Expozitiile Universale Expresia Increderii In Progres In Secolul AL Xix Lea

EXPOZIȚIILE UNIVERSALE: EXPRESIA ÎNCREDERII ÎN PROGRES ÎN SECOLUL AL XIX-LEA

INTRODUCERE

Lucrarea de față își dorește să prezinte principalele aspecte legate de ideea încrederii în progres de-a lungul evoluției omenirii. Astfel, prin această lucrare de licență doresc a ilustra o evoluție a conceptului de progres delimitat în cadrul acestei lucrări între două secole esențiale pentru istoria omenirii, și anume secolele XVIII-XIX, cu un accent mai mare pe secolul al XIX-lea în a doua parte a lucrării.

Motivul alegerii acestei teme pentru licență a fost datorat importanței pe care o acord ideii de progres în cadrul societății, considerând că ea este magma primordială a echilibrului social, politic, economic. Progresul contribuie la o înflorire a umanității, o ieșire din criza identitară în care s-a aflat secole la rând și o proiectare într-un viitor apropiat deținător al inovațiilor din diferite domenii. Deși inițial, individul a fost reticent la ideea de progres, mai cu seamă după atrocitățile celor două războaie mondiale care proiectaseră în mentalitățile oamenilor frica de ceea ce ar putea să devină o dezvoltare imediată a mijlocelor militare, atomice pe care marile puterii ale lumii din acel moment ar fi putut să le folosească într-un mod defavorabil, cu toate acestea progresul nu a încetat să fie privit cu încredere, omul nu a încetat să creadă că dezvoltarea sa se poate realiza doar prin intermediul progresului continuu.

Prin intermediul acestei lucrări doresc să reliefez în prima parte aspectele teoretice cu privire la modalitatea în care ideea de progres a prins contur în cadrul societăților; voi încerca să urmăresc în cele două capitole dedicate originii ideii de progres și fundamentului real al încrederii în progres în cadrul schimbărilor produse în secolul al XIX-lea o prezentare succintă a definirii conceptului de progres, modul în care a apărut ideea de progres în cadrul schimbării viziunii asupra timpului, modul în care au schimbat Revoluția Franceză și cea industrială cursul dezvoltării umanității. În cadrul celui de-al doilea capitol (Fundamentul real al încrederii în progres -Schimbările secolului al XIX-lea) am dedicat un subcapitol care analizează progresul produs în știință și în artă pe parcursul secolului al XIX-lea.

Ceea ce am dorit să evidențiez prin această lucrare este modalitatea în care ideea de progres a putut fi privită de către umanitate cu încredere pe parcursul secolului XIX, secol pe care am dorit să aprofundez studiul meu de caz prin analiza expozițiilor universale. Am urmărit să prezint ceea ce aducea nou acestă idee a progresului, care sunt domeniile vizate, contextul istoric, dar mai ales ceea ce avea să schimbe radical mentalitatea umanității.

Structura acestei lucrări este împărțită în două părți: prima care expune aspectele teoretice cu privire la tema propusă, și cea de-a doua care își dorește să analizeze pe baza articolelor preluate din presa internațională forma sub care ideea de progres s-a manifestat în cadrul expozițiilor universale. Astfel, studiul meu de caz expune o istorie a expozițiilor universale, pentru ca în a doua parte să analizeze contextul apariției câtorva expoziții universale pe care am încercat să le prezint detaliat, pe fiecare în parte.

Noutatea cu care vine această lucrare de licență este cercetarea anumitor articole pe care am dorit să le analizez din punct de vedere al ideii de progres. Desigur, cercetări în acest domeniu sunt numeroase, tema centrală a progresului este o chestiune generală și larg dezbătută de numeroși autori care au oferit de-a lungul timpului argumente pro și contra progresului, mai cu seama în secolul XX, însă ceea ce m-a interesat personal în mod deosebit în cadrul acestei lucrări a fost fundamentul pe care s-a creat ideea de progres și căreia omenirea i-a oferit în cele din urmă încrederea cuvenită. Nu am dorit prin această temă să prezint concepte foarte generale, ci pronind de la o prezentare a secolului al XVIII-lea să conduc conținutul acestei lucrări către viziunea de substanță a secolului al XIX-lea care a însemnat încununarea încrederii în progres.

Cercetarea mea s-a bazat pe o analiză istorică a expozițiilor universale. Informațiile ce urmează a fi prezentate se vor axa pe o interpretare a unei serii de articole pe care le-am preluat majoritatea de pe site-urile oficiale ale acestor expoziții universale sau ale Biroului Internațional al Expozițiilor. Au existat informații preluate din anumite cărți care tratau intervenția României în cadrul acestor expoziții universale. Partea teoretică ( primele două capitole) ce urmeză a fi prezentată urmărește în linii generale ideile prezentate în cadrul cărților specializate pe tema propusă în cadrul acestei lucrări de licență.

Prin prezenta lucrare s-a dorit expunerea principalelor aspecte cu privire la modul în care încrederea în progres a găsit o materializare în cadrul expozițiilor universale de secol XIX.

Capitolul 1: Originile ideii de progres

1.1 Definirea conceptului de progres

Progresul a fost inevitabil, a fost o modalitate prin care societatea occidentală a dorit să producă schimbări și să se facă auzită la nivel global.

„Ideea de progres, conceput ca o sofisticare crescândă a cunoașterii și ca îmbunătățire a calității vieții, a fost forța motrice a civilizației occidentale pentru cel puțin trei sute de ani. În Lumea a Treia, dezvoltarea și modernizarea sunt considerate sinonime cu progresul.”

Prin ea ne este trasată parcă o linie continuă între trecut, prezent și viitor. Societatea a avut nevoie de ideea de progres pentru a putea avansa în decursul istoriei pe drumul schimbărilor.

Progresul presupune o schimbarea continuă a calității vieții omenirii. Potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române, termenul de progres presupune „PROGRÉS, (2) progrese, s.n. 1. Dezvoltare, în linie ascendentă;mers înainte, evoluție. 2. Dezvoltare, schimbare în bine datorită căreia se ajunge la un rezultat scontat ori se atinge un anumit scop.-Din fr. progrès, lat. progressus.”

Este destul de greu de definit ideea de progres prin prisma unei singure definiții, întrucât aceasta a căpătat conotații destul de diferite de-a lungul timpului în funcție de contextul în care a evoluat. Gianni Vattimo în lucrarea Sfârșitul modernității ne prezintă concepția sa asupra acestei viziuni asupra progresului:

„punctul-cheie al secularizării, pe plan conceptual, este încrederea în progres sau: ideologia progresului ce se constituie prin intermediul unei relatări a viziunii ebraico-creștine a istoriei, din care se elimină toate aspectele și referirile transcendente. Progresul se caracterizează tot mai mult ca o valoare în sine.”

Una dintre definițiile cele mai semnificative, care exprimă explicit o întregă metaforă a ideii de progres este dată de Engels:

„Eu sunt mai curând pentru o spirală trasă cu mâna liberă, ale cărei curbe nu sunt prea exacte. Istoria pornește încet de la un punct vizibil, în jurul căruia se înfășoară în curbe molcome, dar tot mai largi, animate de o mișcare tot mai vie, tot mai rapidă, în cele din urmă trece în zbor ca o cometă aprinsă de un astru la altul, atingându-și adesea vechile orbite și deseori întretăindu-le, apropiindu-se cu fiecare rotație mai mult de infinit.”

Definiția dată de Engels este una complexă, care trasează limitele ideii de progres, totul se contruiește în jurul unei istorii care evoluează tot mai pregnant, care deține un țel. Acesta nu ezită să menționeze în sens metaforic nici de „curbele molcome”, semn că acest mers al societății cunoaște ascensiuni dar și decăderi. În ceea ce privește punerea în practică ă a ideii de progres va avea parte atât de suișuri dar și de decăderi, totul va consta în modalitatea de percepere a acestuia în cadrul mentalității societății. Nu ne putem imagina omenirea modernă fără ideea de progres. Cea mai expresivă idee a liniarității timpului în lumea modernă este ideea de progres. Aceasta presupune o înțelegere a curgerii timpului în sens ascendent. „Ideea unei istorii universale a progresului uman a fost dezvoltată de-a lungul secolului al XVIII-lea[…]”, urmând a fi discutată în capitolele următoare.

1.2 Apariția ideii de progres în contextul schimbării ideii despre timp

Ideea de progres implică faptul că succesiunea etapelor istorice are un sens ascendent, că există posibilitatea ca acțiunile umane, experiențele umane să se cumuleze, rezultatul final fiind acela al emancipării omului. În general toate aceste experiențe și acțiuni umane sunt menite să conducă către mai bine. Astfel, fiecare etapă este considerată a fi superioară în raport cu cea precedentă, fapt care reliefează o raportare a timpului prezent la trecut și viitor. Prezentul este văzut a fi elementul cheie al acestei axe Trecut-Prezent-Viitor, întrucât el este premiza unei dezvoltări viitoare. Vattimo a legat ideea de progres de viziunea creștinismului asupra timpului. Pentru acesta convingerea modernă sau europeană pornește având un suport bine determinat, acela al ideii „liniare” a timpului care individualizează cutuma iudeo-creștină. În acest fel, această viziune aupra timpului se diferențiază de cea ciclică care este o caracteristică a culturii antice. Încă din timpul raționaliștilor se impune treptat timpul linear, essențial pentru ideea de progres. Biblia conferă o semnificație specifică timpului istoric, „[…] și nu există doar faze ciclice, cum ar fi anotimpurile și progresul circular al nașterii și morții în natură.”

Această concepție iudeo-creștină nu propune doar o viziune asupra timpului ca fiind purtătoarea unui sens dar și a unei direcții. Cu alte cuvinte, ceea ce vrea să accentueze Vattimo este tocmai faptul că în epoca modernității această „ […] idee a progresului rămâne legată de o credință de tip religios, chiar dacă secularizată, care niciodată nu se reduce complet la încrederea în valoarea cumulativă a experienței diferitelor generații.” Vattimo prezenta în cadrul studiului său elementele primordiale care au stat la temelia conceperii noțiunii de progres care a marcat profund gândirea europeană în primele secole ale modernității:

„liniaritatea istoriei (opusă ciclicității naturaliste a gândirii pagâne grecești); unitatea umanității (care, în secolul al XIX-lea , se va formula și în principiul potrivit căruia ontogeneza, dezvoltarea individului, repetă filogeneza, evoluția speciei); idealul tehnico-științific al lui Francois Bacon.”

Totuși, există și păreri diferite, care ne oferă o viziune diferită asupra liniarității timpului, susținând faptul că această transformare a societății nu a fost una lineară, ea a suferit pe parcursul timpului anumite „ocolișuri, stagnări”. Secolele XVIII-XIX vor contura viziuni distincte cu privire la sensul pe care timpul îl are, și care va însemna de asemenea și un impact direct asupra ideii de progres. Chiar din secolul al XVIII-lea care era foarte optimist, au apărut și idei anti-progres. Desigur, aceste viziuni au avut nuanțe diferite în funcție de accepțiunile pe care le-au primit. În secolul următor, Friedrich Wilhelm Nietzsche, unul dintre cei mai importanți filosofi pe care secolul al-XIX-lea l-a avut, este de părere că cea mai potrivită reprezentare a mersului societății este viziunea ciclică, nicidecum cea liniară. Nietzsche aduce în discuție o abordare distinctă asupra ideii de progres.

Dacă la început am adus în atenție viziunea liniară, se pare că Nietzsche avea să o schimbe, să nege ideea de ansamblu asupra progresului. Acesta considera că indivizii puternici pot da măsură unei atitudini de excepție, o atitudine superioară, dar că societatea în ansamblul ei din secolul al-XIX-lea nu poate fi considerată un progres în raport cu alte epoci. Tocmai această lipsă de încredere în ideea de progres este cea care îl va face pe Nietzsche destul de actual printre teoreticienii post-moderni. Lucrările acestuia sunt destul de fragmentate, oferind nuanțe contradictorii asupra viziunilor sale. Religia creștină era privită ca fiind un factor de regres, iar elementele primordiale pentru Nietzsche erau defapt forța, superioritatea, intelectualitatea, curajul și morala.

Tot în plan filosofic, în secolul al XVIII-lea, Jean Jacques Rousseau avea să ofere o poziție ostilă optimismului epocii. Acesta arată cum evoluția artelor și a științelor a generat decăderea morală a oamenilor, cărora le-au fost diminuate curajul și bărbăția. În acest sens nu putem vorbi despre un progres liniar.

Va fi societatea pregătită de schimbare ?

Ideea de progres își face simțită prezența încă din secolul al-XVII-lea, însă reprezentările cele mai bine definite au loc în secolul al-XVIII-lea. În acest secol ideea de progres ia naștere în circumstanța existenței gândirii pozitive (optimiste) din aceea perioadă. Acea epocă era caracterizată de credința în forța rațiunii, de posibilitatea rațiunii de a ajuta omul să posede natura, să își stăpânească destinul. De asemenea, tot atunci au loc apariția unor interese cu privire la o serie de schimbări care au existat în istorie dar și în natură. Este primul moment când este formulată ideea potrivit căreia aceste schimbări presupun un sens ascendent.

Întreg secolul al XVIII-lea a fost marcat de o serie de evenimente menite să aducă în lumina societăților modificările indispensabile ale acestora. Era nevoie de schimbare pentru ca societățile să poată înainta în cursul istoriei, era nevoie de ideea de progres pentru ca omenirea să poată atinge un prag mai sus al dezvoltării, erau necesare doar o conștientizare și determinare, iar secolul al-XVIII-lea, precum și secolele viitoare, a beneficiat din plin de aceste lucruri. Omul începe treptat să își recâștige încrederea în propiile forțe, o condiție esențială pentru a putea conduce la ideea de progres în societate, mai cu seamă ideea de progres material.

Astfel, adepții ideii de progres au început să țintească spre o perfecțiune materială dar și morală. Tot ceea ce era nou era valorificat, privit ca un lucru care trebuia perfecționat în mod constant. În secolul al XVIII-lea a luat naștere mișcarea Luminilor, mișcare care va avea un impact seminificativ asupra istoriei umanității prin intermediul ideilor pe care le va propaga. A fost un prim moment al nașterii unei noi mentalități constructive, menită să scoată omenirea din umbra în care exista și să ofere un gram de speranță spre un orizont plin cu realizări mărețe, mai glorios din punct de vedere intelectual, moral.

Epoca Luminilor, moment marcant al istoriei, în care numeroși filosofi au încercat să înlăture ceea ce ei considerau neantul obscurantismului și au pus fundamentele ideii de progres. Fericirea este considerată a fi un principiu de bază al ideii de progres, însăși Declarația drepturilor omului și cetățeanului din anul 1793 avea un articol în care se consemna faptul că: „Scopul societăților este fericirea comună.” Astfel, fericirea ar reprezenta un bun social menit să conducă societățile în armonie spre calea progresului iminent. În Epoca Luminilor avem de a face cu încrederea acordată omului natural, potrivit lui Rousseau, care consideră că răul din cadrul societății este datorat unei comunități denaturate. Omul devine în sine o esență a științei și a virtuții. Va înlătura concepțiile bazate pe mituri și va îmbrățișa din acel moment rațiunea.

„În secolul al XVIII-lea, Luminile, mișcare cultural intelectuală dezvoltată pe baza cartezianismului și a spiritului științific modern, au devenit un fenomen european. Gândirea iluministă este creatoarea unei noi viziuni și culturi politice. Ideile și proiectele filosofilor, promotorii Luminilor, se caracterizează prin credința că prin cultură și educație fac indispensabil progresul rațiunii, se pot emancipa și ieși de sub tutela autorităților. Cultura, prin dimensiunea ei universală, poate constitui o alternativă a unității Europei în diversitatea ei. Iluminismul pune în valoare aspirații umane de valabilitate universală: libertatea, egalitatea, respectul față de persoana umană, fericirea, toleranța.”

Ceea ce propuneau filosofii Luminilor era tocmai o religie în care existența forței divine o găseau în Rațiune și în Natură. Ttrebuie să privim Secolul Luminilor ca pe un veac care a combătut religia creștină, și a încercat să se situeze la polul opus față de dogmele acesteia, să întemeieze o nouă religie.

Astfel, secolul al XVIII-lea a însemnat un prim moment al nașterii unei noi mentalități constructive, care va oferi omenirii un prezent mai glorios din punct de vedere intelectual, moral. În secolul Luminilor ideea progresului uman va fi tot mai mult definită prin intermediul ideii de dezvoltare tehnico-științifică.

Încă din timpul Epocii Luminilor se fac demersuri considerabile în ceea ce privește un progres științific, se vor face descoperiri care vor avea un impact semnificativ asupra omenirii și a viitorului ei apropiat. Diversitatea continentală se va evidenția și ea semnificativ pe parcursului trecerii timpului.

Secolul al XVIII-lea este un secol în care Europa este stăpânită de un avânt economic care va deveni unul semnificativ în perioada imediat urmatoare, burghezia de asemenea va beneficia și aceasta de un avans primordial în cadrul societății. În acest secol se vor contura idei definitorii pentru ceea ce va avea să reprezinte noțiunea de drept dar și de stat. Este secolul în care va prinde viață estetica, în care ideea de Dumnezeu va găsi un veșmânt în tematica religiei naturale, iar tot în această perioadă se va demarca cu claritatea ideea unei „singure Europe” așa cum va fi ea conturată în operele scrise de către Rousseau. Acesta susținea ideea unei Europe în care va domni pacea veșnică între toate popoarele Europei, mentalitatea acesteia având la bază ideea unei norme comune, generale. Acest secol, dincolo de controversele asupra conținutului său, a fost în realitate o epocă încununată de ideea de libertate, precum și de cea a rațiunii.

Acest veac este cel care îl va scoate pe individ din cadrul „minoratului” prin intermediul luminării. Libera cercetare, spiritul critic, rațiunea și încrederea într-o emancipare spirituală a individului sunt elementele centrale ale secolului al XVIII-lea. Un prim moment în care societățile conștientizează că e timpul să iasă de sub tutela conducerii prin legi impuse, și de a-și constitui propriile legi după care să se poată guverna, este un moment al autonomiei prin folosirea propriei judecăți a individului.

Secolul al XVIII-lea este important de analizat și din perspectiva viziunii asupra naturii. Mai exact, din acel moment natura nu va mai fi privită ca un loc în care s-au desfășurat evenimente macabre pentru istoria umanității, ci ea va beneficia mai ales în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, de un nou înțeles. Astfel, natura va fi socotită drept „[…] mamă, ca o zeiță, o blândă călăuză, […]”, care va reliefa un orizont al fericirii, iar Rousseau îi va atribui acesteia un loc aparte în cadrul raportului dintre om și natura, el vorbind despre un naturalism care presupune un consens cu ființa umană. Ea este cea în măsură să procreeze omul natural. În secolul al XVIII-lea conceptul de natură va fi tot mai des prezent în cadrul religiei dar și în etică. Fără îndoială noțiunea de natură va fi în secolul al XVIII-lea unul dintre elementele care au căpătat sens în ideile creatoare care au luat naștere în acea vreme. Secolul al XVIII-lea ne oferă o corelație a naturii cu istoria.

Evenimentele naturale sunt în acest secol privite din punctul de vedere al istoriei. Se considera că Pământul are istoria sa. Buffon în urma unor cercetări realizate ajunge la concluzia că Pământul a luat naștere în urma unor cauze naturale, ceea ce avea să vină în contradicție cu conceptele pe care le gasim în Biblie. Buffon va fi unul dintre susținătorii ideii de progres. El va crede în ideea de progres al civilizației. În cadrul lucrării sale Epocile naturii, asociază istoria umanității cu normele progresului. Prin intermediul lui Turgot ne este expusă ideea de perfectabilitate care reprezintă de fapt un preambul al ideii de progres.

Viețuitoarele cunosc și ele un progres în decursul evoluției istoriei. În acest fel ajungem în situația în care avem de a face cu o întrepătrundere a noțiunilor de natură și istorie, întrucât s-a dovedit faptul că și viețuitoarele au o istorie a lor.

La Voltaire vom întâlni situația în care se admite o istorie a spiritului care concentrează întreaga experiență interioară a omenirii, conducând spre o cunoaștere de sine. Rememorarea rămășițelor încă vizibile în memoria societății datorate cumulului de evenimente marcante din secolele anterioare va face ca inițial în secolul al XVIII-lea să existe o oarecare teamă, neîncredere în ceea ce ar putea să reprezinte, să aducă bun, nou ideea de progres. S-a construit cumva imaginea unui anti-progres reamintit prin intermediul venerării mormintelor, a suferinței din secolul trecut.

Rousseau exprimă motivul degradării societății prin intermediul nașterii proprietății private care va deveni elementul uzurpator al societății, răul din cadrul comunității care va produce un haos din punct de vedere istoric.

Natura, Omul, Istoria, Rațiunea, ideea unei Europe unite în care să dăinuiască doar aromonia și pacea veșnică între state, aceastea au fost marile idealuri ale omului secolului al XVIII-lea, devenind principalele preocupările și ale secolelor următoare.

Paul Hazard consemna faptul că în pofida recesiunii în gândirea europeană, religia creștină va continua totuși să fie o putere dinamică care nu poate lipsi din sfera vieții sociale a omenirii. În secolul al XVIII-lea este întâlnit un conflict major între credință și rațiune, cea din urmă încercând să își găsească un fundament în natură, pentru a înființa o religie naturală. Cassier considera că acest secol este împrejurarea care a favorizat manifestarea religiei.

În secolul al XVIII-lea este notabil un real progres și în ceea ce privește viziunea asupra înțelegerii ființei umane. Omul începe din acel moment să fie supus unei analize substanțiale din diferite unghiuri, atât din perspectiva sociologiei, pshihologiei, antropologiei, a științelor care studiau omul.

Ideile politice își găsesc un nou orizont în gândirea secolului al XVIII-lea. Au existat două forme de stat care modelau scena vieții politice în acea vreme: cea a monarhiei engleze moderate și cea a monarhiei franceze. Acestea două sunt cele care vor propulsa noi cutume privind statul și dreptul. Regimul britanic va avea un parcurs echilibrat, beneficiind de o oarecare stabilitate în ceea ce privește evoluția sa, fapt care face ca Anglia să devină una dintre țările cele mai liberale. Trebuie avut în vedere faptul că în acea vreme exista un raport între stat și conștiință. Ideea statului și a dreptului vor merge mână în mână cu cea a libertății. Wolff este cel care enunță dreptul natural. Pentru acesta noțiunea de drept este străns legată de cea a naturii omului.

Montesquieu va oferi umanității noțiuni inovatoare cu privire la drept și stat. În una dintre lucrările sale fundamentale, Despre spiritul legilor, va oferi o temă de mare relevanță pentru acea vreme, aceea a unei capacități delimitate a statului în ceea ce privește puterea.

La Rousseau ideile despre stat și dreptul politic au în centru ideea de libertate. Lucrarea sa capitală este Contractul social, prin intermediul acesteia exprimă anumite viziuni cu privire la diferite moduri de guvernare. Pentru Rousseau calea spre mântuire a omenirii este fie prin recurgere la educație, fie prin recurgere la o „societatea politică” Dreptul politic are ca fundament contractul, conexiune voluntară consfințită între oameni. „Se naște asftel ideea unui pact de asociere și a unui contract social, prin care omul renunță la libertatea deținută la început pentru a dobândi libertatea politică autentică, aceea care-l leagă de lege.” Legea este cea care instituie libertatea.

Libertatea cetățenului este legată de cea naturală, și ea trebuie să fie supusă legii, contribuind la crearea unei societăți echilibrate în care legea este cea care guvernează. Totuși, în ciuda ideilor mărețe pe care le expune, lucrarea sa va fi interzisă în Franța întrucât este o critică la adresa creștinismului, Rousseau afirmând faptul că „adevărații creștini sunt făcuți să fie sclavi.” Rousseau dorea să existe o religie, întrucât considera că e bine ca cetățenii să aibă idei referitoare la existența unei divinități, să știe că binele este răsplătit, răul pedepsit. Ar trebui să existe o religie de tip civil, fără dogme. Rousseau subordonează religia tipului de stat pe care îl concepe. Acesta propune un model politic social în care dualismul stat-biserică va fi deplasat în direcția statului, biserica nu mai are un rol particular. Nu putem evita ca oamenii să se asocieze între ei, e o tendință naturală de a se asocia și de a promova interesele particulare dar și cele generale.

„Ca urmare, mai mult sau mai puțin, o dată cu epoca Luminilor , noțiunea de progres va purta cu sine spectrul celeilalte culturi, (umanistă și, de asemenea, uneori religioasă), de care va încerca să scape expulzând-o printre valorile trecutului și ale tradiției.”.

Societatea europeană a secolul al-XVIII-lea este caracterizată de dorința de a produce inovații în diferite domenii, oferă o viziune mult mai deschisă în ceea ce privește experimentele, dorește înfăptuirea schimbărilor în plan social dar și politic. Din acest moment ritmul de derulare a istoriei se va accentua progresiv, iar societatea europeană în sine va deveni o emblemă a efectelor ideii de progres.

Din secolul al XVIII-lea civilizația europeană va deveni o civilizație de tip industrial. Ea a furnizat Europei cea mai mare putere economică și politică. Civilizația europeană se impune astfel ca un model pentru întreaga lume. Această civilizație a mai fost numită și „civilizație prometeică”. În secolul al XVIII-lea a fost pus deseori semnul egal între evoluția istorică și ideea progresului uman.

Rezumând cele spuse în cadrul acestui subcapitol, putem spune că:

„Ideea secolului al XVIII-lea avea cinci elemente: continuarea credinței deiste într-o providență binevoitoare, un optimism esențial în privința vieții și a destinului uman; credința că istoria nu a fost un haos, ci a avansat prin stadii predictibile conform unor legi cognitive; credința în posteritate, aceasta împlinind promisiunea progresului și onorându-i pe înaintașii care l-au făcut posibil; centrarea cunoașterii ca forță motrice a progresului; credința în perfectabilitatea omenirii.”

1.3 Societatea schimbării: Revoluția franceză

Potrivit schimbărilor majore suferite la sfârșitul secolului al-XVIII-lea început de secol XIX societatea dorea înfăptuirea unei modficări în cadrul societății. Toate dorințele acestea de schimbare, temerile dar și frustrările pe care societățile le aveau au dat naștere unor evenimente majore în istoria omenirii, „revolta maselor”. Revoluția franceză a fost un „big-bang” al marilor schimbări care aveau sa aibă loc din acel moment în societatea franceză. Schimbările din planul social au fost în măsură să reliefeze cel mai bine aplicabilitatea ideii de progres, faptul că structurile vechi existente pot fi schimbate. În acest fel se produce o schimbare și la nivelul raporturilor între categoriile sociale. Poate că cea mai semnificativă schimbare este dată de deviza Revoluției Franceze „libertate, egalitate, fraternitate”. Revoluția Franceză avea să aducă ideea de egalitate în fața legii pentru toți cetățenii, idee care a reprezentat în acel moment evoluția esențială din cadrul societății franceze.

„Dacă înainte suveranitatea era exercitată de un monarh dar ea provenea de la Dumnezeu, monarhul fiind considerat trimisul lui Dumnezeu pe pământ, mentalitățile încept treptat să se schimbe și vor apărea state unde suvernaitatea va rezida în națiune. În antichitate statele erau cam în același fel dar principiul se afirmă în epoca modernă, de aici problema monarhiilor, acolo unde istoria și tradiția a păstrat monarhia, a devenit o instituție aleasă de națiune.”

Ideea fraternității reprezenta de atunci temelia pe care se vor sprijini și se vor consolida planurile unei păci neîntrerupte între societăți. Iar cea a libertății nu poate reliefa decât dorința arzătoare a indivizilor, aflați sub constrângerea anumitor regimuri politice, de a ieși din lanțurile îngreunate de povara trecerii timpului. Revoluția Franceză avea să devină un eveniment emblematic, un prestigiu miraculos al vremurilor noi care aveau să răsară și să ofere o rază de speranță asupra acestei epoci care a fost de nenumărate ori „crucea nedreptății.” Kant va considera Revoluția Franceză ca fiind forma cea mai expresivă a ideii de progres pe care omenirea a putut-o înfăptui până în acel moment.

„Un asemenea fenomen din istoria omenirii-spune el despre Revoluție-nu poate fi dat uitării întrucât a dus la suprafață-dinlăuntrul naturii umane-o dispoziție, o facultate de a progresa pe care nici o politică n-ar fi putut- cu oricâtă subtilitate- să desprindă din mersul de până atunci al evenimentelor.”

În epoca Revoluției Franceze avea să fie introdus, potrivit lui Vattimo, un element semnificativ „emanciparea politică”. Acest nou conținut va fi în strânsă legătură cu tot ceea ce va avea să reprezinte idealul tehnico-științific. În consecință, deplasarea societății care avea la bază o autoritate care se centra

„[….] pe suveranități absolute deținute de monarh, la societatea pe suveranitatea individului ca sursă a legitimării politice, a instituțiilor reprezentative garante ale libertăților civice și politice, a însemnat debutul unui îndelungat proces istoric declanșat în 1789 și a continuat inclusiv în sec al XIX-lea, dacă nu cumva până la Republica a Va care-și leagă numele de generalul de Gaulle și Constituția din 1958.”

În Franța în tradiția Revoluției Franceze individualismul a fost și este privit în anumite situații cu o anumită rezervă. S-au identificat accentele individuale cu sursele anarhie. Mentalitatea franceză a fost orientată preponderent individualistă. Avem de a face în acestă situație cu o atitudine de toleranță față de boema artistică. Parisul era considerat a fi punctul central de afirmare individuală a tuturor marilor creatori.

Nu trebuie să uităm totuși să precizăm faptul că și revoluția industrială a reprezentat alături de Revoluția Franceză un moment de maximă importanță pentru dezvoltarea omenirii.Totuși în momentul în care supunem Revoluția Franceză unei astfel de analize trebuie avut în vedere că: „ […] două dintre elementele sale seculare erau duse mai departe în secolul al XIX-lea, cu rezultate care au afectat întreaga lumea: importanța cunoașterii și căutarea legilor istoriei.”

Capitolul 2: Fundamentul real al încrederii în progres

Schimbările secolului al XIX-lea

2.1 Revoluția industrială

Revoluția industrială este cea care va schimba radical fața Europei și bineînțeles viața întregii omeniri. Noua tehnologie va da posibilitatea producerii de bunuri necesare vieții într-un ritm mult mai rapid, alert, toate aceste lucruri producându-se în condiții mult mai avantajoase. Viața oamenilor se va îmbunătăți vizibil.

Totuși, urmele revoluției industriale au arătat faptul că o îmbunătățire vizibilă a calității vieții umane s-a putut produce doar prin intermediul unei ideii a unui progres remarcabil, rapid al științei.

„În cadrul doctrinei socialiste și comuniste libertatea nu se putea realiza decât într -o societate bazată pe egalitate și dirijare. Acest principiu a dus la subordonarea idealului libertății față de idealul egalității și a subordonat societatea față de stat. În loc de a sluji societatea, rezolvând interesele grupurilor sociale sau cel puțin lăsându-le să se rezolve singure fără constrângeri, statul dictează societății în numele Rațiunii.”

Până în secolul al XIX-lea revoluția industrială a transformat doar o parte a sistematizării vieții rurale. Majoritatea țărănimii europene a ramas supusă proprietăților funciare. Astfel, „în cadrul țesutului social se înregistrează un recul relativ al nobililor deși evenimentele politice și transformările economice îi amenință bogăția: comerțul, industria, finanțele devenind și ele surse de capitalizare.” Ideea unui progres tehnologic va favoriza apariția unei noi clase sociale, aceea a proletariatului. Asistam la o diversificare în ceea ce privesc profesiile.

Revoluția industrială va schimba radical fața Europei și viața oamenilor. Noua tehnologie dă posibilitatea producerii bunurilor necesare vieții într-un ritm mai rapid; în condiții avantajoase viața oamenilor se îmbunătățește. Ea va dinamiza viața europenilor. Se va produce o dezvoltare a orașelor, apar altele mai industriale. Începe să domine o arhitectură care are la bază elemente pragmatice. Apar cartierele muncitorești care impun alte ritmuri: un mai mare respect pentru timp. Lumea americană este cea care a lansat formula „TIME IS MANY.” Revoluția industrială va dinamiza cercetarea științifică, va pune în relație dezvoltarea tehnologică și cercetarea științifică. Va permite schimbări specifice pe termen scurt..

Revoluția industrială a fost produsă „ […] și întreținută de dezvoltarea rapidă a capitalismului, oferă un model al unui proces de dezvoltare în timp .”

2.2. Progresul în gândirea sec. al XIX-lea

Trebuie avut în vedere totuși faptul că „omul devine ființă culturală pe măsura dezvoltării societății, a progresului acesteia.” O dată cu dezvoltarea în timp vom avea de a face cu ceea ce Nietzsche numea „supra-om”, individul dotat cu superioritate morală capabil să facă față mulțimii fără a se pierde, și care nu ia seamă de regulile și normele date de alte persoane pentru că el este singurul creator al lor. „Sub impulsul cunoașterii și tehnologiei, societatea era considerată a se afla ea însăși într-un proces continuu de dezvoltare, tinzând spre o societate mai bună pentru condiția umană.”

Ideea de progres poate fi analizată atât ca un concept prin intermediul dezvoltărilor economice, științifice, politice care au avut loc, dar și ca o credință, în acest sens vom analiza mitul progresului din perspectiva marchizului Condorcet. Nicolas de Condorcet vorbește despre istoria progresului spiritului uman. Trebuie avut în vedere că această idee se va naște în contextul unor temeri, se va răspândi treptat și în secolul al-XIX-lea ajunge să fie o idee dominantă în epocă.

„O dată cu publicarea lucrării marchizului de Condorcet de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, noțiunea de progres își face definitiv apariția pe scena intelectuală și, apoi, politică. Lucrarea marchizului de Condorcet intitulată „Esquisse d’un tableau historique des progres de l’esprit humain” aduce o credință optimistă în viitor: dobândirea cunoașterii, perfecționarea tehnicilor, creșterea continuă a bogăției, credința într-o lume prosperă și pacificată. Turgot și Condorcet  considerau libertatea de gândire și acțiune ca niște condiții absolut necesare pentru realizarea progresului.”

Potrivit lui Condorcet „omul este înzestrat cu posibilitatea de a primi senzații, de a le percepe, de a putea distinge senzațiile simple din care ele sunt compuse, cu capacitatea de a -și le putea aminti, recunoaștere, combina, de a le conserva în memoria sa”. Cu alte cuvinte, individul este capabil de o serie de procese intense, el poate trece printr-un filtru al percepției „fiorii” lumii exterioare. Condorcet este de părere că „ formele progresului sunt posibile și în alte domenii ale spiritului, inclusive pentru acel al artei.” Condorcet este cel care va fi în măsură să reliefeze cel mai bine direcția spre care se va concentra ideea de progres, de modificare, de transformare al societății. Pentru Condorcet ideea de progres devine în acest fel o idee fundamentală. Ceea ce va avea Condorcet în vedere va fi ideea unui progres al spiritului.

„Încerc să schițez un tablou al progreselor spiritului uman și nu o istorie a cârmuirilor, a legiunilor, a moravurilor, a datinilor, a opiniilor la diferitele popoare care au viețuit de-a lungul timpului pe glob. Amănuntele în care diversitatea lor aproape nesfârșită ne-ar sili să intrăm nu și-ar găsi loc în această lucrare. Trebuie deci să mă mărginesc la acele trăsături generale caracterizând diversele epoci prin care specia umană a trebuit să treacă și în care ni se înfățișează rând pe rând progresele și decăderea acesteia, cu cauzele care au fost și cu urmările lor.”

Condorcet identifică zece epoci distincte: cea a ideii progresului spiritului uman și trecutul ființei umane acestea două ar cumula o perioadă de nouă epoci. Cea de-a zecea epocă are legătura cu o viziune mai detaliată asupra elementelor cu privire la viitor, considerate de Condorcet un fel de convenție atât politică cât și de natură filosofică. Comunicarea va juca un rol deosebit de important în cadrul ideilor progresului spiritului uman, dar mai cu seamă în cadrul celei de a opta epocă unde este adusă în discuție tipografia prin intermediul căreia operele au posibilitatea de a fi multiplicate și transmise astfel cunoștințele lumii întregi. Multiplicarea și emiterea acestor opere determină o mai bună cunoaștere a evenimentelor de către un număr mult mai mare de oameni care cunoșteau aceași limbă în care erau redactate acele opere. Limba universală a Europei existente în acea vreme era franceza. Ea va acapara scena savantă a Europei până în prima jumătate a secolului al XX-lea.

Secolul al XIX-lea este cel care va elabora o imagine „[…] fictivă a veacului premergător, reducându-l la frivolitate, la pantalonași de satin și peruci pudrate, libertinaj și la tema vieții ca sărbătoare neumbrită de griji.”

Efectele ideii progresului se oglindesc poate cel mai bine în secolul XIX. Întregul secol al XIX-lea a fost marcat de orientări distincte în gândirea socială. Se accentuează noțiunea de individ tot mai mult în acest secol. S-a încercat pornind de la grupurile sociale un proiect de schimbare a societății în ansamblu. Individul începe să fie din ce în ce mai mult considerat a fi singura cale corespunzătoare pentru a putea percepe societatea. Se va pune accent pe o corelație între interesele individuale și cele realmente ale întregii societăți. Relevant este faptul că această corelație a avut o evoluție diferită în funcție de contextul în care s-a dezvoltat.

De exemplu în cazul societății germane acest individualism a fost afiliat cu Romantismul, cu geniul creator, fiind înrădăcinat o data cu trecerea timpului în planul caracteristicilor naționale germanice.

Analizând critic aceste situații vedem astfel cum în societăți diferite care au în spate o evoluție istorică diferită ajung să perceapă ideea progresului în maniera în care mentalitatea societății respective reușeste să-si însușească elementele primoridiale din cadrul progresului. Altfel spus, modul în care se dezvoltă mentalitatea unei societății este întru totul un progres.

În secolul al XIX-lea credința în ideea de progres dar și în evoluție au reprezentat adevărata religie, astfel încât au cuprins idei pe care oamenii le-au acceptat total, fără să le mai pună la îndoială așa cum au existat cazuri în secolele anterioare. În acest secol au apărut concepții potrivit cărora fiecare moment al istoriei se justifică, având un loc bine stabilit într-un șir de evenimente. Astfel, istoria devine inteligibilă și previzibilă, întrucât se propune o identitate unitară, se afirmă o succesiune inevitabilă a fenomenelor care ne permit să prevedem viitorul societății.

„În sfârșit, secolul al XIX-lea este o eră a științei, idee crucială în epocă: […]. Un rol important va fi jucat însă și de umanism, care se leagă de tema dezvoltării depline a omului în inima devenirii istorice: apare astfel unul dintre nucleele socialismului marxist.” Este un secol dozat de contradicții dar și de transformări semnificative, religia și rațiunea continuând să își dispute locul ocupat în cadrul societății. Ne confruntăm în acest secol cu o mentalitate dominată de o serie de discrepanțe. Ideea de progres în știință va suscita dorința de a echilibra inconvienența modului de viață din acel secol. Societățile științifice deși apărute în a doua jumătate a secolului al XVII-lea vor beneficia acum de o evoluție, datorată multiplicării numărului de societăți în secolul al XIX-lea.

Astfel, sunt întâlnite progrese considerabile în matematică, fizică, chimie, care au conferit un plus de încredere în ideea de progres din domeniul științei. Știința pare să domine lumea în secolul al XIX-lea. În domeniul filosofiei ne confruntăm în acest secol cu două idei pe atât de antagonice, pe atât de subsidiare: cea a omului și cea a istoriei. Este și un timp al revoluțiilor de ordin politic, social, economic, care vor înlătura vechile regimuri de guvernare și vor propulsa omenirea într-o eră a schimbărilor: este momentul în care are loc revoluția industrială, dar și un elan remarcabil al mașinismului. Secolul al XIX-lea va da naștere atât marxismului cât și socialismului. Știința va tinde să depindă de ideologia marxistă. Vor apărea așa numitele religii laice: cea marxistă, cea a științei, care vor afirma că pot să lămurească enigmele care existau în lume. Este perioada în care înfloresc o încredere și un optimism deosebite în ideea de progres. Cercetările puteau să fie elaborate în laboratoare mai performante, învățământul superior științific este unul care capătă o aură de modernizare. Întâlnim în acest secol un mod de organizare al societății foarte închegat, metodic. Modul de desfășurare al activităților începe să evolueze în acest secol. Astfel, este înființat „sistemul Grandes Ecoles”, care presupunea o restructurare în cadrul universităților.

În planul artelor totul avea să se schimbe prin apariția romantismului în secolul al XIX-lea. Omul își va clădi adevăratul destin doar prin intermediul națiunii. Romantismul va conduce la o redescoperire a individului, promovează originalitatea, căutarea absolutului.

În studiul său Vattimo afirma faptul că trebuie să „atribuim procesului istoric un sens pozitiv de perfecționare, de cucerire, în cele din urmă, de emancipare sau de mântuire.” Societatea individuală era concepută de Saint-Simon ca reprezentând o treaptă important a ideii de progress, inevitabilă în evoluția umanității. Hegel, filosof german de la începutul secolului XIX, consideră că lumea are la bază un principiu spiritual: Absolutul sau Rațiunea Absolută. Potrivit acestuia, întreaga istorie a umanității și întreaga cunoaștere reprezintă o devenire treptată a absolutului. Analizând această afirmației se ajunge la concluzia că totul este în fond o desfășurare ascendentă.

„Concepția mistică asupra progresului a fost înlocuită treptat în analiza fruntașilor gândirii apusene din secolul al XIX-lea cu evoluția reieșită din cercetările în domeniul biologiei, psihologiei și istoriei.” Ideea de progres s-a concretizat în secolul al XIX-lea într-o serie de teorii cu privire la evoluția și istoria umanității.

Evoluționismul a fost privit ca un curent de gândire care avea o afinitate cu ideea de progres. Aflându-se în strânsă legatură, evoluționismul a coabitat în secolul al-XIX-lea cu încrederea în ideea de progres. În secolul al-XIX-lea știința a devenit o profesie în sine.

În 1857 Charles Darwin este cel care publică o carte care a ramas cu adevărat revoluționară până în zilele noastre, Originea speciilor prin selecție naturală. Este o carte care afirmă și susține ideea unui lanț evolutiv în lumea vie. În cadrul acestei lucrări speciile sunt privite ca fiind un rezultat al unei evoluții continue, iar modalitatea de a se acomoda la mediul înconjurător joacă un rol esențial în acest sens. Avem de a face cu o adaptare la mediu, acele specii care se vor acomoda vor putea rezista. Recurgând în mod pregnant la factori naturali, modificând explicațiile clasice cu privire la lumea vie, Charles Darwin va prezenta prin intermediul cărții sale o nouă viziunea asupra a ceea ce a însemnat până în acel moment evoluționismul în cadrul științei.

Câțiva ani mai târziu, în 1871 Darwin a publicat Descendența omului, o altă lucrare primordială pentru schimbarea mentalității societății. Astfel, această lucrare științifică care conducea spre ideea că omul se trage din maimuțe, a radicalizat total modul de a privi și de a percepe lumea. A propus o nouă viziune asupra locului pe care îl ocupă individual în cadrul societății, precum și o nouă mentalitate cu privire la lumea vie. Această lucrare a lui Charles Darwin nu a fost privită cu ochi buni în acea epocă, ea fiind contestată de Biserica Catolică. Abia la începutul anului 1990 Biserica Catolică recunoaște valabilitatea acestui evoluționism prezentat de Darwin prin intermediul lucrării sale, lucrare care suferise modificări pentru a putea fi acceptată. Importanța aceste idei a fost răsfrântă asupra întregului secol al XIX-lea, ea s-a bucurat de un succes semnificativ ajungând să se intensifice, să fie explicată și în domenii distincte.

Ideea de progres își va face simțită prezența și în viața socială, Herbert Spencer (un sociolog semnificativ) aduce în discuție tocmai acest evoluționism al vieții sociale. Fiecare etapă ce are loc în viața socială semnifică potrivit acestuia un progres. Acesta identifică câteva surse indispensabile ideii de progres: concurența, competiția, inegalitățile sunt văzute a fi elementele care antrenează, pun în mișcare societatea în cadrul acestui progres. În plan social, darwinismul social al lui Spencer nu a cunoscut succesul la care se aștepta. S-a pus problema preluării modelului european de către celelalte culturi. Din perspectiva lui Dewey, Spencer a nădăjduit „în natură ca forță puternică, și în rațiune ca având sarcina de a coopera cu natura și nu de a i se opune prin invențiile sale neînsemnate, voluntare, în vederea inaugurării erei progresului nestăvilit.” Desigur, această chestiune este adusă în discuție la sfârșitul secolului al XIX-lea, însă este cu atât mai importantă întrucât ea ne prezintă modul în care au evoluat culturile în contextul schimbărilor survenite în epoca respectivă (secolul al XIX-lea).

Potrivit lui Vattimo modernitatea și ideea de progres sunt indispensabile.

„Noțiunea de modernitate o implică în mod necesar pe cea de progres, astfel încât s-ar putea spune și: Europa sau progresul. Cât despre conexiunea dintre modernitate și progres, ea este cât se poate de clară în limbajul nostru cotidian : nu desemnăm oare drept «modern» tot ce s-a întâmplat, să spunem, după descoperirea continentului american, după Reforma protestantă sau după căderea Constantinopolului ?”

Marile curente filosofice din epocă, pozitivismul, evoluționsimul, idealismul, numite de Jean Francois Lyotard „mari narațiuni” sau „metanarațiuni” sunt cele care prin prisma degradării lor vor conduce la o „ […] disoluție a încrederii în progres, dar și contrariul este adevărat și probabil de aceea imposibilitatea de a mai crede în cursul progresiv al istoriei a fost evenimentul decisiv pentru disoluția „marilor narațiuni.”

Richard Rorty aduce în discuție prin intermediul lucrării sale, Adevăr și progres, o chestiune importantă pentru înțelegerea ideilor cu privire la progres. Acesta aduce în prim plan problematica apariției așa numitei „culturi a drepturilor omului”, oferind păreri diferite: pe de o parte sunt împărtășite viziuni pragmatice precum cea a acestuia, iar pe de altă parte și alte opinii care conturează mai mult mentalitatea platoniciană. Rorty amintește nume marcante în istoria umanității precum Kant, Platon, Toma d’Aquino. Potrivit pragmatiștilor momentul în care a început să ia viață cultura drepturilor omului nu a are nicio legătură cu un moment de apogeu al cunoașterii morale, aceștia ajungând la concluzia că cel mai probabil o cunoaștere ca cea despre care vorbește Platon nu ar exista.

Pragmaticii caracterizează individul din perspectiva unei „ […] naturi umane așa-zis anistorice” care are un efect major asupra acestuia, ajungând practic să nu poată face nimic folositor, această natură anistorică nu ne oferă nimic exemplificator pentru alegerile morale pe care le face fiecare individ în parte. Societățile au conceput de-a lungul istoriei că sarcina supremă pe care o au este „ […] accea de a face propria noastră cultură –cultura drepturilor omului- mai conștientă de sine și mai puternică, decât de a demonstra superioritatea ei față de alte culturi prin apel la ceva transcultural.” De multe ori mentalități diferite au condus la idei mărețe, istoria este un adevărat exemplu în acest sens reliefând războaie memorabile în istoria umanității care au fost purtate în numele ideilor, schimbării în bine a individului în cadrul societății.

Noțiunea de progres are la bază o serie de idei iar ideile au luat naștere de-a lungul timpului din necesitățile cu care s-a confruntat omul, din nemulțumirile care mocneau în societate, frustrările care deveneau zilnice; de nenumărate ori au îndreptat oamenii spre adoptarea schimbării, a ideii de progres ca pe o idee salvatoare, de stârpire a răului existent. Odată cu revoluția franceză această cultură a drepturilor omului devinde și mai impregnată în drumul spre schimbare. Treptat pe măsură ce individul a urcat pe scara emancipării, a schimbării primordiale cunoașterea morală de care vorbea Kant, Platon a început să devină mai puțin semnificativă. Rorty aduce argumente pentru a susține aceste afirmații: „[…] Darwin i-a convins pe majoritatea intelectualilor să se debaraseze de concepția potrivit căreia ființele umane conțin un element component special.” Potrivit lui Rorty, Darwin ne-a determinat să preluăm frâiele propiei noastre evoluții, ne-a convins că beneficiem de forțe suficiente pentru a ne putea avânta într-un univers al schimbărilor, al ideii de progres al existenței umane.

Secolul al XIX-lea, chiar și secolul al XX au fost conturate de ideea unui progres semnificativ în domeniul economic, știința de carte a crescut considerabil, iar timpul liber a început să capete pentru individ un alt sens, este acordată o mai mare importanță acesteia din partea europenilor dar și din partea americanilor. Toate aceste modificări care au avut loc în aceste domenii au vizat în mod direct o accentuare considerabilă a ideii progresului moral. Se ajunsese la ideea că oamenii fac parte acum dintr-o epocă în care ființele umane erau capabile să producă bunuri de calitate bună pentru ei înșiși. Perioada imediat urmatoare revoluției franceze a condus la un neprevăzut, la o transformare a omului inimaginabilă de Kant, sau Platon.

A fost un proces de modelare individuală, în care forțele intrinseci ale omului i-au conturat caracterul, i-au conferit stabilitatea de a lupta pentru un viitor mai bun. Animalul inteligent de la începutul utopiei evoluționismului a devenit în societatea actuală un element politic menit să oglindească dorința de colaborare dintre indivizi pentru a ajunge la un țel comun care să transforme totul din jur într-o societate valorizată din punct de vedere moral, economic, politic. Pentru Rorty noțiunea de încredere a devenit un fundament al moralei. Asistăm la un „progres al sentimentelor” așa cum afirmă Baier, acesta constând în capacitatea noastră a oamenilor de a crede că asemănările existente între noi și persoane diferite nouă sunt mai presus de fluctuațiile care apar între noi și restul. Baier se asează pe ideea unui progres moral al istoriei din ultimii două sute de ani. Ideea de progres deosebit de rapidă în ceea ce privește sentimentele a fost relevată într-o mare măsură prin fapte. Occidentul este considerat de Rorty ca fiind locul de unde izvoresc țelurile noastre morale, precum și aptitudinile noastre sociale.

De cele mai multe ori oamenii se proiectează în viitor printr-o raportare la trecut, la evenimentele marcante care au schimbat cursul istoriei și care au condus lumea pe făgașul unei noi etape a dezvoltării. Progresăm prin prisma trecutului, asimilăm din experiențele trecute pentru a putea clădi un viitor apropiat cât mai aproape de idealul nostru de viață bună. Spre această direcție ascendentă a ideii de progres au tins să meargă civilizațiile secolelor trecute. Ideea progresului cunoașterii dă dovadă de o încorporare a rezultatelor datorate punerii ei în practică. Deseori istoria a fost imprevizibilă, numeroase evenimente au avut loc cu răsturnări de situație, iar magma dezvoltării a scos la iveală fapte neprevăzute, cu totul noi.

Domeniul științific este unul important în cadrul dezvoltării unei societăți „[…] știința ocupă un loc central în preocupările factorilor de decizie, în proiectele de dezvoltare ale fiecărei națiuni.” În acest fel știința a căpătat statutul unuia dintre factorii decizionali în cadrul progresului. Comunicarea și schimbul de păreri au devenit și ele elemente care au contribuit considerabi la intensificarea aplicabilității ideilor cu care progresul a venit. Noua etapă datorată progresului din domeniul științific a fost văzută ca o trecere către o epocă inovatoare, o epocă în care societățile se vor dezvolta armonios, o înflorire a individului în interiorul societății din care face parte.

Dar oare care este în esență scopul spre care tindea evoluția civilizațiilor? Este o întrebare atât de tumultoasă, atât de complexă din punct de vedere al argumentelor pe care le-am putea oferi. Spengler este cel care oferă un argument critic, o viziune închisă a acestei evoluții, fiind de părere că pe parcursul lor civilizațiile întâmpină trei stadii: se nasc, se dezvoltă pentru ca mai apoi în final sa ajungă la stadiul final, acela fiind al morții.

Dintr-o altă perspectivă, cu o privire mai atentă asupra cercetărilor arheologice, antropologice și etnografice legate de perioada antichității Gordon Childe oferă în urma analizei sale urmările care au condus omenirea spre calea progresului continuu. Potrivit acestuia există un raport de dependeță semnificativ între modul de gândire al oamenilor și munca acestora, iar aspectele materiale se resimt în oricare dintre activitățile ce țin de mijlocele de manifestare ale conștiinței sociale pe care indivizii le-ar înteprinde, fie că este vorba de religie, artă etc.

Dacă până acum câteva secole omul era dependent de mediul înconjurător, treptat situația a început sa evolueze, emanciparea mentalității, a gandirii acestuia l-a proiectat pe individ într-un mediu în care acum natura este cea care este dependentă de om. Schimbarea a avut loc în urma unei îndelungate transformări care a avut la bază gandirea, munca, precum și motivația și dorința omului de a transforma lucrurile din jurul său în bunuri folositoare existenței sale dar și a celor din jurul său.

Dezvoltarea scrierii o putem privi, de asemenea ca pe o formă foarte importantă în cadrului progresului societăților. Necesitatea întăririi relațiilor de ordin economic, social dintre diferite comunități a condus la o mărire a numărului de ideograme necesare expunerii ideilor oamenilor. Apariția alfabetului a fost momentul în care omenirea a luat la cunoștință existența reală a problemelor educaționale cu care se confruntau comunitățile. A fost evenimentul care a condus omenirea spre un alt pas al ideii progresului intelectual.

Dorința omului de a avansa pe treapta dezvoltării prin muncă l-a făcut pe acesta să descopere invenții fabuloase, nemaiîntâlnite până la acel moment. Asemenea argumente l-au făcut pe Gordon Childe să susțină ideea că: „[…] istoria omenească justifică credința în progres, manifestat atât în perioadele de depresiune economică, cât și în perioadele de vârf.”

Treptat prin intermediul schimburilor comerciale care aveau loc, precum și prin intermediul incursiunii popoarelor dintr-un anumit loc în altul, toate acestea au condus la o contopire, transmitere a cunoștiințelor, a științelor a experiențelor pe care le-au acumulat în timp popoarele.

Dezvoltarea mijloacelor tehnologice a ajutat la eliminarea diferenței convenționale dintre cunoașterea „înaltă” aparținând preoților și teoreticienilor, pe de o parte și, pe de altă parte, istețimea „scăzută” a lucrătorilor sprijinind regimul democratic de conducere. Se va ajunge la o concluzie cu o conotație destul de negativă, o concluzie destul de radicală dar care în secolul nostru conturează cel mai bine omenirea, faptul că dezvoltarea tehnologiei, modernizarea parcă fără precedent în istorie vor deveni principalul opresor al omenirii, vor ajunge să îngrădească omenirea și să o facă dependentă de mijloacele tehnologice.

Occidentul este cel care a preluat puterea și a condus expasiunea modernizării pe căile cele mai îndepărtate. Dewey este de părere că tocmai această „ […] cantitate crescândă de timp liber, bogăția și securitatea disponibilă în societățile tehnologice fac individualitatea -și raționalitatea- din ce în ce mai ușoară.” În acest fel ideea progresului din domeniul tehnologic pare să aibă și el avantajele și dezavantajele sale. Individul pare mai preocupat de sine decât în secolele trecute, pare mai preocupat de a perfecționa comunicarea, acest lucru sporind tocmai această doză de individualitate despre care vorbește John Dewey.

Rorty vorbește în cartea sa de asemenea, și despre discriminarea sexuală, faptul că femeile erau tratate diferit, că nu aveau aceleași drepturi ca și bărbații. Existau locuri de muncă din care femeile erau excluse, nu puteau beneficia de un post în anumite instituții, cazul cel mai concret este cel al închisorilor, femeilor interzicându-li-se să aibă un post de gardian întrucât exista riscul ca ele să fie violate. Mișcarea feministă a încercat să consolideze dorința femeilor de a-și constitui propria lor identitate morală. Astfel ele au dorit să scape din universul moral în care trăiseră până la acel moment și să devină membre cu drepturi egale cu ale bărbaților în cadrul societății.

Ideea de progres în această situație a presupus o dorință arzătoare a femeilor de a se elibera de sub mrejele realității în care trăiau până atunci, și de a se impune într-un viitor apropiat mult mai glorios din punct de vedere moral. Chiar dacă poate lipsit de formă, idealul spre care tindeau feministele avea să prindă contur în cele din urmă, deși deseori s-a afirmat că doreau idealuri iraționale, nefondate temeinic.

Mișcarea feministă a jucat un rol esențial în cadrul progresului moral dar și intelectual. Dacă înainte femeile nu puteau să fie pe deplin poete, nu puteau să se exprime printr-un limbaj corespunzător ideile lor, treptat lucrurile au progresat spre o viziune mult mai bună, menită să numai pună ființele umane de sex feminin într-o zonă atât de umbrită. De la Byron s-a produs unul din progresele semnificative în ceea ce privește limbajul artistic, astfel încât individului i s-a acordat șansa de a putea fi un poet integral dar în același timp și erou.

MacKinnon și Frye, două feministe profetice am putea spune, sunt cele potrivit cărora va lua naștere un nou tip de societatea în cadrul căreia diferențele dintre mascul-femelă nu vor mai conta în acel moment. Feministele vor aprecia această formare a unei societății nu ca pe un mod de a elimina construcțiile ierarhice și de a reînnoi felul în care au existat lucrurile sau în care vor exista în viitor. „Ele o vor considera drept producerea unui set de edificii sociale mai bune decât cel existent în prezent și, astfel, drept crearea unui gen nou și mai bun de ființă umană.”

Au existat perioade în care încrederea în ideea de progres părea că alunecă pe o pantă abruptă, moment în care evenimentele ce se petrecuseră păreau să aibă un impact negativ în calea ideii de progres. Astfel, este necesar să îl reamintim pe Gordon Childe, întrucât este cel care ne conferă viziunea sa asupra decadenței culturii, exprimând faptul că: „ […] lumea capitalistă, trăia, până la primul război mondial, într-un optimism total, iar după această dată, în rândul ideologilor burghezi începe să își facă loc și să se răspândească îndoiala asupra existenței progresului.” Perspectiva aceasta asupra ideii de progres vine să reliefeze și mai pregnant asemănarea care se face între ideea de progres și evoluția obiectivă a umanității. Progresul reprezintă compoziția în sine a istoriei.

Marx aduce un elogiu comunismului, caracterizând acest regim de guvernare el este de părere că: „[…] este adevărata rezolvare a conflictului dintre existență și esență, dintre obiectivare și autoafirmare, dintre libertate și necesitate, dintre individ și specie.” Astfel, trebuie să avem în vedere ideile progresului din domeniul științei din perspectiva raportului om-natură.

Pe măsură ce înaintăm în timp spre epocile moderne constatam o schimbare și în ceea ce privește raportul dintre munca fizică și munca intelectuală, cea din urmă preluând un avans considerabil de remarcat mai ales pentru sfârșitul secolului al XIX-lea. Activitățile care presupun un efort intelectual au căpătat în cele din urmă o particularitate aparte în cadrul progresului. Toate aceste aprecieri dobândesc în epoca contemporană un real ecou, mai cu seamă în condițiile în care ideile progresului științific atât de rapid își răsfrânge puterea și asupra altor sectoare ale vieții sociale.

Marxismul este în esență un plan uman, el a fost proiectat pentru a oferi umanității idei constructive pentru secolele ce aveau să urmeze, un proiect de durată care deținea abisurile ideilor progresului în știință de până la acel moment. Manifestul Partidului Comunist al lui Marx și Engels sunt anticipări primordiale ale efectelor pe care știința le-a produs în acel moment, bazate pe cunoașterea dobândită de omenire în decursul curgerii istoriei. În țările socialiste s-au înregistrat un număr considerabil de mare de inventatori, avangardiști, au avut loc veritabile mișcări de masă, care au oferit un surplus de elemente necesare ideii progresului în diferite domenii precum cultura, știință, ect. Însă au existat cu precădere situații nu tocmai favorabile dezvoltării, emancipării mijloacelor tehnologice, au existat perioade în care ideea de progres nu a fost una neîntreruptă.

Potrivit lui Jacqueline Russ:

„Omul trebuie deci să-și redobândească forțele alienate în procesul social, economic, religios, astfel încât comunismul înseamnă mult mai mult decât o doctrină economică. El întruchipează destinul omului care-și însușește din nou propria sa esență și nu o face decât prin umanism. Astfel, și-ar afla desăvârșirea mișcarea umanistă începută în Renaștere: comunismul se împletește cu ideea unei omeniri împăcată cu ea însăși și smulgându-se din alienare.”

Filosofia lui Marx este singura care a generat un sistem poltic. Există în marxism trei elemente fundamentale care nu au fost niciodată perfect sudate între ele, dar au fost suficient lipite încât să nu deranjeze foarte mult. Primul element a fost viziunea științifică, convingerea multor elite că știința este capabilă de multe lucruri și că ceea ce este științific este și adevărat. Al doilea element fundamental al lui Karl Marx este elementul mesianic, că acest mesianism este tras din așteptările multor intelectuali și elite de la începutul secolului al XIX-lea, secularizate și care nu mai cred în credințele tradiționale dar încearcă să aibă noi credințe. Marx a reușit să combine spiritualismul cu știința, sugerând că Mesia va veni nu fiindcă este bine, că o vrem, ci pentru că așa o cere știința. Pentru că principiile dezvoltării istorice cer ca la un moment dat să vină revoluția. Revoluția nu vine pentru că e bine, ci pentru că este necesar. În acest fel rezultă un lucru foarte impresionant, anume că viziunea științei și cu viziunea noastră de a desființa inegalitățile și exploatarea omului, fac parte din același bulgăre, una nu merge fără cealaltă.

Întreg secolul al XIX-lea chiar și în cel ce a urmat au existat proiecte de schimbare a societății în ansamblu, pornind de la grupurile sociale. Marx considera că această schimbare a societății presupune emenaciparea clasei muncitoare și dispariția clasei burghezilor. Rezultă din acestă afirmație faptul că problematica individului este subordonată grupului. Emanciparea individului se realizează prin emanciparea grupului, doar așa este posibil. Marx era de părere că la baza dezvoltării societăților stă relația dintre dezvoltara forțelor de producție și relațiile de producție, necesitatea de a pune de accord dezvoltarea forței de producție cu natura relației de producție. Marx considera că fiecare orânduire socială durează atâta timp cât are resurse pentru a progresa. Trecerea, potrivit lui Marx este inevitabilă, nu ține de voința oamenilor, ci de necesitatea generată de acest mecanism. El susține ideea inevitabilității istoriei.

Marx este preocupat de condiția umană pe care o are omul în cadrul societății și este de părere că omul este o ființă întrăinată de sine și marea problemă este cea a emancipării omului de propria sa natură, alterată și divizată. Motivul principal al acestei alienări este despărțirea dintre om și munca lui. Problema era aceea a reconcilierii omului cu propria lui natură. Marx începe să aibă în vedere problema economică, poziția economică și socială a omului. Această muncă înstrăinată ducea la aservirea omului față de propriile creații. Menirea filosofilor va fi din secolul al XIX-lea aceea a încercării continue de a schimba complet lumea. Această acțiune practică nu poate fi decât lupta împotriva proprietății private, în general și a capitalismului în special.

Marx conserva un sens istoriei. Evenimentele nu sunt pentru el o succesiune de accidente arbitrare, ele acuza o structură coerentă și duc mai ales la un scop precis: eliminarea finală a terorii istorie, salvarea.

Orientările liberale de secol XIX sunt preocupate de felul în care se pot corela interesele individuale la nivelul societății. Pornind de la aceste orientări, individualismul devine o caracteristică fundamentală a secolui al XIX-lea, și în cel de-al XX-lea. Astfel, se impune o înțelegere a noțiunii de individualism, pe care am amintit-o în primul capitol al lucrării, dar mai ales a modului în care s-a manifestat în cadrul societăților, precum și efectele pe care le-a produs.

„Individualismul este expresia recentă, apărută dintr-o nouă idee. Strămoșii noștri nu cunoașteau decât egoismul […].Individualismul este un sentiment calm și moderat care îl predispune pe cetățean să se izoleze de mulțimea semenilor și să stea la a o anumită distanță, împreună cu familia și prietenii săi.”

Individualismul desemnează un ansamblu de idei, atitudini, doctrine care au în centru individul. De regulă, pot fi distinse mai multe planuri pe care le avem în vedere când vorbim despre individualism. În planul social concret vorbim despre drepturile individului și posibilitățile concrete de manifestare a individualismului. În planul cunoașterii adevărata înțelegere a vieții sociale se realizează doar în termenii referitori la indivizi. Structurile sociale și comportamentele sociale nu pot fi însă explicate adecvat dacă ignorăm această dimensiune. Karl Popper considera că individualismul metodologic este singura cale adecvată de a înțelege societatea. Emil Durkeîm consideră că depășirea raportării la individ și înțelegerea mecanismelor colective pot duce la înțelegerea adecvată a societății. În cadrului planului moral și social avem de a face cu raportarea la individ ca principiul de înțelegere și legitimitate a demersurilor morale ale vieții și ale comunității politice. Presupune punerea individului în centrul preocupărilor, idee fundamentală a orientărilor liberale.

Hegel este cel care va descoperi istoricismul, valoarea filosofică a istoriei. Până la Hegel se considera că înțelegem un lucru dacă îi cunoaștem esența. Această esență ține de natura permanent eternă a unui lucru. Hegel avea intuiția pe care o dezvoltă și face din ea un imens și complex sistem filosofic, esența lucrurilor și a naturii nu se găsesc într-o esență eternă ci în lungul istoriei. Pentru Hegel istoria este desfășurarea divinității. Este manifestarea efectivă a divinului în lume, el îl va numi spirit. Spiritul la Hegel este mișcarea, manifestarea în mișcare. Cu alte cuvinte, evoluția istoriei umanității este evoluția umanității spre libertate. Spiritul este libertate și deci ideea progresului umanității se face dinspre nelibertate spre libertate, nu se va face într-un mod linear ci spiralic. Pentru Hegel orice este real este rațional. Torța libertății este transmisă de la o generație la alta. Hegel este de părere că omul este o simplă metamorfoză, și că ceea ce contează cu adevărat este de fapt istoria. Pentru acesta orice efort tindea să se salveze și să valorizeze evenimentul istoric ca atare, evenimentul în sine și pentru sine. Hegel credea că știe ce dorea Spiritul Universal; dorea să salveze în istorie libertatea umană. Evenimentul istoric era manifestarea Spiritului Universal.

Aprecierea omului ca făuritor, ca ființă capabilă să intervină în propriul destin, în secolul al XIX-lea acesteau au o maximă amploare. Aceste schimbări produse în epoca industrială antrenează schimbarea mentalităților. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea modelul formării științifice devine un model cultural tot mai mult apreciat, făcând ca modelul formării umaniste să nu mai fie singurul model cultural.

Apar noi personalități pentru epocă: inginerul și omul de știință (în întruchiparea lor modernă). Ei sunt prototipurile profesionale și culturale legate cel mai mult de ideea de progres. Sunt cei care descoperă, brevetează, se organizează în asociații, oferind un prestigiu acestei idei de progres.

Ideea de progres corelată cu tehnologia modernă devine temă favorarită și pentru artele plastice. Întâlnim, adesea peisaje industriale de secol XIX, dar cu timpul tema se banalizează și capătă o dimensiune demagogică în politică, mai ales..

Antropologii de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Morgan și Taylor, consideră că și cultura are un mers ascendent, fiecare etapă marchează un progres în raport cu cea anterioară. Ei consideră că există o linie unică de dezvoltare a culturii, reprezentată de modelul american. Aceștia descoperiseră culturile arhaice și consideră că ele urmează parcursul european. Nu privesc acele culturi extraeuropene ca fiind culturi specifice, originale, ci le consideră stadii neevoluate ale culturii europene.

Prin anul 1970 ideea de progres cunoaște o decădere. Este momentul în care se naște lumea modernă. G. Vattimo e de părere că atunci când considerăm moartă ideea de progres în acel moment se afirmă postmodernul. El consideră că la această decădere a progresului la sfârșitul secolului al XIX-lea este datorată și fenomenului mass-media, care, pe de o parte globalizează cultura iar pe de altă parte scoate în evidență particularitățile unor culturi.

Deși putem percepe lucrurile din unghiuri diferite, un lucru este cert: modul în care va avea loc dezvoltarea imediată a individului va ține doar de maniera în care acesta va putea să aprecieze și să profite la maxim de forța creativă și de modelare a propiei sale existențe.

Reinhart Koselleck, în lucrarea Conceptele și îstoriile lor, renunță la concentrarea istoriei reale a unor concepte precum cea de mentalitate sau de civilizație, și va întocmi o istorie totală concentrându-se asupra conceptelor de cultură, progres, revoluție, ect. „Istoria trebuie înțeleasă ca istorie socială, în caz contrat istoria nu este istorie, ea implică relații interumane, cu formele de asociere de orice tip, cu stratificarea socială.” Potrivit acestuia modernitatea este cea care se sprijină pe noțiunea de progres care va căpăta astfel un non sens, o configurație proaspătă.

Bacon și Pascal sunt de părere că timpul circular a fost înlăturat în favoarea unui nou timp, cel al progresului. Bacon, Fontenelle sunt cei care și-au construit imaginea referitoare la progres printr-o raportare la obiectivul unui „perfectio”. Koselleck este de părere că „ […] partizanatul și ideologizarea vocabularului modern pot fi considerate ca fiind apriori constitutive pentru limbajul social-politic de astăzi.” Ceea ce vrea să ne trasmită Koselleck prin intermediul lucrării sale este o înapoiere la ancestru printr-o reconstrucție a raportului dinstre istoria socială și concepul istoriei în sine.

Comte este cel care va conferi un studiu riguros asupra rolului pe care îl deține omenirea, ea fiind reprezentarea tuturor generațiilor care au fost și care vor urma să vină. Individualismul se află astfel potrivit acestuia la un pol diametral opus, este răul pe care religia omenirii avea să îl înlăture.

În cadrul secolului al XIX-lea ne-am confruntat cu una din temele primordiale care au marcat gândirea acelui veac, acea a libertății indiviuale. Îl putem caracteriza ca fiind întru totul un secol destinat individului, sistemului organizat în jurul individului. Kierkegaard afirmă existența a trei stadii distincte care alcătuiesc întregul proces de modelare al omenirii spre un viitor mai ilustru. El aduce în discuție pe cel estetic, etic, și religios. Individualismul împreună cu noțiunea de stat de drept sunt două concepte fumdamentale care vor constitui în epoca postmodernă o reală răzvrătire.

Prima jumătate a secolului al XIX-lea este dominată de imaginea unor idei celebre, de imaginea unor personalități cu totul remarcabile atât pentru acea vreme cât și pentru cele ce vor urma, va avea loc o conturarea a raportului dintre filosofi și știință; Europa va reprezenta tărâmul în care vor prinde contur și se vor face auzite în întreaga umanitate ideile din domeniul științei. „Europa pozitivismului va lăsa locul Europei scientiste: sistemul ideilor științifice va pătrunde adânc în mentalități într-un moment când progresul duce la creșterea permanentă a puterii omului asupra naturii.”

Dacă în cazul primei perioade a secolul al XIX-lea am avut o dezvoltare din perspectiva ideilor științifice, în cazul celei de-a doua jumătăți ne confruntăm cu o dezvoltare preponderent economică, datorată în mare măsură revoluției industriale. În cadrul acestei perioade oamenii încep să se îndoiască de ideea de progres datorată în mare parte forței capitalismului. „În ceea ce privește Progresul, numeroși artiști ( a se vedea simboliștii) au aversiune față de el, alăturându-l banilor și capitalismului. Astfel, aceste cinci decenii poartă semnele veacului următor, pe care îl anunță.”

Spre sfărșitul secolului al XIX-lea societățile au început să înteleagă că o posibilă dezvoltare în cadrul lor se poate înfăptui doar prin intermediul cercetărilor avansate din domeniul științific. Națiunea devine un element definitoriu pentru acest secol, dar mai ales pentru cele ce au urmat. Oamenii văd domeniul științific ca pe un mijloc de avansare pe panta abruptă, deseori, a progresului. Astfel, ideea de progres în domeniul științific presupune în primul rând un anumit nivel de a stăpâni natura. Dezvoltarea forțelor de producție de către om arată tot mai mult o delimitare de zona de dependență a individului față de natură.

Capitolul 3: Studiu de caz

3.1.O istorie a expozițiilor universale

Sfârșitul secolului al XIX-lea va oferi lumii întregi un spectacol al marilor realizări pe care omenirea le scotea la lumină. Apar astfel în anul 1851 expozițiile universale. Acestea au reunit încă de la început ceea ce era mai reprezentativ pentru nivelul de dezvoltare al fiecărei țări din domenii distince: tehnologie, științe, economie și cultură. Expozițiile universale au familiarizat un public foarte larg cu tehnologia modernă. Ele au fost considerate de către istorici adevărate temple ale progresului. Odată cu apariția acestora se va produce și o schimbare în planul mentalităților. Nu putem face o prezentare a acestor expoziții universale fără a face o precizare semnificativă: anul 1798 este considerat a fi o dată importantă, ea face referire la o personalitate importantă a momentului, Francois de Neufchâteau, ministru de Interne al Directoratului cel care va fi organizatorul unui „ […] prim concurs industrial cu titlu periodic( o întâlnire anuală), care dura cinci zile și era dotat cu premii onorabile.” Acest consurs a avut loc în Franța. Va fi un prim moment care va conferi un o mare importanță ideii unei competitivități, idee care va fi ușor de remarcat și în cadrul tuturor expozițiilor universale, va rămâne profund impregnată în „ […] concepția organizațională a secolului al XIX-lea.” Și totuși exista încă de la sfârșitul secolului al XVII-lea anumite manifestări ale unor concursuri anuale ca loc al prezentării anumitor opere așa cum era în cazul unei instituții prestigioase din Louvre, Academie des Beaux Arts. Astfel, inițial au avut loc expoziții industriale și agricole care aveau să înrădăcineze în „mentalitatea” concepului de expoziție ideea competitivității.

Dar ce semnifica oare o expoziție universală ?

„Inițial, o competiție în care fiecare participant spera să obțină un profit direct prin vânzarea produselor sale. Ulterior însă, ea a devenit o scenă care difuza diferite moduri de viață, ideologii sau construcții politice, adică sisteme coerente de reprezentări, subsemnate unei rațiuni globalizante, o scenă așadar în care se confruntau niște imagini puse în circulație de propagandă externă a statelor participante.”

Expozițiile universale au apărut ca un rezultat al procesului de industrializare exteriorizând la nivelul pieței mondiale produsele pentru a putea fi cunoscute sau vândute apoi. Acestea au constituit un punct de reper semnificativ în cadrul dezvoltării societății, au fost în măsură să confere lumii un plus de culoare pe o nouă treaptă a progresului.

„O expoziție universală (EXPO) este un eveniment global care are ca scop educarea publicului, schimbul de inovare, promovarea progresului și încurajarea cooperării. Acesta este organizată de o țară gazdă care invita alte țări, companii, organizații internaționale, sectorul privat, societatea civilă și publicul larg să participe.”

Astfel, definițiile oficiale ale expozițiilor universale se puteau explica prin „leçons de choses” (lecții despre lucruri), arătându-le misiunea educativă, oferind atenție nivelului intectual ce le conferă clasificări științifice care se disting de obiectivele de bază ale târgurilor mercantile. De asemenea, o altă viziune cu privire la ceea ce ar reprezenta o expoziție universală aduce în discuție faptul că: „ea mai era și expresia unei credințe, împinsă uneori până la misticism, în progresul științific sau tehnologic al lumii.” Acest punct de vedere exista încă din secolul al XVIII-lea, propus de Condorcet, urmând să fie condus mai departe Saint-Simon și discipolii lui.

Apariția expozițiilor universale în Anglia în anul 1851 semăna cu ceea ce Pascal Ory avea să numească „maturitazarea capitalismului liberal, a mașinismului și a liberului schimb.” În ceea ce privește menirea acestor expoziții universale în secolul al XIX-lea trebuie luat în considerare faptul că ea a contat pe un sprijin primit din partea „paternalismului unor regimuri politice, precum cel al lui Napoleon al III-lea.” Apar numeroase conferințe, congrese cu privire la diverse teme, Parisul ținând cap de afiș pentru un număr impresionant de mare al „manifestărilor științifice” care s-au desfășurat în anul 1878, dar mai cu seamă în anul 1937.

Dacă inițial expozițiile vizau domeniul industrial, economic începând cu anul 1878 a avut loc o lărgire a cadrului de referințe, afirmâdu-se din acel moment o universalitate tot mai accentuată, desigur fiind vorba de o perspectivă pozitivistă asupra termenilor folosiți în cadrul expozițiilor. Crystal Palace este considerat a fi de-a lungul timpului monumentul sacru al expoziției universale care a avut loc în Anglia în decursul anului 1851, în cadrul căreia ni s-a oferit o prezentare a produselor clasificate din punct de vedere tehnic.

„Practica s-a perpetuat în timp, numai că, de exemplu, în Rotonde der Industriepalast de la Viena (1873), vizitatorii nu au mai găsit compartimente cu categorii de produse, ci adevărate secțiuni economice naționale.” Totuși principiul național avea să domine continentul european. Desigur clasificarile din punct de vedere tehnice vor mai fi întâlnite ceva vreme peste Ocean, înglobând elemente care țin de social, exotism. Perspectiva pozitivistă nu v-a mai putea susțiune universalitatea, va avea loc o criză a conceptului de universalitate, având ca principal vinovat diversificarea specializărilor.

Expozițiile universale, definite din anul 1928 se vor axa în special pe elementele ce țin de latura națională a statelor care au participat în cadrul expozițiilor naționale. Este necesară prezentarea unui inventar al expozițiilor universale. Astfel, au avut loc următoarele expoziții universale :

„Londra (1851), New York (1853-4), Paris (1855), Londra (1862), Paris (1867), Londra (1871-4), Viena (1873), Philadelphia (1876), Paris (1878), Sidney (1879-80), Melburne (1880), Amsterdam (1883), Boston (1883-4), New Orleans (1884-5), Anvers (1885), Edinburgh (1886), Barcelona (1888), Glasgow (1888), Melburne (1888-9), Paris (1889), Chicago (1893), Anvers (1894), Bruxelles (1897), Paris (1900), Buffalo (1901), Glasgow (1901), Saint-Louis (1904), Liege (1905), Milano (1906), Londra (1908/ franco-britanică), Bruxelles (1910), Grand (1913), San Francisco (1915), Saint Diego (1915-6), Tokyo (1917), Wembley (1924-5), Paris (1925/arte decorative).

Pentru a putea ști cu exactitate care sunt criteriile după care unei expoziții i se acordă caraterul universal sau internațional au fost necesare înființarea unor comitete naționale care aveau rol în organizarea expozițiilor. Aceste comitete naționale au avut loc în Franța, Marea Britanie, Italia, Belgia etc. În anul 1907 la Paris, iar mai apoi în anul 1908 la Bruxelles a fost fondată Federația internațională a comintetelor naționle. În anul 1912 membri din 16 state au semnat o convenție prin intermediul căreia era legiferat statutul universal al unei expoziții. O expoziție era considerată universală doar dacă aceasta se afla sub controlul financiar și administrativ al instituțiilor publice, având loc cu o periodicitate de 3 ani în țări diferite, și o dată la 9 ani în aceași țară. Această convenție nu a putut intra în vigoare datorită izbucnirii Primului Război Mondial. Anul 1928 avea să stabilizeze încercările din anii precedenți printr-o conferință diplomatică organizată la Paris, la care au luat parte 40 de state, 31 dintre acestea semnând o convenția care atesta din acel moment caracterul internațional sau universal al unei expoziții.

„Conform documentului final, o expoziție era socotită internațională dacă la ea participau cel puțin două state (art.I); și universală când făcea inventarul mijloacelor utilizate, a programelor realizate sau de realizat în viitor în mai multe ramuri de activitate (art.II). Aceeași convenție a stabilit și frecvența organizării expozițiilor universale: o dată la 20 de ani de către un stat, o dată la zece ani de către state diferite (art.IV).”

Trebuie menționat faptul că deși aceste reglementări existau în baza acestei convenții și a BIE-ului (Biroul Internațional al Expozițiilor), totuși practica ne-a demonstrat de nenumărate ori după cel de-al Doilea Război Mondial că lucrurile nu au fost legiferate în tocmai după cum prevedea convenția. Astfel, convenția a beneficiat de o serie de modificări de-a lungul timpului, fără a se transforma însă contextul original al acesteia.

Ezxpozițiile universale din perioada 1851-1930 s-au sprijinit pe o dezvoltare imediată datorată revoluției industriale, și a ambițiilor coloniale cu care civilizația europeană venea în spate. Centrul acestor expoziții universale a fost reprezentat de ideea progresului material bazat pe invovarea tehnologică. Pavilioanele care curpindeau elemente ce țin de exotismul coloniilor și de caracteristicile etnografice ale „oamenilor primitivi” au constituit punctul de atracție al expozițiilor universale din perioada menționtă anterior. Această perioadă a fost denumită de către critici ca fiind „vârsta progresului”, este un prim moment în istoria umanității când a avut loc un important eveniment de schimb cultural.

În secolul al XIX-lea obiectele colectate au fost ordonate de clasificările gigantice care le-au făcut obiective comparabile, având ambiție filosofică și creativă. La început aveau logică, fiecare deținea un loc bine stabilit.

După Primul Război Mondial, dar și după cel de-al Doilea Război Mondial ideea tehnologiei ca sursă a progresului a fost modificată, s-a ajuns la concluzia că tehnologia ar putea să devină în scurt timp una distructivă, drept dovadă atrocitățile care au avut loc în timpul celor două războaie mondiale, și, ca urmare, folosirea mijloacelor tehnologice ar trebui să revină sub responsabilitatea socială dar și politică. Expozițiile universale până la al Doilea Război Mondial au fost cele care au idolatrizat progresul și au proiectat o lume mai bună.

Totuși, al Doilea Război Mondial conferea o schimbare de perspectivă, atracția progresului material avea să facă loc promovării progresului uman și a dialogului internațional prin intermediul expozițiilor universale care au existat. După al Doile Război Mondial clasificările au fost înlocuite de „sensul tematic”. Deși 1958 a reprezentat un moment în care în cadrul opiniei publice exista teama datorată armanentelor nucleare, „glorificare progresului a găsit însă soluția în celebrarea științei fundamentale.”

Expozițiile universale se axau încă pe ideea de tehnologie folosită ca un mijloc prielnic dezvoltării umane. Expoziția de la Bruxelles din 1958 a fost dedicată „Progresului și omenirii”, iar cea din Montreal din 1967 s-a intitulat „Omul și lumea lui.” Astfel, multitudinea acestor elemente reliefează caracterul progresist al expozițiilor universale care au dorit să creeze o platformă de discuții pașnice între state, promovând cooperarea la nivel internațional, chiar global. Mai mult, progresul datorat decolonizării a facilitat nașterea unor noi state care au participat în cadrul expozițiilor universale.

Aceste expoziții universale, care au fost denumite și Târguri din lume, au permis țărilor să își prezinte cultura lor, să împărtășească lumii întregi măiestria lor în ceea ce privește arhitectura și tehnologia. În cadrul acestor expoziții universale au fost prezentate o serie de invenții printre care cele mai importante au rămas de-a lungul timpului mașina de scris, telefonul, dar și elemente ce țin de noile tehnologii arhitecturale prezentate sub forma celebrului Turn Eiffel sau Statuii Libertății.

„Vara anului 2007 a fost marcată de nenumărate evocări ale Expoziției din 67.” Această expoziție nu a fost însemnată doar pentru cei vârstnici, ci i-a convins de asemeni și pe cei tineri că ea nu reprezintă „un eveniment din trecut ca oricare altul”, ci este mult mai mult; reprezintă fără îndoială o adevărată „experiență colectivă importantă.”

Astfel, expoziția din 1967 a venit ca o confirmare a ceea ce s-a numit „locul memoriei”; altfel spus această metaforă trimite la un fel de memorie vizuală și afectivă prin care o capodoperă reușește să rămână întipărită în memoria și în sufletul omului, fiind pur și simplu imposibil de uitat sau subapreciat.

Cu alte cuvinte, toate națiunile au nevoie de ceva care să le ofere echilibrul, stabilitatea și identitatea, iar pentru a rezolva eventualele crize identitare era nevoie de „locurile memoriei.” Este defapt spațiul și timpul în care sufletul și mintea se proiectează pe sine pentru a se simți liber, pentru a-și recupera identitatea și echilibrul; pentru a putea simți apartenența la un grup, țară, națiune.

Această expoziție din 1967 are o importanță deosebită pentru Montréal, Québec și Canada. Alături de toate celelalte expoziții universale, ea face parte dintr-o „categorie bine definită de evenimente internaționale” ce relevă o tradiție ce a luat naștere la mijlocul secolului al XIX-lea. Importanța acesteia este cu atât mai mare cu cât a reprezentat o oază de cultură și tradiție dar și o deschidere spre întrepătrunderea cu alte culturi.

Într-un secol și jumătate această tradiție a suferit multiple transformări, care au afectat atât „obiectivele expozițiilor” și organizarea lor, cât și semnificația și esența lucrurilor (capodoperele prezentate în cadrul lor). Cu privire la aceste evenimente părerile sunt împărțite; astfel încât sunt foarte mulți critici pentru care astfel de manifestări sunt efectiv inutile sau nu au nici o semnificație ( sunt lipsite de interes), iar pe de altă parte există și persoane fascinante de acestea, dar mai ales de semnificația și hermeneutica ascunsă în spatele acestor expuneri publice. Astfel, fac parte din folclorul expozițiilor universale ale secolului al XX-lea. În secolul al XIX-lea expozițiile universale au fost „singurele instituții internaționale adevărate”

Acest lucru a condus către finele secolului al XIX-lea la o adevărată proliferare a expozițiilor universale, care doar prin nume au atras alte cercuri de expoziții și o majoritate administrativă națională, cerând ulterior „reglementarea internațională prin reducerea frecvenței.” În anul 1928 s-au introdus aceste reglementări prin semnarea Convenției Expozițiilor Universale. Aceasta a limitat efectiv frecvența lor și a creat Biroul Internațional al Expozițiilor din Paris carea există și astăzi. Dispozițiile Convenției din 1928 au limitat frecvența expozițiilor universale și au atras implicit dezacordul statelor membre care au refuzat să renunțe la o mare parte din expoziții.

Încă de la început „s-a sărbătorit progresul, civilizația și țara, fiind marcate de tradiția expozițiilor industriale naționale din secolul al XIX-lea.” Expozițiile s-au prezentat pe sine sub forma unor competiții acerbe având juriu, medalii și premii, marcând astfel performanța și profesionalismul fiecărei țări participante, într-o formă „pacifistă”, fără violență. Era un veritabil progres al societăților.

Evoluția industriilor comerciale, dezvoltarea tehnică și științifică au redus în mod considerabil utilitatea lor ca mijloc de descoperire a inovațiilor. În 1920 funcționalitatea industrială și piața expozițiilor s-a accentuat considerabil, fiind în concurență cu târgurile industriale internaționale mari. Astăzi nu le mai numim universale ci pur și simplu „expo”, termen care desemnează expuneri, expoziții anule. Expozițiile universale au reprezentat un moment semnificativ în istoria umanității, care a marcat progresul: acestea au prezentat minunile științei, tehnologiei și inovației sociale și utopiile.

Deseori când vorbim de progres ne referim la un contrast vizibil între ce a fost și ceea ce este, de un progres inevitabil și vizibil al civilizației. „La inceputul secolului trecut, un om de afaceri britanic a spus că expozițiile universale au fost pentru state singura modalitate legitimă de a-și face publicitate.” Dacă analizăm cele spuse anterior, ajungem la concluzia că acesta a fost felul în care, atât țările participante și, mai ales, țara gazdă, au dorit să își prezinte imaginile naționale lumii întregi.

Totuși trebuie avut în vedere faptul că expozițiile universale au fost de obicei create ca urmare a intersectării mai multor voințe, a anumitor preocupări politice, care de cele mai multe ori nu au avut legătură cu structura logică a expoziției în sine. Există clar diferențe notabile între expoziții, statele participante având o prestație din ce în ce mai bună pe măsura trecerii timpului în cadrul acestor expoziții universale; calitatea stilului de viața cunoscuse în secolul al XIX-lea o îmbunătățire semnificativă, calitatea instituțiilor statutului era din ce în ce mai bună și ea. Viața socială prinsese un alt contur în secolul al XIX-lea, acest lucru era cu atât mai vizibil la aceste expoziții universale.

3. 2. Analiză unor Expoziții Universale: Expoziția universală din Londra 1851, Expoziția universală din Paris 1889, Expoziția universală de la Chicago 1933-1934

Expoziția Universală din Londra 1851

În urma mai multor expoziții industriale și naționale, comisia condusă de către Henry Cole, ministrul de Comerț, cere prințului Albert să organizeze o expoziție la nivel internațional aducând în sprijinul acestei propuneri argumentul că poate aduce în cadrul acestei expoziții participarea mai multor țări. Regina Victoria este cea care a recomandat ca locația pentru această expoziție universală să fie la Hyde Park. Fondurile pentru această expoziție au fost oferite de către Royal Society. Joseph Paxton, arhitectul peisagist, este cel care a propus în mai 1850 proiectul pentru clădire, o clădire de fier și sticlă care să protejeze copacii batrâni atât de importanți pentru regina Victoria, acest loc purtând numele din momentul avizării comiei de Crystal Palace. Construcția a durat 6 luni. Această primă expoziție mondială a permis Angliei să-și consolideze supremația industrială, și a fost un succes și din punct de vedere al beneficiilor materiale.”

Expoziția din Londra 1851 era împărțită în patru categorii: materii prime, mașini, arte plastice și producători. „Crystal Palace a devenit în scurt timp primul parc tematic din lume, oferind divertisment, un montagne russe, meciuri de cricket.”

Cu adevărat impresionant este un sector al grădinii în care există o mlaștină preistorică cu modele de dinozauri. Nici Crystal Palace nu a fost ocolit de criza financiară, ba mai mult în noaptea de 30 decembrie 1866 partea de nord a clădirii a fost serios avarită de un incendiu, în urma sa rămând distruse și o partea a exponatelor ce țineau de istoria naturală.

Fără îndoială expoziția universală din 1851 este tiparul, arhetipul și totodată modelul de referință pentru expunerile viitoare. Împreună cu Palatul de Cristal, a marcat încă de la început, din faza incipientă importanța ulterioară în procesul de dezvoltare arhitecturală. Succesul a fost impresionant, declanșând o adevărată „mișcare de expoziții” a căror importanță va fi dată până la Primul Război Mondial de expozițiile „clasice”:

cele pariziene (1855, 1867, 1878, 1889 și 1900)

cele americane:

Philadelphia 1876

Chicago 1893

Saint-Louis 1904

Expozitia Universală de la Paris 1889

Această expoziție a fost un prim moment de comemorare a celor 100 de ani de la Revoluția Franceză, dar în același timp un prilej pentru a celebra dreptul la muncă. Pentru a preveni conflicte care puteau apărea între monarhiile europene (Austria și Rusia), expoziția universală a fost prezentată ca având legătură cu Revoluția Franceză. A existat în cadrul acestei expoziții universale o întârziere care a făcut ca marile puteri, națiuni să nu poată participa, excepția fiind în acest caz doar State Unite. Deși statele nu au putut participa într-un număr mare datorită întârzierii începerii expoziției universale, nu putem spune același lucru și despre companiile statelor care au venit într-un număr semnificativ de mare. Succesul acestei expoziții universale a fost datorat în mod expres prezenței celor două structuri: Turnul Eiffel și galeria de mașini.

Aceste două structuri din cadrul expoziției universale de la Paris 1889 au fost considerate impresionante prin dimenisiunile pe care le-au avut. Turnul Eiffel a fost impresionant prin înălțimea sa, iar galeria de mașini din pricina domeniilor vizate. Expoziția a întâmpinat un real succes și datorită numeroaselor spectacole, focuri de artificii, toate aceste elemente contribuind la un triumf total al evenimentului.

Numeroase exponate printre care cele mai sus menționate au fost în măsură să ilustreze noile tehnologii, decoperiri economice și sociale; au existat și exponate care au fost dedicate trecutului și culturilor mai puțin dezvoltate.

„Expoziția universală de la Paris din 1889 a fost un eveniment al industriei, artei, chiar și al istoriei. Întreaga lume se adună pentru a arăta progresul științei sale, comorile artelor sale, minunile industriei sale și curiozități de orice fel.” A fost o expoziție extraordinară care va rămâne în istoria expozițiilor universale ca fiind una dintre cele mai colosale pe care umanitatea avea să le vadă. Gradul rapid cu care avansa, execuția design-ului au propulsat-o în topul expozițiilor universale, una dintre cele mai spectaculoase expoziții.

Cu prilejul acestui eveniment Franța a dorit să arate încă o dată lumii întregi poziția de vârf pe care o deține în domeniul artei, expoziția universală atrăgând la Paris jumătate din lumea civilizată. De remarcat sunt cuvintele rostite de președintele Republicii, M. Carnot cu privire la expoziția universală de la Paris din 1889: „Expoziția din 1889 a fost din toate privințele demnă de Franța, demnă de amintirile minunate evocate de data sa. Se va lăsa o pagină frumoasă în istoria activității umane.” Franța a găsit prin intermediul acestei expoziții universale o rampă de extindere a ideii de pace, ea și-a recăpătat locul în rândul statelor civilizate. Un progres semnificativ pe care națiunea franceză l-a făcut după Revoluția Franceză. A fost un succes care a depășit cu mult așteptările inițiale, națiunea pacifistă a ieșit victorioasă. Expoziția s-a bucurat de un număr imens de vizitatori, 12 milioane, fapt care demonstrează importanța succesului material pe care l-a avut; cea mai relevantă este fără îndoială importanța acestui eveniment științific și industrial pe care a avut-o în cadrul statelor participante, în cadrul mentalității, în modul în care va fi privită Franța începând cu acel moment glorios de afirmare. A fost denumită deseori „târg gigantic al progresului”, datorită numărului impresionant de vizitatori.

„Expoziția universală de la Paris din 1889 a fost un eveniment creat pentru toate categoriile de vârstă, ea a reunit în același loc atât oamenii de știință cât și oameni care nu beneficiau de o asemenea educație, a reprezentat o incomparabilă « lecție».” Cu alte cuvinte, expoziția universală de la Paris din 1889 a conferit lumii întregi lecția emancipării, o lecție a unui progres inevitabil de care societatea franceză, și nu numai, avea nevoie pentru a-și redobândi statutul în cadrul națiunilor civilizate.

Expoziția universală din 1889 la fel ca toate celelalte târguri ale secolului al XIX-lea , a fost în principal preocupată de progresul și de modernizarea lumii civilizate. „Expoziția a fost situată langă râul Sena în fața Turnului Eiffel, aceasta a fost reprezentată de patruzeci și patru de culturi diferite pe un teren de 400 de metri de-a lungul Quai d’Orsay.” Expoziția a fost grupată în trei mari categorii care au vizat: preistoricul, istoricul și contemporanii primitivi. În cadrul preistoricului au fost elemente care făceau referire la însemnătatea culturilor pe care de dispariție, istoricul avea în componența elemente incipiente ale statelor existente, iar contemporanii primitivi se refereau în special la culturile africane.

Trebuie avut în vedere însă în contextul analizei acestei expoziții universale de la Paris din 1889 și poziția pe care România a deținut-o, ce a însemnat pentru spațiul românesc această expoziție universală, ce anume avea să aducă nou în contextul schimbărilor. Astfel, „[…] prezența românească la manifestarea de la Paris avea în ochii unor contemporani o dimensiune morală. Și aceasta dincolo de mizele recunoașterii internaționale a identității culturale a României și a progreselor economice ori politice ale acesteia.” Ceea ce dorea să dovedească România prin participarea în cadrul acestei expoziții universale era în fond progresul politicii dar mai cu seamă cel material datorat dezvoltării industriei și comerțului.

Expoziția universală de la Paris din 1889 a reprezentat momentul fastuos al recunoașterii identităților naționale a țărilor participante, un moment semnificativ pentru ideea progresului societăților. Poziția pe care România o va deține din momentul participării la această expoziție universală din 1889 este una emblematică, reprezentativă pentru ideea încrederii în progresul mentalităților europene cu privire la spațiul românesc. Astfel, România se afla „în interiorul spațiului cultural european: nu mai era vorba de un «Orient barbar», sau de o «punte» între Asia și Europa, ci de cea mai occidental țară din Balcani sau, pur și simplu, de «Orientul Europei».”

Expoziția universală de la Chicago 1933-1934

În anul 1933 porțile se deschid pentru cea mai mare petrecere văzută vreodată de ziua orașului Chicago. Această perioadă a fost denumită Secolul Progresului Expozițiilor, mai bine cunoscut sub numele de Tărgul din Chicaho 1933-1934, cel care comemorează progresul uimitor care a fost făcut de la fondarea orașului, cu doar 100 de ani în urmă. A avut loc o asociere a celor mai cunoscute, celor mai mari companii din America, care alături de alte state din lumea întreagă au prezentat istoriile lor precum și cele mai noi produse. Din cauza dificultăților financiare existente în acea perioadă marea deschidere a expoziției universale părea din ce în ce mai îndepărtată, practic de nerealizat. Ajutorul nu a întârziat să sosească din partea micilor investitori care au oferit un sprijin la consolidarea financiară a marii deschideri a expoziției.

Expoziția aceasta s-a bucurat de asemenea de un număr mare de vizitatori, 39 de milioane, dar mai cu seamă de un profit substanțial la finalul ei. Principalele puncte de atracție ale acestei expoziții au fost reprezentate de colecția unor fotografii extrem de rare nepublicate anterior.

Tema expoziției, „Un secol de Progres”, avea să prezinte vizitatorilor noile tehnologii ale celor 100 de ani de inovații. A fost o expoziție universală inovatoate tocmai datorită temei sale centrale care a ghidat întreaga expoziție. A fost un moment al abandonării ideii de competiție între state, de concurență. Eliminarea produselor din cadrul expoziției a condus la prezentarea unor elemente de arhitectură tradițională relevantă pentru fiecare țară participantă. În cazul construcției de case se dorea proiectarea unei arhitecturi inovatoare.

Această expoziție universală de la Chicago a fost spectaculoasă datorită modului în care a fost organizată, ea a avut un parc de distracții care avea o zonă de divertisment și una denumită zonă „culturală”

Au reprezentat expozițiile universale imaginile identității naționale?

Dacă analizăm modul de organizare și felul în care fiecare stat participant în cadrul unei expoziții a dorit să surprindă publicul dar și pe celelalte state prin intermediul specificului național putem da un răspuns pozitiv acestei întrebări. Astfel,

„Comparând expozițiile universale de la Chicago (1893) și Paris (1900) constatăm existența a două profile ideologice, extrem de accenntuate, specifice fiecărui spațiu cultural care a produs aceste manifestări; pe de o parte mesianismul Lumi Noi, pe de alta, apoteoza naționalistă a bătrânului continent.”

În cadrul expoziției universale de la Paris din 1900 se dorea o proiectare a „Rue des Nations, pitorească și cosmopolită, care își făcuse loc pentru prima dată apariția în 1878.” Statele participante la această expoziție universală aveau destinate câte un pavilion pe o anumită stradă care aparținea orașului gazdă, ilustrând o adevărată „panoramă universală.”

Întregul secol al XIX-lea a fost dominat de încercarea de a reînvia și proiecta în fața întregii umanității istoria secolelor precedente care au condus la o imagine a omenirii așa cum arăta ea în acel moment al secolului al XIX-lea, se dorea ca umanitatea să nu își piardă în goana sa spre un viitor mai bun originile dar mai ales evenimentele care au schimbat marcabil traseu ei de-a lungul timpului. Georges Berger este cel care preia inițiativa și realizează în cadrul expozițiilor universale diferite secțiuni cu elemente reprezentative pentru istora fiecărei țări. În acest sens putem oferi câteva exemple notabile:

„[…]; fațada Spaniei era o sinteză (desigur readusă ca dimensiuni) a trei monumente, considerate de oficialii de la Madrid drept reprezentative pentru arhitectura și istoria iberică: Alhambra, Alcazar și Khalifa, în timp ce responsabilii belgieni au ales și îmbinat trei specimene de case din veacul al XVI-lea provenind din Anvers, Gand și Liege.”

Era vizibil faptul că statele participante în cadrul acestor expoziții universale erau încă făptașele unui progres continuu, însă ceea ce este cu adevărat important în cadrul acestei analize este modalitatea în care aleg să avanseze pe o nouă treaptă a progresului prin păstrarea vie a izvoarelor istorice, a spiritului istoric și civic al fiecărui individ în parte. Se dorea un progres prin apel la o recunoaștere istorică a speficității fiecărei țări. Aceasta a reprezentat o cale veritabilă de urmat: să evoluăm din toate punctele de vedere noi ca oameni, ca societăți fără să uităm că păstrăm încă pe umerii noștri greutatea anilor afirmării, schimbărilor, să progresăm frumos spre un viitor mai luminat dar să facem apel întotdeauna la istoria noastră și să ne mândrim cu ea și față de celelalte state.

În mare parte la acest lucru aspirau statele participante la expoziții universale să aibă posibilitatea în cadrul acestora de a-și proiecta prin intermediul secțiunilor pe care le aveau elementele cele mai relevante pentru specificul lor național. Desigur, nu trebuie neglijat în cadrul acestora și designul pe care l-au avut expozițiile universale care de asemenea era în măsură să ilustreze modul în care mentalitatea și arta evoluau concomitent.

„Reconstituirile, ca și caracterul public al expozițiilor au făcut posibilă legătura dintre artă și vulgarizare. Tehnicile folosite pentru construcția fațadelor naționale, apelul la stilul arhitectonic specific unei anumite țări ( decoruri care, în cele din urmă, mimau originalitatea) creau o «iconologie arhitecturală», un clișeu destul de consistent pentru un public lărgit (era vremea când tocmai se năștea «cultura de masă»). Acest public putea sesiza valențele ideologice, naționale cu care pavilioanele erau investite.”

Progresul din secolul al XIX-lea, când au avut loc aceste expoziții universale care sunt analizate prin intermediul acestui studiu de caz, a fost într-o relație strânsă cu modul în care au evoluat mentalitățile oamenilor, cu modul în care avea să evolueze sectorul cultural lucrul acesta fiind atât de vizibil prin intermediul expozițiilor universale. Ele au reprezentat o oază a evoluției din secolul al XIX-lea. Contextul istoric a fost foarte important în momentul afirmării acestor expoziții universale. „Naționalismul statelor prezente la expoziția universală din 1900 aparținea secolului al XIX-lea, expresia acestuia gravitând în jurul reprezentativității romantice și/eclectice care sintetiza întreaga istorie a statului respectiv.”

Schimbarea de paradigmă avea să aibă loc câțiva ani mai târziu, când în contextul unor evenimente mai puțin încărcate ideologic, este vorba aici de Barcelona anilor 1929 precum și de Burxelles în 1935, „[….] imaginea propagandei naționale la nivelul pavilioanelor expoziționale s-a schimbat radical. Eclectismul romantic dispăruse, locul său fiind luat de creațiile arhetipale ale «arhitecților de curte» ai lui Mussolini sau Hitler.” În cazul arhitecturii clasice, fie că era greacă sau romană, se recunoșteau elementele de ordin fascist care erau prezente. De remarcat este faptul că:

„Indiferent însă de modificările opțiunilor arhitecturale, în funcție de cele pe care le-am evocat mai devreme, interiorul pavilioanelor naționale era întotdeauna organizat în conformitate cu ideologia oficială a statelor pe care le reprezentau, serviciile de propagandă externă ale acestora fiind primele chemate să se implice într-o atare întreprindere.”

Acest lucru denotă inconveniența sistemului de guvernare care îngreuna pașii spre aplicabilitatea ideii de progres de care omenirea avea atâta nevoie. Atâta vreme cât sistemul era unul represiv și reticent la ideea de progres, totul fiind posibil doar sub forma doctrinară era dificil de făcut pași spre o liberalizare a mentalităților dar nu imposibil. Sfârșitul de secol XIX avea să ne confirme acest lucru.

La o analiză profundă a rapoartelor dintre identitate și imagine constatăm faptul că de cele mai multe ori acestea sunt destul de subtile. Designer-ul a avut un rol important în proiectarea imaginii și a identității naționale.

„În 1889 din cele șaptesprezece țări latino-americane participante în cadrul expoziției universale de la Paris doar pavilionul mexican a fost proiectat de un mexican, în vreme ce celelalte au folosit serviciile europenilor sau a colegilor expatriați.”

Se încerca proiectarea unei imaginii care să nu aibă elemente care să pună într-o zonă mai umbrită țara, ci care să confere o imagine cât mai apropiată de realitate. Pavilionul Argentinei a fost cel care a reflectat cel mai bine diversitatea culturală, „o diversitatea a elementelor europene care au format populația.” La polul opus avem situația Mexicului : „pavilionul său a prezentat o imagine a cărei scop evident a fost de a demonstra integrarea într-o singură națiune mexicană din toate părțile de populație, o descendență indigenă și europeană.” Construirea imaginii statelor a ținut în special de modul în care aceste state doreau să-și auto-glorifice identitatea națională.

Pavilionale reprezentative pentru fiecare țară participantă la aceste expoziții universale foloseau o imagine ce se baza în special pe inovațiile din domeniul științific dar și tehnic, pe elemente ce țin de patriotism, dar și pe frumusețea peisagistică. „În ceea ce privește relația actuală și viitoare între «Expo» și construcții sau confirmari de identitate, se ridică multe întrebări.”

Luând în considere contextul istoric în care prinde contur ideea acesta de expoziție, inițial târg așa cum am menționat la începutul studiului de caz, precum și modul în care au fost organizate aceste expoziții universale este clar că exista încă vie flacăra încrederii în progres. Fără îndoială statele mai cu seamă după cele două războaie mondiale doreau să coopereze pentru a menține și a întări pacea globală. Afirmarea specificului național al țărilor a primat în cadrul expozițiilor. A fost un moment al „globalizării culturale” dacă o putem numi în acest fel, pentru că practic fiecare stat în parte împărtășea din elementele sale definitorii ale identității naționale la nivel internațional, și astfel își căpătau supremația la nivel internațional în cadrul statelor importante ale lumii.

Încrederea în progres este oglindită prin intermediul periodicității, a frecvenței ridicate cu care aveau loc aceste expoziții universale. Este totuși un element al evoluției, faptul că statele participante doresc să prezinte lumii întregi noi aspecte inovatoare de fiecare dată când iau parte în cadrul acestor expoziții universale. Generațiile se schimbă dar progresul continuă. Inovațiile vin să întărească și mai mult schimbarea de mentalitate, aspirația spre lucruri care să denote un univers care a învățat din greșelile trecutului, care și-a asumat elementele definitorii identității sale și care încearcă necontenit să schimbe aspectele întunecate într-o oază de lumină, într-un pas spre progres.

Nu poți schimba trecutul dar poți îndrepta modul în care se va proiecta viitorul tău ca stat, și felul în care tu ești perceput de celelalte state. Acest lucru a fost înțeles de țări de-a lungul timpului, a fost poate un prim moment de conștientizare dar mai ales de concretizare prin intermediul expozițiilor universale. Evoluăm inevitabil, dar depinde de noi cum evoluăm, de felul în care vrem să percepem această evoluție.

Expozițiile universale au reprezentat momentul „emancipării sociale”, evenimentele care aveau să devină deliciul oamenilor interesați de cultură, arhitectură, au fost o oază a diversității culturale la nivel internațional. Încrederea în progres reiese chiar din dorința organizării unei noi expoziții universale, dorință care de-a lungul timpului a devenit defapt o necesitate, o necesitate de a expune noi elemente cu adevărat excepționale. Medaliile și premiile opținute la aceste expoziții universale erau o recunoaștere a importanței aspectelor prezentate în secțiunile dedicate țării respective.

CONCLUZII

Consider că prin prezenta lucrare am reușit să îmi ating obiectivele inițiale, acelea de a expune prin intermediul expozițiilor universale validitatea încrederii acordată în secolul al XIX-lea ideii de progres. Analizând expozițiile universale pe care le-am prezentat în cadrul acestei lucrări, am confirmat ipoteza inițială menționată mai sus, și am ajuns spre finalul acestei lucrări la concluzia că ideea de progres a fost reflectată prin intermediul expozițiilor universale care au ilustrat în același timp identitatea statelor participante. Prin prezenta analiză făcută, în principal, asupra expozițiilor universale de secol XIX am dorit să subliniez și importanța identității naționale în epoca încrederii în progres.

Prin intermediul cercetării bazată pe articolele preluate din presa internațională, am dorit efectuarea unei analize care să poată să îmi ateste sau nu ipoteza de la care am pornit. Articolele au scos la lumină dorința statelor de a se afirma la nivel internațional, încercarea de a evolua pozitiv într-o ierarhie socială care să le asigure recunoașterea la nivel global. Se urmărea prin intermediul sectoarelor, a pavilioanelor care erau atribuite fiecărui stat participant, o recunoaștere a inovațiilor din domeniul științific, tehnologic, a avansului din domeniul culturii pe care fiecare societate dorea să îl realizeze, și astfel să-i fie valorificat statul atât la nivel național dar mai ales la nivel internațional.

Ideea de progres a fost ilustrată în cadrul acestor expoziții universale analizate și prin intermediul dialogului intercultural care s-a produs în mod evident între state. Esențial pentru valorificarea subiectului propus în această lucrare a fost analiza contextului istoric care a condus umanitatea la progresul specific lumii moderne și la o mare încredere în posibilitatea progresului. Astfel, prin intermediul primelor capitole am reușit să tratez această chestiune oferind cadrul istoric, politic, social cuprins într-o perioadă bine delimitată în timp, este vorba de o analiza a secolelor XVIII-XIX. Ceea ce am prezentat în cadrul acestor prime capitole au fost aspectele fundamentale ale evoluției în timp și spațiu ale societății și gândirii europene, necesare în realizarea analizei asupra expozițiilor universale.

Am pornit în această lucrare prin a prezenta într-un cadru general contextul apariției ideilor despre progres; prin definirea conceptului de progres am putut analiza ulterior legătură dintre schimbarea percepției asupra timpului și apariția ideii de progres. Evenimentele care au avut loc în cadrul Revoluției Franceze și cea industrială mi-au putut conferi în cadrul primului capitol un răspuns la întrebarea Va fi societatea pregătită de schimbare?. Da era posibilă, umanitatea dorea o schimbare fără precedent în istorie, era avântul eliberării de sub controlul ideologic al secolului XVIII. O lume care a fost îndoctrinată cu o anumită mentalitate dorea să se afirme triumfător printr-o evoluție în bine, să progreseze. Primul capitol, dar mai ales cel de-al doilea mi-au conturat ideea unei dezvoltării în planul gândirii și al mentalităților, care consider că a fost primordială pentru emanciparea societății. Ideea de egalitate, de libertate de gândire, de acceptare a semenilor, toate acestea nu sunt altceva decât temeiuri ale încrederii în progres.

Jacqueline Russ prin intermediul cărții sale, Aventura gândirii europene, mi-a conturat „scena internațională” pe care a fost proiectată ideea progresului. Desigur, la rândul lor Richard Rorty, Vattimo prin studiile lor, au avut o contribuție substanțială în creionarea liniilor generale cu privire la ideea de progres de secolele XVII-XIX. Ideile dezvoltate de aceștia dar și de alți autori pe care i-am menționat în prezenta lucrare au ilustrat importanța dezvoltării științifice, a apariției inovațiilor din diferite domenii ( lucru ilustrat mai ales în cadrul expozițiilor universale) pentru afirmarea și consolidarea ideii de progres. În capitolul al doilea atenția a fost centrată asupra sectorului științific cu preponderență și am dezbătut mai pe larg aspectele legate de revoluția industrială. Aceste elemente au fost cu atât mai importante cu cât ele au reprezentat un element cheie în decursul analizei expozițiilor universale, întrucât pe baza lor statele participante la aceste expoziții universale au putut să-și construiască imaginea identitară despre care am vorbim mai sus.

Aspectele teoretice prezentate inițial au ilustrat validitatea ideii de progres și au contribuit la încrederea pe care i-a acordat-o societatea, care deși inițial a fost reticentă la tot ceea ce reprezenta nou, o scoatea din rutina zilnică, iar mai apoi s-a temut de ceea ce ar putea să producă dezvoltarea instrumentelor militare, atomice, (mai cu seamă în perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial) omenirea nu a încetat să creadă în progres.

Cea mai importantă contribuție în cadrul acestei lucrări a reprezentat-o interpretarea și utilizarea articolelor fie din limba engleză, fie din franceză pentru tema de licențeă, întrucât majoritatea articolelor în limba română ilustrau destul de succint cadrul general al acestor expoziții universale, accentul fiind pus pe influența spațiului românesc în cadrul acestor expoziții universale, pe impactul la nivel internațional al României ca stat.

Lucrarea de față aduce un plus față de altele prin intermediul analizei detaliate asupra expozițiilor universale, s-a dorit realizarea unei cronologii istorice pe parcursul întregii lucrări, cu accente pe secolul al XIX-lea căruia i-am detaliat mai mult elementele primordiale relevante pentru ideea de progres, pentru încrederea acordată acestei ideii. Expozițiile universale au reprezentat un veritabilă expresie a încrederii în progres întrucât ele au devenit în scurt timp un mod de viață, o necesitate de afirmare a statelor la nivel național și internațional.

ANEXE

Expoziția din Londra 1851-Crystal Palace

Expoziția din Paris 1889-Turnul Eiffel

Bibliografie

CHILDE, V. Gordon, Făurirea civilizației, București, Editura științifica, 1966.

COMPAGNON, Antoine, Jacques, Seebacher, Coord, Spiritul Europei, vol. 2 – Cuvinte și lucruri, Traducere de Bogdan Udrea și Dan Stănescu, Editura Polirom, 2002.

DOBRESCU, Paul, Computere și trandafiri sau paradoxurile progresului, Editura Politică, București, 1988.

KOSELLECK, Reinhart,Conceptele și istoriile lor , traducere din limba germană de Gabriel H. Decuble și Mari Oruz Editura Art, Bucureși, 2009.

MARX, Karl, Scrieri din tinerețe, București, Editura politică, 1968.

RADU, George, Ideea de progress cultural în lumea contemporană, București, Editura Junimea, 1981.

RORTY, Richard, în Adevăr și progres, Traducere de Mihaela Căbulea, București, Editura Univers, 2003, (Capitolul: „Raționalitate și diferență culturală”).

RUSS, Jacqueline, Aventura gandirii europene, Traducere de Gabriel Madare și Maria-Mariana Madare, Prefată de G. Master X, Iași, Institutul European, 2002.

Brigitte Schroeder-Gudehus, Progrès et fierté: les expositions universelles, Département de science politique, Université de Montréal, Paris.

VATTIMO, Gianni, Sfârșitul modernității, Editura Pontica, 1993.

VLAD, Laurențiu,, Pe urmele „Belgiei Orientului”. România la expozițiile universale sau internaționale de la Anvers, Bruxelles, Liege Și Grand (1894-1935), București, Nemira, 2004.

VLAD, Laurențiu, Imagini ale identității naționale-România la expozițiile universale și internaționale de la Paris, 1867-1937, Ediție a doua revăzută și adăugată, Iași, Editura Institutul European, 2007.

Gordon Marshall și John Scott (ed.), Dicționar de sociologie, Trad. Raluca-Nicoleta Țurcanu, Cătălin Georgescu, București, Editura All, 2014.

Surse web

http://www.academia.edu/3536932/Philosophy_of_history;

http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=PROGRES;

http://hiphi.ubbcluj.ro/Public/File/sup_curs/istorie21.pdf;

http://gallica.bnf.fr/ark:/12148/bpt6k101973s/f9.image;

http://ro.scribd.com/doc/56448528/Reinhart-Koselleck-Conceptele-Si-Istoriile-Lor#scribd;

http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/bmsap_0301-8644_1872_num_7_1_4511;

http://www.bie-paris.org/site/en/expos/about-expos/what-is-an-expo;

http://www.worldsfairphotos.com/century-progress/book.htm;

http://www.bbc.co.uk/london/content/articles/2004/07/27/history_feature.shtml;

http://www.worldfairs.info/expohistorique.php?expo_id=1;

http://digital.lib.umd.edu/worldsfairs/record?pid=umd:1017;

http://www.worldfairs.info/forum/viewtopic.php?f=438&t=1861;

http://www.worldfairs.info/forum/viewtopic.php?f=438&t=1865; http://www.worldfairs.info/forum/viewtopic.php?f=438&t=648;

http://www.bie-paris.org/site/en/expos/past-expos/past-expos-a-short-history-of-expos;

http://www.worldfairs.info/forum/viewtopic.php?f=438&t=2697;

http://www.worldfairs.info/expohistorique.php?expo_id=6;

http://www.bie-paris.org/site/en/expos/about-expos/what-is-an-expo;

http://ro.scribd.com/doc/47653499/Dictionar-de-Sociologie#scribd.

Bibliografie

CHILDE, V. Gordon, Făurirea civilizației, București, Editura științifica, 1966.

COMPAGNON, Antoine, Jacques, Seebacher, Coord, Spiritul Europei, vol. 2 – Cuvinte și lucruri, Traducere de Bogdan Udrea și Dan Stănescu, Editura Polirom, 2002.

DOBRESCU, Paul, Computere și trandafiri sau paradoxurile progresului, Editura Politică, București, 1988.

KOSELLECK, Reinhart,Conceptele și istoriile lor , traducere din limba germană de Gabriel H. Decuble și Mari Oruz Editura Art, Bucureși, 2009.

MARX, Karl, Scrieri din tinerețe, București, Editura politică, 1968.

RADU, George, Ideea de progress cultural în lumea contemporană, București, Editura Junimea, 1981.

RORTY, Richard, în Adevăr și progres, Traducere de Mihaela Căbulea, București, Editura Univers, 2003, (Capitolul: „Raționalitate și diferență culturală”).

RUSS, Jacqueline, Aventura gandirii europene, Traducere de Gabriel Madare și Maria-Mariana Madare, Prefată de G. Master X, Iași, Institutul European, 2002.

Brigitte Schroeder-Gudehus, Progrès et fierté: les expositions universelles, Département de science politique, Université de Montréal, Paris.

VATTIMO, Gianni, Sfârșitul modernității, Editura Pontica, 1993.

VLAD, Laurențiu,, Pe urmele „Belgiei Orientului”. România la expozițiile universale sau internaționale de la Anvers, Bruxelles, Liege Și Grand (1894-1935), București, Nemira, 2004.

VLAD, Laurențiu, Imagini ale identității naționale-România la expozițiile universale și internaționale de la Paris, 1867-1937, Ediție a doua revăzută și adăugată, Iași, Editura Institutul European, 2007.

Gordon Marshall și John Scott (ed.), Dicționar de sociologie, Trad. Raluca-Nicoleta Țurcanu, Cătălin Georgescu, București, Editura All, 2014.

Surse web

http://www.academia.edu/3536932/Philosophy_of_history;

http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=PROGRES;

http://hiphi.ubbcluj.ro/Public/File/sup_curs/istorie21.pdf;

http://gallica.bnf.fr/ark:/12148/bpt6k101973s/f9.image;

http://ro.scribd.com/doc/56448528/Reinhart-Koselleck-Conceptele-Si-Istoriile-Lor#scribd;

http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/bmsap_0301-8644_1872_num_7_1_4511;

http://www.bie-paris.org/site/en/expos/about-expos/what-is-an-expo;

http://www.worldsfairphotos.com/century-progress/book.htm;

http://www.bbc.co.uk/london/content/articles/2004/07/27/history_feature.shtml;

http://www.worldfairs.info/expohistorique.php?expo_id=1;

http://digital.lib.umd.edu/worldsfairs/record?pid=umd:1017;

http://www.worldfairs.info/forum/viewtopic.php?f=438&t=1861;

http://www.worldfairs.info/forum/viewtopic.php?f=438&t=1865; http://www.worldfairs.info/forum/viewtopic.php?f=438&t=648;

http://www.bie-paris.org/site/en/expos/past-expos/past-expos-a-short-history-of-expos;

http://www.worldfairs.info/forum/viewtopic.php?f=438&t=2697;

http://www.worldfairs.info/expohistorique.php?expo_id=6;

http://www.bie-paris.org/site/en/expos/about-expos/what-is-an-expo;

http://ro.scribd.com/doc/47653499/Dictionar-de-Sociologie#scribd.

ANEXE

Expoziția din Londra 1851-Crystal Palace

Expoziția din Paris 1889-Turnul Eiffel