Expansiunea N.a.t.o. de la Idee la Practica
Expansiunea NATO – de la idee la practică
Expansiunea NATO – de la idee
la practică
Cuprins
Introducere
Capitolul I. Efectul Phoenix. Emergența unei noi ordini mondiale
Idei, identități, interese
Evoluții și procese
NATO – SUA
Rusia
Capitolul II. Ciocnirea civilizațiilor. Mesianism și leadership în contextul extinderii NATO
2.1. Destinul mesianic al Statelor Unite ale Americii
2.2. Destinul mesianic al Rusiei
Capitolul III. De la idee la practică
3.1. Administrația Clinton
3.1.1. Argumente ideatice, identitare, mesianice
3.1.2. Argumente practice, materiale
3.2. Congresul American
3.2.1. Argumente ideatice, identitare, mesianice
3.2.2. Argumente practice, materiale
3.3. Administrația Elțîn
3.3.1. Argumente ideatice, identitare, mesianice
3.3.2. Argumente practice, materiale
3.4. Duma
3.4.1. Argumente ideatice, identitare, mesianice
3.4.2. Argumente practice, materiale
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Studiul interacțiunii dintre state, explicarea fenomenelor aferente schimbărilor bruște ale scenariilor mondiale, alături de înțelegerea demersurilor întreprinse și a măsurilor luate de factorii de decizie reprezintă un proces complex, dificil, dar esențial pentru un istoric, diplomat sau specialist în relații internaționale. Complexitatea procesului este cu atât mai mare cu cât implică o abordare multi și trans-disciplinară, importul metodologic din mai multe domenii și subdomenii ale științelor sociale fiind inerent.
Lucrarea de față propune o abordare modernă a uneia dintre temele cele mai interesante și totodată sensibile ale lumii post-Război Rece, îmbinând elemente de teoria relațiilor internaționale, sociologie, antropologie și istorie pură. Ipoteza de la care am pornit este aceea că relația stabilită între Statele Unite ale Americii și Federația Rusă după prăbușirea U.R.S.S., în contextul reformei și expansiunii Alianței Nord-Atlantice, nu poate fi explicată analizând strict deciziile factorilor de decizie, fără a vedea ce stă, de fapt, în spatele hotărârilor respective. Astfel, am căutat să prezint ceea ce se află dincolo de cortina scenei mondiale, dincolo de prejudecăți, scenarii închipuite de diverși actori și de un nivel superficial de percepție a evoluției interacțiunii. Scopul lucrării nu este nicidecum prezentarea cronologiei relației dintre cele două părți, ci identificarea, clasificarea, ierarhizarea și analizarea acelor aspecte primare ale politicii externe ale celor doi actori (SUA și Rusia), adică a elementelor identitare, a ideilor și percepțiilor lor, ca însăși bază a acțiunilor lor. Pe cale de consecință, teza acestei lucrări este aceea că ideile și percepțiile actorilor internaționali primordiali – statele, adânc înrădăcinate în mentalul colectiv al popoarele înglobate, reprezintă forțele motrice și determinante ale acțiunii lor externe și, implicit, ale relațiilor internaționale. Iar pentru a demonstra această teză nu puteam alege doi actori mai potriviți decât Statele Unite ale Americii și Federația Rusă, state cu o istorie și o relație tumultoasă, plină de contraste, de cooperare și conflict, de afirmare și negare, în contextul unui proces de expansiune și angajare – reliefat sublim prin lărgirea și reformarea NATO – dezvoltat în tumultoșii ani `90 ai secolului trecut.
Analizând intensele dezbateri din spațiul american și cel rusesc, precum și perspectivele diferite ale celor implicați și interesați în procesul extinderii NATO, am constatat că argumentele oferite atât de americani, cât și de ruși, de adepții lărgirii alianței, cât și de contestatarii ei – fie de origine americană, fie rusească, pot fi încadrate în două categorii: a) argumente ideatice, identitare, mesianice – care rezultă din identitatea personală, de tip și de rol a actorilor și din auto-percepție și percepția celuilalt, în vederea constituirii sau apărării și extinderii unei identități colective și b) argumente practice, materiale – gravitând în jurul aspectelor economice, de securitate (amenințări și provocări), sau capabilități militare și costuri și legate de materialismul primar care caracterizează statele. Această clasificare are, din punctul nostru de vedere, o însemnătate și aplicație aparte. În primul rând, ne ajută să identificăm și să analizăm argumentele. În al doilea rând, putem observa dacă există o prevalență a unei categorii de argumente în fața celeilalte. Dar, nu în ultimul rând, facilitează procesul de înțelegere și explicare a comportamentului celor doi actori, precum și evoluția complexelor relații dintre acestea. Astfel, lucrarea de față propune răspunsuri la următoarele întrebări, în vederea demonstrării tezei lansate: Care sunt principalele idei promovate de teoria constructivistă a relațiilor internaționale? Care au fost principalele transformări ale celor mai importanți doi actori internaționali după prăbușirea U.R.S.S.? Care este sursa pregnantei dimensiuni mesianice și de leadership a Statelor Unite ale Americii și Rusiei? Și, în final, marea întrebare a disertației, care au fost principalele argumente vehiculate în spațiul politic american (Administrația Clinton și Congres) și cel rus (Administrația Elțîn și Duma)?
În vederea demonstrării tezei și răspunderii la întrebările mai sus amintite, am operat cu trei termeni importanți (identitate, mesianism, leadership), a căror definire este necesară. Astfel, am privit identitatea ca pe cumulul de percepții și așteptări despre sine, într-un context colectiv, adică în lumea construită social, sau, mai concis spus, „o proprietate a actorilor intenționali care generează dispoziții motivaționale și comportamentale”. Apoi, mesianismul este „propunerea sau credința că un anumit grup este, într-un fel sau altul, ales pentru un anumit scop. Strâns legată de aceasta este viziunea că suferința puternică suportată de acel grup va duce cumva la mântuirea grupului în sine și, posibil, a întregii umanități”. În cele din urmă, am utilizat termenul de leadership, care nu se bucură, din punctul nostru de vedere, de un echivalent perfect în limba română, de aceea a fost folosită varianta englezească, în sensul de capacitatea unui actor (stat în cazul de față) de a exercita o influență asupra unor alți actori, într-un anumit context / proces. Este, din punctul nostru de vedere, un circuit cu dublu sens, care presupune atât autopercepția de lider a depozitarului leadershipului, cât și percepția rolului de lider al statului respectiv a celorlalți, a actorilor influențați, implicând atât factori obiectivi (puterea în sens realist – militar, economic), dar mai ales subiectivi (identitate și percepție).
Rațiunile care au stat la baza orientării către studiul relației stabilite între doi din cei mai importanți actori ai cadrului mondial de după 1990, Rusia și Statele Unite sunt multiple. În acest sens, prima motivație este fascinația stârnită de identitatea, cultura, limba și istoria Rusiei. Intersectarea cu acest sistem cultural încă de la începutul dezvoltării personale a dus la un interes deosebit, care s-a augmentat pe măsură ce studiul și maturitatea gândirii s-au accentuat. Găsesc încântător și provocator demersul întreprins pentru cunoașterea și înțelegerea acestui model unic de civilizație și cultură, de îmbinare a tradiției cu modernul, de căutare neîncetată de sine și de eforturi susținute, câteodată obositoare și chiar copleșitoare de găsire a unui loc în sistemul mondial care să corespundă și să satisfacă nenumăratele nevoi identitare ale poporului rus, născute din conștiința unui statut special, al unui rol deosebit în cadrul mondial. Pe de o parte, pentru Occident, Rusia „trăiește în permanență într-o lume diferită de a noastră”. Pe de altă parte, Rusia a considerat întotdeauna Occidentul ca fiind responsabil pentru toate eșecurile înregistrate. De aici, paranoia, insecuritatea și ostilitatea aproape neîncetate stabilite între Rusia și „lumea exterioară”, a căror urme pot fi ușor identificate chiar și în contextul actual.
Apoi, în alegerea domeniului și a temei de cercetare și-a adus o contribuție capitală dorința de a înțelege contextul mondial actual, cursul și trăsăturile relațiilor stabilite între actorii cei mai influenți și puternici de pe plan global. Așadar, am considerat că numai prin examinarea elementelor de bază – ideile – ale cadrului social și cultural contemporan, alături de conturarea elementelor identitare ale actorilor în cauză, pot ajunge la atingerea unei comprehensiuni corecte, sau cât mai aproape de adevăr, a modului în care factorii de decizie mondiali gestionează aceasta construcție socio-culturală existentă astăzi. Pornind de la ideea că istoria nu este altceva decât un ciclu cu o recurență evidentă și că trecutul nu face decât să condiționeze prezentul și viitorul, am considerat imperativ necesar dezvoltării academice și profesionale personale investigarea dintr-o perspectivă multidisciplinară a unuia dintre elementele fundamentale ale lumii actuale.
Un alt factor decisiv pentru alegerea acestei teme face parte dintr-un domeniu de interes mai larg al cercetării mele, și anume încercarea de a plasa România în contextul actual. Deși nu am abordat propriu-zis acest subiect în cadrul lucrării, analizarea relației dintre est și vest aduce lumină în ceea ce privește rolul și locul elementelor aflate la mijloc, la întrepătrunderea dintre cele două părți. Aflat în permanență „între Orient și Occident”, statul român s-a aflat și el, la rândul său, într-o neîncetată căutare de sine, încercând să se poziționeze cât mai favorabil și în conformitate cu identitatea sa între cele două zone geopolitice care, pe alocuri, l-au aruncat într-o poziție ingrată, extrem de neplăcută.
În sfârșit, un aport semnificativ l-a avut fascinația primordială și de necontestat a oamenilor pentru putere. Acest aspect s-a răsfrânt atât în alegerea temei propriu zise, cât și a teoriei constructiviste a relațiilor internaționale ca bază teoretică a investigației de față. Rusia, SUA, alături de organizație în sine, reprezintă depozitare ale puterii. Conștienți de rolul lor de jandarmi, garanți și formatori ai sistemului internațional, dar mai ales de destinul lor special, actorii mai sus menționați au acționat, sau cel puțin s-au luptat să acționeze în conformitate cu aceste statute atribuite și auto-atribute. Așadar, numai ideea puterii în sine, a obținerii și recunoașterii acesteia din partea celorlalți reprezintă un factor decisiv în stabilirea interacțiunii dintre state. Acest lucru nu înseamnă că împărtășesc viziunea realiștilor asupra relațiilor internaționale, întrucât o consider nu numai radicală, ci și nesatisfăcătoare în ceea ce privește explicarea tiparului și a trăsăturilor cadrului internațional. Acesta este motivul pentru care mi-am orientat atenția către viziunea constructivistă, care văd în putere o idee în sine, o nevoie identitară, deci un interes născut din dorința de a obține acea collective self-esteem de care vorbea Wendt.
Fiind o temă de interes general și de actualitate, cercetarea relației Rusia-Statele Unite, în contextul reformării și expansiunii NATO, s-a bucurat de numeroase materializări sub forma unor lucrări de specialitate mai mult mai mai puțin valoroase. Un prim aspect care merită menționat în ceea ce privește stadiul cercetării în România este acela că lucrările publicate de autori romani nu înregistrează un număr atât de mare pe cât ar trebui. În plus, traducerile cărților și a articolelor din străinătate nu s-au bucurat nici ele de o atenție deosebită. Pe cale de consecință, cercetarea mea s-a bazat pe surse străine – americane, franceze, germane, ruse – bogate, valoroase, cu un grad mai mare sau mai mic de obiectivitate, dar mai ales pe izvoare edite, accesate on-line sau în bazele de date ale diferitelor biblioteci sau cadre didactice. Astfel, în urma cercetării lucrărilor generale și ale celor speciale, am identificat lipsa unei clasificări clare a ideilor și a argumentelor care au fost vehiculate în cele două spații culturalub forma unor lucrări de specialitate mai mult mai mai puțin valoroase. Un prim aspect care merită menționat în ceea ce privește stadiul cercetării în România este acela că lucrările publicate de autori romani nu înregistrează un număr atât de mare pe cât ar trebui. În plus, traducerile cărților și a articolelor din străinătate nu s-au bucurat nici ele de o atenție deosebită. Pe cale de consecință, cercetarea mea s-a bazat pe surse străine – americane, franceze, germane, ruse – bogate, valoroase, cu un grad mai mare sau mai mic de obiectivitate, dar mai ales pe izvoare edite, accesate on-line sau în bazele de date ale diferitelor biblioteci sau cadre didactice. Astfel, în urma cercetării lucrărilor generale și ale celor speciale, am identificat lipsa unei clasificări clare a ideilor și a argumentelor care au fost vehiculate în cele două spații culturale – cel american și cel rus, care să aducă o structurare precisă și claritate în procesele dezvoltate de-a lungul deceniului al nouălea al secolului trecut. De aici, motivația ultimă a redactării lucrării de față, precum și valorificarea izvoarelor edite mai înainte de orice alt fel de surse.
Interesant de observat este modul în care tema este privită de cercetătorii ruși, pe de-o parte, și de cei americani, pe de altă parte. Până la urmă, acesta este un aspect firesc, perspectiva din care analizează fiecare problema fiind într-un grad mai mare sau mai mic tributară spațiului cultural din care provine. Chiar și aici putem găsi un argument în plus în susținerea tezei lucrării mele. Modul în care identitatea specifică unui popor influențează maniera de a gândi, de a acționa, de a-i privi pe ceilalți rezultă clar și infailibil din felul în care cercetătorii au expus relația Rusia-NATO în lucrările lor. Astfel, pe de o parte, autorii ruși surprind și scot în evidență rolul special, precum și importanța capitală, dacă nu sacră, mistică, a statutului de mare putere al Rusiei pe plan internațional, criticând lipsa de toleranță și de înțelegere occidentală a nevoilor identitare rusești. De cealaltă parte, americanii privesc Rusia ca pe ceva de neînțeles, chiar periculos și nu numai că nu îi recunosc statutul de care vorbesc rușii, dar o tratează ca făcând parte din aceeași categorie cu statele mici și mijlocii din estul Europei, negându-i, practic, identitatea. Aceleași diferențe de gândire și abordare s-au înregistrat și la nivelul decidenților politici. De aici, neînțelegerile, tensiunile și pericolul iminent al escaladării către o nouă stare conflictuală mondială, așa cum am reliefat în lucrarea de față. Dintre lucrările generale și speciale consultate, menționăm Russia Faces NATO Expansion: Bearing Gifts or Bearing Arms? a lui Joseph Black, apărută în 2000 la Oxford – care oferă o expunere cronologică și o detaliere amănunțită a poziției oficialilor, mass-mediei și analiștilor politici ruși în perioada imediat premergătoare semnării Actului Fondator și Not Whether, But When – The US Decision to Enlarge NATO semnată de James Goldgeier, apărută în 1999 la Washington – lucrare ce urmărește procesul de luare a deciziilor de politică externă legate de NATO ale administrației Clinton, ambele punând un accent deosebit pe izvoarele edite, pe documentele oficiale ale celor două spații politice, urmând, totuși, o prezentare cronologică și unilaterală, fără a se pune accent pe elementele identitare, culturale care stau în spatele argumentelor emise.
Pentru o asemenea problematică, metodele de cercetare inerente se despart de paradigma clasică a relațiilor internaționale, fiind cerute abordări recente, inter și trans-disciplinare, care permit configurarea unui tipar explicativ nou cu privire la modul în care diferiții actori ai scenei mondiale, în cazul de față Rusia și Statele Unite, acționează și interacționează. Pornind de la instrumentarul de bază al științelor istorice, de la care am preluat metode specifice precum identificarea, selecționarea, clasificarea, analiza externă și critică a surselor primare, am trecut la contextualizarea izvoarelor prin plasarea lor în spațiul cultural specific rusesc și occidental, dar mai ales la descifrarea elementelor constitutive ale interacțiunii NATO-Rusia. Un accent deosebit a fost pus pe cercetarea surselor primare, a discursurilor oficialilor și a textelor oficiale emise în cele două spații analizate, surse în care au putut fi distinse elemente identitare ale celor două state, dimensiunea mesianică și de leadership, precum și principalele idei și percepții asupra sinelui și asupra actorului la care se făcea raportare, adică a „celuilalt”. Acesta este motivul pentru care majoritatea surselor citate sunt izvoare edite, pe care le considerăm a fi cea mai relevantă sursă pentru distingerea elementelor identitare ale spațiului cultural emitent, ideile dominante, precum și percepțiile sale.
Rațiunea adoptării unei abordări moderne a stat la baza deciziei de a porni de la ideile unei teorii moderne, complexe, adaptată cadrului actual, o teorie care ea însăși combină mai multe științe sociale conexe: istoria, relațiile internaționale, sociologia, psihologia, antropologia. Teoria constructivistă a relațiilor internaționale, elementul central al analizei primului capitol, pune accentul pe dimensiunea socială și intersubiectivă a relațiilor internaționale. Ideea de la care pornesc constructiviștii, așa cum am arătat în cele ce urmează, este aceea că toate relațiile stabilite între diferiții actori, atât între oameni, cât și între state – inclusiv relațiile internaționale – sunt alcătuite din gânduri și idei, și nu din condiții sau forțe materiale, așa cum consideră neorealiștii, de aceea este deosebit de important ca oamenii, în general, factorii de decizie, în particular, să acorde importanța cuvenită ideilor, identității și discursurilor care circulă în cadrul unei societăți. Pentru un astfel de subiect, metoda folosită nu putea fi decât una analitică, prin intermediul căreia am identificat, selecționat și clasificat punctele centrale ale teoriei, folosindu-le ulterior, ca bază teoretică pentru argumentele aduse în sprijinul premisei de la care am plecat. În plus, cel dintâi capitol găzduiește și o creionare a mediului internațional de după prăbușirea URSS. Am selecționat și reliefat principalele transformări prin care au trecut actorii vizați, dilemele și crizele identitare, precum și dificultățile și provocările cărora au trebuit să le facă față după demantelarea acelui sistem cunoscut sub numele de „Război Rece” care a dominat scena internațională pentru mai bine de 40 de ani. Scopul a fost acela de a arăta complexitatea noilor condiții și pentru a demonstra dificultățile prin care au trebuit apoi să treacă actorii, în încercarea stabilirii unei relații productive.
Cel de-al doilea capitol scoate în evidență rolul important pe care relația dintre Statele Unite și Rusia l-a jucat în deceniul nouă al secolului trecut în contextul lărgirii NATO, relație cu o bogată și tumultoasă istorie, a cărei complexitate este generată de numeroși factori. Însă, susținem că principalul factor care a determinat tensiuni în cadrul acestei interacțiuni este mesianismul regăsibil de ambele părți (generator de tendințe imperialiste). În cadrul prezentării pe scurt a originilor celor două mesianisme – cel american și cel rusesc, am arătat cum conducătorii celor două state au legitimizat destinul mesianic și rolul special al popoarelor lor pe baza provenienței lor divine. Astfel, americanii au argumentat, încă de la proclamarea nașterii națiunii americane, faptul că ei sunt promotorii și apărătorii principiilor, valorilor și drepturilor universale oferite de Creator și este de datoria lor să le propage în întreaga lume. De cealaltă parte, mesianismul rusesc are o pregnantă dimensiune ortodoxă, rușii considerându-se a fi pravoslavnyi, adică adevărații credincioși, rolul lor fiind de a proteja religia adevărată acolo unde ea este amenințată. Nu este vorba despre un mesianism creștin, ci de unul laic legitimat pe cale divină și generator de tendințe imperialiste, de dominație, de leadership.
Reliefarea dimensiunii mesianice este de o importanță capitală pentru susținerea tezei propuse, fiind atât bază identitară pentru cele două state, dar mai ales generatoare de argumente și comportamente referitoare la mediul internațional. Capitolul al treilea a fost dedicat, pe cale de consecință, tocmai acestor argumente, urmând structura prezentată mai sus: a) argumente ideatice, identitare, mesianice și b) argumente practice, materiale. În ambele spații, am acordat atenția primară administrațiilor (președinți, consilieri, miniștrii de externe), ca depozitar primar al factorului de decizie cu privire la politica externă și o atenție secundară legislativului celor două state – Congresul American și Duma. Principalele descoperiri sunt acelea că argumentele ideatice primează în fața celor practice, acestea fiind o continuare a celor din prima categorie; că, înainte de toate, ceea ce a contat pentru oficialii ambelor părți a fost să reliefeze cât mai bine și să transmită cât mai clar rolul și statutul special al statului al căror reprezentați erau; că identitatea de rol și cea colectivă au o importanță deosebită de ambele părți; dar, mai ales, că relația dintre cele două state nu poate fi productivă și privită pe picior de egalitate, din simplul motiv că cei doi actori sunt incompatibili identitar și la nivelul intereselor. Astfel, noua ordine mondială a devenit martora unui nou tip de imperialism, un imperialism contemporan, născut din existența și permanența a două culturi puternice, cu leadership puternic, manifestat la toate nivelurile (politic, economic, miliar) care nu acceptă o poziție secundară.
Cercetarea elementelor primare ale unui stat – identitatea și percepțiile manifestate la nivel internațional, dublate de ideile care circulă în spațiul cultural aferent – reprezintă un demers solicitant, care necesită o atenție și o disciplină deosebită, însă, în egală măsură, este și o provocare intelectuală captivantă. Studierea unei astfel de problematici este, fără îndoială, incitantă și deosebit de importantă. Acesta este motivul pentru care analiza noastră nu se va limita la lucrarea de față.
Efectul Phoenix. Emergența unei noi ordini
mondiale
În timpul Războiului Rece, sistemul internațional era construit pe baza balanței de puteri între cele două blocuri rivale, devenite adevărate macro-cosmosuri sau „lumi”: blocul occidentalilor sau „lumea întâi”, condus de Statele Unite ale Americii, înglobat în NATO și cel al comuniștilor, sau „lumea a doua” având în fruntea sa pe Uniunea Sovietică și fiind reunit în cadrul Organizației Tratatului de la Varșovia, cu o lume a treia oscilantă, pe baza căreia se ducea lupta pentru extinderea zonelor de influență. Această împărțire foarte clară oferea, paradoxal, o anumită stabilitate în sistemul internațional și asta pentru că gradul de predictibilitate era ridicat. Se știa foarte bine care sunt actorii și care sunt interesele lor. De asemenea, imaginea „celuilalt” era foarte clară atât în mintea opiniei publice, dar mai ales în mintea oficialilor, a oamenilor politici. Cu alte cuvinte, actorii puteau anticipa acțiunile celuilalt, putându-și contura propria politică în funcție de aceste anticipări. Disoluția URSS-ului și a întregului bloc comunist est-european a produs un șoc. A uimit pe mulți ruși, care nu își puteau închipui o altă formă de existență a statutului rus decât sub forma sa extinsă, i-a prins nepregătiți pe americani, care aveau întregul aparat al politicii externe croit pe tiparul Războiului Rece, a bucurat pe europeni, care scăpaseră, în sfârșit, de divizarea continentului și de amenințarea comunistă. Noul construct social internațional, aflat în plină emergență, în primii ani ai deceniului nouă al secolului trecut, s-a dovedit mai problematic decât se prefigura.
La sfârșitul Războiului Rece, direcția în care noul sistem mondial se îndrepta era greu de anticipat, cu atât mai mult cu cât incertitudinea în ceea ce privea relația dintre foștii combatanți – NATO, pe de-o parte, Rusia, moștenitoare de facto și de jure a Uniunii Sovietice, pe de altă parte, atingea un grad extrem de ridicat. Mai mult decât atât, ambele părți au fost supuse unor procese de transformare radicale, care au dus la crize identitare de ambele părți. Rusia s-a aflat într-o accentuată căutare de sine, încercând din răsputeri să își găsească o identitate adaptată și potrivită noii ordini mondiale, fiind permanent presată de lipsa puterii necesare pentru susținerea și pretinderea statutului de superputere. NATO, la rândul său, a trebuit să își caute o nouă rațiune de a fi, în condițiile în care multe voci susțineau dizolvarea sa, ca urmare a îndeplinirii scopului pentru care a fost creat, iar Statele Unite au trebuit să dezvolte cea mai bună potrivită politică externă pentru identitatea și interesele lor. Apoi, transformările structurale au dus și la o schimbare a însăși perspectivei asupra relațiilor internaționale, a conceputului de putere și a rolului pe care statul ar trebui să îl joace în mediul internațional.
De aici, un deceniu tumultos – the Roaring Nineties – martor al unor procese complexe, cu mize mari și de o importanță istorică fantastică. Este vorba, practic, despre o renaștere a sistemului mondial din cenușa Războiului Rece; o renaștere a NATO (sub umbrela SUA) și a Rusiei.
1.1. Idei, identități, interese
Explozivul cel mai puternic nu este toluenul, nici bomba atomică,
ci ideea omenească.
În noul context, susținătorii celor două teorii ale relațiilor internaționale dominante până în acel moment (neorealismul și neoliberalismul) au început să-și imagineze scenarii cu privire la viitorul politicii internaționale, ca urmare a resimțirii unei nevoi acute de clarificare și de creionare a caracteristicilor noului sistem. Neorealiștii au venit cu ideea că, pentru a se menține echilibrul de putere necesar cadrului internațional, se vor găsi alte state puternice care să contrabalanseze puterea Statelor Unite, astfel încât să se ajungă la un sistem multipolar, într-un viitor apropiat, poate chiar „mâine”. De cealaltă parte, neoliberalii au început să-și concentreze atenția pe avansul ideilor liberale și democratice în lume, esența, susțin ei, a lumii post – Război Rece. Relevantă în acest sens este proclamarea „sfârșitului istoriei” de către Francis Fukuyama ca urmare a câștigării „luptei ideologice” de către ideile liberale: „Ceea ce putem observa nu este doar sfârșitul Războiului Rece, ci sfârșitul istoriei în sine: asta înseamnă punctul final al evoluției ideologice umane și universalizarea democrației liberale occidentale, ca formă finală a guvernării umane.” În ciuda eforturilor lor, teoriile realiste și cele liberale nu mai putea explica și găsi soluții viabile noului cadru, mult mai fluid, dar mai ales ambiguu și generator de confuzii decât cel precedent. Acesta este contextul în care s-a dezvoltat o teorie care reușește să le înglobeze pe cele de până atunci, punând în centrul său idea. Este vorba despre teoria constructivistă a relațiilor internaționale.
Aflându-se față în față cu această realitate complet diferită de cea precedentă, teoreticienii constructiviști au venit cu viziunea conform căreia, pentru a nu se deraia către o nouă stare de tensiune la nivel mondial, actorii (statele) trebuie să se concentreze în primul rând asupra ideilor, și nu a forțelor materiale, deoarece ele sunt cele care conturează sistemul internațional, ele sunt cele care dau caracteristicile politicii internaționale. În condițiile în care ideile și concepțiile care domină relațiile internaționale se schimbă, atunci sistemul în sine se schimbă. Așa a luat naștere Războiul Rece, așa s-a și încheiat. Și tot așa a fost creată și o nouă ordine mondială după prăbușirea URSS-ului și a regimurilor comuniste din Europa.
Prin reprezentantul său de seamă, Alexander Wendt, teoria constructivistă a relațiilor internaționale vine cu o schemă viabilă, capabilă să explice dinamica internațională. Stabilind ca obiect al analizei sale statele, întrucât ele „sunt, încă, mediul primar prin intermediul căruia efectele altor actori asupra coordonării violenței sunt canalizate în sistemul mondial,” create pe baza îmbinării dintre substratul material al agentului (inclusiv a capabilităților sale intrinseci) cu dorința de a păstra acest substrat material, de a supraviețui, Wendt spune că anarhia și distribuirea de putere (cele două repere ale sistemului internațional identificate de neorealiști) și instituțiile internaționale (reperul identificat de neoliberali) nu sunt suficiente pentru a explica dinamica relațiilor internaționale și pentru găsirea de soluții la problemele existente. Ceea ce este important, conform opiniei lui Wendt, este „distribuirea cunoașterii”, felul în care statele se percep unele pe celelalte și așteptările pe care le au unele de la celelalte. Iar această cunoaștere are în centrul său elementul identificat de teoretician ca fiind primordial în conturarea politicilor statelor și implicit a relațiilor internaționale: ideea. Ideea duce la crearea culturii, considerată a fi „a self-fulfilling prophecy”, căci oferă un anumit grad de predictibilitate în ceea ce privește comportamentul unui stat; ideea conturează istoria (care ajută statele să se cunoască între ele, prin identificarea acțiunilor și trăsăturilor care caracterizează fiecare stat în parte); ideea ajută la cunoașterea sistemului atât la nivel macro – general, universal, cât și la nivel micro – particular, regional; ideea împărtășită determină apariția normelor, a instituțiilor, deci a cadrului internațional. Pe scurt, ideile, alături de o realitate fizică independentă reprezintă sursa tuturor identităților, culturilor, intereselor și acțiunilor statelor pe scena internațională.
Teoreticianul acordă o atenție deosebită identității statelor, a rolului, influenței și importanței pe care acest aspect îl are în relațiile internaționale. Conform analizei sale, identitatea este cumulul de percepții și așteptări despre sine, într-un context colectiv, adică în lumea construită social, sau, mai concis spus, „o proprietate a actorilor intenționali care generează dispoziții motivaționale și comportamentale”. Asta înseamnă că identitatea este o calitate subiectivă, înrădăcinată în înțelegerea de sine a actorului. În plus, la fel ca și oamenii, și statele au mai multe identități, în funcție de contextul și actorul la care se raportează, deci în funcție de celălalt. De altfel, identitatea nici nu ar putea fi determinată decât ca urmare a interacțiunii, a socializării unui stat în cadrul internațional. Prin urmare, departe de a fi un fenomen unitar, identitatea unui stat poate fi de mai multe feluri. Wendt identifică, în lucrarea sa din 1999, patru tipuri de identități, care pot fi aplicate actorilor internaționali în general, statelor în particular: personală sau corporativă, de tip, de rol și colectivă. Un alt aspect important cu privire la identitatea unui stat este aceea că, așa cum am menționat și mai sus, este multiplă. Din moment ce contextul și partenerii de dialog se schimbă în mod constant, atunci și identitățile unui stat se schimbă. Așadar, este extrem de important ca statele să își cunoască și să își definească identitatea în permanență, în funcție de noile schimbări și să își satisfacă în orice împrejurare nevoile identitare, astfel încât să nu ajungă la ceea ce Wendt numește „confuzie identitară”.
O altă diferență deosebit de importantă între Wendt și neorealiști este felul în care acesta definește interesele statelor. Așa cum am văzut mai sus, neorealiștii consideră că interesele statelor sunt legate strict de latura materială, de distribuirea de putere. Wendt își expune propria teză: interesele statelor sunt determinate de idei, de motivația și de dorințele statelor, alături de un „materialism primar”. Acest materialism primar se referă la acele forțe materiale brute care au o influență însemnată în conturarea intereselor statelor, dar nu independentă; numai prin interacțiunea cu ideile pot avea efect aceste forțe materiale. Deci nu este vorba de ideas all the way down, chiar dacă acestea au cea mai mare pondere în evoluția socială internațională. Wendt identifică două tipuri de interese: obiective și subiective. Cele obiective, spune el, sunt „nevoile sau imperativele funcționale care trebuie să fie îndeplinite pentru a reproduce o identitate”, iar cele subiective se referă la „acele credințe pe care actorii le au în legătură cu modul în care își pot satisface nevoile, reprezentând motivația proximă a comportamentului”. Pentru a reuși să își satifacă nevoile, un stat trebuie să găsească o cale de a combina cu succes cele două tipuri de interese.
Ceea ce ne interesează în mod deosebit pentru lucrarea de față este interesul național, sau mai bine zis, unul dintre aspectele legate de acesta: collective self-esteem. Interesul național, conform teoriei lui Wendt este unul obiectiv, care are în vedere satisfacerea cerințelor de securitate a statului, prevalând, din acest motiv, în fața tuturor celorlalte interese. Pe lângă cele trei interese naționale identificate de neoliberali (Keohane) – supraviețuire fizică, autonomie, bunăstare economică, Wendt mai adăugă unul: collective self-esteem. Acest aspect este strâns legat de natură ideatică atribuită de teoretician intereselor statelor. Așadar, stima de sine este extrem de importantă în structura internațională, întrucât poate influența pozitiv sau negativ întregul context. O imagine negativă a unui stat se naște din umilirea sau lipsa de considerație venită din partea celorlalte state în acest mediu internațional foarte competitiv și poate afecta într-un mod considerabil relațiile internaționale, deoarece poate determina formarea unei atitudini foarte asertive, chiar agresive. Este clar cazul Rusiei de după prăbușirea URSS.
Prin urmare, identitățile arată cine sau ce sunt actorii în cauză, nu și ceea ce vor. Interesele sunt cele care arata ceea ce actorii doresc. Pentru a arăta relația strânsă dintre identități și interese, Wendt folosește formula „dorință + credință = acțiune”, sau altfel spus interes + identitate = politica internă/ politica externă. Așadar, fără ca un stat să-și cunoască identitatea – adică să știe ce și cum este, ca mai apoi să își stabilească interesele – adică ceea ce vrea – nu putem vorbi de acțiunea sa, de politica sa internă sau externă. Este deosebit de important ca un stat să își cunoască interesele, nevoile născute din diferitele identități pe care le are, astfel încât să dezvolte o politică unitară și coerentă.
Anii tumultoși ai deceniului al nouălea prezintă aspecte clare care țin în picioare teoria constructivistă. Această teorie explică cel mai bine evoluția pe care atât Rusia, cât și NATO, prin reprezentantul său principal – SUA, au înregistrat-o după încetarea Răboiului Rece. Aflate într-o situație cu totul nouă, într-un cadru caracterizat de coordonate diferite față de cele precedente, Rusia și NATO s-au confruntat cu adevărate crize identitare care au dat naștere la confuzii și tensiuni. Discursurile contradictorii care au circulat deopotrivă pe scena mondială și pe cele interne ale actorilor implicați vorbesc de la sine. Importanța acordată identităților și intereselor arată existența unui demers susținut pentru satisfacerea schemei stabilite de Wendt: dorință + credință = acțiune.
1.2. Evoluții și procese
NATO – Statele Unite ale Americii
There are two great misfortunes in life:
not getting your heart’s desire and getting it.
The Alliance is dead. Long live the new Alliance.
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O – engleză sau O.T.A.N.- franceză) a luat naștere la 4 aprilie 1949, prin semnarea Tratatului Atlanticului de Nord, de către cele douăsprezece state fondatoare. Considerentele care au stat la baza creării unei astfel de alianțe politico-militare s-au aflat în strânsă legătură cu climatul european de la acea vreme: expansiunea din ce în ce mai agresivă a influenței și ideologiei sovietice punea în pericol securitatea statelor vest-europene. În aceste condiții, negocierile duse între partenerii nord-atlantici au scos în evidență necesitatea țărilor Europei Occidentale de a beneficia de asistență americană împotriva amenințării U.R.S.S-ului. Cele paisprezece articole ale tratatului surprind nu numai această realitate, ci și principiile care urmau să stea la baza relației trans-atlantice: democrația, libertatea individuală, respectarea legilor, apărarea păcii și a securității internaționale (preambul), rezolvarea conflictelor pe cale pașnică și abținerea de la utilizarea sau amenințarea cu forța (art.1), încurajarea colaborării economice (art.2), ajutor continuu, eficient, mutual și individual (art.3), precum și consultări cu privire la „integritatea teritorială, independența politică sau securitatea oricărei părți” (art.4). Articolul 5, piatra de temelie a alianței nord-atlantice, deși nu este la fel de puternic ca articolul 4 al Tratatului de la Bruxelles, așa cum își doreau aliații europeni, oferă garanțiile de securitate de care aceștia aveau atâta nevoie, pe baza principiului muschetarilor – „toți pentru unul și unul pentru toți”.
Prăbușirea comunismului și implicit încetarea Războiului Rece au zdruncinat și lumea occidentală, nu doar spațiul fost-comunist. Deși acesta fusese obiectivul statelor membre NATO pentru mai bine de 40 de ani, elementul de surpriză nu a lipsit. Conștientizând importanța istorică a momentului, occidentalii, prin liderul american, au realizat că se aflau în fața unei noi realități pe care trebuie să o mânuiască într-un mod corespunzător, astfel încât să nu se repete greșelile trecutului. Perspectiva unei noi divizări, a unei noi împărțiri a lumii era de negândit. Reacțiile și pozițiile adoptate au fost cum nu se poate mai diverse, iar diversitatea a fost dată tocmai de percepția diferită pe care diverșii actori au avut-o atât raportat la NATO, cât și la Rusia. Dezbaterile aprinse de pe scena politică și intelectuală americană reprezintă o dovadă clară a acestei afirmații. Radicalii, ca și mulți ruși, de altfel, considerau că NATO ar trebui să dispară, din moment ce motivul pentru care a fost înființat nu mai există (contracararea URSS), iar continuarea existenței organizației ar fi însemnat nu numai un semn de neîncredere în ceea ce privește Rusia și parcursul său post-Război Rece, ci o acțiune ofensivă la adresa statului rus, prin lărgirea alianței. De exemplu, congresmanul John Linder a declarat că: „A venit vremea să recunoaștem că NATO a expirat în august 1989. Este timpul să îi oferim o înmormântare decentă, cu onorurile militare de rigoare.” Această idee nu s-a materializat întrucât s-a dovedit a fi expresia unei gândiri realiste conform căreia NATO a existat doar datorită faptului că statele membre s-au balansat împotriva unei amenințări comune. Ceea ce au pierdut din vedere susținătorii acestei idei a fost însuși factorul care a făcut posibilă atât existența alianței, cât și a coeziunii dintre membri: felul în care s-au perceput aliații, deci identitatea colectivă pe care o împărtășeau.
Fiind o asociere distinctă între identitatea de tip și cea de rol și presupunând un anumit altruism – și asta pentru că actorii își calculează interesele ținând cont de binele celorlalți, identitatea colectivă incipientă împărtășită de membrii Alianței Nord-Atlantice a fost cea care i-a apropiat pe aceștia și i-a determinat să creeze structura în cauză. Apoi, alăturarea în vederea satisfacerii nevoilor identitare proprii și a apărării intereselor de natură economică, strategică, politică și ideologică nu a făcut decât să contureze clar și să întărească acestă identitate colectivă. „Câștigarea” Războiului Rece de către ideologia liberală, admiterea și postularea eșecului comunist, tranziția întregului bloc est-european către democrație, inclusiv a Rusiei, a determinat apariția fenomenului de export și de extindere a identității colective mai sus amintite și către acest spațiu. Declarațiile Secretarului General NATO de la acea vreme sunt relevante în acest sens: „Astăzi provocarea noastră este și oportunitatea noastră. Dacă suntem înțelepți, putem folosi eșecul comunismului pentru a construi o nouă Europă, mai dreaptă, mai deschisă, mai umană, mai pașnică. (..) Și asta pentru că libertatea, auto-determinarea și prosperitatea vor fi disponibile pentru toate popoarele.”; „Oriunde te uiți, succesul măreței Alianței Atlantice a transformat chiar și cele mai fixe mentalități. A creat aspirații. (…) Alianța va fi un jucător cheie în evoluția viitoare.”
Un aspect important al acestei identități colective este identitatea de rol pe care SUA a adoptat-o și și-a asumat-o încă de la apariția Alianței. După cum am văzut mai sus, în Europa Occidentală postbelică se făcea acut simțită nevoia unui leadership și a unei umbrele de securitate care nu doar să împiedice declanșarea unei noi conflagrații zdrobitoare, ci și să protejeze împotriva amenințării ideologice generată de marele imperiu sovietic. În plus, Statele Unite și-au dat seama de importanța pe care continentul european o juca în materie de securitate. Rezultatul: crearea NATO și preluarea rolului de lider de către SUA. În perioada post-Război Rece, în contextul dezbaterii referitoare la relevanța și perpetuarea existenței NATO, leadership-ul american a fost evident. Nu puține au fost vocile care au susținut că extinderea, ca măsură de revitalizare a Alianței, conform argumentelor care s-au vehiculat, nu a fost decât o materializare a intereselor strategice globale americane, deci un „imperativ al continuării leadership-ului global american.” De aici, fricțiunile între cei doi mari coloși mondiali – Statele Unite și Rusia.
Rusia
Mai puțin șoc și mai multă terapie
Colapsul Uniunii Sovietice a dat naștere la o criză identitară acută în spațiul ex-sovietic, mai ales în cadrul succesoarei de drept a Uniunii Sovietice, Federația Rusă. Cursul evenimentelor a fost atât de rapid, încât Rusia a fost surprinsă nepregătită, deși liderii ei – prin reprezentantul de seamă, Boris Elțîn – au fost cei care au antrenat pe ruși în această schimbare radicală. Brusc, poporul rus a fost nevoit să confrunte modificarea unuia dintre elementele centrale ale identității sale – teritoriul, ceea ce a dus la o anxietate accentuată, la o traumă psihologică însemnată. Sentimentul de apartenență la un stat, la o autoritate centrală, a dispărut, provocând apariția unui vacuum identitar: „ O refugiată povestește: <Înainte aveam o patrie, acum nu o mai avem. Cine sunt eu? Mama e ucraineancă, tata e rus. Eu m-am născut și crescut în Kirghizia, m-am măritat cu un tătar. Cine sunt copiii mei? Ce naționalitate au? În actele de identitate scrie că suntem ruși. Dar noi nu suntem ruși, suntem sovietici. Nu mai există un loc pe care să-l putem numi patria noastră, nu mai există nici timpul patriei noastre, timpul sovietic>”. Aceste mărturie sinceră a uneia dintre femeile „sovietice”, după cum se autodenumește, este o dovadă clară și de netăgăduit a intensității și profunzimii crizei cu care statul rus s-a confruntat, atât la nivel societal – până la elementele sale primare, cât și la nivel internațional, ca urmare a lipsei unei coerențe și coeziuni la nivel intern, care să se transpună și la nivel extern.
Criza identitară apărută în Rusia a fost cu atât mai gravă cu cât s-a manifestat la toate cele patru niveluri ale identității conturate de Wendt, după cum am văzut mai sus. Astfel, identitatea personală a Rusiei s-a modificat, întrucât teritoriul și populația s-au modificat. Fragmentarea teritorială și separarea bruscă a populației prin noi granițe au pus pe ruși în situația în care trebuiau să stabilească o diferențiere clară între ei și ceilalți, între ei și foștii locuitori ai Uniunii Sovietice, pentru a-și contura identitatea personală. Practic, au trebuit să traseze linii identitare în cadrul aceluiași popor, cel identificat și recunoscut de ei, și anume cel sovietic, după cum putem observa din mărturia de mai sus. Dificultatea a fost cu atât mai mare cu cât elementele definitorii pentru ruși în perioada post-sovietică rămâneau aceleași cu cele din perioadele precedente: teritoriu, ortodoxie, rossisiskii. În aceste condiții, nostalgia pentru URSS a fost mare, iar dorința de reunificare cu atât mai intensă.
Apoi, identitatea de tip a statului rus s-a modificat. Federația Rusă, urmașa de jure și de facto a Uniunii Sovietice, a abandonat regimul comunist și a întreprins o serie de demersuri pentru a se alătura sistemului economic și politic occidental, adică sistemului democratic. Fără tradiție democratică și structuri sociale și economice care să susțină noul regim, problemele apărute au fost uriașe și au dat mari bătăi de cap clasei politice rusești. În încercarea de a-și schimba, odată cu regimul, și politica externă și felul în care se raportează la ceilalți, și identitatea de rol a statului rus a fost una nouă. Rusia nu mai era coordonatoarea întregului est al Europei, nu mai controla toate teritoriile care obișnuiseră să facă parte din statul sovietic și, înainte de asta, din marele Imperiu Rus. Prin urmare, a trebuit să își găsească o nouă identitate de rol la nivel internațional. Primul pas a fost acela de a crea Comunitatea Statelor Independente, în decembrie 1991, în cadrul căreia Rusia și-a asumat, sau mai bine zis, impus, statutul de lider și de coordonator al membrilor.
Cel mai sensibil aspect în ceea ce privește Rusia post-sovietică în cadrul sistemului internațional, a fost stabilirea unei identități colective. Fiind o combinație între identitatea de tip și cea de rol, crearea unei identități colective a presupus, pe lângă adoptarea unui regim democratic, și integrarea în structurile internaționale ale lumii capitaliste, ale lumii occidentale. Dificultatea stabilirii unei astfel de identități, prin care Rusia să ajungă să își calculeze interesele ținând cont și de binele celorlalți s-a tradus prin relații tensionate și negocieri îndelungate între statul rus și principalele organizații internaționale (NATO, GATT, apoi OMC, UE, etc.).
În acest cadru tensionat, rușilor le-a fost extrem de dificil să își definească noile identități și să se sincronizeze cu schimbările rapide prin care trecea statul lor. Acesta este modul în care s-a ajuns la ceea ce numea Wendt „confuzie identitară” , implicit la nesatisfacerea schemei „dorința + credința = acțiune”, întrucât nedefinindu-și identitățile, nu și-au conturat nici interesele, fiind incapabili, așadar, să dea naștere unei politici interne și externe coerente și având relații tensionate cu statele occidentale, în special cu Statele Unite. Prin urmare, dezbaterile de pe scena politică rusească din această perioadă au fost cum nu se poate mai intense.
Ciocnirea civilizațiilor. Mesianism și leadership în contextul extinderii NATO
In the age of unrivalled US hegemonic power,
Americans can perhaps be forgiven for
thinking they control (or are responsible for)
the destinies of all countries around the world.
Russia’s national spirit is anything but that of a defeated country.
Relația dintre Federația Rusă și Statele Unite ale Americii/NATO este, negreșit, legătura care a dominat întregul deceniul nouă al secolului trecut, în contextul demantelării constructului care a dominat scena mondială pentru mai bine de 40 de ani, cunoscut sub numele de Război Rece. Acest nou context a dus la apariția unei nevoi vitale de reglementare a relațiilor dintre foștii combatanți, de stabilire a raporturilor. Procesul a fost pe cât de complicat, pe atât de important. Discursurile tuturor actorilor implicați au fost marcate de cuvinte mari, cu greutate, care nu făceau decât să surprindă cu luciditate importanța istorică a evenimentelor, oportunitatea pe care schimbarea o constituia, dar și provocările pe care ordinea mondială emergentă le prefigura. Complexitatea a fost cu atât mai accentuată, cu cât transformările au survenit în rândul elementelor primare ale actorilor implicați, la nivelul identitar, așa cum am văzut în capitolul precedent. În plus, pe lângă crearea unei imagini de sine, pe agendă s-a aflat și crearea imaginii celuilalt, trecându-se, evident, prin filtrul imaginii de sine. Apoi, s-a urmărit crearea unei identități colective a Rusiei și Statelor Unite/NATO, care să se afle la baza unui parteneriat strategic între parteneri egali, așa cum insistau oficialii ruși de fiecare dată când venea vorba de relația statului rus cu Occidentul. Însă, încrederea mutuală nu poate răsări din credință, ci din experiența. Iar experiența nu s-a aflat de partea actorilor în cauză.
Acest contrast între percepția sinelui și percepția celuilalt a fost cea care a generat o dezbatere aprinsă, pe alocuri agresivă, în contextul procesului de extindere a Alianței Nord-Atlantice. Lărgirea NATO a fost, fără doar și poate, unul dintre cele mai dezbătute subiecte al anilor `90, fiind vizate, de numeroșii teorieticieni, analiști și oameni politici implicați în proces, toate aspectele și implicațiile sale. Dacă pentru majoritatea americanilor, problema extinderii nu ridica întrebări precum „dacă” sau „de ce”, ci „când” și „cum”, lărgirea fiind percepută ca o circumstanță și o evoluție firească a relației dintre NATO și țările central și est-europene de după încheierea Războiului Rece (ca parte a procesului mai larg de expansiune a ideilor și valorilor democratice), pentru ruși înaintarea alianței spre granițele lor, în fostul spațiu URSS unde Rusia avea interese declarate seculare și legitime, a ajuns să fie o trădare a Occidentului, dar și „cea mai vizibilă și dureroasă manifestare a contextului mai mare al declinului Rusiei”.
Înainte de a trece la argumentele propriu-zise, este necesară trasarea unui cadru ideatic clar, care ne va ajuta la identificarea originii argumentelor vehiculate pe scena politică americană și cea rusească, în contextul noii ordini mondiale și a proceselor dominante care au evoluat în această perioadă. Astfel, vom discuta pe scurt în cele ce urmează despre originea concepției de „destin special” și „leadership” regăsibile în ambele spații culturale vizate.
2.1. Destinul mesianic al SUA
We serve a great nation. We should serve it in the
spirit of its peculiar genius.
It is the genius of common men
for self-government, industry, justice, liberty and peace.
Despre destinul excepțional al Statelor Unite ale Americii s-a discutat pe larg încă de la constituirea statului federal, atât de către noua națiune americană, cât și de europenii care au dezvoltat o adevărată fascinație pentru ceea ce urma să devină în mentalul colectiv drept „tărâmul făgăduinței” („The land of promise”). Istoria însăși a Statelor Unite ale Americii este prezentată de istorici ca fiind istoria democrației, a libertății și a progresului social și economic.
Declarația de independență a Statelor Unite ale Americii de la 4 iulie 1776 are o semnificație dublă: a anunțat nașterea unei noi națiuni („the good people of these colonies”) și a propulsat o filosofie a libertății umane care avea să devină o forță motrice atât în spațiul american, cât și în întreaga lume. Pornind de la politica filosofică a iluminismului european, americanii au materializat ideile promovate de către filosofii de pe bătrânul continent. Astfel, putem spune că națiunea americană s-a născut democrată, având la bază principii precum: egalitate și drepturi inalienabile – „toți oamenii sunt creați egali și sunt înzestrați de către Creatorul lor cu drepturi inalienabile, printre care se numără Viața, Libertatea și căutarea Fericirii”, reprezentarea populației – „pentru securizarea acestor drepturi sunt stabilite Guverne în rândul oamenilor, care își au puterea din consimțământul celor guvernați”, dreptul la autodeterminare și la înlăturarea unui regim opresiv – „când orice Formă de Guvernare devine distructivă acestor scopuri, este dreptul poporului de a o modifica sau elimina, și să instituie nouă Guvernare”. Încă de atunci se prefigura caracterul universalist și mesianic al politicii pe care Statele Unite urmau să îl dezvolte. Astfel, ca urmare a identificării unor drepturi naturale, izvorâte de la „Judecătorul Suprem al lumii”, s-a înfiripat și cimentat în mentalul colectiv al americanilor atât particularitatea națiunii lor, cât și misiunea pe care o aveau: apărarea și propagarea acestor drepturi și libertăți universale. Constituția redactată cu unsprezece ani mai târziu avea să fundamenteze și să întărească aceste principii. Binecunoscutul preambul fixează clar existența noului popor și a noului stat, cât și principiile care stau la baza acestei existențe.
Evoluția noului stat a fost conturată de aceste principii. Chiar dacă, inițial, accentul a fost pus pe plan local (americanii fiind preocupați de întărirea statului și de rezolvarea problemelor existente și a conflictelor existente la nivel național, care, pe alocuri au escaladat – Războiul Civil, Războiul Spaniolo-American), odată cu zorii secolului al XIX-lea și a evoluției rapide a sistemului global, Statele Unite au început să fie din ce în ce mai angajate pe plan extern. Cu o identitate personală foarte bine conturată, cu principii și interese bine definite și conștient de destinul măreț de proveniență divină, statul american a demarat o politică de implicare pe plan extern, în ceea ce ele au considerat a fi sfera de interese imediate: „prietenii de pe partea noastră de Atlantic”. Motivată prin aceeași libertate și independență inerente, viziunea americană îmbrăcată sub forma Doctrinei Monroe, prefigura ceea ce avea să fie politica globală a Statelor Unite de după cel de-al Doilea Război Mondial: „vom considera că orice încercare din partea lor [a statelor colonialiste europene] de a-și extinde sistemul în orice parte a acestei emisfere ca fiind periculoasă pentru pacea și siguranța noastră”.
Woodrow Wilson, al 28-lea președinte american, avea să fie cel care a pus bazele mesianismului global american, prin viziunea sa idealistă. Postulând o dihotomie clară între bine și rău, regăsibilă și identificabilă în societatea umană, și, implicit, cea internațională, Wilson a stabilit încă din primul an de guvernare obligația pe care SUA o are față de „pacea lumii”, fiind de datoria Americii să vegheze și să se implice în ceea ce se întâmplă în restul lumii. În contextul războiului pe care inițial Wilson îl denumea „european”, președintele american, în numeroasele sale intervenții și discursuri susținute în fața Congresului American și nu numai, a scos în evidență modul în care evoluția restului lumii o influențează pe cea a statului american, dar mai ales a valorilor și principiilor americane considerate a fi universale, grav alterate de conflictul de pe continentul european: „Suntem participanți, fie că vrem, fie că nu, a vieții lumii. Interesul tuturor națiunilor este și interesul nostru. Suntem parteneri cu restul. Ceea ce afectează umanitatea este, inevitabil, problema noastră, la fel cum este și problema națiunilor din Europa și din Asia.” Așadar, venise „ziua în care America este privilegiată să își consume sângele și puterea sa pentru principiile care i-au dat naștere și fericire și pentru pacea pe care ea a apreciat-o”, pacea fiind indentificată ca fiind cauza comună a tuturor națiunilor. Viziunea unilaterală globală a Statelor Unite, prin prisma filtrului lui Wilson, este rezumată în faimoasele Paisprezece Puncte emise la 8 ianuarie 1918, pe baza cărora trebuia construită lumea de după Marele Război. Astfel, „programul păcii lumii este programul nostru; iar acest program este unicul program posibil, după cum îl vedem noi.” Documentul este o dovadă clară a concepției americane: Statele Unite ale Americii dețin și sunt reprezentantele valorilor și principiilor universale după care ar trebui să se restructureze întreaga lume. În acest fel, scopul comun al tuturor națiunilor va fi îndeplinit.
Deși viziunea lui Wilson nu s-a bucurat imediat de succesul scontat, perioada de după cel De-al Doilea Război Mondial avea să fie martora materializării ideilor promovate de el. Linia directoare fusese trasată clar și concis, iar oficialii americani postbelici nu au făcut decât să o pună în practică, lor alăturându-se întregul vest european. Cel mai important rezultat al evoluției posbelice din acest punct de vedere a fost, fără îndoială, întărirea, dar și materializarea mesianismului american, prin postularea valorilor și principiilor promovate de mai bine de 150 de ani de către americani. În acest sens, Carta Națiunilor Unite, dar și Tratatul Atlanticului de Nord vorbesc de la sine. Tot aceasta este perioada când, ca urmare a propulsării responsabilității globale despre care vorbea Wilson și a întrezăririi zorilor Războiului Rece, Statele Unite și-au conturat și întărit leadership-ul mondial, în calitatea de conducător al „lumii întâi”. Pe baza aceleiași dihotomii – bine / rău – statul american și-a luat cum nu se poate mai în serios rolul de lider global, jandarm și apărător al drepturilor și libertăților individuale în fața opresiunii, a injustiției și terorii însămânțate într-o parte însemnată a lumii de către „imperiul răului”. Dincolo de diferențele strategice, rezultate din concepții diferite referitoare la modul în care SUA ar trebui să acționeze, toată suita de președinți americani din această perioadă tumultoasă a istoriei mondiale a fost ghidată de același considerent: Statele Unite ale Americii alcătuiesc un stat special, cu un statut special. Acesta este motivul pentru care declarații ca „Spuneți tuturor națiunilor, fie că ne vor binele sau răul, că vom plăti orice preț, vom depăși orice povară, vom înfrunta orice greutate, vom sprijini orice prieten, ne vom opune oricărui dușman pentru a asigura supraviețuirea și succesul libertății” sau ca „Cea mai mare onoare pe care istoria o poate oferi este aceea de pacificator. Această onoare îi revine acum Americii – șansa de a ajuta și de a conduce lumea afară din valea tensiuni către acel fundament înalt al păcii la care omul a visat din zorii civilizației” au dominat scena politică americană.
Încetarea Războiul Rece și implicit eliminarea luptei ideologice a fost privită ca pe o încununare a eforturilor lumii occidentale, cu America în frunte, de a poziționa la locul meritat valorile și principiile universale. Entuziasmul exacerbat stârnit de schimbările petrecute la sfârșitul deceniului al optulea și la începutul celui de-al nouălea ale secolului trecut avea să se disipe rapid, ca urmare a provocărilor pe care noua configurație mondială le ascundea în spatele climatului aparent de pace și progres, după cum am vazut și în primul capitol. Provocările au fost imense, iar administrația americană, alături de poporul american, impulsionate de același spirit mesianic ce a ieșit chiar mai întărit din Războiul Rece, au încercat să găsească cea mai bună cale pentru a răspunde noilor realități. Iar atitudinea manifestată în cadrul Alianței Nord-Atlantice, în contextul dezbaterii referitoare la menținerea, reformarea și extinderea acesteia, nu reprezintă decât o continuare a unei poltici domestice și externe bine înrădăcinate și legitimate.
2.2. Destinul mesianic al Rusiei
With the mind alone Russia cannot be understood,
No ordinary yardstick spans her greatness;
She stands alone, unique –
In Russia one can only believe.
Moștenirea culturală și identitară a Rusiei trecute printr-o istorie tumultoasă, marcată de evoluții și procese dintre cele mai contradictorii și intense, fac din statul rus un partener greu de înțeles pentru lumea exterioară, fiind privită adeseori ca o „junglă de neînțeles” și un „mister barbar”, sau, după cum a conchis extrem de plastic, dar realist, celebrul premier britanic, Wiston Churchill: „it is a riddle, wrapped in a mystery, inside an enigma”. Ea însăși s-a aflat într-o permanentă căutare de sine, încercând din răsputeri să își găsească locul în lume și să îi facă pe ceilalți să o perceapă așa cum ea și-a dorit întotdeauna: ca pe o Mare Putere, Superputere, sau, altfel spus, ca pe Marele Rus.
Destinul deosebit al poporului rus a fost reliefat din cele mai vechi timpuri, mentalul colectiv rusesc fiind marcat în permanență de ideea de măreție, de unicitate și de predestinare. Deși controversată și extrem de dezbătută, identitatea rusească înglobează o serie de elemente constitutive care reprezintă o dovadă în sine a caracterului special pe care rușii l-au perceput pentru poporul lor și prin care și-au legitimat mesianismul și leadership-ul în spațiul imperial rusesc. Rușii sunt un caz cu totul și cu totul aparte din punct de vedere al modului în care s-a constituit națiunea rusească. Ceea ce a prevalat în mentalul colectiv rus nu a fost apartenența la o etnie comună, vorbind o limbă comună, adică la categoria russkii, ci apartenența la rossiskii, la acel grup care reunește toți locuitorii teritoriului rusesc. Deci rus este cel care se naște pe teritoriul rusesc; a fi de etnie rusească rămâne pe o poziție secundară. În plus, imensitatea teritorială, extinderea permanentă a determinat crearea unei societăți de frontieră, în care au domnit mobilitatea, spiritul colectiv și o loialitate ridicată față de pământ. Acesta este, în fapt, motivul pentru care rușii sunt atât de atașați de pământul pe care îl consideră ca aparținând marelui imperiu rusesc. De aici și uriașul impact psihologic resimțit de ruși în momentul destrămării Uniunii Sovietice, de care vorbea Brzezinzki. Însă, forța motrice care a oferit atât unitate identității rusești, dar și caracterul pregnant mesianic, a fost ortodoxia. Ortodoxia rusească nu a fost privită ca o doctrină religioasă, ca o alternativă la doctrinele vestice, ci mai degrabă ca un mod de viață, un element de unitate care nu s-a dezintegrat în timp și a reușit să alcătuiască o anumită coeziune. Credința este cea care a dat naștere sentimentului solidarității, al comunității (sobornost’), care a permis Rusiei să își mențină intactă puritatea și unitatea ființei sale interioare, ortodoxia fiind o „marcă” a rușilor. Relevant în acest sens este faptul că până la începutul secolului XX, țăranii nu spuneau despre ei că sunt ruși, ci pravoslavnyi. Ba mai mult, rușii, mai ales reprezentanții școlii slavofile, au ajuns să spună că până și Nietzsche ia partea ortodoxiei, critica sa fiind de fapt îndreptată către catolicismul și protestantismul vestic și că übermenschen-ul de care vorbea el era de fapt un supraom creștin, deci un creștin adevărat, adică un ortodox. Această perspectivă a poporului apărător al adevăratei credințe, a adevăratelor principii și valori datează încă din secolului al XVI-lea, scrisoarea călugărului Filofei fiind cum nu se poate mai relevantă în acest sens: „Două Rome au căzut, însă cea de-a treia stă în picioare, iar cea de-a patra nu va exista niciodată. Imperiul creștin nu va cădea niciodată.” Nu puține au fost dățile în care Rusia și-a motivat anumite acțiuni militare în Europa ca fiind acțiuni de eliberare a creștinilor. Dar acest stat măreț al acestui popor măreț nu putea exista fără un conducător care să se ridice la nivelul misiunii divine: „Toate tărâmurile creștinilor ortodocși au fost unite într-unul singur. Tu ești singurul Autocrat al universului, unicul Țar al creștinilor” . Astfel, autocrația, conducerea autoritară care presupune existența unui centru de putere inviolabil, mai presus de toate luptele politice și toate instituțiile a oferit instanța capabilă să pună în mișcare forța acestei credințe adevărate, instanța care a dat contur și sens mesianismului rusesc. Relevantă în acest sens este semnificația cu totul și cu totul aparte a contractului social din spațiul rusesc: cetățenii nu stabilesc o relație cu statul, ci cu puterea monarhică, cu țarul, considerat a fi reprezentatul lui Dumnezeu pe pământ, continuator și apărător al moștenirii romane, un „tată” pentru supușii săi (Batyushka Tsar’).
Dincolo de aceste elemente identitare de bază ale identității rusești (teritoriul, rossiskii, ortodoxia și autocrația), de o importanță capitală sunt și eforturile neîncetate ale rușilor de a da formă și coerență acestei unicități general acceptate a destinului rusesc. Multitudinea curentelor care au circulat de-a lungul secolelor în interiorul statului rus, indiferent de forma pe care acesta a îmbrăcat-o, fac dovada autopercepției rușilor ca popor ales. Indiferent că au promovat slavofilismul, occidentalismul, eurasianismul sau asianismul, intelectualii ruși au fost de acord cu privire la rolul măreț, deosebit de important și chiar vital pe care Rusia l-a jucat de-a lungul istoriei: „a protejat umanitatea împotriva amenințărilor venite din ambele părți [Europa și Asia]” și a „plătit un preț imens în proces”.
Instaurarea comunismului nu a dus la o stopare a tendințelor mesianice și imperialiste ale poporului rus, devenit acum „sovietic” (urmându-se același principiu – al aparteneței la teritoriu, nu la o etnie, pentru definirea poporului), ci la o exacerbare și la o concentrare pe un nivel diferit al mesianismului. Însă, ceea ce ne interesează pentru lucrarea de față este modul în care mesianismul secular, adânc înrădăcinat în mentalul colectiv rusesc, s-a transmis după prăbușirea colosului URSS și proclamarea Federației Ruse. Interesantă este maniera în care s-a făcut un salt către realitățile identitare ale perioadei imperialiste. Prin preambulul deosebit de sugestiv și incluziv, prin prevederile menționate, Constituția rusească din 1993 se demonstrează a fi o continuatoare și o păstrătoare a tradiției rusești, deci a identității dăinuitoare de-a lungul secolelor.
Pământul (zemlja) este privit ca fiind fondul pe care s-a așezat forma, adică statul rusesc, suportul pe care rușii au fost „uniți de un destin comun” (soedinennye obshej sud’boj na svoei zemle) pentru a duce mai departe tradiția și „memoria strămoșilor”. Element al unității și continuității, teritoriul – pământul, patria, locul natal (zemle, Otchestvu, Rodinu) este o bogăție moștenită, iubită și respectată, pentru care rușii au o mare responsabilitate, în fața „generațiilor prezente și viitoare”. Interesantă este atât perspectiva ideatică, simbolică, cât și percepția fizică a acestui „teritoriu”, rușii considerând ca parte a sferei lor de dominație și interese vitale întregul spațiu fost-sovietic.
Constituția din 1993 este o continuatoare și în ceea ce privește poziția oficială față de dihotomia rossiskii/russkii. Încă din preambul, se face referire la „poporul multinațional al Federației Ruse”, stabilindu-se poziția oficială în favoarea termenului de rossiskii. Așadar, atât etnicii (russkii), cât și non-etnicii ruși, locuitori ai teritoriului Federației Ruse (rossiskii) se bucura de același statut și de aceleași drepturi în cadrul federației, fiind reuniți de un „destin comun” (obshej sud’boi), de „dragoste și respect pentru Patria – Tată” (ljubov’ i uvazhenie k Otchestvu), de „credință în bine și în dreptate” (veru v dobro i spravedlivost’). În acest fel, identificarea tuturor locuitorilor din cadrul Federației cu statul rus a fost făcută posibilă.
Unul dintre principalele motive pentru care Constituția din 1993 a fost criticată este faptul că acordă „puteri extrem de mari ramurii executive”, adică președintelui. „Șef al statului”, „garant al Constituției Federației Ruse” președintele rus primește prerogative extinse.. Ceea ce este cel mai interesant este faptul că președintele rus are autoritatea de a guverna prin decrete executive, trecând peste autoritatea legislativului, de care Elțîn s-a bucurat din plin. Cu alte cuvinte, Elțîn și-a luat rolul de Batyushka Tsar’, de un președinte puternic, care să vegheze asupra cetățenilor și a Otchestvu-lui. În mentalul colectiv rusesc, un conducător unic, cu puteri deosebite, înseamnă un stat puternic. Acesta este motivul pentru care Elțîn este considerat de către majoritatea cetățenilor Federației Ruse un simbol al luptei anticomuniste, un salvator al economiei și statului rus, un democrat și liberal adevărat, deși mulți intelectuali și politicieni, atât ruși, cât și occidentali îl critică pentru acțiunile săvârșite.
III. De la idee la practică
3.1. Administrația Clinton
The question is no longer whether NATO
will take on new members, but when and how.
Administrația americană a acordat, încă din primele decenii ale existenței sale, o importanță deosebită statului rus, indiferent de forma pe care acesta a îmbrăcat-o de-a lungul secolelor, datorită recunoașterii și acceptării puterii și influenței acestuia la nivel internațional. Astfel, încă de la începutul secolului al XIX-lea, președintele american James Monroe a încercat să reglementeze relațiile americano-ruse, pentru a evita o ciocnire a intereselor. Ca urmare a modificării percepției asupra rolului pe care SUA trebuie să îl joace pe scena mondială și a implicării din ce în ce mai mare pe continentul european, stabilirea unor contacte din ce în ce mai intense cu administrația rusească, apoi cea sovietică a fost inevitabilă, ajungându-se, practic, ca în timpul Războiului Rece să existe două mari administrații la nivel mondial care aveau să împartă cărțile: cea americană și cea sovietică. Deși aflate într-o competiție acerbă, cu o miză deosebită și privindu-se infailibil ca dușmani, cele două administrații au realizat că, inevitabil, trebuie să ajungă la un compromis și la o colaborare, în condițiile în care o eliminare a celuilalt nu era posibilă. Dilema securității își spunea cuvântul. Astfel, putem identifica, în perioada dintre sfârșitul celui De-al Doilea Război Mondial și prăbușirea URSS, trei mari încercări de apropiere ale administrațiilor americane de sovietici: cea a administrației F.D. Roosevelt (care a încercat să includă URSS în sistemul mondial organizat după valorile și principiile mai sus amintite, întruchipate prin ONU), a administrației R. Nixon (care a avut ca rezultat semnarea unor importante tratate bilaterale, pornindu-se pe drumul destinderii) și, în fine, cea a lui G. Bush (care a încercat să adopte strategia lui Roosevelt pentru a atrage URSS prin intermediul instrumentului reprezentat de ONU), toate în contextul politicii și intereselor americane globale, cu o atenție deosebită asupra celor europene.
Armă puternică pe scena politică americană în întreaga perioadă postbelică, politica externă și, mai ales relația cu Rusia și viziunea asupra formei pe care avea să o îmbrace implicarea SUA în Europa, prin NATO, în perioada post-sovietică, a contribuit într-o anumită măsură, deși nu decisiv, la victoria lui Bill Clinton în alegerile din 1992. Caracterizată ca fiind „un amestec de idealism și pragmatism, de internaționalism și protecționism, de utilizare a forței și încredere în instituțiile multinaționale”, viziunea lui Clinton se desprinde de cea a lui George Bush, prin reîntoarcerea la proclamarea mesianismului american, a datoriei SUA nu de a menține stabilitatea și status quo-ul existent, care, evident, era contrar valorilor universale, ci de a „revitaliza puternica mișcare globală care înclină spre democrație și economie de piață” prin „toată forța noastră, toată puterea noastră, valorile noastre și, când este necesar, prin puterea noastră militară” și asta pentru că „atât interesele noastre strategice cât și valorile noastre morale sunt înrădăcinare în acest scop.” Pe de altă parte, dincolo de latura puternic ideatică a viziunii lui Clinton asupra formei pe care politica americană trebuie să o îmbrace, cel de-al patruzeci și doilea președinte american a scos în evidență importanța pe care puterea, înțeleasă în termeni militari și economici, o joacă la nivel internațional: „puterea este baza diplomației de succes”. Aceasta este combinația care avea să stea la baza politicii externe americane pentru următorii opt ani: o parte ideatică (reprezentată de valori și principii pe care SUA urma să le apere și promoveze la nivel internațional) și una materială (o economie competitivă, stabilă care poate menține și chiar întări statutul și rolul Statelor Unite pe scena mondială, capabilă și dornică să exporte principiile unei economii de piață și să ofere asistență democrațiilor emergente din fostul spațiu sovietic și Europa Răsăriteană).
Recunoscând importanța pe care a jucat-o în timpul Războiului Rece, Bill Clinton a acordat o atenție deosebită Organizației Tratatului Atlanticului de Nord, ca pilon al politicii americane în spațiul european, luând în considerare, încă din primul an al președinției sale, posibilitatea integrării de noi state în NATO, ca urmare firească a extinderii democrației. Însă, ce este cel mai important este că Rusia și evoluția sa au reprezentat, încă de atunci, un punct central de interes pentru administrația Clinton. Evenimentele produse în Europa încă din primele o sută de zile ale președinției sale (ne referim aici cu precădere la spațiul fost-iugoslav, unde atrocitățile comise și tensiunile existente nu au dus la un acord între statele Europei Occidentale cu privire la măsurile ce ar trebui luate, alături de cursul ambiguu al evoluției noi Federații Rusești) l-au făcut pe Clinton să înțeleagă că NATO este vital pentru securitatea europeană și implicit a SUA, prin faptul că se făcea simțită o nevoie imperativă de coerență și capacitate de răspuns la tensiunile latente sau cu tendințe de escaladare existente în tot centrul și estul european. Iar componența echipei sale de politică externă a răspuns acestei direcții.
Acesta este peisajul general al noii administrații americane aflate într-o ordine cu totul și cu totul nouă, la făurirea căreia SUA contribuise capital. Însă, pentru demonstrarea tezei propuse este necesară o structurare precisă. Astfel, putem spune fără a greși că președintele Clinton a resimțit vacuumul identitar produs în Europa, înțelegând că este important ca SUA să prezinte o atitudine fermă și puternic legitimată, în primul rând în fața poporului american, pentru a putea fi exportată apoi și în afară. Asta a făcut încă de la preluarea mandatului. În prima adresare referitoare la starea națiunii în fața Congresului American, la 17 februarie 1993, Clinton a conturat clar identitatea și rolul pe care SUA urma să le prezinte în fața lumii întregi. Astfel, identitatea personală și cea de tip, bine înrădăcinate, sunt reamintite: națiunea americană se bazează pe „valori fundamentale vechi care ne-au condus de-a lungul ultimelor două secole”, precum: „devotamentul pentru oportunitate, responsabilitate individuală și comunitară, muncă, familie și credință” și, nu în ultimul rând, democrația, în numele cărora americanii trebuie „să înceapă să construiască viitorul”. Reliefând oportunitatea, dar și provocările momentului, Clinton scoate în evidență cu măiestrie identitatea de rol a statului american: „noi suntem singura superputere a lumii” și asta pentru că „rămânem cea mai măreață națiune de pe Pământ, cea mai puternică economie și unica superputere militară a lumii”. Iar ceea ce SUA trebuiau să facă era să vegheze la construirea / întărirea unei identități colective care să aibă la bază principiile mai sus menționate, în același spirit al mesianismului american.
Acesta este fundamentul care a stat la baza strategiei administrației Clinton față de extinderea NATO și de Rusia. În cele ce urmează, vom reliefa cele mai importante argumente care s-au vehiculat în administrația americană cu privire la NATO (extinderea sa și relația SUA-Rusia), conform clasificării stabilite în capitolul anterior.
3.1.1. Argumente ideatice, identitare, mesianice
Analizând argumentele care pot fi incluse în această categorie, putem identifica trei mari idei în jurul cărora acestea au gravitat: promovarea și extinderea democrației și a principiilor universale, menținerea și întărirea leadership-ului american și Rusia – rolul și semnificația sa în noua ordine mondială. Ceea ce este deosebit de important și interesant este faptul că, deși vocile oficialilor aparținând administrației americane nu s-au aflat la unison, politica rezultantă din eforturile depuse a fost marcată de luciditate și de o interpretare atentă a realităților existente în timpul tumultoșilor ani `90, deși, pe alocuri a fost blamată de lentoare și incoerență. Interesul deosebit al administrației americane față de fostul spațiu comunist și de Alianța Nord-Atlantică, în special a rolului său integrator într-o comunitate de valori și principii, dar și complexitatea și miza uimitoare a proceselor desfășurate în această perioadă, sunt dovedite de activitatea intensă a lui Clinton și a echipei sale în Europa.
a) Promovarea și extinderea democrației și a principiilor universale
Moștenitoare a ideilor care au marcat istoria politicii externe a SUA din secolul XX, dar mai ales a viziunii mesianice și idealiste a lui Woodrow Wilson despre care am vorbit mai sus, administrația Clinton a stabilit ca element central al strategiei sale globale de „angajare și lărgire” promovarea democrației în afara granițelor sale, afirmându-și un „devotament ferm” pentru expansiunea „tărâmului global al democrației”. Așadar, obiectivul și interesul strategic față de Europa a fost clar conturat. Toate demersurile și discursurile președintelui Clinton și ale echipei sale au fost legitimate și propulsate de această idee.
Astfel, de-a lungul perioadei vizate, 1992 – 1999, principalele argumente aduse în favoarea acestei idei sunt: SUA trebuie să își schimbe politica de la containment, la lărgire; SUA se află în fața unei oportunități istorice și este responsabilă pentru trasarea destinului democratic al Europei, cu care are o legătură specială; diviziunea istorică a Europei trebuie eradicată și trebuie evitată o nouă divizare a continentului; Europa trebuie unită și integrată pentu constituirea unei comunități globale a democrației.
Încă din 1993, Anthony Lake a postulat clar: „Succesorul doctrinei containment-ului trebuie să fie o strategie de lărgire – lărgire a unei comunități globale de democrații cu economie de piață”, doctrină care a stat, de altfel, la baza noului concept de securitate națională trasat în 1994 și reîntărit în 1997. Pornind de la responsabilitatea „acestei generații de a se asigura că [Europa] nu va mai fi pierdută din nou și niciodată”, administrația Clinton a urmărit stabilirea unei noi ordini mondiale pe principiile și valorile universale amplu promovate de-a lungul secolelor de americani. Astfel, în rânduri repetate, oficialii americani au declarat că „putem ajuta la solidificarea democrației voastre [a statelor din Centrul și Estul Europei] și a reformelor de piață”, că „sprijinim dezvoltarea unei societăți civile înfloritoare” pentru a se ajunge la o „nouă Europă, o Europă integrată, democratică, prosperă, sigură și liberă” . Extinderea NATO a fost privită ca pe un instrument pentru constituirea mult visatei comunități globale de democrații și economii de piață, aceasta constituind o „alianță bazată pe valori împărtășite ale democrației și pieței libere”, „un catalist pentru întărirea valorilor și instituțiilor pe care Aliații le au în comun”, includerea de noi membri neducând la o redivizare a Europei, ci, din contră, la o unificare a acesteia și nefiind îndreptată împotriva niciunui stat. Observăm termenii cheie: responsabilitate, unificare, integrare, comunitate globală, democrație, piață liberă.
b) Menținerea și întărirea leadership-ului american
În calitate de lider al lumii întâi de-a lungul întregii perioade postbelice, Statele Unite ale Americii au datoria de „a construi pe baza oportunității câștigate prin încheierea cu succes a Războiului Rece”. Pornind de la această idee, oficialilor americani le-a fost clar: SUA trebuie să continue să conducă în lumea post-Război Rece. Identitatea de rol a Americii a fost, astfel, clarificată. Argumentele aduse în sprijinul acesui leadership sunt multiple: SUA reprezintă apărătoarea și promotorul valorilor și principiilor „căștigătoare”; Statele Unite au interese globale care pot fi avansate și satisfăcute printr-o politică de angajare intensă; SUA alcătuiesc singura super putere mondială capabilă să asigure pacea și securitatea mondială. Aceste argumente sunt susținute atât printr-o identitate clar conturată, la toate nivelurile sale, cât și de auto-percepția, dar și percepția altor state (atât a Europei Occidentale care recunoșteau statutul de lider în cadrul NATO al SUA, dar și a celor din Europa Centrală și de Est – care priveau SUA ca principal susținător al dorinței lor de integrare în structura de securitate atlantică). De aici putem extrage importanța capitală pe care imaginea unui stat o are în relațiile internaționale. Iar americanii au jucat cum nu se poate mai bine această carte. Dincolo de conturarea clară prin documentele oficiale emise post-Război Rece a identității, intereselor, strategiilor specifice unui stat-lider pe scena mondială, administrația Clinton a avut grijă să ducă mai departe mesajul transmis la nivel domestic: SUA sunt „cea mai puternică forță pentru pace și libertate a lumii”, pe umerii cărora apasă „povara leadership-ului și importanța acestuia”, dar care „au acceptat responsabilitatea de a conduce” și asta pentru că „America are o abilitate unică de a construi o lume a securității, prosperității, păcii și libertății”. Concluzia: „Credem în America. Avem încredere în America. Vrem ca America să conducă. Iar America trebuie să conducă”. Politica pro-extindere NATO, materializată prin inițiativele, angajamentul și devotament activ pe care administrația Clinton le-au prezentat întregii Europe prin intermediul Alianței Nord-Atlantice de-a lungul deceniului al nouălea au răspuns acestor idei și nevoii identitare a SUA de a conduce. Madeleine Albright, Secretarul de Stat american, conchide la finalul perioadei de dezbateri referitoare la extinderea NATO: „am lucrat cu succes ca parteneri și nu ca partizani [Administrația Clinton și Congresul American], pentru a avansa interesele americane și pentru a susține leadership-ul american.”
c) Rusia – rolul și semnificația sa în noua ordine mondială
Cu siguranță cel mai sensibil și problematic aspect al dezbaterii referitoare la extinderea NATO, Rusia a reprezentat un argument în sine al celor implicați în procesul amintit. Astfel, imaginea și percepția diferite pe care oficialii administrației Clinton le-au dezvoltat cu privire la Rusia au dus la antagonizarea argumentelor, atât în timp, în discursurile aceleiași persoane, cât și la nivel diferiților membri ai cabinetului. Evoluția Rusiei de-a lungul deceniului nouă al secolului trecut a dus la această evoluție a argumentelor, percepția americanilor asupra statului rus modificându-se concomitent. Această realitate a fost susținută prin următoarele argumente: Rusia este un stat cheie în noua ordine mondială, a cărei dezvoltare trebuie susținută; Rusia trebuie să se definească, pentru a putea emite un mesaj clar pe scena internațională; Rusia poate fi inclusă în structurile nord-atlantice, dacă își dovedește devotamentul față de democrație; extinderea nu se face în detrimentul intereselor Rusiei / extinderea antagonizează Rusia.
Clinton și-a dat seama de importanța pe care statul rus o are pentru stabilirea și menținerea unui climat de pace în noua ordine internațională încă de la începutul carierei, după cum singur a apreciat și că modul în care va trasa politica americană față de Rusia va fi capital pentru mandatul său: „ Nixon (…) mi-a spus că lumea își va aduce aminte de mine mai mult pentru ce fac cu Rusia decât pentru politica mea economică.” Condus de credința că „eu și Elțîn eram, în principiu, în aceeași tabără”, acesta a stabilit imediat raporturi cu administrația rusească, prima întâlnire dintre cei doi având loc la Vancouver, în aprilie 1993. Intensificarea raporturilor dintre cele două părți, dar și influența echipei sale (mai ales a lui Talbott), au dus la stabilirea statutului special al Federației Ruse în politica externă americană: „Rusia este un stat cheie (…). Dacă putem susține și ajuta consolidarea democrației și a reformelor de piață din Rusia (…), putem ajuta la transformarea unei vechi amenințări într-o regiune de valori diplomatice și parteneri economici.” În plus, oficialii americani au avut grijă să scoată în evidență în permanență, că Rusia „nu este o putere învinsă” și că extinderea NATO nu este destinată izolării Rusiei. Deși Clinton a urmărit să prezinte o poziție cooperantă și să postuleze dispunerea de a ajuta Rusia să meargă pe calea democrației, poziția de lider a lumii post-Război Rece avea să se resimtă intens în politica americană. Astfel, președintele american a făcut clar că „viitorul trebuie să fie diferit de trecut” și că depinde de Rusia „cum se va defini ca națiune și cum își va defini standardul de măreție” . Aceste declarații maschează o atitudine paternalistă, precum și o teamă reminiscentă a perioadei Războiului Rece, pe care administrația Clinton nu s-a ferit să o prezinte în spațiul american, pentru justificarea politicii expansioniste promovate în cadrul NATO: trebuia să se ia în calcul „posibilitatea ca Rusia să abandoneze democrația și să se întoarcă la comportamentul amenințător din perioada sovietică”. Aici este punctul în care opinia membrilor echipei de politică externă s-a scindat. Au existat voci proeminente (mai ales cea a lui Talbott) care au considerat că însăși această politică de lărgire va duce la îndeplinirea sumbrului scenariu în care Rusia devine, din nou, inamic. Acesta este unul dintre factorii capitali care au dus la refuzul administrației americane de a oferi concretitudine (adică nume și date) în ceea ce privește cursul clar al expansiunii NATO până în 1996.
Observăm și aici ponderea pe care identitatea și percepția o joacă la nivelul relațiilor internaționale. Pe scurt, ceea ce SUA doreau de la Rusia era mai întâi să se definească, adică să își creioneze identitatea de tip, conform principiilor democratice, pentru ca, mai apoi, să poată împărtăși identitatea colectivă a comunității internaționale democratice. Problema, după cum evenimentele au demonstrat-o, s-a resimțit la nivelul identității de rol și a percepției: SUA nu aveau încredere în Rusia, receptând încă teama unei reemergențe a tendințelor imperialiste rusești; de cealaltă parte, Rusia nu putea accepta să facă parte dintr-un sistem trasat de viziunea unilaterală a americanilor, în cadrul căruia urma să joace un rol secundar. De ambele părți, se resimțea un imperialism determinat de interese globale a două state care se auto-percepeau ca super puteri.
3.1.2. Argumente practice, materiale
Argumentele care au gravitat în jurul ideilor prezentate la secțiunea anterioară au fost flancate și întărite de o latură materială, care avea rolul de a da o anumită concretitudine și materialitate dezbaterii duse într-o societate națională și internațională în care considerentele materiale sunt cum nu se poate mai importante. Aspectele legate de evoluția alianței, de pericolul căderii în desuetudine, de securitate, costurile pe care le-ar fi presupus extinderea, atât din partea alianților NATO, cât și a statelor doritoare de a fi integrate, cu alte cuvinte, aspecte practice care rezultau din sau aveau să ducă la aplicarea și materializarea ideilor și a argumentelor mai sus amintite au jucat un rol cum nu se poate mai important în cadrul dezbaterii, mai ales datorită implicării factorului financiar și a necesității justificării politicii duse de administrația americană în fața Congresului și a poporului american, puternic interesate de tot ceea ce presupune cheltuieli. Așadar, putem identifica trei categorii de aspecte pe baza cărora au fost construite argumentele practice și materiale în contextul lărgirii Alianței: evoluția și eficiența NATO; aspecte militare și de securitate; aspecte economice.
Evoluția și eficiența NATO
După cum am văzut în capitolul anterior, NATO a continuat să existe și după încetarea Războiului Rece ca urmare a permanenței unei identități colective în rândul membrilor alianței, identitate care s-a vrut a fi întărită și extinsă și în restul spațiului european. Însă, pentru a continua să existe în noul context, Alianța Nord Atlantică a trebuit să treacă, în viziunea oficialilor americani, printr-un proces de reformare și adaptare la noile condiții politico-strategice europene. Procesul s-a resimțit la două niveluri. Pe de o parte, pe plan intern, NATO a trecut printr-un proces de reformare, încă din 1991 fiind elaborat un nou concept strategic care să atribuie Alianței noi prerogative (precum managementul crizelor și prevenirea conflictelor), în contextul existenței unor „serioase dificultăți economice, sociale și politice, incluzând aici rivalități etnice și dispute teritoriale cu care se confruntă numeroase țări din centrul și estul Europei”, reafirmându-se, în acest fel, angajamentul NATO pentru securitatea europeană, dar, extizând, în același timp aria geopolitică și de securitate de acțiune. Astfel, menținerea existenței NATO era justificată prin argumente practice, dincolo de cele ideatice. Modificările produse la nivel intern aveau să se extindă și la un al doilea nivel, cel extern, anunțat chiar prin Conceptul strategic de la Roma: lărgirea umbrelei de securitate spre centrul și estul Europei, sau, cu alte cuvinte, lărgirea Alianței prin includerea de noi membri. Administrația Americană a fost, încă de la început, susținătorea politcii de extindere NATO, însă la un pas lent, care să permită adaptarea atât a alianței, cât și a celorlalți actori implicați. Astfel, principalele argumente regăsibile în rândul administrației Clinton sunt: NATO trebuie să se extindă pentru a nu rămâne blocată în trecut; NATO poate face pentru Europa Răsăriteană ce a făcut și pentru cea Apuseană; NATO se extinde pentru întărirea securității europene și nu numai; NATO trebuie să se extindă pentru că răspunde nevoilor de securitate americane.
Catalogată a fi „cea mai măreață alianță politico-militară a istoriei”, fiind „singura” care deține „forțele militare, structura de comandă integrată, legitimitate lărgită și practica cooperării”, NATO a fost, în viziunea lui Clinton, singurul instrument care ar putea aduce pace în Europa, singurul care ar putea să înlocuiască tensiunea și conflictul cu cooperarea, stabilitatea și integrarea militară și politică. Iar pentru a atinge acest scop, NATO nu trebuia nici să își înceteze existența, dar nici să rămână „blocat în trecut”. De aici, demersurile intens susținute de SUA. Ideea asupra căreia s-a oprit președintele american pentru a legitima, dar și scoate în evidență eficacitatea și extinderea alianței, chiar și, sau mai ales în noul context a fost una al cărei randament a fost demonstrat istoric: NATO a pacificat Europa Apuseană. Pe cale de consecință, „sunt convins că NATO poate face pentru Europa de Est ce a făcut și pentru Europa de Vest: prevenirea întoarcerii la rivalitățile locale, întărirea democrației împotriva unor amenințări viitoare și crearea condițiilor pentru înflorirea prosperității”, cetățenii americani, „până la ultimul”, fiind beneficiarii acestei pacificări a continentului european. Chiar dacă legitimitatea existenței și a extinderii alianței au fost motivate prin astfel de argumente, poziția administrației americane fiind clar pro-expansiune, nu trebuie să neglijăm nici grija deosebită pe care SUA au acordat-o efectelor schimbărilor pe care expansiunea le presupunea la nivelul managementului intern și al coeziunii membrilor deja existenți în structură. Pe de o parte, oficialii din Departamentul Afacerilor Europene de Securitate și Politice, se temeau că lărgirea ar duce la scăderea eficienței managementului alianței (SUA trebuind să depună un efort intens pentru convingerea aliaților europeni, sceptici prin definiție), iar, pe de altă parte, Clinton însuși a declarat în mod repetat, în prima fază a dezbaterii referitoare la extindere că „nu există un consens să extindem NATO la acest moment și nu vrem să dăm impresia că stabilim o nouă linie de demarcație în Europa după ce am muncit timp de decenii întregi să scăpăm de cea care a existat înainte.” De aici, ritmul lent al expansiunii și refuzul administrației Clinton de a da nume și date, în ciuda presiunilor venite din unele state membrie, precum Germania, dar mai ales din Europa Centrală și de Est, până în momentul în care s-a considerat că evoluția a fost una naturală iar „apele” erau liniștite atât în cadrul alianței, cât și în relația cu Rusia.
b) Aspecte militare și de securitate
Strâns legate de aspectele și argumentele legate de destinul și evoluția Alianței Nord- Atlantice, aspectele militare și de securitate au fost reliefate pentru a întări importanța și rolul jucat de NATO în noul context internațional, dar și pentru sublinierea interesului capital al SUA în Europa. În acest sens, principalele argumente emise pe administrația Clinton au fost, după cum urmează: integrarea militară a statelor central și est-europene nu ar putea fi plăsmuită decât de NATO (fiind singura care are astfel de capabilități), extinderea nu poate fi realizată până când NATO nu este suficient de adaptată pentru a putea apăra cu adevărat statele din Centrul și Est Europei și până când acestea nu demonstrează interesul clar de aderare prin realizări practice, securitatea americană și cea mondială depind de integrarea europeană, democrațiile din estul Europei nu pot înflori decât într-un climat de securitate pe care doar un NATO întărit îl poate furniza.
Cu o viziune clară asupra alianței și cu o legitimitate postulată și argumentată prin argumente atât ideatice, cât și practice, administrația Clinton a specificat, ori de câte ori a avut ocazia, unicitatea și dotarea însemnată și relevantă a Alianței Nord Atlantice, atât la nivel național (prin discursurile susținute, dar și prin documentele oficiale), dar și la nivel internațional (în cadrul vizitelor în statele europene și în cadrul Consiliilor și summiturilor nord-atlantice). Iar pentru a se ajunge la o materializare a acestei viziuni, administrația Clinton a oferit argumente practice, ce s-au transformat în practică. Astfel, s-a pornit de la ideea că, pentru a se ajunge la o integrare militară, NATO trebuie să dezvolte „antrenamente și planificări comune și exerciții comune pentru peace-keeping” cu „colegii estici”, implicarea în parteneriatul cu statele europene fost-comuniste și dedicarea față de integrarea lor fiind demonstrată prin dezvoltarea unui cadru care să permită exact această apropiere prin exerciții militare comune și care a mers dincolo de ceea ce oferea Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic al lui Bush: Parteneriatul pentru Pace. Folosit ca prim pas către expansiune, ducând întrebarea de la „dacă” la „cine și cum”, Parteneriatul pentru Pace avea să reprezinte un test atât pentru vechii aliați, cât și pentru partenerii care doreau să devină membri, urmând să fie făcută o triere a celor care „își doresc cu adevărat să fie membri și a celor care sunt gata să fie membri”, în contextul în care Parteneriatul este o măsură care poate îngloba „toate democrațiile non-membre din Europa”. Pe măsură ce lucrurile deveneau din ce în ce mai clare, în privința evoluției alianței și a partenerilor doritori să devină membri, a fost înaintat încă un argument: integrarea și securitatea europeană nu poate fi realizată doar de Uniunea Europeană și asta pentru că „spre deosebire de NATO, UE îi lipsește capabilitatea militară. Capabilitatea militară rămâne bază a puterii NATO și continuă să fie necesară pentru prezervarea securității europene” și pentru apărarea „intereselor de securitate ale națiunii noastre”. Această declarație nu face decât să întărească argumentele aduse de Clinton și de echipa sa în toată perioada pre-expansiune: democrațiile din estul Europei trebuie susținute pentru a nu se ajunge iar ca „violențele și tulburările din zonă să ne afecteze și pe noi și pe alte democrații”, securitatea statelor din centrul și estul Europei „sunt importante pentru securitatea Statelor Unite și pentru Europa și pentru alianța atlantică” sau „atunci când Europa este în pace, și securitatea noastră este asigurată”. Așadar, securitatea americană și interesele pe care SUA le au în Europa au fost interpuse și în aceste argumente practice.
Aspecte economice
Oferind, poate, cele mai clare și mai aplicate argumente, aspectele economice scoase în evidență în contextul lărgiri NATO au venit ca o afirmare a intereselor americane de natură economică în Europa, cu precădere în noile democrații central și est europene, dar și ca o exprimare a îngrijorării americane referitoare la costurile reale pe care SUA ar trebui să le suporte ca urmare a extinderii umbrelei de securitate și asupra acestui spațiu geopolitic. Drept dovadă, argumentele cele mai importante legate de aspectele economice au fost: SUA trebuie să ofere ajutor economic pentru Europa și Rusia (în sprijinul dezvoltării democrației); investițiile americane trebuie să crească în zonă pentru crearea și întărirea unei economii de piață viabile; costurile financiare ale expansiunii (ca argument în sine).
Administrația Clinton a argumentat, în rânduri repetate, necesitatea susținerii noilor democrații europene, inclusiv pe cea rusească, prin acordarea sprijinului material de care aceste state aveau nevoie pentru a răspunde la imensele provocări economice presupuse de trecerea de la o economie controlată la una de piață, pentru a se ajunge la o stabilitate economică, tradusă și printr-o stabilitate politică și pentru a deveni, implicit, parteneri economici viabili pentru Statele Unite. Astfel, încă din primul an de mandat, Clinton, alături de Secretarul său de Stat, Warren Christopher, au stabilit ca direcție prioritară pentru politica externă americană depunerea unui „efort de a ajuta ca reforma să reușească în Rusia”, alături de asumarea unui angajament față de statele central și est-europene de creștere a investițiilor americane în economiile de piața emergente din zonă. Toate acestea se încadrau în seria măsurilor luate pentru satisfacerea intereselor americane stabilite prin Strategia Națională de Securitate de Angajare și Lărgire (una din cele trei componente ale strategiei fiind deschiderea de economii de piață și promovarea creșterii economice globale). În aceste condiții, NATO a fost postulat ca și catalizator, capabil să antreneze și să ambiționeze statele europene pe drumul reformelor democratice, fiind evidențiat rolul său în accelerarea intenselor procese de reconversie politică și economică din spațiul european răsăritean: „NATO poate să întărească democrația și reformele de piață pentru întreaga Europă”.
Discuția referitoare la costuri a fost aprinsă și contradictorie, în special la nivelul Congresului American. Conștient că o expansiune rapidă nu ar fi doar inoportună, ci și extrem de costisitoare, Clinton nu a pus presiuni, după cum am văzut și mai sus, pentru o integrare rapidă a unor noi state în Alianță. Din nou, la fel ca și în cazul altor aspecte, abordarea costurilor a fost evolutivă, devenind din ce în ce mai aplicată și concretă în momentul în care s-a luat decizia clară în privința numelor statelor care urmau să fie invitate. Astfel, scoțând în evidență că „pacea și securitatea nu sunt disponibile la un preț mic” și că „poporul american trebuie să înțeleagă că acest plan (expansiunea) nu este lipsit de costuri”. Concluziile administrației americane referitoare la costuri au fost incluse într-un Raport referitor la expansiunea NATO înaintat Congresului la 24 februarie 1997. Astfel, poziția administrației era trasată clar: Congresul trebuie să sprijine și să ratifice integrarea de noi membri în Alianță, în condițiile în care costurile suportate de SUA vor fi „modeste” și, mai ales, ținând cont de faptul că sunt mai mari costurile și riscurile ne-extinderii decât cele ale extinderii, și asta pentru că „apărarea colectivă este și mai ieftină și mai puternică decât apărarea națională”
3.2. Congresul American
The President may establish a program to assist
the transition to full NATO membership of
Poland, Hungary, the Czech Republic, Slovakia
and other Partnership for Peace countries
emerging from communist denomination.
Congresul american joacă un rol important în procesul de luare a deciziilor, prerogativele în acest sens fiind stabilite de Constituție. Astfel, „toate puterile legislative acordate pe această cale sunt investite Congresului Statelor Unite”, totalitatea legilor trebuind să își găsească originea în Casa Reprezentanților (camera inferioară a Congresului), iar pentru ratificarea tuturor legilor importante fiind necesare două treimi din voturile senatorilor (membri ai camerei superioare) prezenți și votanți. Este și cazul ratificării deciziei de lărgire a Alianței Nord-Atlantice.
Lecția istorică dată de eșecul lui Woodrow Wilson de a convinge Congresul American să ratifice Tratatul de la Versailles în 1919, ducând la neimplicarea SUA în Liga Națiunilor și, după cum s-a demonstrat, la inevitabila destrămare a sistemului creat după Primul Război Mondial, s-a tradus prin emergența unui interes deosebit mai ales al Senatului pentru Tratatul Atlanticului de Nord. Încă din 1949, Comitetul pentru Relații Externe al Senatului a inclus în raportul înaintat către președintele american cererea conform căreia „este o obligație a administrației prezidențiale” să caute sfatul și aprobarea Senatului pentru fiecare nouă aderare la Alianță. În acest sens, a fost pusă la punct o relație cooperantă și productivă între Președinție și Congres, care a dat roade în timpul Războiului Rece, inclusiv în privința Alianței Nord-Atlantice. Prăbușirea URSS și, implicit, sfârșitul Războiului Rece, dar mai ales majoritatea obținută de republicani în Congresul 104 și 105 ofereau condițiile perfecte pentru apariția unor mari disensiuni între administrația Clinton și ramura legislativă a Statelor Unite în privința politicii externe americane. Însă, un compozit de factor a dus la efectul contrar. Campania națională pusă la cale de administrația Clinton, susținută fiind atât de o serie întreagă de senatori, dar mai ales de grupurile de lobby ale americanilor de origini central și est europene, precum și implicarea susținută a senatorilor în proces de către Clinton (le-a înaintat invitații pentru participarea la summiturile NATO) au dus la o atitudine majoritară pro-extindere în cadrul legislativului american. Mai mult decât atât, percepția republicanilor din Senat a fost aceea că legislativul a fost cel care a pornit „motorul lărgirii”, aducând ca principal argument platforma electorală republicană din 1994. Astfel, Congresul nu doar a susținut politica de expansiune a NATO, dar a adoptat un ritm mai ferm și mai rapid decât președintele american. În acest sens, Congresul american a dezvoltat și ratificat o serie de acte legislative cu importante implicații pentru promovarea și apărarea intereselor de securitate americane în Europa. Dintre acestea menționăm: H.R. 5246 – Titlul II, „NATO Participation Act of 1994”, H.R 7 – „National Security Revitalization Act”, S 602 – „NATO Participation Act Amendments of 1995” , H.R. 3564 – „NATO Enlargement Facilitation Act of 1996”, urmând ca, la 30 aprilie 1998, Congresul să ratifice aderarea celor trei state europene la NATO cu o „majoritate covârșitoare”.
Chiar dacă, la o primă vedere, poziția Congresului pare a fi una unitară și direcționată clar pe acceași linie cu administrația americană, dezbaterile din cadrul legislativului american au cuprins poate cele mai diverse, intense, pe alocuri contradictorii argumente în privința politicii externe pe care America ar trebui să o dezvolte în lumea post-Război Rece, a Alianței Nord-Atlantice și nu în ultimul rând a modului în care SUA ar trebui să acționeze în privința Rusiei. La fel ca și în cazul Administrației Americane, argumentele aduse de actorii acestei scene pot fi incluse în două categorii: argumente ideatice, identitare, mesianice și argumente practice, materiale. Deși mai diverse decât cele prezentate de către administrația Clinton, argumentele urmăresc, în mare, aceleași aspecte și idei. Acest lucru nu face decât să demonstreze unitatea identitară a Statelor Unite, existența unei idei cât se poate de clare asupra intereselor și rolului statului american la nivel global.
3.2.1. Argumente ideatice, identitare, mesianice.
La fel ca și în cazul administrației Clinton, argumentele aduse de membrii Congresului american au roit în jurul a trei mari idei: promovarea valorilor și a principiilor universale, rolul de lider al SUA în lume și Rusia.
Pornind de la la vina istorică resimțită de oficialii americani determinată atât de eșecul Ligii Națiunilor, dar mai ales de sentimentul de abandon al statelor de dincolo de Cortina de Fier în perioada postbelică (experiența de război a unora dintre membri spunându-și cuvântul) și exprimată în rânduri repetate în discursurile și declarațiile acestora, numeroși membri ai Congresului American au vorbit despre un „imperativ moral” care se pliază pe două direcții: promovarea valorilor și a principiilor universale în spațiul fost-comunist și menținerea, întărirea leadership-ului american în procesul creării unei comunități globale a democrației. Acest imperativ moral s-a făcut resimțit și în actele legislative, care au stabilit, fără echivoc, interesele americane în Europa, leadership-ul pe care SUA trebuie să îl mențină în cadrul NATO, dar mai ales sprijinul care trebuie acordat statelor europene în vederea dezvoltării democrației. Astfel, expresii precum „susținerea progresului către stabilirea instituțiilor democrate, a economiilor de piață liberă” sau „protejarea și promovarea libertăților fundamentale și a drepturilor umane”, ca „aspecte integrale ale unei securități autentice” reprezentau părți importante atât ale actelor legislative, cât și ale discursurilor oficialilor americani, ca parte a demersului pentru crearea unui mediu sigur, caracterizat de democrație, integritate teritorială și economii de piață libere, demers aflat în tandem cu apărarea interesului național american. În acest sens, argumentele s-au aflat la unison, membrii Congresului susținând dezvoltarea democrației, dar și a menținerii poziției SUA în Europa. Senatorii au declarat repetitiv că țara lor ar trebui să fie „mândră” de ceea ce face, fiind „în interesul american să apărăm aceste granițe (ale statelor europene)”, mai ales că europenii „se așteaptă ca noi să luăm conducerea”, „ca promotori și apărători ai valorilor și principiilor universale. În plus, SUA trebuie să se implice, altfel, europenii vor căuta alternative, creând alianțe bilaterale sau multilaterale, așa cum au făcut în anii 30, cu rezultate similare”. Dimensiunea mesianică și cea de leadership sunt cum nu se poate mai evidente.
Apoi, un alt set important de argumente care vizeaza latura ideatică și cea principiară a politicii SUA față de extinderea NATO se învârte în jurul ideii de „linii despărțitoare”. Astfel, pe de o parte, o suită de reprezentanți și senatori americani susțineau că extinderea va duce la o nouă linie de demarcație în Europa (între statele care sunt incluse și cele care nu sunt incluse în NATO), dându-se naștere, în acest fel, la disensiuni care, inevitabil, vor duce la noi tensiuni inter-statale, dar și intra-statale (derapaje ale democrației), în timp ce, pe de altă parte, o serie și mai consistentă de oficiali americani au considerat că extinderea nu va produce nicio linie separatoare, ci, din contră, procesul trebuie să aibă loc, cu atât mai repede cu cât întârzierea nu face decât să ducă la slăbirea democrației.
Element important și reiterat în permanență în discuțiile congresmanilor americani, Rusia, evoluția sa și relația pe care NATO ar trebui să o aibă cu aceasta, a făcut subiectul unor argumente contradictorii pe scena Congresului American. La nivel legislativ, oficial, Congresul American a stabilit că politica Statelor Unite trebuie să fie îndreptată către „definirea relației politice și de securitate între un NATO lărgit și Federația Rusă”. Observăm că poziția pro-extindere este inechivocă, chiar dacă în spatele politicii trasate s-au aflat o serie de argumente de multe ori aflate în conflict. Astfel, au existat voci care au susținut că o extindere prea rapidă ar putea duce la alimentarea sentimentelor naționaliste în Rusia, în timp ce alții au susținut că, din contră, pericolul resurgenței comuniste în Rusia ar trebui să fie el însuși un argument adus în favoarea extinderii. În cele din urmă, mergând pe principiul că „nu există niciodată un timp bun cu rușii”, și, având în permanență în minte interesele americane, apărarea leadership-ului și promovarea valorilor și a principiilor pentru crearea unei comunități de state democrate, vocea majorității s-a ridicat deasupra celor mai temători. Rezultatul: politica fermă pro-extindere postulată de Congresul American.
3.2.2. Argumente practice, materiale
Dacă administrația prezidențială s-a concentrat cu precădere asupra argumentelor ideatice, care au urmărit transmiterea unui mesaj puternic atât la nivel național, cât și internațional, conform căruia Europa se află în fața unei oportunități imense de creare a unei comunități internaționale a democrațiilor, Statelor Unite revenindu-le rolul de a conduce acest proces, Congresul American s-a focalizat îndeosebi asupra aspectelor palpabile, numărabile. Pe cale de consecință, dincolo de argumentele bine închegate și gândite, la unison, sau contradictorii, aduse în legătură cu rolul NATO în noua configurație, congresmanii americani au acordat o atenție sporită aspectelor militare și mai ales celor economico-financiare. Actele legislative emise în acest sens sunt cum nu se poate mai relevante. Pe scurt, Congresul, spre deosebire de Administrația Clinton, a mers pe principiul „cifre și nume”, acuzând președinția, în rânduri repetate, de lentoare și lipsă de determinare.
Stabilind fără echivoc că „încă din 1949 NATO a ajutat la garantarea securității, libertății și prosperității Statelor Unite și ale partenerilor săi din alianță” și că „este singura organizație multilaterală capabilă să conducă operațiuni militare eficiente pentru protejarea intereselor vestice”, congresmanii americani au adoptat o poziție pro-expansiune, ca mijloc de contribuire la „pacea internațională și de asigurare a securității acelor state (state central și este europene)”, de adaptare și extindere a rolului NATO în lumea post-Război Rece și de apărare a intereselor americane, fără ca acest demers să „amenințe vreo națiune”. Această viziune prevalentă asupra NATO a fost întărită prin argumente militare clare, postulându-se că NATO, prin reprezentanta sa de seamă, SUA, are capabilitățile necesare să ajute la modernizarea capabilităților de apărare ale statelor europene fost-comuniste și să organizeze exerciții și antrenamente comune care să ducă, în cele din urmă, la o integrare militară a acestor state. Mai mult decât atât, s-a argumentat că extinderea este benefică, în condițiile în care aceasta implică includerea de noi trupe în detașamentele deja existente ale NATO.
Această poziție oficială, emisă în urma unei ample dezbateri în cadrul Congresului și a unui evident compromis între viziunile contradictorii ale reprezentanților americani din legislativ, nu face decât să demonstreze rațiunea primară care a stat la bază deciziilor: SUA, ca putere învingătoare în Războiul Rece, trebuie să își apere și promoveze identitatea la nivel internațional, cu toate implicațiile sale (interese, obiective, valori și principii). Argumentul cel mai concludent în acest sens este ajutorul financiar masiv propus și promovat de Congres încă din 1994 pentru posibilii candidați pentru aderarea la NATO. Astfel, „Statele Unite, alte națiuni membre ale NATO și NATO însuși ar trebui să ofere asistență corespunzătoare pentru facilitarea tranziției la statutul de membru cu drepturi depline NATO la o dată timpurie a participanților activi în Parteneriatul pentru Pace”, idee care s-a concretizat prin cifre clare în actele emise ulterior, dar și prin menționarea nominală a statelor considerate a fi cele mai pregătite și potrivite pentru a fi incluse în Alianța Nord-Atlantică (diferența majoră față de administrația Clinton care a refuzat să facă acest lucru). De exemplu, pentru anul 1997, au fost rezervate 60 de milioane de dolari pentru Polonia, Ungaria, Cehia și Slovacia și alți parteneri din programul PpP. Dincolo de acestă predispoziție americană de acordare a unor fonduri pentru sprijinul unor procese în care Statele Unite credeau, discuția despre latura economică și financiară a avut și un revers al medaliei, costurile extinderii jucând un rol central și capital în dezbaterea din Congresul American referitoare la extindere. Argumentele au fost numeroase, variind de la „e mai ieftin să ne extindem decât să nu o facem” până la costurile extinderii sunt „enorme”, o mare problemă fiind percepția pe care unii congresmani au avut-o referitoare la implicarea celorlați membri ai Alianței (credeau că doar SUA vor trebui să plătească pentru extindere). O dovadă vie a acestei preocupări este constituită de numeroasele studii referitoare la costuri care au fost pregătite în toată perioada pre-extindere.
În ciuda eforturilor depuse de oponenții extinderii NATO din Congresul American și a argumentelor vehemente și, ce-i drept, fundamentate prin aspecte și temeri reale, dezbaterea referitoare la evoluția Alianței Nord-Atlantice nu a fost atât de aprinsă pe cum s-ar fi așteptat. Motivele au fost diverse, însă cel mai clar aspecte este acela că accentul a fost pus, în primă și ultimă instanță pe idei (valori și principii). Rezultatul: la 30 aprilie 1998, Senatul Statelor Unite a ratificat accesiunea Poloniei, Republicii Cehe și a Ungariei la NATO, săvârșind un prim pas spre extinderea geopolitică și militară a Alianței în spațiul fost-comunist.
3.3. Administrația Elțîn
Russia and NATO are like-minded nations.
We belong to one and the same democratic community of nations.
One should not forget that NATO and Europe are not the same thing. Russia belongs to European culture, but does not share the culture of NATO.
Aflată într-o neîncetată căutare de sine, și trăind „în permanență într-o lume diferită de a noastră”, Rusia a depus întotdeauna eforturi de a găsi cea mai bună cale pentru a se raporta la restul lumii, în special la Occident. Oscilând între o atitudine ostilă, incriminatoare, născută din frustrare și sentimentul de abandon, izolare, neincludere (blamând Occidentul pentru toate eșecurile înregistrate de statul rus) și o atitudine cooperantă, determinată de dorința Rusiei de a fi inclusă în clubul occidental, de a fi participant la jocurile occidentale ca partener egal, statul rus a înclinat întotdeauna spre alegerea unui stat vestic anume cu care să se compare și în funcție de care să își contureze poziția mondială. În perioada postbelică, locul „celuilalt” a fost ocupat de Statele Unite ale Americii, întreaga perioadă fiind marcată de aceleași oscilații permanente regăsibile în întreaga istorie rusească. Dacă în perioada comunistă, ideologia totalitaristă a dictat comportamentul URSS față de America, obiect prin excelență al definiției de „dușman al socialismului”, existând anumite fluctuații (însă nu majore), determinate de interesele imediate al Sovietelor, perioada de după încetarea Războiului Rece, suprapusă cu zorii existenței Federației Ruse și denumită în istorie „luna de miere” a relațiilor ruso-americane, a marcat, cu desăvârșire, climaxul apropierii de statul american.
Încă de la 25 decembrie 1991, data la care a fost emis certificatul de deces la URSS-ului, administrația lui Elțîn, primul președinte al Federației Ruse, a început să manifeste o politică deschisă pro-americană, marcată de extazul și euforia noii ordini. Dovada acestei atitudini este stabilirea imediată a unei relații strânse cu administrația americană. Astfel, chiar de la începutul anului 1992 s-au pus bazele unei practici a întâlnirilor dintre cele două administrații. Reuniți la Camp David, președintele american George Bush și cel rus, Boris Elțîn, au marcat lansarea unei „noi ere a relațiilor noastre”, caracterizată prin „prietenie”, „încredere”, „valori comune durabile” și „o nouă alianță de parteneri care colaborează împotriva pericolelor comune pe care le întâmpinăm”. În plus, președintele rus și-a exprimat fără echivoc dorința de a include Rusia în comunitatea internațională a valorilor și principiilor universale, făcând clară renunțarea la atitudinea și percepția comunistă conform căreia SUA erau un potențial inamic.
Deși aflat la conducerea unui stat secătuit de o criză internă profundă, de probleme economice grave, de tensiuni cu tendințe de escaladare în regiunile aflate în vecinătate, pe scurt, de o confuzie generală, Elțîn a avut grijă să confirme identitatea de stat puternic a Rusiei. Pozând într-un lider puternic („sunt într-o stare de sănătate foarte bună”) al unui stat măreț („[Rusia] este o țară măreață” care a reușit să „își păstreze unitatea”) cu un popor măreț („sunt mândru că mă adresez vouă în numele unui popor măreț a cărui demnitate a fost restabilită”), președintele rus nu s-a dezis de spiritul rus, transmițând chiar în inima democrației („mărețul tărâm al libertății”) un mesaj puternic, cu înțelesuri profunde. Discursul lui Elțîn din fața Congresului American din iulie 1992 are o semnificație aparte. Citită în spiritul entuziasmului determinat de prăbușirea regimurilor comuniste din Europa, declarația face dovada devotamentului proclamat de Rusia față de valorile și principiile universale atât de promovate de SUA (făcând chiar referire la ideile lui Wilson), în vederea stabilirii unui viitor pașnic, „cu mai puțină teamă și mai multă speranță”, statul rus fiind cel care „a pus capăt politicilor imperialiste”, nedorind în prezent să „schimbe lumea după propria sa imagine”. Însă, luând în considerare identitatea rusească, elementele sale identitare și spiritul rusesc în sine, putem observa cu ușurință faptul că acestă dorință de a se alătura comunității mondiale, cu toate valențele sale, nu se traduce și printr-o supunere a statului rus. Cu alte cuvinte, o includere nu trebuia să presupună conformism și obediență din partea Rusiei. Noua ordine mondială nu trebuia să nege Rusia, o negare a acesteia „în numele umanității, fiind o jefuire a umanității” .
În momentul în care a devenit clar pentru Rusia că Occidentul nu este dispus să îi acorde nici măcar accesul la instituțiile internaționale, ca să nu mai vorbim de acordarea unui statut de egalitate cu cel al Statelor Unite, s-a făcut resimțită o schimbare decisivă a atitudinii administrației Elțîn. Obervăm, din nou, importanța percepției. Dacă Rusia se considera a fi un stat puternic, care merita să fie pus pe picior de egalitate cu America, SUA au adoptat o atitudine paternalistă, de conducător al lumii post-Război Rece, considerând că statul rus este slăbit și incapabil de a manifesta un leadership mondial, atitudine total inacceptabilă pentru oficialii ruși. Treptat, s-a făcut trecerea către o atitudine mai conservatoare și către o politică mai asertivă, manifestată prin dorința de stabilire a unui rol hegemonic în fostul spațiu sovietic și printr-o înclinație mai mică spre acordarea de concesii Occidentului. În acest sens, Elțîn a produs schimbări chiar și la nivelul administrației sale și a pus bazele a ceea ce avea să fie cunoscut sub numele de „Doctrina Elțîn”. Astfel, Rusia era postulată ca stat puternic cu interese vitale în spațiul fost-sovietic, a cărui stabilitate trebuia să o asigure, fapt înscris în rândul dreptului legitim al Rusiei. Mai mult decât atât, încă din 1994, a prezentat poziția clară contra-expansiunea NATO, asta dacă nu era inclusă și Rusia în Alianță, argumentând că Europa își poate asigura singură securitatea, neavând nevoie de un „unchi din altă parte”
Politica externă asertivă a statului rus a cunoscut o nouă dimensiune odată cu numirea lui Primakov în funcția de ministru de externe. Cu o viziune proprie a noii ordini mondiale, noul ministru a dezvoltat o politică menită să răspundă statutului de putere globală a Rusiei și să contracareze tendințele unipolare ale SUA. Pe de o parte, a urmărit o apropiere de Asia, iar pe de altă parte a prezentat o politică fermă anti-expansiune, susținând că, dincolo de lipsa de credință în argumentele americane conform cărora expansiunea nu este îndreptată împotriva niciunui stat, extinderea nu va face decât să dea naștere unei noi diviziuni a continentului european. În plus, a adoptat un ton incriminator la adresa Occidentului și mai ales a Statelor Unite, atât pentru tensiunile legate de securitatea europeană, cât și pentru dificultățile economice prin care Rusia trecea. Observăm o reiterare a laitmotivelor seculare.
Aceasta a fost, într-o linie generală, direcția și evoluția politicii externe rusești. Caracterizată ca fiind lipsită de „coerență, model și simț al strategiei”, politica rusească generatoare de confuzii a rezultat din contradicția frapantă între autopercepție, percepția celorlalți și realitate. După cum am văzut, Rusia a trecut printr-o restructurare profundă la toate nivelurile identitare. Dincolo de identitatea personală (ale cărei elemente s-au transferat din perioada pre-comunistă), noua conducere rusească a încercat să transfere o identitate de tip occidentală statului rus, fără a se asigura că există terenul potrivit pe care aceasta să poată prinde rădăcini. De aici, problemele majore care au existat la nivel identității de rol și, implicit, la nivelul identității colective. Aflată în acea neîncetată luptă de cunoaștere și recunoaștere, Rusia, prin administrația Elțîn, a dezvoltat o atitudine fluctuantă, contradictorie, dar mereu fermă față de procesul reformei și extinderii NATO. Argumentele vehiculate au fost cu atât mai diverse cu cât spațiul rusesc are o tradiție cu mult mai intensă și susținută decât cel american în ceea ce privește domeniul valorilor, al principiilor și al rolui la nivel internațional. În cele ce urmează, vom reliefa cele mai importante argumente care s-au vehiculat în interiorul administrației rusești cu privire la poziția Rusiei în contextul expansiunii NATO, conform clasificării stabilite în capitolul precedent.
3.3.1. Argumente ideatice, identitare, mesianice
Spațiu prin excelență al ideii, Rusia a fost dintotdeauna martora unor valuri și curente de idei care au influențat, în măsuri și grade diferite autoritatea centrală. Perioada de după prăbușirea URSS confirmă această tradiție adânc înrădăcinată, analiza argumentelor oferite de administrația Elțîn demonstrând prevalența raționamentelor ideatice în fața celor materiale. Ca atare, principalele idei în jurul cărora au gravitat argumentele ideatice sunt: Rusia este o țară măreață, Rusia este parte a comunității globale democratice, teritoriul rusesc (ca idee, valoare și element identitar capital). Să le luăm pe rând.
a) Rusia este o țară măreață
Dincolo de poziția adoptată, de curentul la care s-au alăturat sau căruia i-au dat naștere, intelectualii ruși, alături de autoritatea centrală, s-au aflat întotdeauna la unison într-o privință: Rusia este un stat cu totul și cu totul aparte, o țară măreață, cu un rol special. Excepționalismul rusesc este un laitmotiv care a fost uzitat de către Administrația Elțîn pe durata întregii perioade vizate, indiferent de tonul și de poziția pe care oficialii au adoptat-o față de SUA, NATO și procesele demarate de aceste instanțe, principalele argumente emise fiind: Rusia este o mare putere, în ciuda problemelor cu care se confruntă; Rusia are o identitate și o imagine puternice care trebuie menținute și promovate la nivel internațional; Rusia nu poate accepta forme de paternalism din partea niciunui alt stat; Rusia este generatoare de tendințe și procese la nivel internațional.
Conștientizând tragedia prin care statul rus a trecut și impactul psihologic profund resimțit atât la nivel intern, cât și la nivel extern și percepând criza acută de imagine la nivel internațional, Elțîn, alături de ministrul său de externe, Andrei Kozîrev, un pro-occidentalist convins, apoi Evgheni Primakov, un adept al politicii de forță, au reliefat, ori de cât ori au avut ocazia și în cele mai diverse medii, rolul important pe care Rusia l-a jucat de-a lungul istoriei și pe care continuă să îl facă, în ciuda evenimentelor recente. După cum am văzut, încă de la primele contacte cu spațiul occidental din 1992, Elțîn a scos în evidență cum nu se poate mai clar faptul că Rusia este un stat măreț, care găsește mereu puterea de a străluci, de a schimba și da curs istoriei. Chiar și această nouă ordine mondială este un rezultat al deciziilor luate la Kremlin: „Rusia este cea care a pus capăt politicilor imperialiste și a fost cea dintâi care a recunoscut independența republicilor baltice”. În plus, în această ordine și comunitate mondială, ceea ce Rusia dorește este să își „păstreze identitatea, propria imagine și istorie, să promoveze cultura și să întărească standardele morale ale poporului nostru”. Pe cale de consecință, politica rusească de la acea dată „întruchipează interesele naționale și de stat autentice ale unei mari puteri”. Rolul măreț și special al Rusiei este justificat prin acel complex unic de trăsături și condiții, cu rădăcini în identitatea și autopercepția rusească: locație geopolitică unică, mărimea populației, cantitatea resurselor sale economice și marele său arsenal de arme nucleare.
Pe măsură ce lucrurile s-au mai clarificat, iar politica americană și cea a aliaților NATO a devenit din ce în ce mai clară, politica administrației Elțîn a devenit din ce în ce mai fermă. Refuzând „chiar și cele mai mici aluzii de paternalism”, administrația rusească a pledat pentru o atitudine și elemente concrete din partea occidentalilor care să fie „în concordanță cu mărimea, importanța și capabilitățile Rusiei”. În plus, lipsa perspectivei demantelării Alianței Nord-Atlantice, dar mai ales a includerii Rusiei în structură, a dat naștere la o poziție inechivocă anti-expansiune și la o reticență în a colabora cu NATO, din simplul motiv că a fi musafir și nu gazdă într-o configurație internațională era pur și simplu incompatibil cu statutul de țară măreață pe care administrația Elțîn o atribuia Federației Ruse: „Inițial, politica Rusiei era aceea a parteneriatului strategic cu Statele Unite..gradul, s-a creat o structură în care o țară (SUA) le conducea pe celelalte (…) Nu asta este ceea ce Rusia vrea.” Pentru Primakov era clar: „Rusia a fost și rămâne o mare putere. Politica sa externă ar trebui să corespundă cu acest statut”. Comparat de către analiști Cu Aleksandr Gorchakov, ministrul de externe rus de secol XIX, Primakov a conchis că slăbiciunea Rusiei este temporară și că, deși statul rus este slăbit, acesta trebuie să ducă o politică externă activă pentru a asigura o „voce puternică în politica internațională”, prin „manipularea altor puteri și profitând de anumite resentimente”.
De aici, politica asertivă pe care a dus-o, legitimat fiind și de opinia publică generală, deci de mentalul colectiv, care, în proporție de 84,9%, considera că „Rusia este o mare putere și ar trebui să facă celelalte state și popoare să o respecte.” Incompatibilitatea dintre identitatea de rol conturată de Rusia și extinderea NATO a dat naștere la un val intens de frustrare și revoltă în spațiul rusesc.
Rusia este parte a comunității globale democratice.
Eșecul sistemului întruchipat și pus în practică de regimul comunist a început să fie din ce în ce mai evident în timpul perioadei lui Gorbaciov. Demarând o reformă a regimului, ultimul Secretar General al PCUS a început să promoveze pe scena politică rusească expresii precum „valori comune tuturor oamenilor”, „probleme globale” și „interdependență”, anunțând o nouă direcție în politica sovietică, direcție urmărită apoi și de conducerea noului stat rus. Eliminarea dihotomiei ideologice și a profundei crize identitare despre care am tot amintit, a dus la o reorientare a identității de tip rusești, Elțîn punând bazele unui stat democratic pe care dorea să îl includă în „marea comunitate democratică occidentală”. În acest sens, administrația Elțîn a vehiculat argumente precum: Rusia s-a descătușat de trecutul comunist, libertatea și comunismul fiind incompatibile; Rusia respectă și promovează drepturile umane, valorile și principiile universale fixate de ONU; Rusia își dorește să fie parte a comunității internaționale democratice, dar nu este de acord cu existența unei Pax Americana.
În demersul creionării noii identități de tip a statului rus și a desprinderii totale de trecut, Elțîn, alături de primul său ministru de externe, Kozîrev, au declarat, în rânduri repetate, că Rusia vrea să devină parte „a clubului statelor democratice recunoscute, pe picior de egalitate”, aceasta fiind o „oportunitate unică”, pe care Rusia „nu are dreptul de a o rata”. Fără tăgadă, administrația Elțîn s-a declarat, pe scenele internaționale, adepta democrației și a tuturor valențelor pe care un asemenea regim le presupune. De aici, deschiderea totală și poziția clar pro-occidentală și pro-instituții internaționale pe care statul rus le-a manifestat de-a lungul primilor ani de existență a Federației Ruse. Denumită ca tranziție spre o condiție civilizată, sau ca pe dezvoltare evolutivă, politica rusească urmărea o recunoaștere de către Occident a noii identități de tip pe care Rusia și-a asumat-o și includerea ei în această comunitate a națiunilor democratice, chiar și în NATO, în legătură cu care Kozîrev spunea că „Rusia și NATO sunt națiuni conduse de aceleași idei” și legate de aceleași „idealuri democratice de bază”. În acest sens, Kozîrev era de părere că Rusia ar trebui chiar să se ferească de „tendințele sale mesianice, de credința sa în destinul său special și de poziția sa tradițională anti-occidentală” pentru a putea fi cu adevărat parte a lumii occidentale, în calitate de „putere civilizată normală”.
Aceeași evoluție a evenimentelor și proceselor politice și-au spus cuvântul și în legătură cu acest set de argumente. Deși ideea a fost menținută – Rusia este parte a comunității globale democratice – poziția administrației Elțîn s-a modificat, în sensul în care leadershipul și atitudinea paternalistă americane erau pur și simplu incompatibile cu identitatea și interesele rusești. Așadar, a fost exprimată clar opoziția față de „grupuri închise” precum Pax Americana, argumentându-se că nu SUA, nu principiile și valorile sale și cu atât mai puțin nu NATO au câștigat Războiul Rece, ci CSCE/OSCE, unica structură viabilă pentru dezvoltarea „continentului nostru în era post-confruntare”. Poziția anti-expansiune începuse să fie evidență, la fel ca și opoziția față de tendințele hegemonice americane.
c) Teritoriul rusesc
Teritoriul are o semnificație aparte în identitatea rusească. Este atât de important, încât a fost ridicat la rangul de simbol al Rusiei și al identității rusești de către scriitorii ruși (Dostoievski și Soljenițîn). Mai presus de dimensiunea fizică, de elementele materiale pe care acesta le presupune (resurse, chestiuni legate de securitate, etc.), teritoriul are, în mentalul colectiv rusesc, o puternică dimensiune simbolică. Acesta este motivul pentru care rușii, după dizolvarea URSS, și-au exprimat zgomotos și insistent nemulțumirile cu privire la noile frontiere ale statului rusesc, care nu includeau Ucraina, însuși creuzetul formării Rusiei, Belarus, sau alte regiuni considerate părți ale spațiului rusesc, impactul psihologic al pierderii acestor teritorii fiind colosal, cu atât mai mult cu cât rușii au au simțit că statutul internațional al statului lor a fost „serios deteriorat, una dintre cele două superputeri ale lumii fiind acum privită de mulți ca doar puțin mai mult decât o putere regională”. Pe cale de consecință, politica administrației Elțîn a acordat un interes deosebit acestui element identitar capital al Rusiei, emițând o serie de argumente precum: pământul rusesc este fondul pe care s-a așezat forma – poporul măreț cu destin special; Rusia are o mare responsabilitate în a proteja teritoriul său; Rusia are interese vitale în spațiul fost-sovietic, al „vecinătății apropiate”, unde nimeni nu are dreptul de a se implica.
Identificând importanța aparte a teritoriului – în întregul său (spațiul fost-sovietic), Administrația Elțîn nu s-a ferit să transmită un mesaj clar întregii lumi: teritoriul fostei URSS este un „spațiu post-imperial în care Rusia trebuie să își apere interesele prin toate mijloacele necesare, inclusiv cele militare și economice”. Deși Kozîrev a revenit apoi asupra acestui mesaj considerat a fi șocant transmis în fața participanților la summitul CSCE de la Stockholm din 1992, spunând că ceea ce a vrut de fapt a fost să prezinte scenariul sumbru al pierderii puterii administrației Elțîn în fața forțelor conservatoare rusești, evoluția ulterioară, argumentele oferite atât în textele oficiale rusești, cât și în discursurile prezentate la nivel internațional nu au făcut decât să confirme această percepție asupra teritoriului. Astfel, după cum am văzut, Constituția rusească din decembrie 1993 numește teritoriul ca fiind element al unității și al continuității, o bogăție moștenită, iubită și respectată, pentru care rușii au o mare responsabilitate, în fața „generațiilor prezente și viitoare”. În plus, a fost dezvoltat conceptul de „vecinătate apropiată” pentru a desemna fostul teritoriu al URSS-ului, teritoriu în care Federația Rusă are „interese de o importanță vitală”.
Extinderea NATO, a fost privită, înainte de toate, ca pe o extindere geopolitică înspre și chiar pe teritoriul vecinătății apropiate a Rusiei, ceea ce era catalogat ca fiind pur și simplu inacceptabil. Acesta este motivul pentru care administrația Elțîn a emis în rândul repetate argumente prin care a încercat să atragă atenția occidentalilor că expansiunea nu va face decât să crească pericolul amenințării naționaliste și comuniste încă viu în spațiul rusesc, ceea ce va duce la o nouă situație tensionată între Rusia și Occident, la o „pace rece”, sau chiar la ruperea „tuturor relațiilor cu NATO” în condițiile în care alianța are intenția de a include orice fost-membru al URSS. Ideea de „teritoriu”, atât ca element identitar, cât și de interes național și prestigiu (colective self-esteem de care vorbea Wendt) a fost întărită, după cum vom vedea mai jos, de argumente materiale, practice.
3.3.2 Argumente practice, materiale
Argumentele care pot fi încadrate în această categorie au fost privite și oferite de oficialii administrației rusești doar ca mijloace către atingerea obiectivelor transmise prin intermediul argumentelor ideatice. Așadar, ceea ce conta pentru Rusia era rezolvarea crizei identitare la toate nivelurile sale care trebuia să se traducă prin recunoașterea statutului de mare putere pe scena internațională, susținută prin refacerea economică, reformele democratice și implicarea în sistemul de securitate european. Deși și-a recunoscut slăbiciunea temporară și a susținut că are nevoie de timp, dar mai ales de ajutorul economic al occidentalilor, Rusia a fost fermă în ceea ce privește structura de securitate a continentului european, formulând propriile viziuni și exprimându-și clar poziția față de evoluția NATO (atât la nivelul reformei interne, cât și referitor la extindere). În acest sens, argumentele oferite de Elțîn și echipa sa de politică externă au gravitat în jurul a două mari aspecte: economice și de securitate.
a) Argumente economice
Privită ca pe o extindere a procesului de democratizare, reformarea economică a Rusiei a fost și ea reliefată mai mult ca pe o evoluție a identității rusești, fiind marcată printr-un proces dureros de reconversie de la economia centralizată, comunistă, la o economie de piață, liberă, democratică. Astfel, încă din primele momente ale aflării la conducere, Elțîn a avut grijă de pozeze în fața occidentalilor în postura de democrat convins, aflat la conducerea unui stat care, în ciuda determinării și a eforturilor depuse, trece printr-o perioadă extrem de dificilă, având nevoie de sprijinul occidental pentru a deveni cu adevărat parte a clubului occidental. Astfel, principalele argumente oferite în acest sens sunt: Rusia are nevoie de ajutorul Occidentului; Rusia este dispusă și dornică să dezvolte o economie de piață pentru a deveni un partener economic viabil pentru Occident; Europa în sine are nevoie de o Rusie puternică, reformată; tendințele expansioniste occidentale au efect negativ asupra economiei rusești.
În încercarea de a crea și transmite mai departe o nouă identiate de tip, Elțîn a emis un mesaj clar: „reformele economice și politice alcătuiesc principala sarcină a Rusiei de astăzi”, neexistând „alternativă la reformă”, statul rus urmărind să deschidă marea sa piață către restul lumii și să mute accentul de pe latura miliară pe cea economică. Reliefând progresele și reformele economice într-o notă cu mult mai bună decât era cazul, Elțîn, în spiritul trufaș rusesc, a cerut ajutorul americanilor pentru sprijinirea economiei rusești: „invităm sectorul privat al Statelor Unite să investească în piața rusească unică și neexploatată și spun: Nu întârziați.” Deși Rusia era, fără îndoială, cea care avea nevoie de ajutor, modul în care acesta a fost cerut s-a înscris pe linia identității rusești: Rusia este o mare putere, care nu acceptă atitudini paternaliste și tendințe hegemonice din partea altor state, fiind în interesul restului lumii ca ea să se dezvolte. Direcția trasată de Elțîn a fost urmată și de Kozîrev, care a declarat, la rândul său, că „o nouă Europă este de negândit fără reforme de succes în Rusia” și întărită, pe măsura trecerii timpului și mai ales după venirea la conducerea ministerului de externe a lui Primakov. Deși SUA a acordat fonduri însemnate, cel puțin la începutul perioadei de tranziție, Rusiei, reducerea acestora, coroborată cu evoluția relațiilor americano-ruse și a Alianței Nord-Atlantice, dar și a evoluției problematice interne a reformelor economice, au mutat accentul de pe întreaga Europă pe spațiul rusesc și pe cel al vecinătății apropiate. Din nou, a fost adoptat un ton acuzator, Occidentul și demersurile sale fiind blamate pentru problemele existente în Rusia și pentru tensiunile venite din vecinătatea sa apropiată, acolo unde Rusia avea interese vitale, inclusiv economice și în care ingerințele occidentalilor erau din ce în ce mai deranjate. Aceste realități au fost surprinse în rânduri repetate în cadrul discursurilor oficialilor administrației Elțîn și concentrate în noul Plan de Securitate Natională Rusească din 1997. În același mod caracteristic, sunt expuse noile realități – „întărirea pozițiilor economice și politice ale unui număr considerabile de state și a asociațiilor lor orietate spre integrare”, dar și „declinul potențialului economic, științific și demografic al țării”, problemele economice rusești fiind „cruciale”. Dincolo de metodele propuse pentru depășirea degradării economice, sunt identificate sursele dificultăților cu care statul rus se confruntă: „încercarea altor state de a contracara consolidarea Rusiei ca centru influent al lumii multipolare care se configurează. (…) Prin politica lor, aceste state încearcă să reducă importanța Federației Ruse la soluționarea problemelor cheie ale comunității globale și în activitățile organizațiilor internaționale”. De aceea, sunt declarate interesele vitale ale Rusiei pentru spațiul vecinătății apropiate și CSI, cele economice ocupând o poziție importantă. Aluzia la evoluția NATO este cum nu se poate mai evidentă.
b) Aspecte militare și de securitate în contextul extinderii NATO
Rusia a privit Alianța Nord-Atlantică, precum și scheletul pe care trebuia construită securitatea Europei, în conjunctura noii ordini mondiale. Cu alte cuvinte, în procesul de tranziție spre democrație și în demersurile sale pentru includerea în lumea occidentală, Rusia a manifestat, la început, o atitudine deschisă și cooperantă față de NATO, pe care a privit-o ca pe o organizație de securitate eficientă, în care își dorea să fie inclusă, ca și urmare firească a noilor tendințe. Din nou, evoluția evenimentelor și a proceselor a făcut dovada incongruenței dintre modul în care NATO (vechii aliați, alături de noii parteneri din estul și centrul Europei), pe de o parte și Rusia, de cealaltă parte, priveau securitatea europeană în noua ordine internațională și mai ales rolurile pe care aceștia doreau să le joace. Astfel, Rusia a început să promoveze o viziune proprie, opunându-se total extinderii NATO. Pe cale de consecință, din perspectiva acestui proces istoric, rușii au emis următoarele argumente: NATO nu este un bloc agresiv, iar Rusia dorește să colaboreze, chiar să adere la această organizație (într-o primă etapă); Rusia joacă un rol important în construirea și apărarea securității europene; CSCE trebuie întărită, fiind unica structură de securitate paneuropeană universală și multifuncțională; lărgirea (ca să nu mai vorbim de existența) NATO este pur și simplu inacceptabilă, aducând grave prejudicii la adresa intereselor naționale vitale ale Rusiei (cea de-a doua etapă – „pacea rece”).
Poziția Rusiei față de securitatea europeană și față de persistența și impulsionarea reformei interne a Alianței Nord-Atlantice a fost setată încă din decembrie 1991, atunci când, în extazul noilor schimbări și procese, Andrei Kozîrev, proaspăt ministru de externe al proaspetei Federații Rusești a declarat că „Rusia nu privește NATO ca pe un bloc militar agresiv”, ci ca pe „unul dintre mecanismele de stabilitate în Europa și în întreaga lume. Dorința noastră este de a coopera cu acest mecanism, includerea noastră în acesta fiind, prin urmare, naturală.” Ba mai mult decât atât, în cadrul primei întâlniri NACC, și Elțîn a declarat că Rusia urmărește aderarea la NATO, iar forumul creat constituie o rampă de lansare a procesului de aderare. Poziția a fost întărit prin declarațiile repetate atât ale lui Elțîn, cât și ale lui Kozîrev, conform cărora Rusia privea cooperarea cu NATO ca „mecanism eficient de eliminare a divizării Europei și pentru adaptare mutuală de-a lungul continentului”, urmârind cooperarea în domenii precum „non-proliferarea tehnologiile destabilizatoare, reducerea de armament și dezarmare, reglementarea comerțului cu arme și asistarea în conversia industriilor de apărare.”
Însă, pe măsură ce lucrurile s-au clarificat, iar rușii și-au dat seama că nu au primit ceea ce și-au dorit, așa cum cereau nevoile lor identitare, au ieșit la iveală dezavantajele pe care acest consiliu le prezenta: obiectivele nu erau bine definite, nu avea nicio putere în ceea ce privește luarea deciziilor, iar Rusia nu a primit rolul distinctiv pe care și-l dorea în instituțiile de securitate post-Război Rece. Următorul pas al Alianței Nord-Atlantice, Parteneriatul pentru Pace, nu a făcut decât să întărească și mai mult opoziția Rusiei față de direcția înspre care se îndrepta structura și să crească frustrarea rusească din cauza poziționării mărețului stat rus pe picior de egalitate cu micile state europene. Realizând că Rusia nu va fi niciodată inclusă în NATO, fapt care i-ar fi permis dreptul la veto în ceea ce privește securitatea europeană, dar și că alianța nu are de gând să își înceteze existența, ci, din contră, face eforturi pentru întărirea și extinderea sa, administrația Elțîn a început să promoveze din ce în ce mai intens propria viziune, atât asupra NATO, cât și asupra securității continentului european, postulând interesele sale vitale în spațiul european. Relevante în acest sens sunt două seturi de argumente: cele referitoare la viitorul NATO și cele legate de alternativele de securitate propuse de Rusia. Astfel, administrația Elțîn a argumentat că o alianță „înființată în timpul Războiului Rece și care funcționează fără participarea Rusiei ar trebui să fie transformată într-o nouă instituție cu scopul menținerii securității și a stabilității în strânsă cooperare cu Rusia”, cu alte cuvinte, într-o „organizație de securitate pan-europeană și un instrument comun care să ofere răspunderea eficientă la noile provocări comune”, pe principiul „valorile democratice înăutru, amenințările militare în afară, naționalismul agresiv sub control”. Acestea sunt condițiile în care Rusia ar accepta permanența Alianței. Altfel, Rusia avea să se opună dezvoltării și extinderii organizației. Ceea ce s-a și întâmplat. În perioada premergătoare Summitului de la Madrid, în care s-a făcut invitația oficială grupului Vișegrad de aderare la NATO, vocea administrației rusești a devenit din ce în ce mai fermă, NATO neputând fi considerată „ca o alternativă, ca axa securității europene”. În plus, Rusia s-a opus categoric „impulsului de extindere a NATO. Am vorbit și vom continua să o facem împotriva acesteia”, și asta pentru că duce la crearea de „noi linii despărțitoare în Europa”, doar dacă ne gândim la „aspectele psihologice, politice și militare” legate de proces.
Dincolo de impactul psihologic al însăși ideii de extindere, care nu putea fi tradusă decât ca un eșec imens al Rusiei, cu grave repercusiuni asupra stimei de sine și a statului statului rus la nivel internațional, extinderea punea mari probleme, mai ales pentru că era identificată ca fiind generatoare de pericole militare imediate pentru Federația Rusă, conform celor înscrise în Doctrina Militară rusească din 1993. Nici măcar celebra expresie „Statele membre ale NATO repetă că nu au nicio intenție, niciun plan și niciun motiv să desfășoare arme nucleare pe teritoriul noilor membrii”, nu au liniștit oficialii ruși, Planul de Securitate Națională de la sfârșitul anului 1997 fiind categoric: „Perspectiva expansiunii NATO spre est este inacceptabilă pentru Rusia din moment ce reprezintă o amenințare la securitatea sa națională” și din moment ce „transformarea sa într-o forță politico-militară dominantă în Europa creează amenințarea unei noi divizări a continentului (…) dat fiind faptul că sunt menținute în Europa trupe mobile și arme nucleare”. Așadar, cu toate asigurările date de occidentali și cu toate argumentele conform cărora expansiunea nu era îndreptată împotriva niciunui stat, Rusia a stabilit și menținut o poziție clară anti-expansiune.
Apoi, administrația Elțîn a oferit alternative de securitate. Promovată intens de-a lungul întregii perioade vizate, CSCE, structură care includea aproape toate statele europene, trebuia să fie transformată în principalul vehicul de menținere a păcii și securității pe continent, fiind, din punctul rus de vedere, „cea mai universală și multifuncțională organizație, trebuind, astfel, să joace un rol cheie.” Astfel, prin geneză, compoziție și mod de operare, organizația era de departe cel mai atractiv organism internațional pentru Rusia, întrucât răspundea multor preocupări rusești cu privire la organizarea spațiului politic și de securitate continental. Cel mai important aspect, însă, era acela că Rusia, încă de la formarea CSCE, a ocupat un rol de conducere. De aceea, a susținut ca NATO, Uniunea Europeană, Uniunea Europei Occidentale, precum și alte organisme occidentale să fie subordonate acestei structuri pan-europene, capabilă să furnizeze apărare colectivă pentru toate statele. Succesul demersurilor rusești în direcția întăririi CSCE a fost limitat. Ceea ce au reușit să obțină a fost doar o întărire moderată a organismului în decembrie 1994, atunci când a fost transformat în OSCE, căpătând un aspect instituționalizat însă lipsit de substanță și eficiență. Rușii nu au primit poziția dominantă pe care o doreau pentru OSCE și nici nu au putut împiedica extinderea NATO.
3.4. Duma
Spațiul politic rusesc post-sovietic a confirmat regula „nu poate exista o formă fără fond”. Deși Constituția din 1993 prevede clar separarea puterii în stat și rezervă prerogative clare pentru fiecare instituție în parte, am observat mai devreme că cea mai mare parte a puterii a fost înglobată în persoana președintelui rus, urmându-se același tipar autocratic care a funcționat în politica rusească timp de un mileniu. Astfel, Parlamentul rus – sau Adunarea Federală, compusă din Consiliul Federal și Duma de Stat, este, conform Constituției, „corpul legislativ și reprezentativ suprem al Federației Ruse.” Asta spune teoria. Practica, în schimb, a demonstrat altceva. Formul legislativ rus s-a bucurat, cel puțin de-a lungul deceniului nouă al secolului trecut, de un impact limitat asupra politicii rusești, în special al celei externe, rolul său fiind mai mult acela al unui forum de dezbateri politice și impulsionări către adoptarea unei politici mai asertive din partea administrației prezidențiale. Per ansamblu, relația dintre legislativ și președinte a fost una mai degrabă disruptivă și nu de influență reciprocă. Duma, camera inferioară a Ansamblului Federal, a fost cea care a avut un impact mai mare asupra politicii externe, dar numai atunci când obiecțiile sale au fost mai raționale și când președintele Elțîn s-a folosit de presiunile puse de reprezentanții aleși ruși pentru a obține mai multe concesii din partea occidentalilor, postulând pericolul reprezentat de periculoasa coaliție naționalo-comunistă pentru democrația rusească. În fapt, această realitate folosită ca armă în politica externă era incontestabilă, rezultatele alegerilor din 1993 și 1995 vorbind de la sine. Duma a devenit scena unor dezbateri aprinse. Acesta este spațiul în care au fost emise cele mai variate, intense, vehemente și plastice argumente în contextul noii ordini post-sovietice și al extinderii Alianței Nord-Atlantice, în spiritul înflăcărat al actorilor, argumente de care Elțîn nu avea cum să nu țină cont. Rezultatul a fost reprezentat de schimbarea direcției politicii externe, înlocuirea lui Kozîrev cu Primakov și demararea unei asertivități ridicate pe scena internațională.
Analizând principalele argumente emise în Duma rusească, putem identifica trei mari grupuri de comentarii: pro-occidentaliste (sau atlantiste; partid: Alegerea Rusiei) – care s-au proclamat pentru o relație strânsă cu Occidentul (inclusiv pentru cooperarea cu și chiar aderarea la NATO, expansiunea fiind acceptabilă, chiar logică în noul context), ca și condiție sine qua non pentru dezvoltarea democratică a Rusiei și pentru stabilirea unui nou statut la nivel internațional pentru statul rus; anti-occidentaliste (sau conservatoare; partide: Partidul Liberal Democrat al Rusiei al lui Vladimir Jirinovski și Partidul Comunist al Federației Ruse condus de Genadie Zyuganov) – foarte virulente, aprinse și ferme, care urmăreau restabilirea măreției Rusiei și propulsarea misiunii speciale pe care o are în lume, manifestând o opoziție neclintită față de cooperarea Rusiei cu NATO, extinderea fiind o premisă fie pentru un nou Război Rece, fie pentru un nou Război Mondial și, în cele din urmă, moderații (sau eurasiaticii; partid: Yabloko), care urmăreau stabilirea unui rol de legătură al Rusiei între Asia și Europa, urmărind o implicare mai mare în CSI, cooperarea cu NATO fiind privită ca pe o concesie făcută Vestului în schimbul cooperării mai ales la nivel economic cu statele Uniunii Europene.
Ceea ce este interesant și important pentru lucrarea de față este faptul că argumentele care au prevalat au fost, fără doar și poate, cele ideatice. Comuniștii și naționaliștii au fost reuniți de ideile pe care le împărtășeau referitor la rolul și statutul Rusiei, deci al identității sale de rol și colective, formând un front comun puternic în Dumă și manifestând o poziție cum nu se poate mai vehementă față de cursul evenimentelor și de deciziile luate de administrația Elțîn. Transformând NATO într-o unealtă pentru luptă politică, linia naționalistă dură existentă în legislativul rus a creat o facțiune anti-NATO deosebit de puternică capabilă să pună presiuni și să emită amenințări atât la adresa Occidentului, a NATO, cât și la adresa lui Elțîn. De aici, problemele legate de ratificarea tratatelor de reducere a armelor, revizuiri ale planurilor militare rusești și o stare tensionată între Rusia și NATO, însă nu la nivelul la care se prefigura în Dumă și asta din cauza rolului limitat al acestui actor politic colectiv. Să vedem, pe scurt, care au fost aceste argumente.
3.4.1. Argumente ideatice, identitare, mesianice
Argumentele ideatice vehiculate în rândul acestei majorități covârșitoare din Dumă s-au învărtit în jurul a două mari idei: Rusia este o putere măreață, care trebuie să aibă un rol și un statut special pe scena mondială, pe de o parte, și politica actuală dusă de administrația Elțîn și de NATO reprezintă o trădare și este total incompatibilă cu identitatea și rolul mesianic rus, pe de altă parte. Argumentele și comentariile formulate de actorii colorați politic din Dumă au înregistrat o varietate bogată, depinzând de sursa emitentă, însă, la bază, ideile au fost aceleași, născându-se din același spirit și identitate rusească.
Unul dintre cele mai fervente argumente emise a fost acela conform căruia Rusia trebuia să își recapete imperiul. Ceea ce Rusia era la acea dată era doar o umbră a măreției înscrise în destinul rusesc, o configurație care nu aparține „Rusiei istorice” și care nu va permite supraviețuirea și prosperitatea în această lume ostilă. Critica la adresa administrației Elțîn a fost dură: „Rusia, distrusă, cu ochii scoși, lipsită de zona Caucazului și a Volgăi, aruncată sub pașii zdrobitori ai NATO și transformată într-o piață slujitoare pentru Europa și pentru negustorii ceceni… va trebui (…) din nou, să asambleze Patria Natală.”
Apoi, fie că își închipuiau extinderea post-imperialistă rusească spre sud, acolo unde este „sfera naturală de influență rusească”, fie urmăreau restabilirea „patriei sovietice” (Sovietskaja rodina), privită ca punct de referință, ca epocă de aur, fie doreau pur și simplu o implicare mai mare în fostul spațiu sovietic, cu precădere în CIS, vocile din Duma se aflau la unison atunci când venea vorba de statutul Rusiei: este fără doar și poate o Mare Putere (Derzhava) și trebuie să se comporte și să fie tratată ca atare. Observăm, din nou, importanța teritoriului ca sursă de putere și de statut și accentul pus pe destinul excepțional și mesianic rusesc.
Lipsa de concordanță între autopercepție și percepția occidentalilor asupra Rusiei s-a transpus într-o critică aspră și o opoziție de neclintit față de colaborarea cu Occidentul, și cu atât mai mult, de extinderea Organizației Nord-Atlantice. Păstrând retorica specifică Războiului Rece, conform căreia Occidentul, în frunte cu Statele Unite, reprezintă dușmanul, sursa dezechilibrului și a declinului rusesc, xenofobie dusă chiar la paroxism, forțele naționalo-comuniste din Dumă au vehiculat argumente vehemente contra NATO, demonstrând impactul psihologic fantastic al tendințelor și tensiunilor noii ordini mondiale, în cadrul căreia Rusia nu avea rolul dorit. Astfel, colaborarea cu Alianța Nord-Atlantică nu a fost decât o „trădare” a intereselor rusești, o „predare completă și necondițională” din partea administrației Elțîn în fața americanilor. Pe aceeași linie, extinderea NATO se traducea printr-un amestec de neiertat în sfera de influență a Rusiei, cu reale efecte destabilizatoare, Alianța urmând o politică „divide et impera”, ba chiar „hitleristă”. Deși am tinde să credem că doar de facțiunea radicală a Dumei ar putea aduce astfel de argumente, realitatea ne contrazice prima impresie. Chiar și reprezentanții unor partide moderate precum NDR (Nash Dom Rossiya – al primului ministru Chernomîrdin) sau Yabloko (al lui Grigore Yavlinski) au emis declarații care avertizau cu privire la efectele catastrofale ale politicii pro-occidentale și ale lărgirii organizației Nord-Atlantice către granițele rusești.
3.4.2. Argumente practice, materiale
Argumentele practice vehiculate în Dumă nu au fost decât o extensie a celor ideatice, accentul fiind pus pe demersurile pe care Rusia ar fi trebuit să le întreprindă ca și contra-măsuri la acțiunile occidentale. Gravitând în jurul a două mari aspecte – economic și militar, raționamentele practice care au circulat pe scena legislativului rus au exprimat acceași dezamăgire determinată de relația Rusiei cu SUA și NATO și aceeași fervoare în a transmite un mesaj puternic partenerilor de discuție.
Pe cale de consecință, un aspect larg dezbătut a fost cel economic. Deși la început a fost manifestată o oarecare deschidere față de SUA, sau, mai bine zis, față de ajutorul financiar pe care acestea puteau să îl ofere, cele 10 miliarde de dolari primite în perioada 1992-1998, precum și neincluderea în unele organizații internaționale precum OMC, de exemplu, au dat naștere la o frustrare generală în rândul parlamentarilor ruși, blamând administrația Elțîn de transformarea Rusiei într-o semi-colonie americană, într-o piață aflată la pura dispoziție a Occidentului. Tensiunile și gravele probleme economice, culminate prin marea criză din 1998, și-au spus cuvântul, linia de dezbateri rusească urmând calea tradițională, aceea de a găsi un țap ispășitor undeva în afara granițelor sale. Vinovatul? Statele Unite, desigur. Lipsa susținerii economice scontate, flancată de promovarea expansiunii Alianței Nord-Atlantice, au readus în mentalul rusesc imaginea „dușmanului” întruchipată, din nou, de SUA. Prin urmare, Rusia trebuia să reacționeze și să pună în aplicare contra-măsuri. Ca urmare a unei gândiri încă specifice Războiului Rece, dar mai ales a înțelegerii „puterii” în termeni de forță militară, membrii Dumei au postulat o serie de argumente ferme: Rusia trebuie să își modernizeze și revizuiască planurile militare, Rusia trebuie să se înarmeze și să ducă trupe înspre granițele de care se apropie Alianța Nord-Atlantică. În plus, s-a folosit de refuzul de a ratifica Tratatul de Reducere a Armelor Startegice – START II, semnat de Bush și Elțîn pentru a pune presiuni asupra americanilor. Pe scurt, acțiunile Occidentului nu erau considerate a fi corecte față de Rusia, fiindu-i ignorate identitatea și interesele sale vitale și fiind considerată a fi o democrație de mâna a doua. Extinderea nu era privită ca pe o expansiune a valorilor și principiilor universale, ci ca pe o amenințare: „Este ca și cum ai spune că obiectul acela mare care avansează către grădina ta nu este un tanc pentru că este pictat roz, este împodobit cu flori și cântă muzică veselă. Nu contează cum îl împodobești; un tanc roz este tot un tanc.”
Concluzii
În studiul relațiilor internaționale, este deosebit de important să urmărim care au fost ideile care au circulat, ideile care stau la baza argumentelor, argumente generatoare de politică internă și externă, pentru a înțelege și explica modul în care statele acționează. Este un circuit, a cărui direcție este de jos (de la bază, de la elementele primare ale unui stat – identitatea), în sus (acțiuni, politică) și se repetă. Procesul este repetitiv, continuu. Întoarcerea și apelul la elementele de bază este o condiție sine qua non a unui stat, fie că procesul se derulează conștient, fie nu. Este la fel ca și în cazul unei persoane, a unui individ. Suntem ceea ce suntem datorită unor elemente obiective (constituția fizică, gene), dar mai ales subiective (istoria personală, experiență, educație, alegeri, acțiuni), care pot avea influențe mari asupra celor obiective. Acțiunile noastre pot influența capital elementele obiective, cele care ne-au fost date prin naștere. La fel este și cazul unui stat. Dincolo de dimensiunile geografice, spațiale, resursele naturale, ceea ce oferă individualitate unui stat este istoria sa, experiențele, acțiunile și alegerile care l-au făcut să fie ceea ce este în prezent. La acestea se adaugă încă un element, și anume percepția, adică imaginea creată asupra realității. Putem identifica două dimensiuni: auto-percepția și percepția pe care celălalt o are asupra noastră. De cele mai multe ori, realitatea, auto-percepția și percepția celuilalt dau naștere la contraste formidabile care nu pot duce la altceva decât la tensiuni și probleme, atât la nivel intern (pretindem că suntem ceva ce nu suntem în realitate și întreprindem acțiuni care nu sunt potrivite pentru ceea ce suntem, de fapt), cât și la nivel extern (imaginea distorsionată a celuilalt asupra noastră, care poate genera un comportament al celuilalt pe care noi nu îl considerăm potrivit pentru ceea ce noi suntem de fapt). Frustrarea determinată de lipsa de congruență între imagini este cea care produce ostilitate și asertivitate în relația cu ceilalți. Relația dintre Statele Unite și Rusia, în contextul noii ordini mondiale emergente după încetarea Războiului Rece și al extinderii NATO, este un exemplu cum nu se poate mai potrivit pentru explicarea ideilor expuse mai sus, după cum am demostrat în lucrarea de față.
Aflându-se în fața unei realități noi a scenei mondiale și conștientizând importanța istorică a momentului, oficialii americani (Administrația Clinton și Congresul deopotrivă) au realizat că deciziile și acțiunile lor au o valență cu atât mai mare cu cât un management nepotrivit al condițiilor existente ar putea duce la un dezastru de nivel global. Având clar conturată în minte, după cum am văzut, identitatea americană și rolul special, capital chiar, pe care SUA trebuiau, din punctul lor de vedere, să îl joace la nivel mondial (născut conștientizarea și asocierea mesianismului și leadership-ului caracteristice statului american), reprezentanții politici americani au căutat să găsească cele mai bune căi pentru gestionarea și conturarea unei noi ordini mondiale, pe baza valorilor și a principiilor universale, postulate de americani timp de secole.
Clinton a venit la conducerea Statelor Unite într-un moment de o importanță istorică fantastică, după cum singur o recunoaște în memoriile sale. Cu o echipă de politică externă bine închegată și alcătuită din persoane de încredere, cel de-al patruzeci și doilea președinte american a urmărit, în relație cu Europa și NATO, o politică externă orientată spre două direcții: pe de o parte, a sprijinit alianța și extinderea ei, pe principiul „nu de ce și cum” și „cine și când”, iar pe de altă parte, a acordat o atenție deosebită Rusiei, ca actor important al noii arhitecturi de securitate europeană. În acest sens, putem identifica patru faze ale politicii americane pre-extinderea Alianței Nord-Atlantice. Astfel, într-o primă fază (1993-1994), s-a urmărit managerierea schimbărilor geopolitice de pe continent și adaptarea NATO la noile realități. A urmat apoi perioada pașilor concreți (1994-1996), determinați de postularea clară a poziției pro-extindere de către Administrația Clinton, flancată, totuși, de refuzul de a oferi nume și date. Este perioada în care a fost creat Parteneriatul pentru Pace, punându-se bazele unor legături militare, politice, economice concrete între aliați și statele Europei Centrale și Răsăritene. Cea de-a treia perioadă (1996 – 1997, până la Summitul de la Madrid din iulie), ce poate fi denumită „promovarea externă a politici”, a fost marcată de demersurile americane duse pentru pregătirea terenului pentru extindere, pentru calmarea tensiunilor (în special a Rusiei) și pentru atragerea de partea sa a oponenților existenți în Europa Vestică. În fine, cea de-a patra perioadă (1997-1999), a fost martora politicii de persuasiune a Congresului în vederea ratificării accesiunii unor noi membri la Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, Clinton conștientizând că dacă Senatul eșuează în a ratifica extinderea, atunci întregul proiect este sortit eșecului.
De cealaltă parte, Congresul American, deși dominat între 1995-1999 de către republicani, deci nu de partidul care l-a propulsat pe președintele Clinton, a dus și el, la rândul său, o politică ce s-a înscris pe aceeași linie cu cea a administrației prezindențiale. Însă, spre deosebire aceasta, Congresul American a urmat o politică mai vehementă, mai aplicată, fiind adeptul unor pași concreți, practici, actele legislative emise în această perioadă fiind o dovadă vie în acest sens. Mai mult decât atât, republicanii din Senat, așadar majoritatea senatorilor, au ajuns să postuleze faptul că legislativul a fost cel care a demarat procesul lărgirii, și nu președinția.
Aceasta este o imagine identificabilă din exterior, la o analiză sumară. Ceea ce este important pentru lucrarea de față, însă, sunt elementele care au stat la baza conturării acestei politici. După cum am văzut, pozițiile și perspectivele membrilor Administrației Americane și ale congresmanilor nu s-au aflat întotdeauna la unison, iar politica prezidențială a fost acuzată adeseori de lentoare și lipsă de coerență. În ciuda acestor aspecte, susținem că, ținând cont de miza extrem de mare, precum și de numeroasele elemente pe care Administrația, depozitarul politicii externe americane, a trebuit să le ia în considerare, lentoarea despre care s-a vorbit nu a fost altceva decât exprimarea unei evoluții graduale, potrivite pentru realitățile domestice și externe din anii `90, dar mai ales pentru identitatea americană și ideile care au circulat pe scena politică americană. SUA știau foarte bine unde se situează, știau cine sunt (care este identitatea lor) și ce vor (care sunt interesele lor). Schema „dorința + credința = acțiune” era satisfăcută. Declarația secretarului de Stat American, Madeline Albright din 1998 vorbește de la sine: „Noi, americanii, avem un avantaj enorm în fața multor altor țări pentru că știm cine suntem și știm în ce credem. Avem un scop.”.
În urma prezentării argumentelor principale – deopotrivă ideatice și practice, care au fost emise, atât de administrația Clinton, cât și de congresmanii americani, putem conchide că cele care au prevalat au fost cele ideatice, atât din punct de vedere cantitativ, cât și din punct de vedere al forței mobilizatoare și determinative. Ideea conform căreia Statele Unite au un destin special, ca urmare a deținerii statutului de depozitar al principiilor și valorilor universale, cu atât mai importante cu cât proveniența lor este divină, și au o datorie față de Europa și întreaga lume să lupte pentru stabilirea și menținerea păcii, a determinat apariția în mentalul colectiv american a necesității preluării leadership-ului mondial în noua ordine emergentă de după încetarea Războiului Mondial. Celelalte argumente oferite au rezultat din această idee, argumentele practice, materiale nefiind altceva decât pași concreți care permiteau punerea în practică a ideilor.
În cealaltă emisferă a globului, unde s-a situat celălalt mare actor al scenei internaționale – Rusia, schimbările au fost dramatice. Renăscând, practic, din cenușa tradiției imperialiste și cea sovietică, noua Federației Rusă a trebuit să facă față unor provocări fără seamăn într-un context în care cuvintele „criză” și „confuzie” dominau realitatea. Deși Rusia s-a aflat permanent într-o căutare de sine și a fost mereu conștientă de contradicțiile esențiale existente în însăși identitatea sa, deceniul al nouălea al secolului trecut a marcat o transformare nemaintâlnită, statul rus fiind supus de noii lideri unei „operații estetice” cu efecte radicale: au dorit transformarea statutului rus, peste noapte, dintr-un stat care s-a născut autocrat, într-un stat democratic, parte a Occidentului. Incongruența între imaginea de sine și realitate a dus, așa cum am văzut, la tensiuni grave atât la nivel intern, cât și la nivel extern, în relație cu SUA și Alianța Nord-Atlantică.
Putem identifica, în perioada vizată, două mari etape ale politicii duse de administrația Elțîn față de NATO, argumentele oferite de oficialii ruși diferind categoric, în funcție de modul în care s-au raportat la Occident. Astfel, în prima perioadă (1991 – 1993/1994), conducerea rusească a declarat că nu se împotrivește includerii statelor central și est-europene în structură și că este acord cu permanența NATO, atât timp cât ea se transformă într-o structură de securitate paneuropeană, din care, evident, Rusia să facă parte. Este perioada în care au loc importante transformări la nivel intern, în care Rusia trecea printr-o redefinire identitară atât personală, cât și de tip, politica externă încadrându-se în demersul de creionare a unei identități de rol și colective. Apoi, în cea de-a doua etapă (după 1994, până la primul val de extindere), pe măsură ce incongruența dintre imaginea de sine și imaginea pe care Occidentul, mai ales SUA, o aveau despre Rusia, administrația Elțîn, impulsionată de o Dumă din ce în ce mai vehementă, pe alocuri agresivă, a pus bazele unei alte politici asertive față de NATO și Occident, politică ce transmitea un mesaj clar: Rusia nu acceptă un statut de mâna a doua și se opune categoric extinderii Alianței, aceasta aducând atingeri grave la adresa intereselor vitale ale statului rus. Asertivitatea și vehemența au dominat și discursul lui Elțîn și pe cel al lui Primakov, însă a excelat în rândul discursurilor parlamentarilor ruși. Este perioada în care putem identifica o coeziune a decidenților politici ruși, aspect bizar pentru o scenă politică fragmentată și volatilă. Motivul: toți actorii implicați au fost conduși de aceleași idei de bază.
Argumentele oferite în toată aceasă perioadă, de la crearea Federației Ruse, până la prima extindere post-Război Rece a Alianței Nord-Atlantice, au fost diverse – atât în rândul celor ideatice, identitare, mesianice, cât și în rândul celor materiale, practice – iar gradul lor de intensitate a variat, în funcție de etapele mai sus amintite. Însă, analiza acestora ne direcționează către o concluzie clară: ideea, deci argumentele ideatice, a făcut istorie pe scena politică rusească dintotdeauna. Cu o identitate națională incluzivă, în care predomină rossiskii și nu russki și un atașament fantastic, greu de întâlnit în alte cazuri, față de zemlja (pământ) ridicat la nivelul de simbol, fondul pe care s-a așezat forma, cu o credință de nezdruncinat al unui destin ales, mesianic, flancată de o Biserică Ortodoxă de o putere și influența infailibilă și cu o tradiție politică autocrată adânc înrădăcinată, rușii alcătuiesc expresia clară și de netăgăduit a unui popor special, cu interese speciale și cu o manieră unică de a privi și gestiona problemele. Acestea sunt motivele pentru care atitudinea și acțiunile SUA și NATO au fost perceput ca fiind pur și simplu ofensatoare, negând, practic, însăși esența statului rus. Argumentele dure care au circulat mai ales în Dumă sunt o dovadă clară a receptării în acest mod a mesajelor transmise din vest. Putem vorbi despre o continuitate a discursurilor rusești, o prevalare a unei gândiri nu neapărat de tip Război Rece, ci mai degrabă o gândire dezvoltată de-a lungul secolelor, o gândire istorică, specific rusească. Percepția sinelui și a celuilalt (SUA, NATO) nu s-a schimbat radical odată cu prăbușirea URSS, ci doar s-a adaptat timpurilor, baza ideatică și identitară fiind aceeași. Nu poți șterge cu buretele ceva ce a progresat de-a lungul a secole întregi.
Acestea fiind spuse, ceea ce rezultă, din punctul nostru de vedere, este că perioada anilor `90 este martora emergenței unui nou tip de imperialism. Prăbușirea URSS și a regimurilor comuniste din întregul centru și est al Europei a dus la încetarea imperialismului ideologic care a marcat perioada de după cel De-al Doilea Război Mondial. Ideologia comunistă a fost abandonată, iar cea ieșită câștigătoare a fost cea liberală, democratică, spre care au migrat toate statele fost-comuniste. Așadar, nu mai putea fi vorba de o ciocnire a unor ideologii diferite pe scena europeană. Însă, confruntarea imperialistă nu a încetat; a îmbrăcat doar o nouă formă. Din punctul nostru de vedere, este vorba despre un imperialism contemporan, care nu urmărește impunerea puterii înțeleasă în termeni realiști prin forță militară, pentru împărțirea și dominarea clară a sferelor de influență, ci dobândirea/întărirea și postularea unei capacități a statului de a influența un alt stat prin puterea ideilor, a culturii. După cum a considerat Joseph S. Nye încă din 1990, „dovada puterii nu stă în resurse, ci în capacitatea sa de a schimba comportamentul statelor.” Această viziune este susțiuntă printr-un argument clar: atât Rusia, cât și Statele Unite se priveau ca super puteri cu misiuni și interese globale și mesianice, după cum bine am văzut mai sus. Însă, chiar dacă se declarau ca aparținând aceluiași set de valori (SUA deja avea o tradiție adânc înrădăcinată și întărită în acest sens; Rusia, urmașa URSS se proclamase și ea parte a comunității democratice), incongruența identității rusești cu cea americană a dus la o ciocnire. Este vorba este o ciocnire a două viziuni diferite asupra lumii post-Război Rece, în cadrul căreia ambele doreau să joace un rol dominant, sau cel puțin egal, o ciocnire a sindromului de super putere regăsibil de ambele părți, la care s-au adăugat reminiscențe ale Războiului Rece (neîcrederea reciprocă este una dintre „moștenirile” sale). Astfel, Statele Unite ale Americii doreau conturarea noii configurații pe principiul Pax Americana, în conformitate cu credința că „ceea ce este bun pentru America este bine pentru lume” și că SUA are o responsabilitate în a „se adresa nedreptăților care amenință nu doar interesele noastre, cât și pe cele ale aliaților sau prietenilor noștri”, de aceea SUA trebuie să joace rolul de jandarm internațional, menținându-și și întărindu-și leadership-ul global. Faptul că SUA includea și statele est-europene, cele din vecinătatea apropiată a Rusiei – în care își declarase interese vitale, dar mai ales însăși Rusia în categoria statelor pe care SUA trebuie să le coordoneze a fost pur și simplu de negândit și de neacceptat pentru orgoliosul stat rusesc. Pentru Rusia, după perioada de tranziție, în care a crezut într-o acceptare ca partener egal al SUA, ba mai mult, într-o împărțirea a responsabilităților în Europa, a devenit clar că nu poate accepta viziunea americană de tip paternalist. Rusia nu se considera sub nicio formă stat învins, sau stat slab, Războiul Rece sfârșindu-se, în perspectiva sa, datorită schimbării voluntare a comportamentului său. Pe de altă parte, ordinea închipuită de americani nu putea fi nouă în condițiile în care încă promova o diviziune a Europei, prin neincluderea Rusiei în sistemul de securitate european. Ținând cont de faptul că Federația Rusă se privea, la rândul ei, ca jandarm global, ca stat cu interese globale și vitale în fostul spațiu al URSS, a dezvoltat, ca răspuns la politica americană, o politică externă asertivă care să transmită lumii întregi un mesaj puternic: „Rusia este o țară unică, având propriile interese și propria logica de dezvoltare. Din acest punct de vedere, Rusia este succesoarea Cnezatului Rus, a Țarismului Moscovit, a Imperiului Rus și a URSS-ului. Din perspectiva geopolitică, Rusia se afla într-o poziție specială, în Eurasia”.
Atât Rusia, cât și Statele Unite consideră a fi vital sau normal altceva. Ambele părți ridică argumente valide, însă sunt valide din punctul lor de vedere. Prin urmare, putem vorbi fără a greși despre o ciocnire a două culturi diferite, a două interpretări unilaterale ale conceptului de „normal”, de „ordine mondială”. Este vorba de o ciocnire a două mesianisme, două leadership-uri, două imperialisme contemporane.
Bibliografie
I. Surse primare
A. Surse edite:
Anti-NATO enlargement parliamentary movement, declarație scrisă nr. 259, doc. 7866, 1 iulie 1997
Albright, Madeleine, Statement before the Senate Foreign Relations Committee, Washington D.C, 10 februarie 1998
Basic Provisions of the Military Doctrine of the Russian Federation, 1993
Carta Națiunilor Unite, 16 iunie 1945, San Francisco
Christopher, Warren, NATO and US Foreign Policy, Bruxelles, februarie 1993
Christopher, Warren, Securing US Interests while supporting Russian Reform, 22 martie 1993
Christopher, Warren, Assistance to Russia and the Foreign Affairs Budget, 26 aprilie 1993
The Bureau of European and Canadian Affairs, U.S. Department of State, Report to Congress on NATO Enlargement¸ 24 februarie 1997
Clinton, William, Speech on Foreign Policy Leadership, Los Angeles, 14 august 1992
Clinton, William, Address Before a Joint Session of Congress on Administration Goals, 17 februarie 1993,
Clinton, William, Exchange with Reporters Prior to Discussions with Prime Minister Ruud Lubbers of the Netherlands, 4 ianuarie 1994
Clinton, William, Remarks to Multinational Audience of Future Leaders of Europe, Bruxelles, 9 ianuarie 1994
Clinton, William, Partnership for Peace: building a new security for the 21st century, Bruxelles, 10 ianuarie 1994
Clinton, William, Remarks and an Exchange with the Reporters Following Discussion with President Vaclav Havel of the Czech Republic in Prague, 11 ianuarie 1994
Clinton, William, The President’s News Conference with Videgrad Leaders in Prague, 12 ianuarie 1994,
Clinton, William, Memorandum on Assistance to Nations of Central and Eastern Europe and the Former Soviet Union, 8 august 1994
Clinton, William, Sustaining American Leadership through NATO, presidential address at Harry S. Truman Library Institute, Washington D.C, 25 octombrie 1995
Clinton, William, Detroit Speech, 22 octombrie 1996
Clinton, William, Letter from the President to the Chairmen of the Senate Committees on Foreign Relations and Armed Services and the House Committees on International Relations and National Security, 24 februarie 1997
Clinton, William, Statement by the President – On the Senate Approval of NATO Enlargement, The White House, Office of Press Release, 30 aprilie 1998
Doctrina Monroe, 2 decembrie 1823
Founding Act on Mutual Relations, Cooperation and Security between NATO and the Russian Federation, Paris, 27 mai 1997
H.R. 5246 – Titlul II, „NATO Participation Act of 1994”, 25 ianuarie 1994
H.R. 7 – „National Security Revitalization Act”, 22 februarie 1995
H.R. 3564 – „NATO Enlargement Facilitation Act of 1996”, 24 iulie 1996
Hsiao-Ping, Teng, Speech by Chairman of the Delegation of the People’s Republic of China, Teng Hsiao-Ping, at Special Session of the U.N General Assembly, Foregin Language Press, 10 aprilie 1974
Kennedy, John.F. Discurs inaugural, 20 ianuarie 1961
Konstitutsiya Rossiskoi Federatsii, 1993
Lake, Anthony, From Containment to Enlargement, discurs susținut la John Hopkins University, Washington D.C, 21 septembrie 1993
Nixon, Richard Discurs inaugural, 20 ianuarie 1969,
Partnership for Peace Framework, ianuarie 1994
Planul de Securitate Natională Rusă, 30 decembrie 1997
Primakov, Evgheni, Intervention of Russian FM Evghenii Primakov, Meeting of the North Atlantic Cooperation Council in Ministerial Session, NATO HQ. Bruxelles, 11 decembrie 1996
Reagan, Ronald, Speech at the Annual Convention of the National Association of Evanghelicals, Orlando, Florida, 8 martie 1983
S 602 – „NATO Participation Act Amendments of 1995”, 12 decembrie 1995
Study on NATO Enlargement, septembrie 1995
Talbott, Strobe, Speech on NATO Enlargement at the Atlantic Council, 20 mai 1997
Tratatul Atlanticului de Nord, Washington D.C, 4 aprilie 1949
Tratatul de la Bruxelles, 17 martie 1948
The Alliance’s New Strategic Concept, 8 noiembrie 1991, Roma
The Contract with America, Partidul Republican, 1994
The Declaration of Independence, 4 iulie 1776
The United States Constitution, 1787
The White House, A National Security of Engagement and Enlargement, iulie 1994
Wilson, Woodrow, First Annual Message, 2 decembrie 1913
U.S Policy Toward NATO Enlargement, Hearing before the Committee on International Relations House of Representatives, Congresul 104, cea de-a doua sesiune, U.S Government Printing Office, Washington, 20 iunie 1996
U.S – Russian Summit, Joint Declaration, Camp David, 1 februarie 1992
Elțîn, Boris Address to U.S. Congress, Joint Session of Congress, Washington D.C., iulie 1992
Wilson, Woodrow, Third Annual Message, 7 decembrie 1915,
Wilson, Woodrow,Address delivered at the First Annual Assemblage of the League to Enforce Peace: „American Principles”, 27 mai 1916
Wilson, Woodrow,Address to the Senate of the United States: „A World League for Peace”, 22 ianuarie 1917
Wilson, Woodrow,Address to a Joint Session of Congress on the Conditions of Peace, 8 ianuarie 1918
Worner, Manfred The Future of the Alliance, discurs la Universitatea din Istanbul, 18 septembrie 1989
Worner, Manfred The Alliance – A Key Player in the Future, discurs la cea de-a 35 Adunare anuală a Atlantic Treaty Association, 26 octombrie 1989
B. Memorii, jurnale, note zilnice:
Clinton, William, My Life, Alfred A. Knopf, New York, 2004
Nivat, Georges, La pas prin noua Rusie, ed. Compania, Bucuresti, 2004
Richmond, Yale, From Nyet to Da, Third Edition, Intercultural Press Inc., Yarmouth, 2003
II. Surse secundare
C. Instrumente de lucru:
NATO Information Service, NATO – Facts and Figures, Bruxelles, 1978.
Office of Information and Press, Manualul NATO, , Bruxelles, 2001
D. Lucrări generale:
Archer, Clive, Organizing Europe: the Institutions of Integration, second edition, Routledge, Chapman & Hall, New York, 1994
Braun, Aurel, NATO – Russia Relations in the Twenty-First Century, Routledge, New York, 2008
Brudny, Yitzhak; Frankel, Jonathan; Hoffman, Stefani, Restructuring Post-Communist Russia, Cambridge University Press, Cambridge, 2004
Brzezinski, Zbigniew, Marea tablă de șah, Univers Enciclopedic, București, 2000
Carpenter, Ted Galen; Conry, Barbara (ed.), NATO Enlargement – Illusions and Reality, Cato Institute, Washington, 1998.
David, Charles-Philippe; Levesque, Jacques (ed.), The Future of NATO – Enlargement, Russia and European Security, The Centre for Security and Foreign Policy Studies, Quebec, 1999
Djuvara, Neagu, Între Orient si Occident, ed. Humanitas, Bucuresti, 2007
Donaldson, Robert; Nogee, Joseph, The Foreign Policy of Russia: Changing Systems, Enduring Interests, 4th edition, 2009, M.E.Sharpe, New York
Dukes, Paul, Istoria Rusiei 882-1996, Editura All, București, 2009
Duncan, Peter, Russian Messiansim: Third Rome, Revolution, Communism and After, Routledge, Londra, 2002
Gruzzini, Stefano; Leander, Anna, „A Social Theory for International Relations: An Appraisal of Alexander Wendt’s Theoretical and Disciplinary Synthesis”, în Journal of International Relations and Development, vol. 4, nr. 4, December, 2000
Hanson, Stephen, Post-Imperial Democracies, Cambdrige University Press, New York, 2010
Hopf, Ted, „The Promise of Constructivism in International Relations Theory”, în International Security, vol. 23, nr. 1, 1998, pp. 171-200
Hunter, Robert, „Enlargement: Part of a Strategy for Projecting Stability into Central Europe”, ”, în NATO Review – Web Edition, vol. 43, nr. 3, mai 1995, pp. 3-8.
Jackson & Sorensen, Introduction to International Relations, Oxford University Press, On-line Resource Centre, 2006
Kagarlitsky, Boris, Russia under Yeltsin and Putin: Neo-liberal Autocracy, Pluto Press, Londra, 2002
Kagarlitsky, Boris, Empire of the Periphery: Russia and the World System, Pluto Press, Londra, 2008
Kopstein, Jeffrey, Lichbach, Mark, Comparative Politics: Interests, Identities and Institutions in a Changing Global Order, second edition, Cambridge University Press, Cambridge, 2005
Lynch, Allen, How Russia Is Not Ruled, Cambridge University Press, Cambridge, 2005
Paxton, John, Leaders of Russia and The Soviet Union: from Romanov Dynasty to Vladimir Putin, Taylor and Francis Books, New York, 2004.
Ponsard, Lionel, Russia, NATO and Cooperative Security, Routledge, Londra, 2007
Pravda, Alex, „Russia and European Security: The Delicate Balance”, în NATO Review – Web Edition, vol. 43, nr. 3, mai 1995, pp. 19-24
Riasanovski, Nicholas, O istorie a Rusiei, Institutul European, Iași, 2001
Riasanovki, Nicholas, Russian Identities: a Historical Survey, Oxford University Press, New York, 2005
Sandole, Denis, Peace and Security in the Postmodern World, Routledge, New York, 2007
Shiraev, Eric; Zubok, Vladislav, Anti-americanism in Russia. From Stalin to Putin, Palgrave, New York, 2000
Snidal, Duncan; Alexander Wendt, „Why There is International Theory Now”, în International Theory, Cambridge University Press, 2009, pp.1-14
Thorun, Christian, Explaining Change in Russian Foreign Policy, Palgrave MacMillan, Londra, 2009
de Tocqueville, Alexis, Democracy in America, vol. 1-2,ed. de Eduardo Nolla și tradusă din franceză de James T. Schleifer, Liberty Fund, Indianapolis, 2009
Truscott, Peter, Russia First: Breaking with the West, I.B. Tauris & Co Ltd, Londra, 1997
Tucker, Robert, Political Culture and Leadership in Soviet Russia, W. W. Norton, New York, 1987
Wendt, Alexander, „Anarchy is what States Make of it: The Social Construction of Power Politics”, în International Organization, vol. 46, nr. 2, primăvară 1992, p. 391-425
Wendt, Alexander, Social Theory of International Politics, Cambridge University Press, Cambridge, 1999
E. Lucrări speciale:
Adomeit, Hannes, „Russia as a ‘great power’ in world affairs: images and reality”¸ în International Affairs, vol. 71, nr. 1, ianuarie 1995, pp. 35-68
Baranovski, Vladimir, „La Russie et la sécurité européenne”, în Politique Etrangère, nr.1, primăvara 1995, pp. 33-54
Baranovski, Vladimir, „Russia: a Part of Europe of Apart from Europe?”, în International Affairs (Royal Institute of International Affairs 1944 – ), vol. 76, nr. 3, 2000, pp. 443-458.
Blank, Stephen, European Security and NATO Enlargement: a View from Central Europe, Strategic Studies Institute, aprilie 1998
Braithwaite, Rodric „La Russie, pays européen”, în Politique Etrangère, nr. 2, vară 1999, pp. 269-290
Brandenburg, Ulrich, „NATO and Russia: A Natural Partnership”, în NATO Review, Web Edition, vol. 45, nr. 4, iulie-august 1997, pp. 17-21
Busygina-Thraenert, Irina, „Russia: Difficulties in Establishing a Federation”, în Aussen Politik, vol.46, Quarterly Edition, nr. 3, 1995, pp. 253-262
Cox, Michael „The Necessary Partnership?The Clinton Administration and Post-Soviet Russia”, în International Affairs, vol. 70, no. 4, octombrie 1994
Clinton, William, „Interview with Tomasz Lis of Polish Television”, US Government Printing Office, 1 iulie 1994
Dannreuther, Roland Russian Perception of the Atlantic Alliance, Politics Department, Edinburg University, 1997
Delpech, Thérèse, „La Question Russe après l’Accord avec l’OTAN”, în Politique Etrangère, nr. 3, toamna 1997, pp. 279-290
Devroy, Anne; Shapiro, Margaret, „Yeltsin gets $1.6 Billion in U.S. Aid”, în Washington Post, 5 aprilie 1993
Facon, Isabelle, „La Russie, l’OTAN et l’Avenir de la Sécurité en Europe”, în Politique Etrangère, nr. 3, toamna 1997, pp. 291-30
Friedman, Thomas, „The 1992 CAMPAIGN – Issues: Foreign Policy – Looking Abroad: Clinton and Foreign Policy/A special report”, în The New York Times, 4 octombrie 1992
Fukuyama, Francis, „The End of History”, în The National Interest, 1989
Gallis, Paul, Partnership for Peace, Congressional Research Service, The Library of Congress, 9 august 1994
Gallis, Paul, NATO: Enlargement in Central Europe, Congressional Research Service, The Library of Congress, 10 noiembrie 1994
Gallis, Paul, NATO: Congress Addresses Expansion of the Alliance, Congres Research Service, The Library of Congress, 30 octombrie 1995
Gallis, Paul, NATO: Congress Addresses Expansion of the Alliance, Congressional Research Service, Library of Congress, 24 iulie 1997
Goldgeier, James, Not Whether But When: the U.S. Decision to Enlarge NATO, Brookings Institution Press, Washington D.C, 1999
Groys, Boris, „Russia and the West: The Quest for Russian National Identity”, Studies in Soviet Thought, vol. 43., no. 3, mai 2002
Gvosdev, Nikolas, „Because It Is: Russia, The Existential Great Power”, în The National Interest, 1997
Hall, Gregory, „NATO and Russia, Russians and NATO: a Turning Point in Post-Cold War East-West”, în World Affairs, vol. 162, nr. 1, vara 1999, pp. 22-28
Haslam, Jonathan, „Russia’s Seat at the Table: a Place Denied of a Place Delayed?”, în International Affairs, vol. 74, nr. 1, ianuarie 1998, pp. 119-130
Hopf, Ted, „Legitimacy and the use of Military Force: Russia’s Great Power Identities and Military Intervention on Abkhazia”, în Review of International Studies, vol. 31, dec. 2005, pp. 225-243
Joffe, Josef, „The Alliance is Dead. Long Live the New Alliance, în New York Times, 29 September 2002
Kennan, George, „America and the Russian Future”, în Foreign Affairs, vol. 69, nr. 2, spring 1990
Kozîrev, Andrei ,„The New Russia and the Atlantic Alliance”, în NATO Review, WEB Edition, nr.1, februarie 1993
Kozîrev, Andrei, „Russia and NATO: a Partnership for a United and Peaceful Europe”, în NATO Review, Web Edition, vol. 42, no. 4, august 1994
Kozîrev, Andrei „Partnership or Cold Peace?”, în Foreign Policy, nr. 99, vara 1995, pp. 3-14
Kubicek, Paul, „Russian Foreign Policy and the West”, în Political Science Quarterly, vol. 114, nr. 4, iarna 1999-2000, pp. 547-568
Kull, Steven, „The American Public, Congress and NATO Enlargement”, în NATO Review – Web Edition, vol. 45, no.1, ianuarie 1997
Lepingwell, John, „START II and the Politics of Arms Control in Russia”, în International Security, vol. 20, nr.2, toamna 1995, pp. 63-91
Lukin, Alexander, Russia between East and West: Perceptions and Reality, lucrare prezentată la Joint Session of the European Consortium for Political Research, Edinburgh, 28 martie – 1 aprilie 2003
Lyskov, Dmitry, „Boris Yeltsin – Symbol of Russia’s Humiliation?”,în Izvestia, 1 februarie 2011
Malcolm, Neil; Pravda, Alex, „Democratization and Russian Foreign Policy”, în International Affairs, vol. 72., nr. 3, iulie 1996, pp. 537-552
Mankoff, Jeffrey, „Russia and the West: Taking the Longer View”, în The Washington Quaterly, vol. 30, nr. 2, primăvara 2007, pp. 123-135
Maresca, John, „L’après-guerre froide est terminée”, în Politique Etrangère, nr.1, primăvară 1995, pp. 57-72
McFaul, Michael, „Why Russia’s Politics Matter”, în Forreign Affairs, vol. 74, no. 1, ian/febr 1995, pp. 87-99
McFaul, Michel, „A Precarious Peace: Domestic Politics in the Making of the Russian Foreign Policy”, în International Security, vol. 22, nr. 3, iarna 1997-1998, pp. 5-35
McFaul, Michael, „Getting Russia Right”, în Foregin Policy, no.117, iarnă 1999-2000, pp. 58-73
Medish, Mark, „Russia: Lost and Found”, în Daedalus, vol. 123, no. 3, vara 1994
Milano, James, NATO Enlargement from the Russian Perspective, U.S. Army War College, 1998
Nye, Joseph, „Soft Power” în Foregin Policy, nr. 80, toamna 1990
Odom, William, „Russia’s Several Seats at the Table”, în International Affairs, vol. 74, nr.4, octombrie 1998, pp. 809-822
Parkhalina, Tatiana, „Of Myths and Illusions: Russian Perceptions of NATO Enlargement”, în NATO Review – Web Edition, vol. 45, nr, 3, mai-iunie 1997, pp. 11-15
Pushkov, Alexei, „Russia and The West: An Endangered Relationship”, în NATO Review – Web Edition, vol 42, nr. 1, februarie 1994, pp. 19-23
Resenberger, Chandler, „Moscow’s Multipolar Mission”, în Perspective, vol. VIII, nr.2, noiembrie-decembrie 1997
Rosner, Jeremy, „NATO Enlargement’s American Hurdle: The Perils of Misjudging our Political Will”, în Foreign Affairs, vol. 75, no. 4, iulie/august 1996, pp. 9-17
Roth, William, „A Fresh Act of Creation: The Parliamentary Dimension of NATO Enlargement”, în NATO Review – Web Edition, vol. 45, nr. 2, pp. 11-13
Sauvy, Alfred, „Trois mondes, une planète”, în L’Observateur, 14 august 1952, no. 118
Schmemann, Serge, „The Russian Votes: Votes Born in Anger”, în The New York Times, 15 decembrie 1993
Sciolino, Elaine, „US is Abandoning shock therapy for the Russians”, în New York Times, 21 decembrie 1993
Shevtsov, Leontiy, „Russian-NATO Military Cooperation in Bosnia: a Basis for the Future?”, în NATO Review – Web Edition, vol. 45, nr. 2, pp. 17-21
Simon, Gerhard, „Political Culture in Russia”, Aussen Politik, vol. 46, Quarterly Edition, no. 3, 1995, pp. 242-252.
Sloan, Stanley, „US Perspectives on NATO’s Future”, în International Affairs, vol. 71, nr.2, aprilie 1995, pp. 217-231
Sloan, Stanley; Woehrel, Steve, NATO Enlargement and Russia: From Cold War to Cold Peace?, Congressional Research Service, 15 mai 1995
Sloan, Stanley, „Negotiating a New Transatlantic Bargain”, în NATO Review – WEB Edition, vol. 44, nr.2, pp 19-23.
Sloan, Stanley, „Congress and NATO Enlargement”, în USIA Electronic Journals, vol. 2, no. 4, octombrie 1997
Smith, Graham, „The Masks of Proteus: Russia, Geopolitical Shift and the New Eurasianism”, în Transactions of the Institute of British Geographers, New Series, vol.24, nr. 4, 1999
Trenin, Dmitri, „Avoiding a New Confrontation with NATO”, în NATO Review – Web Edition, vol. 44, no. 3, mai 1996
Tsygankov, Andrey, „From International Institutionalism to Revolutionary Expansionism: The Foreign Policy Discourse of Contemporary Russia”, în Mershon International Studies Review, vol.41, nr.2, noiembrie 1997
Velichkin, Alexander, „NATO as Seen Through the Russian Press”, în NATO Review – Web Edition, vol. 43, nr. 2, martie 1995, pp. 20-23
Voigt, Karsten, „NATO Enlargement: Sustaining the Momentum”, în NATO Review – Web Edition, vol. 44, nr.2, martie 1996, pp. 15-19
US Foreign Policy Agenda, „NATO Enlargement: The American Viewpoint”, în USIA Electronic Journals, vol. 2, nr. 4, octombrie 1997
Wieczynski, Joseph, „The Frontier in Early Russian History”, în Russian Review, vol. 31., nr. 2, aprilie 1972, pp. 110-116
Woehrel, Steven, „NATO Enlargement and Russia”, în Policy Archive, aprilie 1998
Yavlinsky, Grigori, „Russia’s Phony Capitalism”, în Foreign Affairs, vol. 77, nr. 3 mai-iunie 1998, pp. 67-79.
Bibliografie
I. Surse primare
A. Surse edite:
Anti-NATO enlargement parliamentary movement, declarație scrisă nr. 259, doc. 7866, 1 iulie 1997
Albright, Madeleine, Statement before the Senate Foreign Relations Committee, Washington D.C, 10 februarie 1998
Basic Provisions of the Military Doctrine of the Russian Federation, 1993
Carta Națiunilor Unite, 16 iunie 1945, San Francisco
Christopher, Warren, NATO and US Foreign Policy, Bruxelles, februarie 1993
Christopher, Warren, Securing US Interests while supporting Russian Reform, 22 martie 1993
Christopher, Warren, Assistance to Russia and the Foreign Affairs Budget, 26 aprilie 1993
The Bureau of European and Canadian Affairs, U.S. Department of State, Report to Congress on NATO Enlargement¸ 24 februarie 1997
Clinton, William, Speech on Foreign Policy Leadership, Los Angeles, 14 august 1992
Clinton, William, Address Before a Joint Session of Congress on Administration Goals, 17 februarie 1993,
Clinton, William, Exchange with Reporters Prior to Discussions with Prime Minister Ruud Lubbers of the Netherlands, 4 ianuarie 1994
Clinton, William, Remarks to Multinational Audience of Future Leaders of Europe, Bruxelles, 9 ianuarie 1994
Clinton, William, Partnership for Peace: building a new security for the 21st century, Bruxelles, 10 ianuarie 1994
Clinton, William, Remarks and an Exchange with the Reporters Following Discussion with President Vaclav Havel of the Czech Republic in Prague, 11 ianuarie 1994
Clinton, William, The President’s News Conference with Videgrad Leaders in Prague, 12 ianuarie 1994,
Clinton, William, Memorandum on Assistance to Nations of Central and Eastern Europe and the Former Soviet Union, 8 august 1994
Clinton, William, Sustaining American Leadership through NATO, presidential address at Harry S. Truman Library Institute, Washington D.C, 25 octombrie 1995
Clinton, William, Detroit Speech, 22 octombrie 1996
Clinton, William, Letter from the President to the Chairmen of the Senate Committees on Foreign Relations and Armed Services and the House Committees on International Relations and National Security, 24 februarie 1997
Clinton, William, Statement by the President – On the Senate Approval of NATO Enlargement, The White House, Office of Press Release, 30 aprilie 1998
Doctrina Monroe, 2 decembrie 1823
Founding Act on Mutual Relations, Cooperation and Security between NATO and the Russian Federation, Paris, 27 mai 1997
H.R. 5246 – Titlul II, „NATO Participation Act of 1994”, 25 ianuarie 1994
H.R. 7 – „National Security Revitalization Act”, 22 februarie 1995
H.R. 3564 – „NATO Enlargement Facilitation Act of 1996”, 24 iulie 1996
Hsiao-Ping, Teng, Speech by Chairman of the Delegation of the People’s Republic of China, Teng Hsiao-Ping, at Special Session of the U.N General Assembly, Foregin Language Press, 10 aprilie 1974
Kennedy, John.F. Discurs inaugural, 20 ianuarie 1961
Konstitutsiya Rossiskoi Federatsii, 1993
Lake, Anthony, From Containment to Enlargement, discurs susținut la John Hopkins University, Washington D.C, 21 septembrie 1993
Nixon, Richard Discurs inaugural, 20 ianuarie 1969,
Partnership for Peace Framework, ianuarie 1994
Planul de Securitate Natională Rusă, 30 decembrie 1997
Primakov, Evgheni, Intervention of Russian FM Evghenii Primakov, Meeting of the North Atlantic Cooperation Council in Ministerial Session, NATO HQ. Bruxelles, 11 decembrie 1996
Reagan, Ronald, Speech at the Annual Convention of the National Association of Evanghelicals, Orlando, Florida, 8 martie 1983
S 602 – „NATO Participation Act Amendments of 1995”, 12 decembrie 1995
Study on NATO Enlargement, septembrie 1995
Talbott, Strobe, Speech on NATO Enlargement at the Atlantic Council, 20 mai 1997
Tratatul Atlanticului de Nord, Washington D.C, 4 aprilie 1949
Tratatul de la Bruxelles, 17 martie 1948
The Alliance’s New Strategic Concept, 8 noiembrie 1991, Roma
The Contract with America, Partidul Republican, 1994
The Declaration of Independence, 4 iulie 1776
The United States Constitution, 1787
The White House, A National Security of Engagement and Enlargement, iulie 1994
Wilson, Woodrow, First Annual Message, 2 decembrie 1913
U.S Policy Toward NATO Enlargement, Hearing before the Committee on International Relations House of Representatives, Congresul 104, cea de-a doua sesiune, U.S Government Printing Office, Washington, 20 iunie 1996
U.S – Russian Summit, Joint Declaration, Camp David, 1 februarie 1992
Elțîn, Boris Address to U.S. Congress, Joint Session of Congress, Washington D.C., iulie 1992
Wilson, Woodrow, Third Annual Message, 7 decembrie 1915,
Wilson, Woodrow,Address delivered at the First Annual Assemblage of the League to Enforce Peace: „American Principles”, 27 mai 1916
Wilson, Woodrow,Address to the Senate of the United States: „A World League for Peace”, 22 ianuarie 1917
Wilson, Woodrow,Address to a Joint Session of Congress on the Conditions of Peace, 8 ianuarie 1918
Worner, Manfred The Future of the Alliance, discurs la Universitatea din Istanbul, 18 septembrie 1989
Worner, Manfred The Alliance – A Key Player in the Future, discurs la cea de-a 35 Adunare anuală a Atlantic Treaty Association, 26 octombrie 1989
B. Memorii, jurnale, note zilnice:
Clinton, William, My Life, Alfred A. Knopf, New York, 2004
Nivat, Georges, La pas prin noua Rusie, ed. Compania, Bucuresti, 2004
Richmond, Yale, From Nyet to Da, Third Edition, Intercultural Press Inc., Yarmouth, 2003
II. Surse secundare
C. Instrumente de lucru:
NATO Information Service, NATO – Facts and Figures, Bruxelles, 1978.
Office of Information and Press, Manualul NATO, , Bruxelles, 2001
D. Lucrări generale:
Archer, Clive, Organizing Europe: the Institutions of Integration, second edition, Routledge, Chapman & Hall, New York, 1994
Braun, Aurel, NATO – Russia Relations in the Twenty-First Century, Routledge, New York, 2008
Brudny, Yitzhak; Frankel, Jonathan; Hoffman, Stefani, Restructuring Post-Communist Russia, Cambridge University Press, Cambridge, 2004
Brzezinski, Zbigniew, Marea tablă de șah, Univers Enciclopedic, București, 2000
Carpenter, Ted Galen; Conry, Barbara (ed.), NATO Enlargement – Illusions and Reality, Cato Institute, Washington, 1998.
David, Charles-Philippe; Levesque, Jacques (ed.), The Future of NATO – Enlargement, Russia and European Security, The Centre for Security and Foreign Policy Studies, Quebec, 1999
Djuvara, Neagu, Între Orient si Occident, ed. Humanitas, Bucuresti, 2007
Donaldson, Robert; Nogee, Joseph, The Foreign Policy of Russia: Changing Systems, Enduring Interests, 4th edition, 2009, M.E.Sharpe, New York
Dukes, Paul, Istoria Rusiei 882-1996, Editura All, București, 2009
Duncan, Peter, Russian Messiansim: Third Rome, Revolution, Communism and After, Routledge, Londra, 2002
Gruzzini, Stefano; Leander, Anna, „A Social Theory for International Relations: An Appraisal of Alexander Wendt’s Theoretical and Disciplinary Synthesis”, în Journal of International Relations and Development, vol. 4, nr. 4, December, 2000
Hanson, Stephen, Post-Imperial Democracies, Cambdrige University Press, New York, 2010
Hopf, Ted, „The Promise of Constructivism in International Relations Theory”, în International Security, vol. 23, nr. 1, 1998, pp. 171-200
Hunter, Robert, „Enlargement: Part of a Strategy for Projecting Stability into Central Europe”, ”, în NATO Review – Web Edition, vol. 43, nr. 3, mai 1995, pp. 3-8.
Jackson & Sorensen, Introduction to International Relations, Oxford University Press, On-line Resource Centre, 2006
Kagarlitsky, Boris, Russia under Yeltsin and Putin: Neo-liberal Autocracy, Pluto Press, Londra, 2002
Kagarlitsky, Boris, Empire of the Periphery: Russia and the World System, Pluto Press, Londra, 2008
Kopstein, Jeffrey, Lichbach, Mark, Comparative Politics: Interests, Identities and Institutions in a Changing Global Order, second edition, Cambridge University Press, Cambridge, 2005
Lynch, Allen, How Russia Is Not Ruled, Cambridge University Press, Cambridge, 2005
Paxton, John, Leaders of Russia and The Soviet Union: from Romanov Dynasty to Vladimir Putin, Taylor and Francis Books, New York, 2004.
Ponsard, Lionel, Russia, NATO and Cooperative Security, Routledge, Londra, 2007
Pravda, Alex, „Russia and European Security: The Delicate Balance”, în NATO Review – Web Edition, vol. 43, nr. 3, mai 1995, pp. 19-24
Riasanovski, Nicholas, O istorie a Rusiei, Institutul European, Iași, 2001
Riasanovki, Nicholas, Russian Identities: a Historical Survey, Oxford University Press, New York, 2005
Sandole, Denis, Peace and Security in the Postmodern World, Routledge, New York, 2007
Shiraev, Eric; Zubok, Vladislav, Anti-americanism in Russia. From Stalin to Putin, Palgrave, New York, 2000
Snidal, Duncan; Alexander Wendt, „Why There is International Theory Now”, în International Theory, Cambridge University Press, 2009, pp.1-14
Thorun, Christian, Explaining Change in Russian Foreign Policy, Palgrave MacMillan, Londra, 2009
de Tocqueville, Alexis, Democracy in America, vol. 1-2,ed. de Eduardo Nolla și tradusă din franceză de James T. Schleifer, Liberty Fund, Indianapolis, 2009
Truscott, Peter, Russia First: Breaking with the West, I.B. Tauris & Co Ltd, Londra, 1997
Tucker, Robert, Political Culture and Leadership in Soviet Russia, W. W. Norton, New York, 1987
Wendt, Alexander, „Anarchy is what States Make of it: The Social Construction of Power Politics”, în International Organization, vol. 46, nr. 2, primăvară 1992, p. 391-425
Wendt, Alexander, Social Theory of International Politics, Cambridge University Press, Cambridge, 1999
E. Lucrări speciale:
Adomeit, Hannes, „Russia as a ‘great power’ in world affairs: images and reality”¸ în International Affairs, vol. 71, nr. 1, ianuarie 1995, pp. 35-68
Baranovski, Vladimir, „La Russie et la sécurité européenne”, în Politique Etrangère, nr.1, primăvara 1995, pp. 33-54
Baranovski, Vladimir, „Russia: a Part of Europe of Apart from Europe?”, în International Affairs (Royal Institute of International Affairs 1944 – ), vol. 76, nr. 3, 2000, pp. 443-458.
Blank, Stephen, European Security and NATO Enlargement: a View from Central Europe, Strategic Studies Institute, aprilie 1998
Braithwaite, Rodric „La Russie, pays européen”, în Politique Etrangère, nr. 2, vară 1999, pp. 269-290
Brandenburg, Ulrich, „NATO and Russia: A Natural Partnership”, în NATO Review, Web Edition, vol. 45, nr. 4, iulie-august 1997, pp. 17-21
Busygina-Thraenert, Irina, „Russia: Difficulties in Establishing a Federation”, în Aussen Politik, vol.46, Quarterly Edition, nr. 3, 1995, pp. 253-262
Cox, Michael „The Necessary Partnership?The Clinton Administration and Post-Soviet Russia”, în International Affairs, vol. 70, no. 4, octombrie 1994
Clinton, William, „Interview with Tomasz Lis of Polish Television”, US Government Printing Office, 1 iulie 1994
Dannreuther, Roland Russian Perception of the Atlantic Alliance, Politics Department, Edinburg University, 1997
Delpech, Thérèse, „La Question Russe après l’Accord avec l’OTAN”, în Politique Etrangère, nr. 3, toamna 1997, pp. 279-290
Devroy, Anne; Shapiro, Margaret, „Yeltsin gets $1.6 Billion in U.S. Aid”, în Washington Post, 5 aprilie 1993
Facon, Isabelle, „La Russie, l’OTAN et l’Avenir de la Sécurité en Europe”, în Politique Etrangère, nr. 3, toamna 1997, pp. 291-30
Friedman, Thomas, „The 1992 CAMPAIGN – Issues: Foreign Policy – Looking Abroad: Clinton and Foreign Policy/A special report”, în The New York Times, 4 octombrie 1992
Fukuyama, Francis, „The End of History”, în The National Interest, 1989
Gallis, Paul, Partnership for Peace, Congressional Research Service, The Library of Congress, 9 august 1994
Gallis, Paul, NATO: Enlargement in Central Europe, Congressional Research Service, The Library of Congress, 10 noiembrie 1994
Gallis, Paul, NATO: Congress Addresses Expansion of the Alliance, Congres Research Service, The Library of Congress, 30 octombrie 1995
Gallis, Paul, NATO: Congress Addresses Expansion of the Alliance, Congressional Research Service, Library of Congress, 24 iulie 1997
Goldgeier, James, Not Whether But When: the U.S. Decision to Enlarge NATO, Brookings Institution Press, Washington D.C, 1999
Groys, Boris, „Russia and the West: The Quest for Russian National Identity”, Studies in Soviet Thought, vol. 43., no. 3, mai 2002
Gvosdev, Nikolas, „Because It Is: Russia, The Existential Great Power”, în The National Interest, 1997
Hall, Gregory, „NATO and Russia, Russians and NATO: a Turning Point in Post-Cold War East-West”, în World Affairs, vol. 162, nr. 1, vara 1999, pp. 22-28
Haslam, Jonathan, „Russia’s Seat at the Table: a Place Denied of a Place Delayed?”, în International Affairs, vol. 74, nr. 1, ianuarie 1998, pp. 119-130
Hopf, Ted, „Legitimacy and the use of Military Force: Russia’s Great Power Identities and Military Intervention on Abkhazia”, în Review of International Studies, vol. 31, dec. 2005, pp. 225-243
Joffe, Josef, „The Alliance is Dead. Long Live the New Alliance, în New York Times, 29 September 2002
Kennan, George, „America and the Russian Future”, în Foreign Affairs, vol. 69, nr. 2, spring 1990
Kozîrev, Andrei ,„The New Russia and the Atlantic Alliance”, în NATO Review, WEB Edition, nr.1, februarie 1993
Kozîrev, Andrei, „Russia and NATO: a Partnership for a United and Peaceful Europe”, în NATO Review, Web Edition, vol. 42, no. 4, august 1994
Kozîrev, Andrei „Partnership or Cold Peace?”, în Foreign Policy, nr. 99, vara 1995, pp. 3-14
Kubicek, Paul, „Russian Foreign Policy and the West”, în Political Science Quarterly, vol. 114, nr. 4, iarna 1999-2000, pp. 547-568
Kull, Steven, „The American Public, Congress and NATO Enlargement”, în NATO Review – Web Edition, vol. 45, no.1, ianuarie 1997
Lepingwell, John, „START II and the Politics of Arms Control in Russia”, în International Security, vol. 20, nr.2, toamna 1995, pp. 63-91
Lukin, Alexander, Russia between East and West: Perceptions and Reality, lucrare prezentată la Joint Session of the European Consortium for Political Research, Edinburgh, 28 martie – 1 aprilie 2003
Lyskov, Dmitry, „Boris Yeltsin – Symbol of Russia’s Humiliation?”,în Izvestia, 1 februarie 2011
Malcolm, Neil; Pravda, Alex, „Democratization and Russian Foreign Policy”, în International Affairs, vol. 72., nr. 3, iulie 1996, pp. 537-552
Mankoff, Jeffrey, „Russia and the West: Taking the Longer View”, în The Washington Quaterly, vol. 30, nr. 2, primăvara 2007, pp. 123-135
Maresca, John, „L’après-guerre froide est terminée”, în Politique Etrangère, nr.1, primăvară 1995, pp. 57-72
McFaul, Michael, „Why Russia’s Politics Matter”, în Forreign Affairs, vol. 74, no. 1, ian/febr 1995, pp. 87-99
McFaul, Michel, „A Precarious Peace: Domestic Politics in the Making of the Russian Foreign Policy”, în International Security, vol. 22, nr. 3, iarna 1997-1998, pp. 5-35
McFaul, Michael, „Getting Russia Right”, în Foregin Policy, no.117, iarnă 1999-2000, pp. 58-73
Medish, Mark, „Russia: Lost and Found”, în Daedalus, vol. 123, no. 3, vara 1994
Milano, James, NATO Enlargement from the Russian Perspective, U.S. Army War College, 1998
Nye, Joseph, „Soft Power” în Foregin Policy, nr. 80, toamna 1990
Odom, William, „Russia’s Several Seats at the Table”, în International Affairs, vol. 74, nr.4, octombrie 1998, pp. 809-822
Parkhalina, Tatiana, „Of Myths and Illusions: Russian Perceptions of NATO Enlargement”, în NATO Review – Web Edition, vol. 45, nr, 3, mai-iunie 1997, pp. 11-15
Pushkov, Alexei, „Russia and The West: An Endangered Relationship”, în NATO Review – Web Edition, vol 42, nr. 1, februarie 1994, pp. 19-23
Resenberger, Chandler, „Moscow’s Multipolar Mission”, în Perspective, vol. VIII, nr.2, noiembrie-decembrie 1997
Rosner, Jeremy, „NATO Enlargement’s American Hurdle: The Perils of Misjudging our Political Will”, în Foreign Affairs, vol. 75, no. 4, iulie/august 1996, pp. 9-17
Roth, William, „A Fresh Act of Creation: The Parliamentary Dimension of NATO Enlargement”, în NATO Review – Web Edition, vol. 45, nr. 2, pp. 11-13
Sauvy, Alfred, „Trois mondes, une planète”, în L’Observateur, 14 august 1952, no. 118
Schmemann, Serge, „The Russian Votes: Votes Born in Anger”, în The New York Times, 15 decembrie 1993
Sciolino, Elaine, „US is Abandoning shock therapy for the Russians”, în New York Times, 21 decembrie 1993
Shevtsov, Leontiy, „Russian-NATO Military Cooperation in Bosnia: a Basis for the Future?”, în NATO Review – Web Edition, vol. 45, nr. 2, pp. 17-21
Simon, Gerhard, „Political Culture in Russia”, Aussen Politik, vol. 46, Quarterly Edition, no. 3, 1995, pp. 242-252.
Sloan, Stanley, „US Perspectives on NATO’s Future”, în International Affairs, vol. 71, nr.2, aprilie 1995, pp. 217-231
Sloan, Stanley; Woehrel, Steve, NATO Enlargement and Russia: From Cold War to Cold Peace?, Congressional Research Service, 15 mai 1995
Sloan, Stanley, „Negotiating a New Transatlantic Bargain”, în NATO Review – WEB Edition, vol. 44, nr.2, pp 19-23.
Sloan, Stanley, „Congress and NATO Enlargement”, în USIA Electronic Journals, vol. 2, no. 4, octombrie 1997
Smith, Graham, „The Masks of Proteus: Russia, Geopolitical Shift and the New Eurasianism”, în Transactions of the Institute of British Geographers, New Series, vol.24, nr. 4, 1999
Trenin, Dmitri, „Avoiding a New Confrontation with NATO”, în NATO Review – Web Edition, vol. 44, no. 3, mai 1996
Tsygankov, Andrey, „From International Institutionalism to Revolutionary Expansionism: The Foreign Policy Discourse of Contemporary Russia”, în Mershon International Studies Review, vol.41, nr.2, noiembrie 1997
Velichkin, Alexander, „NATO as Seen Through the Russian Press”, în NATO Review – Web Edition, vol. 43, nr. 2, martie 1995, pp. 20-23
Voigt, Karsten, „NATO Enlargement: Sustaining the Momentum”, în NATO Review – Web Edition, vol. 44, nr.2, martie 1996, pp. 15-19
US Foreign Policy Agenda, „NATO Enlargement: The American Viewpoint”, în USIA Electronic Journals, vol. 2, nr. 4, octombrie 1997
Wieczynski, Joseph, „The Frontier in Early Russian History”, în Russian Review, vol. 31., nr. 2, aprilie 1972, pp. 110-116
Woehrel, Steven, „NATO Enlargement and Russia”, în Policy Archive, aprilie 1998
Yavlinsky, Grigori, „Russia’s Phony Capitalism”, în Foreign Affairs, vol. 77, nr. 3 mai-iunie 1998, pp. 67-79.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Expansiunea N.a.t.o. de la Idee la Practica (ID: 106830)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.