținut în această privință o îmbunătățire simțitoare.

Creșterea funcționalității formei politice a conștiinței sociale izvorăște din esența regimului politic propriu socialismului și anume cel al democrației sociale. Accesul femeilor la viața politică în calitate de factor activ implică afirmarea unei noi conștiințe politice revoluționare consecvente.

Se constată o creștere a interesului femeii față de propria-i persoană și problemă – definirea statutului , rolului ei ca urmare a schimbării stării sale civile , acumularea unei apreciabile experiențe de viață.

Comitetele și comisiile de femei prin activitatea lor educativă urmăresc ridicarea nivelului de conștiință socialistă al femeilor, creșterea responsabilității lor sociale prin înțelegerea politicii interne și externe a partidului, a intereselor patriotice pe care această politică le apără. Această muncă educativă permite femeilor să cunoască mai bine realizările economice și social-politice obținute de poporul român, dar și stadiul real de dezvoltare economică, mobilizându-le în vederea unei participări mai intense la progresul economic și social al țării.

Condiția fundamentală pentru asigurarea promovării în viitor a unui număr mare de femei în funcții de conducere este pregătirea lor temeinică, atât profesională cât și politică pentru a dobândi competența necesară unei participări eficiente la procesul de conducere. În acest fel, ele vor putea aduce o contribuție efectivă la rezolvarea problemelor de interes general inclusiv cele ale femeilor ce se vor dezbate în organismele colective de conducere.

Istoria elitei politice comuniste arată că recrutarea femeilor din partid reproduce matricea culturii politice a partidului comunist. Biografia politică a femeilor ne indică faptul că ele fac parte din categoria revoluționarelor de profesie ori din categoria convertiților la noua ideologie , pozițiile adoptate de acestea le determină să-și ajusteze din mers propriul curriculum vitae. Cel mai cunoscut exemplu este cel al Elenei Ceaușescu.

STUDIU DE CAZ – ELENA CEAUȘESCU

În ceea ce o privește pe Elena Ceaușescu, aceasta reprezenta întruchiparea desăvârșită a femeii socialiste, în timp ce „femeile erau anonime și ca muncitoare dar și ca mame”, singura femeia care nu era anonimă fiind bineînțeles soția lui Nicolae Ceaușescu, numele său fiind menționat chiar și atunci când apărea alături de alte femei, ele rămânând tot anonime sau simple „mame eroine” sau „muncitoare eroine”.

Niciodatã nu a fost pusã nici o femeie pe listele topurilor prioritãților persoanelor politice din România. Orice astfel de tentativã s-ar fi lovit, cel puþin în prima etapã, de invocarea stupidã a spectrului Elenei Ceaușescu. Stupidã, fiindcã nici un bãrbat nu a fost complexat din cauza spectrului lui Nicolae Ceaușescu. Astfel, au trecut în umbrã și politicienele, dar și soțiile președinților și prim-miniștrilor, sau, dacã au ieșit din conul de umbrã, acestea din urmã au, în general, o imagine de tip soție și gospodinã devotatã.

Mobilizarea femeilor în viața politică a anilor 70 a coincis cu reînvierea unei practici politice familiare mediului politic românesc. Consiliul Național al Femeilor a fost prima instituție care a inițiat campania de popularizare a Elenei Ceaușescu în societate.

Emascularea politică a aparatului de partid a coincis cu două procese majore : a. ascensiunea politică a Elenei Ceaușescu spre cele mai înalte eșaloane ale partidului după Conferința Națională a P.C.R din 1972 și b. încrederea crescândă acordată de Ceaușescu activiștilor cu care avea o legătură direct și personală și pe care el îi promovase. Au fost definite criterii noi pentru promovarea cadrelor astfel încât să-I permit soției secretarului general să devină numărul doi în partid.

Elena Ceaușescu , născută Petrescu , a reușit să-i elimine sau să-i persecute pe anumiți membri ai aparatului de partid și să-și formeze o curte personală de adulatori ( Emil Bobu, secretarul Comitetului Central însărcinat cu armata , miliția și forțele de securitate , Ion Dinică , prim-viceprim-ministru, precum și Lina Ciobanu și Alexandrina Găinușe , care deveniseră member ale Comitetului Politic Executiv la recomandarea Elenei Ceaușescu).

Imediat după venirea lui Ceaușescu la putere, Elena a insistat ca să le fie oferite anumite privilegii câtorva femei ce activaseră în perioada de clandestinitate : Stela Moghioroș , Sanda Ragheț, Ghizela Vass , Ana Toma, Tatiana Bulan. Scopul Elenei Ceușescu a fost acela de a crea un sistem de relații pentru a-și consolida autoritatea în rândurile vechii gărzi a partidului. Din moment ce relațiile personale au jucat un rol atât de surprinzător în istoria sectelor și regimurilor coministe , merită să fie amintit faptul că Elena o detesta profund pe Marta Drăghici, pe soția lui Alexandru Drăghici , a cărei carieră în perioada de ilegalitate a partidului fusese mult mai impresionantă decât a ei. În timp ce încerca să-și creeze un prestigiu politic , Elena Ceaușescu a primit sprijinul generos al lui Mihail Florescu ( Mihail Iacobi)- pe atunci ministru al Industriei Chimice și fost luptător în Rezistența franceză ( zona de sud) – pentru a obține o poziție înaltă în cercetarea românească din domeniul chimiei. La sfârșitul anilor 60 , toate institutele de cercetare românești din domeniul chimiei îi erau subordonate Elenei , iar ea a devenit membră a Colegiului ministerului, organismul de conducere „colectiv” din acest domeniu. Pensionarea în 1969 a economistului Alexandru Bîrlădeanu , un veteran al partidului , a reprezentat o înfrângere majoră a forțelor reformatoare din cercetarea științifică și tehnologică din România, iar numirea unor aparatciki șterși în poziții de conducere a favorizat ascensiunea Elenei Ceaușescu în ierarhie, mai întâi ca președinte al Consiliului Național pentru Știință și Tehnologie , apoi ca viceprim-ministru și membru al Comitetului Executiv al partidului.

Contextul politic în care se inițiază campania de construire a legitimității Elenei Ceaușescu în spațiul public îi era întru totul favorabil. În ianuarie 1974 , ea se bucura deja de roadele succesului politic internațional al lui Nicolae Ceaușescu.

„Dăruirea pentru marile cause ale progresului și bunăstării ” , „personalitate proeminentă care îmbină , într-un mod atât de armonios , alese calități de om politic, om de știință, soție și mamă” – acestea erau atributele pe care și le însușea Elena Ceaușescu în 1979 pornind spre recunoașterea supremă. „Savant de renume mondial” , Elena Ceaușescu devine model și exponent al politicii de cercetare din România , de la mijlocul anilor 70 , și , cu precădere din iunie 1979 când este noul titular al funcției de președinte al Consiliului Național pentru Știință și Tehnologiei și participă la elaborarea programelor partidului de cercetare științifică și dezvoltare tehnică.

Imaginea sa oficială va înregistra schimbări calitative majore în anii 80 , dar totuși segmental său discursiv era limitat la a elogia calitățile de bun politician , de femeie-model , de savant apreciat , de revoluționar cu vechime al partidului, de intelectual pacifist și de erou al României. Aceasta imagine de femeie dinamică , activă atât în spațiul politic cât și în cel științific reprezenta o preocupare sau o curiozitate a lumii internaționale. Cu ocazia vizitei în Japonia , Elena Ceaușescu a fost întrebată cum reușește să îmbine „viața oficială de stat cu viața familială” , raspunsul ei a fost unul clar si la obiect : „ După părerea mea, este foarte important de îmbinat viața oficială cu cea familială , care este strîns legată de dezvoltarea economică , de bunăstarea poporului, deoarece aceasta întărește familia , în primul rând. De asemenea , acest lucru depinde și de modul cum fiecare țară se dezvoltă politic și economic.”

Elena Ceaușescu se încadrează într-un sistem mitologic coerent și ierarhizat. Nicolae Ceaușescu este zeul supreme , pe când soția sa joacă rolul unui semizeu, reprezentând și conducând o funcție specială a statului.

Autoritatea politică a Elenei Ceaușescu se construiește treptat, fiind un barometru al rezultatelor obținute de Nicolae Ceaușescu în campania de epurare a cadrelor cu experiență în conducerea de partid și de redefinire a statutului și programului partidului.

În paginile revistei „Femeia” , Elena Ceaușescu devine un model de urmat pentru toate femeile din România, numele ei fiind rostit cu dragoste și respect de toate femeile țării, deoarece a luat parte activ la promovarea femeii în societate , la creșterea rolului acesteia în viața economică , politică și socială a țării.

2.2 FEMEIA- MUNCITOR

„ Femeile au o contribuție esențială în producția materială și spirituală a societății noastre , în întărirea familiei , în dezvoltarea națiunii , în menținerea tinereții poporului , în creșterea și educarea tinerei generații. Și în perioada următoare femeile – care reprezintă peste jumătate din populația țării – vor continua să se afirme ca o forță remarcabilă a construcției socialiste și comuniste aducându-și contribuția tot mai însemnată la dezvoltarea producției materiale și spirituale , la formarea și educarea tinerei generații , la progresul social multilateral al țării.”

În România , ca pretutindeni în Estul Europei și în fost Uniune Sovietică , egalitatea de gen , șanse egale pentru bărbați și femei , a reprezentat una dintre realizările de marcă ale regimului comunist. Înainte de 1989 , femeilor li se asigura acces egal cu al bărbaților la școlarizare , servicii de îngrijire medicală , locuri de muncă și . într-o anumită măsură poziții de conducere. În acest context , femeile și bărbații din România se bucurau de un nivel ridicat de alfabetizare , iar rata de participare a femeilor din România pe piața forței de muncă a devenit în scurt timp mai ridicată decât cea a femeilor din țările vest europene. În ciuda participării lor ridicate pe piața muncii , femeile din România , înainte de 1989 nu erau străine de presiunea dublei responsabilități, la locul de muncă și în cadrul gospodăriei.

Studiul personalității politice în socialism nu poate neglija planul istoric deoarece acesta reprezintă acel sistem de referință cu ajutorul căruia se poate evidenția superioritatea relațiilor socialiste de producție , respectiv a celor politice.Ceea ce este semnificativ constă în faptul că simultan cu procesul afirmării și manifestării acestei personalități își face apariția femeia muncitoare – egală bărbatului –luptătoare socialistă de avangardă. Această simultaneitate privind cristalizarea personalității lucrătorului socialist , fără deosebire de sex , oferă o nouă dimensiune argumentației unicității personalității politice în socialism. După Fr. Engels, diviziunea muncii a fost pur si simplu o dezvoltare naturală; ea a existat mereu între cele doua sexe: barbatii mergeau la război, vânau,pescuiau, obțineau materie primă pentru mâncare și pentru alte activități casnice. Femeile aveau grijă de casă și pregăteau mâncarea si îmbrăcămintea; ele găteau, țeseau, coseau șicroșetau. Fiecare era stapanul propriului sau domeniu de activitate; bărbații în pădure,femeile în casă. În plus, în absența proprietății private, munca femeilor și a bărbaților se consideră că au valoare și relevanța egale.

Manifestarea femeii în capitalismul contemporan în politică are loc sub înrâurirea pozitivă a mișcării muncitorești asupra vieții politice , sub influența politică a partidelor comuniste și muncitorești asupra societății contemporane. Femeile au câștigat în comunism : locuri de muncã, statut social, independențã economicã fațã de bãrbați, asistența statului în creșterea copiilor, promovarea în poziții de conducere,acces la toate nivelurile și tipurile de educație.

Atitudinea moral-politică a faimosului „individualism” formează temelia tuturor încercărilor de derutare a femeii contemporane , de reținere a ei pe calea propriei deveniri și pe care o vedem în încadrarea ei categorică în producția socială. Natura formativă a locului de muncă este condiționată chiar de conținutul climatului social-politic ce se generează și se reproduce cu rigurozitate în cadrul funcționalității grupului și care stestă prelungirea acțiunii acesteia dincolo de rezultatele materiale de producție.

În țara noastră atât opinia publica socialistă cât și opiniile publice de grup sunt favorabile femeii , evoluției ei active , exprimând opțiunea pentru utilizarea personalului feminin numeros , pentru asigurarea multilaterală a pregătirii profesionale a cesteia , precum și pentru promovarea celor mai capabile și mai harnice tovarășe în funcții de răspundere pe linie profesională și obștească. Locul de muncă asigură ,totodată , antrenarea femeii la îndeplinirea diferitelor responsabilități profesionale și politice la diferite niveluri facilitând participarea ei la o formă concretă de „învățare socială” de natură politică, însușindu-și „inteligența socială”.

Necesitatea participării în producție a femeilor nu a apărut abia în socialism , deoarece femeile au contribuit direct la munca productivă în toate orânduirile sociale , numai că rolul lor a fost diferit și condițiile acestei participări au fost determinate de factori economici și sociali specifici fiecărei etape istorice în parte. Nicolae Ceaușescu relata că: „(…) Tot astfel în știință, în producție, femeile nu numai că nu fac mai puțin, dar în multe domenii fac chiar mai mult și cu mai multă pricepere. Pornind de aici, trebuie să asigurăm ca femeia să ocupe locul corespunzător în raport, dacă vreți, până la urmă, cu procentul de 51 la sută care îl deține în societatea noastră”.

În contextul relațiilor de producție socialiste referindu-ne la funcțiile multiple ale locului de muncă în procesul complex de plămădire a personalității profesionale și politice a femeii , nu avem în vedere doar întreprinderea sau instituția de cultură. În egală măsură extindem aprecierile formulate și asupra unităților economice din agricultură.

În antrenarea femeii la activitatea economică a comunei , a cooperativei agricole de producție precum și în educarea ei , un rol important alături de organizațiile de partid , sub directa lor conducere , îl au și organele de stat și comitetele comunale de femei. Preocupările formative ale acestor din urmă organizații fiind multiple – profesionale , politice , culturale – ele se îngrijesc de lărgirea orizontului spiritual al femeii , de esențializarea pregătirii ei pentru îndeplinirea misiunii sale nobile de creștere a viitoarei generații.

Urmărirea dezvoltării multilaterale a personalității umane ca o evoluție armonioasă intelectuală , morală , estetică , a fiecăruia nu înseamnă egalizarea uniformizată a indivizilor. Ceea ce rămâne numitorul comun al tuturor indivizilor va consta în atitudinea lor față de muncă. Nu există proces social-politic sau social-cultural a cărui finalitate să nu fie condiționată de evoluția , de ritmul și de intensitatea acestui progres al maselor de femei muncitoare.

Creșterea gradului de participare a femeilor în producție are o serie de implicații deosebit de complexe în întreaga viață economică și socială a unei națiuni , mai ales dacă ținem cont de rolul femeii în nașterea și creșterea viitoarei generații.

Reuniunile periodice ale reprezentantelor femeilor din România au devenit marile forum-uri de dezbatere a problemelor specifice. Sub semnul unui bilanț analitic Consiliul Național al Femeilor, în plenara din aprilie 1974, a evidențiat rezultatele și posibilitățile largi de îndeplinire cucinte a sarcinilor care decurgeau din marile obiective ale patriei socialiste.

Anul internațional al femeii –atât prin acțiunile pe plan internațional cât și național , dar și regional – urmărește să determine luarea unor măsuri care să asigure în toate țările un statut de egalitate pentru femei , posibilități sporite pentru integrarea în efortul general de dezvoltare economică și social –culturală a națiunilor , dar și o contribuție sporită la instaurarea unor relații de prietenie și colaborare între popoare.

Condiția femeii într-o relație este determinat în mod hotărâtor de caracterul relațiilor de producție dominante. Participarea activă a femeilor la viața politică și social economică fiind parte integrantă a gradului de democratizare a vieții politice și economice.

În afara situației ei de subordonare și uneori chiar de sclavie față de bărbat , femeia a îndurat toate formele exploatării determinate de relațiile de producție sclavagiste , feudale și capitaliste.Speranțele emancipării femeii s-au bazat pe încorporarea lor în forța de muncă salariată. Statul comunist joacă rolul principal în viața economică, industrializarea este puternic sprijinita, în timp ce sectorul agrar este adus subcontrolul statului prin crearea de cooperative si firme de stat. Rezultatul este o economieplanificată cu un puternic sector social și un grad considerabil de interventie a statului cuprivire la producție, distribuție, prețuri și salarii.

Legile din socialism proclamau emanciparea femeii (prin munca salarizata).Această legislație a contribuit, însă, în mod neașteptat și la modificarea relațiilor de familie,în sensul în care participarea femeilor la economia nationala, la viata politica si in societate ca muncitoare și mame prin intermediul unui egalitarism forțat a creat clasica „dublă povara a muncii atât în sfera de stat cât și ân gospodărie. În Romania, obisnuita dublă povara a devenit tripla atunci când nasterea copiilor a fost decretata datorie patriotica.”

În timp ce femeile s-au luptat ca să li se deschidă rând pe rând toate universitățile și scolile specializate , multe discuții au avut loc asupra consecințelor dezastruoase pe care puteau să le aibă asupra societății amestecul femeii în diferitele cariere. Astăzi când experiența a fost deja trăită , putem judeca aportul ei de muncă în diferitele domenii pe care le-a îmbrațișat precum și randamentul ei.

Gradul de emancipare al femeii este condiționat și favorizat de participarea ei în producție , deoarece ea este astfel legată direct de mijloacele de producție. Dacă inițial , stadiul rudimentar al mijloacelor de producție, greutatea mânuirii lor de către femei le-a limitat posibilitatea de participare la producție , această funcție revenindu-i barbatului , astăzi prin perfecționarea mijloacelor face posibilă dar și necesară participarea femeilor la producția materială. Deși participarea în producție a femeilor condiționează emanciparea lor economică și socială, totuși în societățile precedente această condiționare nu s-a produs automat. Cu toate că în epocile anterioare femeile munceau în condiții uneori chiar mai grele decât bărbatul și au participat la o serie de evenimente istorice , ele nu au reușit să obțină condiții de emancipare decât foarte târziu și cu un caracter limitat. Marea majoritate a femeilor nu au văzut în activitatea productivă o cale de emancipare , nu au fost conștiente de interesele lor ca o categorie socială , ci au vazut în angajarea lor o cale de îmbunătățire a condițiilor de trai ale familiei sau asigurarea propriei lor existențe. Emanciparea productivă a femeii nu înseamnă întotdeauna și punerea ei în condiții de egalitate față de bărbat , ca dovadă avem menținerea unor discriminări în țări în care participarea femeilor la activități productive este însemnată.

Numărul femeilor a sporit de la 1,651 miliarde în 1965 , la 1,807 miliarde în 1970 și la peste 2 miliarde în 1975 , ponderea lor în totalul populației ocupate nu a crescut corespunzător ; în 1975 existând numai 515 milioane de femei ocupate în activități remunerante.Cifre aride, dar dincolo de aparențe se află suflul celor ce reprezintă mai bine de 10 milioane dein populația României, se găsește forța impresionantă a muncitoarelor din fabrici, cooperative agricole, din birouri și școli, din gospodăriile familiilor în care viețuiește întregul nostru neam. Locul femeii muncitoare, al participării sale în organizațiile sindicale, profesionale, a fost evidențiat, aratându-se aportul însemnat al femeilor la lupta generală a clasei muncitoare.

Pentru rezolvarea statutului femeii trebuie să tratăm în mod distinct problema drepturilor politice și economice acordate , de problema privind utilizarea completă și eficientă a resurselor de muncă feminine existente; chiar dacă cele două probleme sunt legate între ele în sensul că atragerea femeilor în producție și participarea ei conștientă și eficientă este condiționată de drepturile acordate și posibilitățile egale create.

Asigurarea unui statut de egalitate al femeii cu bărbatul , accesul ei liber la calificarea pe toate treptele , participarea ei mai intensă la producție nu înseamnă că în toate țările activitatea femeilor va atinge același nivel.

Ca parte componentă a resurselor generale de muncă ale țării , forța de muncă feminină se supune acelorași regului și are nevoie de aceleași condițiii pentru reproducerea ei ca și cea masculină. Cu toate acestea există anumite particularități ale forței de muncă feminine , care trebuie să fie luate în considerație în procesul utilizării ei , pentru a asigura un grad mai înalt de eficiență a muncii femeilor , însă trebuie să tinem cont de influența favorabilă a mecanizării și automatizării producției asupra posibilităților de creștere a gradului de participare al femeilor la activitatea economică , în primul rând în industrie , precum și pierderea importanței calităților fizice ale muncitorului. Formarea și dezvoltarea diviziunii muncii pe sexe a fost determinată de concepția dominantă cu privire la capacitățile femeii , la locul și rolul ei în societate.

Manifestarea plenară a forței de muncă feminine , a calităților ei a fost înfrânată fie de condițiile materiale existente în producție , fie de menținerea unor prejudecăți cu privire la posibilitatea femeilor de a practica o anumită meserie sau de a ocupa anumite funcții. La acestea se adaugă handicapul pe care l-au avut și îl au de învins femeile în ce privește lipsa lor de experiență în anumite domenii , mai ales în funcții de conducere.

Încă de pe primele trepte de dezvoltare a producției materiale și până în societatea modernă femeia a participat la producerea bunurilor materiale și spirituale, experiența ei în practica agriculturii, în prelucrarea fibrelor, în olărit etc., aducând o contribuție hotărâtoare la progresul forțelor de producție. Formarea și dezvoltarea diviziunii muncii pe sexe în țara noastră , dar și pe plan mondial, a fost determinată de concepția dominantă cu privire la capacitățile femeii, la locul și rolul ei în societate. Știința a demonstrat de mult influența negativă a noxelor din producție asupra forșei de muncă în general și nu numai asupra femeilor. Problema care se pune este aceea că mijloacele de muncă au fost concepute în condițiile când forța de muncă masculină era preodominantă în majoritatea ramurilor industriale și deci ele trebuiesc adaptate la specificul femeii. Astfel argumentul principal folosit în trecut pentru a stopa pătrunderea femeilor in diverse domenii de activitate nu mai era valabil. Cu toate aceste însă trebuie să ținem cont că există deosebiri de la individ la individ care îl fac apt sau nu pentru o anumita muncă, în raport cu dezvoltarea sa fizică și intelectuală. Aceste diferențieri individuale nu pot fi anihilate de tehnica modernă și nici de vreun fel de măsură de perfecționare a producției sau a condițiilor de muncă.

Pe baza cunoașterii acestor particularități biologice și a importanței lor pentru producția modernă se poate afirma că începe să nu mai existe ramuri sau domenii de activitate nerecomandate sau inaccesibile femeilor. În schimb nu se recomandă munca femeii în medii care produc afecțiuni ginecologice și periclitează funcția maternității. Cu toate acestea, nu profesia în sine este dăunătoare sănătății femeii din punct de vedere al reproducerii, ci condițiile în care se desfășoară. De exemplu în industria textilă condițiile din vopsitorii, țesături nu oferă deloc condiții mai ușaore de muncă. S-a calculat că o muncitoare parcurge pînă la 20 de km zilnic în cadrul unui schimb, prin deplasarea de la un război de țesut la altul. În condițiile producției moderne femeia nu trebuie să-și întrerupă activitatea în timpul sarcinii, iar după naștere durata întreruperii depinde de condițiile asigurate de societate pe linia dezvoltării rețelei de instituții pentru copii, care permit mamelor să-și desfășoare activitatea profesională cu preocuparea de creștere a copiilor.

Particularitățile forței de muncă feminine interesează în primul rând , din punct de vedere al calităților pe care ea le are și care pot fi puse în valoare mai ales prin practicarea unor meserii. Unele calități predominante ale femeilor cum sunt răbdarea, finețea, migala în execuție, puterea mare de concentrare, pot fi valorificate în anumite ramuri sau profesii. Un alt motiv pentru care integrarea femeilor în producție este necesară, este faptul că utilizarea resurselor impune stringență, iar spiritul gospodăresc al femeilor își poate găsi prefect întrebuințarea în acest caz. Putem trage concluzia că unele particularități ale utilizării forței de muncă, feminine, mai ales având în vedere un grad mai ridicat de eficiență a ei, sunt determinate nu de caracteristicile fizice și bilogice ale femeilor. ci în special de gradul de dezvoltare al serviciilor sociale, în raport cu posibilitățile economice.

Cu toate că se observă progrese semnificative în creșterea calificării femeilor atrase în producție încă se mențin diferențe sensibile la nivelul forței de muncă. Aceste diferențe sunt vizibile mai ales la treptele superioare de calificare. Astfel în 1973 numărul muncitoarelor calificate prin cursuri de scurtă durată (sub un an) a fost de 80 899, reprezentând 33,9% din totalul muncitorilor calificați prin asemenea cursuri. La cursurile de calificare de gradul I femeile reprezintă 34,9 % , la cele de gradul al II lea numai 9,3%, în pregătirea prin ucenicie la locul de muncă ele au o pondere de 37,8% și prin cursuri de specializare postliceală58,5%.

O altă rezervă în utilizarea eficientă a forței de muncă feminine o reprezintă gradul diferit de preocupare al femeilor în plan teritorial. Datorită situației moștenite în repartizarea teritorială a forțelor de producție, cât și a unei dezvoltări insuficient de diversificate a industriei în diferite județe, se constată o utilizare incompletă a resurselor de muncă feminine în unele județe cât și o nevoie acută de forță de muncă nesatisfăcută în unele județe, de exemplu București. Încă mai predomină la multe județe concepția că asigurarea unui nivel mai ridicat de ocupare al femeilor în producție este legat în mod hotărâtor de amplasarea unor obiective ale industriei ușoare în aceste județe. Această situație influențează negativ gradul de utilizare al forței de muncă pe plan național. Comitetele de femeilor pot organiza studii cu privire la diferite aspecte ale muncii femeilor într-o anumită unitate sau localitate, depistând astfel factorii care influențează negativ munca femeilor și militând pentru măsuri consecvente care să înlăture aceste efecte negative.

O soluție pentru utilizarea rațională a muncii femeilor în toate județele o oferă însăși direcțiile de ocupare a forței de muncă feminine existente în etapa actuală și în viitor. Astfel, spre deosebire de trecut, știința și tehnica modernă, introducerea largă a mecanizării și a automatizării producției fac ca munca femeilor să poată fi utilizată în toate ramurile și subramurile economiei naționale. Nu există vreun domeniu în care să nu poată fi utilizată munca femeilor, ci există numai locuri de muncă în cadrul acestor domenii în care nu se recomandă folosirea muncii femeii.

În țara noastra au existat condiții din ce în ce mai favorabile pentru ca factorii politici să influențeze pozitiv creșterea productivității muncii. Acordarea tuturor drepturilor politice femeilor, desființarea oricăror discriminări față de bărbați au avut efecte pozitive asupra procesului de utilizare eficientă a forței de muncă feminine.

Comitetele și comisiile de femei pot aduce o contribuție la creșterea productivității muncii femeilor prin stimularea spiritului lor gospodăresc în vederea reducerii cheltuielilor materiale de producție, a îmbunătățirii organizării muncii și a producției, prin acțiuni de răspândire a experienței înaintate în ce privește utilizarea timpului de lucru, prin preocuparea lor pentru îmbunătățirea condițiilor de muncă și de viață, pentru buna organizare și desfășurare a serviciilor destinate ușurării muncii casnice a femeilor, sprijinirii familiei. Extinderea ariei de manifestare a muncii femeilor, abordarea unor meserii noi, dar mai ales creșterea competenței lor profesionale sunt factori care favorizează o contribuție sporită a femeilor la procesul de conducere. Eficiența muncii femeilor din toate domeniile de activitate crește substanțial în condițiile unei pregătiri superioare politice și cultural-științifice a lor.

Concepția teoretică și practică a secretarului general al partidului cu privire la rolul spiritului revoluționar în edificarea societății sociale multilateral dezvoltate reprezintă o contribuție originală la îmbunătățirea socialismului științific, a teroriei și practicii revoluționare. Ea constituie un minunat instrument și o călăuză vie în activitatea desfășurată de organele de partid și de stat, de organizațiile de partid, de masă și obștești, în activitatea fiecărui membru al societății noastre socialiste.

După trei ani de la Plenara C.C al P.C.R din 18-19 iunie 1973 creșterea rolului femeilor în viața economică, socială și politică a devenit o realitate bogat argumentată de numărul mare al femeilor în diferitele activități de politică, economie, etc. Această afirmație este susținută și întărită de Ana Olteanu ( instructor de specialitate la comitetul județean de partid și secretara Comitetului județean al femeilor) cât și de Dorina Boilă( secretara cu propaganda la Comitetul municipal de partid din Mediaș).

Spre exempluîn Sibiu, care se numără printre județele cu un înalt grad de ocupare a resurselor de muncă feminine, mai ridicat decât media pe țară încă de acum trei ani de zile, ponderea femeilor a crescut în continuare în toate compartimentele de activitate ale județului.

Hotărârile Congresului al XIII-lea privind dezvoltarea economico-socială a țării în cincinalul 1986-1990 și în perspectivă, până în anul 2000, asigură înfăptuirea neabătută a Programului partidului de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate, creând condițiile necesare afirmării tot mai puternice în practica principiilor comuniste de muncă și viață.

3. PROPAGANDA FEMINISTĂ. PROMOVAREA

FEMEILOR

3. PROPAGANDA FEMINISTĂ. PROMOVAREA FEMEILOR

Partidul Comunist Român, urmând tiparele și principiile concepției marxist leniniste, a situat emanciparea femeii printre obiectivele sale cele mai importante. Constituția României Socialiste a consacrat deplină egalitate în drepturi a femeii cu bărbatul în toate domeniile vieții economice și social-politice.

Marginalizată în realitate , privită suspicios de unii , mai puțin de alții, femeia a fost totuși o privilegiată a propagandei socialiste. Încă de la mijlocul anilor 70 , în revista „Femeia” , editată de Consiliul Național al Femeilor , încep să se facă anchete printre scriitori , pictori, muzicieni, referitoare la modul în care femeia ar trebui să fie o muză , o sursă de inspirație pentru creatori. Astfel se atrage atenția asupra modului de abordare a problematicii femeii în România prin prisma acestor lucrări.

În 1966 la Conferința Consiliului Național al femeilor , desfășurată în timpul Congresului al IX-lea , Nicolae Ceaușescu analiza luptele femeilor, punând în evidență orizonturile care se deschid națiunii prin intensificarea contribuției tuturor femeilor din țara noastră .Raportul de la Conferința Nașională consemna : „ Câtă deosebire față de situația pe care a avut-o femeia în societatea bazată pe explatare și asiprire! N-a fost deloc lin și ușor drumul care a dus la viața ei nouă de azi, la schimbările ei radicale în poziția ei socială. Ele sunt rezultatul unui îndelungat proces revoluționar, parte integrantă a luptelor pline de jertfe purtate de poporul român, pentru liberate, independență națională și progres social, la care au participat activ și masele de femei. Mișcarea feminină din țara noastră – sublinia, în continuare, raportul prezentat de Suzana Gâdea, președinta C.N.F. – are puternice și vechi tradiții. Primele sale manifestări organizate cu caracter social și politic au apărut îna doua jumătate a secolului al XIX-lea, când asociațiile de reviste de femei, sub influența mișcării socialiste ce se dezvolta, militau pentru emanciparea femeii, pentru recunoașterea egalității în drepturi, pentru salariu egal la muncă egală, ocrotirea muncii femeii, a maternității, pentru dreptul la vot. Având drept principal țel libertatea tuturor oamenilor muncii din orice fel de exploatare și asuprire, Partidul Comunist Român a urmărit de la începuturile activității sale ca obiectiv de seamă și eliberarea femeii”.

Doar la un an distanță după ce au fost promovate primele femei în comitetul Executiv al CC al PCR , Elena Ceaușescu , Lina Ciobanu, Magdalena Filipaș, Aurelia Dănilă, apare un volum dedicat femeii din România la editura Meridiane : La femme dans la Republique Socialiste de Roumanie. Women in The Socialist Republic of Romania. La mujer en la Republica socialista de Romania. Dat fiind faptul că această lucrare a fost redactată în trei limbi de circulație internațională , cartea se adresează nu numai publicului intern cât și celui extern. Ideile principale ale acestei cărți sunt:

Munca femeii este protejată prin lege

Rolul ocrotitor al statului se manifestă în toate domeniile vieții femeii, asigură accesul acesteia la luarea deciziilor

Consiliul Național al Femeilor trebuie să asigure prezența dinamică a femeii în edificarea societății socialiste și să colaboreze cu femeile de pretutindeni

Mesajul autorității Statului, care stabilește prioritățile femeii în societate este asociat cu câteva fotografii ale liderului partidului , Nicolae Ceaușescu. Celelate fotografii prezintă chipuri anonime de femei, însă sunt și fotografii ce înfățișează chipurile Elenei Ceaușescu și Linei Ciobanu. Fotografiile Elenei Ceaușescu erau prezentate cu descriere și anume : „ inginer , doctor în științe, om politic , membru al Comitetului Executiv al CC, director ICECHIM , membru de onoare al Societății Internaționale de Chimie al Institutului american al chimiștilor, membru activ al Academiei de Științe New York” , iar fotografia ei era o reproducere a coperții cărților sale științifice publicate. Sub fotografia Linei Ciobanu este precizată doar funcția acesteia : „ membru al Comitetului Executiv al CC al PCR, prim-secretar al Comitetului de partid din sectorul 2, București”. Comparând descrierea celor două doamne , imaginea Elenei Ceaușescu este cea a unui om de știință de prim rang, care accede într-o funcție politică datorită capacităților sale intelectuale , în timp ce Lina Ciobanu este membră de partid promovată pentru simplul fapt că este femeie.

Au existat de asemenea lucrări care au încercat să demonstreze că lupta pentru emanciparea femeii este o tradiție românească , au încercat să surprindă spiritul revoluționar al femeii comuniste și angajarea acesteia în lupta directă împotriva tuturor concepțiilor greșite despre condiția femeii. Dintre aceste lucrări, reprezentative sunt „Afirmarea femeii în viața societății.Dimensiuni și semnificații în România” ( Ana Gluvacov) , „Femeia, personalitate politică în societatea noastră socialistă” (Ecaterina Deliman) , dar și cartea istorică „Mișcarea democratică și revoluționară a femeii din România”(Elena și Titu Georgescu). Toate lucrările care pun accent pe condiția femeii în perioada comunistă au nucleul operei reprezentat de Elena Ceaușescu, cu toate acestea femeile în general au de câștigat , redefinindu-și în permanență prioritățile, poziția socială , rolul politic.

Femeile în România ceaușistă și nu numai au fost promovate din rațiuni de stat de cele mai multe ori , ci nu din rațiuni ce țineau de necesitatea emancipării lor. Cooptarea femeilor în toate zonele de interes ale societății a apărut ca o necesitate practică, erau motive legate de planurile de dezvoltare economică , de industrializarea țării, ceea ce necesita o forță de muncă comparativ mai mare cu cea de până atunci. Toate aceste motive de „emancipare” a femeii au avut ca scop făurirea unei societăți socialiste multilateral dezvoltate, iar pentru ca acest lucru să fie posibil era necesar să contribuie întreg poporul , indiferent de varstă sau sex.

În multitudinea de tipuri de propagandă existente , găsim și una care face referire la femei , care are trei componente majore:

Propaganda care avea ca mediu de propagare femeile

Propaganda internă și internațională având ca subiect femeile

Propaganda pentru femei

Prima componentă a mijlocului de propagare feminist avea ca scop de fapt folosirea femeii ca mijloc de propagare a informației , ea era un fel de cale de acces a copiilor la informații, ele putea sa facă mesajul mai ușor de înțeles pentru cei mici , care erau un public țintă. Patriotismul și idealurile comunismului trebuiau percepute încă din fragedă pruncie.

Propaganda de ordin intern ce avea ca subiect central femeia , a fost creată din dorința de construire a unei societăți guvernate de principii noi. Se urmărea formarea unui proletariat puternic , din rândurile căruia trebuia să facă parte inclusiv femeile. Înainte de toate însă , imaginea femeii era cea de mamă , cu datoria patriotică de a da naștere la cât mai mulți copii , discursul pronatalist a jucat cel mai important rol în perioada comunismului. Cea de a doua imagine promovată , a femeii , era cea de implicare în viața politică sau a productivității, o femeie implicată mereu în viața socială. Promovarea acestei imagini se făcea mai mult în mod indirect prin manifestarea interesului statului pentru eliberarea femeilor de dependența casnică.

O altă imagine a fost cea a importanței cantitative, numerice a femeilor în stat , de unde pleacă și ideea că sunt în măsură să joace un rol important în viața economică, socială , culturală a statului. Ponderea numerică considerabilă a femeilor impunea alegerea femeilor la toate nivelele de conducere ale partidului. Se cerea ca în fiecare comitet județean de partid să existe o femeie secretar de partid , iar la nivelele mai mici să existe cel puțin un secretar din rândul femeilor.

Ca semn al prețuirii locului pe care femeile din România l-au cucerit în opinia internațională, țara noastră a fost în primăvara anului 1975 gazda mai multor reuniuni ale reprezentantelor din mișacrea feministă internațională.Reuniunea Biroului Federației Internaționale a Femeilor din 22-24 aprilie de la București a luat în dezbatere stadiul manifestărilor din cadrul Anului Internațional al Femeii și pregătirile pentru Congresul mondial al femeilor din octombrie de la Berlin.

În prima decadă a lunii aprilie s-au desfățurat, la București, lucrările Simpozionului Internațional cu tema: „ participarea femeilor la viața economică și socială.” Peste 60 de țări și-au trimis reprezentante spre a dezbate procesele noi ale rolului femeilor în sectoarele decisive ale societății. S-au evidențiat numeroase succese în promovarea unei politici noi democratice privind femeia în țările socialiste. Având în vedere că problemele femeilor din România erau aproape soluționate, acest lucru trebuia să fie făcut public și pe plan extern, astfel că delegate ale mișcării feministe din țară erau mereu prezente la reuniuni internaționale. Prin intermediul acestora Ceaușescu trimitea diverse mesaje cu scop propagandistic, procedând în acest fel și la Conferința Mondială a Anului Internațional al Femeii , desfășurată la Ciudad de Mexico în 19 iunie 1975, Ceaușescu dă sfaturi pentru îmbunătățirea condiției femeii: „Experiența pe care o are România arată că premisa libertății și egalității femeilor este dispariția relațiilor bazate pe exploatare și asuprire, a inegalităților și discriminărilor economice și politice. De aceea femeile sunt interesate de crearea unei noi ordini economice și politice internaționale.”

Și nu în ultimul rând se face referire la propaganda pentru femei , cea în care toate materialele sunt destinate exclusiv femeilor , de exemplu revistele pentru femei. Acest tip de propagandă a avut ca scop obișnuirea femeilor cu rolurile diverse pe care pe care statul considera că ele trebuie să le îndeplinească. Pe lângă celebra revistă „Femeia” , se regăsește și „Femeia în viața României Socialiste” , publicată de Consiliul Național al Femeilor în 1966. Este vorba despre o broșură de 28 de pagini unde în prima parte nici măcar nu este menționat termenul de femeie, iar mai apoi enumeră drepturile femeilor , egalitate față de bărbați, accesul la profesii, etc. Același Consiliu al Femeilor în 1974 tiparea o alta broșura , numită „Femeia participantă activă la făurirea valorilor materiale și spirituale ale societății noastre” , iar primul lucru evidențiat aici este gradul de emancipare al femeii. Potrivit Consiliului o primă condiție, și cea mai importantă, în lungul amplul proces al emancipării, îl reprezenta participarea în producție a femeilor, lucru de altfel realizat.

Magda Filipaș descriind pomovarea femeilor: „ Spre deosebire de țările capitaliste unde dezvltarea industrială a apelat la forța de muncă feminină pentru motviu că e mai ieftină, la noi, promovarea, privită ca fenomen social, este astăzi un amplu și complex proces, conștient și responsabil; proces care poate fi considerat însă și ca un semn că am depășit un anume formalism al egalității. Înțeleg promovarea nu numai pe verticala ierarhiei sociale, nu mă gândesc neapărat la femei ministru (deșă, după cum se vede, și numărul acestora este în creștere). Promovarea este, după mine, și faptul că am reușit să scoatem femeia, fizic și mai ales psihologic, din perimetrul îngust al bucătăriei și să o ancorăm, tot fizic și mai ales psihologic, în industrie, că i-am dschis, cu alte cuvinte, un alt orizont de viață, economic și îndeosebi spiritual. De aceea zic că promovarea este și o calitate superior umană, pe care civilizația socialistă i-a conferit-o femeii. Și poate din acest unghi câștigul nu este unul singur, nici dublu, este triplu: adică și pentru societate și pentru ea, dar și pentru copilul ei, prin puterea exemplului pe care îl oferă.”

Femeile au fost folosite ca instrument de propagandă și prin intermediul filmelor. Cu toate acestea anii 60-70 marchează o scădere a interesului producătorilor de filme pentru femei ca instrument ideologic.În acești ani imaginea femeilor active politic este înlocuită de imaginea femeilor mame. Anii 80 marchează revenirea filmelor din prima categorie , filme ce emană și insuflă puternice sentimente ideologice , ce reflectă politica pronatalistă a regimului : O mamă cu opt copii (1984) , Femeia în România de azi (1987).

Se consideră totuși că există o serie de prejudecăți chiar în desfășurarea activității propagandistice a partidului , deoarece femeile ocupau funcții de conducere în zonele economice unde forța de muncă era predominant feminină, iar faptul că sunt adjuncți rezultă că ocupă o poziție inferioară ierarhic bărbaților. Succesele importante obținute au constituit temeliile solide pe care se ridicau noile exigențe privind egalitatea și emanciparea în chipul cel mai profund democratic. Între aceste succese, ce mărturisesc acumulările pentru treapta nouă cerută de plenara C.C al P.C.R din iunie 1973, care a analizat rolul femeii, se înscriu și cifrele dincolo de care se află o întreagă revoluție privind locul femeii în societate : 66 deputate în Marea Adunare Națională, 5000 membre în consiliile populare, 106 638 în organele locale de partid, 7 700 secretari în organele de partid, 40 900 femei în comitetele sindicale din care 1 700 președinte. Ceea ce până în 1965 reprezenta o raritate, dându-se exemplu maramureșeanca Maria Zidaru. Istoria nu poate fi condensată în procente, dar acestea sunt argumente pentru etape întregi sau procese importante. Asemenea procente sunt de natură să determine reflecții asupra conținutului noțiunii de emancipare a femeii în socialism : în învațământ 65,3 %, în sectorul sănătății și asistenței sociale 72,1 %. În sectoarele economice industriale, care în trecut excelau prin numărul infim de femei, este notoriu impresionantul aflux al femeilor: la procentul de circa 45% femei ocupate în economia națională, corespund , luând doar câteva domenii , circa 33% în industrie, peste 50 % în circulația mărfurilor si aproape 50 % în telecomunicații.

Programul Partidului, care acordă o atenție specială femeilor, afirmă statutul nou al femeii în lumea contemporană, proprie socialismului. Preocupările continue ale P.C.R pentru condiția economică și social-politică a femeii constituie granitul împlinirii acestui statut al femeii cuprins în Program.

Mișcarea feministă și-a dat seama că pentru a ajunge la oricare dintre direcțiile de emancipare: economică, socială ,politică, în primul rând este nevoie de o cultură spirituală pentru femei, o cultivare a valorilor morale. Toate aceste revolte ce au porniri de ordin fizic și spiritual reprezintă rodul ostilității bărbaților față de femei.

La sfârșitul lunii decembrie 1966 a avut loc plenara Consiliului Național al Femeilor, care a analizat activitatea desfășurată de Consiliul Național, de comitetele și comisiile femeilor pentru mobilizarea maselor și au dezbătut sarcinile ce revin mișcării de femei privind realizarea obiectivelor planului național de dezvoltare economico-socială. Era vorba despre obiective ce trebuiau atinse până în anul 1990 , fiind vorba despre planul cincinal 1986-1990. Raportul prezentat plenarei cât și luările de cuvânt au evidențiat rezultatele pozitive înregistrate în toate domeniile economice și sociale ale țării, în toate aceste rezultate se găsește și munca a milioane de femei de la orașe și sate. Cu toate acestea Nicolae Ceaușescu s-a arătat nemulțumit de unele neajunsuri care s-au manifestat la nivelul comitetelor și comisiilor de femei din unele județe, însă femeile prezente s-au angajat cu responsabilitate comunistă să-și intensifice munca în rândul maselor de femei.

Se poate observa totodată o promovare a femeilor ce veneau din direcție medicală, de exemplu: Olimpia Solomonescu, Lidia Orădeanu, Aneta Ciocan și Viorica Ciobănete. Absolvente ale Institutului de Medicină și Farmacie, secția pediatrie, ele devin membre ale Partidului Comunist la scurt timp dupa finalizarea studiilor, remarcându-se anterior acestui moment prin acțiuni în cadrul organizațiilor de masă ale tineretului comunist. Nu s-au făcut cunoscute prin activitatea științifică ori studii postuniversitare în specializarea practicată. Momentul decisiv în cariera lor a fost obținerea statutului de membru de partid, epsod dublat de un activism puternic în cadrul diferitelor organizații de masă. De la simpli medici în unități sanitare din mediul rural sau mici orașe de provincie au fost promovate în funcții la nivelul spitalelor municipale sau al Direcției Sanitare Județene. Toate au ocupat poziția de director al direcției sanitare din județul în care activau. Această poziție le-a facilitat nominalizarea în consiliul Sanitar Superior, Comisia Națională de Demografie, Societatea de Cruce Roșie, unde au ajuns pe rând în scaunul de vicepreședinte, iar apoi în cel de președinte.

Pentru femeile prezente în funcții de conducere la nivelul Ministerului Sănătății putem vorbi despre un tip de parcurs de excepție. Pe lângă multitudinea de funcții și poziții-cheie ele se diferențiază și printr-o elasticitate profesională remarcabilă, aria lor de competența fictivă ajungând în domenii precum politica externă, relații comerciale sau educație: Olimpia Solomonescu- ambasador extraordinar și plenipotențiar în Senegal, adjunct al ministrului Afacerilor Externe; Viorica Ciobănete – membru al Comitetului de Conducere al Grupului Român din Uniunea Interparlamentară; Ciocan Aneta – membru al Comisiei pentru Politică Externă și Cooperare Economică Internațională a Marii Adunări Naționale; Lidia Orădeanu- membru în Consiliul Superior al Educației și Învățământului.

Necesitatea obiectivă a valorificării plenare a capacității creatoare a maselor de femei, a creșterii rolului lor în societate, a promovării lor în funcții de conducere pe măsura participării lor la viața economică, socială și spirituală este una dintre componentele caracteristice, cel puțin în teorie, ale partidului comunist. Sarcinile reieșite din documentele de partid, îndemnurile repetate ale lui Nicolae Ceaușescu sunt clare și ferme: promovarea femeilor trebuie să se facă corespunzător cu aportul lor efectiv în producția materială și spirituală, în raport cu pregătirea profesionașă și politică, cu experiența dobândită în munca și viața socială.Programul privind selecționarea, pregătirea și promovarea în funcții de conducere în perioada ceaușistă a avut o mare importanță pentru întreaga activitate desfășurată pe linie de partid și de stat, pentru ănvestirea unor femei capabile și competente cu munci de răspundere.

În calitate de membru al biroului comitetului minicipal de partid și ca președintă a comitetului municipal al femeilor București, Eugenia Măndiță spunea că a luat parte la îmbunătățirea programului municipal de promovare al femeilor pornind de la realitățile existente. Ca urmare a măsurilor luate de organele de partid, numărul de femei promovate în funcții de răspundere a crescut continuu, femeile având o pondere mai mare în organele și aparatul de partid, de masă și obștești și în alte funcții de conducere din unitățile social-economice din capitală. O asttfel de creștere a avut loc și în aparatul consiliilor sindicatelor și al activiștilor U.T.C.

Comitetul municipal al femeilor din București și nu numai avea o preocupare statornică pentru înfăptuirea programului privind pregătirea și promovarea femeilor, considerând că îi revin sarcini însemnate în această direcție. O problemă o constituie cunoașterea din vreme a unui număr mare de femei harnice, competente și cu solide cunoștințe politice. Activistele mișcării de femei se preocupă în mod special de cunoașterea unor femei având calități profesionale și politice în special în industria ușoară, alimentară, comerț, etc., în cadrul cărora femeile dețin o pondere mare în structura personalului muncitor. S-a întâmplat adesea ca femei, pe baza recomandărilor comitetului femeilor , să fie incluse în rezerva de cadre urmând mai apoi să fie promovate în funcții de răspundere.

În cluburile „Femina”, la casele de cultură, în universitățile cultural-științifice, în biblioteci au fost organizate conferințe, prelegeri și simpozioane dedicate afirmării femeilor în viața social politică a țării. La aceste conferințe erau invitate femei care primeau sarcini importante și în cadrul cărora explică importanța pe care o are pregătirea lor profesională și politică. Femeilor nou promovate li se acorda sprijin și îndrumare necondiționată în vederea împlinirii cu competență a diferitelor sarcini încredințate de partid.

Facând o trecere în revistă a situației femeilor din celelalte județe constatăm că situațiile sunt similare cu cele din București, toate aveau același scop de a-și promova muncă, ideile, inițiativele.

În Dâmbovița se poate vorbi de o bună colaborare a comitetelor și comisiilor femeilor cu celelalte organizații de masă și obștești, cu factorii educaționali, cu instituțiile de ocrotire a sănătății. Astfel, să consemnăm câteva acțiuni care exemplifică această colaborare: -comisia femeilor din I.C S.A.P., cu sprijinul comitetului sindical, a organizat participarea femeilor din ăntreprindere la două schimburi de experiență, în județul Prahova și în capitală, pe probleme de perfecționare profesională. – La Întreprinderea de utilaj petrolier din Târgiviște, comisia femeilor se preocupă de păstrarea unor tradiții precum : organizarea anuală a Balului mărțișorului pe 8 martie, a femeilor care au împlinit 20 de ani de muncă neîntreruptă în întreprindere, etc.

Comitetele și comisiile femeilor din județul Buzău, a răspuns la Chemarea la întrecere adresată de Comitetul județean al femeilor Vrancea, s-au angajat să realizeze în acest an un volum de muncă patriotică în valoare de 60 milioane de lei, pentru buna gospodărire și înfrumusețare a localităților.

Una din preocupările de seamă ale comitetului județean al femeilor din Mehedinți este aceea de a intensifica colectarea de la populație a materialelor refolosibile, de a antrena comisiile femeilor din întreprinderi și cartiere în această importantă acțiune a economiei naționale românești. Pentru aceasta s-au stabilit săptămâni record pentru strângerea și predarea unor cantități cât mai mari de asemenea materiale din municipiu, orașe și comune. Astfel, în 5 luni au reușit să strângă 21 de tone de fier vechi și 3 tone de hârtie.

În mare parte Partidul Comunist a avut aceleași idei în ceea ce privește femeile , doar că le repetau mereu , sub diverse forme, de unde s-ar putea trage concluzia că niciodată nu au fost îndeplinte satisfăcător. De asemenea o imagine impusă era aceea că Partidul comunist era protector al femeilor, partidul considera că avea unele îndatoriri față de femei: să se ocupe de promovarea și de protecția lor în muncă, dar și să le coordoneze în mod direct și indirect prin intermediul comisiilor de femei.

CONCLUZII

Mișcarea feministă a contestat modul în care au fost structurate normele care reglementau relațiile dintre cele două sexe, susținând că femeile trebuie să aibă aceleași drepturi ca bărbații. Ideea conform căreia bărbatul este cel care inițiză toate acțiunile și domină toate aspectele vieții, iar femeia este cea care așteaptă supusă, trebuie eliminată. Femeia se poate bucura și ea de aceleași resurse economice, politice, culturale ca și bărbatul, putându-se manifesta și în cadrul relațiilor interpersonale.

Cu toate aceste modificări în structura socială din lumea contemporană, femeile preferă totuși să conserve roluri tradiționale feminine. De cele mai multe ori ele nu îndrăznesc să adopte acele roluri masculine la care aspiră și pe care susțin că vor să le însușească.

În perioada ceaușistă femeile au primit o serie de atribuții alături de bărbați în industrie, în agricultură, în transporturi, în majoritatea sectoarelor producției materiale, au lucrat în număr foarte mare la economia națională, iar altele au fost însărcinate cu funcții de răspundere în aparatul de partid și de stat; toată această participare activă a femeilor la viața social-economică și politică reprezintă un pas foarte important în evoluția condiției lor. Este vorba despre o emancipare în spatele căreia stau interesele de ordin politic, interesele statului și nicidecum spiritul moral și civic nu a fost cel care îl determina pe Nicolae Ceaușescu să tină nesfârșite prelegeri despre importanța creșterii rolului femeii în viața socială, politică, economică a României. Cu toate că au fost folosite în mod special pentru forța lor de muncă, pentru abilitățile șă capabilitățile lor, femeile nu au avut, de-a lungul acestui ritm alert de dezvoltare, sentimentul că sunt folosite ci mai degrabă integrate și împinse spre evoluție. Sub masca acestui mareț principiu – de egalitate între sexe, de nivelare a mentalității asupra a ceea ce înseamnă bărbat / femeie la nivel social – s-au ascuns mereu alte interese, mult mai profunde dar subtile, scoțându-se în evidență doar acele părți care conveneau partidului aflat la conducere. În acest caz lucrurile însă au fost putin diferite deoarece într-o oarecare măsură necesitatea emancipării femeilor coincidea cu interesele PCR-ului, liderul Ceaușescu prezentând orizonturile care se deschid națiunii prin intensificarea contribuției tuturor femeilor din țara noastră în toate domeniile de activitate.

Pe lângă toate aceste privilegii sau pseudo-privilegii acordate femeii, trebuie să nu se piardă din vedere starea de maltratare instaurată de politica pronatalistă a lui Ceaușescu. O politică ce sensibilizează întreaga masă de femei numai la auzirea denumirii de „decreței” sau „Decretul 770”. Această politică a făcut parte din principiul conducătorului de a crea omul nou, de a dezvolta până la extrem societatea, de a crește sporul demografic într-un fel autoritar și barbar. Disprețul față de cetățenii României, în general , și față de femei , în particular , contrazicea izbitor așa-zisul „ umanism profund” al lui Ceaușescu. Acest „umanism profund” era contrazis și de maniera în care regimul a ignorat cantitatea considerabilă de date statistice și studii care cercetau acest întreg ciclu al politicii sale demografice și efectele sale.

Consecințele grave ale politicii nataliste ceaușiste au marcat cotidianul cetățenilor României nu numai pe parcursul celor 23 de ani de interzicere exigentă a întreruperii sarcinii, ci și în perioada postcomunistă. Dubla perspectivă asupra funcțiilor femeii ,cea productivă cât și cea reproductivă, l-a determinat pe Ceaușescu să pună accent pe primul rol , acela de „mamă a națiunii” , primează maternitatea aflată în slujba statului, încurajând capacitățile reproductive ale femeii, neținând seamă de urmările inestimabil de grave asupra femeii. Pe lângă numărul estimat la câteva mii, zeci de mii de persoane decedate având ca motiv mortalitatea maternă, se mai afla un număr mare, care nu a putut fi precizat cu exactitate, de femei a căror moarte a survenit în urma complicațiilor apărute în urma avortului, care nu a fost asistat de cadre medicale specializate.

Un alt punct de referință, de care ar trebui să se țină cont este reprezentat de persoanele care nu au acceptat sistemul de conducere, nu s-au regăsit în tiparele impuse de regimul aflat la conducere. Această dizidența poate fi definită ca o luptă pentru drepturile inalienabile ale ființei umane, luptă ghidată de mai multe principii: cel al legalității, al nonviolenței și al transaprenței, principii care o disting de toate mișcări de opoziție existente anterior. Caracteristic dizidenței din România este faptul că ea prezintă o istorie bazată pe „cazuri”, un număr mic de persoane au avut cutezanța de a se împotrivi public sistemului sau să conteste regimul comunist, dar cu o implicație majoră pentru istoria statului român. Printre aceste persoane s-au aflat și femei, două dintre cele mai cunoscute fiind Ana Blandiana și Doina Cornea. Femei, care surâd nostalgic și întrezărindu-se pe chipul lor chiar și acum o urmă de antipatie față de ceea ce s-a întâmplat mai bine de două decenii în această țară. Ele sunt o istorie vie care ne demonstrează că se poate, că iubind prea mult spiritul liber nimeni și nimic nu te oprește să te exprimi, să-ți păstrezi verticalitatea și să-ți iubești condiția de OM.

Metamorfoza femeii de-a lungul perioadei ceaușiste a oscilat de la emancipare la maltratare, de la pseudo-posibilitatea de a acționa după propria-i voință la obediență. Totuși aceasta oscilare a rămas în istorie ca un moment marcant în ceea ce privește dezvoltarea și emancipare femeii pentru că o pregătește într-un stil frenetic și alert asupra a ceea ce se vrea numită democrația zilelor noastre.

ANEXE

TITLURI, POZE, ARTICOLE – Preluate din revista dedicată femeii din perioada ceaușistă – „Femeia” (1965, 1980, 1984, 1987)

Anexa 1 – un articol despre o femeie care reușește să se impună în viața politică a vremii – Dumitra Bîrsan, primăriță în Cudalbi , județul Galați

Anexa 2

Anexa 3 – Clasic, elegant și bun gust – caracteristicile modei în perioada comunistă

Anexa 4

Anexa 5 Femeia – rol productiv

Anexa 6 Integrarea femeilor în munca productivă, afirmarea lor pe scena politică și profesională – titlu sugestiv pentru principiul după care se ghida regimul ceaușist.

Anexa 7

Anexa 8

BIBLIOGRAFIE

Surse inedite

1. Arhivele Naționale Istorice Centrale

Fondul CC al PCR

Secția Cancelarie

Dosare : 27 , 101 , 102 , 127, 181 , 187 / 1966

Secția Administrativ-Politică

Dosare : 8,10 /1966 ; 2,7 / 1967 ; 8/1972 ; 10/1975; 14/1967

Secția Propagandă și Agitație

Dosare : 9/1965 ; 52/ 1966; 34,37/1974

Surse edite

Lucrări generale și de specialitate

Babeti ,Adriana, Tovarășe de drum – Experiența feminină în comunism , Ed. Polirom , București , 2008

Bebel , August, Femeia și socialismul , București , Ed. Politică , 1961

Blandiana, Ana, Calitatea de martor, Ed. Cartea Românească, București, 1970

Ceaușescu, Nicolae, A munci, a lupta, a trăi în spirit revoluționar- trăsătură a omului nou, constructor al societății multilateral dezvoltate, Ed. Politică, București, 1987

Ceaușescu, Nicolae, Creșterea rolului femeii în viața economică și social-politică a României socialiste, Ed. Politică, București, 1980

Cerkez , Catherine , Munca femeii și consecințele ei pentru familie și societate , Institulul de Arte Grafice „Eminescu”, S.A. Str. Parlamentului No.2, 1929

Ciupală, Alin, Despre femei și istoria lor în România , Ed. Universității din București , 2004

Comisia Prezidențială Pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România : Raport final , Ed. Humanitas, București 2007

Congresul educației politice și al culturii socialiste , București , Ed. Politică, 1976

Cornea, Doina, Puterea fragilității , Ed. Humanitas, București , 2006

Deletant,Dennis, Romania sub regimul comunist, Ed. Fundatia Academia Civila, Bucuresti, 1977

Deliman, Ecaterina, Femeia – personalitate politică în societatea noastră socialistă , Ed. Politică , București , 1977

Doboș, Corina, Politica pronatalistă a regimului ceaușescu, O perspectivă comparativă , București , Polirom , 2010

Engels,Friedrich, Originea familiei, a proprietatii private si a statului, 1972

Făgarasan,Gheorghe, Romania 1948-1989, Progres sau regres?, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca

Friedrich Engels, Women, the Family and the Origin of Private Property, Middlesex, Hammondsworth, 1986

Gabanyi, Anneli Utte, Cultul lui Ceaușescu, Iași, Ed. Polirom, 2003

Georgescu, Elena și Titu , Mișcarea democratică și revoluționară a femeilor din România, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1975

Gluvacov , Ana, Afirmarea femeii în viața socială : dimensiuni și semnificații în România , București, Ed. Politică , 1975

Kligman,Gail, Politica duplicității.Controlul reproducerii în Romania lui Ceaușescu,

Ed. Humanitas, Bucuresti, 2000

Marinescu, Valentina , Pricopie, Valentina , Accesul femeilor pe piața muncii , Ed. Editor.ro-2004 , București

Massino, Jill, Anonimatul femeii în estetica României Ceaușiste,?

Mihăilescu, Ștefania, Drumul către autonomie. Teorii politice feministe, Editura Polirom, Iași, 2004

Moore,Henrietta, Feminism si antropologie, Ed. Desire, Cluj-Napoca, 2005

Năstăsescu , Violeta, Elena Ceaușescu-confesiuni fără frontiere, Ed. Niculescu, 2010

Neculau, Adrian, Viața cotidiană în comunism, Ed.Polirom, Iași, 2004

Nedelcovici, Bujor, Scriitorul, Cenzura și Securitatea, Ed.Allfa, București , 2009

Niel , Mathilde, Drama eliberării femeii , București, Ed. Politică, 1974

Olteanu ,Cristina Liana Femeile in societatea noastră comunistă , , Ed. Politeia- SNSPA , Bucuresti , 200

Orescu, Șerban, Ceaușismul – România între anii 1965 și 1989 , , Ed. Albatros , București , 2006

Palade, Brîndușa, Amurgul Leviathanului : supraviețuire și libertate în comunism, Ed. Tei, București, 2000

Pasti,Vladimir, Miroiu,Mihaela, Codita,Cornel, România—starea de fapt, Vol. I, Ed.

Nemira, Bucuresti, 1997

Petre,Zoe, „Promovarea femeii sau despre destructurarea sexului feminin”, în Boia, Lucian (coord.), Miturile comunismului romanesc, Univ. Bucuresti, Bucuresti,

1995

Petrescu , Alexandra , Femeia în imaginarul politic, Ed. Arsdocendi , București , 2008

Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român , 3-5 nov. 1971, București , Ed. Politică , 1971

Programul Partidului Comunits Român de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintarea României spre Comunism , București , Ed. Politocă , 1975

Purcaru, Ilie, Poezie și politică , Ed. Albatros, Iași, 1972

Roșca, Victor, Moara lui Kalusek – începutul represiunii comuniste, Ed. Curtea Veche, București, 2007

Roth , A. , Omul multidimensional , București , Ed. Politică , 1975

Spornic , Aneta , Problematica noului mecanism economic în țata noastră, în etapa actuală , Ed. Didactică și Pedagogică , București

Spornic , Aneta , Utilizarea eficientă a resurselor de muncă feminine în România , Ed. Academiei Republicii Socialiste România , București

Strătilescu, Eleonora , Emanciparea economică, socială și politică a femeii , Atelierele „Cartea Românească”, București

Trebici , Vladimir , Fertilitatea și statutul social al femeii în „Viitorul social” , nr.3 , 1974

Uniunea Tineretului Comunist, Probleme fundamentale ala făuririi societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintării României spre comunism: politica externă a partidului și statului nostru, Ed. Politică, București, 1981

2.Presă și reviste

Ciobanu, Lina , Femeile României Socialiste în anul internațional al femeii -1975 în Revista „Femeia” , nr.6 , 1975

Ciobanu, Lina ,Femeile , forță remarcabilă a construcției noastre socialiste și comuniste în „Era Socialistă” , nr.22, 1974

Oproiu , Ecaterina , Condiția femeii – condiția umană în „ Era Socialistă ”, nr.5 , 1975

Revista „Femeia”, Consiliul Național al Femeilor, anii 1965-1988

Ziarul Adevărul , Articolul „ Imaginea și rolul femeii în perioada comunistă”, 1 august 2011

Ziarul ”Evenimentul zilei ”, sâmbătă, 1 decembrie 2007

Pagini web

http://www.romlit.ro/mrturiile_doinei_cornea

Născuți la comandă – Decrețeii

http://www.trilulilu.ro/video-film/condamnati-la-fericire-experimentul-comunist-in-ro

http://ro.wikipedia.org/wiki/Doina_Cornea

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Doina_Cornea

http://personalitati.infoportal.rtv.net/biografie~nume-ana-blandiana.html

http://www.ziare.com/articole/ana+blandiana+biografie

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/imaginea-rolul-femeii-perioada-comunista

http://www.realitatea.net/imaginea-si-rolul-femeii-in-comunism_858008.html

BIBLIOGRAFIE

Surse inedite

1. Arhivele Naționale Istorice Centrale

Fondul CC al PCR

Secția Cancelarie

Dosare : 27 , 101 , 102 , 127, 181 , 187 / 1966

Secția Administrativ-Politică

Dosare : 8,10 /1966 ; 2,7 / 1967 ; 8/1972 ; 10/1975; 14/1967

Secția Propagandă și Agitație

Dosare : 9/1965 ; 52/ 1966; 34,37/1974

Surse edite

Lucrări generale și de specialitate

Babeti ,Adriana, Tovarășe de drum – Experiența feminină în comunism , Ed. Polirom , București , 2008

Bebel , August, Femeia și socialismul , București , Ed. Politică , 1961

Blandiana, Ana, Calitatea de martor, Ed. Cartea Românească, București, 1970

Ceaușescu, Nicolae, A munci, a lupta, a trăi în spirit revoluționar- trăsătură a omului nou, constructor al societății multilateral dezvoltate, Ed. Politică, București, 1987

Ceaușescu, Nicolae, Creșterea rolului femeii în viața economică și social-politică a României socialiste, Ed. Politică, București, 1980

Cerkez , Catherine , Munca femeii și consecințele ei pentru familie și societate , Institulul de Arte Grafice „Eminescu”, S.A. Str. Parlamentului No.2, 1929

Ciupală, Alin, Despre femei și istoria lor în România , Ed. Universității din București , 2004

Comisia Prezidențială Pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România : Raport final , Ed. Humanitas, București 2007

Congresul educației politice și al culturii socialiste , București , Ed. Politică, 1976

Cornea, Doina, Puterea fragilității , Ed. Humanitas, București , 2006

Deletant,Dennis, Romania sub regimul comunist, Ed. Fundatia Academia Civila, Bucuresti, 1977

Deliman, Ecaterina, Femeia – personalitate politică în societatea noastră socialistă , Ed. Politică , București , 1977

Doboș, Corina, Politica pronatalistă a regimului ceaușescu, O perspectivă comparativă , București , Polirom , 2010

Engels,Friedrich, Originea familiei, a proprietatii private si a statului, 1972

Făgarasan,Gheorghe, Romania 1948-1989, Progres sau regres?, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca

Friedrich Engels, Women, the Family and the Origin of Private Property, Middlesex, Hammondsworth, 1986

Gabanyi, Anneli Utte, Cultul lui Ceaușescu, Iași, Ed. Polirom, 2003

Georgescu, Elena și Titu , Mișcarea democratică și revoluționară a femeilor din România, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1975

Gluvacov , Ana, Afirmarea femeii în viața socială : dimensiuni și semnificații în România , București, Ed. Politică , 1975

Kligman,Gail, Politica duplicității.Controlul reproducerii în Romania lui Ceaușescu,

Ed. Humanitas, Bucuresti, 2000

Marinescu, Valentina , Pricopie, Valentina , Accesul femeilor pe piața muncii , Ed. Editor.ro-2004 , București

Massino, Jill, Anonimatul femeii în estetica României Ceaușiste,?

Mihăilescu, Ștefania, Drumul către autonomie. Teorii politice feministe, Editura Polirom, Iași, 2004

Moore,Henrietta, Feminism si antropologie, Ed. Desire, Cluj-Napoca, 2005

Năstăsescu , Violeta, Elena Ceaușescu-confesiuni fără frontiere, Ed. Niculescu, 2010

Neculau, Adrian, Viața cotidiană în comunism, Ed.Polirom, Iași, 2004

Nedelcovici, Bujor, Scriitorul, Cenzura și Securitatea, Ed.Allfa, București , 2009

Niel , Mathilde, Drama eliberării femeii , București, Ed. Politică, 1974

Olteanu ,Cristina Liana Femeile in societatea noastră comunistă , , Ed. Politeia- SNSPA , Bucuresti , 200

Orescu, Șerban, Ceaușismul – România între anii 1965 și 1989 , , Ed. Albatros , București , 2006

Palade, Brîndușa, Amurgul Leviathanului : supraviețuire și libertate în comunism, Ed. Tei, București, 2000

Pasti,Vladimir, Miroiu,Mihaela, Codita,Cornel, România—starea de fapt, Vol. I, Ed.

Nemira, Bucuresti, 1997

Petre,Zoe, „Promovarea femeii sau despre destructurarea sexului feminin”, în Boia, Lucian (coord.), Miturile comunismului romanesc, Univ. Bucuresti, Bucuresti,

1995

Petrescu , Alexandra , Femeia în imaginarul politic, Ed. Arsdocendi , București , 2008

Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român , 3-5 nov. 1971, București , Ed. Politică , 1971

Programul Partidului Comunits Român de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintarea României spre Comunism , București , Ed. Politocă , 1975

Purcaru, Ilie, Poezie și politică , Ed. Albatros, Iași, 1972

Roșca, Victor, Moara lui Kalusek – începutul represiunii comuniste, Ed. Curtea Veche, București, 2007

Roth , A. , Omul multidimensional , București , Ed. Politică , 1975

Spornic , Aneta , Problematica noului mecanism economic în țata noastră, în etapa actuală , Ed. Didactică și Pedagogică , București

Spornic , Aneta , Utilizarea eficientă a resurselor de muncă feminine în România , Ed. Academiei Republicii Socialiste România , București

Strătilescu, Eleonora , Emanciparea economică, socială și politică a femeii , Atelierele „Cartea Românească”, București

Trebici , Vladimir , Fertilitatea și statutul social al femeii în „Viitorul social” , nr.3 , 1974

Uniunea Tineretului Comunist, Probleme fundamentale ala făuririi societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintării României spre comunism: politica externă a partidului și statului nostru, Ed. Politică, București, 1981

2.Presă și reviste

Ciobanu, Lina , Femeile României Socialiste în anul internațional al femeii -1975 în Revista „Femeia” , nr.6 , 1975

Ciobanu, Lina ,Femeile , forță remarcabilă a construcției noastre socialiste și comuniste în „Era Socialistă” , nr.22, 1974

Oproiu , Ecaterina , Condiția femeii – condiția umană în „ Era Socialistă ”, nr.5 , 1975

Revista „Femeia”, Consiliul Național al Femeilor, anii 1965-1988

Ziarul Adevărul , Articolul „ Imaginea și rolul femeii în perioada comunistă”, 1 august 2011

Ziarul ”Evenimentul zilei ”, sâmbătă, 1 decembrie 2007

Pagini web

http://www.romlit.ro/mrturiile_doinei_cornea

Născuți la comandă – Decrețeii

http://www.trilulilu.ro/video-film/condamnati-la-fericire-experimentul-comunist-in-ro

http://ro.wikipedia.org/wiki/Doina_Cornea

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Doina_Cornea

http://personalitati.infoportal.rtv.net/biografie~nume-ana-blandiana.html

http://www.ziare.com/articole/ana+blandiana+biografie

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/imaginea-rolul-femeii-perioada-comunista

http://www.realitatea.net/imaginea-si-rolul-femeii-in-comunism_858008.html

ANEXE

TITLURI, POZE, ARTICOLE – Preluate din revista dedicată femeii din perioada ceaușistă – „Femeia” (1965, 1980, 1984, 1987)

Anexa 1 – un articol despre o femeie care reușește să se impună în viața politică a vremii – Dumitra Bîrsan, primăriță în Cudalbi , județul Galați

Anexa 2

Anexa 3 – Clasic, elegant și bun gust – caracteristicile modei în perioada comunistă

Anexa 4

Anexa 5 Femeia – rol productiv

Anexa 6 Integrarea femeilor în munca productivă, afirmarea lor pe scena politică și profesională – titlu sugestiv pentru principiul după care se ghida regimul ceaușist.

Anexa 7

Anexa 8