Expresia Plastica In Portret Intre Realitatea Artisica Si Comunicarea

Arta, psihologia și comiunicarea sunt trei domenii în care termenul de expresie are sens diferit. În cele ce urmează, vom identifica rolul și semnificația expresiei în toate cele trei domenii cât și legatura care se produce între ele prin intermediul acestui termen.

În trecut, principalele subiecte reprezentate în pictura portretului erau zeitățile și personajele creștine, cărora le-au urmat numeroșii Papi, regi, cardinali și în final nobilii și cetățenii importanți sau înstăriți. Principalul scop în reprezentarea unui personaj a fost în principal evidențierea statutului superior. Sigur că atât expresia figurativă cât și cea artistică au fost prezente încă de la apariția acestui gen de pictură și au fost factori decisivi în reprezentarea chipului uman.

În perioada contemporană, modul de interpretare și de receptare a artei este condiționat de schimbările sociale, politice și economice. Datorită evoluției și valorilor culturale prezente, artistul își pune noi probleme în strânsă legătură cu realitatea socială în vederea elaborării unui rezultat artistic. Omul capătă noi identități în funcție de situarea și implicarea lui în societate, la fel și reprezentarea figurativă vizuală.

În prezent, arta este abordată ca formă de comunicare, sub forma unui sistem de semne, un limbaj care codifică un conținut informațional specific. Perspectiva semiotică și comunicațională asupra artei a făcut ca tradiționalul concept de comunicare artistică să beneficieze de interpretări și abordări mai profunde și mai utilizate.

Prin prisma transdisciplinarității, editarea imaginii digitale a devenit un factor de nelipsit în activitatea artistică. Astfel, definiția portretului contemporan nu mai coincide în totalitate cu definiția clasică a portretului de șevalet. Astfel, procesul artistic simplifică acțiunea modelului portretizat încât orele în care ar trebui sa stea nemișcat pentru a fi pictat pot fi comprimate la durata unei ședințe foto. Procedeul prin care este realizat un portret, se schimbă și el. Artistul, apelează la camera foto, videoproector sau la alte mijloace media (capturi tv, reviste, ziare, etc.) pentru a surprinde ipostaze și expresii ale unui personaj, pe care le editează mai apoi, conform conceptului, în programe special dedicate fotografiei și imaginilor de tip digital.

Necesitatea implicării empatice în elaborarea lucrării de artă și detașarea de realitatea existentă cât și de cea artistică sunt importante în egală măsură pentru a forma un echilibru conceptual. Portretul unui individ trebuie sa transmită lucruri pe care el le cunoaște dar și lucruri pe care nu a reușit vreo dată să le vadă sau să le înțeleagă. Aceste informații țin de intimitatea actului artistic cu care privitorul se conectează mai apoi. În asta constă noutatea portretului contemporan; individul nu mai este idealizat pentru a reflecta un anume statut social, ci este surprins în realitatea de zi cu zi – banală, specială, unică – și transpus în realitatea artistică. Ca și în cazul autoportretelor, artistul contemporan are libertatea de a decontextualiza personajul sau de a-i respecta fiecare caracteristică reală și unică. Ideea portretului poate fi constituită de ceea ce înseamnă personajul pentru artist sau de ceea ce înseamnă persoana pentru societate. Astfel, ceea ce alege artistul să reprezinte într-un portret nu coincide în mod obligatoriu cu identitatea persoanei respective în societate. Lucrarea de artă este rezultatul a ceea ce autorul simte și înțelege, sub forma unei reprezentări emoționale, indiferent de sursa de inspirație sau procedeele utilizate. Rezultatul vizual extrem de complex, poate însemna o fracțiune de secundă captivată în imaginația artistului. În timp ce această imagine-idee se materializează sub forma reprezentării, i se adaugă sentimente ce o idealizează și esența extrasă de artist din dialogul vizual și psihologic cu modelul. Astfel în imaginea finală transmite prin procedeul artistic percepția inițială și ceea ce se află dincolo de ea. Asadar, rezultatul vizual devine un mix de imagine și emoție, de informație temporală și identitate culturală.

Emoțiile se regăsesc în structura lucrării de artă, iar în măsura în care ocazia creării lucrării a constituit o experiență emoțională, receptarea lucrării poate întâmpina aceeași emoție din partea publicului.

Procesul de receptare artistică este un proces activ, unde receptorul participă creativ. Odată ce privitorul percepe psihic și fizic obiectul artistic, percepe emoția estetică (pe care artistul o impregnează în lucrarea artistică), o înțelege și o interpretează în funcție de impactul personal; în final o judecă în funcție de gustul și de cultura pe care o deține.

Privitorul are tendința de multe ori sa construiască un fir narativ atunci când contextul îi permite. În procesul de receptare a artei figurative, el suprapune imaginea pe care o contemplează peste imaginea mintală pe care o deține în legatură cu subiectul. Empatia este în strânsă legatură cu imaginea de sine în momentul în care o persoană se află în fața unei lucrări de artă. Așadar, intre privitor și lucrarea de artă (în cazul de față, portretul contemporan) există acest dialog vizual, care poate stabili o relație de tip social, cognitiv sau afectiv.

Interacțiunea umana de acest fel nu este straină societății din moment ce oriunde s-ar afla, omul este inconjurat de expresii figurative și inclusiv se exprimă voluntar sau involuntar în acest fel. În cartea sa, Realitatea figurativă, Pierre Francastel afirmă: „cercetarea imaginii poate aduce informații despre societatea pe care o reprezintă, la fel de mult ca și un text literar.”

Această comunicare non-verbală poate avea loc în condițiile în care artistul devine emițătorul, lucrarea de artă devine canalul prin care se transmite informația, expresiile figurative devin codul iar privitorul se transformă în receptor. Fiecare individ deține un limbaj vizual dezvoltat în funcție de sensibilitatea pe care o deține. Nu mă refer de această dată la educația estetică, care stă la baza înțelegerii unei lucrări de artă.

„ Trebuie să se țină seama de faptul că arta, modul figurativ, sînt la fel de firești și de necesare societăților ca și limbajul discursiv și scris. Greșim dacă ne închipuim că numai anumite categorii limitate de ființe umane, dotate și orientate în mod deosebit, constituie publicul artei.” –Pierre Francastel.

Societatea umană este un produs al minții umane. Într-un asemenea context, omul, cu o capacitate enorma de a emite și recepta mesaje este capabil să înțeleagă și să-și construiască propriul univers, propria realitate socială. Locul unde dorințele, idealul și inovația se înâlnesc este mental și influențabil. Expresia figurativă, prin intermediul sensibilității umane, în momentul în care este percepută poate sugera, poate influența.

Până la urmă, artistul plastic se folosește de ceea ce vede, de aparent și găsește sensul ascuns pe care numai arta i-l poate desluși.

În comunicare, funcția expresivă este funcția de manifestare complexă a unor idei, imagini, nu doar prin cuvinte ci și prin mimică, pantomimică, gestică. Prin intermediul acestei funcții, oamenii primesc și transmit informații, astfel, îmbogățind procesul de cunoaștere.

Comunicarea non-verbală (sau metacomunicarea: „meta” provine din limba greacă și înseamnă „doncolo de”) este un proces complex care include limbajul corpului cu mișcările acestuia, expresia feței, gestica, starea sufletească și mesajul. Fața, este dominantă, mereu vizibilă în comportamentul nonverbal, reușește să transmită un mesaj mult mai complex decât limbajul corpului fiind în permanentă mișcare. Majoritatea oamenilor sunt capabili să transmită și să interpreteze semnale nonverbale. Anii 1970 au facilitat studiul expresivității figurative prin apariția numeroaselor carți de psihologie comportamentală pop. În lucrarea Limbaj Gestual: Comunicare și interpretare, Florea Barbu precizează: „Limbajul mimico-gestual trebuie considerat un limbaj real, având majoritatea trăsăturilor lui esențiale.” Pentru că îndeplinește funcția generală de comunicare între indivizi având un caracter social și este un instrument al gândirii. Limbajul verbal și cel gestual s-au dezvoltat în direcții diferite, primul fiind dedicat organelor de simț auditiv iar cel din urmă organului vizual. Gesticulația poate exprima nelimitat faptele concrete numai dacă se află înr-un spațiu vizual favorabil.

„S-a evidențiat marea disponibilitate a vederii de a procesa informația pe care a văzut-o chiar o jumătate de secundă. Un astfel de subiect poate să povestească multă vreme despre ce a văzut în acea jumătate de secundă. Însă, cineva care a auzit numai jumătate de secundă o parte a unei simfonii nu ar putea să povestească mai nimic despre acea simfonie.” – Florea Barbu

Expresiile figurative sunt degajate de stările afective prin intermediul unor mușchi. Acest rezultat include variații ale intensității, eforturi de controlare a expresiei, și forma particulară a emoției. Demn de remarcat este și Guillaume Duchenne care a descoperit și așa numitul “Duchenne Smile”. În timpul unor cercetări asupra fiziologiei expresiilor faciale, la mijlocul sec.XIX-lea, Duchenne a identificat două tipuri distincte de zâmbet. “Duchenne Smile” implica atât contracția mușchiului zigomatic major (care ridică colțurile gurii) și mușchii orbiculari (care ridică obrajii și formează “labe de cioară” în jurul ochilor. Un zâmbet non – Duchenne implica doar mușchii zigomatici majori. Mulți cercetători considera că zâmbetul Duchene, este un indiciu al emoțiilor spontane deoarece majoritatea oamenilor nu pot contracta partea exterioară a mușchilor orbiculari.

Paul Ekman s-a ocupat de studiul mimicii umane și rolul acesteia în transmiterea emoțiilor și diverselor mesaje cu rol informativ sau persuasiv. El a constatat că oriunde în lume expresiile faciale pentru diferite tipuri de sentimente sunt aceleași și pot fi interpretate uniform în orice colț al continentelor pentru că orice figură umană are același număr de mușchi care contribuie la exprimarea unei anumite stări.

Fiecare expresie emoțională furnizează informații diferite: antecedentul, evenimentele care au produs expresia, gândurile persoanei, planuri, așteptări/anticipări, memorii, starea psihică internă a persoanei, o metaforă, acțiuni viitoare posibile ale persoanei, ce ar dori o persoana să facă observatorul expresiei, un cuvânt emoțional etc.

Ființa umană percepe individual realitatea, deci în mod diferit decât există în sine. Creierul uman formează puncte de reper și hărți a unor teritorii și nu teritoriile în sine. Parcurgem descrierea lucrurilor, mental, fără a fi nevoie să le avem fizic în preajma noastră și reprezentăm în mod unic elementele realității.

În cazul unei lucrări de artă, auorul atribuie anumite semnificații unor elemente compoziționale, prin intermediul cărora transmite un mesaj; inserarea acestor semnificații este destinată stimulilor vizuali ale privitorului. Așadar, pentru simțurile umane, mesajele sunt stimuli percepuți diferit în funcție de trăirile psihice.

În procesul realizării unei lucrări, artistul nu ezită să se deconecteze de actul creativ, pentru a percepe realitatea artistică din prisma privitorului. Daca procesul de empatie se desfășoară cu succes în vederea transmiterii unor stări afective, acest lucru se datorează faptului că artistul, a perceput mesajul din propria-i lucrare prin prisma depersonificării proprii. Astfel, pe parcursul realizării unei lucrări de artă, el va urmări ca sentimentul, impactul pe care l-a avut la nașterea conceptului să persiste prin totalitatea calităților și energiei artistice pe care le implică în rezultatul final.

Punctul comun care atrage privitorul și artistul deopotrivă este expresia figurativă. Sentimentele și stările sufletești pot fi ușor de interpretat datorită mușchilor care alcătuiesc figura umană. Dacă în procesul de comunicare este nevoie de un emițător, un cod, un canal și un receptor, cu siguranță expresia figurativă poate fi codul iar pictura unui portret canalul prin care artistul transmite un mesaj publicului.

În concluzie, mesajul pe care individul îl transmite în societate poate fi perceput cu ușurință în portretul contemporan.

Bibliografie

Estetica artelor vizuale, Catalin Gheorghe, Ed. Artes, 2010

Journal of Personality and Social Psychology , P. Ekman, W. V. Friesen , M. O’Sullivan, “Smiles when lying”, 54, pp. 414–420, 1988.

Limbaj Gestual: Comunicare și interpretare, Florea Barbu, pg. 235, Ed. Lumen, Iași, 2010

.

Realitatea figurativă, Pierre Francastel, Ed. Meridiane, 1972.

Realitatea figurativa, Elemente structurale de sociologie a artei, Pierre Francastel, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1972, pg. 65

The Mechanism of Human Facial Expression, Guillaume Duchenne, New York: Cambridge University Press, 1990 (Original work published 1862).