Factorii Psihologici Responsabili Pt. Scaderea Stimei de Sine la Adolescenti

Cuprins

b#%l!^+a?

b#%l!^+a?

Abstract

Studiul de față a avut ca obiectiv principal evidențierea legăturilor dintre stima de sine și anumite corelate psihologice la adolescenți. Aceste corelate psihologice au vizat: stilul parental al mamei, nivelul de depresie al adolescenților, dimensiunile accentuate ale personalității, tipul de familie de proveniență (cuplu divorțat / căsătorit), genul respondenților, mediul de proveniență ( rural versus urban). Instrumentele utilizate au fost: Chestionarul Stimei de sine Toulose, Chestionarul BECK pentru depresie, Chestionar pentru părinți în vederea identificării stilului parental, Chestionarul de tendințe accentuate ale personalității. Studiul a fost realizat pe un lot de 60 de adolescenți, atât de gen masculin cât și feminin, provenind din mediul urban și din mediul rural. În mod simultan, au fost testate mamele adolescenților din care este format eșantionul. Rezultatele studiului au arătat că există o corelație între stima de sine și stilul parental infantil-dependent, democratic și perfecționist. De asemenea, s-a găsit o corelație negativă statistic semnificativă între depresie și stima de sine. Nu s-au identificat diferențe la nivelul stimei de sine între persoanele de gen masculin și cele de gen feminin, iar personalitatea nu a avut nicio influență asupra stimei de sine. S-au găsit diferențe semnificative ale stimei de sine când am comparat adolescenții din familiile căsătorite cu adolescenții din familii divorțate, cei din urmâ înregistrând o stimă de sine mai scăzută. Rezultate semnificative au fost identificate la nivelul mediului de proveniență, adolescenții din mediul urban având o stimă de sine mai ridicată decât cei din mediul rural.

Introducere

Adolescența este subiectul privilegiat și controversat al psihopedagogilor, generator de opinii și discuții contradictorii. Unii o consideră “vârstă ingrată”, alții, dimpotrivă, “vârsta de aur”; pentru unii ea este “vârsta crizelor, anxietății, nesiguranței, insatisfacției”, în timp ce pentru alții este “vârsta marilor elanuri”; este “vârsta contestației, marginalității și subculturii”, dar și “vârsta integrării sociale”; este “vârsta dramei, cu tot ce are ea ca strălucire, dar și ca artificiu” – decretează unii, ba nu, ripostează alții, este “vârsta participării la progresul social”; cei mai mulți o consideră ca fiind în totalitate o “problemă moral-psihologică”, dar sunt și unii care cred că este aproape în exclusivitate o “problemă socială”. Diversitatea opiniilor referitoare la adolescență derivă din complexitatea în sine a acestei etape din viața omului, cu o dinamică excepțională în timp, cu multideterminări și multicondiționări, dar și din poziția oarecum incertă pe care o ocupă adolescentul în sistemul perioadelor evolutive ale vieții. Locul lui în sistemul relațiilor sociale este mai bine conturat și precizat decât cel al puberului. Totuși adolescentul oscilează din punct de vedere al comportamentului între copilărie și maturitate, fiind însă întors mai mult cu fața spre adult.

La ieșirea din copilărie și începutul adolescenței, ca și în tot decursul acestei perioade, avem în fața noastră dezvoltarea impetuoasă a unei personalități cu trăsături în plină formare.

Adolescența este o perioadă importantă a dezvoltării umane, perioadă de numeroase și profunde schimbări biologice, fizice, psihice, morale, etc, perioadă a dezvoltării, în care dispar b#%l!^+a?trăsăturile copilăriei, cedând locul unor particularități complexe și foarte bogate, unor manifestări psihice individuale specifice.

Dezvoltarea psihică, a intelectului îl maturizează îndeosebi sub raport social și cultural, îl face să devină avid de cunoaștere și de participare cu responsabilitate, în deplină cunoștință de cauză, la activități cu caracter social, se antrenează în elaborarea de lucrări originale în literatură, artă, știință, tehnică.

Există multe cercetări cu privire la conceptul de stimă de sine, dintre care cele mai relevante sunt următoarele: self-ul, status-ul și rolul social, managementul impresiei și auto-prezentarea.

Termenul de ”self” desmnează” o colecție organizată de credințe și simțământe despre noi înșine” (R.Baron et al., 1998, 76, apud P.Iluț, 2001, 20). În sociologie termenul a fost introdus în 1902 de către Charles H.Cooley în lucrarea” Human Nature and Social Order, care a fundamentat teoria looking-glass self, eul fiind considerat oglindire și reoglindire în alții. Metafora looking-glass sugerează că self concept-ul este un produs al interacțiunii sociale. Privindu-i pe alții, noi ne vedem că într-o oglindă, aflăm cum apărem în fața lor. În concepția lui Coodey, grupurile primare au un rol hotărâtor în formare self-ului” Poate cel mai bun mod de a descrie acest caracter de ansamblu ar fi să spunem că el este noi, el implică un fel de simpatie și de identificare reciprocă pentru care termenul „noi” reprezintă expresia naturală. Individul trăiește simțindu-se parte a ansamblului și își găsește scopurile principale ale voinței lui în modul de a simți al grupului.” (Ch.H.Coodey, 1909,15)”.

La George H.Mead (1934,1963) întâlnim deja că eul (self în engleză, în franceză le soi) este construit în același timp dintr-o componentă” sociologică”, eul social (me, în franceză le moi), care nu ar fi decât o interiorizare a rolurilor sociale, și dintr-o componentă mai personală, eul psihologic (în engleză I, în franceză le je). Sinele nu are deci numai o organizare, interiorizare, a atitudinilor sociale. Eul unui individ se dezvoltă plecând de la judecățile pe care celălalt le emite asupra lui în interiorul unui context social în care individul și acest celălalt interacționează.

Din punct de vedere cognitiv, conceptul de sine este format din totalitatea informațiilor despre propria persoană. Incluzând aici atât informațiile legate de propria persoană (de exemplu trăsături de personalitate), aspecte fizice ale propriei persoane (de exemplu faptul că purtăm sau nu ochelari), dar și aspecte legate de statutul social (de exemplu bunuri pe care le posedăm). Conceptul de sine a fost însă studiat din punct de vedere afectiv. Astfel stima de sine și atitudinile față de sine sunt complemente afective ale conceptului de sine. (Willem doise, Jean-Claude Deschamps, Gabriel Mugny, 1999, Psihologie socială experimentală, Iași: Ed. Polirom, 37-40).

Originalitatea lucrării de față constă în verificarea stimei din sine luând în considerare factori multipli: stilul parental al mamei, genul adolescenților, profilul liceului în care învață, aspecte psihologice de tipul depresiei. Acest lucru este deosebit de important deoarece studiile au demonstrat că stima de sine nu este niciodata corolarul unui singur factor de influență, ci mai degrabă suma tuturor factorilor din mediul familial, social, școlar.

Capitolul 1 – Stima de sine

1.1. Dinamica stimei de sine

Țnând cont că trăim într-o lume a competitivității, inventivității, a confruntărilor și al schimbărilor, a provocărilor și a oportunităților, o lume în care stima de sine devine o nevoie presantă cu valoare de supraviețuire. Vorbind despre aceasta, Albu G., spune că ea nu rămâne conform teoriei lui Maslow, doar o trebuință de deficiență, situată la graniță cu trebuințele de creștere, ci se prefigurează ca un reper și ca un fundament al vieții și al activității fiecărui individ. b#%l!^+a?

Stima de sine, scrie Albu G., este una dintre dimensiunile fundamentale ale personalității. Ea se referă la raportul pe care îl are fiecare cu el însuși. Stima de sine, așa cum ne este prezentată, este o privire – judecată despre noi înșine, vitală pentru propriul echilibru psihic. Când este pozitivă, relativ ridicată, ea ne permite să acționăm eficient, să facem față dificultăților existenței. Mai mult de atât, specialiștii susțin că dintre toate judecățile care le formulăm în viață, nici una nu are o atât de mare importanță ca aceea referitoare la noi înșine.

Cercetările au demonstrat faptul că stima de sine este o variabilă psihologică implicată în:

• abuzul de substanțe (Higgins, Clough și Wallerstedt, 1995; Turner, 1995);

• comportamentele delincvente (Anderson, 1994);

• depresie (Brown et al., 1986; Kernis, Granneman și Mathis, 1991; Tennen și Herzberger, 1987);

• furie, ostilitate și comportamentul agresiv (Baumeister, Smart și Boden, 1996; Kernis, Grannemann și Barclay, 1989);

• aprecierea satisfacției de viață / calității vieții (Diener și Diener, 1995);

• evaluarea intimității și a satisfacției în relațiile interpersonale (Griffin și Bartolomew, 1994; Rusbult, Morrow și Johnson, 1987);

• reactivitatea la evenimentele evaluative (Brown și Dutton, 1995; Cambell, Chew și b#%l!^+a?Scratchley, 1991; Kernis, Brockner și Frankel, 1989) etc.

Concepută ca reputație pe care o dobândește individul față de el însuși „stima de sine reprezintă o nevoie umană profundă și puternică, esențială pentru o adaptabilitate sănătoasă a individului, adică pentru funcționarea lui optimă și împlinirea de sine” (Albu, G., 2002). Ea se referă la :

Pe de o parte, la încrederea în capacitatea proprie de a gândi, în capacitatea de a face față provocărilor vieții.

Pe de altă parte, se referă la încrederea în dreptul și posibilitatea noastră de a avea succes, de a fii fericiți, la sentimentul că suntem îndreptățiți să ne afirmăm trebuințele și dorințele, să ne împlinim valorile și să ne bucurăm de rezultatele eforturilor noastre.

„Stima de sine nu este dată odată pentru totdeauna” (Albu, G., 2002). Nivelul ei nu se fixează în copilărie. Ea poate să se maturizeze odată cu maturizarea biologică a persoanei, sau, dimpotrivă poate să se deterioreze. „Ea nu este numai una din dimensiunile fundamentale ale personalității, ci una eminamente mobilă: ea poate fi mai mult sau mai puțin înaltă, mai mult sau mai puțin stabilă.” (Albu, G., 2002). De aici putem deduce că ea are nevoie să fie permanent hrănită.

În mod esențial, dar nu exclusiv, scrie Albu G., nivelul stimei de sine depinde de alegerile pe care le facem în fața diferitelor provocări ale vieții și are consecințe profunde asupra fiecărui aspect al existenței noastre. Dacă un nivel ridicat al stimei de sine este mereu deschis spre nou, acceptă surpriza și incertitudinea, caută mereu provocările care merită osteneala și cer eforturi susținute; un respect de sine scăzut caută, dimpotrivă, siguranța a ceea ce este cunoscut și nepretențios, a ceea ce este obișnuit și comod.

Albu G. spune că acele persoane care au respect de sine scăzut (constant), înseamnă a simți că nu este potrivit pentru viață; nepotrivit, nu într-o anumită privință, ci nepotrivit ca persoană. Astfel individul se lasă pradă neputinței, dorinței de a evita mai degrabă durerea, b#%l!^+a?decât celei de a resimți bucuria, acesta lasă ca elementele negative ale existenței lui să exercite asupra lui o putere mai mare decât cele pozitive.

Persoanele cu o stimă de sine scăzută se tem, înainte de toate de eșec. De aceea, ele se consacră mai mult protejării stimei de sine decât dezvoltării, mai mult prevenirii eșecului decât gestionării riscului. Regăsim adeseori la acest gen de persoane mecanisme de aparare, precum evitarea și respingerea, sau negarea. Această teamă de eșec se va manifesta în mod global la o anumită persoană printr-o atitudine socială prudentă și rezervată, ba chiar precaută: a nu se pune prea mult în evidență pentru a evita să fie criticată sau respinsă. Toate acestea nu înseamnă că acestor persoane le este indiferent succesul. Și ele, ca și celelalte persoane, au nevoie de reușite și de gratificații pentru a-și menține stima de sine la un nivel acceptabil.

Persoana cu o stimă de sine (constant) ridicată, scrie Albu G., va căuta să se autodepășească chiar și atunci când și-a atins obiectivele (obiective stabilite la un moment dat și pentru un anumit stadiu al realizării și posibilităților sale).

Specialiștii au ajuns la concluzia că toate problemele psihologice de anxietate și depresie, până la eșecul școlar sau profesional, de la teama de intimitate, fericire sau succes, de la abuzul de alcool și cel de droguri, până la molestarea soției sau a copilului, la tulburările sexuale, la sinucidere sau violență, se leagă mai mult sau mai puțin, dar întotdeauna este vorba de o deficiență a stimei de sine.

Persistența pe o perioadă mai îndelungată de timp al acestui nivel al stimei de sine se poate transfigura într-o pseudo-stimă de sine. Pseudo-stima de sine reprezintă „iluzia eficacității sinelui și a considerației față de sine. Ea este un mecanism irațional, autoprotector, menit să diminueze anxietatea și să asigure un fals sentiment de siguranță, să atenueze nevoia interioară de un autentic respect de sine.” Branden(apud. Albu, G. ,2002). În loc să caute respectul de sine în conștiință, responsabilitate și integritate, în actiunea sistematizată și dusă la bun sfârșit, cât mai matură elaborată și cât mai bine efectuată, individul cu pseudo-stimă de sine îl caută în popularitate, în bunuri materiale, aventuri sexuale, jocuri de noroc, în intrigi și răzbunare. În b#%l!^+a?aceste condiții „se poate instala un inadecvat respect de sine, ce s-ar putea traduce prin: b#%l!^+a?alegerea greșită a prietenilor, o carieră ce nu duce nicăieri niciodată, obiceiuri proaste privind stilul de viață, anxietate sau depresie cronică, o viață resimțită asemenea unui lung șir de înfrângeri, foame nepotolită de iubire și aprobare.” (Albu, G. , 2002).

Fr. Lelord și Ch. Andre, 1999 (apud. Albu G., 2002) au ajuns la concluzia că stima de sine se întemeiază pe încrederea în sine, pe cunoașterea de sine și pe iubirea de sine.

Totodată, așa cum arată și Albu G., existența și creșterea stimei de sine presupune satisfacerea a două mari trebuințe:

sentimentul de a fi iubit; mai precis, situația de a ne simți apreciați, simpatizați, doriți, acceptați.

sentimentul de a fi competent, situația de a fi performanți, înzestrați, abili, capabili de a rezolva problemele și de a depășii provocările vieții.

„Cel mai profund și cel mai intim constituient al stimei de sine este iubirea de sine”(Albu G., 2002). Se pare că nivelul ei depinde, în mare măsură de „hrana afectivă”, de dragostea pe care familia i-a împărtășit-o pe când era copil. În cazul celui cu o stimă scăzută, iubirea de sine este foarte slabă, concepția de sine, întemeiată pe o autocunoaștere confuză, este precară.

Albu G., luând în considerare toate aceste aspecte spune că toate acestea au drept consecință următoarele: îndoieli asupra capacității de a fi apreciat de către ceilalți, convingerea persoanei că nu este la înălțimea necesară ca să poată merita atenția și investiția afectivă a celorlalți. b#%l!^+a?

În privința raporturilor cu ceilalți, îngrijorarea față de aprobarea socială o ia înaintea nevoii de a-și afirma punctele de vedere personale, persoana are o mare sensibilitate față de părerile celorlalți, preferând să se lase influențat de ceilalți. Este frecvent dominată de emoții negative, nu-i place să fie criticată, are tendințe de a renunța ușor îndată ce se confruntă cu dificultăți. Astfel spus persoanele nesigure imature, cu o stimă de sine scăzută, devin dependente de reacțiile celor din jur, lăsându-se foarte ușor influențați de ceilalți.

1.2. Stima de sine și nevoia de recunoaștere

Apreciată drept „unitatea centrală a experienței noastre la care raportăm în ultimă instanță totul”, stima de sine reprezintă, pentru F. Birkenbihl, suportul supraviețuirii noastre psihice, suport la fel de important pentru noi la fel ca și propria sănătate trupească.

P. Iluț apreciază că sentimentul stimei de sine ține de valoarea pe care și-o dă individul lui însuși, de autoprețuire. Oricare ar fi scopul pe care și-l propune individul, dacă și-l realizează, se consideră bun, capabil.

Dacă ținem seamă de concluziile la care s-a ajuns în Analiza Tranzacțională, atunci putem spune că însuși persoanele cu o stimă de sine înaltă, și ele, sensibile, chiar dacă într-o b#%l!^+a?măsură mult mai mică în comparație cu cele cu un nivel scăzut și instabil al stimei de sine – la reacțiile, stimulii și evaluările exterioare.

Plecând de la lucrările și experimentele lui Rene Spitz, A. Maslow a semnalizat că animalele, și cu atât mai mult oamenii, au nevoie să primească în permanență pentru a putea supraviețui, a oricărei stimulatori ( a nu fi băgat în seamă, a i se ignora prezența).

Preluând și dezvoltând concluziile lui Maslow, Eric Berne, va utiliza termenul de stroke, pentru a desemna într-o sinteză nevoia de supraviețuire și necesitatea de recunoaștere. Noțiunea de stroke, în concepția autorului ei, exprimă nevoia oamenilor de semne de recunoaștere. Altfel spus, ea exprimă nevoia oamenilor de o anumită cantitate de recunoaștere cu ceilalți oameni pentru a putea supraviețui.

Privită din acest punct de vedere, Iluț P.,scria că ” viața pare să fie și pare să fi fost mereu neâncetată căutare de stroke-uri.”(Iluț P., 2001). Cantitatea de stroke-uri necesare fiecărei persoane diferă. Se face distincția între stroke-uri negative si pozitive. În condițiile nevoii de stroke-uri, „în lipsa celor pozitive, mulți oameni sunt nevoiți să caute aproape inconsistent stroke-uri negative.”( Iluț, P., 2001).

Conform unor autori (Hoyle et al., 1999) a avea stima de sine ridicată înseamnă că “persoana în cauză este mândră de cine este și cum este, se simte superioară majorității, gata oricând să se protejeze contra amenințărilor care pun în discuție imaginea favorabilă pe care o are despre sine” (p. 85). Altfel spus, astfel de persoane se antrenează cu ușurință în activități de promovare a propriului eu (self-promoting activities; Baumeister, Tice și Hutton, 1989).

Aceste promovări ale propriului eu au fost urmărite în mai multe circumstanțe stabilindu-se că ele pot îmbrăca o varietate de forme și comportamente. Astfel, comparativ cu persoanele cu stima de sine scăzută, persoanele cu stima de sine ridicată apelează mai des la atribuirile de auto-complezență: își asumă cu multă ușurință succesul în același timp fiind tentați să atribuie eșecul unor cauze externe (Tennen și Herzberger, 1987; Zuckerman, 1979). b#%l!^+a?De asemenea, atunci când persoanele cu stima de sine ridicata obțin o performanță scăzută sau sunt criticate ele răspund vehement protestând și criticând pe ceilalți (Crocker, 1987; Gibbons și McCoy, 1991). Atunci când cineva obține o performanță mai bună persoanele cu stima de sine ridicată insistă asupra continuării competiției pentru a se ajunge la comparări suplimentare a performanței (Wood et al., 1994). Probabil că ele sunt înclinate să aprecieze performanța superioară a celuilalt ca fiind determinată de “norocul orb” pentru că sunt fermi convinși că sunt mai buni. În condițiile în care le este amenințat eu-l (de exemplu, prin indicarea faptului că nu vor reuși într-o sarcină dificilă astfel încât trebuie să aleagă o sarcină mai ușoară) persoanele cu stima de sine ridicată sunt înclinate să insiste pe stabilirea unor scopuri dificile și riscante ajungând să obțină un rezultat final mai slab decât persoanele cu stima de sine scăzută (Baumeister, Heatheron și Tice, 1993). Atunci când nu le este amenințat eu-l persoanele cu stima de sine ridicată reușesc să stabilească scopuri optimale și sunt în stare să le atingă.

Studiile empirice menționate cât și alte cercetări ne prezintă persoanele cu stima de sine ridicată ca fiind nesigure în sentimentele pozitiv pe care le au față de propriul eu (Tice, 1991) și, datorită acestui fapt, acestea sunt nevoite în permanență să-și demonstreze sieși si celorlalți superioritatea lor.

1.3. Stima de sine. Clarificări conceptuale

Perspectiva holistică. Dintr-o astfel de perspectivă stima de sine globală ne apare ca fiind media auto-evaluărilor particulare pe dimensiunile de relevanță personală. Implicit, o astfel de stimă de sine este ușor maleabilă, variind în funcție de performanța obținută și relevanța dimensiunilor, ambele componente schimbându-se relativ ușor în timp (reamintiți-vă, de exemplu, de strategia “strugurilor acri” care este folosită de vulpe în basmul lui Aesop și care presupune o schimbare instantanee a relevanței).

Pe de altă parte, conform celei de-a două definiții oferite de James (1890 / 1950), stima b#%l!^+a?de sine reflectă “o anume raportare afectivă globală la propriul eu independentă de rațiuni b#%l!^+a?obiective ce țin de satisfacții sau dezamăgiri personale” (p. 306). Cu alte cuvinte, conform acestei definiții, stima de sine reprezintă o raportare afectivă constantă ce include valorizarea, acceptarea și evaluarea eu-lui (Savin-Williams și Demo, 1983). Conform acestei definiții stima de sine nu mai este legată de evaluarea pe anumite dimensiuni ci reflectă o anume raportare generală față de eul personal care poate fi după caz pozitivă, echilibrată sau negativă.

Cu privire la imaginea propriei persoane suntem puși în fața unui oarecare paradox: „avem toate condițiile să ne cunoaștem cât de bine, fiindcă nimeni nu ne este mai apropriat decât ființa proprie, dar, în același timp nimic nu ne este mai drag decât această ființă, având deci toate șansele de a o privi și a o considera cu mare îngăduință, de a distorsiona percepția în favoarea unei imagini pozitive.” (Iluț, P. ,2001) .

Cât de mult ne prețuim, cât de valoroși ne credem și cât de mult ne stimăm pe noi înșine, are ca suport cognitiv conceptul de sine, dar, scrie Iluț P. , relația nu este strict univocă, de la o imagine „la rece”, formată pe baza unei observații reale, la o evaluare corectă a cât de valoroși suntem și putem fi. „Imaginea de sine însuși este puternic afectată de aspirațiile și idealurile noastre, în elaborarea ei intervenind masiv scala valorilor personale și eul dorit, acesta din urmă condensând, la rândul lui, felul în care percepem așteptările personale semnificative față de noi.” (Iluț, P. ,2001). Relația dintre eul perceput – eul dorit – eul ideal și scara individuală de valori este integrată, alcătuiește, stima de sine globală. Când oamenii se pronunță asupra propriilor lor valori, ei fac o apreciere globală, care nu este nici pe departe o sumă arirtmetică a trăsăturilor fizice și psihice cu semne plus sau minus. b#%l!^+a?

Pe de altă parte, scrie Iluț P., în paralel cu o evaluare globală, indivizii operează și cu valorizări de sine particulare pe domenii și paricularități specifice. De exemplu, cineva se poate prețui din punct de vedere al forței fizice și să admită că nu are abilități de șahist. Se observă că jocul condiționărilor a ceea ce prețuim la noi înșine este deosebit de complex, o regularitate fermă este de constatat teoretic și empiric: „cu cât o trăsătură este mai pronunțată și evidentă pentru sine și pentru ceilalți, cu atât mai puțin va putea fi manipulată. (Iluț, P. , 2001).V. Gecos( apud. Iluț, P., 2001), susține că deasupra evaluărilor pe identități și domenii particulare, dar sub nivelul stimei de sine globale, oamenii au tendința de a se autoevalua la rang mediu, raportându-se la două criterii importante: competența și eficacitatea.

Iluț P., scria că nivelul stimei de sine afectează puternic performanțele în toate domeniile de activitate, mecanismul circularității cauzale funcționând aici deosebit de pregnant: „cei cu o înaltă apreciere de sine au o mare încredere, se mobilizează mai mult și reușesc mai bine, ceea ce consolidează părerea bună despre sine. Dimpotrivă, o scăzută stimă de sine sporește riscul insucceselor, determinând astfel o viziune și mai sumbră asupra propriei persaone.” (Iluț, P. , 2001).

Cu ajutorul cercetărilor experimentale s-ar putea evidenția și efectele fiziologice ale stimei de sine. Inducerea experimentală a unei evaluări de sine negative a produs slăbirea sistemului imunitar. Se fac speculații și în legătură cu o posibilă legătură dintre serotonin, o b#%l!^+a?substanță biochimică implicată în constricția vaselor sangvine, stimularea mișcărilor musculare fine și transmiterea impulsurilor nervoase și stima de sine. Studii pe comportamentul maimuțelor au arătat că masculii cu un mai pronunțat statut social și mai afiliați și tandri cu femelele au un nivel mai ridicat de serotonin, pe când cei cu un nivel mai scăzut sunt mai agresivi și mai impulsivi. Iluț P. ,spune că stima de sine este profund legată de raportul dintre sinele autoperceput și sinele ideal, adică modul în care am vrea să arătăm sub multiple aspecte. Sunt autori care cosideră chiar că discrepanțele de sine, adică, distanța dintre sinele persoanei și idealul de sine dorit ne dă măsura prețuiri noastre. O mare discrepanță dintre cele două sine-uri produce stări sufletești mai degrabă negative decât pozitive.

Patru factori par mai importanți în creșterea stimei de sine în concepția lui Iluț P. . Aceștia sunt: identificarea cauzelor unei scăzute stime de sine și definirea domeniilor importante de competență; suportul psiho-afectiv și aprobarea socială; asimilarea motivației de realizare, afirmare; tehnici psihologice de a face față dificultăților și stresului.

Un studiu este cel realizat de Chelcea, în cadrul Institutului de Psihologie, cu tema „Studenții și valorile profesionale”. Această cercetare se găsește în „Revista de psihologie”, numărul 4, din 1994, editura Științifică și Tehnică, paginile 26 – 27. S–a aplicat testul Work Values Inventary, elaborat de E. D. Supper. Acest test indică cinsprăzece valori profesionale pe o scală de la trei puncte la cinsprăzece puncte. Cercetarea arată că studenții se orientează în primul rând spre profesiile care asigură un mod de viață așa cum își doresc ei, apoi spre profesiile ce se desfășoară în condiții fizice optime și spre profesii care aduc avantaje economice. Valorile estetice și chiar altruismul ocupă poziții moderate în scala de valori a studenților. Se consideră că este o supra apreciere a individualismului, ca reacție la colectivismul din perioada totalitarismului. În actuala situație economică și social – politică din România, studenții sunt mai puțin motivați de factorii intrinseci ai muncii. Ei sunt motivați in general de factori extrinseci. Banii, avantajele materiale, constituie în prezent principala b#%l!^+a?valoare profesională a studențiilor. Această motivație este însă „ the least satisfactory” (J. A. C. Braw, 1967). S. Chelcea consideră ca rezultat al acestei cercetări că subaprecierea factorilor extrinseci muncii reprezintă un „efect pervers” al perioadei se tranziție, o expresie a crizei valorilor.

Altă cercetare este întreprinsă de Delphine Martiant pe tema „Strategiile de protecție a stimei de sine și cotele sale”. Această cercetare se gasește în revista „Creier, cogniție, comportament”, ediția septembrie – octombrie 1998 la pagina 269. Această cercetare își are punctul de pornire de la diversele teorii psihologice clasice și contemporane, care converg la noțiunea că oamenii au o puternica și pervazivă nevoie de stimă de sine. Această nevoie este folosită pentru a explica diferite forme de comportament. Oamenii în general și psihologii în special cred că dacă au o bună stimă de sine, este un bun indicator al bunăstării și adaptării. Există câteva argumente despre atributele esențiale ale stimei de sine, întrebarea care vine este aceea: care strategii le folosesc oamenii pentru ași menține și proteja stima de sine și dacă acestea sunt benefice. Încercarea de răspuns la această întrebare: principalele strategii de a menține și proteja stima de iluziile pozitive din cunoștiințele de sine, dezangajament psihic, biasurile de comparare socială și atribuția biasurilor.

1.4. Tipologia stimei de sine

Cercetările ulterioare au demonstrat că ambele definiții propuse de William James sunt valabile pentru o corectă și nuanțată descriere a conținutului vieții psihice umane.

În timp, psihologii sociali au ajuns la concluzia că este util să se distingă două forme ale stimei de sine:

(1) o stimă de sine globală (global self-esteem) legată de valorizarea, acceptarea și evaluarea generală a eu-lui, constituind fundalul auto-raportării afective și

(2) evaluări specifice ale eu-lui sau stima de sine specifică (domain-specific evaluations / b#%l!^+a?self-esteem) care se referă la auto-aprecieri specifice pe diferite dimensiuni relevante de b#%l!^+a?evaluare cum ar fi, de exemplu, auto-aprecierea atractivității fizice, a popularității, competenței matematice etc. (Brown, 1993).

Odată cu distingerea celor două forme ale stimei de sine s-a pus problema elucidării raporturilor care se stabilesc între acestea. Cercetările au demonstrat că importanța pe care o au cele două forme ale stimei de sine variază de la persoană la persoană (Croker și Wolfe, 1998a; Harter, 1993). O serie de autori consideră că între cele două forme ale stimei de sine există o influență mutuală bidirecțională (Harter și Waters, 1991; Harter, 1993; Zumpf și Harter, 1989).

În unul din studiile realizate adolescenții au fost invitați să aprecieze care este legătura între modul cum își evaluează aspectul fizic și stima de sine globală. Unii adolescenți au indicat că auto-aprecierea propriului fizic le influențează modul în care se evaluează la modul general, în timp ce alți adolescenți au raportat o relație inversă (Crocker și Wolfe, 1998a). Autorii studiului au ajuns la concluzia că oamenii diferă în ceea ce privește care din cele două forme ale stimei de sine este determinată și care constituie baza acestei determinări.

1.4.1. Stima de sine defensivă și stima de sine naturală

Stima de sine ridicată a unor persoane poate determina reacții publice diferite atunci când intervine un eșec. Pentru unele persoane aprobarea celorlalți este atât de importantă încât nu pot să admită nici o “pată” pe imaginea publică. Stimă de sine ridicată a unor astfel de persoane a fost definită ca fiind defensivă în opoziție cu o stimă de sine ridicată veritabilă sau b#%l!^+a?naturală (Schneider și Turkat, 1975). Stima de sine defensivă este caracteristică pentru persoanele care, datorită unei nevoi acute de acceptare socială, încearcă să-și depășească sentimentele negative față de sine, sentimente determinate de un eșec specific (Horney, 1950).

Cum facem distincția între cele două categorii ale stimei de sine ridicate? Persoanele care au o stimă de sine defensivă sunt înclinate să fie de acord cu afirmații care prezintă oamenii în lumină favorabilă în fața altor persoane deși sunt evident eronate (Crowne și Marlowe, 1960). Astfel de răspunsuri sau afirmații sunt definite ca fiind dezirabile social (vezi exemplele din cadrul de mai sus).

Cu alte cuvinte, datorită unei nevoi acute de aprobare socială “persoanele cu stima de sine defensivă sunt înclinate, mai ales după un anume eșec, să se angajeze activ în activități care să le schimbe imaginea publică, încercând să obțină aprobarea celorlalți, să influențeze situațiile sociale [sau selectând situațiile sociale, nota noastră] în scopul de a-și maximaliza șansele pentru promovarea eu-lui [self-enchancement]” (Schneider și Turkat, 1975, p. 129). Pentru că nu percepe eșecul ca fiind o amenințare atât de gravă pentru propriul eu, o persoană care are o stimă de sine ridicată veritabilă este mai puțin obsedată de evitarea sau remedierea eșecului public.

Schneider și Turkat (1975) au demonstrat că după experiența unui eșec persoanele cu o stimă de sine defensivă s-e auto-descriu în fața unor necunoscuți într-o manieră extrem de pozitivă comparativ cu persoanele cu stimă de sine naturală care nu fac acest lucru. Astfel, b#%l!^+a?persoanele cu stima de sine defensivă au utilizat oportunitatea de a face o auto-prezentare exagerat de favorabilă pentru a-și redresa simultan stima de sine și imaginea publică.

Stima de sine implicită și stima de sine explicită

Chiar dacă persoanele care au o stimă de sine ridicată indică faptul că se apreciază pozitiv nimic nu exclude posibilitatea existenței simultane a unor afecte negative legate de propriul eu de care persoanele în cauză nu sunt conștiente (să nu confundăm: persoanele cu stima de sine defensivă sunt conștiente de existența unor atitudini sau informații negative legate de propriul eu însă nu le comunică, ceea ce diferă de necunoașterea lor).

Pentru a da seama de aspectele inconștiente ale auto-evaluării Epstein și Morling (1995) sunt de părere că este util să distingem între stima de sine explicită care se referă la rezultatul unor auto-evaluări și auto-raportări afective conștiente și stima de sine implicită care se referă la auto-evaluarea și auto-raportarea afectivă inconștientă. Stima de sine explicită în mod normal poate fi captată prin intermediul scalelor de măsurare de genul celei propuse de b#%l!^+a?Rosenberg (1965) în timp ce stima de sine implicită se poate doar “ghici” în mod indirect, analizând modul în care aceasta “colorează” gândirea și comportamentul. La ora actuală nu există o metodă sau tehnică acreditată care să măsoare eficient stima de sine implicită. Se crede că aceasta transpare cel mai clar în reacțiile afective și comportamentele non-verbale spontane.

O situație interesantă se prefigurează în cazul persoanelor care la nivel conștient raportează o stimă de sine ridicată în timp ce la nivel inconștient au o stimă de sine scăzută. Astfel de persoane confruntate cu informații negative despre sine vor reacționa defensiv, în mod similar cu reacțiile persoanelor cu stima de sine defensivă. Diferența între cele două persoane – una cu stima de sine ridicată dar defensivă și cealaltă cu o stimă de sine ridicată la nivel explicită și scăzută la nivel implicit – este determinată de faptul că prima persoană își ascunde în mod conștient atitudinile negative față de sine în timp ce cealaltă nici nu știe despre existența acestora.

Se presupune că persoanele cu o astfel de ambivalență în raportarea față de sine vor fi mult mai vehemente în încercarea de menținere a stimei de sine ridicate în comparație cu persoanele cu stima de sine defensivă și conștientă (explicită).

1.4.2. Stima de sine contingentă și stima de sine veritabilă

Cercetătorii Deci și Ryan (1995) propun să facem distincție între stima de sine contingentă (contingent self-esteem) determinată de măsura în care rezultatele concrete obținute corespund unor standarde specifice sau corespund expectanțelor etc. și adevărata stima de sine sau stima de sine veritabilă (true self-esteem) care este imună la fluctuațiile și numărul b#%l!^+a?realizărilor sau insucceselor. Într-o anume măsură stima de sine veritabilă se suprapune cu stima de sine necondiționată propusă de psihologia umanistă.

Pe scurt, stima de sine contingentă necesită o continuă validare în timp ce stima de sine veritabilă este independentă de realizările personale.

Cum facem ca să distingem între cele două forme ale stimei de sine? Cea mai simplă metodă ar fi să întrebăm direct dacă stima de sine a persoanelor este dependentă sau nu de rezultatele obținute. Aceasta a fost și calea aleasă de Crocker și Wolfe (1989a) care au realizat o serie de studii pentru a vedea care sunt sursele esențiale ale stimei de sine contingente. Cercetătorii menționați au elaborat și o scală de evaluare care cuprinde nouă surse ale stimei de sine contingente: aprobarea celorlalți, aspectul fizic, dragostea lui Dumnezeu, dragostea familiei și prietenilor, puterea, încrederea în sine, identitatea socială, competența academică, virtutea (Contingencies of Self-Esteem Scale; Crocker și Wolfe, 1998b). Subiecții au completat o scală în care erau invitați să răspundă la întrebări de genul “Nu pot să am respect pentru mine atât timp cât alți nu mă respectă” (aprobarea celorlalți) sau “Dacă fac ceva care cred că este greșit aceasta mă face să mă simt prost” (virtute).

Studiile realizate cu această scală au relevat o serie de distincții interesante în rândul diferitor grupuri demografice. Astfel femeile în comparație cu bărbații au o stimă de sine contingența care este semnificativ mai mult determinată de aprecierea celorlalți, aspectul fizic, dragostea lui Dumnezei și competența academică. Datele obținute sugerează că există o corelație pozitivă între stima de sine contingentă și stima de sine scăzută: cu cât stima de sine b#%l!^+a?depinde mai mult de aprecierea celorlalți, aspectul fizic, încrederea în sine etc., cu atât ea este, în același timp, mai scăzută.

O altă cale de a distinge dintre stima de sine contingentă și stimă de sine veritabilă constă în analiza stilurilor de auto-reglare (Deci și Ryan, 1995). Persoanele care au o stimă de sine veritabilă sunt înclinate să se ghideze în viață conform mobilurilor personale, să facă ce le place și la ce se pricep mai bine. În contrast, persoanele cu o stimă de sine contingentă își organizează viața pornind de la cerințele și așteptările celorlalți sau în funcțiile de cerințele auto-impuse și sunt rigizi în încercarea de validare a expectanțelor și realizarea standardelor după care se auto-evaluează.

1.5. Funcțiile stimei de sine: de ce este importantă stima de sine?

La ora actuală sunt mai multe puncte de vedere asupra rațiunilor pentru care în funcționarea psihicului uman se regăsește stima de sine:

1. Conform unui punct de vedere stima de sine face parte din sistemul motivațional (!) axat pe autoconservarea individului: ea este necesară pentru a aduce la cunoștința individului faptul că este vulnerabil și trecător. Conform acestui punct de vedere stima de sine protejează oamenii pentru a nu fi paralizați de anxietatea și teroarea morții (Greenberg, Pyszczynski și Solomon, 1995);

2. Alți autorii se axează asupra semnificației sociale a stimei de sine. Din această perspectivă stima de sine este văzută ca un mecanism care ghidează selectarea strategiilor interpersonale adecvate în scopul evitării excluderii sociale. Includerea în grupuri și relațiile interpersonale sunt esențiale pentru supraviețuirea ființei umane și echilibrul psihologic al acesteia (Leary și Downs, 1995); b#%l!^+a?

3. Există autori care consideră stima de sine ca pe un produs natural al satisfacerii motivului de auto-perfecționare, motiv care stă la baza achiziției continue de noi deprinderi și cunoștințe necesare pentru o mai bună adaptare la mediul social mereu schimbător (Deci și Ryan, 1995).

1.6. Componentele stimei de sine

Stima de sine are trei componente între care există legături de interdependență, cărora C. André și F. Lelord le prezintă originile, beneficiile și consecințele absenței. Aceste trei componente sunt: iubirea de sine, concepte sau concepția despre sine și încrederea în sine.

1.6.1. Iubirea de sine

Iubirea de sine este elementul cel mai important. Aceasta nu suportă condiții. Individul se iubește în ciuda defectelor și limitelor, eșecurilor sau înfrângerilor. Această iubire de sine „necondiționată” nu depinde de performanțele personale (C. André, F. Lelord, 1999).

Iubirea de sine facilitează incontestabil o concepție despre sine pozitivă și înseamnă a respecta propria persoană indiferent de ce se întâmplă în jur, de a asculta nevoile și aspirațiile proprii. Aceasta își are originea în calitatea și coerența „hranei afective” primite de copil. Ca b#%l!^+a?beneficii putem menționa stabilitatea emoțională, adică relații deschise cu ceilalți și rezistența la critici sau respingeri. În cazul în care această componentă lipsește la individ, consecințele sunt apariția îndoielilor asupra capacității de a fi apreciat de ceilalți, convingerea că individul nu este la înălțime și nu în ultimul rând o imagine de sine mediocră, chiar în cazul reușitei materiale (L. Fărcaș et. Al., 2004).

1.6.2. Concepția despre sine

Concepția pozitivă despre sine presupune a crede în capacitățile proprii, a evalua, fondat sau nu, calitățile și defectele personale. Aceasta influențează favorabil încrederea în sine și este un fenomen în care subiectivitatea are un rol esențial. Originile le are în expectații, proiecte și proiecții ale părinților asupra copilului. Beneficiile pe care acesta le exercită este ambiția și proiecte de viitor, rezistența la obstacole și la „contrarietate. Consecințele în cazul absenței conceptelor despre sine este lipsa de curaj în alegerile existențiale, conformismul, dependența de părerile altora și slaba perseverență în alegerile personale.

O concepție despre sine pozitivă permite individului să se bucure de șansele apărute în ciuda adversităților. Dacă aceasta este deficitară sau limitată, îl va costa mult timp pe subiect până să-și găsească „calea”. De asemenea, concepția limitată despre sine poate conduce b#%l!^+a?subiectul la dependență față de celălalt, primul fiind capabil să stabilească relații satisfăcătoare cu ceilalți, dar limitându-se la rolul de succesor, adică nu calcă decât pe drumuri deja explorate de alții. Tot acestuia îi este greu să construiască și să ducă la bun sfârșit proiectele personale (C. André, F. Lelord, 1999).

1.6.3. Încrederea în sine

Acest concept se aplică în special la actele noastre. Contrar primelor două, aceasta nu este prea dificil de identificat. Poate părea mai puțin importantă decât iubirea de sine și concepția despre sine, a căror consecință pare a fi, ceea ce este, în parte, adevărat. Aceasta provine în principal din tipul de educație primit de subiect în familie sau la școală și se transmite prin exemplu și conversație (C. André, F. Lelord, 1999).

Încrederea în sine înseamnă a acționa fără teamă excesivă de eșec și de judecata anturajului. Originile acesteia sunt învățarea regulilor de acțiune cum sunt îndrăzneala, perseverența, acceptarea eșecurilor. Beneficiile încrederii în sine sunt acțiunile cotidiene facile și rapide și rezistența la eșecuri. În cazul absenței acesteia, se pot observa la individ inhibiții, ezitări, abandonuri și lipsa perseverenței (L. Fărcaș et. Al., 2004).

1.7. Labilitatea stimei de sine

Pentru unele persoane stima de sine este foarte mult legată de evenimentele cotidiene la care asistă. De exemplu, Diana poate să se simtă confortabil cu sine însăși (stimă de sine ridicată) într-o zi în care i se întâmplă cu preponderență lucruri plăcute (de genul, a fost apreciată la serviciu pentru buna performanță, i s-a spus că arată bine, a plătit ultima rată pentru mobila din bucătărie etc.). Dar aceiași persoană poate să nu fie mulțumită de sine (stima de sine scăzută) atunci când în aceiași zi trăiește mai multe evenimente neplăcute (un prieten a b#%l!^+a?acuzat-o că este egoistă, și-a pierdut brățara etc.). O astfel de persoană posedă o stimă de sine labilă supusă fluctuațiilor temporale determinate de evenimentele externe în care este implicată. Cercetările asupra labilității stimei de sine indică că astfel de persoane, atunci când viața “ia o turnură proastă”, sunt înclinate spre depresie (Butler, Hokanson și Flynn, 1994).

1.8. (In)stabilitatea stimei de sine

Instabilitatea stimei este direct legată de labilitatea acesteia. Labilitatea indică faptul că stima de sine se poate schimba sub impactul evenimentelor externe, (in)stabilitatea referindu-se la dimensiunea temporală a schimbărilor. (In)stabilitatea stimei de sine poate fi estimată ținându-se cont fie de fluctuații ale acesteia pe termen lung fie de fluctuațiile imediate în auto-apreciere (Rosenberg, 1986).

Atunci când ne referim la fluctuațiile de lungă durată suntem interesați de fapt de schimbarea stimei de sine globale, o schimbare ce presupune o mutație în tonalitatea afectivă a auto-aprecierii globale. De regulă, este nevoie de mult efort și timp pentru ca o astfel de schimbare să intervină.. De exemplu, pentru unii copii s-a observat o ușoară scădere a stimei de sine în momentul trecerii de la școala primară la nivelul gimnazial, urmărindu-se apoi o ușoară creștere a acesteia în anii mai mari (O`Malley și Bachman, 1983).

Din păcate, deocamdată, procesul schimbării în timp al stimei de sine nu a fost studiat b#%l!^+a?empiric în mod corespunzător, cercetările vizând în special (in)stabilitatea stimei de sine pe termen scurt (Greenier, Kernis, Waschull, 1995; Kernis, 1993; Kernis și Waschull, 1995). Este important să precizăm că fluctuațiile stimei de sine pe termen scurt sunt independente de faptul dacă aceasta este ridicată sau scăzută. Stima de sine instabilă reflectă o auto-apreciere fragilă și vulnerabilă fiind puternic afectată de informația auto-evaluativă generată din interior (de exemplu, aprecierea progresului pentru atingerea unui scop) sau exterior (de exemplu, faptul de a fi înjurat de cineva). Dacă această informație imediată este pozitivă ea va determina o auto-apreciere favorabilă, dacă este negativă, stima de sine va fi și ea depreciativă.

În contrast, persoanele care au o stimă de sine stabilă se auto-apreciază relativ independent de experiențele evaluative imediate. Acest fapt nu implică neapărat o auto-evaluare pozitivă. Cineva care are o stimă de sine scăzută și stabilă poate cu ușurință să reziste feedback-urilor pozitive imediate fără a-și schimba auto-aprecierea globală.

1.9. Stima de sine, autoeficacitatea și valorile tinerilor

Funcționarea socială a individului, atât de specială în diferite contexte devine posibilă grație variabilității conceptului de sine – indivizii au capacitatea de aș-i regla adecvat comportamentul, adoptând concepții de sine diferite în funcție de context.

Stima de sine este în strânsă legătură cu imaginea de sine. În principiu, individul se b#%l!^+a?cunoaște pe sine din încercările vieții, prin intermediul actelor sale de conduită, a prestațiilor personale, a relațiilor sale cu alții, atât în împrejurări obișnuite, cât și în situații limită. Este firesc ca în cadrul acestor prestații personale să distingem o primă grupă de succese și eșecuri care constituie prin dinamica lor prima sursă de autocunoaștere. Este firesc că succesele ridică nivelul de autoapreciere, în timp ce eșecurile îl coboară. Pe termen lung acest joc a celor două tendințe va duce la o stabilizare a imaginii de sine. La acestea se adaugă opinia grupului, adică imaginea socială de sine.

Cei cu o stimă de sine ridicată sunt grozavi în ochii lor, dar nu neapărat și în ochii celorlalți. Scăderea motivației școlare duce la scăderea stimei de sine, ceea ce conduce la consumul de țigări, alcool sau droguri. Cei cu stimă de sine crescută sunt perseverenți în cazul eșecurilor și uneori se comportă mai bine în situațiile sociale. Persoanele cu stimă de sine pozitivă sunt mai fericite și mai puțin depresive.

În practică, se observă cu ușurință faptul că elevii cu un nivel ridicat al stimei de sine b#%l!^+a?sunt mai perseverenți la școală, se simt mai competenți și în consecință au rezultate școlare mai bune. Astfel, chiar dacă au un aspect fizic plăcut, adolescenții cu stima de sine scăzută nu par să observe acest lucru, sunt pesimiști și negativiști. Scăderea motivației școlare, din diferite cauze, conduce la scăderea stimei de sine căutarea unor modalități de corectare, care de multe înseamnă consumul de țigari, alcool sau droguri. Experiențele sexuale negative, sau chiar sarcini nedorite, apar în multe cazuri la adolescenți sau adolescente cu stimă de sine destul de scăzută. Însă nu doar aceștia sunt predispuși să se implice în activități sexuale precoce sau în relații sexuale multiple, ci și adolescenții cu o stima de sine pozitivă. De asemenea, consumul de alcool sau de droguri este întâlnit la ambele categorii de adolescenți motivele fiind diverse: curiozitate, distracție, sau pus și simplu încercarea de a uita de problemele cu care se confruntă.

Creșterea stimei de sine nu ar rezolva problema viciilor, agresiunilor sau problemelor sexuale în rândul adolescenților însă în mod categoric ar face oamenii mai fericiți. Stima de sine crește de fiecare dată când ne străduim să ne respectăm standardele și scade atunci când nu reușim să atingem respectivele standarde. Așa încât, pe parcursul vieții, este posibil să cunoaștem valori foarte înalte ale stimei de sine, dar și foarte scăzute. Cercetările au dus la concluzia că adolescenții din familii în care se discută des, pozitiv, despre diversele aspecte ale vieții, sunt și devin mai optimiști. De asemenea, ele indică faptul că părinții al căror control asupra adolescenților se diminuează pe măsură ce aceștia cresc și capătă experiențe proprii din ce în ce mai numeroase procedează benefic, favorizând conturarea și consolidarea stimei de sine a tinerilor, apariția unui sentiment de siguranță ce se întemeiază din ce în ce mai mult pe resurse personale. Stima de sine se conturează, conform literaturii de specialitate, din patru b#%l!^+a?componente principale (Audard, 2003):

─ sentimentul de siguranță

─ cunoașterea de sine

─ sentimentul de apartenență (la o familie, la un grup, la o categorie socio-profesională etc.)

─ sentimentul de competență.

Stima de sine este o componentă a schemei cognitive referitoare la sine și a fost definită în diferite moduri. Unii autori văd stima de sine ca reprezentând o evaluare globală a propriei persoane, alți cercetători sugerează că stima de sine este determinată de combinația dintre evaluarea propriei valori și abilitățile de a atinge scopurile dorite cu sentimentele rezultate din procesele de evaluare. Robert și Monroe văd stima de sine din punct de vedere psihanalitic și consideră că sursele sentimentelor de autoevaluare și autoapreciere se află în exterior, în sentimentul de iubire și aprobare din partea celorlalți.

Patru factori (Simons, 1994) par mai importanți în creșterea stimei de sine: identificarea cauzelor unei scăzute stime de sine și definirea domeniilor importante de competență; suportul psiho-afectiv și aprobarea socială; asimilarea motivației de realizare, afirmare; tehnici psihologice de a face față dificultăților și stresului.

Autoeficiența se definește ca fiind credința persoanei că poate organiza și executa un anumit curs al acțiunii sau că poate obține anumite rezultate într-o sarcină specifică.

Persoanele cu nivel crescut al auto-eficienței sunt încrezătoare în abilitățile personale de b#%l!^+a?a obține succesul într-o activitate. Bandura atrage atenția asupra faptului că un subiect poate manifesta o auto-eficiență de nivel superior într-un anumit comportament sau situație și un nivel scăzut, în alte situații. De pildă, o persoană are expectanța succesului în profesie, dar are expectanța eșecului în viața personală. Acest exemplu stă la baza diferențierii între auto-eficiența globală ( credința în obținerea succesului / eșecului în majoritatea situațiilor) și cea specifică unei situații particulare. Auto-eficiența poate acționa și ca un factor motivațional ce orientează persoana spre atingerea scopurilor propuse, spre delimitarea intereselor (Hayes, 2005).

Individul uman, învățând în urma observării unui comportament și a efectelor acestuia, va reproduce comportamentul observat doar dacă are expectanța succesului. Prin noțiunea de auto-eficiență se evidențiază rolul reglator al expectanțelor.

Cercetările realizate în sfera psihologiei dezvoltării (Skinner, 1985; Chapman, 1988) arată că, în copilărie, se pun bazele dezvoltării ulterioare a controlului asupra propriilor acțiuni, pornind de la observarea rezultatelor acestora în condiții diferite.

Auto-eficiența percepută ( Bandura, 1982) se referă la convingerea unei persoane în capacitățile sale de a-și mobiliza resursele cognitive și motivaționale necesare pentru îndeplinirea cu succes a sarcinilor date. Astfel, auto-eficiența percepută poate fi definită ca o anticipare a rezultatelor pozitive în acțiunile întreprinse datorită cunoștințelor și abilităților posedate. Percepția propriei competențe modifică percepția performanței reduse sau a eșecului; în aceste situații, insuccesul tinde să fie atribuit efortului redus investit în sarcină sau în mai mică măsură lipsei competenței necesare îndeplinirii sarcinii. Deci, auto-eficiența crescută se asociază cu atribuții autoprotectoare ale eșecului sau succesului.

1.10. Fenomenologia stimei de sine scăzute

La fel ca și în cazul conceptualizării stimei de sine ridicate și în cazul înțelegerii stimei b#%l!^+a?de sine scăzute există opinii diferite. De-a lungul timpului s-au conturat două opinii majore asupra modului în care se manifestă stima de sine scăzută și consecințelor pe care le produce în funcționarea psihologică și personalitatea individului.

Inadaptabilitatea socială

O parte din cercetători împărtășesc o viziune “sumbră” asupra persoanelor cu stima de sine scăzută. Conform acestei viziuni persoanele cu stima de sine scăzută posedă o paletă largă de pattern-uri cognitive, afective, motivaționale și comportamentale defectuoase care duc spre o inadaptabilitate socială. Astfel de indivizi se evaluează negativ în majoritatea domeniilor, acceptă cu ușurință feedback-urile negative despre propria persoană, trăiesc o mare varietate de emoții negative, sunt înclinați spre anxietate și depresie, adoptă strategii ineficiente în fața obstacolelor (Brockner, 1983; Brown și Dutton, 1995; Harter, 1993; Kernis, Brockner și Frankel, 1989; Watson și Clark, 1984). Cercetările au demonstrat că adolescenții cu o stimă de sine scăzută sunt înclinați spre delincvență, narcomanie, practici sexuale neprotejate (Hawkins, Catalano și Miller, 1992), au frecvent idei și comportament suicidar (Harter, 1993). În plus, stima de sine scăzută este implicată într-o serie de boli mintale care necesită intervenție și asistență psihoterapeutică (Leary, Schreindorfer și Haupt, 1995).

b#%l!^+a?

Echilibru și prudență

În opinia unor cercetători mai “optimiști” persoanele care au stima de sine scăzută se caracterizează în primul rând prin faptul că sunt precauți și nesigur fără a fi neapărat inadaptați social. De fapt, astfel de persoane au stiluri comportamentale orientate spre minimalizarea expunerii deficiențelor personale (Baumeister et al., 1989). Conceptul despre sine al unor astfel de persoane este frecvent confuz, incert și mai curând neutru decât negativ (Baumeister, 1993; Baumeister et al., 1989; Baumgardner, 1990; Campbell, 1990; Blaine și Crocker, 1993). Studiile empirice indică faptul că persoanele cu stima de sine scăzută recunosc că posedă anumite aspecte pozitive ale eu-lui (Swann, Pelham și Krull, 1989) și se angajează în unele forme de protejare a eu-lui, însă, doar atunci, când se simt în siguranță că o pot face (Brown, Collins și Schmidt, 1988; Tice, 1991; Wood et al., 1994; Blaine și Crocker, 1993).

În ansamblul lor, studiile menționate mai sus demonstrează faptul că persoanele cu stima de sine scăzută nu sunt niște inadaptați sociali care se detestă pe sine însuși angajându-se inevitabil în comportamente auto-destructive.

La fel ca și în secțiunea anterioară ne putem întreba care din cele două viziuni asupra persoanelor cu stima de sine scăzută este corectă? La această întrebare ne va putea ajuta să răspundem menționarea faptului că studiile care ne prezintă persoanele cu stima de sine scăzuta b#%l!^+a?ca fiind precauți și nesiguri (viziunea “optimistă”) s-au realizat preponderent pe loturi de studenți în timp ce studiile care aderă la viziunea “sumbră” asupra persoanelor cu stima de sine scăzută au avut ca subiecți copii, adolescenți și participanți “speciali” (toxicomani, delincvenți juvenili, clienți ce urmau un tratament psihoterapeutic).

Se poate întâmpla ca persoanele care, dincolo de faptul că au o stimă de sine scăzută, au ajuns să facă facultate, utilizează strategii eficiente de integrare socială. De asemenea, este posibil ca, doar un număr redus de persoane cu o stimă de sine foarte scăzută să ajungă la inadaptare socială severă.

Capitolul 2 – Adolescența

Adolescența reprezintă o cotitură în dezvoltarea unui individ- domeniul intereselor de până acum se diversifică și se deplasează ; apare conștiința socială, el realizează că este membrul unei colectivități (familie, școală) căreia încearcă să-i câștige stima și în cadrul căreia dorește să aibă un loc important. Adolescentul dobândește sentimentul responsabilității, își concentrează atenția asupra b#%l!^+a?unui număr restrâns de preocupări dar acestea depășesc interesul pur intelectual. Aceasta este perioada în care apare preocuparea pentru sexul opus, principala dorință fiind aceea de a fi pe placul celuilalt ; crește interesul pentru vestimentație, coafură, siluetă.

Adolescenții sint intransigenți, emit judecăți de multe ori aspre despre părinți și profesori, consideră că sunt independenți și suficient de maturi pentru a lua singuri decizii. Caracteristic acestei perioade de dezvoltare este scăderea comunicării cu familia și accentuarea relațiilor extrafamiliale (colegi, vecini, prieteni).

În dezvoltarea psihică a copilului de după 10 ani, se pot diferenția trei stadii, și anume :

1. pubertatea (10- 14 ani), stadiu dominat de o creștere intensă, accentuarea dimorfismului sexual cu rezonanțe atât în dezvoltarea psihică, cât și în dezvoltarea puternică a sociabilității ;

2. adolescența (14- 18/20 ani), etapă în care se realizează adaptarea la starea de adult, cel în cauză își caută și își câștigă propria identitate, totodată având loc și intelectualizarea conduitei ;

3. adolescența prelungită – (18- 24/25 ani), în cadrul căreia are loc integrarea primară la cerințele unei profesii, la condiția de independență și opțiunea maritală. ( Drăgan,I., Petroman, P., 1998, pag. 128-129).

În continuare vom dezbate pe larg, cel de-al doilea stadiu, cel al adolescenței. Adolescența (14- 18/20 ani) este perioada în care se realizează ieșirea tânărului de sub tutela familiei și a școlii și intrarea acestuia în viața cultural- socială mai largă a școlii, a orașului. Proaspătul adolescent trebuie să parcurgă câteva stadii cum sunt : b#%l!^+a?

1.- preadolescența, în timpul căreia se produce stabilizarea maturizării biologice, se conturează caracteristicile conștiinței precum și ale conștiinței de sine și se produce o dezvoltare psihică intensă ;

2.- adolescența propriu- zisă sau marea adolescență (16/18- 20 ani), se caracterizează prin dezvoltarea gândirii abstracte, prin îmbogățirea și însușirea comportamentului adult ; individualizarea și conștiința de sine capătă dimensiuni noi de demnitate și onoare. Tot în această perioadă se produce o apropiere de valorile culturale, care nu mai sunt apreciate doar critic ci și din punct de vedere al originalității ;

3.- adolescența prelungită (18/20- 25 ani) etapă în care independența este deja dobândită ori este pe cale de fi dobândită, ceea ce duce la o oarecare modificare a personalității sale. Acesta resimte nevoia unei participări sociale intense iar viața sentimentală, deși intensă este relativ instabilă. Este perioada învățării rolului sexual, au loc angajări matrimoniale când tânărul se gândește la întemeierea unei familii.(Șchiopu, U., Verza, E., 1981, pag. 177-179)

În întreaga perioadă a adolescenței este necesară intensificarea activității de educare și formare pentru viața de familie. Un rol important în acest sens le revine atât părinților cât și școlii, care nu trebuie să aibă rezerve în abordarea acestui subiect.

Adolescența este interstițiul din viață care se întinde de la vârsta de 15- 18 ani la fete și de la 16- 20 de ani la băieți, și este o perioadă mai liniștită decât pubertatea, în care tânărul și-a găsit deja un echilibru, înfățișarea somatică se definitivează, el se integrează din ce în ce mai mult în cadrul social în care trăiește. Întregul comportament al adolescenților este dependent de maturizarea aparatului genital fapt ce le stabilește un alt rol în societate, pe cât de nou, pe atât de greu de interpretat la început ; perioada adolescenței este ultima parte a formării personalității individului, perioada în care se definitivează caracterul viitorului adult. (Sălăgean, V., Titieni, D., Costin, N., 1997, pag. 53)

Imaginea pe care tânărul și-o face asupra vieții în această perioadă îi va determina modul de b#%l!^+a?viață în viitor ; adolescența reprezintă un moment crucial în viața omului, orice moment trăit se poate întipări profund, favorizând sau inhibând dezvoltarea anumitor laturi ale personalității. Adolescența este marcată de o revoluție pe plan sexual, este în fond vârsta la care emoțiile erotice se răsfrâng asupra relațiilor sentimentale, care pot sau nu să se finalizeze prin contacte sexuale.

O dată cu trezirea sexualității se naște și nevoia de a găsi un partener sexual, chiar dacă în cele mai multe cazuri, relațiile nu au o finalitate carnală, ci se limitează numai la mângâieri și săruturi. Primele încercări amoroase sunt adesea extrem de încărcate afectiv și se exprimă prin declarații pasionale, scrisori de dragoste, covorbiri telefonice interminabile. (Morin Yves, 2002, pag. 119-120)

Astfel, în perioada adolescenței, familia rămâne principalul agent educativ care transmite tânărului ideile, valorile și conceptele fundamentale ale vieții de familie și vieții sociale, în special prin intermediul rolurilor jucate de părinți în cadrul familiei și în societate. ( Munteanu, A., 2003, pag. 239).

De-a lungul evoluției sale, la om, manifestările sexualității s-au transformat radical- de la forma primitivă a unor descărcări instinctuale, sexualitatea s-a transformat și s-a îmbogățit foarte mult ; în cadrul unui climat socio- cultural pozitiv, sexualitatea ia forma societății din care individul face parte.

Adolescentul se caracterizează printr-o afectivitate mobilă- acesta trece rapid de la o stare la alta, entuziasm-depresie, excitație-apatie, curaj-timiditate; devine preocupat atât de aspectul exterior b#%l!^+a?al corpului său cât și de aspectul organelor sale sexuale. Trezirea impulsului sexual, al libidoului are ca și obstacol reprimarea sexuală, ceea ce duce la creșterea incidenței masturbării la băieți.( Vintilă, M., 2000, pag. 65). Adolescentul debutează în viața sexuală cu impulsuri primitive, refulări active, dorințe pe care caută să și le satisfacă fără a ține seama de contextul moral și social al societății căreia îi aparține, cu o serie de revendicări și chiar teama față de sexul opus, considerându-l după caz, obiect de atracție sau de respingere sexuală.

Primele informații cu privire la problemele sexuale sunt recepționate de copil cu mult timp înainte de a ajunge la pubertate, nu neapărat prin intermediul limbajului oral, ci prin trăiri afective și mentale, prin observații directe.(Mara Ricman, 1988, pag. 66). Încă de la vârsta de 2-3 ani, copilul se recunoaște ca aparținând unui sex sau altul (masculin sau feminin) ; în funcție de sexul copilului, atât el cât și cei din jurul său, adoptă un comportament, o atitudine anume. Această primă conștientizare psihică a sexualității, are un impact deosebit asupra evoluției comportamentului în general, și în special asupra comportamentului sexual al individului.

Perioada în care interesul pentru viața sexuală are intensitate maximă și este conștient, este perioada pubertății și a adolescenței. În majoritatea cazurilor, adolescenții contactează primele informații despre sexualitate de la prieteni, frați mai mari, părinți,dar și prin mijloacele media (presă, televiziune). Momentul informării vizavi de viața sexuală este stabilit în funcție de nivelul dezvoltării fizice și psihice a adolescentului, în funcție de temperamentul acestuia, dar și în funcție de interesul b#%l!^+a?pe care îl manifestă pentru acest aspect al vieții.

Modul în care se realizează educația sexuală și cu privire la viața de familie, depinde în mare masură de relațiile anterioare dintre părinți și copii, de afecțiunea și încrederea reciprocă existentă, precum și de tipul de personalitate al părinților dar și al copiilor.

În ceea ce le privește pe fete, libidoul lor este mai redus, interesul față de sexul opus se manifestă prin flirt, prin dorința de a fi în centrul atenției. La băieți însă, pornirile sexuale sunt mai puternice, mai intense, libidoul este mai mare, dorința împlinirii erotico-sexuale fiind exprimată direct și uneori chiar în mod violent.

Psihologul american afirmă faptul că profilul fiecărui stadiu este influențat de interacțiunea factorilor biologici și socio-educaționali – cei dintâi au primordialitate, cu deosebire în primele etape și în ultimele etape ceilalți (cei socio-educaționali).

D. Super și colaboratorii (1970), utilizând drept criteriu poziția față de angajarea profesională, descriu existența a cinci stadii de dezvoltare, și anume : b#%l!^+a?

1. copilăria- (0- 15 ani) în cadrul căreia dominant este procesul creșterii. Autorul susține faptul că în această perioadă se realizează integrarea socială prin instruire și prin construirea de interese vocaționale;

2. adolescența- (15- 25 ani) caracterizată prin maturizarea biologică, și care se manifestă prin identificarea de sine și prin adaptarea profesională ;

3. tinerețea- (25- 44 ani) este considerată o perioadă de maturitate, în cadrul căreia are loc integrarea în profesie, și de foarte multe ori, identificarea cu un domeniu profesional specific ;

4. menținerea- (44- 65 ani) dominată de integrarea profesională ;

5. vârstei înaintate, stadiu caracterizat prin dezangajarea profesională. (Șchiopu, U., Ciupercă, C., 1997, pag. 42)

În această etapă de viață, adolescentul trebuie să realizeze o sarcină majoră: aceea de a își crea o identitate stabilă și de a deveni un adult matur, complet și productiv (Perkins, Adolescence: Developmental Tasks, 2001). Pe măsură ce își dezvoltă o conștiință de sine clară, experimentează diferite roluri și se adaptează la schimbările pe care le trăiește, adolescentul realizează o serie de pași în această direcție, pași care reprezintă ei înșisi sarcini importante ale dezvoltării. Practic, aceste așa-numite „sarcini ale dezvoltării” reprezintă definiția pe care cultura și societatea în care trăim le dau termenului de „dezvoltare normală” caracteristică unor diferite momente ale vieții. Pentru adolescență este vorba despre (Zisulescu, 1968):

Dezvoltarea de noi relații sociale, în special cu ceilați băieți și fete care fac parte din aceași generație, relații mai mature, bazate pe intimitate, încredere și respect b#%l!^+a?față de alte persoane,. Adolescenții învață treptat, experimentând, să interacționeze cu ceilalți într-o manieră mai apropiată de cea adulților. De reținut este și faptul că maturitatea fizică joacă un rol important în relațiile cu egalii: adolescenții care se maturizează mai lent (sau mai rapid) decât ceilați vor fi eliminați din grupul de covârstnici și vor intra în grupuri cu nivel similar de maturitate fizică și relațională.

Dezvoltarea rolului social de bărbat, respectiv femeie. În această etapă adolescenții dezvoltă o definiție proprie cu privire la ce înseamnă a fi bărbat” sau „femeie”.

Majoritatea adolescenților tind să se conformeze la rolurile de sex masculin sau feminin impuse de contextul cultural în care trăiesc și se dezvoltă (de exemplu, în cultura europeană, bărbatul văzut ca fiind puternic, activ, inteligent, independent, iar femeia este de cele mai multe ori caracterizată ca fiind delicată, lipsită de forță (fizică), afectoasă, pasivă, cu toate că în ultimii ani aceste roluri tind să fie tot mai puțin clar conturate).

Acceptarea modului în care arată (înfățișarea fizică). Pubertatea și viteza schimbărilor fizice care au loc în adolescență prezintă variații inter-individuale puternice. Cât de dificil (sau ușor) îi este adolescentului să facă față acestor schimbări depinde și de măsura în care el reușește să se încadreze în șabloanele determinate cultural (stereotipuri) bine definite, ale „corpului perfect”.

Câștigarea independenței emoționale în relație cu părinți și a unui nou statut în b#%l!^+a?cadrul familiei. În cursul dezvoltării lor, copii internalizează valorile și atitudinile părinților. Adolescentul este pus în situația de a redefini toate acestea, dezvoltând treptat sentimental încrederii în sine, în propriile valori, judecăți și sentimente. Pentru ambele părți, această trecere este mai lină atunci când părinții și adolescentul reușesc să ajungă la un acord privind acordarea unui nivel de autonomie mutual acceptabil care se va amplifica treptat.

Pregătirea pentru căsătorie și viața de familie. Maturizarea sexuală și emoțională reprezintă un element de bază pentru realizarea acestei sarcini de dezvoltare extrem de dificilă (aceasta cu atât mai mult cu cât, adesea, adolescenții confundă trăirile de natură sexuală cu intimitatea autentică) și care, de cele mai multe ori, continuă și la vârsta adultă.

Pregătirea pentru cariera profesională. În societatea actuală, adolescentul este considerat adult atunci când ea sau el devine independent și din punct de vedere financiar. Cum astăzi, independența financiară și cariera profesională sunt interdependente, rezolvarea aceastei sarcini este în unele cazuri extrem de dificilă.

Având în vedere că piața muncii este continuă schimbare, că solicitările în ceea ce privește nivelul de educație și competențele profesionale sunt tot mai înalte, practic, dacă în unele cazuri independența financiară poate fi obținută la sfârșitul adolescenței, în multe cazuri ea apare cel mai probabil, în prima etapă a perioadei adulte.

Dezvoltarea simțului etic și a unui sistem de valori propriu. Dezvoltarea unui sistem de credințe și valori, a unei ideologii care să ghideze comportamentul în diferite contexte și situații reprezintă unul dintre cele mai importante aspecte ale dezvoltării adolescentului, cu determinări profunde pentru cursul dezvoltării sale ulterioare. b#%l!^+a?

Dorința de a dezvolta un comportament social responsabil. Familia reprezintă primul cadru în care copiii se definesc pe ei și lumea în care trăiesc. Definirea unui status și a rolului social pe care îl ocupă în cadrul comunității din care fac parte, dincolo de contextul familiei de origine, reprezintă o realizare importantă pentru adolescenți și tineri. Consecutiv, capacitatea de autonomie emoțională, decizională și comportamentală în contextul unei lumi tot mai largi, care depășeste cu mult cadrul familiei restrânse, permite adolescentului să definească și să se angajeze în noi roluri sociale.

Capitolul 3 – Factori care influențează stima de sine

b#%l!^+a?

3.1. Apariția și evoluția stimei de sine în mediul familial

Apariție stimei de sine parcurge o cale similară cu cea a conceptului despre sine. Primele auto-evaluări sunt evaluările pe care le învățăm de la părinți: “Andrei este bun și cuminte” – cam așa răspunde un copil care nu a ajuns încă să se perceapă prin prisma unei individualități distincte.

Prima și cea mai hotărâtoare influență exercitată asupra formarea stimei de sine globale aparține părinților. Coopersmith (1967) a realizat un studiu celebru punând în evidență modul în care mediul familial și tehnicile de educare influențează stima de sine. În urma analizei datelor obținute de la copii și părinți s-a constat că părinții copiilor cu stimă de sine ridicată de cele mai multe ori au manifestat următoarele atitudini și comportamente educative:

1. Au fost afectuoși, înțelegători și implicați în problemele copilului tratându-le cu seriozitate și manifestând interes neprefăcut pentru acestea;

2. Au fost severi în sensul în care au promovat cu fermitate și consecvență anumite reguli, încurajându-și copiii să ajungă la un standard înalt de comportament;

3. Au manifesta preferință pentru un model non-coercitiv de disciplină (de exemplu, lipsirea de privilegii și izolarea) de regulă analizând cauzele comportamentului necorespunzător și b#%l!^+a?explicând copiilor nocivitatea acestuia;

4. Au fost democratici în sensul în care, de exemplu, timpul de culcare a fost lăsat la oportunitatea copiilor, implicându-i activ în stabilirea planurilor familiale.

Deși studiul realizat de Coopersmith este din multe privințe criticabil – absența fetițelor și taților din lotul cercetat, aspecte de prelucrare a datelor etc. – alți cercetători au confirmat că stima de sine ridicată este determinată de astfel de factori ca implicarea părinților, acceptarea copilului, încurajarea copilului și stabilirea unor standarde de comportament clare (Buri et al., 1988; Gecas și Schwalbe, 1986; Gronick și Ryan, 1989).

Cercetările recente au demonstrat că aceste caracteristici sunt implicate și în stabilitatea stimei de sine la copii (Kernis, Brown și Brody, 1997). De exemplu, copiii cu stima de sine instabilă au indicat frecvent faptul că tații lor sunt critici, manifestă control psihologic prin apelarea la tehnici de inculpare a vinei, nu remarcă comportamentele pozitive, nu manifestă aprobare sau afectivitate, nu petrec timpul antrenați într-o activitate comună. Pe de altă parte tații copiilor cu stimă de sine stabilă sunt văzuți de către copii lor ca fiind capabili să ajute copilul să rezolve diferite probleme.

3.2. Tulburările alimentare în adolescență: consecința unei stime de sine scăzute?

Mulți copii, în special în perioada adolescenței, sunt foarte preocupați de felul în care arata corpul lor și de ceea ce simt în legătură cu acest lucru. În perioada pubertății se petrec multe schimbări fizice și psihice, la care se mai adaugă și presiunea socială.

Din nefericire, pentru un procent din ce în ce mai mare de adolescenți, dorința de a avea un corp perfect devine o obsesie care se va transforma într-o tulburare alimentară.

Tulburările alimentare ca anorexia sau bulimia nervoasă cauzează fluctuații dramatice b#%l!^+a?de greutate ce afectează funcțiile vitale ale organismului și ritmul normal de viață.

Părinții pot preveni apariția tulburărilor alimentare dezvoltându-le copiilor o stima de sine sănătoasă și încurajând o alimentație echilibrată. Dacă vă suspectați copilul că ar avea o tulburare alimentară este imperios necesar să căutați ajutor cât mai repede.

Despre tulburările alimentare

În general, tulburările alimentare implica autocritică, gânduri și sentimente negative legate de greutatea corpului și de mâncare, iar obiceiul de a mânca este privit ca perturbând activitățile cotidiene.

Deși tulburările alimentare sunt mai frecvente în rândul fetelor, sunt afectați și băieții. În SUA 1 sau 2 adolescenți din 100 se lupta cu anorexie sau bulimie nervoasă. Din păcate foarte mulți adolescenți reușesc să se ascundă de familie, luni și chiar ani de zile.

Adolescenții cu anorexie au o teamă extremă de a nu câștiga în greutate și au o viziune distorsionată asupra dimensiunilor și formelor corpului. Ca urmare nu pot menține o greutate normală. Sunt foarte stricți cu ceea ce mănâncă, țin dieta, post și exagerează cu exercițiile b#%l!^+a?fizice. Cu greu mănâncă și atunci în cantitate mică, devenind obsedați.

Bulimia se caracterizează prin chef exagerat de a mânca și epurare. Adolescenții cu bulimie experimentează fluctuații de greutate dar niciodată nu ajung să cântărească cât un anorexic.

Deși cele două tulburări (anorexia și bulimia) sunt similare, adolescenții cu anorexie sunt, de obicei, foarte slabi iar adolescenții cu bulimie au o greutate normală sau sunt supraponderali. Este important de reținut că tulburarea alimentară nu este un comportament care poate fi controlat. De aceea se impune necesitatea ajutorului medical și psihologic.

Statistici despre imaginea de sine a adolescenților (APA, 2002)

Odată cu înmulțirea cazurilor de suicid, tulburări alimentare și dezvoltare de comportamente antisociale din pricina imaginii negative despre propria persoană în rândul adolescenților, specialiștii în psihologie și sociologie au acordat o atenție tot mai mare fenomenului. Următoarele date statistice culese de pe urma unor studii dedicate acestei probleme arată ca

– În rândul elevilor de școală gimnaziala, 44% dintre fete și 15% dintre băieți încearcă să piardă în greutate, deseori prin înfometare.

– Peste 70% dintre fetele cu vârste cuprinse între 15 și 17 ani evita să participe la activități b#%l!^+a?cotidiene firești (precum mersul la școală), întrucât sunt complexate de modul în care arată.

– Peste 40% dintre băieții din ciclul gimnazial și liceal merg la sala de fitness și ridica greutăți (de multe ori nesupravegheați), pentru a dezvolta masă musculară.

– 75% dintre adolescentele cu stimă de sine scăzută se implica în activități periculoase (batjocorirea altor colegi, absenteism de la orele de curs, fumat, consum de alcool și tulburări alimentare).

– Aproape 20% din adolescenți experimentează episoade de depresie înainte de vârsta adultă.

– Adolescentele cu stimă de sine scăzută sunt de 4 ori mai predispuse să ia parte la activități propuse de băieți, pe care apoi să le regrete.

– Cea mai comună dorință a adolescenților este că părinții lor să comunice mai eficient cu ei (atât că frecvență, cât și că deschidere, toleranță).

Stima de sine scăzută în rândul adolescenților este mai des legată de percepția personală despre formă corpului și greutate, decât de datele reale în această privință.

Cauzele tulburărilor alimentare

Cauzele tulburărilor alimentare nu sunt în totalitate foarte clare. Sunt implicați factori psihologici, genetici, sociali și familiali. Există un mare decalaj între felul în care adolescenții își percep corpul și felul în care aceștia arată în realitate. Adolescenții cu anorexie sau bulimie au frecvent o teamă intensă de a nu fi grași sau cred despre ei că sunt grași când, de fapt, în realitate, nu este deloc așa. Există sporturi ca baletul, gimnastică și luptele care pot constitui factori de risc pentru apariția tulburărilor alimentare. De asemenea în rândul adolescenților cu tulburări alimentare crește riscul pentru alte tulburări (anxietatea, tulburarea obsesiv – compulsiva). Sunt cercetări care sugerează contribuția mass-mediei asupra creșterii incidentei tulburarior alimentare (Czyzewski, 1998). b#%l!^+a?

Multe femei care apar în filme, în reclame sau la tv sunt foarte slabe și acest lucru le îndreptățește pe adolescente să creadă că frumusețea înseamnă să fii slabă. Băieții, de asemenea, pot încerca să copieze idealul media și vor exagera cu mersul la sală și cu atenția asupra a ceea ce mănâncă.

Această preocupare începe de la vârste foarte fragede. Cercetările în domeniu arată că 42% dintre fetițele cu vârste între 7 și 9 ani își doresc să fie foarte slabe iar 81% dintre cele de 10 ani se tem să nu ajungă grase. De altfel, tulburările alimentare se instalează în jur de 11-13 ani.

Mulți copii cu tulburare alimentară au o stima de sine foarte scăzută iar încercarea de a menține o greutate scăzută repezinta o modalitate de a deține controlul.

Efectele tulburărilor alimentare (Pipher, 1994)

În timp, tulburările alimentare cauzează probleme de sănătate fizică. Anorexia și bulimia pot cauza deshidratarea și alte complicații medicale: cardiace și renale. În situații extreme, tulburările alimentare conduc la subnutriție și chiar moarte.

Lipsa de hrană afectează organismul în moduri diverse:

Scăderea tensiunii arteriale b#%l!^+a?

Căderea părului și ruperea unghiilor

Anemie

Incapacitate de concentrare

Tumefierea articulațiilor

Dereglerari menstruale (chiar întreruperea menstruației)

Fragilitatea oaselor

Bulimia, prin vărsături constante și nutriția deficitară poate duce la:

Dureri constante de stomac

Afectarea stomacului și a rinichilor

Pierderea de minerale și potasiu (probleme ale inimii și chiar moartea)

Dereglări menstruale

Semne alarmante

Dacă adolescenții, fetele în general, sunt preocupate de felul în care arăta, se compară mereu cu alte fete, vorbesc despre diete, acest lucru nu înseamnă că suferă de tulburări alimentare.

Un adolescent care suferă de anorexie poate prezenta următoarele semne: b#%l!^+a?

Devine din ce în ce mai subțire și fragil

Este obsedat de mâncare și de controlul greutății

Se cântărește în mod repetat

Își porționează mâncarea și mănâncă cu măsură

Se vede gras

Este depresiv, letargic și îi este frig constant

Se retrage din viața socială, mai ales de la activitățile care presupun și mâncare

Face sport în mod excesiv

Mănâncă doar anumite alimente

Un adolescent ce suferă de bulimie poate prezenta următoarele semne:

Se teme de creșterea în greutate

Este foarte nemulțumit de dimensiunile corporale, de forma corpului și de greutatea sa

Se scuză și merge la baie imediat după ce a mâncat

Consumă întotdeauna mâncare de dietă și cu grăsimi puține (cu excepția momentului în care mănâncă compulsiv)

Cumpără în mod regulat laxative, diuretice, și-și face clismă

Își petrece cea mai mare parte a timpului încercând să scape de calorii

Se retrage din viața socială, mai ales de la activitățile care presupun și mâncare

Părinții joacă un rol major în dezvoltarea unei atitudini sănătoase cu privire la mâncare și nutriție. Imaginea lor despre propriul corp influențează mult adolescentul. Dacă părinții se plâng în permanență că sunt grași, dacă sunt mereu la dietă, adolescentul va crede că acest stil b#%l!^+a?de viață este normal și acceptabil. Este necesar că adolescentul să se simtă iubit de către părinți și prieteni pentru ceea ce reprezintă el și nu pentru felul în care arată (Schlundt, 1990).

3.3. Rolul părinților în educație

Genetica descrie un bagaj prestabilit al tânărului, șanse și limite. Educația, de asemeni, asociată potențialului existent, educația și dezvoltarea, nu sunt nici ele închistate în granițe stramte. Moștenirea se poate mlădia. Influențele din exterior își au rolul lor. Totuși, privilegiul incipient revine parinților. Cea mai dificilă interogație, privește măsura dintre ceea ce părinții inițiali și educatorii ulteriori pot și ceea ce nu pot obține.

Familia este prima și cea mai continuă lume socială pentru copil și adolescent. În familie se stabilesc primele și cele mai durabile relații intime. Capacitatea comunicativă prin învățarea limbii, are loc inițial în familie. Tot în familie adolescentul face cunoștință cu elementele cheie ale culturii. Familia asigură identitatea socială inițială a adolescentului în raport cu rasa, religia, clasa socială și genul. Șansele generale în viață, sănătatea, longevitatea, gradul de educație și tipul de ocupație sunt puternic influențate de familia în care copilul se naște.

Rolul părinților în educarea copiilor nu poate fi nespecific și marginal câtă vreme experiențele primare au importanța crucială în interiorizarea culturii. Experiențele originare il aduc pe individ în contact cu instituțiile primare (organizarea familiala, reguli și cutume, modalități de disciplinare a tendințelor orale, anale și genitale, moduri de subzistență, sisteme colective de valori) care îl “fasonează” după măsura lor și conduc la integrarea personalității, respectiv la constituirea unui ansamblu coerent de trăsaturi de personalitate care persistă pe tot parcursul biografiei individuale (după Kardiner, 1939) la constituirea habitusului primar care ofera principiul viziunii și diviziunii lumii, condiționand toate achizițiile ulterioare, și carecoerenta practicilor cotidiene (Bourdieu, 1980).

Emil Durkheim reliefa, dintr-un început, funcția socială a educației și locul ei central precum și dublu generator (producerea personalității și producerea societății) în procesul socializării.

O altă optică asupra educației este impusă de teoria generală a acțiunii, educația apărând astfel ca o activitate de conducere destinată formării și dezvoltării personalității umane, în concordanță cu anumite finalități, formulate și stabilite în prealabil.

Educația vizează omul privit ca un tot unitar, ca ființă biopsihosocială. Această funcție este realizabilă numai pe baza valorificării descoperirilor psihologiei și a fundamentării acțiunii educaționale pe aceste descoperiri. Prin această funcție educația răspunde unor nevoi individuale și numai prin intermediul lor unor valori sociale. Fiecare individ, și tânărull nu face excepție, aparține mai multor grupuri care vehiculează valori contradictorii. Socializarea implică alegeri și angajamente. Conflictul dinamizează relațiile interpersonale și joacă un rol în construirea personalității. Toate elementele angajate într-un conflict au o parte de activitate. Psihanaliza a reluat pe larg importanța conflictului între diferite situații ale eului, la nivel intrapersonal. Astfel, înculcarea normelor și valorilor prin impunerea lor, accentuând ipoteza pasivității individului, neținând seama de posibilitățile de acțiune și reacție a subiectului, nu poate fi decât o opinie restrictivă.

Primele și cele mai solide contacte sociale ale copilului se stabilesc în cadrul familiei. Familia este astfel cel mai important agent al socializării. Primele relații intime se stabilesc cu mama, tatăl, frații și/sau ceilalți membri ai familiei.

Studii din 1989 (apud.Pourtois și Desmet) susțin importanța extremă a mediului familial asupra dezvoltării adolescentului. “Numeroase variabile sunt astăzi recunoscute ca fiind determinanți care acționează puternic asupra “înfloririi” intelectuale. Aceste variabile puse în evidență la ora actuală sunt: Q.I.-ul mamei, atitudinile sale educative, trăsăturile sale de personalitate, comportamentele sale educative, stilul sau interacțional etc.“, acesta trasează destinul copilului: întreaga dezvoltare intelectuală și emoțională a acestuia, reușita sa școlara, integrarea sa sociala, totul este pus pe seama relației precoce cu mamă care este considerată o prezență indispensabilă și de neînlocuit.

Fein (1978) avansează ideea unei evoluții a atitudinilor parentale de la perspectiva tradițională tipica anilor ’40-’50, conform căreia tatăl nu se ocupă de copiii sai, ocupându-se de succesul profesional personal, rolul său de părinte constând în a asigura un nivel corespunzător al veniturilor și un statut social, la perspectivă în emergență. Aceasta este bazată pe postulatul că bărbații sunt, din punctul de vedere al naturii lor, tot atat de capabili ca și femeile să se implice activ în tot ceea ce ține de educația și îngrijirea copilului, singurele comportamente ce îi răman inaccesibile fiind purtarea sarcinii și alăptarea. O astfel de implicare este utilă funcționării familiei ca întreg (Saxton, 1990).

Singly (1996) consideră că a doua jumătate a secolului XIX reprezintă o nouă etapă în evoluția familiei moderne, caracterizată prin faptul că diferențierea feminin/masculin nu mai urmează axa afectivitate/autoritate, iar autoritatea paternă este destabilizata progresiv. Are loc o revoluție a raporturilor tatălui cu copilul, raporturi care se subsumează din ce în ce mai puțin unei logici statutare și din ce în ce mai mult unei logici relational-afective.

Copilul își petrece primii ani de viață „în sânul familiei”, locul a multe învățături atât în domeniul diferitelor funcții biologice, cât și în cel al modurilor de comunicare, a regulilor privind raporturile între ființele umane ca moduri de a acționa și de a se comporta care sunt admise, tolerate sau respinse de grupul social. În familia sa, copilul învață să folosească lumea obiectelor, a semnelor și în special limba sa.

Familia oferă copilului o poziție socială inițială-un statut conferit. Acea familie în care se naște copilul va avea un rol important în modul cum ceilalți reacționează față de acesta. Un alt rol al familiei este de de arhitect al realității Tot din familie, din prima relație apropiată cu mama, tatăl, frații și toate rudele, copilul învață ce înseamnă să împarți, recipocitatea, corectitudinea, cooperarea, autoritatea, supunerea și multe dintre componentele de bază ale interacțiunii stabilite în cadrul relațiilor pe tot parcursul vieții. Copiii învață anumite moduri de a-și exprima mânia, dezamăgirea, teama și alte emoții care au moduri de exprimare social acceptabile.

Structura interacțiunilor din cadrul familiei devine o parte a personalității individuale. Copilul adoptă valorile, normele și practicile familiei sale ca fiind ale sale. Familia este primul grup de referință al copilului, cu care sunt comparate toate experiențele ulterioare.

Studiile lui Kellerhals și Montandon, 1991, arata că, tații intervin direct în reglarea comportamentului copiilor de două ori mai puțin decât mamele, iar atunci când o fac, intervenția lor este mai mult normativă, constând în a comenta, în a impune, a permite sau a interzice o activitate, a explica principii morale. Conform cercetărilor acestor doi autori, puțini sunt cei care urmăresc efectiv și sistematic activitatea copilului și o susțin emoțional.

Singly (1996), rolul educativ al tatălui nu este, în cele mai multe cazuri, înțeles că secundar nici de bărbați nici de femei. O mare disponibilitate a mamei, o atitudine atentă și deschisă în orice moment la problemele copiilor, Tatăl este mai mult indisponibil, fără ca aceasta indisponibilitate să echivaleze cu lipsa implicării.

Morala maternă se bazează pe “altruismul proximități”, în timp ce morală paternă dezvolta un “altruism la distanță”. Aceste două morale țin de două viziuni asupra lumii, axate pe un principiu particularist, prima, sau universalist cea de-a doua. Specificitatea paternității consta în deschiderea către lumea exterioară, tatăl reprezentând intermediarul între această din urmă și copil; în comparție cu egocentrismul pe care îl cultivă atitudinea maternă, atitudinea tatălui arata copilului că nu este centrul universului și îl obliga să-și dimensioneze nevoile, dorințele, în funcție de constrângerile raporturilor sale cu lumea. Reprezentarea stereotipă a lui Parsons asupra rolului matern și a celui patern, în ciuda unor oarecare schimbări, reflectă, încă, ideologia dominantă în materie de analiză a relației interfamiliale. Familia „normală” e familia armonioasă în care mama = dragoste și tata = autoritate. Este unirea părinților care constituie modelul solidarității și trebuie „să formeze un bloc fără fisură”.

Deorece familia este prima instanță de socializare, care contribuie la integrarea socială a individului și însușirea de către acesta a rolurilor sociale ce urmează a fi îndeplinite în diferite situații, putem spune că nevoia unei familii complete, în deplinătatea exercitării funcțiilor sale recunoscute în societate, este esențială. Familiile dezorganizate nu-și mai pot îndeplini rolul care le revine în educația copiiilor.

Climatul familial coerent, echilibrat, securizant satisface trebuințele de siguranță, dragoste, afirmare, trebuințele de apartenență și prestigiu. Anumite evenimente stresante, neînțelegeri, eșecuri, boli pun la încercare unitatea, echilibrul și armonia vieții de familie, dar resursele de coeziune, izvorâte din calitatea de fond a relațiilor interpersonale, permit depășirea situațiilor de impas, restabilirea unității, echilibrului și armoniei vieții de familie.

Pornind de la perspectiva tradiționala că adolescența este în mod inevitabil o perioadă de neliniște, ar fi de așteptat ca adolescenți și părinți acestora să treacă printr-o perioadă dificilă, un hiatus între generații, caracterizat printr-o relaționare. furtunoasă ca urmare părinți se gândesc la perioada de adolescență a copiilor lor cu o oarecare anexietate.

Cercetările efectuate nu aduc insă dovezi evidente în sprijinul existenței unui hiatus între generații.

Privitor la relațiile interfamiliale, Bătrânu Emilia propune o clasificare a cauzelor ce determina starea conflictuală dintre părinți și copii:

a) cauze care țin de defectele caractersitice ale părinților și care împiedică comunicarea copilului cu propriul părinte:

i. lipsa de afecțiune pentru copil

ii. nervozitate exagerată

iii. agresivitate brutală

iv. lipsa de echitate în relațiile cu copilul

v. nerespectarea opiniilor lui

vi. respingerea intervenției opiniei publice

vii. lipsa totală de interes pentru educația copilului

b) cauze care țin relațiile degradata dintre membrii familiei

i. dintre cei doi soți

ii. dintre părinți și bunici

iii. dintre frați și surori

c) cauze care țin de educația și gradul de cultură al părinților

Educația în familie nu se datorează numai mamei și tatălui, ci întregului ansamblu de interrelații familiale, de o importanță majoră în viața individului care își pun pecetea asupra personalității, modelează trăsăturile de caracter și convingerile individului.

Adolescenții au mai multe valori și atitudini comune cu părinții decât au cu prietenii, Chiar dacă își consultă prieteni de aceași vârsta referitor la diferite domenii ale culturii adolescențime, cum ar fi vestimentația, preferințele muzicale, etc. Adolescenții continuă să ceară sfatul părințiilor în probleme importante. Este adevărat totuși că unele conflicte familiale sunt mult mai frecvente în timpul adolescenței comparativ cu orice altă perioadă a dezvoltării și că sunt mult mai intense în adolescența timpurie și de mijloc comparativ cu etapa târzie.

Pubertatea pare să deține un rol important în declanșarea acestui conflict; în situația maturizarea fizice precoace, tachinările reciproce vor apărea mai devreme: dacă maturizarea este mai târzie, perioada tensionată se va amâna. (Zlate, 2000)

Adolescenții de ambele sexe au mai multe conflicte cu mama decât cu tata, probabil din cauza faptului că mama este cea implicată în reglementarea detaliilor zilnice ale vieții familiale. În general, conflictele sunt provocate de aspecte banale ale vieții de zi cu zi, cum ar fi treburile cașnice, rezultatele școlare, curățenia camerei, muzica zgomotoasă etc.

S-a constatat că domeniile enumerate anterior sunt cele pentru care adolescentul solicită neamestecul părinților, considerându-le ca fiind personale; de cealaltă parte părinții consideră aceste domenii din perspectivă fragmatică sau convențională, adică în acord cu necesitățile familiale sau cu normele sociale. Părinții se află într-o dilemă intre necesitatea menținerii sistemului familial și necesitatea de a permite adolescentului să fie stăpânul propriului comportament. Adolescentul este prins între două lumi: una a dependenței și cealaltă a responsabilității. Dorindu-și puterea de decizie în problemele considerate a fi personale, dar fără a avea certitudinea că dorește asumarea responsabiltății specifice adultului. Părinții lui cei care de multe ori îi dau bani și îi ridică hainele aruncate prin cameră solicită că gradul de independență să fie similar celui de responsabilitate. (Miftode, 1999)

Majoritatea părințiilor și adolescențiilor reușesc să negocieze o nouă formă de relație familială, o nuă formă de independență care să-i confere adolescentului mai multă autonomie, egalitate în decizile familiale și mai multe responsabilități.

Dacă pentru adolescent această negociere specifică adolescentei timpurii, se soldează cu un eșec, atunci conflictul poate determină apariția unor severe dificultăți de relaționare către finalul adolescenței.

Este posibil ca acesta să fie motivul oarecum eronat, al considerări conflictelor părinte-adolescent ca fiind specifice ultimelor ani de liceu; de fapt permisele acestuia sunt situate undeva mai devreme la pubertate. Părinții care își explică deciziile, care relaxează controlul asupra adolescentului și care adoptă o modalitate democratică de luare a deciziilor familiale, vor reuși să ofere astfel copiilor lor acel grad de autonomie.

3.4. Stima de sine în funcție de susținerea adultului

Pentru a-și forma o stimă de sine pozitivă adolescentul are nevoie ca adulții din anturajul său să instaureze un echilibru între susținere și reguli. Modul în care adultul îl susține pe adolescent are asupra stimei de sine consecințe diferite. De aici rezultă numeroase tipologii ale tânărului:

Adolescentul „răsfățat” care integrează faptul că are valoare, părinții îl iubesc dincolo de orice dar nu este pregătit să obțină dragostea altor persoane, acesta fiind rezultatul susținerii necondiționate, adică orice ar face, copilul primește susținere.

Adolescentul „dresat” este cel care știe că susținerea primită depinde de actele sale, ceea ce este liniștitor dar mai puțin securizant. Acesta este efect al susținerii condiționate.

Adolescentul „deschis” se formează când acționează cele două tipuri de susținere, cea condiționată și cea necondiționată, necesare stimei de sine.

Adolescentul „abandonat” ce se formează în absența celor două tipuri de susținere și care determină o lezare majoră a stimei de sine.

Stima de sine a adolescentului poate fi hrănită pe de o parte de susținerea necondiționată, mai exact prin iubire. Aceasta hrănește direct stima de sine, dar nu îl învață pe tânăr să primească stima celorlalți. Cu cât adolescentul va fi mai iubit, cu atât stima de sine va fi mai înaltă.

Pe de altă parte, susținerea condiționată sau educația, se caracterizează prin dependența comportamentului adultului de cel al tânărului, prin criticarea constructivă a comportamentelor neadecvate ale adolescentului. Această susținere carehrănește mai puțin stima de sine, dar îl învață pe viitorul adult să fie stimat de ceilalți, influențează stabilitatea stimei de sine (Luca., Clinciu, Pavalache-Ilie, Lupu, Fărca, 2004)

3.5. Eșecul educațional – o cale înspre comportamente delincvente și predelincvente juvenile

Delicvența juvenilă desemnează ansamblul încălcărilor normelor sociale săvârșite de către tineri sub 18 ani, încălcări aflate sub incidența normelor penale, cu alte cuvinte sunt vizate comportamente pe care societatea le consideră ca inaccepatbile și pentru care trebuie luate, în interesul public, anumite măsuri corective(după Mitrofan, Zdrenghea, Butoi, 1992, pg. 267).

Conceptul delincvență juvenilă este abordat, în majoritatea clasificărilor care vizează comportamentul uman sub unghiul evaluărilor normative, în cadrul mai larg al devianței. Bogdan (1973) subliniază și el necesitatea de a încadra delincvența juvenilă în sfera devianței sociale, punând accentul pe acele carențe educative care provoacă acest tip de comportament deviant. Devianța are un conținut extrem de vast. În sensul cel mai larg, general acceptat, ea înseamnă un comportament atipic, o îndepărtare de la poziția standard. Există o devianță pozitivă (are, de regulă, o influență favorabilă asupra ordinii sociale; de exemplu, inovația și invenția) și una negativă (are finalități nefavorabile, fiind orientată împotriva valorilor unui grup social).

Delimitările conceptuale și metodologice, dincolo de valoarea lor teoretică, oferă oportunitatea unei înțelegeri adecvate a realității fenomenului de delincvență juvenilă din țara noastră, a tendințelor sale de evoluție, a identificării cauzelor și condițiilor care-l determină, precum și a prefigurării unor soluții și măsuri de prevenire și diminuare treptată.

Delincventul nu reușește să-și ajusteze conduita în mod activ și dinamic la cerințele relațiilor interpersonale din mediul uman respectiv, datorită unui dificit de socializare, determinat de perturbarea sau insuficiența produselor de asimilare a cerințelor și normelor mediului socio-cultural și a produselor de acomodare la acestea prin acte de conduită acceptabile din punct de vedere social-juridic.

Delincvența apare ca o tulburare a structurării raporturilor sociale ale individului, tocmai datorită insuficienței maturități sociale. La majoritatea delincvenților se manifestă un caracter disonant al maturizării sociale și al dezvoltării personalității.

Personalitatea copilului se poate dezvolta dizarmonic, în următoarele cazuri: în absența unei învățări necesare sau în condițiile insuficienței învățări (interiorizări) a normelor de conduită; în condițiile unei învățări defectuoase; în cazul unei învățări ineficiente sau în condițiile în care invățarea este inaccesibilă.

3.6. Divorțul părinților și impactul acestuia asupra adolescenților

Studiile au arătat că stima de sine a copilului este afectată mai mult (negativ) la familiile cu conflicte decât la cele monoparentale. Însă și alte comportamente ale sinelui și personalității sunt negativizate mai pronunțat în familiile cu tensiunii majore decât în cele monoparentale. Când la neînțelegerile grave din cuplu se sdauga abandonul, abuzul, uneori sexual, față de copii sau dereglările mentale, apare limpede pericolul pentru sănătatea fizică și psihică acopiilor. Pe drept cuvânt, se consideră că mediul cel mai propice al dezvoltări tinerelor ființe umane este familia fericită intactă sau, oricum, cu o bună înțelegere matrimonială, iar cel mai nepotrivit, familiile ce au problemele mai sus amintite. Familia monoparentală este undeva la mijloc, și pentru că ea să funcționeze bine, cheia este lipsa conflictelor între părinții divorțați.

Impactul negativ al divorțului asupa copilului depinde în principal de: gradul de conflictualitate al familiei care s-a destrămat, sănătatea mintală a părinților, densitatea rețelei sociale a actualei familii a copilului și vârsta pe care a avut-o copilul la divorț. Vârsta copilului la divorțul părinților pare să fie cel mai relevant factor ce îi influențează reacțiile la acest eveniment. Bineînțeles că la toate vârstele (mai puțin se pune problema la sugari și la copii mici, care nu conștientizează) reacțiile depind și de valoarea părintelui pentru copil, dar copiii resimt în general separarea că pe un lucru total neplăcut. Nu întâmplător se afirmă că a cauza copiilor această stare de fapt este una dintre cele mai ingrate sarcini. Preadolescenții au tendința de a-și acuza tatăl că și-a părăsit familia sau pe mama că l-a făcut să plece. Nu de puține ori, ei se autoblameaza, considerând că tatăl a plecat din cauza lor, că au fost rai și nu au ascultat. Copiii sunt îngrijorați de ceea ce se va întâmpla cu ei, dacă își vor mai vedea bunicii și alte rude când parinntele nu mai este cu ei, dacă trebuie să-și schimbe scoala locuința etc. Adolescenții nu își asumă în aceeași măsură vină, condamnând mai degrabă nediferențiat, pentru că părinții le-au stricat astfel viața. Ei sunt foarte sensibili la problema noii legături de dragoste a părinților și, desigur, fiindu-i și mai transparent, cu precădere acelui cu care stă. Își pun întrebări și despre ce spune lumea, dar îi poate afecta și prin producerea de confuzie cu privire la începerea vieții sexuale și la libertinajul erotic:” Dacă mama sau tatăl procedează astfel, de ce să nu fac și eu?” (Iluț, 2005)

Efectele divorțului asupra tinerilor variază în funcție de vârsta adolescentului, maturitatea lui intelectuală și emoțională, capacitatea de a accepta divotul părinților, de a face față dureri și pierderi suferite, de timpul petrecut cu cei doi părinți, de reacția părinților înșiși și de reacția prietenior din grupul de școală sau de distracție. Reacțiile copiilor în fata pierderi cauzate de divorțul părinților diferă în funcție de etapa de vârstă. Adolescenții între 13 și 15 ani simt mânie, depresie, vină și disperare, devin îngrijorați de situația lor materială pe viitor, încep viața sexuală foarte devreme ca un răspuns individual la divorțul părinților săi.

Pierderea stimei de sine la adolescentul cu familie monoparentală

Un studiu realizat de diferiți psihologi arată că veniturile familiei contribuie le modificarea stimei de sine a adolescentului. Din cauza faptului că familiile cu un singur părinte obțin venituri mai mici, copiii se simt nesiguri și tind să se interiorizeze.

Părinții trebuie să le explice că ceea ce ești nu se bazează pe ceea ce ai. Modelând acest respect față de propria persoană adolescentul câștiga încredere în forțele proprii și are mai multe șanse să se impună în societatea din care face parte.

Trăim într-o lume în care accentul se pune pe relațiile interpersonale. Să fim responsabili înseamnă să apelăm la ajutorul celorlalți atunci când este necesar și nu suntem capabili să ne descurcăm singuri. Copiii trebuie să fie ajutați să învețe să se descurce și să primescă asistenta când au nevoie.

Divorțul reda liniștea și armonia în casa adolescentului

O consecință gravă a divorțului este faptul că mereu copiii au de suferit în astfel de situații. Aceștia sunt afectați din punct de vedere emoțional nu atât din cazua faptului că cei doi părinți se despart, ci mai ales din cauza stresului ce preceda divorțul. Dacă se pune problema unui divorț, înseamnă că în cuplu există deja disensiuni, care duc chiar la violență de foarte multe ori. În orice caz, chiar și numai discuțiile conflictuale în familie pot avea urmări asupra mentalității și comportamentului copiilor. Lumea copiilor diferă de cea a adulților, astfel că, în marea majoritate a cazurilor, în urma certurilor din familie în mintea adolescentului se pot dezvolta sentimente precum vinovăția, incertitudinea sau abandonul. Astfel de sentimente afectează dezvoltarea personalității tinerilor, putând să aibă consecințe grave asupra viitorului lor. Astfel, pentru a asigura o dezvoltare sănătoasă, din punct de vedere afectiv, dar și psihic, este bine că certurile din familii să nu existe deloc (deci un divorț prompt, care să liniștească situația este recomandabil) sau pur și simplu divorțul este văzut în astfel de cazuri ca singura soluție de a reda liniștea în casa adolescentului.

3.7. Grupul de prieteni

O parte însemnată a capitolului vizează caracteristicile definitorii ale personalității adolescenților, precum și maniera specifică de exprimare a acestora în cadrul grupului de egali.

În adolescență are loc o acțiune intensă și complexă de modificare, conturare și reorganizare a personalității, proces care condiționează fundamental următorul ciclu al vieții, cel de maturizare. Maniera în care sunt depășite problemele, conflictele și confruntările specifice vârstei condiționează modul în care individul se va comporta la maturitate.

Perioada adolescenței este controlată de adaptarea la starea adultă, de nevoia câștigării identității și intelectualizării conduitei. Cristalizarea personalității în adolescență presupune multe aspecte de continuitate față de stadiile anterioare, dar în același timp au loc multe modificări, încât adolescența poate fi apreciată ca o a doua naștere a individului. Se semnalează modificări ce rezidă în stabilizarea unor elemente, restructurarea altora, în înfiriparea unora noi, mai ales cele din subsistemul de orientare al personalității: un sistem normativ și axiologic propriu, atitudini despre sine însuși, despre ceilalți, despre diverse aspecte ale vieții, sentimentul apartenenței la generație.

Grupul de egali joacă un rol primordial în viața adolescentului, îndeplinind următoarele funcții:

– Creează adolescenților premisele necesare pentru a-și satisface trebuințe precum cele de integrare sociale, de apartenență la grup, de supunere sau dominare

– Cucerirea identității de sine

– Realizează concilierea nevoilor interindividuale ale membrilor cu cerințele mediului social

– Oferă protecția și sprijinul moral, afectiv și social de care adolescentul are nevoie pemtru a se manifesta și exprima liber

– Salvează adolescentul de încorsetajul părinților

– Acordă adolescentului protecția de care are nevoie, îl ajută să-și contureze un nou ideal, noi scheme de acțiune, noi motivații și noi nevoi afective

– Satisfacerea dorinței de autonomie individuală (intelectuală, morală, afectivă).

În adolescență se manifestă intens tendința de a referi la propria persoană prin intermediul calității relațiilor interpersonale inițiate, mai ales cu membrii grupului de egali prin imaginea pe care persoanele semnificative o proiectează asupra lor.

Stima de sine este una dintre dimensiunile esențiale ale personalității, relevă raportul pe care îl are fiecare cu sine însuși. În viziunea lui Chr. Andre, este o analiză a propriei persoane, necesară stabilirii unei vieți psihice armonioase. Asocierea ei cu o valență pozitivă, ghidează conduita individului spre parcurgerea eficientă a obstacolelor vieții. (Chr. André, Fr. Lelord, 1999).

3.8. Integrarea socială a adolescenților

Socializarea reprezintă un proces dinamic de comunicare, ce are drept scop dezvoltarea personală și influența socială. Ea exprimă maniera proprie de captare, interiorizare, evaluare și manifestare a experiențelor sociale. Individul recepționează și asimilează influențele mediului în funcție de stilul cognitiv caracteristic și schema acțională adoptată.

Socializarea asigură stabilitatea, consistența și menținerea societății, împărtășind valori, norme și modele psihosociale generațiilor viitoare. Socializarea îl învață pe individ să asocieze valorilor valențe pozitive sau negative și să adopte conduite și scheme acționale dezirabile. Sistemul normativ, axiologic și atitudinal este preluat și asimilat în mod activ, este metamorfozat în concordanță cu propriile obiective și aspirații și în raport cu structura socială la care aderă individul, devine un ansamblu de valori, norme și modele personale. Procesul socializării este unul dinamic, și nu o planificare culturală a societății. (Schifirneț, 1997)

Un rol extrem de important îl joacă imaginea de sine în procesul socializării și importanței socializării în mediul școlar. Un mecanism psihologic ce joacă un rol deosebit de important în timpul adolescenței este modul în care indivizii percep și reflectă caracteristicile lor individuale, rezultatele comportamentale, pozițiile sociale. Modalitățile prin care se percepe un adolescent în timp sau spațiu au fost înglobate în conceptul de identitate. În timpul adolescenței persoana explorează diferite alternative ale rolului de adult. Perceperea de sine într-un mod particular ajută un individ să-și construiască o identitate. Deși identitatea prin definiție se referă la autostructura unui individ, marea majoritate a cercetăriilor în domeniu s-au bazat pe paradigma statutului de identitate a lui Marcia, care se concentrează asupra proceselor ce se presupune că aduc la formarea identității mai degrabă, decât la conținutul de identitate de sine. (apud Steinberg, L., 2001)

Tinerii și adolescenții care și-au conturat aprecieri de sine înalte și care sunt acceptați de către grupul de apartenență, manifestă interes pentru sarcinile școlare primite și consideră că au capacitățile necesare pentru a le rezolva în mod eficient. Ei își exprimă concepțiile cu încredere și tărie și nu sunt dominați de conflicte și tensiuni interioare. Tineri și adolescenții care și-au conturat aprecieri de sine joase, își exprimă cu dificultate punctul de vedere, le este teamă de eșec, de faptul că ar putea intra în conflict cu ceilalți, preferă să stea în umbră, manifestă tensiuni puternice interioare.

Procesul educațional presupune însușirea și asimilarea unor noi roluri și statusuri, distincte de cele învățate în mediul familial, care influențează procesul adaptării și integrării sociale, maniera în care individul va reuși să depășească diferitele provocări ale vieții. Apartenența la grupul școlar permite compararea socială, confruntarea propriilor capacități cu cele ale unor persoane de aceeași vârstă, confruntare ce are un impact puternic asupra formării imaginii de sine.

Succesul funcției de socializare a mediului instructiv – educativ depinde de maniera în care profesorii și părinții reușesc să influențeze conduita copilului/adolescentului ținând cont de capacitățile acestuia, dar și de particularitățile societății moderne și de măsura în care sistemul educațional reușește să preia din sarcinile educative, ce în trecut erau efectuate de familie.

Capitolul 4 – Adolescentul și psihologul

Ce îi definește pe adolescenți, din punct de vedere psihologic?

La baza fundamentului psihologic al unui adolescent stă, în primul rând, formarea identității proprii, asumându-și jucarea rolurilor prescrise de gen și societate. Sunt la vârsta nu numai a întrebărilor, ci și a definirii propriei personalități care presupune diferențierea lor de cea a anturajului, de a acumula informații și de definire a vocației profesionale. Ei doresc să se afirme, să-și pună în valoare aptitudinile și creativitatea. Adolescența traversează astăzi pretutindeni o lume tulburată de non-valori, provocări, incertitudini.

Răsturnarea de valori în societatea de tranziție perturbîă procesul formării sistemului personal de valori cu consecințe pentru conduitele practice ale fiecărei persoane și pentru alegerea căilor de autorealizare.

La vârsta adolescenței, individul începe să-și afirme propria identitate în raporturile cu lumea căutând să devină original neagreând ideea de uniformitate;

Adolescenții filtrează modul de a se raporta la valori și prin voința își autoreglează conduita în comparație cu vârstele anterioare când în orientarea spre valori, rolul primordial îi revenea familiei.

Motivația adolescentului pentru consiliere /psihoterapie

Adolescenții apelează la psiholog atunci când doresc să-și exploreze personalitatea și să și-o optimizeze, sau să-și testeze aptitudinile în vederea orientării vocaționale. De asemenea apelează și în situații de criză așa cum ar fi conflictele intrapsihice și interpersonale, în situații de stres sau de pierdere a unui prieten, părinte. Activitatea se desfășoară într-un cadru securizant, empatic în condițiile respectării codului deontologic al psihologului. Este o activitate de cooperare mutuală între psiholog și client, motivația subiectului ajutând progresul personal al acestuia, dar în absența unei motivații și al unor obiective bine definite, rezultatele întârzie să apară. Există și situații în care părinții disperați de comportamentul adolescentului apelează la serviciile psihologului, în acest caz este mai dificil de abordat subiectul și este esențial a crea relația cu adolescentul, relație bazată pe încredere și empatie ajutând persoana respectivă să se motiveze arătându-i consecințele comportamentului, ajutând-o să se schimbe și să ia cele mai bune decizii pe măsură maturizării personalității, responsabilizand-o.

Problemele preponderente invocate de adolescenți în cabinetul psihologului

Problemele preponderente ale adolescenților sunt prietenia și dragostea, situația la învățătura și orientarea vocaționala, problemele de comportament, conflictele cu părinții date de dorința adolescenților de a-și afirma personalitatea și a deveni independenți, fumatul, cheltuirea în exces a banilor pe telefon și cluburi. Există și situații mult mai complexe așa cum ar fi depresia, anxietatea, insomnia, fobiile, tulburările de comportament când adolescenții apelează la psiholog după ce au urmat un tratament medicamentos și nu au reușit să-și reechilibreze personalitatea. Cazuistica tulburărilor este foarte complexă și specifică de la caz la caz, se știe că fiecare personalitate este unică și prin urmare la fel și cauzele și modul de manifestare al acesteia.

Principalele greșeli pe care le fac părinții în educația adolescenților și consecințele acestora asupra conduitei adolescenților:

· criză de timp a familiei, în special a părinților care petrec foarte mult timp la serviciu face ca aceștia să nu comunice cu proprii copii.

· necunoașterea și neînțelegerea sufletului și al propriilor nevoi ale adolescenților;

· oferirea de bani și bunuri în absența petrecerii timpului cu adolescenții ca o compensare pentru acest deficit;

· comunicarea disfuncțională (lipsa calității acesteia, autoritară, agresivă, violenta);

· controlul excesiv;

· mentalitățile învechite sau inflexibile;

· prejudecățile sau modelul personal pe care adolescenții îl observă și îl reproduc.

Se știe că ceea ce imită adolescentul la părinți este ceea ce vede și mai puțin ceea ce i se spune.

Se recomandă ca părintele să fie prietenul adolescentului

Părintele trebuie să se autoeduce deoarece nu există o școală de a deveni un părinte bun și învață pe măsură ce-și joacă rolul parental ca el poate fi cel mai bun prieten ascultând copilul cu înțelegere, comunicând autentic cu el, iar atunci când tânărul greșește, este de dorit ca în loc să-l critice excesiv, să-l ajute pentru a găsi soluții la probleme. Se știe că pentru orice problemă există o soluție, criticile excesive aduse adolescentului pot determina ca pe viitor acesta să ascundă, să nu mai fie sincer cu familia sa și să nu-și mai dezvăluie sufletul în situații dificile.

Încurajarea responsabilităților individuale și a inițiativelor adolescenților

În cadrul familiei, însușirea responsabilităților individuale sunt încurajate de către proprii părinți prin trasarea sarcinilor și asumarea lor de către adolescenți. Părinții vor încuraja inițiativele copiilor atunci când acestea merită a fi puse în practică. În cabinet, psihologul are metode și tehnici specifice de responsabilizare și încurajare, tehnici deprinse în timp în cadrul formarilor profesionale cu specialiștii în domeniu. Adolescentul se va simți valoros atunci când reușește să-și finalizeze sarcinile și este apreciat pentru efortul său, aceasta contribuie la formarea imaginii pozitive de sine a acestuia.

Rolul anturajului în formarea adolescenților și modul cum în care pot fi evitate influențele negative

Anturajul are un rol foarte important în formarea personalității adolescenților deoarece ei tind să învețe și să-i imite pe cei de aceeași vârstă, luându-i ca model. Atunci când familia este absenta din viața adolescentului, anturajul te ascultă, te înțelege și te securizează, joacă rolul de „familie”. Anturajul poate să influențeze adolescentul atât pozitiv cât și negativ, aceasta depinde de principiile și valorile adolescenților; în cazul în care acestea au fost bine internalizate, adolescentul poate să discerna și să-și ia propriile decizii care să-l ajute. Atunci când comunicarea cu familia nu există sau este deficitară, disfuncționala, valorile și principiile nu sunt clare pentru adolescenți, pe fondul imaturității personalității, aceștia pot aluneca pe un drum greșit. Sugestia pentru părinți este aceea de a fi aproape de proprii copii, să învețe să-i înțeleagă și să comunice eficient, să le fie suport afectiv și instrumental în această tumultoasă etapă de viață când în contextul unei părți din mass media românească sunt promovate preponderent nonvalorile. Este de dorit să previi decât să combați o stare de comportament indezirabil din punct de vedere psihosocial sau o stare de boala cuibărită în fragilă ființă umană care este adolescentul.

Capitolul 5. Studiul experimental

5.1. Obiectivul lucrării și ipotezele specifice

Obiectiv: Evidențierea legăturilor dintre stima de sine și anumite corelate psihologice la adolescenți

Ipoteze

a) Se presupune că există o legătură între stima de sine și stilul parental.

b) Se presupune că există o legătură între stima de sine și depresie.

c) Se presupune că există o legătură între stima de sine și dimensiunile accentuate ale personalității.

d) Se presupune că adolescenții care provin din familii divorțate au o stimă de sine mai scăzută decât adolescenții care provin din familii nedivorțate.

e) Se presupune că fetele au o stimă de sine mai scăzută decât băieții.

f) Se presupune că adolescenții din mediul urban au o stimă de sine mai ridicată decât adolescenții din mediul rural.

5.2. Metodologia studiului

Ținând cont de tema aleasă în cercetarea noastră am optat pentru utilizarea următoarelor instrument de cercetare și anume:

5.2.1. Prezentarea chestionarului Stimei de sine

Scala Toulouse a stimei de sine (E.T.E.S) a fost elaborată în 1991 de N. Oubrayrie, C. Safont și M. De Leonardis și publicată în 1994 în Revista de psihologie aplicată. În alcătuirea ei, autorii s-au inspirat din scalele uni si multidimensionale deja existente. Ea a fost concepută astfel încât să permită reflectarea percepției – mai mult sau mai puțin pozitivă – pe care subiectul o are în raport cu sine, poate identifica anumite rezonanțe afective ce însoțește autoevaluarea identității sub aspect multiplu: sinele emoțional – S.E, sinele social – S.S, sinele fizic – S.F, sinele școlar – S.Sc., sinele prospectiv – S.P. Cei 60 de itemi ai scalei -afirmații cu răspuns forțat dihotomic-, elaborați într-o manieră empirică și repartizați în mod egal la nivelul celor 5 subscale, reflectă conținutul dimensiunilor considerate după cum urmează:

a. Sinele emoțional exprimă reprezentarea controlului emoțiilor și al stăpânirii impulsivității. Controlul afectelor permite o mai bună organizare a activității, facilitează planificarea și elaborarea realistă scopurilor și strategiilor prin care acestea pot fi atinse. Exemplu de itemi: “Sunt adesea anxios”.

b. Sinele social capacitatea de comunicare și de adaptare în colectiv, aceasta condensează reprezentarea interacțiunilor cu ceilalți (părinți, colegi, prieteni) și a sentimentului de recunoaștere socială. Exemplu: “Îmi place să mă fac remarcat și să fiu recunoscut în cadrul unui grup”.

c.. Sinele fizic reprezentarea autoaprecierea pe care o are subiectul față de aparența sa fizică (aspect corporal, abilități fizice, sănătate). Se știe că, la 13-14 ani, există un interes sporit față de înfățișarea proprie (the look), cu impact deosebit în construirea identității de sine. Exemplu : “Mă simt prea gras/slab”.

d. Sinele școlar reflectă percepția pe care subiectul o are asupra propriilor lui competențe, obiectivabile în comportamentele și performanțele sale școlare. Exemplu de itemi: “Mă descurajez cu ușurința când obțin rezultate slabe la scoală”.

e. Sinele prospectiv vizează reprezentările subiectului asupra sinelui așa cum va fi acesta în viitor; în construirea acestei subclase autorii au plecat de la ipoteza conform căreia la puber și adolescent planul de viitor privește inserția în lumea adultă și participarea la activitățile proprii vârstei adulte . De aceea autorii au propus itemi care să corespundă rolurilor jucate de adult. Exemplu: “Aș vrea să-mi asum responsabilități cât mai târziu posibil”.

După totalizarea punctajului pentru fiecare sine, se va calcula valoarea globală a stimei de sine și se va verifica corespondența valorii globale obținute, conform unei grile de interpretare a scorurilor.

5.2.2. Chestionarul Beck pentru depresie.

Am utilizat chestionarul Beck, format din 21 de itemi (forma lungă) pentru a evidenția depresia reactivă (exogenă) care depinde de stimulii depresogeni.

Fiecare item este format din patru afirmații care corespund la patru grade de intensitate ale unui simptom depresiv (tristețe, insatisfacție, sentimental eșecului, pesimism, sentimental pedepsei, vinovăție, neplăcere de sine însuși, autoacuzare, schimbarea imaginii de sine, autohotărâre, tulburări de somn, dificultăți în muncă, oboseală, anorexie, preocupări somatice, pierderea în greutate, pierderea libidoului). Scorul obținut este direct proporțional cu nivelul simptomelor depresive. Cota minimă care poate fi obținută este 0, iar cea maximă 68.

5.2.3. Chestionar pentru părinți – identificarea stilului parental.

Chestionarul cuprinde 7 tipologii, pentru fiecare stil parental existând 7 afirmații care se potrivesc fiecărui stil în parte: dominator/dictator, perfecționist, hiperprotector, indiferent, infantil/dependent, indulgent, democratic. La final, se adună câte afirmații a marcat respondentul și se completează scorul total la fiecare stil.

5.2.4. Chestionarul de tendințe accentuate ale personalității

În categoria instrumentelor de evaluare a dimensiunilor accentuate ale personalității, la Universitatea Humboldt, H. Schmiescheck creează, în 1970, Chestionarul de tendințe accentuate. Chestionarul este tradus și experimentat în limba romană de I.Nestor în 1975.

Chestionarul este format din 88 de itemi, repartizați pe 10 scale, care corespund celor 10 tipuri de trăsături accentuate de personalitate:

– Scala I, demonstrativitate, 12 itemi = Dem

– Scala II, hiperexactivitate, 12 itemi = H-Ex

– Scala III, hiperperseverenta, 12 itemi = H-Per

– Scala IV, lipsa de stăpânire, control, 8 itemi = Nest

– Scala V, hipertimie, 8 itemi = H-Tim

– Scala VI, distimie, 8 itemi = Dist

– Scala VII, ciclotimie, 8 itemi = Ciclo

– Scala VIII, exaltare, 4 itemi = Ex

– Scala IX, anxietate, 8 itemi = Anx

– Scala X, emotivitate, 8 itemi = Em.

5.2.5. Prezentarea variabilelor cercetării

În vederea atingerii obiectivelor propuse în cercetarea noastră am investigat următoarele variabile:

evaluarea stimei de sine

evaluarea stilurilor parentale

evaluarea dimensiunilor accentuate ale personalității

corelarea stilurilor parentale cu stima de sine

corelarea dimensiunilor accentuate ale personalității cu depresia.

5.2.6. Instrumente metodologice constatative utilizate

Tendința centrală reprezintă valoarea centrală a datelor obținute. În cazul datelor numerice, aceasta este reprezentată prin medie. Media este reprezentată de suma datelor raportată la numărul de subiecți:

m = x / n

Ea reprezintă modul în care datele tind să se concentreze în jurul unei valori centrale sau dimpotrivă migrează în efective mari spre una din extremele intervalului de variație.

Pentru determinarea intervalului de încredere al mediei se calculează eroarea standard a mediei notată cu Em = / n. Această eroare standard este un indicator prin care putem evalua eroarea pe care o comitem luând ca bază media eșantionului în locul celei adevărate, a populației.

Măsurile dispersiei scorurilor sunt folosite pentru a indica gradul de împrăștiere a scorurilor în jurul tendinței centrale. În studiul de față vom folosi ca indicator al gradului de dipersie abaterea standard. Acest indicator se notează cu în cadrul unei populații și cu S în cazul în care exprimă abaterea unui eșantion și se obține conform formulei:

( x)2

= S = x2 – n

n

Un indice statistic utilizat adesea, pe lângă medie și abaterea standard este reprezentat de frecvență. Frecvența reprezintă numărul de elemente existente într-o anumită clasă dintr-o populație sau un eșantion dat. Pornind de la frecvențe se obțin procentajele conform formulei: n/N x 100, unde n reprezintă numărul de subiecți existenți într-o clasă și N – numărul total de subiecți.

5.2.7. Instrumente de analiză comparativă

Testul T independent.Pentru aplicarea acestui test este necesar ca distribuția rezultatelor să fie normală, iar cele două grupe să aibă o dipersie omogenă (dispersii relativ egale).

Formula de calcul a testului T independent este:

M1 – M2

t = , unde

E EM1 – M2

M1 și M2 reprezintă mediile celor două eșantioane, iar E EM1 – M2 – eroarea standard a diferențelor dintre cele două medii.

5.2.8. Design-ul cercetării

Plecând de la cele spuse anterior, se poate spune că această cercetare este una non experimentală constând în examinarea legăturilor și diferențelor dintre variabile. Subiecții au participat benevol. Testele au avut întrebări închise, subiecții fiind chestionați despre anumite aspecte ale stilului parental, depresiei și stimei de sine și personalității. Strategia folosită a fost cea a a corelațiilor și diferențelor deoarece s-a urmărit analiza legăturilor și discrepanțelor între diferite categorii de variabile.

Lucrarea este realizată în mod comparativ pe un lot de 60 de adolescenți, atât de gen masculin cât și feminin, provenind din mediul urban și din mediul rural. În mod simultan, au fost testați mamele adolescenților eșantionului.

Aplicarea testelor s-a desfășurat în perioada 1 octombrie-10 decembrie 2014 în orașul Craiova și 15 ianuarie – 18 februarie 2015 în comuna Cetate, județul Dolj. Examinările au avut loc în mediul urban, pe subiecți aparținând la diferite categorii sociale.

Datele au fost colectate prin chestionare și inventare, care au fost înmânate subiecților în mod individual, neexistând un timp limită pentru completarea răspunsurilor.

În momentul în care subiecții s-au aflat față în față cu examinatorul, li s-a explicat scopul cercetării și li s-a facut instructajul pentru completarea chestionarelor.

5.3. Prezentarea eșantionului

Tabel nr. 1

Figura nr.1a

Figura nr.1a reprezintă structura eșantionului experimental în funcție de grupele de vârstă și anume: 12% reprezintă persoane cu vârsta cuprinsă între 12-13 de ani, 15% reprezintă indivizi cu vârsta între 13-14 de ani, 23% reprezintă indivizi cu vârsta cuprinsă între 14-15 de ani, 80% reprezintă adolescenți cu vârsta cuprinsă între 15-16 de ani, 22% reprezintă persoane cu vârsta cuprinsă între 17-18 de ani.

Figura nr. 1b

Figura nr. 1 b prezintă distribuția eșantionului în funcție de cele două specializări ale liceelor: 31 de elevi (52%) provin dintr-un liceu cu profil filologie – istorie, iar 29 (48%) de elevi aparțin unui liceu cu profil matematică – informatică.

Tabel nr. 2

Figura nr. 2

Figura nr. 2 înfățișează mediul de proveniență al adolescenților: 53,33% vin din mediul urban și 46,67% vin din mediul rural.

Tabel nr. 3

Figura nr. 3

Figura nr. 3 prezintă repartiția în funcție de gen a participanților la studiu: 53,3% sunt de genul masculin și 46,7% sunt de genul feminin.

5.4. Interpretarea cantitativă și calitativă a datelor

5.4.1. Relația între stima de sine și stilul parental

Ipoteza: Se presupune că există o legătură între stima de sine și stilul parental.

Ipoteza nulă (HO): eventualele asocieri dintre stima de sine și stilul parental se datorează hazardului.

Pentru lotul de adolescenți am urmărit care este legătura dintre stima de sine și stilul parental (chestionar completat de mame).

Rezultatele obținute la corelația bidirecțională Pearson sunt sintetizate în tabelul de mai jos.

Tabel nr. 4a

*. Corelația este semnificativă la pragul 0.05 (bidirecțional).

**. Corelația este semnificativă la pragul 0.01 (bidirecțional).

Tabel nr. 4b

Se poate observa din datele din tabelul 4b că stima de sine pentru eșantionul din mediul urban este mult mai ridicată (M = 46,81, S = 11,55) comparativ cu stima de sine a respondenților din mediul rural (M = 23,57, S = 3.07).

S-a aplicat metoda statistică a coeficientului de corelație r, în urma căreia am obținut următoarele rezultate:

– o corelație pozitivă semnificativă între stima de sine și stilul parental perfecționist: r(60)=.30, p<.03; pentru a vedea cat de puternică este asocierea dintre scorurile înregistrate pentru stima de sine și stilul parental perfecționist, a fost calculată mărimea efectului. Cel mai utilizat criteriu pentru interpretarea semnificației coeficientului de corelație este coeficientul de determinare (r² – r pătrat). Prin intermediul lui r pătrat se determina partea de asociere comună a factorilor care influențează cele două variabile. Cu alte cuvinte, coeficientul de determinare indica partea din dispersia totală a măsurării unei variabile care poate fi explicată sau justificată de dispersia valorilor din cealaltă variabilă.

Astfel r² = .90., indică o asociere slabă între cele două variabile (9%).

– o corelația pozitivă semnificativă între stima de sine și stilul parental infantil/dependent: r(60)=.33, p<.01; pentru a vedea cat de puternică este asocierea dintre scorurile înregistrate pentru stima de sine și stilul parental infantil/dependent, a fost calculată mărimea efectului. Astfel r² = .11., indică o asociere slabă între cele două variabile (11%).

– o corelație pozitivă semnificativă între stima de sine și stilul parental democratic: r(60)=.31, p<.03; pentru a vedea cat de puternică este asocierea dintre scorurile înregistrate pentru stima de sine și stilul parental democratic, a fost calculată mărimea efectului. Astfel r² = .9., indică o asociere slabă între cele două variabile (9%).

Nu au fost găsite rezultate semnificative statisic între stima de sine și stilul parental hiperprotector, indiferent, indulgent și dominator.

Așadar, ipoteza a fost parțial confirmată, rezultând corelații pozitive semnificative statistic între stima de sine a adolescentului și stilul parental perfecționist, infantil/dependent și democratic.

5.4.2. Relația între stima de sine și depresie

Ipoteza: Se presupune că există o legătură între stima de sine și depresie.

Ipoteza nulă (HO): eventualele asocieri dintre stima de sine și depresie se datorează hazardului.

Pentru lotul de adolescenți am urmărit care este legătura dintre stima de sine și depresie.

Rezultatele obținute la corelația bidirecțională Pearson sunt sintetizate în tabelul de mai jos.

Tabel nr. 5

S-a aplicat metoda statistică a coeficientului de corelație r, în urma căreia am obținut următoarele rezultate: o corelație negativă semnificativă între stima de sine și depresie: r(60)=.- 62, p<.01; pentru a vedea cat de puternică este asocierea dintre scorurile înregistrate pentru stima de sine și depresie, a fost calculată mărimea efectului. Astfel r² = .38., indică o asociere medie între cele două variabile (38%).

Așadar, ipoteza nulă a fost respinsă, iar ipoteza științifică a fost confirmată, există o legătură statistic acceptată între stima de sine și depresie.

5.4.3. Relația între stima de sine și dimensiunile accentuate ale personalității

Ipoteza: Se presupune că există o legătură între stima de sine și dimensiunile accentuate ale personalității.

Ipoteza nulă (HO): eventualele asocieri dintre stima de sine și dimensiunile accentuate ale personalității se datorează hazardului.

Pentru lotul de adolescenți am urmărit care este legătura dintre stima de sine și dimensiunile accentuate ale personalității.

Rezultatele obținute la corelația bidirecțională Pearson sunt sintetizate în tabelul de mai jos.

Tabel nr. 6

S-a aplicat metoda statistică a coeficientului de corelație r, în urma căreia nu s-a obținut nicio corelație semnificativă statistic între stima de sine și dimensiunile accentuate ale personalității (p>.05).

În consecință, ipoteza nulă a fost acceptată, iar ipoteza științifică a fost infirmată, legăturile dintre stima de sine și dimensiunile accentuate ale personalității se datorează hazardului.

5.4.4. Comparația stimei de sine a adolescenților din familii divorțate și nedivorțate

Ipoteza: Se presupune că adolescenții care provin din familii divorțate au o stimă de sine mai scăzută decât adolescenții care provin din familii nedivorțate.

Ipoteza nulă (HO): eventualele diferențe dintre stima de sine la adolescenți se datorează hazardului și nu distincției – proveniența din familie divorțată-nedivorțată.

Pentru lotul de adolescenți am urmărit dacă și care sunt diferențele la nivelul stimei de sine pentru tineri din două tipuri de familii, divorțate și nedivorțate.

Mediile obținute la stima de sine de către cele două grupe sunt sintetizate în tabelul de mai jos.

Tabel nr. 7

Figura nr. 4

Tabelul prezentat mai sus, cu datele oferite de SPSS, centralizate în grafic, demonstrează diferența dintre stima de sine la adolescenții provenind din familii divorțate – care au obținut o medie de 24,81, care corespunde unei stime de sine medii – și adolescenții care aparțin unei familii nedivorțate, care au înregistrat o medie de 48,71, corespunzător unei stime de sine ridicate.

Tabel nr. 8

Pentru cazul de față, testul Levene este semnificativ statistic F=9,06, p<.01. Ce reprezintă t(58) =-11,22, p>.01? Rezultatul este semnificativ statistic, ceea ce duce la respingerea ipotezei care stipula că cele două populații nu diferă în ceea ce privește nivelul stimei de sine datorită tipului de familie de apartenență. Analiza datelor din tabel indică faptul că există diferențe între cele două eșantioane, lotul adolescenților cu familii nedivorțate având, totuși, un nivel foarte ridicat al stimei de sine comparativ cu adolescenții care provin din familii divorțate. Astfel ipoteza nulă este respinsă, ea este infirmată, ceea ce duce la acceptarea ipotezei statistice, conform căreia cele două grupuri sunt distincte la nivelul stimei de sine ca diferență din perspectiva tipului de familie – divorțată versus nedivorțată.

5.4.5. Influența genului asupra stimei de sine

Ipoteza: Se presupune că fetele au o stimă de sine mai scăzută decât băieții.

Ipoteza nulă (HO): eventualele diferențe dintre stima de sine la adolescenți se datorează hazardului și nu distincției de gen, masculin respectiv feminin.

Pentru lotul de adolescenți am urmărit dacă și care sunt diferențele la nivelul stimei de sine pentru tineri de genul masculin și de genul feminin.

Mediile obținute la stima de sine de către cele două grupe sunt sintetizate în tabelul de mai jos.

Tabel nr. 9

Figura nr. 5

Tabelul prezentat mai sus, cu datele oferite de SPSS, centralizate în grafic, demonstrează diferența dintre stima de sine la adolescenții de gen masculin – care au obținut o medie de 35,88, care corespunde unei stime de sine ridicate – și tinerele de sex feminin, care au înregistrat o medie de 36,07, corespunzătoare de asemenea unei stime de sine ridicate.

Tabel nr. 10

Pentru situația curentă, testul Levene nu este semnificativ statistic F=1,86, p>.01. Ce reprezintă t(58) =-.05, p>.01? Rezultatul nu este semnificativ statistic, ceea ce duce la acceptarea ipotezei care stipula că cele două populații nu diferă în ceea ce privește nivelul stimei de sine datorită genului. Analiza datelor din tabel indică faptul că nu există diferențe între cele două eșantioane, diferența dintre cele două grupe fiind nesemnificativă statistic. Astfel ipoteza nulă este acceptată, diferențele dintre cele două grupe de adolescenți se datorează hazardului, ceea ce conduce la respingerea ipotezei statistice, neexistând diferențe la nivelul stimei de sine din perspectiva genului adolescenților.

5.4.6. Comparația stimei de sine la adolescenții din mediul urban și rural

Ipoteza: Se presupune că adolescenții din mediul urban au o stimă de sine mai ridicată decât adolescenții din mediul rural.

Tabel nr. 11

Figura nr. 6

Tabelul prezentat mai sus, cu datele oferite de SPSS, centralizate în grafic, demonstrează diferența dintre stima de sine la adolescenții din mediul urban – care au obținut o medie de 46,81, care corespunde unei stime de sine ridicate – și adolescenții din mediul rural, care au înregistrat o medie de 23,57, corespunzătoare de asemenea unei stime de sine oarecum scăzute.

Tabel nr. 12

Pentru situația de față, testul Levene este semnificativ statistic F=19,66, p<.01. Ce reprezintă t(58) =-10.31, p<.01? Rezultatul este semnificativ statistic, ceea ce duce la respingerea ipotezei care stipula că cele două populații nu diferă în ceea ce privește nivelul stimei de sine datorită mediului de proveniență. Analiza datelor din tabel indică faptul că există diferențe între cele două eșantioane, diferența dintre cele două grupe fiind semnificativă statistic. Astfel ipoteza nulă este respinsă, diferențele dintre cele două grupe de adolescenți nu se datorează hazardului, ceea ce conduce la acceptarea ipotezei statistice, existând diferențe la nivelul stimei de sine din perspectiva mediului de proveniență (urban/rural) al adolescenților.

5.5. Analiza psihologică a rezultatelor

Ipoteza 1

Ipoteza ”există o legătură între stima de sine și stilul parental” a fost parțial confirmată, rezultând corelații pozitive semnificative statistic între stima de sine a adolescentului și stilul parental perfecționist, infantil/dependent și democratic.

Relațiile părinții-copii au o mare importanță ȋn acomodarea reală cu noul statut de vȃrstă. Adolescentul, ȋn general, adoptă convingeriile părinților săi. Familia, școala, societatea, trebuie sa introducă anumite interdicții neostentativ și fără agresivitate ȋn educarea și instruirea adolescentului ( Stuparu A 2004).

Părinții perfecționiști sunt foarte stricți, doresc să aibă totul sub control, au un sentiment puternic al dreptății și o nevoie de supunere din partea celorlalți. Ei cred în reguli clare și stricte. A oferi și a primi în relația cu copiii lor sunt descurajate. Astfel, acești părinți au foarte multe cerințe, dar nu dau înapoi ceva. Cer de la copiii lor să se conformeze fără să întrebe prea multe, să accepte necondiționat regulile impuse de ei. Cercetătorii au identificat, la copiii părinților perfecționiști, manifestarea tendinței de a fi timizi, lipsa de spontaneitate și dispoziția de a se plia într-un grad neobișnuit la vocea fermă a autorității. Mai mult decât atât, adolescentul va munci până la epuizare, ceea ce va determina suprasolicitare și extenuare. Din punct de vedere emoțional, în relațiile cu cei din jur, adolescentul va tinde către două extreme: va fi fie extrem de emotiv, fie agresiv, critic și neiertător. Datorită stilului parental adoptat de părinte, comunicarea cu adolescentul va fi defectuoasă, cu granițe rigide, deoarece tânărul nu va vorbi sincer despre ce îl frământă sau dacă a făcut o greșeală deoarece știe deja că părinții nu acceptă greșelile. Adler (1993) afirmă că dacă adolescentul se simte copleșit de pretențiile exagerate ale părinților, acesta va dobândi ostilitate care, prin experiențe asemănătoare, va deveni atitudinea sa fundamentală față de lume și față de ceilalți.

În cazul stilului parental de tip dependent-infantil, acesta se caracterizează, în cazul mamei, printr-o trecere directă de sub autoritatea tatălui sub cea a soțului, această femeie nu ia nicio decizie până nu vine soțul. În cazul femeilor divorțate, acestea sunt încă dependente de familia de origine, nu creează relații de atașament cu noua familie, nici cu propriii copii, iar dacă, totuși, se atașează, resimte puternic vinovăția datorată acestui lucru. Datorită acestei atitudini parentale, copilul va prelua rolul de lider, din dorința de a compensa lipsa de autoritate, ceea ce va conduce la o stimă de sine datorită sentimentului ”eu pot mai bine decât mama/tata”. În ciuda acestui fapt, adolecenții manifestă întârzieri în procesul de maturizare. Adler (1993) afirma că un copil care a avut ocazia să-și impună propria voință în fața părinților (în repetate rânduri), ajuns la maturitate, se va conduce după opinia că are dreptul de a-i domina întotdeauna pe ceilalți.

Părintele cu stil parental democratic are în vedere întotdeauna că drepturile adolescentului să fie întotdeauna respectate, fără a omite stabilirea unor reguli care să fie respectate consecvent și urmatede toți membrii familiei. Impunerea de reguli implică o anumită flexibilitate, deoarece pentru el nu legea este cea mai importantă, ci omul este pe primul loc. Se ghidează după principiul ”Toți suntem egali în fața lui Dumnezeu” și este împotriva ideii ”Unii sunt mai egali decât alții”. Prin urmare, părintele care îmbrățișează acest stil parental este suficient de indulgent, flexibil și deschis spre nou pentru a accepta tot ceea ce ar putea ameliora viața adolescentului și a familiei, însă este în același timp suficient de autoritar pentru a impune o disciplină riguroasă, a-l învăța pe adolescent să accepte reguli și să îndeplinească eficient sarcinile care i se dau. Pe de altă parte, părintele care are un stil parental democratic este suficient de protector pentru a-i oferi adolescentului securitatea de care are nevoie pentru a-l sprijini atunci când situația o cere, însă este suficient de înțelegător și încrezător în capacitățile adolescentului de a lua unele decizii personale. El încurajează adolescentul să fie independent, respectându-i opiniile, interesele și personalitatea. Manifestă căldură față de adolescent, îl apreciază, îl consideră un membru responsabil al familiei. Ca urmare a acestei atitudini parentale, adolescentul își va dezvolta un echilibru emoțional care va sta la baza dezvoltării armonioase a personalității, își va dezvolta deprinderi de comunicare eficientă, va manifesta creativitate, capacitate decizională, autonomie personală. Ca urmare a încurajărilor făcute și a încrederii care i se acordă, adolescentul va avea un nivel ridicat al stimei de sine, care îi va permite să obțină eficiență și productivitate în acțiunile întreprinse. Respectul pentru om, cultivat de stilul democratic îl va învăța pe adolescent să îi respecte pe alții, să ia în considerare opinia celorlalți, să accepte observații, având totodată curajul să își exprime punctul de vedere. Pe măsură ce va crește, independența care i s-a acordat îl va ajuta să-și identifice propriile atitudini și să aleagă meseria care i se potrivește cel mai bine, să își îndeplinească propriile vise, nu pe cele ale părinților. Cu toate că în aparență stilul democratic are numai avantaje, totuși e bine să menționăm faptul că un adolescent crescut în acest mod se va adapta cu greu stilului autoritar (pe care îl poate întâlni la școală, în grupurile de prieteni, armată etc). El ar putea fi considerat ”bleg” pentru că nu va executa foarte promt sarcinile solicitate, sau, dimpotrivă, impertinent” pentru că ”discută ordinele”.

Ipoteza ”există o legătură între stima de sine și depresie” a fost confirmată. Experiențele de viață timpurii formează baza pe care se dezvolta stima de sine. De la naștere, oamenii încep să învețe cine sunt și care este locul lor în lume, pe baza interacțiunilor cu cei care îi îngrijesc (în special mama). Dacă în depresia severă stima de sine este în mod evident scăzută, în afară patologiei acest aspect este mai puțin aparent: preocupări exagerate pentru aspectul exterior, timiditate, evitarea contactelor sociale, autocritică, eforturi mari de a-i mulțumi pe alții, sentimentul de responsabilizare pentru acțiunile unor alte persoane, interpretarea unor comentarii negative ale anturajului ca fiind în legătură cu propria persoană, lauda exagerată, comportamente demonstrative, etc.

Unul din fondatorii psihologiei științifice moderne, William James (1842-1910), este și unul dintre primii care au studiat stima de sine. Acest medic și filosof din America a fost frapat de absența legăturii directe dintre calitățile obiective ale unei persoane și nivelul de satisfacție pe care o are față de sine însuși. Verbul, a estima, provine din latinescul oestimare, a evalua, a cărui semnificație este dublă: în același timp, a determina valoarea, și, a avea o părere despre…,. Autorul mai sus menționat susține că, un om cu capacități extrem de limitate poate fi dotat cu o suficiență de neclintit, în timp ce un altul, deși asigurat că a reușit în viață și se bucură de o apreciere universală, va fi atins de o neîncredere incurabilă în propriile sale capacități,. W.James a concluzionat că satisfacția sau nemulțumirea de sine nu depind doar de reușitele noastre, ci și de criteriile după care le judecăm, el rezumând totul în ecuația următoare: Stima de sine = succes/pretenții.

Un studiu realizat în 2006, intitulat „Stima de sine scăzută în timpul adolescentei prezice sănătate precară, comportamente criminale și probleme economice de-a lungul perioadei de adult (Low Self-esteem during adolescence predicts poor health, criminal behavior and limited economic prospects during adulthood- K. Trzesniewski et al., în Developement Psychology, vol, 42, no.2) scoate în evidență faptul că stima de sine promovează scopuri, așteptări, mecanisme de adaptare și comportamente ce facilitează eficienta învățării și a experiențelor de muncă și împiedica problemele de sănătate mentală și fizica, consumul de substanțe și comportament antisocial.

O altă direcție de cercetare arată că stima de sine e un fenomen secundar, apărut ca urmare a rezultatelor sociale semnificative. Dacă tinerilor li se întâmplă lucruri bune în viață, stima de sine e crescută; în caz contrar, stima de sine scade. Astfel, stima de sine este mai mult o consecință decât o cauză a adaptării sociale pozitive. Așadar, stima de sine crescută poate sau poate nu fi o consecință directă a depresiei. Relația merge în ambele sensuri, așadar nici depresia nu poate fi considerată cauza directă a unei stime de sine scăzute. De fapt, există o întrepătrundere de factori care generează apariția depresiei.

Manifestări precum ”a te simți bine sau să ai sentimente pozitive în ceea ce te privește, egoism, aroganța, îngâmfare, narcisism, un sentiment de superioritate, care pot duce la inclusive la violență” nu pot fi atribuite stimei de sine autentice, fiind de fapt reacții defensive despre care uneori se utilizează termenul de pseudostima de sine. Se constată o relație strânsă între stima de sine scăzută și probleme că violența, alcoolismul, abuzul de droguri, tulburările de alimentație, abandonul școlar, graviditatea la adolescente, suicidul și realizările academice scăzute. Aceste persoane nu au în general încredere în sine, de multe ori au îndoieli cu privire la valoarea lor și acceptarea de către celilalti. Prin urmare sunt reticenți în a-și asuma riscuri sau să se expună la un posibil eșec. Dau vina pe alții pentru neajunsurile lor, mai degrabă decât să își asume responsabilitatea pentru acțiunile lor

Ipoteza ”există o legătură între stima de sine și dimensiunile accentuate ale personalității” nu a fost confirmată de datele statistice. Personalitatea este o sinteză bio-psiho-socio-istorică și culturală. Noțiuni ca cele de individualitate, unitate, distincție (P. Janet), organizare dinamică (G. Allport), organism, ansamblu integrat (J. Nuttin), sau totalitate servesc pentru a sugera ideea de organizare unică a fiecărei personalități. Relațiile descoperite de către alte studii între stima de sine și trăsăturile de personalitate sunt mediate de dezirabilitatea socială, dar chiar și în condiția în care tendința răspunsului de fațadă a fost controlată, corelațiile puternice ale stimei de sine cu extraversiunea, stabilitatea emoțională și conștiinciozitatea au continuat să apară (Robins et al., 2001). Explicația oferită de autori a făcut referire la definiția dată de Coopersmith stimei de sine și la procesul de construire a autoevaluării, stima de sine și dezirabilitatea socială fiind aproape imposibil de separat conceptual. oopersmith (1967) spunea că, atunci când vorbim despre stimă de sine, ne referim la evaluările generale pozitive și negative ale  propriei  persoane.  Ceea  ce  este  important  să  reținem,  în  opinia autorului, este faptul că stima de sine nu este o trăsătură singulară, invariabilă (apud. Brehm S., Kassin S., 1989, p. 67).

Teoria personalității trebuie să răspundă la 3 întrebări: ce?, cum?, de ce? (L. A. Pervin).

• ce fel de om este individul? (însușirile persoanei și relațiile dintre acestea);

• cum a devenit ceea ce este? (influența mediului, istoria devenirii persoanei);

• de ce a evoluat astfel? (care au fost condițiile concrete în care s-au dezvoltat motivele unui anumit tip de comportament).

Una din sarcinile majore ale adolescenței o reprezintă formarea unei identități personale, înțelegerea propriei persoane drept o entitate distinctă de toți ceilalți, dar în același timp coerenta și integrata transsituațional. Centrarea pe propria persoană, legată de modificările fizice care au loc în pubertate și de descoperirea identității, poate pendula intre narcisism și ura pentru propria persoană/autodepreciere.

Ipoteza ”adolescenții care provin din familii divorțate au o stimă de sine mai scăzută decât adolescenții care provin din familii nedivorțate” a fost confirmată.

Una dintre cele mai importante funcții ale familiei constă în educarea și formarea tinerilor în vederea integrării lor optime în viața și activitatea socială. Aici, în cadrul grupului familial, părinții exercită, direct sau indirect, influențe educațional-formative asupra propriilor lor copii. Cuplul conjugal, prin întreg sistemul său de acte comportamentale, constituie un veritabil model social care, fiind de altfel primul în ordinea influențelor din partea modelelor sociale existente, are o influență hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepției lor despre viață, a modului de comportare și relaționare în raport cu diferite norme și valori sociale. Pe de altă parte, părinții exercită influențe educațional-modelatorii în cadrul familiei și în mod direct, în baza unei anumite strategii educaționale, folosind mai mult sau mai puțin sistematic și organizat anumite metode și tehnici educaționale.

Cele mai multe dintre familiile și rezultatele copiilor implicate în cercetările științifice se axează pe legăturile dintre modul de creștere utilizat de mamă și dezvoltarea copilului (Roy & Kwon, 2007). Un mic procent de cercetări în creștere ilustrează asocierile privind prezența tatălui; în mod specific, tați care locuiesc în aceeași casă cu copiii lor biologici și dezvoltarea copilului. Cu toate acestea, mulți cercetători susțin că prezența taților nu este o variabilă destul de detaliată pentru a înțelege experiențele copilului (Flouri, 2007); astfel, modul de creștere folosit de tați este deseori măsurat în conjunctură cu prezența lor în casa copilului. Cu scopul de a examina mai îndeaproape rolul taților în dezvoltarea copilului s-a realizat un studiu privind prezența tatălui și stilul de educare șiu funcționarea cognitiv-comportamentală într-un context Canadian francez. S-a demonstrat că acei copii ai căror tați au folosit controlul parental au avut scoruri mai ridicate ale nivelului de inteligență, au manifestat mai puține probleme comportamentale la școală.

Pe de altă parte, un studiu realizat de Levine Coley (2003), care a examinat relațiile afro-americane dintre tată-fiică, a indicat faptul că fetele ai căror tați au fost absenți și care au experimentat alienarea și neimplicarea în relațiile lor cu tații lor, au fost mai predispuse la a experimenta, de asemenea, simptome de depresie și de probleme comportamentale la școală, însă nu comportamente agresive. Este posibil ca rezultatele din studiul actual să se datoreze în mod similar calității relațiilor copii-preadolescenți cu tații lor, prezenți sau absenți. Calitatea relației tată-fiică nu a fost măsurată în studiul de față, dar ar putea fi mai mult predictictivă de internalizarea problemelor decât externalizarea acestora la copii

Atitudinile pe care le au părinții față de copii pot influența evoluția viitoare a acestora stimulând-o sau, din contră, frânând-o. Un climat familial lipsit de securitate emoțională va genera o percepție asemănătoare despre realitatea socială, copilul manifestând reținere și dificultăți de relaționare, nefăcând față unui mediu pe care îl percepe ca fiind ostil. De asemenea, criticile frecvente și nejustificate au efecte negative asupra încrederii în sine, copilul subestimându-și propriile forțe. De asemenea, exagerarea laudelor și complimentelor pot genera stări depresive, în cazul în care copilul nu reușește să atingă scopurile înalte pe care și le-a propus pornind de la supravalorizarea posibilităților efective pe care le are. Apariția discrepanțelor între posibilitățile reale ale copiilor și așteptările părinților constituie sursa complexelor, frustrărilor precum și formării unei imagini de sine deformate. Modelele educaționale adoptate de părinți pot avea influențe negative asupra dezvoltării personalității copilului.

Dovada unei stime de sine crescute la adolescenții provenind din familii nedivorțate comparativ cu adolescenții care aparțin familiilor destrămate demonstrează strânsa legătură între relația afectivă pozitivă a părinților cu copiii lor adolescenți, ceea ce conduce la eficiență intelectuală, încrederea în propria persoană și dezvoltarea submisivității. Dezvoltarea personalității adolescentului nu poate fi realizată decât în cadrul matricei familiale. Atât modelele de educație, cât și calitățile afective și instrumentale ale mediului familial creează premise puternice pentru evoluția armonioasă a adolescentului, față de care părinții au o responsabilitate fundamentală. De asemenea, s-a observat că în familiile în care părinții sunt interesați și se implică activ în rezolvarea problemelor adolescenților,  și țin cont de necesitățile și părerile  acestora când iau decizii în cadrul familiei, aceastea conduc la o relație afectivă bună părinți-adolescenți și armonie în familie (Linton, 2004).

Ipoteza ”fetele au o stimă de sine mai scăzută decât băieții” nu a fost confirmată, nu au fost identificate diferențe semnificative între cele două grupe de adolescenți, distincte din perspectiva genului. Totuși, cercetări anterioare demonstrează contrariul. Trebuie, însă, menționat că studiile prezentate au fost realizate pe populație adultă, așadar există posibilitatea ca vârsta participanților să joace un rol semnificativ în rezultatele obținute. O influență puternică se pare că o are genul biologic. Bărbații au un nivel mai ridicat al stimei de sine comparativ cu femeile (Major et al, 1999, apud. Robins et al, 2002); stima de sine corelează mai puternic cu extraversiunea și conștiinciozitatea în cazul bărbaților și cu agreabilitatea în cazul femeilor (Block & Robins, 1993, apud. Robins et al, 2001, p. 467), pattern care sugerează o influență a stereotipului de gen.

Ipoteza ”adolescenții din mediul urban au o stimă de sine mai ridicată decât adolescenții din mediul rural” a fost confirmată. Mediul social îl influențează în mare măsură pe adolescent. Se observă că la adolescenții din mediul rural, care este de obicei caracterizat de o slabă ofertă educațională și motivație profesională (lipsa de perspective), completat de nivelul de studii al părinților (aici ne referim în special la lipsa modelelor de succes profesional, performanțe intelectuale medii sau chiar scăzute în rândul membrilor familiei de origine), stima de sine este mai scăzută comparativ cu tinerii din mediul urban. Nivelul stimei de sine a adolescentului îi va determina nu doar progresul educațional, ci și dezvoltarea afectivă, socială, intelectuală. Din perspectiva dezvoltării psihologice, tinerii cu stimă de sine ridicată sunt caracterizați de dorința vie de a învăța, agrearea provocărilor, păstrarea curiozității înnăscute, acceptarea greșelilor și eșecurilor ca prilejuri de învățare, tolerarea criticilor, competiția cu ei înșiși, recunoașterea punctelor forte și a celor slabe.

Stima de sine reprezintă un construct subiectiv ce se dezvoltă plecând de la un dat unic ereditar al individului în context geografic și mai ales social – istoric. Luând ca premisă acest lucru, trebuie să avem în vedere permanent nevoia de a ține cont de o variabilă dinamică – mediul social care îl influențează în mare măsură pe adolescent. De aceea concluziile despre dezvoltarea stimei de sine a adolescentului din România au la bază cercetări pe populații din țara noastră (nu generalizând concluzii traduse din literatură de specialitate din Statele Unite sau alte culturi) atât din mediul urban, cât și rural, ce învață atât în licee sau alte instituții de învățământ (ex. Școli speciale sau profesionale speciale). Așadar, stima de sine a adolescenților din mediul urban se dovedește a fi mai ridicată comparativ cu adolescenții din mediul rural.

S-a constatat că un mediu extins (urban) generează aprecieri obiective ale propriei valori care contribuie la potențarea și adecvarea relațiilor proprii în raport cu provocările și oportunitățile vieții. Aceasta implicare în social, mai mare decât într-un mediu restrâns, este determinată de contactele umane mai numeroase, de deschideri multiple oferite de dinamică locurilor de muncă, de existența unui mediu școlar mai dezvoltat, în esența de dinamică socială și de mentalitatea ce se creează în jurul acesteia.

Mediul rural, prin dinamica scăzută a vieții sociale își pune amprenta asupra dezvoltării identității personale a adolescentului, asupra mentalității lui, generând o serie de efecte în plan psihologic și comportamental.

Orientarea individului în lume este strâns legată de atitudinea sa față de sine și față de viață, atitudine care-i luminează traiectoria și-l propulsează de-a lungul ei ca un resort ce nu mai poate fi oprit decât printr-o schimbare fundamentală a mecanismului.

Deși diferențele dintre sat și oraș își pun amprenta asupra dezvoltării adolescenților din lumea contemporană, condiția generativă a comunicațiilor, culturii, influentele școlilor asemănătoare cu cele de la oraș, toate acestea sparg structura satului apropiind mediul rural de cel urban.

Acolo unde condițiile sociale nu prezintă contradicții, viața psihică se prezintă armonios, fenomenul de criza intervine acolo unde societatea supune pe adolescent unor condiții speciale.

Imaginea pe care adolescenții și-o formează asupra lumii se repercutează asupra sa, așa încât, cu o imagine falsă, omul este doborât de realitatea să implacabilă. Corectarea stimei de sine și cultivarea respectului de sine sunt posibile și benefice pentru tânărul care dorește să fie împăcat cu sine, să se simtă confortabil în orice colectivitate care țintește spre autoafirmare și fericire personală. Menționând gânduri și atitudini pozitive, având încredere în sine, fiind optimist, entuziast, omul reușește mai ușor să obțină ceea ce își dorește. Pentru a fi împlinit, este necesar ca omul să aibe permanent un scop, iar pentru a-l atinge trebuie să se pregătească atât cu mijloace concrete cât mai ales mental. Un alt lucru necesar este să adoptăm scopurile și idealurile la propriile resurse. Concordanța lor permite apariția succesului iar neconcordanta lor creează premisele unui eșec. Amplificarea grijii și a respectului față de noi ne va determina să avem aceeași atitudine și față de ceilalți. Comparația este necesară pentru a asimila norme și valori sociale cât mai ales pentru a demonstra unicitatea individului, pentru că fiecare este unic în felul său și are dezvoltate anumite aspecte ale personalității mai bine decât ceilalți.

Concluzii

Adolescența este un moment important informarea Eului, o etapă de completă și profundă reorganizare a conceptului de Sine. Toți adolescenții trec prin frământări interioare, dar nu toți trăiesc crize de identitate. Cei ce posedă o mai bună cunoaștere de sine sunt mai feriți în a experimenta stări de anxietate, depresie și sunt mai puțin vulnerabili în fața influențelor negative ce vin din exterior. Este important ca adolescenții și părinții, educatorii să conștientizeze specificul etapei, faptul că că în această perioadă gândirea este supusă unor restructurări, fiind profund influențată de afecte și pulsiuni, că procese inconștiente, care nu depind de dorința sau voința adolescenților precum și faptul că pot să apară ritmuri diferite de integrare a proceselor cognitive-intelectuale și cele afectiv- relaționale. Părinții și adolescenții vor conștientiza nevoia de a se pune la punct cu așteptările referitor la inteligența adolescenților. Nevoia de performanță a societății preluată în mod simplist de către adolescent va inhiba personalitatea lui. Acesta se va simți incapabil, inferior, cu o stimă de sine mai scăzută pentru că nu obține performanța dorită de părinți, de societate. Stima și imaginea de sine vor fi influențate de imaginea celorlalți. Eticheta duce la inhibarea altor abilități. Viața adolescenților este populată de familie, prieteni, studiu, activități profesionale, precum și de preocupări psihologice, filosofice. Așadar, familie, prieteni, studiu și preocupări psihologice și filosofice. Mulți adolescenți tind să-și dezvolte imaginea de sine în baza unor aptitudini sau abilități, prin comparație cu ceilalți sau cu o imagine idealizată despre ceea ce ei ar trebui să fie. Din această cauză, ei pot ajunge să se considere lipsiți de valoare, deoarece nu excelează în anumite domenii sau nu relaționează. În lucrarea de față am căutat să identificăm factori care joacă un rol important în creșterea sau, dimpotrivă, scăderea stime de sine la adolescenți.

Ipoteza ”există o legătură între stima de sine și stilul parental” a fost parțial confirmată, rezultând corelații pozitive semnificative statistic între stima de sine a adolescentului și stilul parental perfecționist, infantil/dependent și democratic. Stilurile parentale își pun amprenta asupra stimei de sine a copiilor (Trumpeter, Warson, O’Leary și Weathington, 2008), cei proveniți din familii cu un stil democratic având o stimă de sine mai mare, rezultate academice mai bune, o internalizare a valorilor mai ridicată o satisfacție mai mare în viață (Milevski, Schlechter, Netter și Keehn, 2006).

Ipoteza ”există o legătură între stima de sine și depresie” a fost confirmată, o stimă de sine scăzută conducând la un nivel ridicat al depresiei. Stima de sine scăzută, dacă este stabilă și durabilă este în strânsă legătură cu depresia. Între depresie și stima de sine scăzută există diferențe, prima este maladie iar a doua este doar o trăsătură psihică. Însă în ciuda diferențelor, depresia și stima de sine scăzută merg împreună. Stima de sine scăzută este de fapt un simptom comun tuturor depresiilor. În depresii, cu cât stima de sine este mai deteriorată, cu atât depresia este mai gravă și cu atât mai mare este riscul de a se prelungi în absența unui tratament adecvat. 

Ipoteza ”există o legătură între stima de sine și dimensiunile accentuate ale personalității” nu a fost confirmată de datele statistice. Acest aspect este demn de luat în seamă deoarece se pare că, mai degrabă, sunt implicați factori externi în dezvoltarea stimei de sine. Dacă există o discrepanță prea mare între conceptul de sine și sinele ideal, pot ușor să apară anxietatea și hipersensibilitate. Așadar, lipsa unei legături între stima de sine și personalitate în adolescență este îndreptățită, având în vedere că tânărul încă este în formare și încă nu și-a definitivat propria identitate și personalitate.

Ipoteza ”adolescenții care provin din familii divorțate au o stimă de sine mai scăzută decât adolescenții care provin din familii nedivorțate” a fost confirmată. Prezența ambilor părinți constituie o condiție esențială ȋn dezvoltarea armoniasă a adolescentului, absența tatălui de exemplu le poate produce fetelor perturbări comportamentale ȋn relația cu persoanele de sex opus. (Munteanu A 2003). Unii cercetători sunt de părere că relația mamă-copil are o importanță foarte mare cu relaționarea acestuia cu alte medii (Bowlby, 1969 apoud Fabien Bacro și Agne`s Florin).

Ipoteza ”fetele au o stimă de sine mai scăzută decât băieții” nu a fost confirmată. Adolescenții tind să se compare cu cei asemănători lor din punct de vedere al imaginii.

Tinerii recunosc intutitiv importanta stimei de sine în ceea ce privește eficientă și sănătatea lor mintală – de aceea încearcă să o mențină și să o ridice. Se presupune că elevii cu stimă de sine ridicată sunt mai perseverenți la școală, se simt mai competenți și în consecință au rezultate școlare mai bune, iar acest lucru este independent de genul subiecților.

Totuși, stima de sine e un slab predictor al performanței școlare din perspectiva genului, aceasta neavând consecințe pozitive nici mai târziu, necoreland puternic cu performanța profesională. Adolescenții cu stimă de sine scăzută, fie fete fie băieți, pot avea un aspect fizic plăcut, dar nu observă acest lucru, fiind pesimiști și negativiști în privința fiecărui lucru.

Ipoteza ”adolescenții din mediul urban au o stimă de sine mai ridicată decât adolescenții din mediul rural” a fost confirmată. Stima de sine este influențată pozitiv sau negativ și de relațiile sociale, inclusiv cele școlare și amoroase în care se implica adolescenții. Vorbim în acest caz de ludici, persoane care optează pentru relații de aomor și prietenii multiple, preferând nonimplicarea și neasumarea responsabilităților, orientându-se către parteneri la fel de superficiali. Se pare că pentru stima de sine e mai important cum te crezi decât cum ești în realitate. Cei cu o stima de sine ridicată sunt grozavi în ochii lor, dar nu neapărat și în ochii celorlalți.

Una dintre posibilele limite ale studiului este aceea că eșantionul de studiu este prea mic (60 de subiecți) pentru generalizarea rezultatelor obținute. Acest număr este acceptat ca suficient pentru a fi reprezentativ, însă este cunoscut faptul că puterea statistică a unei cercetări crește pe măsură ce numărul subiecților devine mai mare. Este astfel posibil ca, în cazul în care eșantionul ar fi mărit, unele diferențe care apar acum drept nesemnificative statistic să devină semnificative.

Realizarea unui studiu de tip experiment este imposibilă întrucât stima de sine nu poate fi manipulată experimental.

În ceea ce privește posibilitățile de continuare ale studiului, acesta ar putea fi realizat pe o populație mai extinsă. Pe viitor, este utilă construirea unui profil de personalitate a adolescenților cu stimă de sine scăzută pentru a se evidenția clar trăsăturile acestei categorii de persoane.

Bibliografie

ALLPORT, G.W., Structura și dezvoltarea personalității. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1991.

American Psychological Association, Developing Adolescents: A Reference for Professionals. Washington, DC, 2002.

Audard, Catherine: Respectul: de la stimă la deferență: o problemă de nuanță, Editura Trei, 2003.

BANCIU, D., RĂDULESCU, S.M., VOICU, M., Adolescenții și familia. București: Ed. Științifică și Enciclopedică, 1997.

BĂBAN, ADRIANA (coord.), Consiliere educațională, Cluj-Napoca, 2003.

BERK, LAURA, Child Development, 4th Ed. A Viacom Company, 1997.

BIRCH, A., Psihologia dezvoltării. București: Ed. Tehnică, 2000.

BRACONNIER, A., Copilul tău de la 10 ani până la 25 de ani. București: Ed. Teora, 2001.

GELDER M., GATH D., MAYOU R., Tratat de psihiatrie – Oxford, Ed. Asociația Psihiatrilor Liberi din România, Geneva Inițiative Publishers, 1994, ed. a II-a.

GORGOS C, Dicționar enciclopedic de psihiatrie, Ed. Medicală, București, 1988.

LAROUSSE, Dicționar de psihiatrie și psihopatologie clinică, Ed.Univers Enciclopedic, București, 1998.

LUNGU NICOLAE S., Program de recuperare complexă a copilului handicapat mintal, Institutul Național pentru Recuperarea și Educația Specială a Persoanelor Handicapate, 1992.

MODREA, MARGARETA, Imagine de sine și personalitate în adolescență. Studii teoretice și experimentale. Focsani: Ed. Aliter, 2006

PERKINS, D.F., Adolescence: The Four Questions. FCS 2117. Gainesville, FL: University of Florida Extension, 2001.

ȘCHIOPU, URSULA, VERZA, E., Adolescența. Personalitate și limbaj. București: Ed. Albatros, 1998.

Luca M. R., Clinciu A. I., Pavalache-Ilie M., Lupu D., Fărcaș L. E. – Consilierea în școală, o abordare psihopedagogică, Sibiu: Ed. Psihomedia, 2004, p. 48-49.

Elisabeta, Stanciulescu-Sociologia educatiei familiale, Editura Polirom, 2002

Ilut, P.,-Sociopsihologia si antropologia familiei, Editura Polirom, Cluj-Napoca, 2005, pp.184

Anthony, Gindens-Sociologie, Editura All, Bucuresti, 2000

M.Spanu,-Introducere in asistenta sociala a familiei si protectia copilului.-Chisinau 1998

Mitrofan, I.,-Elemente de psihologie a cuplului,  Bucuresti, 1996

Nicky Hayes – Sue Orrell – Introducere în Psihologie – Ed. BIC ALL – Timisoara – Ed. A. III. – a, 2005

POPESCU, T.- “Psihologia copilului și a adolescentului”, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1943

PREDA, V. – „Profilaxia delincvenței și reintegrarea socială”, Ed. științifică și enciclopedică, București, 1981

PRUNĂ, T. – “Conștiința de sine la adolescent”, în “Adolescență și adaptare”, red. P. Brânzei, C.C.P.T., Iași, 1974

RĂDULESCU, S. – “Sociologia vârstelor”, Ed. Hyperion, București, 1994

GOLEMAN, D. – "Perspectives sur la psychologie, la realite et l`etude de la conscience", in Walsh, R.N.; Waughian, F.E. (Ed.). Au-dela de l`ego, Paris, Table Ronde, 1984

Ciofu, Carmen: Interacțiunea părinți- copii, București , Editura Amaltea,  reeditată 2000.

6. Germain, Duclos, Laporte, Danielle, Ross, Jaques: Încrederea în sine a adolescentului, Editura House of Guides, 2006.

GOLEMAN, D. – „Inteligența Emoțională”, Ed. Curtea Veche, București, 2008

GOLU, M – "Dinamica personalității", București, Ed. Geneze, 1993

Zisulescu, Șt. – Adolescența, București, E.D.P, 1968

Aghinea C., Stima de sine și tendința de fațadă, lucrare de diplomă, 2007

André Cristophe, Lelord Francois – Cum să te iubești pe tine pentru a te înțelege mai bine cu ceilalți, București: Editura Trei, 1999

Boncu, Ștefan, Psihologie socială sau autoprezentarea, Iași: Editura Polirom, 2001

Branden, N., Six Pillars of Self-Esteem. New York, N.Y.:Bantam Books, 1994

Nanu, Adina, Arta pe om, București, 2001

.Neculau, Adrian, Manual de psihologie socială, Iași, Ed:Polirom, 2003

Roth, Andrei, Individ și societate, București, Editura:Politica, 1986

Simion Doina M. – Variație. Corelație, Sibiu: Editura Universității „Lucian Blaga”, 2000

Simion Doina M. – Statistică, Sibiu: Editura Universității „Lucian Blaga”, 2000

Anexe

Chestionar: Stima de sine

CONSEMN: Răspundeți cu spontaneitate și sinceritate la toate întrebările chestionarului. Citiți-le cu atenție și bifați răspunsul DA, când afirmația corespunde conduitei dvs. obișnuite, respectiv răspunsul NU, când aceasta nu vi se potrivește. Răspundeți cât mai repede posibil. Majoritatea celor care au folosit acest instrument de autoanaliză au reușit să răspundă în maxim 15 minute. La sfârșitul chestionarului verificați dacă ați răspuns la toți cei 60 de itemi. Răspunsurile se dau pe foaia de răspuns !

CHESTIONAR PENTRU PĂRINȚI – IDENTIFICAREA STILULUI PARENTAL

Cu ajutorul acestui chestionar vă puteți identifica stilul parental.

Stilul parental se referă la modalitatea, comportamentul, atitudinea pe care o manifestați față

de copil în scopul educării și disciplinării acestuia.

În urma aplicării chestionarului veți putea identifica posibilele efecte sau repercursiuni ale

stilului dumneavoastră parental asupra dezvoltării copilului.

Instrucțiuni. Citiți cu atenție afirmațiile de mai jos și bifați în dreptul celor care vi se potrivesc, apoi

adunați câte afirmații ați marcat și completați scorul total la fiecare stil.

SUNTEȚI UN PĂRINTE CARE:

1. STIL __________________________

o vrea neapărat ca în familie să fie respectat în tocmai iar acțiunile și deciziile lui să nu fie comentate;

o îi cere copilului să respecte cu strictețe, fără comentarii, regulile impuse;

o la cea mai mică greșeală, aplică o pedeapsă;

o formulează cerințele în genul: “trebuie să faci asta pentru că așa spun eu”, fără să explice prea mult

de ce cere acel lucru;

o în general nu ține prea mult cont de plângerile, comentariile copilului iar acesta nu are drept la

replică și nu prea are de ales;

o gândește și hotărește în locul copilului;

o recurge uneori la pedepse fizice (bătaie).

Scor total: ____

2. STIL ______________________________

o vrea să obțină un copil perfect: ascultător, cuminte, curajos, vorbăreț, politicos, bun la toate materiile,

să nu se certe cu nimeni, să nu greșească față de nimeni;

o nu acceptă să audă nimic rău de copilul lui, ci numai laude;

o critică mereu, mai mult decât laudă;

o îi oferă mereu pe alții ca exemple și-i cere să fie ca ei;

o nu este atent prea mult la ce-i place copilului, ce simte sau preferă acesta, ci contează să facă ceea “ce

trebuie”, “cum trebuie” și să fie cel mai bun;

o chiar dacă copilul are o performanță bună în ceea ce face, îi spune că “se poate și mai bine”;

o îi cere copilului să facă ce nici măcar el nu reușește.

Scor total: ____

3. STIL ________________________________

o este atent la nevoile copilului și se dedică educației lui;

o manifestă contact excesiv (fizic și social) cu copilul, ce constă în prelungirea îngrijirii și serviciilor

prestate de către părinte, la vârsta la care copilul ar trebui să înceapă să se îngrijească singur

(părintele face totul în locul lui);

o îi sugerează copilului cu cine să se împrietenească și cu cine nu, îl urmărește și supraveghează peste

tot, să nu pățească ceva, rezolvă problemele în locul copilului;

o își încurajează copilul să-i ceară ajutor în orice situație;

o intervine violent, făcând personal dreptate copilului aflat în dificultate;

o nu-i va spune când face o greșeală ca să îl protejeze și să nu-l supere;

o când copilul are vreo supărare, vina o au ceilalți.

Scor total: ____

4. STIL ______________________________

o neglijează frecvent copilul;

o nu manifestă afecțiunea suficientă față de copil;

o nu implică copilul în activitățile zilnice, nu-i cere ajutorul;

o nu-i aplică pedepse aspre, dar nici recompense;

o nu impune interdicții;

o nu își exprimă așteptările pe care le are față de copil;

o este foarte mulțumit când copilul este cuminte și să nu-i face probleme.

Scor total: ____

5. STIL ____________________________________________

o este de fapt un “părinte-copil” care trece direct de sub autoritatea tatălui sub cea a soțului/soției (de

ex. amână orice pedeapsă sau cea mai mica decizie legată de copil, până ce vine soțul/soția acasă);

o suferă mai mult decât copilul, la cea mai mica dramă, dezamăgire, nereușită a lui;

o manifestă o sensibilitate și o vulnerabilitate pe care o percepe și copilul;

o se comportă cu copilul ca și cu un bebeluș, deși a crescut;

o nu-și supune copilul în situații dificile și complexe, de frică să nu greșească, să nu pățească ceva, sau

să nu sufere copilul;

o desfășoară împreună cu copilul activități în care ar trebui să-l lase singur (culcă copilul în pat cu

părinții și când acesta a crescut, îl spală pe dinți, îi face baie, etc.);

o nu suportă să fie separat mai multe zile de copil, însă copilul nu are probleme legate de separare.

Scor total: ____

6. STIL ____________________________________________

o respecta în tocmai drepturile copilului;

o se consultă cu copilul când ia o decizie;

o este interesat de activitățile copilului;

o este afectuos, își alintă mereu copilul și îi satisface orice dorință deoarece cedează în fața copilului și

nu prea poate să-i spună NU, iar datorită acestu lucru, părintele este șantajat și manipulat ușor;

o foarte rar își pedepsește copilul;

o nu suportă să-și vadă copilul plângând sau supărat și face orice doar să nu mai fie așa;

o în cazul unei boacăne, tinde să acorde dreptate copilului și să creadă că ceilalți au fost de vină,

apărându-și copilul, chiar dacă este vinovat.

Scor total: ____

7. STIL ____________________________________________

o respectă drepturile copilului și stabilește reguli ce trebuie respectate de toți membrii familiei;

o când impune o regulă, precizează scopul și utilitatea acesteia și stabilește o penalizare în cazul

nerespectării, cât și o răsplată în cazul îndeplinirii regulilor;

o este consecvent în aplicarea recompenselor și pedepselor, se tine de cuvânt;

o recompensele și pedepsele le negociază cu copilul;

o este flexibil, indulgent, deschis spre nou, spre colaborare;

o este suficient de autoritar pentru a-l face pe copil să-l asculte, dar fără să primească resentimente din

partea copilului (copilul face ce i se cere pt. că înțelege că așa e bine, nu doar pentru că așa a zis

părintele);

o acordă copilului dreptul de a spune ce nu-i convine, ce-l deranjează, cu ce nu este de acord, ce-și

dorește.

Scor total: ____

Chestionarul de tendințe accentuate SCHMIESCHEK

Instrucțiuni

Citiți, cu multă atenție, fiecare întrebare și răspundeți subliniind pe DA sau pe NU.

Nu vă sinchisiți de cifrele romane din paranteze (dreapta).

1. În general, sunteți un om voios și fără griji ? DA NU (V)

2. Sunteți sensibil(ă) la jigniri ? DA NU (III)

3. Vă dau, uneori, repede lacrimile? DA NU (X)

4. După ce ați terminat cu bine o treabă oarecare, vi se întâmplă, totuși, să vă îndoiți că ați făcut bine și nu aveți liniște până când nu vă convingeți încă o dată? DA NU (II)

5. În copilărie, ați fost tot atât de îndrăzneț (îndrăzneață) ca și ceilalți (celelalte) de o vârstă cu dvs.? DA NU (IX)

6. Dispoziția dvs. este schimbătoare – de la mare bucurie la mare deprimare? DA NU (VII)

7. De obicei, într-o reuniune amicală, sunteți în centrul atenției celorlalți? DA NU (I)

8. Sunt zile în care, fără motiv aparent, sunteți îmbufnat (ă) și iritat (ă), încât este mai bine să nu vi se adreseze nimeni? DA NU (IV)

9. Credeți că sunteți o persoană serioasă? DA NU (VI)

10. Sunteți în stare să vă entuziasmați puternic? DA NU (VIII)

11. Sunteți foarte întreprinzător (întreprinzătoare)? DA NU (V)

12. Uitați ușor când cineva v-a jignit? DA NU (III)

13. Sunteți foarte milos (miloasă)? DA NU (X)

14. Atunci când puneți o scrisoare la cutie, obișnuiți să controlați, cu mâna, dacă scrisoarea a intrat cu adevărat? DA NU (II)

15. Aveți ambiția ca, la locul de muncă, să faceți parte din cei mai buni? DA NU (III)

16. Vă este frică (sau v-a fost, când erați copil) de furtună și de câini? DA NU (IX)

17. Cred despre dvs., unii oameni că, sunteți puțin pedant (ă)? DA NU (II)

18. Dispoziția dvs., depinde, ea, de întâmplările prin care treceți? DA NU (VII)

19. Sunteți totdeauna agresat (ă), simpatizat (ă) de către cunoscuții dv? DA NU (I )

20. Aveți, uneori, stări de neliniște și de tensiune (încordare) puternice? DA NU (IV)

21. De obicei, vă simțiți apăsat (ă) de ceva, deprimat (ă)? DA NU (VI)

22. Ați avut, până acum, crize de plâns, sau crize nervoase (șoc nervos)? DA NU (I)

23. Vă vine greu să stați pe scaun timp mai îndelungat? DA NU (V)

24. Când cineva v-a făcut o nedreptate, luptați energic pentru interesele dvs. DA NU (III)

25. Sunteți în stare să tăiați un animal? DA NU (X) 26. Vă supără faptul că acasă, perdeaua sau fața de masă sunt puțin cam strâmbe și le îndreptați imediat? DA NU (II)

27. Când erați copil, vă era frică să rămâneți seara singur(ă) în casă? DA NU (IX)

28. Vi se schimbă des dispoziția fără motiv? DA NU (VII)

29. În activitatea dv. profesională, sunteți totdeauna printre cei mai capabili? DA NU (I)

30. Vă înfuriați repede? DA NU (IV)

31. Puteți fi, câteodată, cu adevărat exuberant (ă), voios/ voioasă? DA NU (VI)

32. Puteți uneori să trăiți un sentiment de fericire deplină? DA NU (VIII)

33. Ați fi de acord să fiți invitat (ă) la o reuniune veselă? DA NU (V)

34. De obicei, spuneți oamenilor în mod deschis părerea dvs.? DA NU (III)

35. Vă impresionează dacă vedeți sânge? DA NU (X)

36. Vă place o activitate cu mare răspundere personală? DA NU (II)

37. Sunteți înclinat (ă) să interveniți pentru oameni cărora li s-a făcut o nedreptate? DA NU (III)

38.Vă este teamă să vă duceți într-o pivnița (cămara) întunecoasă? DA NU (IX)

39. Vă plac mult activitățile care trebuie făcute încet și foarte exact – în locul celor care pot fi făcute repede și fără migală? DA NU (II)

40. Sunteți o persoană foarte sociabilă? DA NU (VII)

41. La școală, vă plăcea (vă place) să recitați poezii? DA NU (I)

42. Ați fugit vreodată de acasă, când erați copil? DA NU (IV)

43. Vi se pare grea viața ? DA NU (VI)

44. Vi s-a întâmplat să fiți atât de tulburat (ă) de conflicte sau de supărări, încât v-a fost imposibil

să vă mai duceți la lucru? DA NU (I)

45. S-ar putea spune despre dvs. că, în general, nu vă pierdeți prea repede buna dispoziție atunci când aveți un insucces (când nu vă reușește ceva)? DA NU (V)

46. Dacă v-a jignit cineva, faceți dvs. primul pas spre împăcare? DA NU (III)

47. Vă plac animalele? DA NU (X)

48. Vă întoarceți, uneori, din drum ca să vă convingeți că, acasă sau la locul de muncă, totul este în regulă și că nimic nu se poate întâmpla? DA NU (II)

49. Sunteți câteodată chinuit (ă) de o frică nelămurită că dvs., sau rudelor dvs., li s-ar putea întâmpla ceva rău? DA NU (IX)

50. Credeți că dispoziția dvs. depinde de starea vremii? DA NU (VII)

51. V-ar displace cumva să vă urcați pe o scenă și să vorbiți în fața publicului? DA NU (I)

52. Când cineva vă necăjește rău de tot și cu intenție, ați fi în strare să vă ieșiți din fire și să vă încăierați? DA NU (IV)

53. Vă plac mult petrecerile? DA NU (VI)

54. Vă simțiți adânc descurajat (ă) când aveți decepții? DA NU (VIII)

55. Vă place o muncă unde dvs. trebuie să organizați mult? DA NU (V)

56. În mod obișnuit, urmăriți cu tărie scopul pe care vi l-ați propus, chiar dacă întâmpinați multă rezistență? DA NU (III)

57. Poate să vă influențeze într-atât un film tragic, încât să vă dea lacrimile? DA NU (X)

58. Vi se întâmplă să adormiți cu greutate, pentru că vă gândiți la problemele zilei sau ale viitorului? DA NU (II)

59. Ca școlar, ați suflat colegilor, sau i-ați lăsat să copieze după dvs.? DA NU (III)

60. V-ar displace să treceți prin cimitir, în întuneric? DA NU (IX)

61. Sunteți deosebit de grijuliu/grijulie ca, acasă la dvs. fiecare lucru să aibă un loc al lui? DA NU (II)

62.Vi se întâmplă, câteodată, să mergeți seara la culcare și dimineața să vă sculați prost dispus (ă) și apăsat (ă), stare care să dureze câteva ore? DA NU (VII)

63. Puteți să vă adaptați ușor la situațiile noi? DA NU ( I )

64. Aveți uneori dureri de cap? DA NU (IV)

65. Râdeți des? DA NU (VI)

66. Față de oamenii pentru care nu aveți considerație vă puteți purta foarte prieteneos, încât ei să nu observe adevărata dvs. părere despre ei? DA NU (I )

67. Sunteți o persoană vioaie, plină de viață? DA NU (V)

68. Suferiți mult din pricina nedreptății? DA NU (III)

69. Sunteți un categoric prieten al naturii? DA NU (X)

70. Întrucât nu sunteți chiar atât de sigur (ă) – aveți obiceiul ca, atunci când plecați de acasă, sau mergeți la culcare, să controlați totdeauna încă o dată starea unor lucruri (de pildă: dacă gazul este închis, dacă aparatele electrice sunt scoase din priză, dacă ușile sunt încuiate etc.)? DA NU (II)

71. Sunteți sperios (sperioasă)? DA NU (IX)

72.Vi se poate schimba dispoziția în urma consumării alcoolului? DA NU (VII)

73. Colaborați, sau ați colaborat, cu plăcere, în tinerețea dvs. la cercuri teatrale de amatori? DA NU (I)

74. Vă este câteodată foarte dor de depărtări? DA NU (IV)

75. În mod obișnuit, priviți viitorul cu pesimism? DA NU (VI)

76. Vi se poate schimba atât de puternic dispoziția, încât să aveți uneori, un mare sentiment de bucurie, pentru ca apoi, să cădeți într-o stare de amărăciune? DA NU (VIII)

77. Vă vine ușor să creați bună dispoziție într-o societate, într-o reuniune? DA NU (V)

78. De obicei, rămâneți multă vreme supărat (ă)? DA NU (III)

79. Sunteți foarte puternic impresionat (ă) de suferința altor oameni? DA NU (X)

80. În mod obișnuit, în caietele de școală, scrieți încă o dată o pagină dacă se întâmplă să faceți o pată de cerneală? DA NU (II)

81. Se poate spune că, în general, vă arătați, față de oameni, mai mult prudent (ă) și bănuitor/bănuitoare, decât încrezător/încrezătoare? DA NU (III)

82. Aveți des vise cu spaime? DA NU (IX)

83. Sunteți câteodată terorizat (ă) de gândul că, fiind pe peronul unei gări, să vă aruncați înaintea trenului împotriva voinței dvs.? DA NU (II)

84. În mod obișnuit deveniți vesel (ă) într-un loc plăcut? DA NU (VII)

85. În general, vă debarasați (vă scăpați) ușor de problemele apăsătoare și nu vă mai gândiți la ele? DA NU (I)

86. Când consumați alcool, deveniți, de obicei, impulsiv (ă)? DA NU (IV)

87. În discuții sunteți mai degrabă zgârcit (ă) la vorbă, decât vorbăreț/vorbăreață? DA NU (VI)

88. Atunci când trebuie să colaborați la o reprezentație teatrală, ați putea să vă însușiți atât de bine și cu atâta dăruire rolul, încât pe scenă să uitați complet că sunteți un altul? DA NU (I)

DACĂ AȚI TERMINAT, NU REVENIȚI ASUPRA ÎNTREBĂRILOR, CI PREDAȚI IMEDIAT CAIETUL

Chestionarul de Depresie BECK

Instrucțiuni: Acesta este un chestionar format din grupuri de declarații. Vă rugăm să citiți întregul grup de declarații din fiecare categorie, apoi alegeți și bifați în dreptul declarației care corespunde cel mai bine cu ceea ce simțiți azi.

A.

0. Nu mă simt trist.

Mă simt trist.

Sunt trist tot timpul și nu pot scăpa de tristețe.

Sunt atât de trist și nefericit încât nu mai pot suporta.

B.

Viitorul nu mă descurajează.

Mă simt descurajat când mă gândesc la viitor.

Simt că nu am ce aștepta de la viitor.

Simt că viitorul este fără speranță și nu mai e nimic de făcut.

C.

Nu am sentimentul eșecului/ratării.

Simt că am avut mai multe insuccese decât media oamenilor.

Dacă îmi privesc viața o văd ca o gramadă de eșecuri.

Mă simt complet ratat ca persoană.

D.

Lucrurile îmi fac aceeași plăcere ca de obicei.

Nu mă mai bucur de lucruri sau întâmplări ca înainte.

Nu mai obțin o satisfacție reală din nimic.

Sunt nemulțumit și totul mă plictisește.

E.

Nu mă simt în mod special vinovat de ceva.

Mă simt vinovat o bună parte a timpului.

Mă simt vinovat cea mai mare parte a timpului.

Mă simt tot timpul vinovat.

F.

Nu mă simt pedepsit cu ceva.

Mă gândesc că s-ar putea să fiu pedepsit.

Aștept să fiu pedepsit.

Simt că sunt pedepsit.

G.

Nu sunt dezamăgit de mine.

Mă simt dezamăgit de mine însumi.

Sunt dezgustat de mine.

Mă urăsc.

H.

Nu simt să fiu mai rău ca ceilalti.

Mă critic pentru slăbiciunile și greșelile mele.

Mă blamez tot timpul pentru greșelile mele.

Mă dezaprob pentru tot ce se întâmplă rău.

I.

Nu am idei de sinucidere.

Am idei de sinucidere dar nu vreau să le pun în practică.

Mi-ar placea să mă sinucid.

M-aș sinucide dacă aș avea ocazia.

J.

Nu plâng mai mult decât obișnuit.

Acum plâng mai mult decât înainte.

Plâng tot timpul.

Obișnuiam să plâng, dar acum nu mai pot chiar dacă aș vrea.

K.

Nu sunt mai nervos decât eram înainte.

Acum mă enervez mai ușor decât înainte.

Acum sunt nervos tot timpul.

Lucrurile care mă enervau înainte nu mă mai irita deloc.

L.

Nu mi-am pierdut interesul față de oamenii din jur.

Oamenii ceilalți mă interesează mai puțin ca înainte.

Mi-am pierdut interesul față de majoritatea celorlalți oameni.

Mi-am pierdut complet orice interes față de alți oameni.

M.

Mă decid la fel ca înainte.

Trebuie să fac un efort ca să mă decid.

Am dificultăți mai mari decât înainte când iau o hotărâre.

Nu mai pot lua nici o decizie.

N.

Cred că nu arăt mai rău decât arătam înainte.

Sunt supărat că arăt bătrân și neatractiv.

Simt că modificări permanente ale aspectului meu mă fac neatractiv.

Cred că sunt urât.

O.

Cred că pot lucra tot atât de bine ca înainte.

Trebuie să fac un efort suplimentar când încep să lucrez ceva.

Mă străduiesc din greu pentru a face ceva.

Nu pot lucra absolut nimic.

P.

Dorm tot atât de bine ca de obicei.

Nu mai dorm tot atât de bine ca înainte.

Mă trezesc cu 1-2h mai devreme decât înainte și nu mai pot adormi decât cu greu.

Mă trezesc cu câteva ore mai devreme decât înainte și nu mai pot readormi.

R.

Nu mă simt mai obosit decât de obicei.

Acum obosesc mai ușor decat înainte.

Obosesc fără să fac aproape nimic.

Sunt prea obosit să mai pot face ceva.

S.

Pofta de mâncare nu e mai scazută decât de obicei.

Apetitul meu nu mai e așa de bun ca înainte.

Apetitul meu e mult diminuat acum.

Nu am deloc poftă de mâncare.

T.

0. Nu am slăbit mult în ultimul timp.

Am slăbit peste 2 kg.

Am slăbit peste 5 kg.

Am slăbit peste 10 kg.

U.

0. Nu sunt preocupat sau supărat în legătură cu sănătatea mea mai mult ca înainte.

Sunt necăjit cu probleme de sănătate ca : dureri, înțepături, furnicături, tulburări ale stomacului sau constipații.

Sunt foarte necăjit de starea mea fizică și mi-e greu să mă gândesc la altceva.

Sunt atât de îngrijorat de starea mea fizică încât nu mă pot gândi la nimic altceva.

W.

Nu am observat modificări recente ale interesului meu față de sex.

Sexul opus mă interesează mai puțin decât înainte.

Sexul opus mă interesează mult mai puțin ca înainte.

Am pierdut complet interesul față de sexul opus.

Bibliografie

ALLPORT, G.W., Structura și dezvoltarea personalității. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1991.

American Psychological Association, Developing Adolescents: A Reference for Professionals. Washington, DC, 2002.

Audard, Catherine: Respectul: de la stimă la deferență: o problemă de nuanță, Editura Trei, 2003.

BANCIU, D., RĂDULESCU, S.M., VOICU, M., Adolescenții și familia. București: Ed. Științifică și Enciclopedică, 1997.

BĂBAN, ADRIANA (coord.), Consiliere educațională, Cluj-Napoca, 2003.

BERK, LAURA, Child Development, 4th Ed. A Viacom Company, 1997.

BIRCH, A., Psihologia dezvoltării. București: Ed. Tehnică, 2000.

BRACONNIER, A., Copilul tău de la 10 ani până la 25 de ani. București: Ed. Teora, 2001.

GELDER M., GATH D., MAYOU R., Tratat de psihiatrie – Oxford, Ed. Asociația Psihiatrilor Liberi din România, Geneva Inițiative Publishers, 1994, ed. a II-a.

GORGOS C, Dicționar enciclopedic de psihiatrie, Ed. Medicală, București, 1988.

LAROUSSE, Dicționar de psihiatrie și psihopatologie clinică, Ed.Univers Enciclopedic, București, 1998.

LUNGU NICOLAE S., Program de recuperare complexă a copilului handicapat mintal, Institutul Național pentru Recuperarea și Educația Specială a Persoanelor Handicapate, 1992.

MODREA, MARGARETA, Imagine de sine și personalitate în adolescență. Studii teoretice și experimentale. Focsani: Ed. Aliter, 2006

PERKINS, D.F., Adolescence: The Four Questions. FCS 2117. Gainesville, FL: University of Florida Extension, 2001.

ȘCHIOPU, URSULA, VERZA, E., Adolescența. Personalitate și limbaj. București: Ed. Albatros, 1998.

Luca M. R., Clinciu A. I., Pavalache-Ilie M., Lupu D., Fărcaș L. E. – Consilierea în școală, o abordare psihopedagogică, Sibiu: Ed. Psihomedia, 2004, p. 48-49.

Elisabeta, Stanciulescu-Sociologia educatiei familiale, Editura Polirom, 2002

Ilut, P.,-Sociopsihologia si antropologia familiei, Editura Polirom, Cluj-Napoca, 2005, pp.184

Anthony, Gindens-Sociologie, Editura All, Bucuresti, 2000

M.Spanu,-Introducere in asistenta sociala a familiei si protectia copilului.-Chisinau 1998

Mitrofan, I.,-Elemente de psihologie a cuplului,  Bucuresti, 1996

Nicky Hayes – Sue Orrell – Introducere în Psihologie – Ed. BIC ALL – Timisoara – Ed. A. III. – a, 2005

POPESCU, T.- “Psihologia copilului și a adolescentului”, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1943

PREDA, V. – „Profilaxia delincvenței și reintegrarea socială”, Ed. științifică și enciclopedică, București, 1981

PRUNĂ, T. – “Conștiința de sine la adolescent”, în “Adolescență și adaptare”, red. P. Brânzei, C.C.P.T., Iași, 1974

RĂDULESCU, S. – “Sociologia vârstelor”, Ed. Hyperion, București, 1994

GOLEMAN, D. – "Perspectives sur la psychologie, la realite et l`etude de la conscience", in Walsh, R.N.; Waughian, F.E. (Ed.). Au-dela de l`ego, Paris, Table Ronde, 1984

Ciofu, Carmen: Interacțiunea părinți- copii, București , Editura Amaltea,  reeditată 2000.

6. Germain, Duclos, Laporte, Danielle, Ross, Jaques: Încrederea în sine a adolescentului, Editura House of Guides, 2006.

GOLEMAN, D. – „Inteligența Emoțională”, Ed. Curtea Veche, București, 2008

GOLU, M – "Dinamica personalității", București, Ed. Geneze, 1993

Zisulescu, Șt. – Adolescența, București, E.D.P, 1968

Aghinea C., Stima de sine și tendința de fațadă, lucrare de diplomă, 2007

André Cristophe, Lelord Francois – Cum să te iubești pe tine pentru a te înțelege mai bine cu ceilalți, București: Editura Trei, 1999

Boncu, Ștefan, Psihologie socială sau autoprezentarea, Iași: Editura Polirom, 2001

Branden, N., Six Pillars of Self-Esteem. New York, N.Y.:Bantam Books, 1994

Nanu, Adina, Arta pe om, București, 2001

.Neculau, Adrian, Manual de psihologie socială, Iași, Ed:Polirom, 2003

Roth, Andrei, Individ și societate, București, Editura:Politica, 1986

Simion Doina M. – Variație. Corelație, Sibiu: Editura Universității „Lucian Blaga”, 2000

Simion Doina M. – Statistică, Sibiu: Editura Universității „Lucian Blaga”, 2000

=== Cuprinѕ ===

Cuprins

Introducere 5

Capitolul 1 – Stima de sine 8

1.1. Dinamica stimei de sine 8

1.2. Stima de sine și nevoia de recunoaștere 12

1.3. Stima de sine. Clarificări conceptuale 13

1.4. Tipologia stimei de sine 17

1.5. Funcțiile stimei de sine: de ce este importantă stima de sine? 21

1.6. Componentele stimei de sine 21

1.6.1. Iubirea de sine 22

1.6.2. Concepția despre sine 22

1.6.3. Încrederea în sine 23

1.7. Labilitatea stimei de sine 23

1.8. (In)stabilitatea stimei de sine 24

1.9. Stima de sine, autoeficacitatea și valorile tinerilor 25

1.10. Fenomenologia stimei de sine scăzute 27

Capitolul 2 – Adolescența 30

Capitolul 3 – Factori care influențează stima de sine 37

3.1. Apariția și evoluția stimei de sine în mediul familial 37

3.2. Tulburările alimentare în adolescență: consecința unei stime de sine scăzute? 38

3.3. Rolul părinților în educație 42

3.4. Stima de sine în funcție de susținerea adultului 48

3.5. Eșecul educațional – o cale înspre comportamente delincvente și predelincvente juvenile 49

3.6. Divorțul părinților și impactul acestuia asupra adolescenților 50

3.7. Grupul de prieteni 53

3.8. Integrarea socială a adolescenților 54

Capitolul 4 – Adolescentul și psihologul 56

Capitolul 5. Studiul experimental 60

5.1. Obiectivul lucrării și ipotezele specifice 60

5.2. Metodologia studiului 60

5.2.1. Prezentarea chestionarului Stimei de sine 60

5.2.2. Chestionarul Beck pentru depresie. 61

5.2.3. Chestionar pentru părinți – identificarea stilului parental. 62

5.2.4. Chestionarul de tendințe accentuate ale personalității 62

5.2.5. Prezentarea variabilelor cercetării 63

5.2.6. Instrumente metodologice constatative utilizate 63

5.2.7. Instrumente de analiză comparativă 64

5.2.8. Design-ul cercetării 64

5.3. Prezentarea eșantionului 65

5.4. Interpretarea cantitativă și calitativă a datelor 69

5.4.1. Relația între stima de sine și stilul parental 69

5.4.2. Relația între stima de sine și depresie 71

5.4.3. Relația între stima de sine și dimensiunile accentuate ale personalității 72

5.4.4. Comparația stimei de sine a adolescenților din familii divorțate și nedivorțate 73

5.4.5. Influența genului asupra stimei de sine 76

5.4.6. Comparația stimei de sine la adolescenții din mediul urban și rural 79

5.5. Analiza psihologică a rezultatelor 81

Concluzii 90

Bibliografie 93

Anexe 96