Evidențierea Relațiilor de Familie
CUPRINS
INTRODUCRE
CAPITOLUL CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND FAMILIA
Secțiunea I Familia și relațiile de familie
Secțiunea II Căsătoria
Noțiunea de căsătorie
Caracterele juridice al actului juridic al căsătoriei
Trăsăturile specifice stării de căsătorie
Secțiunea a III-a Formalități pentru încheierea căsătoriei
Comunicarea stării de sănătate
Locul încheierii căsătoriei
Declarația de căsătorie
Conținutul declarației de căsătorie
Alegerea numelui de familie
Publicarea declarației de căsătorie
Reînnoirea declarației de căsătorie
Opoziția la căsătorie
Refuzul celebrării căsătoriei
Celebrarea căsătoriei
Martorii la căsătoriei
Momentul încheierii căsătoriei
Formalități ulterioare încheierii căsătoriei
CAPITOLUL II FILIAȚIA-FACTOR GENERATOR AL RELAȚIILOR DE FAMILIE
2.1. Modurile de stabilire a filiației
2.2. Posesia de stat
2.3. Prezumția de paternitate
2.4. Recunoaștera copilului
2.4.1. Felurile recunoașterii
2.4.2. Formele recunoașterii
2.4.3. Nulitatea absolută a recunoașterii
2.4.4. Nulitatea relativă a recunoașterii
2.4.5. Contestarea recunoașterii de filiație
CAPITOLUL III ACTELE DE STARE CIVILĂ
3.1. Definirea stării civile
3.2. Dovada stării civile
3.3. Anularea, completarea, modficare sau rectificarea actelor de stare civilă
3.4. Înscrierea mențiunilor pe actul de stare civilă
3.5. Actele întocmite de un ofiței de stare civilă
3.6. Alte mijloace de dovadă a stării civile
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
C.proc.civ – Codul de procedură civilă
lit. – litera
M.Of. – Monitorul Oficial
N.C.C – Noul Cod civil
nr. – numărul
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctual
R.R.D. – Revista română de drept
vol. – volumul
INTRODUCERE
Prin complexitatea problematicii abordate, materia dreptului civil a reprezentat dintotdeauna o atracție pentru orice absolvent de științe juridice.
Datorită noilor realități, respectiv a integrării țării noastre în Uniunea Eurpeană, materia dreptului civil a suferit ample reconsiderări. Pe fondul noilor realități modificările intervenite în 2011, prin intrarea în vigoare a Noului Cod Civil au fost oportune și binevenite.
Prezenta lucrare analizează, cu precădere, noua configurație a problematicii instituite prin Cartea a II-a, Titlul II-Căsătoria și TITLUl III-Rudenia aceste institții de drept civil dând naștere la relații de familie, relații ce se regăsesc în actele de stare civilă.
Metode de cercetare utilizate în elaborarea lucrării
Pentru elaborarea conținutului lucrării s-a făcut apel la mai multe metode de cercetare fapt datorat specificității conținutului fiecărui capitol.
S-au utilizat principalele surse bibliografice din domeniile de cunoaștere specifice temei, cum sunt: drept civil, drept procesual civil.
Au fost consultate tratate și lucrări de specialitate, analizând noile reglementări în materia instituției căsătoriei și a rudeniei, respectiv filiației așa cum se regăsesc acestea reglemenzate prin noua legislație civilă.
Pentru realizarea unei investigații exhaustive a temei s-a recurs la analiza problemelor prin referirea la anumite puncte de vedere doctrinare, evaluarea și sintetizarea unor aspecte din domeniul dreptului civil, stabilirea unor comparații și conexiuni.
Am folosit ca metodă principală-metoda inductivă deoarece știința folosește experiența ca mijloc de confirmare a concluziilor și ipotezelor sale.
Pentru studierea temei s-a avut în vedere complexitatea acesteia pentru care s-a preferat o îmbinare a unor metode clasice de cercetare cu câteva metode noi.
Astfel observația directă s-a utilizat pentru sublinierea importanței reglementărilor naționale care stabilesc prin N.C.C. noi reglementări privind instituția căsătoriei și a filiației ca factori generatori de relații de familie.
Observația indirectă s-a folosit prin apelul la unele constatări anterioare clare și bine întocmite în materia studiată.
Alte metode folosite de-a lungul elaborării lucrării se numără :
metoda sociologică necesară pentru colectarea, analiza și interpretarea informațiilor ;
cercetarea documentară întreprinsă la unele instanțele civile pentru a înțelege pe deplin cum operează acțiunile de stare civilă.
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND FAMILIA
Secțiunea I Familia și relațiile de familie
La baza celei mai importante forme de comunitate umană se află familia.
Instituția familiei a constituit și constituie obiectul de cercetare al mai multor științe, cum sunt: sociologia, istoria, biologia, psihologia, medicina, filozofia, religia și, nu în ultimul rând, dreptul.
Fiecare dintre acestea analizează familia ca formă de comunitate umană sub aspectele ce interesează domeniul lor.
Din punct de vedere juridic, familia a fost detinită de mai mulți autori fie ca desemnând “grupul de persoane între care există drepluri și obiigații ce izvorasc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopție), precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie”, fie ca “formă juridicește recunoscută de conviețuire a unor persoane legate prin căsătorie și rudenie și care generează între membrii ei relații complexe: biologice,
etico-spirituale, economice, juridice, culturale etc.”
Principalul element în definirea noțiunii de familie, prezent la majoritatea autorilor doctrinari și care îi unește, din punct de vedere juridic, pe membrii acesteia, este “căsătoria”.
Deoarece căsătoria stă la baza familiei, ocrotirea ei este prima condiție a ocrotirii familiei, în întregul ei.
Din multitudinea de raporturi generate de căsătorie între soți, numai unele cad sub incidență juridică, altele nu, cum sunt cele de natura etico-spirituală, întrucât reglementarea acestora ar însemna o imixtiune în viața intimă a soților.
Căsătoria, așa cum au fost exprimate opinii în literatura noastră juridice, nu se multumește să creeze între soți doar raporturi personale nepatrimoniale, „ci dă nastere între ei și la raporturi juridice patrimoniale, care sunt în principiu opozabile și terțelor persoane”.
Familia este o realitate biologică, prin uniunea ce se realizează între bărbat și femeie, precum și prin procreație; este o realitate socială, pentru că reprezintă cadrul comunității de viață și de interese a celor ce o compun, uniți prin esența morală a căsătoriei și prin descendența într-un model unic al solidarității umane; este o realitate juridică, fiind recunoscută și ocrotită juridicește.
Dacă vorbim despre dimensiunea juridică a familiei, direcțiile principale ale intențiilor normative pot fi considerate următoarele: protejarea familiei ca entitate socială, inclusiv prin stabilirea cerințelor legale care să asigure accesul la un asemenea statut; stabilirea drepturilor și îndatoririlor reciproce dintre membrii familiei.
Sub primul aspect, potrivit Constituției României, autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privata, familia se întemeiază pe căsătoria liber consimtiță între soți, statul ocrotește căsătoria și familia, familia având la bază căsătoria liber consimțită între soți, condițiile de fond și de formă ale încheierii actului juridic al căsătoriei fiind stabilite riguros.
Sub cel de-al doilea aspect, al reglării relațiilor din interiorul familiei, Legea
fundamentală proclamă principiul egalității soților, precum și dreptul și îndatorirea acestora de a asigura creșterea, educația și instrucția copiilor, textele N.C.C. fixează cadrul general al relațiilor personale și patrimoniale dintre soți, precum și dintre părinți și descendenții lor, mai puțin cele derivând din rudenia civilă, care sunt reglementate prin Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, republicată, Legea pentru dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor, recunoscând soțului rămas în viață dreptul la moștenire în concurs cu oricare dintre clasele de moștenitori legali-aceste clase constituindu-se exclusiv în considerarea relațiilor de rudenie cu defunctul, inclusiv dreptul la rezervă succesorală, precum și anumite drepturi succesorale accesorii.
Secțiunea II Căsătoria-factor generator al relaților de familie
Noțiunea de căsătorie
Din punct de vedere al dreptului civil, institutia căsătoriei are o importanță covârșitoare. Starea de căsătorie dobândită prin încheierea căsătoriei cu întreg cortegiul de drepturi și obligații, completând gama atributelor de identificare a persoanei fizice, însoțește și adesea întregește implicarea subiectului de drept în raporturi juridice civile.
În textele actualei legislații termenul “căsătorie” are două accepțiuni.
Mai întâi, desemnează actul juridic al căsătoriei încheiat de viitorii soți, ale cărui condiții de fond și de formă sunt imperativ stabilite.
Într-un al doilea sens, termenul „căsătorie” desemnează starea, situația juridică dobândită prin încheierea actului juridic al căsătoriei și care există pe toată durata căsătoriei.
La această accepțiune se face apel, de exemplu, în cuprinsul art. 311 N.CC.
”soții sunt obligați să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat”.
Literatura de specialitate mai adaugă un al treilea înțeles noțiunii de „căsătorie”, pentru a desemna astfel instituția juridică ce reunește ansamblul normelor referitoare la actul juridic al căsătoriei și la statutul juridic al soților.
Astfel, căsătoria este definită, în cuprinsul art. 259 N.C.C. “ca uniunea liber consimțită dintre un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii”, în scopul întemeierii unei familii.
Termenul „uniune” din cuprinsul definiției sugerează dubla accepțiune legală a „căsătoriei”, de act juridic și de statut juridic.
Caracterele juridice al actului juridic al căsătoriei
Privită ca act juridic constitutiv al familiei, căsătoria se distinge prin următoarele caractere:
caracterul laic (civil) al căsătoriei, deoarece încheierea și înregistrarea căsătoriei sunt de competența exclusivă a autorității de stat.
Ca expresie a libertății conștiinței și a libertății exercitării cultului religios, garantate prin dispoziții constituționale, celebrarea religioasă a căsătoriei este permisă, dar numai consecutiv căsătoriei civile și fără a produce efecte juridice. “Căsătoria” oficiată numai religios nu are nici măcar semnificația unei aparențe juridice de căsătorie, în consecință este inaptă a furniza beneficiul putativității căsătoriei.
Oficierea de către deservantul cultului a serviciului religios fără a i se fi prezentat certificatul de căsătorie constituie contravenție.
caracterul solemn al căsătoriei, în sensul că valabilitatea actului juridic al căsătoriei este condiționată (și) de respectarea unor cerințe de formă.
Simplul acord de voințe al viitorilor soți nu este de ajuns; consimțământul la căsătorie se cere a fi exprimat în fața ofițerului de stare civilă, personal și în mod public, în prezența a doi martori.
caracterul bilateral, căsătoria luând naștere prin concursul a două voințe
concordante.
Condiție de fond în materie de acte juridice în general, consimțământul liber exprimat al viitorilor soți este de însăși esența căsătoriei.
Din punct de vedere al rolului voinței părților în determinarea conținutului actului juridic, căsătoria face parte din categoria actelor juridice condiție, întrucât manifestarea de voință a viitorilor soți este numai condiția necesară a aplicabilității statutului legal al căsătoriei.
Modificarea statutului legal nu se află la îndemâna părților, cu atât mai puțin înlăturarea acestui statut.
Cu alte cuvinte, părțile au doar libertatea să decidă dacă vor încheia sau nu actul juridic al căsătoriei, nu și puterea de a determina conținutul raporturilor juridice prestabilite de legiuitor, de exemplu, nu se vor putea sustrage regimului comunității de bunuri și nici nu vor putea interveni în configurația acestuia.
cauza actului juridic al căsătoriei, adică scopul urmărit de părți, este întemeierea unei familii, distinctă de familiile de proveniență ale soților. Căsătoria încheiată de unul sau amândoi soții din alte considerente decât idic al căsătoriei este condiționată (și) de respectarea unor cerințe de formă.
Simplul acord de voințe al viitorilor soți nu este de ajuns; consimțământul la căsătorie se cere a fi exprimat în fața ofițerului de stare civilă, personal și în mod public, în prezența a doi martori.
caracterul bilateral, căsătoria luând naștere prin concursul a două voințe
concordante.
Condiție de fond în materie de acte juridice în general, consimțământul liber exprimat al viitorilor soți este de însăși esența căsătoriei.
Din punct de vedere al rolului voinței părților în determinarea conținutului actului juridic, căsătoria face parte din categoria actelor juridice condiție, întrucât manifestarea de voință a viitorilor soți este numai condiția necesară a aplicabilității statutului legal al căsătoriei.
Modificarea statutului legal nu se află la îndemâna părților, cu atât mai puțin înlăturarea acestui statut.
Cu alte cuvinte, părțile au doar libertatea să decidă dacă vor încheia sau nu actul juridic al căsătoriei, nu și puterea de a determina conținutul raporturilor juridice prestabilite de legiuitor, de exemplu, nu se vor putea sustrage regimului comunității de bunuri și nici nu vor putea interveni în configurația acestuia.
cauza actului juridic al căsătoriei, adică scopul urmărit de părți, este întemeierea unei familii, distinctă de familiile de proveniență ale soților. Căsătoria încheiată de unul sau amândoi soții din alte considerente decât acela al întemeierii unei familii, doar ca mijloc de obținere a unor privilegii decurgând din statutul de persoana căsătorită, poate fi desființată.
Trăsăturile specifice stării de căsătorie
În accepțiunea sa de statut legal, căsătoria se distinge prin următoarele trăsături:
starea de căsătorie ia naștere în temeiul actului juridic al căsătoriei, așadar, implicit, al consimțământului liber exprimat al viitorilor soți.
Drepturile și îndatoririle pe care le desemnează în mod generic sunt imperativ stabilite de lege și guvernate de principiul deplinei egalități între soți.
caracterul, în principiu, perpetuu al căsătoriei. Având ca scop întemeierea unei familii, căsătoria se încheie pe viață. Actul juridic al căsătoriei nu poate fi afectat nici de termen, fie el extinctiv sau suspensiv, nici de condiție, rezolutorie ori suspensivă.
Totuși, desfacerea căsătoriei și pierderea statutului de soți este îngăduită, atât pe cale administrativă cât și pe cale judiciară, în condiții procesuale derogatorii de la dreptul comun.
caracterul monogam al căsătoriei.
Secțiunea a III-a Formalități pentru încheierea căsătoriei
3.1. Comunicarea stării de sănătate
Legiuitorul impune viitorilor soți să-și comunice reciproc starea lor de sănătate urmărind asigurarea caracterului liber al consimțământului la căsătorie.
Obligația este personală și are menirea de a „califica” manifestarea de voință în vederea căsătoriei, astfel încât consimțământul exprimat să fie în cunoștință de cauză în ce privește conținutul particular al îndatoririi de sprijin moral și material, precum și riscurile la care pot fi expuși, soții sau descendenții lor, din cauza eventualelor maladii de care suferă unul sau altul dintre ei.
Astfel, ascunderea de către unul dintre viitorii soți a maladiei de care suferă alterează caracterul liber al consimțământului celuilalt, în consecință poate constitui motiv de nulitate relativă a căsătoriei pentru vicierea consimțământului prin dol, dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiții:
existența bolii a fost cunoscută de soț anterior încheierii căsătoriei, altfel lipsește elementul intențional al dolului;
omisiunea deliberată de a-1 informa pe celălalt soț, anterior căsătoriei, cu privire la acest lucru; altfel spus, boala sau amploarea manifestărilor acesteia să fi fost ascunsă cu rea-credință;
boala prezintă o anumită gravitate; în cazul afecțiunilor minore, obișnuite și vindecabile, care nu pun în pericol viața, sănătatea soțului, nici nu afectează relațiile dintre soți ori finalitatea căsătoriei, omisiunea comunicării lor nu constituie dol.
Locul închieierii căsătoriei
Competența materială a oficierii căsătoriei aparține ofițerului de stare civilă, în principiu de la domiciliul sau reședința viitorilor soți, iar oficierea căsătoriei are loc la sediul primăriei.
Rationae materiae sau competența materială a ofițerului de stare civilă este conferită de calitatea și de atribuțiile care au fost delegate persoanei care instrumentează încheierea căsătoriei.
Necompetența materială a ofițerului de stare civilă, adică „oficierea” căsătoriei de către o persoană care nu a fost învestită cu această calitate, dar a exercitat atribuții specifice acelei funcții în mod public, nu are consecințe asupra valabilității actului juridic-cu condiția ca soții să nu fi cunoscut lipsa calității de ofițer de stare civilă.
Per a contrario, dacă viitorii soți știau, la data oficierii căsătoriei că, în realitate, persoana care se pretinde ofițer de stare civilă nu deține această calitate, căsătoria va fi lovită de nulitate absolută.
Cauza de nulitate nu se regăsește printre cele enumerate în materie de căsătorie, însă incidența sancțiunii poate fi susținută de cele stipulate prin art. 1250 N.C.C. în materie de nulitate absolută a contractului în sensul că, afară de cazurile de nulitate absolută expres prevăzute, nulitatea absolută intervine și atunci când rezultă neîndoios din lege că interesul ocrotit este unul general.
Competența personală-rationae personae.
Ca regulă, căsătoria se încheie în fața ofițerului de stare civilă al primăriei localității în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau reședința viitorilor soți, dar, prin excepție, cu aprobarea primarului, poate fi celebrată de un ofițer de stare civilă de la o altă primărie. „Domiciliul sau reședința viitorilor soți” este criteriul competenței după persoană a ofițerului de stare civilă.
Competența excepțională
Prin excepție, căsătoria se poate celebra, cu aprobarea primarului, de către un ofițer de stare civilă de la o altă primărie decât cea în a cărei rază teritorială domiciliază sau își au reședința viitorii soți, desigur, la cererea viitorilor soți.
Oficierea căsătoriei în condițiile art. 279 alin. (2) N.C.C. presupune aprobarea primarului, fără a se preciza dacă e vorba de primarul localității în care a fost depusă declarația de căsătorie sau al localității în care se solicită celebrarea căsătoriei.
Din cele cuprinse în art. 280 alin. (1) NCC privitor la declarația de căsătorie, în sensul că aceasta se face la primăria unde urmează a se încheia căsătoria, reiese că aprobarea în discuție intră în atribuțiunile primarului de la primăria, alta decât cea de domiciliu sau de reședință a oricăruia dintre viitorii soți, la care se va oficia căsătoria.
În ceea ce privește cererea viitorilor soți, solicitarea se formulează odată cu declarația de căsătorie, care se va depune la primăria care, prin excepție de la regulă, este împuternicită să se ocupe de instrumentarea căsătoriei. Aprobarea cererii nu este condiționată de justificarea unor motive.
Obligația referitoare la înștiințarea primăriei de domiciliu sau de reședință a viitorilor soți în vederea publicării privește declarația de căsătorie, aceasta fiind supusă cerinței publicării din rațiuni ce țin de domeniul opoziției la căsătorie.
Declarația de căsătorie
Intenția viitorilor soți de a se căsători împreună se materializează într-o declarație de căsătorie făcută personal la acea primărie la care urmează a se oficia căsătoria, adică, ținând seama și de art. 279 N.C.C., fie la primăria de domiciliu sau reședință-aceasta fiind regula-fie la o altă primărie-excepția.
Spre deosebire de încheierea căsătoriei care, așa cum reiese din art. 279 alin. (1) NCC, se poate încheia numai la primărie, declarația de căsătorie se poate face și în afara sediului primăriei, însă doar în cazurile anume prevăzute de lege, adică atunci când unul dintre viitorii soți se află în imposibilitatea de a se prezenta la sediul primăriei, soluție desprinsă prin interpretarea extensivă a prevederilor art. 27 alin. (2) din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, referitoare la încheierea căsătoriei în afara sediului primăriei.
În ipoteza căsătoriei minorului, declarația acestuia este „dublată” de cea a părinților sau, după caz, a tutorelui, de asemenea personal exprimată, prin care este încuviințată căsătoria. Dacă nu există nici părinți, nici tutore care să poată încuviința căsătoria, este necesară încuviințarea persoanei sau a autorității care a fost abilitată să exercite drepturile părintești.
Când oricare dintre persoanele chemate să facă declarație nu se află în localitatea unde urmează a fi încheiată căsătoria, declarația poate fi făcută la primăria de domiciliu sau de reședință, urmând a fi transmisă, în termen de 48 de ore, primăriei „învestite” cu celebrarea căsătoriei.
Neîncheierea căsătoriei în termen de 30 de zile de la data depunerii declarației atrage caducitatea acesteia, astfel că încheierea căsătoriei face necesară reînnoirea declarației (art. 284 NCC).
Conținutul declarației de căsătorie
Declarația de căsătorie trebuie să cuprindă, alături de datele de identificare a fiecăruia dintre viitorii soți și manifestarea voinței lor de a se căsători împreună, mențiunea că nu există nicio piedică legală la căsătorie , respectiv bigamia, rudenia în grad interzis de lege , tutela, alienația sau debilitatea mintală, lipsa diferenței de sex și, de asemenea, că viitorii soți au luat cunoștință, reciproc, de starea sănătății lor.
Prin aceeași declarație, va fi indicat numele de familie pe care îl vor purta soții în timpul căsătoriei, potrivit opțiunii viitorilor soți în limitele a ceea ce permite art. 282 N.C.C., precum și regimul matrimonial ales dintre cele prevăzute de art. 312 alin. (1) N.C.C., anume regimul comunității legale, al separației de bunuri sau al comunității convenționale.
Declarația va fi însoțită de documentele ce atestă îndeplinirea condițiilor cerute pentru încheierea căsătoriei.
Trebuie menționat faptul că viitorii soți vor putea modifica mențiunile cuprinse în declarația de căsătorie reînnoindu-și declarația, care va urma întregul parcurs al cerințelor de publicitate.
Alegerea numelui de familie
Spre deosebire de reglementarea anterioară ce permitea amânarea deciziei referitoare la nume până în momentul încheierii căsătoriei, conform prevederilor noului Cod civil viitorii soți sunt ținuți să facă alegerea până la depunerea declarației de căsătorie, în cuprinsul căreia vor face mențiune cu privire la numele de familie pe care îl va purta fiecare în timpul căsătoriei
Alegerea numelui de familie de către viitorii soți presupune opțiunea pentru una din variantele limitativ prevăzute prin art. 282 N.C.C.: fie pentru nume de familie diferit prin păstrarea, de către fiecare dintre viitorii soți, a numelui purtat înainte de încheierea acestei căsătorii, fie pentru un nume de familie comun care poate fi al unuia dintre soți sau numele lor reunite, fie pentru o variantă intermediară, necunoscută în legislația anterioară, anume ca unul dintre soți să-și păstreze numele dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite.
Alegerea se va face ținând seama de numele de familie actual al fiecăruia dintre viitorii soți, fără să intereseze modul sau momentul în care a fost acesta dobândit ori stabilit, modificat ori schimbat potrivit distincțiilor din art. 84-85 N.C.C.
Înțelegerea viitorilor soți în privința numelui de familie astfel cum a fost consemnată cu ocazia depunerii declarației de căsătorie poate fi reconsiderată de către aceștia, ceea ce presupune reînnoirea declarației de căsători conform art. 284 N.C.C.
Din cele cuprinse în art. 311 N.C.C. reiese că soții sunt obligați să poarte în timpul căsătoriei numele ales cu prilejul depunerii declarației de căsătorie.
În cazul numelui comun, fie că acesta este al unuia dintre soți, fie numele lor reunite, schimbarea pe cale administrativă a numelui unuia dintre soți poate avea loc numai cu consimțământul celuilalt. De asemenea, modificarea, prin efectul adopției, a numelui unuia dintre soții purtând un nume de familie comun presupune consimțământul celuilalt soț, exprimat în fața instanței care încuviințează adopția.
Publicitatea declarației de căsătorie
Formalitățile de publicitate a declarației de căsătorie sunt instituite pentru ca, proiectul de căsătorie fiind făcut public, orice persoană care are cunoștință despre împrejurări de natură să impieteze asupra valabilității căsătoriei, să le aducă la cunoștința ofițerului de stare civilă pe calea opoziției la căsătorie, iar acesta, constatând temeinicia opoziției, să refuze încheierea acesteia.
Legea nu prevede vreo excepție de la cerința publicității declarației de căsătorie, doar durata afișării, în principiu de 10 zile, poate fi redusă pentru motive temeinice apreciate ca atare de către primarul localității unde se va celebra căsătoria.
Prin grija ofițerului de stare civilă de la primăria unde va fi celebrată căsătoria, declarația se afișează, în extras, atât la primăria locului încheierii căsătoriei cât și, atunci când viitorii soți au domiciliul sau reședința în localități diferite, la primăria de domiciliu sau de reședință.
Deoarece potrivit art. 279 alin. (2) N.C.C., în mod excepțional, cu aprobarea primarului, căsătoria poate fi celebrată la o altă primărie decât cea de domiciliu sau de reședință a vreunuia dintre soți, cu obligația stabilită expres în sarcina ofițerului de stare civilă de la locul încheierii căsătoriei de a înștiința primăria de la domiciliul (reședința) viitorilor soți în vederea publicării, partea finală a prevederii din art. 283 alin. (1) NCC trebuie interpretată în sensul că ceea ce înseamnă că publicarea declarației de căsătorie se face la primăria locului încheierii căsătoriei precum și, atunci când este cazul, la primăria de domiciliu sau de reședință al unuia sau al fiecăruia dintre viitorii soți.
Mențiunile obligatorii pe care le va cuprinde extrasul din declarația de căsătorie ce se va afișa într-un loc special amenajat la sediul primăriei, precum și pe pagina de internet a primăriei, sunt indicate prin alin. (2) al art. 283 N.C.C.: data afișării, datele de stare civilă ale viitorilor soți și, în cazul minorului, o notă privind existența încuviințării părinților sau al tutorelui, precum și înștiințarea că orice persoană având cunoștință despre existența unui impediment legal sau despre neîndeplinirea unei cerințe legale poate face opoziție la căsătorie, în scris și cu arătarea dovezilor pe care se sprijină (art. 285 NCC) în termen de 10 zile de te data afișării.
Ca regulă, căsătoria se poate încheia după trecerea a 10 zile de la afișarea declarației de căsătorie și, înainte de a se fi împlinit 30 de zile de la afișare.
Când unul dintre viitorii soți a depus declarația de căsătorie la o altă primărie decât cea la care urmează a se oficia căsătoria sau, în cazul minorului, părinții ori tutorele au făcut declarația de încuviințare la o primărie diferită de cea a încheierii căsătoriei, autorii literaturii de specialitate consideră că termenul de 10 zile curge din momentul în care declarațiile au fost unite.
Termenul este prohibitiv și se calculează potrivit sistemului inclusiv, adică, așa cum stabilește prevederea din alin. (3) art. 283 N.C.C., cuprinzându-se atât data afișării, cât și data încheierii căsătoriei, prin excepție de la norma de principiu cuprinsă în art. 2553 N.C.C. conform căreia, în cazul termenului stabilit pe zile-fără deosebire de natura sau de izvorul lor. art. 2551 NCC – nu se ia în calcul prima și ultima zi a intervalului.
Prin excepție, pentru motive temeinice, căsătoria poate fi încheiată înainte de expirarea termenului de 10 zile, cu încuviințarea primarului localității unde urmează a se oficia căsătoria.
De asemenea, cerința publicității se aplică declarației reînnoite de căsătorie, reînnoire necesară în cazul în care oficierea căsătoriei nu a avut loc în termen de 30 de zile de la data afișării sau în situația modificării de către viitorii soți a declarației inițiale
Spre deosebire de vechea reglementare care sancționa cu nulitatea absolută căsătoria încheiată cu neobservarea cerințelor privitoare la publicarea declarației de căsătorie abaterile de la cerința publicității declarației de căsătorie nu se răsfrâng asupra valabilității căsătoriei.
Reînnoirea declarației de căsătorie
Aceasta este una din inovațiile noului Cod civil și poate interveni în două situații: căsătoria nu a fost celebrată în termen de 30 de zile de la data afișării; viitorii soți doresc să modifice declarația inițială (în dreptul francez, termenul cu aceeași semnificație are durata de
6 luni, socotit de la data expirării termenului prohibitiv de 14 zile de la depunerea declarației de căsătorie)
Cât privește neîncheierea căsătoriei în decurs de 30 de zile de la data afișării, rezultă că alături de termenul prohibitiv de 10 zile, socotit de la data îndeplinirii formalităților de publicitate, este instituit și un termen imperativ în care trebuie să aibă loc oficierea căsătoriei; ținând seama de ambele cerințe, înseamnă că, în principiu, căsătoria trebuie oficiată în 20 de zile de la expirarea termenului prohibitiv.
Deoarece nu se stabilește nicio derogare de la termenul de 30 de zile, acesta este aplicabil și atunci când a fost aprobată reducerea termenului de 10 în condițiile art. 283 alin. (4) NCC.
În situația în care caducitatea declarației de căsătorie este dată de intenția viitorilor soți de a modifica declarația inițială, având în vedere conținutul declarației de căsătorie, așa cum este precizat de art. 281 NCC, „modificarea” de care vorbește art. 284 N.C.C. poate viza, în principal, înțelegerea viitorilor soți asupra numelui de familie în timpul căsătoriei sau/și decizia lor în legătură cu regimul matrimonial. Totodată, nevoia actualizării declarației se poate ivi atunci când viitorul soț, minor la data declarației de căsătorie, a împlinit între timp vârsta de 18 ani și nu mai este necesară încuviințarea părinților (tutorelui) sau dacă, în cazul minorului, a dispărut starea de neputință care a împiedicat pe unul din părinți să încuviințeze căsătoria ori părintele sau un alt titular al ocrotirii minorului a revenit asupra refuzului de a încuviința căsătoria acestuia.
Codul nu prevede nimic cu privire la momentul până la care viitorii soți sunt îndrituiți să solicite modificarea declarației de căsătorie, dar este clar că o atare inițiativă, recunoscută numai lor – nu și părinților ori tutorelui viitorului soț minor – trebuie să fie ulterioară depunerii declarației și anterioară celebrării căsătoriei.
Pe de altă parte, în unor autori, reînnoirea declarației de căsătorie poate surveni atât în interiorul termenului prohibitiv de 10 zile, cât și după expirarea acestuia, dar înainte de împlinirea a 30 de zile de la depunerea declarației.
Forma declarației reînointe sunt aplicabile aceleași reguli ca și la declarația inițială, instituite prin art. 280, 281 N.C.C., ca atare viitorii soți vor face declarația personal, la primăria unde urmează a se încheia căsătoria.
Indiferent de cauză, declarația inițială fiind caducă, căsătoria va putea fi încheiată numai dacă declarația se reînnoiește și urmează formalitățile de publicitate stabilite prin
art. 283 N.C.C..
Neobservarea cerințelor instituite prin art. 284 N.C.C.-cum ar fi celebrarea căsătoriei, deși au trecut mai mult de 30 de zile de la data afișării declarației fără ca aceasta să fi fost reînnoită, sau neîndeplinirea formalităților de publicitate privitoare la declarația reînnoită – nu are consecințe asupra valabilității căsătoriei.
Opoziția la căsătorie
Dispoziția cuprinsă în art. 285 N.C.C., identică în conținut cu cea înscrisă în art. 14 C.fam., așează dreptul de a face opoziție la căsătorie-ca manifestare de voință a unei persoane prin care aceasta aduce la cunoștința ofițerului de stare civilă existența unor împrejurări de fapt sau de drept interesând valabilitatea căsătoriei ce urmează a se încheia – la îndemâna oricărei persoane, chiar dacă nu justifică vreun interes.
Opoziția la căsătorie, pentru a putea fi calificată astfel, trebuie să îmbrace forma scrisă și să indice dovezile pe care se sprijină. Desigur că trebuie formulată ulterior depunerii declarației de căsătorie și anterior oficierii căsătoriei.
În lipsa cerințelor minimale menționate, „sesizarea” terțului este doar un act oficios de informare care însă nu poate fi ignorat de ofițerul de stare civilă, el fiind dator să efectueze cercetări privind temeinicia informațiilor primite și, în funcție de cele constatate, poate refuza celebrarea căsătoriei în temeiul art. 286 N.C.C..
Potrivit art. 285 alin. 1 N.C.C. orice persoană este îndrituită să facă opoziție la căsătorie, chiar dacă nu justifică un interes. De asemenea, ofițerul de stare civilă poate face el însuși opoziție, ori de câte ori deține personal informații interesând valabilitatea căsătoriei, în măsura în care acestea sunt notorii.
Într-o astfel de situație, opoziția îmbracă forma unui proces-verbal în care se consemnează cauzele care opresc încheierea căsătoriei.
Astfel, verificând seriozitatea, realitatea și relevanța celor arătate în opoziția la căsătorie, ofițerul de stare civilă poate decide fie respingerea opoziției, ceea ce înseamnă că se va putea trece la oficierea căsătoriei, fie amânarea încheierii căsătoriei dacă are nevoie de un răgaz suplimentar pentru a se lămuri, fie admiterea opoziției, ca prolog al refuzului de a instrumenta încheierea căsătoriei.
În reglementarea anterioară, ofițerul de stare civilă consemna refuzul său într-un proces-verbal, iar persoana nemulțumită se putea adresa instanței judecătorești.
Refuzul celebrării căsătoriei
Ofițerul de stare civilă este dator să se asigure că proiectul de căsătorie adus în fața sa respectă toate condițiile necesare încheierii valabile a căsătoriei, în caz contrar fiind obligat să refuze celebrarea căsătoriei.
În îndeplinirea îndatoririlor ce îi revin, ofițerul de stare civilă va confrunta datele înscrise în declarația de căsătorie cu dovezile anexate declarației va examina realitatea și relevanța eventualelor opoziții depuse și își va forma o convingere ținând seama inclusiv de informațiile notorii pe care le deține.
Celebrarea căsătorie
“Ritualul” oficierii căsătoriei este menit să confere caracter solemn căsătoriei-asigurând demarcația formală față de logodnă și de conviețuirea faptică-și marchează recunoașterea socială a angajamentului conjugal.
Dispozițiile art. 287 N.C.C. stabilesc ambianța exprimării consimțământului la căsătorie ca una din garanțiile existenței, caracterului liber și actual al manifestării de voință al fiecăruia dintre viitorii soți.â
În vederea încheierii căsătoriei, viitorii soți se vor prezenta personal și împreună la sediul primăriei „învestite” cu instrumentarea căsătoriei prin declarația de căsătorie depusă potrivit art. 280 N.C.C., la o dată dinainte stabilită cu respectarea prevederilor cuprinse în
art. 283 alin. (3) și (4) N.C.C., pentru a-și exprima consimțământul în mod public, în prezența a doi martori, în fața ofițerului de stare civilă.
În ceea ce-i privește pe viitorii soți, acesta este gestul final de înfăptuit în vederea încheierii căsătoriei, considerată încheiată din momentul în care ofițerul de stare civilă, luând consimțământul fiecăruia dintre ei, îi declară căsătoriți
Cerința prezenței personale și împreună a viitorilor soți în vederea exprimării
consimțământului la căsătorie exclude posibilitatea reprezentării în această materie.
În principiu, încheierea căsătoriei are loc la sediul primăriei însă, de vreme ce și declarația de căsătorie se poate face, prin excepție, în afara sediului primăriei prevederea înscrisă în alin. (2) din art. 287 N.C.C. permite, în cazurile stabilite de legea specială celebrarea căsătoriei în alt loc, sub condiția prezenței personale și concomitente a viitorilor soți asistați de cei martori, precum și al asigurării publicității încheierii căsătoriei.
Prin art. 287 alin. (3) N.C.C., se recunoaște persoanelor aparținând unei minorități naționale posibilitatea de a solicita oficierea căsătoriei în limba maternă, cu singura condiție ca ofițerul de stare civilă sau cel care oficiază căsătoria să cunoască această limbă.
În ipoteza în care ofițerul de stare civilă nu cunoaște limba în care doresc viitorii soți celebrarea căsătoriei, aceștia se pot prevala de beneficiul dispozițiilor art. 279 alin. (2) NCC ce permit, prin excepție și cu aprobarea primarului, oficierea căsătoriei de către un alt ofițer de stare civilă decât cel în a cărei rază teritorială domiciliază sau își au reședința viitorii soți.
Martorii la căsătorie
Alături de nota de solemnitate și de publicitate pe care o adaugă încheierii căsătoriei, prezența martorilor la ceremonia oficierii căsătoriei este destinată să prevină eventuale fraude privind identitatea viitorilor soți.
Rolul martorilor, așa cum precizează prevederea din art. 288 alin. (1) N.C.C., este acela să ateste faptul că viitorii soți, înfățișați personal și împreună, și-au dat consimțământul în vederea căsătoriei în fața ofițerului de stare civilă. Altfel spus, martorii „certifică” faptul existenței materiale a consimțământului personal exprimat de fiecare dintre viitorii soți. Ei vor semna actul de căsătorie alături de soți și de ofițerul de stare civilă.
Cât privește condiția calității de martor la căsătorie, singura pretenție este ca persoana să fie în măsură să perceapă, prin propriile simțuri, faptele pe care este chemată să le ateste.
Așadar, după cum explicit stabilește dispoziția art. 288 din alin. (2) din N.C.C., nu pot fi martori incapabilii-adică minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani, precum și cei puși sub interdicție judecătorească și nici cei care din cauza unor deficiențe psihice sau fizice nu sunt apți să confirme faptul exprimării consimțământului personal și în mod public de către fiecare dintre viitorii soți.
Însă, pot fi martori rude sau afini, indiferent de grad, cu oricare dintre viitorii soți.
Cât privește momentul până la care trebuie stabilită identitatea martorilor, tacit legii se subînțelege că indicarea martorilor are loc la începutul ceremoniei de oficiere a căsătoriei.
Momentul închiereii casătoriei
Momentul încheierii căsătoriei este acela în care viitorii soți sunt declarați căsătoriți de către ofițerul de stare civilă.
Stabilirea cu exactitate a momentului în care este încheiată căsătoria – anume acela în care ofițerul de stare civilă, luând consimțământul fiecăruia dintre viitorii soți, îi declară căsătoriți – are o deosebită însemnătate juridică cel puțin din următoarele considerente: acesta este reperul temporal al declanșării efectelor căsătoriei și, de asemenea, cel ce va orienta cercetarea judecătorească referitoare la valabilitatea căsătoriei ori de câte ori instanța este sesizată în acest sens.
Sub primul aspect, de îndată ce căsătoria este declarată încheiată, statutul de viitor soț se preschimbă în cel de soț, cu drepturi și îndatoriri de natură personală și de natură patrimonială specifice acestei calități
Sub cel de-al doilea, cauzele de nulitate a căsătoriei sunt evaluate în funcție de situația existentă la data încheierii căsătoriei.
Întocmirea actului de căsătorie este o formalitate ulterioară încheierii căsătoriei – așa cum rezultă explicit din cele statuate prin art. 290 N.C.C. – în consecință neîntocmirea lui nu are nicio urmare asupra valabilității căsătoriei.
3.1.3 Formalități ulterioare încheierii căsătoriei
Actul de căsătorie, întocmit în registrul de stare civilă este o formalitate ce are loc imediat după încheierea căsătoriei și servește, alături de certificatului eliberat pe baza actului de căsătorie, ca principal mijloc de dovadă al căsătoriei
Actul de căsătorie este semnat de soți, precum și de cei doi martori și de ofițerul de stare civilă care a oficiat căsătoria.
Întrucât actul de căsătorie servește ca principal mijloc de probă, nicidecum cerință de valabilitate a căsătoriei, omisiunea întocmirii lui sau nesemnarea acestuia nu impietează asupra valabilității căsătoriei, dar este generatoare de inconveniente sub aspectul opozabilității față de terți a convenției matrimoniale, dat fiind faptul că îndeplinirea formalităților de publicitate a convenției matrimoniale care, ca regulă generală, asigură opozabilitatea față de terți are ca premisă actul de căsătorie ce poartă înscrisă mențiunea regimului matrimonial ales.
Neîndeplinirea formalităților de publicitate face ca soții să fie considerați, în raport cu terții de bună-credință, ca fiind căsătoriți sub regimul matrimonial al comunității legale.
Formalități privind regimul matrimonial
Întocmind actul de căsătorie imediat după încheierea acesteia, ofițerul de stare civilă înscrie prin mențiune regimul matrimonial ales de soți și indicat de aceștia în cuprinsul declarației de căsătorie , regim care poate fi cel al comunității legale, al separației de bunuri sau al comunității convenționale.
Ofițerul de stare civilă are obligația de a comunica din oficiu și de îndată o copie a actului de căsătorie la Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale și, de asemenea, notarului public care a autentificat convenția matrimonială, ori de câte ori viitorii soți au încheiat o astfel de convenție.
Obligația ofițerului de stare civilă de a comunica o copie a actului de căsătorie la Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale este generală, indiferent dacă soții au încheiat sau nu o convenție matrimonială și este dublată, în cazul în care există o convenție matrimonială, de obligația de a transmite o copie a actului de căsătorie notarului public care a autentificat convenția.
Dacă s-a încheiat o convenție matrimonială, înscrierea acesteia în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale este o formalitate de publicitate ce asigură opozabilitatea convenției față de terți.
Înscrierea convenției în registrul menționat se face pe baza unui exemplar al convenției autentificate transmis din oficiu de notarul public după primirea copiei de pe actul de căsătorie sau la cererea oricăruia dintre soți.
Dovada căsătoriei
Ca regulă, dovada căsătoriei se face cu actul de căsătorie și prin certificatul de căsătorie eliberat pe baza acestuia.
De altfel, potrivit normei cu valoare de principiu cuprinse în art. 99 alin. (1) N.C.C., proba stării civile se face prin actele de naștere, căsătorie și deces întocmite, potrivit legii, în registrele de stare civilă, precum și prin certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora.
Situațiile în care, potrivit legii, căsătoria se poate dovedi prin orice mijloc de probă evocă acele împrejurări indicate de prevederile art. 103 lit. a)-d) N.C.C. în care proba stării civile nu se poate face cu actul de stare civilă întrucât fie nu au existat registre de stare civilă, fie registrele de stare civilă s-au pierdut ori au fost distruse, în tot sau în parte, fie nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatului de stare civilă sau a extrasului de pe actul de stare civilă, fie întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau, după caz, refuzată.
Din punct de vedere probator, actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice și fac dovada până la înscrierea în fals, pentru ceea ce reprezintă constatările personale ale ofițerului de stare civilă și până la proba contrară.
Forța probantă a actelor de stare civilă nu este subminată de eventualitatea necompetenței materiale a ofițerului de stare civilă, dacă persoana a exercitat în mod public atribuțiile de ofițer de stare civilă și cu respectarea tuturor prevederilor legale, iar beneficiarii acestor acte au fost de bună-credință, neavând cunoștință, la momentul întocmirii, de lipsa calității de ofițer de stare civilă.
CAPITOLUL II
FILIAȚIA
FACTOR GENERATOR AL RELAȚIILOR DE FAMILIE
2.1. Modalitățile de stabilire a filiației
Fie că este vorba de maternitate sau de paternitate, modurile de stabilire a filiației sunt aceleași în cazul persoanei majore ca și în cazul copilului.
Filiația față de mamă rezultă din faptul material al nașterii copilului de către o anumită femeie.
În determinarea filiației materne interesează două elemente de fapt; împrejurarea că o anumită femeie a dat naștere unui copil; identitatea copilului care revendică maternitatea cu aceea a copilului născut de femeia respectivă, în alte cuvinte, faptul că acest copil și nu un altul a fost născut de respectiva femeie.
În mod obișnuit, faptul nașterii, maternitatea, se stabilește prin actul de naștere întocmit în registrul de stare civilă, precum și cu certificatul de naștere eliberat pe baza acestuia.
Când nașterea nu a fost înregistrată în registrul stării civile sau copilul a fost trecut în acest registru ca fiind născut din părinți necunoscuți, maternitatea sa poate fi stabilită prin recunoașterea mamei.
În sfârșit, în cazul în care, din orice împrejurări, dovada filiației materne nu se poate realiza prin certificatul constatator al nașterii, precum și în situația în care se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul de naștere, stabilirea maternității se face prin hotărâre judecătorească.
Starea civilă a mamei la data nașterii copilului nu are nicio relevanță în stabilirea legăturii de filiație maternă întrucât, asemenea Codul familiei, noul Cod civil admite aceleași mijloace de dovadă fără a distinge după cum urmează a fi stabilită maternitatea din căsătorie sau din afara căsătoriei.
În schimb, statutul de persoană căsătorită sau necăsătorită al mame la data nașterii sau al concepției copilului este criteriul determinant al modului de stabilire a filiației paterne a acestuia.
Raportat la stabilirea paternității, aceasta evocă legătura juridică dintre un copil și tatăl său și rezultă din faptul procreației copilului.
Stabilirea paternității se realizează diferit, după cum filiația este din căsătorie sau din afara căsătoriei; este lipsit de relevanță dacă persoana a cărei paternitate se cercetează s-a născut prin concepțiune naturală sau prin reproducere asistată medical.
Filiația față de tatăl din căsătorie, cu alte cuvinte, paternitatea copilului născut sau conceput în timpul căsătoriei mamei, se stabilește de plin drept prin aplicarea prezumției de paternitate.
Față de tatăl din afara căsătoriei, filiația copilului născut de o mamă necăsătorită, precum și a copilului a cărui paternitate din căsătorie a fost tăgăduită se poate stabili fie prin recunoașterea voluntară a tatălui, fie prin hotărâre judecătorească.
Indiferent de calea urmată, odată fixată legătura de descendență, efectele sale juridici sunt aceleași, fără a deosebi după cum paternitatea este din căsătorie sau din afara căsătoriei.
2.2. Posesia de stat
Sintagma posesie de stat desemnează o stare de fapt care indică exercițiul stării civile, dinamica acesteia. După cum rezultă fără echivoc din cele cuprinse în art. 410 alin. (1) NCC, domeniul rezervat posesiei de stat este acela al filiației și rudeniei; căsătoria este în afara ariei sale de acoperire.
Prin ea însăși, folosința stării civile, cum mai este numită posesia de stat, nu asigură dobândirea stării civile, ci doar concură la proba acesteia, este „indiciul” stării civile, cu alte cuvinte, posesia de stat se înfățișează ca un mijloc de dovadă a stării civile, iar nu ca un mijloc de dobândire a acesteia.
Astfel, cu titlu exemplificativ, potrivit art. 421 alin. 2 NCC, în cadrul acțiunii în contestarea filiației, aceasta poate fi dovedită, printre altele, „prin orice mijloc de probă, inclusiv prin posesia de stat”.
Finalitatea probatorie a posesiei de stat este aceea de prezumție legală relativă; ca funcție probatorie, este mijloc de dovadă subsidiar în raport cu celelalte probe și destinat să consolideze forța probantă a altor mijloace probatorii, cu mențiunea că, în materie de filiație maternă, posesia de stat conformă actului de naștere valorează ca prezumție absolută de maternitate, afară numai dacă s-a stabilit, pe cale judiciară, că a avut loc o substituire de copii sau că a fost înregistrată ca mamă a copilului o altă femeie decât cea care 1-a născut.
Spre deosebire de concepția promovată de vechiul Cod civil care, prin art. 294-abrogat prin art. 49 al Decretului nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei și a Decretului privitor la persoanele fizice și persoanele juridice; cu toate acestea a continuat să orienteze interpretarea dată conținutului posesiei de stat – M.Of. nr. 9 din 31 ianuarie 1954. cerea întrunirea de fapte din care să rezulte neîndoielnic raportul de filiație și de rudenie între o persoană și familia din care pretinde că face parte, potrivit noilor reglementări, asemănătoare acelora cuprinse în art. 311-1 din Codul civil francez, posesia de stat poate rezulta din oricare din împrejurările indicate exemplificativ, ceea ce înseamnă că recunoașterea publică a filiației și, implicit, a rudeniei, se poate degaja din una sau din unele din situațiile de fapt, principale care nu beneficiază de o descriere legală.
Potrivit art. 410 alin. (1) lit. a)-c) NCC, posesia de stat constă, în principal, în oricare dintre următoarele împrejurări:
copilul se bucură din partea unei persoane de un tratament îndeobște părintesc, aceasta îngrijindu-se de creșterea și educarea copilului care, la rândul său, se raportează la acea persoană ca fiind părintele său (tractatus); fără îndoială, este cel mai persuasiv element al posesiei de stat, întrucât comportamentul celui ce se declară părintele copilului – comportament noncaritabil sau în executarea unei obligații naturale – degajă caracterul efectiv al unei vieți familiale. Reciprocitatea în modul de raportare dintre copil și pretinsul părinte este esențială;
copilul este cunoscut și recunoscut în anturajul familial și social, precum și, atunci când este cazul, de către autoritățile publice, ca fiind persoana căreia îi aparține starea civilă de care se prevalează (fanta);
copilul poartă numele persoanei despre care se pretinde că este părintele său (nomen):
Afară de aceste împrejurări, „principale” potrivit calificării legale, posesia de stat poate rezulta și din altele, accesorii, precum faptul că cel care își susține apartenența la o anume familie deține fotografii ale membrilor acelei familii.
Condițiile posesiei de stat.
Pentru a-și valida funcția probatorie, posesia de stat se cere a fi utilă-adică să fie, cumulativ, continuă, pașnică, publică și neechivocă.
Condiția continuității posesiei de stat presupune stabilitate, nu neapărat constanță, altfel spus, continuitatea exclude intermitența, este incompatibilă cu un comportament pasager ori cu faptele izolate.
Fără îndoială, continuitatea are și o dimensiune temporală, starea de fapt invocată trebuind să fi dăinuit suficient pentru a-și putea afirma stabilitatea. Din acest punct de vedere, al perpetuării în timp a unei stări de fapt, potrivit literaturii și practicii instanțelor franceze, criteriul duratei este de raportat la starea de fapt invocată în susținerea posesiei de stat; exigența continuității nu implică în mod necesar ca folosința stării civile să fi debutat în momentul nașterii beneficiarului său și nici caracterul actual al posesiei de stat cu precizarea că, în cazul conflictului posesiilor de stat, cea actuală are întâietate.
Posesia de stat este pașnică dacă nu este tulburată, adică, prin transpunerea prevederilor 9 art. 924 NCC din materia posesiei asupra unui bun, dacă folosința stării civile nu a fost dobândită sau conservată prin acte de violență, fizică sau morală, care nu au fost provocate de o altă persoană. Această însușire a posesiei de stat este menită să prevină frauda.
Caracterul public al posesiei de stat implică folosința acesteia în văzul tuturor, în așa fel încât să poată fi cunoscută, cu alte cuvinte publicitatea înseamnă absența clandestinității.
În fine, posesia de stat trebuie să fie neechivocă, ea nu poate rezulta dintr-un comportament ambiguu. În practică, echivocul poate fi consecința posesiilor de stat contradictorii, cum ar fi aceea de copil din căsătorie și, în același timp, de copil din afara căsătoriei; într-o astfel de situație, ambele posesii de stat sunt viciate, echivoce și se exclud reciproc.
Posesia de stat conformă cu actul de naștere
Posesia de stat conformă actului de naștere generează prezumția absolută că maternitatea astfel indicată corespunde realității.
Filiația față de mamă astfel cum rezultă din actul de naștere, consolidat prin posesia de stat conformă actului de naștere este, în principiu, inatacabilă, întrucât mijloacele de înlăturare a maternității astfel prezumate sunt refuzate prin art. 411 alin. (1) și (2) NCC potrivit cărora este inadmisibilă atât acțiunea beneficiarului maternității în reclamația unei filiații materne diferite, cât și acțiunea oricărei persoane în contestarea maternității.
Dovada maternității cu orice mijloc de probă.
Prin excepție, prezumția irefragabilă a maternității este înlăturată prin efectul hotărârii judecătorești prin care s-a stabilit că este neconformă cu realitatea fie din cauza substituirii copilului născut de o femeie, fie din cauza substituirii femeii care a născut copilul cu o alta.
Substituirea copilului are în vedere situația în care nașterea a doi copii are loc în același loc și în același timp și, de regulă din eroare, copilul unei femei este atribuit celeilalte femei, și invers. Substituirea mamei presupune ca o femeie, alta decât cea care a născut copilul, își arogă maternitatea, de regulă cu acordul mamei biologice și este înregistrată ca atare în actul de naștere al copilului. împrejurarea că un astfel de „procedeu" deschide calea contestării maternității rezultând din actul de stare civilă al copilului.
Din punctul de vedere al efectelor civile, este irelevant dacă substituirea copilului sau a mamei a avut loc din eroare sau prin fraudă.
Faptul substituirii judecătorește constatat deschide calea stabilirii filiației materne reale, ce poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.
Textul art. 411 NCC are în vedere exclusiv filiația maternă și este de strictă interpretare; ca atare, în cazul filiației față de tată, din căsătorie sau din afara căsătoriei, concordanța actului de naștere cu posesia de stat nu împiedică nici contestația acestei paternități, nici reclamația unei filiații diferite.
2.3. Prezumția de paternitate
Potrivit art. 414 alin. 1 NCC, copilul conceput sau născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei. Prezumția de paternitate este modul de stabilire a filiației față de tată a copilului din căsătorie.
Temeiul prezumției de paternitate este faptul concepțiunii sau acela al nașterii copilului în timpul căsătoriei.
Incidența prezumției este în funcție de starea civilă a mamei la data concepției copilului sau la data nașterii acestuia, fiind suficient ca la oricare din aceste repere mama să fi fost căsătorită – valabilitatea căsătoriei nu prezintă importanță, copilul rezultat dintr-o căsătorie nulă sau anulată păstrând situația de copil din căsătorie, art. 305 alin. (1) NCC – pentru ca soțul sau, după caz, fostul soț, să fie reputat tată al copilului.
Se înțelege, prezumția este de asemenea operantă dacă mama era angajată în aceeași căsătorie atât la data concepțiunii copilului, cât și la data nașterii acestuia.
Cât privește tatăl prezumtiv, potrivit legii, acesta este soțul mamei; cu toate că fostul soț al mamei nu este nominalizat – nu este inclus nici pe lista celor îndreptățiți să pornească acțiunea în tăgada paternității-fără îndoială el este de asemenea vizat, întrucât se bucură de paternitate prezumată atât copilul născut în timpul căsătoriei – tatăl său fiind soțul mamei, cât și cel conceput în cursul căsătoriei și născut ulterior stingerii acesteia – având ca tată pe fostul soț al mamei.
Copiii beneficiari ai paternității prezumate.
Intră în această categorie atât copilul conceput și născut în timpul aceleiași căsătorii a mamei, cât și copilul conceput în perioada celibatului mamei și născut ulterior căsătoriei acesteia.
În privința paternității copilului conceput în timpul căsătoriei și născut ulterior desfacerii, constatării nulității sau anulării, ori încetării căsătoriei, ca și în cazul copilului conceput în timpul unei căsătorii și născut în timpul căsătoriei subsecvente a mamei, indicațiile cuprinse în art. 414 alin. (1) NCC sunt, în aprecierea noastră, insuficiente, dacă nu chiar contradictorii, resimțindu-se lipsa unei dispoziții similare aceleia din art. 53 alin. (2) C.fam. care, în ceea ce privește acțiunea prezumției de paternitate fondată pe faptul concepțiunii în timpul căsătoriei, stabilea condiția negativă ca mama, la data nașterii copilului, să nu fi fost recăsătorită.
Sub imperiul reglementărilor anterioare era considerat copil conceput în timpul căsătoriei acela născut la cel mult 300 de zile de la desfacerea, constatarea nulității sau anularea, ori încetarea căsătoriei, termenul de 300 de zile evocând durata maximă a gestației la care se face referire în determinarea timpului legal al concepțiunii.
Dacă la data nașterii copilului mama nu este recăsătorită, nu există nicio dificultate, nici în actuala redactare a textelor, în a atașa paternitatea fostului soț al mamei. În schimb, dacă nașterea copilului survine în perioada căsătoriei subsecvente a mamei, încheiate înainte de împlinirea a 300 de zile de la desfacerea, constatarea nulității sau anularea, ori încetarea căsătoriei, soluția legală a paternității prezumate nu mai e la fel de lesne de deslușit.
Conflicte de paternitate.
În mod regretabil, legiuitorul nu a reluat condiția negativă enunțată prin art. 53
alin. (2) C.fam., anume ca nașterea copilului să fi avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie – altminteri copilul, deși conceput în timpul căsătoriei anterioare a mamei, fiind născut în timpul unei căsătorii, a căsătoriei actuale, prevala acest din urmă criteriu, prin urmare soțul mamei din căsătoria în ființă era cel prezumat tată.
Condiția negativă, acum omisă, avea menirea să preîntâmpine conflictele de paternitate (sau dubla paternitate), instituind în același timp întâietatea criteriului nașterii copilului în timpul unei căsătorii față de acela, subsidiar, al concepțiunii în timpul altei căsătorii a mamei. Consecința este că, în lipsa condiției negative ca la data nașterii copilului mama să nu fi intrat într-o nouă căsătorie, în situația copilului conceput în timpul căsătoriei anterioare și născut în cursul căsătoriei subsecvente a mamei operează concomitent două prezumții de paternitate.
Posibilul argument în sensul că, dată fiind liberalizarea subiectivă accentuată a acțiunii în tăgăduirea paternității, neajunsul dublei paternități este lesne de îndepărtat, nu credem că poate fi primit.
Recunoașterea copilului
Felurile recunoașterii
Textul art. 415 NCC oferă lămuriri cu privire la copiii a căror filiație, față de mamă sau față de tată, poate fi stabilită prin recunoaștere, înțelegând prin „recunoaștere" declarația făcută de bunăvoie de către o persoană, în oricare din formele prevăzute de art. 416 alin. (1) NCC, prin care mărturisește că este mama sau, după caz, tatăl unui anumit copil. Stabilirea filiației pe această cale este posibilă atât față de copilul minor, cât și față de cel devenit major.
Recunoașterea de maternitate
Așa cum am mai precizat legătura de filiație față de mamă rezultă din faptul nașterii și se dovedește prin actul de naștere întocmit în registrul de stare civilă, precum și cu certificatul de naștere eliberat pe baza acestuia. Pe cale de consecință, stabilirea maternității pe cale de recunoaștere poate interveni numai în acele situații în care filiația maternă nu este „consemnată” în actul de naștere al copilului, anume, conform celor statuate prin art. 415 alin. (1) NCC, în două cazuri: nașterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă, fiind irelevantă cauza neîregistrării (nu au existat registre de stare civilă, înregistrarea a fost omisă ori refuzată etc); copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca fiind născut din părinți necunoscuți.
Fiind vorba de situații de excepție, ele sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse prin analogie. Bunăoară, dacă înregistrarea nașterii a avut loc, dar ulterior registrul de stare civilă a fost pierdut ori distrus, în totul sau în parte, se va proceda la reconstituirea actului de stare civilă în condițiile art. 103 lit. b) NCC, nefiind posibilă (de altfel, nici necesară) mărturisirea de maternitate.
În schimb, dacă în privința copilului înregistrat inițial ca născut din părinți necunoscuți raportul de filiație este stabilit mai întâi față de tată, fie pe cale de recunoaștere voluntară, fie pe cale judiciară, mărturisirea ulterioară de maternitate este producătoare de efecte juridice, deoarece exigențele legii au fost respectate întrucât, pe de o parte, inițial copilul fusese înregistrat ca născut din părinți necunoscuți, iar, pe de altă parte, nu există vreo ordine de preferință în ceea ce privește fixarea relației de rudenie față de fiecare dintre cei doi părinți.
Una și aceeași persoană nu poate fi recunoscută succesiv de către două femei întrucât, pe de o parte, cele două recunoașteri s-ar contrazice, iar, pe de altă parte, prima dintre recunoașteri fiind înregistrată, nu mai sunt incidente prevederile din art. 415 alin. (1) NCC.
Nu este mai puțin adevărat că mărturisirea subsecventă, lovită de nulitate absolută ar putea dobândi eficiență juridică în eventualitatea contestării cu succes a maternității mai întâi stabilite întrucât, conform prevederilor art. 418 lit. a) NCC teza finală, într-o astfel de situație, recunoașterea este valabilă.
Copilul înregistrat ca fiind născut din părinți necunoscuți, ulterior adoptat de către propria mamă, poate fi recunoscut de către aceasta.
Soarta adopției ar fi pecetluită de sancțiunea nulității absolute, cauza fiind nesocotirea impedimentului rezultând din rudenia firească – subînțeles în reglementarea anterioară, neprevăzut expres de legislația nouă – deoarece stabilirea filiației are efect declarativ, persoana recunoscută fiind considerată ca având această filiație maternă firească din chiar momentul nașterii.
Recunoașterea de maternitate poate avea consecințe asupra situației juridice a legăturii de filiație paternă; dacă autoarea recunoașterii era căsătorită la data concepțiunii sau a nașterii copilului, soțul sau, după caz, fostul său soț devine tatăl prezumat al copilului.
Recunoașterea de paternitate este, conform art. 415 alin. (2) NCC, este unul din modurile de stabilire a filiației față de tată rezervat copilului conceput și născut în afara căsătoriei mamei. Referitor la copiii a căror paternitate poate fi recunoscută era de preferat să se întrebuințeze termenul generic de „copil din afara căsătoriei” care include copilul conceput sau născut în afara căsătoriei, lăsând loc și celui devenit din afara căsătoriei prin efectul admiterii acțiunii în tăgăduirea paternității.
Afară de acțiunea în tăgada paternității pornită de tatăl biologic, în cadrul căreia înlăturarea paternității prezumate este concomitentă cu stabilirea unui nou raport de filiație, anume față de reclamant, în toate celelalte cazuri, prin admiterea acțiunii, copilul, inițial din căsătorie, devine din afara căsătoriei cu filiația față de tată nestabilită.
Șansele de „coexistență” a două sau mai multe recunoașteri concomitente sau succesive privitoare la același copil sunt excluse întrucât mărturisirea de filiație privitoare la un copil care are o filiație legal stabilită și neînlăturată la data recunoașterii este sancționată cu nulitatea absolută. Cu toate acestea, recunoașterea de paternitate, ca și recunoașterea de maternitate, lovită de nulitate absolută pentru acest motiv, se poate activa devenind producătoare de efecte dacă filiația anterioară a fost „dezavuată” prin hotărâre judecătorească.
Recunoașterea de filiație, maternă sau paternă, poate interveni atât în timpul vieții copilului – persoană minoră sau majoră-cât și după moartea acestuia, însă, în acest din urmă caz, numai dacă a lăsat descendenți firești, altminteri recunoașterea este lovită de nulitate absolută.
Formele recunoașterii
Recunoașterea de filiație, fie că e vorba de maternitate sau de paternitate, trebuie exprimată, sub sancțiunea nulității absolute prin oricare din următoarele forme limitativ prevăzute și lăsate la alegerea autorului recunoașterii: declarație la serviciul de stare civilă, înscris autentic, testament.
Recunoașterea prin declarație la serviciul de stare civilă se poate face la orice serviciu de stare civilă, în scris ori verbal, odată cu înregistrarea nașterii copilului sau la o dată ulterioară, întrucât legea nu distinge
Recunoașterea prin înscris autentic presupune-ținând seama de înțelesul noțiunii „înscris autentic”-constatarea mărturisirii de filiație printr-un înscris întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma și în condițiile stabilite de lege.
Dispoziția cuprinsă în art. 416 alin. (2) NCC instituie în sarcina agentului instrumentator obligația de a trimite din oficiu o copie a înscrisului autentic serviciului de stare civilă competent – adică, așa cum rezultă din prevederile referitoare la actele de stare civilă, art. 98-103 NCC, serviciului de stare civilă la care a fost întocmit actul de naștere al copilului – pentru a se face cuvenita mențiune în registrul de stare civilă.
Recunoașterea prin testament poate îmbrăca oricare din formele testamentului ordinar, anume testamentul olograf sau autentic și, de asemenea, forma testamentului privilegiat, întocmit într-una din situațiile speciale anume indicate de lege.
Oricare să fie forma pe care o îmbracă, recunoașterea de filiație este irevocabilă, inclusiv cea cuprinsă într-un testament. Această precizare făcută prin art. 416 alin. (3) NCC este necesară pentru a excepta ceea ce este de exceptat de la regula revocabilității testamentului.
Recunoașterea de către moinorul necăsătorit
Recunoașterea de filiație este un act personal al celui care se pretinde mama sau, după caz, tatăl copilului. Valabilitatea manifestării de voință este condiționată numai de existența voinței conștiente, adică a discernământului la momentul recunoașterii, stadiul capacității de exercițiu fiind irelevant. Ca atare, minorul necăsătorit, lipsit de capacitate de exercițiu sau având capacitate de exercițiu restrânsă, poate recunoaște pe copilul său personal și singur, fără a fi necesară vreo încuviințare.
Potrivit literaturii de specialitate, caracterul personal al recunoașterii nu exclude reprezentarea convențională printr-un mandatar cu procură specială și autentică.
Textul legal se referă în mod explicit la minorul autor al recunoașterii; credem că dispoziția este de strictă interpretare, astfel că nu poate fi extinsă asupra incapabilului aflat într-un moment de luciditate.
Aparent, lipsa discernământului persoanei minore autor al recunoașterii nu este sancționată, „viciul” neregăsindu-se nici printre cauzele de nulitate relativă, nici printre cauzele de nulitate absolutăa recunoașterii de filiație.
Autori ai literaturii de specialitate consideră că ne aflăm în prezența unei ipoteze de nulitate virtuală, relativă, susținută de prevederile dreptului comun în materie de nulitate.
Nulitatea absolută a recunoașterii
Cazurile de nulitate absolută expres prevăzute sunt:
recunoașterea se referă la un copil având, la data recunoașterii, legătura de filiație legal stabilită sau, altfel spus, recunoașterea nu respectă indicațiile art. 415 alin. (1) și (2) NCC privind copiii a căror filiație poate fi recunoscută.
Nulitatea este incidență oricare ar fi fost modul în care s-a stabilit anterior filiația și indiferent dacă autorul mărturisirii cunoștea sau nu existența acelui raport de filiație. Totuși, dacă ulterior recunoașterii, filiația anterior stabilită, cauză a nulității recunoașterii, este înlăturată prin hotărâre judecătorească, mărturisirea inițial lipsită de efecte juridic devine valabilă. Din punct de vedere al mecanismului validării recunoașterii de filiație, în cadrul literaturii de specialitate se consideră că ne aflăm într-o ipoteză de acoperire a nulității absolute a unui act juridic, un procedeu la care legiuitorul a recurs și în cadrul altor instituții interesând familia.
recunoașterea privește un copil decedat, care nu a lăsat descendenți firești așa cum cere, pentru valabilitatea recunoașterii, art. 415 alin. (3) NCC. Descendentul adoptiv al copilului recunoscut nu înlătură sancțiunea nulității absolute;
recunoașterea nu respectă cerințele de formă stabilite prin art. 416 alin. (1) NCC, nefiind exprimată prin declarație la serviciul de stare civilă, prin înscris autentic sau prin testament.
La aceste motive de nulitate absolută, expres prevăzute, nulitatea recunoașterii care nu a fost exprimată personal sau prin mandatar cu procură autentică.
Nulitatea relativă a recunoașterii
Anulabilitatea recunoașterii de filiație astfel consacrată tranșează o chestiune controversată în tăcerea Codului familiei.
Cauzele de nulitate relativă țin de caracterul alterat al manifestării de voință al autorului recunoașterii, viciat prin eroare, dol sau violență. De drept comun, alături viciile de consimțământ – eroarea, dolul, violență-anulabilitatea actului juridic poate fi de asemenea determinată de lipsa discernământului, aceste dispoziții, prevăzute în materie de contracte, fiind aplicabile actelor unilaterale dacă legea nu dispune altfel.
În materie de recunoaștere a filiației, lipsa discernământului autorului este omisă din enumerarea cazurilor de nulitate relativă, nefigurând nici printre cele de nulitate absolută indicate prin art. 418 NCC. Fără îndoială, legiuitorul a subînțeles existența discernământului autorului recunoașterii la momentul exprimării sale cu statut de condiție de valabilitate a mărturisirii de filiație; cerința este enunțată numai în legătură cu minorul necăsătorit (art. 417 NCC), dar aplicabilitatea sa generală este de necontestat, neputându-se admite că, spre deosebire de minor, căruia i se cere condiția discernământului la momentul recunoașterii, manifestarea de voință a persoanei majore este valabilă chiar dacă a fost exprimată în absența discernământului. în aceste condiții, suntem de părere că lipsa discernământului trebuia să se regăsească printre cazurile de nulitate relativă a recunoașterii de filiație.
Dreptul la acțiune în anularea recunoașterii de filiație aparține autorului recunoașterii și este supus prescripției în termenul general de 3 ani socotit, după caz, de la data încetării violenței, a descoperirii erorii sau a dolului; pentru lipsa discernământului, termenul de prescripție curge din ziua când cel îndreptățit sau reprezentantul său legal a cunoscut cauza anulării.
Contestarea recunoașterii de filiație
Contestarea recunoașterii de filiație are caracter judiciar și este calea de urmat pentru a se obține înlăturarea recunoașterii de filiație care nu corespunde adevărului.
Dreptul la acțiune este recunoscut oricărei persoane interesate. Reiterând concluziile exprimate în literatura juridică pe marginea textelor având conținut similar, justifică un interes de natură personală sau preponderent de natură patrimonială, ca atare au dreptul la acțiune copilul recunoscut, celălalt părinte, moștenitorii copilului sau al celuilalt părinte, autorul recunoașterii, moștenitorii autorului recunoașterii etc; de asemenea, acțiunea poate fi pornită de către procuror.
Îndreptățirea autorului recunoașterii de maternitate sau, după caz, de paternitate, de
a-și contesta propria mărturisire nu contrazice caracterul irevocabil al manifestării sale de voință declarat prin art. 416 alin. (3) NCC, pentru că nu asistăm la revocarea unilaterală a recunoașterii, ci se neagă conformitatea cu realitatea faptului recunoscut, alegație supusă controlului instanței, în practică s-a decis că acțiunea poate fi pornită de autorul recunoașterii chiar dacă el a făcut cu bună-știință o recunoaștere nereală.
Acțiunea se pornește, după caz, împotriva autorului recunoașterii sau, după decesul acestuia, împotriva moștenitorilor – rezultă implicit din prevederile art. 420 alin. (2) NCC, sau împotriva copilului recunoscut, minor sau major ori a moștenitorilor acestuia. Dreptul la acțiune este imprescriptibil extinctiv.
În cadrul procesului urmează a se învedera instanței, prin orice mijloc de probă, că recunoașterea nu corespunde filiației reale a copilului. Ca abatere de la regulile generale în materie de probațiune, dacă acțiunea este intentată de celălalt părinte, de copilul recunoscut, de descendenții acestuia, reclamantul – care, potrivit dreptului comun are sarcina probei – este scutit de orice dovadă, pârâtul, adică autorul recunoașterii sau moștenitorii acestuia fiind ținuți să facă proba raportului de filiație.
Rațiunea este aceea de a ocroti categoriile de persoane amintite de eventualele recunoașteri interesate, contrare adevărului; prin simpla introducere a cererii de chemare în judecată, celălalt părinte al copilului, copilul sau descendenții acestuia sunt în măsură să provoace pe autorul recunoașterii să dovedească realitatea filiației sale mărturisite, iar dacă nu va izbuti, nu se precizează în lege, dar urmarea este evidentă: recunoașterea va fi înlăturată de instanță ca fiind neconformă realității.
CAPITOLUL III
ACTELE DE STARE CIVILĂ
3.1. Definirea stării civile
Articolul 98 NCC conține definiția legală a stării civile și face, în primul rând, referire la natura juridică de drept personal nepatrimonial a acestui mijloc de individualizare a persoanei fizice. În același timp este evidențiat conținutul complex al stării civile, care este format dintr-o sumă de calități personale.
Ca drept subiectiv de individualizare starea civilă îi conferă oricărei persoane fizice următoarele prerogative:
posibilitatea de a se individualiza, în familie și în societate, prin starea sa civilă;
posibilitatea de a pretinde să fie individualizată, de către alții, prin starea sa civilă;
posibilitatea de a recurge, în cazul încălcării acestui drept, la forța de constrângere a
statului.
Conținutul stării civile.
Conținutul stării civile, ca sumă a calităților personale, este determinat de marile evenimente care se produc în viața omului: fapte juridice (îndeosebi nașterea și decesul) și acte juridice (recunoașterea de filiație, adopția, căsătoria, hotărârile judecătorești prin care se soluționează acțiuni de stare civilă).
Legea este cea care determină calitățile personale care intră în componența stării civile: născut din căsătorie, din afara căsătoriei sau din părinți necunoscuți; vârsta; sexul; necăsătorit, căsătorit, divorțat, văduv, recăsătorit; rudă sau afin cu cineva etc.
Calitățile care intră în conținutul stării civile sunt specifice numai persoanei fizice, motiv pentru care s-a și afirmat că starea civilă este cea care o separă cu adevărat pe aceasta de persoana juridică.
În aceeași ordine de idei s-a spus că starea civilă este o noțiune de sinteză, care cuprinde toate elementele cu ajutorul cărora se determină calitatea de subiect de drepturi și obligații a persoanei fizice.
În limbajul juridic curent pentru desemnarea stării civile se mai folosește și expresia de „statut civil" al persoanei.
Raportul dintre starea civilă și posesia de stat.
Starea civilă nu se confundă cu posesia de stat-folosința stării civile-care este reglementată de art. 410 NCC, prima având în vedere statica, pe când cea de a doua dinamica acestui atribut de identificare a persoanei fizice.
Importanța folosirii unei stări civile, sub aspect probatoriu, constă în nașterea unei prezumții că ea corespunde realității, adică este în concordanță cu starea civilă la care persoana în discuție este îndreptățită, prezumție care poate fi completată cu alte mijloace de probă, iar în anumite situații poate fi și combătută cu orice mijloc de probă
Caracterele juridice ale stării civile.
Fiind un drept personal nepatrimonial, starea civilă are toate caracterele juridice pe care le prezintă această categorie de drepturi: este opozabilă erga omnes, inalienabilă, imprescriptibilă, personală și universală.
În același timp starea civilă are și un caracter specific, fiind indivizibilă, în sensul că persoana fizică are una și aceeași stare civilă, la un moment dat, în raport cu orice alte subiecte de drept.
3.2. Dovada stării civile
Denumirea art. 99 NCC nu corespunde pe deplin conținutului reglementărilor pe care le conține pentru că, pe de o parte, arată doar care este regula în materie și anume dovedirea stării civile prin actele de stare civilă, excepțiile de la această regulă fiind prevăzute de
art. 103 NCC, iar, pe de altă parte, se referă la natura juridică a actelor de stare civilă și efectele hotărârilor judecătorești pronunțate în această materie.
Deoarece dovedirea unui element al stării civile care-i aparține unei anumite persoane se face în mod indirect, prin dovedirea izvorului de stare civilă care i-a dat naștere, este necesar să se probeze existența actelor sau a faptelor care, potrivit legii, sunt generatoare ale efectelor de stare civilă, consecința fiind aceea că astfel se face și proba stării civile a persoanei.
Primul alineat al art. 99 NCC consacră regula dovedirii stării civile prin actele de stare civilă întocmite, potrivit legii, în registrele de stare civilă. Conform art. 2 din Legea
nr. 119/1996 actele de stare civilă, respectiv actele de naștere, de căsătorie și de deces, se completează în registre de stare civilă, în două exemplare, ambele originale.
Întocmirea actelor de stare civilă și persoanele care au competența de a le întocmi sunt 4 reglementate de prevederile art. 3-6 și 8-9 din Legea nr. 119/1996.
Actele de stare civilă
Definiția actelor de stare civilă.
Pe baza prevederilor legale mai sus citate, actele de stare civilă pot fi definite drept acele acte, din registrele de stare civilă, în care sunt consemnate de către autoritățile cu atribuții de stare civilă, în condițiile legii, elementele stării civile.
Conform art. 11 din Legea nr. 119/1996, pe baza actelor de stare civilă se eliberează certificate de naștere și de căsătorie titularilor sau reprezentanților legali ai acestora, iar certificatele de deces, membrilor familiei sau altor persoane îndreptățite. Primul alineat al art. 99 NCC le conferă acestor certificate aceeași forță probantă ca și actelor de stare civilă pe baza cărora acestea au fost eliberate.
Natura juridică a actelor de stare civilă.
Potrivit alineatului (2) al art. 99 NCC, din punctul de vedere al dreptului civil, natura juridică a actelor de stare civilă este aceea de acte autentice. Natura juridică a actelor de stare civilă este însă mixtă, ele prezentând relevanță și pentru dreptul administrativ, în cadrul căruia, așa cum rezultă din prevederile art. 1, teza a Il-a din Legea nr. 119/1996, actele de stare civilă au o dublă semnificație: de înscris doveditor al actului administrativ individual care este înregistrarea de stare civilă-instrumentum-și de mijloc de evidență a populației.
Consecința pe plan probatoriu a calificării actelor de stare civilă ca acte autentice este aceea că trebuie să se facă distincție între cele două categorii de mențiuni pe care acestea le conțin: mențiunile înscrise pe baza constatărilor personale ale ofițerului de stare civilă care le-a întocmit fac dovada până la înscrierea în fals, iar celelalte mențiuni fac dovada până la proba contrară.
Efectele hotărârilor judecătorești prin care se soluționează acțiuni de stare civilă
Alineatul (3) al art. 99 NCC reglementează efectele față de terți pe care le au hotărârile judecătorești date cu privire la starea civilă a unei persoane, respectiv
acele hotărâri prin care se soluționează acțiuni de stare civilă.
Acțiunile de stare civilă sunt acțiunile în justiție care au ca obiect elemente ale stării civile a persoanei fizice.
Scopul acțiunilor de stare civilă îl constituie modificarea stării civile a persoanei, fie prin contestarea, fie prin schimbarea unui element de stare civilă.
În general, doctrina folosește pentru clasificarea acțiunilor de stare civilă următoarele criterii: obiectul sau finalitatea lor; sfera persoanelor îndreptățite să le exercite și corelația cu prescripția extinctivă.
Cea mai importantă clasificare a acțiunilor de stare civilă este aceea făcută prin utilizarea criteriului obiectului acestora, după care există următoarele categorii: acțiuni în reclamație de stat; acțiuni în contestație de stat și acțiuni în modificare de stat.
Prin acțiunile în reclamație de stat se urmărește obținerea unei alte stări civile decât cea avută de persoana în cauză la data formulării acțiunii (este cazul acțiunii în stabilirea maternității, reglementată de art. 422 NCC și de acțiunea în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei, reglementată de art. 425 NCC).
Acțiunile în contestație de stat au ca scop înlăturarea unei stări civile, pretins nereale, și înlocuirea ei cu alta, pretins reală (este cazul acțiunii în tăgăduirea paternității copilului din căsătorie – art. 429-433 NCC; acțiunii în contestarea filiației față de tatăl din căsătorie – art. 434 NCC; acțiunii în contestarea recunoașterii de maternitate și de paternitate -art. 420 NCC; acțiunilor prin care se cere constatarea nulității absolute sau anularea căsătoriei -art. 293-302 NCC; acțiunii în nulitatea adopției; al acțiunii în nulitatea recunoașterii voluntare de maternitate sau de paternitate.
Acțiunile în modificare de stat sunt acele acțiuni în justiție prin care se urmărește o schimbare, numai pentru viitor, în starea civilă a persoanei, cea anterioară nefiind contestată.
Potrivit dispozițiilor art. 99 alin. (3) NCC, hotărârile judecătorești prin care se soluționează acțiuni de stare civilă sunt opozabile erga omnes, cât timp printr-o nouă hotărâre nu s-a stabilit contrariul.
Opozabilitatea erga omnes a hotărârilor judecătorești respective constituie o excepție de la principiul relativității efectelor hotărârilor judecătorești și se justifică prin indivizibilitatea stării civile.
Alineatul (4) al art. 99 NCC dezvoltă ideea conținută de partea finală a alineatului precedent, din care rezultă că opozabilitatea față de terți a hotărârilor judecătorești prin care au fost soluționate acțiuni de stare civilă durează cât timp printr-o altă hotărâre de același fel nu s-a stabilit contrariul.
Textul art. 99 NCC are în vedere situațiile în care, după ce printr-o primă hotărâre judecătorească s-a stabilit că o persoană are o anumită stare civilă, printr-o hotărâre ulterioară a fost admisă o acțiune prin care s-a contestat starea civilă astfel stabilită. In asemenea situații prima hotărâre își pierde efectele, atât între părți, cât și față de terți, la data rămânerii definitive a celei de a doua hotărâri.
Din art.99 NCC se mai desprinde ideea că la acest rezultat se poate ajunge doar dacă acțiunea admisă prin cea de a doua hotărâre este una în contestație de stat.
3.3. Anularea, completarea, modficare sau rectificarea actelor de stare civilă
Anularea, completarea și modificarea actelor de stare civilă.
Mijlocul juridic prin care se poate obține anularea actelor de stare civilă este acțiunea în justiție. Același mijloc juridic poate fi folosit și pentru a obține completarea sau modificarea actelor de stare civilă, dar și anularea, completarea sau modificarea mențiunilor marginale făcute pe actele de stare civilă.
Potrivit art. 46-53 din Legea nr. 119/1996, republicată, înregistrările sub forma mențiunilor marginale pe actele de stare civilă (în registrele de stare civilă) se efectuează în caz de modificare a stării civile a persoanei, dar și în cazul acordării sau pierderii cetățeniei române sau al schimbării numelui pe cale administrativă (deși nici cetățenia și nici numele nu fac parte din stare civilă a persoanei).
Astfel, se efectuează înscrieri marginale pe actele de naștere și, atunci când este cazul, în cele de căsătorie sau de deces în următoarele situații: stabilirea filiației față de mamă; stabilirea filiației față de tată; încuviințarea adopției; anularea sau desfacerea adopției; desfacerea căsătoriei prin divorț, desființarea sau încetarea căsătoriei; schimbarea numelui pe cale administrativă; schimbarea sexului; decesul; pierderea sau dobândirea cetățeniei române; rectificarea, completarea sau anularea actelor de stare civilă ori a mențiunilor înscrise pe acestea.
Nici noul Codul civil și nici legea specială nu reglementează cazurile în care i se poate cere instanței de judecată anularea, completarea ori modificarea actelor de stare civilă și a mențiunilor înscrise pe acestea, reglementarea respectivă fiind conținută de Metodologia pentru aplicarea unitară a dispozițiilor în materie de stare civilă, aprobată prin H.G. nr. 64/2011.
Conform art. 127 alin. (1) din Metodologie, anularea actelor de stare civilă poate fi cerută în următoarele cazuri:
actul de stare civilă a fost întocmit într-un registru necorespunzător;
actul nu trebuia întocmit la serviciul public comunitar local de evidența persoanelor sau, după caz, la primăria din cadrul unității administrativ-teritoriale respective (necompetența generală, materială sau teritorială);
faptul sau actul de stare civilă nu există;
nu s-au respectat prevederile legale la întocmirea actului de stare civilă;
mențiunea a fost înscrisă pe un alt act de stare civilă;
mențiunea a fost înscrisă cu un text greșit.
În literatura juridică s-a arătat că această enumerare nu are un caracter limitativ, ci unul exemplificativ, sancțiunea nulității fiind atrasă și de efectuarea înregistrării de către o persoană necompetentă, dacă înregistrarea nu s-a făcut în registrul de stare civilă sau dacă actul reconstituit a fost procurat
Completarea actelor de stare civilă.
Completarea are ca obiect întregirea actului de stare civilă cu mențiunile omise, în cazul când, din diferite motive, unele rubrici au rămas libere.
Modificarea actelor de stare civilă.
Potrivit art. 127 alin. (3) din Metodologie, prin modificarea actelor de stare civilă se înțelege înregistrarea unor mențiuni privitoare la statutul civil al titularului.
Textul citat mai sus se referă, în principal, la schimbările ce intervin în starea civilă a persoanei, după cum urmează:
înscrierea recunoașterii sau a stabilirii ulterioare a filiației;
înscrierea adopției, a anulării sau desfacerii acesteia;
înscrierea divorțului, anulării sau desfacerii căsătoriei;
înscrierea schimbării pe cale administrativă a numelui de familie sau a prenumelui.
Și în cazul modificării actelor de stare civilă sau a mențiunilor înscrise pe acestea enumerarea cazurilor în Metodologie este exemplificativă.
Anularea, completarea sau modificarea actelor de stare civilă sau mențiunilor înscrise pe acestea se va putea face numai după ce hotărârea judecătorească prin care a fost admisă o acțiune având un asemenea obiect a rămas definitivă.
Rectificarea actelor de stare civilă
Scopul și procedura rectificării.
Rectificarea actelor de stare civilă și a mențiunilor de pe acestea are ca scop îndreptarea unor erori materiale comise cu prilejul înregistrărilor de stare civilă. Erorile materiale care se cer a fi rectificate pot consta, spre exemplu, în existența unor neconcordanțe între conținuturile celor două registre de stare civilă sau în înregistrarea la rubrica „numele tatălui" din actul de naștere a altui nume decât cel real.
Rectificarea se dispune, la cererea persoanei interesate sau din oficiu, de primarul unității administrativ-teritoriale care are în păstrare actul de stare civilă, cu avizul prealabil al serviciului public comunitar local de evidența persoanelor. Procedura rectificării actelor de stare civilă este reglementată art. 129-130 din Metodologie.
Efectele hotărârilor de anulare, completare sau modificare a actelor de stare civilă
asupra stării civile
Asigurarea concordanței dintre starea civilă a persoanei și actele de stare civilă.
Scopul acțiunilor în anulare, completare sau modificare a actelor de stare civilă este acela de a asigura o deplină concordanță între starea civilă a persoanei și actele sale de stare civilă.
Acțiunile despre care discutăm se diferențiază astfel de acțiunile de stare civilă, care au ca obiect un element al stării civile, considerat a nu fi fost corect stabilit.
Ca urmare, potrivit alin. (3) al art. 100 NCC, în principiu, hotărârile de anulare, completare sau modificare a unui act de stare civilă nu vor produce niciun efect asupra stării civile a persoanei.
Efectul modificator de stare civilă.
Prin excepție, o asemenea hotărâre va modifica starea civilă a persoanei dacă a fost formulată și o acțiune de modificare a stării civile, admisă printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă.
Opozabilitatea hotărârilor judecătorești pronunțate în materie
Opozabilitatea erga omnes.
Potrivit art. 100 alin. (4) teza I NCC, hotărârea judecătorească prin care s-a dispus anularea, completarea sau modificarea unui act de stare civilă este opozabilă
erga omnes, ceea ce constituie o excepție de la principiul relativității efectelor hotărârilor judecătorești.
Pentru că legea nu distinge, trebuie să admitem că hotărârile respective se bucură de opozabilitate erga omnes, indiferent dacă s-a produs sau nu și o modificare a stării civile a persoanei, în condițiile prevăzute de alin. (3) al aceluiași articol.
De aceeași opozabilitate se bucură și înregistrarea făcută în temeiul unei hotărâri judecătorești prin care s-a dispus anularea, completarea sau modificarea unui act de stare civilă. Aceasta nu împiedică însă formularea unei noi acțiuni în justiție, admiterea unei asemenea acțiuni înlăturând opozabilitatea primei hotărâri judecătorești și a înregistrărilor făcute în temeiul său.
Prin art. 20 pct. 15 LPA, alin. (4) al art. 100 NCC a primit și o a doua teză, conform căreia „Actul administrativ prin care s-a dispus rectificarea unui act de stare civilă, precum și înregistrarea făcută în baza lui sunt opozabile oricărei persoane până la proba contrară”.
Se consacră astfel efectul opozabilității erga omnes și în privința actelor administrative prin care s-a dispus rectificarea unui act de stare civilă, emise de primar în temeiul art. 100 alin. (2) NCC, dar și al înregistrărilor făcute în baza acestora. Opozabilitatea operează însă numai până la proba contrară.
3.4. Înscrierea mențiunilor pe actul de stare civilă
Executarea hotărârii judecătorești prin care s-a dispus anularea, modificarea sau 1 rectificarea unui act de stare civilă.
Potrivit dispoziției legale a art. 102 NCC, executarea hotărârii judecătorești definitive prin care s-a dispus anularea, modificarea sau rectificarea unui act de stare civilă sau a unei mențiuni de pe acesta se face prin înscrierea unei mențiuni pe actul de stare civilă corespunzător.
Pentru ca aceste mențiuni să poată fi efectuate legiuitorul a dispus ca instanța care s-a pronunțat ultima asupra fondului să comunice de îndată, din oficiu, hotărârea judecătorească rămasă definitivă. Comunicarea va trebui făcută serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor, care, potrivit art. 5 lit. g) din O.G. nr. 84/2001, păstrează registrele de stare civilă.
În același fel se execută dispoziția primarului referitoare la rectificarea actului de stare civilă sau a mențiunilor înscrise pe marginea acestuia.
3.5. Actele întocmite de un ofiței de stare civilă
Prevederile art. 102 NCC fac o aplicație a principiului validității aparenței în drept exprimat de adagiul latin error communis facit ius.
Aparența în drept este regula potrivit căreia cei care s-au întemeiat cu bună-credință pe o situație considerată în mod public ca fiind însăși realitatea, trebuie ocrotiți juridicește.
Potrivit textului art. 102 NCC, dacă o persoană a exercitat în mod public atribuțiile de ofițer de stare civilă, cu respectarea tuturor prevederilor prevăzute de lege, actele de stare civilă pe care le-a întocmit vor fi valabile. În absența unei asemenea dispoziții legale actele de stare civilă ar fi sancționate cu nulitatea absolută, dată fiind necompetența persoanei care le-a întocmit.
Condiții de aplicare a principiului error communis facit ius.
Pentru ca actul de stare civilă să fie considerat valabil întocmit este necesar ca agentul instrumentator să fi exercitat în mod public atribuțiile specifice unui ofițer de stare civilă, respectiv într-o manieră care a format convingerea generală că acea persoană chiar era un ofițer de stare civilă legal învestit.
Actul de stare civilă nu va fi însă considerat valabil întocmit dacă beneficiarul său a cunoscut, chiar în momentul întocmirii actului, că agentul instrumentator nu are calitatea de ofițer de stare civilă.
Dacă beneficiarul actului a aflat ulterior că acela care 1-a întocmit nu avea calitatea de ofițer de stare civilă, actul își va menține valabilitatea.
Actul de stare civilă va fi totuși nul, dacă la întocmirea sa nu au fost respectate prevederile legale, altele decât cele referitoare la calitatea de ofițer de stare civilă pe care trebuia s-o aibă cel care 1-a întocmit.
3.6. Alte mijloace de dovadă a stării civile
Regula în materie este aceea că dovada stării civile se face cu actele de stare civilă.
Prin excepție, în cazurile în care nu este posibilă dovada stării civile cu acte de stare civilă, legiuitorul permite ca această dovadă să fie făcută cu orice mijloc de probă, respectiv cu alte înscrisuri, martori și prezumții.
Din coroborarea dispozițiilor art. 103 cu cele ale art. 10, art. 16 și art. 55-59 din Legea nr. 119/1996, republicată, rezultă că dovada cu orice mijloc de probă a stării civile este permisă numai pentru a obține reconstituirea sau întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă.
În afara cazurilor expres reglementate de lege, doctrina și jurisprudența au reținut că dovada stării civile cu orice mijloc de probă este posibilă și în acele cazuri în care se urmăresc alte scopuri decât modificarea sau înregistrarea stării civile, cum ar fi, în cadrul unui proces de partaj succesoral, dovada de către o parte a raportului de rudenie cu defunctul, în cazul în care trebuie dovedite nașteri sau căsătorii vechi.
Reconstituirea actelor de stare civilă.
Reconstituirea actelor de stare civilă se poate cere dacă imposibilitatea prezentării unui asemenea act se datorează:
inexistenței registrelor de stare civilă;
registrele de stare civilă s-au pierdut ori au fost distruse, în tot sau în parte;
nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatului de stare civilă sau a extrasului de pe actul de stare civilă
Înntocmirea ulterioară a actelor de stare civilă. Î
Întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă se poate cere dacă:
întocmirea actului de naștere sau de deces a fost omisă, deși au fost depuse actele necesare întocmirii acestuia;
întocmirea actului de căsătorie a fost omisă, deși a fost luat consimțământul soților de către ofițerul de stare civilă;
întocmirea actului de stare civilă a fost refuzată de ofițerul de stare civilă
În cazul refuzului ofițerului de stare civilă de a întocmi actul, întocmirea ulterioară a acestuia se face pe baza hotărârii judecătorești prin care a fost admisă plângerea formulată de cel interesat împotriva acestui refuz.
în toate celelalte cazuri, atât întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă, cât și reconstituirea actelor de stare civilă se face pe baza dispoziției primarului competent teritorial să întocmească actul, pe baza unei proceduri reglementate de art. 57 din Legea nr. 119/1996, republicată.
CONCLUZII
Raportat la principiului unificării normelor legislative care guvernează raporturile de drept privat, în cuprinsul Noului Cod civil se regăsesc introduse reglementări privind dreptul familiei, care nu reprezintă altceva decât o parte a dreptului civil și nu o ramură distinctă de drept. Familia, celula de bază a societății, în Noul Cod civil primește o nouă abordare, care, chiar dacă nu este perfectă, este perfectibilă reușind modernizarea societății românești actuale.
De fapt Noul Cod nu face alteceva decât să țină cont de noile realități apărute în domeniul vieții familiale.
Prezenta lucrare analizează, din punct de vedere teoreti căsătoria și filiția, ca cfactori geeratori de relații de gfamilie, relații ce ce regăsesc în actele de stare civilă.
Așa cum am precizat și în cuprinsul prezentei analize conținutul stării civile, ca sumă a calităților personale, este determinat de marile evenimente care se produc în viața omului: fapte juridice, precum nașterea și decesul-și acte juridice-recunoașterea de filiație, adopția, căsătoria, hotărârile judecătorești prin care se soluționează acțiuni de stare civilă. Însă, legea este cea care determină calitățile personale care intră în componența stării civile.
Calitățile care intră încuprinsul stării civile aparțin numai persoanei fizice, motiv pentru care s-a și afirmat că starea civilă este cea care o separă cu adevărat pe aceasta de persoana juridică.
Pe parcursul analizei am arătat că doveda stării civile se face prin actele de stare civilă întocmite, potrivit legii, în registrele de stare civilă. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 2 din Legea nr. 119/1996 actele de stare civilă, respectiv actele de naștere, de căsătorie și de deces, se completează în registre de stare civilă, în două exemplare, ambele originale.
BIBLIOGRAFIE
Doctrină
Aioanei, G. Căsătoria și divorțul, Editura Hamangiu, București 2008;
Albu, I. Dreptul familiei, Editura Dicadcică și Pedagocică, București 1975;
Anitei, Nadia Cerasela, Dreptul familiei-conform Noului Cod Civil, Editura Hamangiu, București 2012;
Bacaci, Alexandru, Cristina Codruța Hageanu, Viorica Dumitrache, Dreptul familiei, ediția a IV-a, Editura All Beck, București 2005;
Banciu, Maria Dreptul familiei, Curs, vol. I, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1995;
Fl.A Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012;
Beleiu, Gh., Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Coordonator P. Cosmovici, Editura Academiei R.S.R., Bucuresți, 1989
Filipescu, Ion Tratat de dreptul familiei, Ediția 8, Editura C.H. Beck, 2006;
Florian, Emese, Dreptul Familiei, Editia 2, Editura C.H. Beck, București 2010;
Hăgeanu, Cristina Codruța Dreptul familiei și actele de stare civilă.conform Noului Cod civil, Editura Hamangiu 2012;
Măgureanu, Ilie Dreptul familiei și actele de stare civilă, conform noilor reglementări juridice, Note de curs 2013;
Pricopi, Adrian Dreptul familiei, Editura Fundația « România de Mâine », ediția a 4-a, București, 2008
Articole din reviste de specialitate
Deleanu, Aparența în drept, în PR nr. 2/2002, partea a Vl-a;
Legislație
Constituția României
Noul Codul civil
Codul de procedură civilă
BIBLIOGRAFIE
Doctrină
Aioanei, G. Căsătoria și divorțul, Editura Hamangiu, București 2008;
Albu, I. Dreptul familiei, Editura Dicadcică și Pedagocică, București 1975;
Anitei, Nadia Cerasela, Dreptul familiei-conform Noului Cod Civil, Editura Hamangiu, București 2012;
Bacaci, Alexandru, Cristina Codruța Hageanu, rica Dumitrache, Dreptul familiei, ediția a IV-a, Editura All Beck, București 2005;
Banciu, Maria Dreptul familiei, Curs, vol. I, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1995;
Fl.A Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012;
Beleiu, Gh., Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Coordonator P. Cosmovici, Editura Academiei R.S.R., Bucuresți, 1989
Filipescu, Ion Tratat de dreptul familiei, Ediția 8, Editura C.H. Beck, 2006;
Florian, Emese, Dreptul Familiei, Editia 2, Editura C.H. Beck, București 2010;
Hăgeanu, Cristina Codruța Dreptul familiei și actele de stare civilă.conform Noului Cod civil, Editura Hamangiu 2012;
Măgureanu, Ilie Dreptul familiei și actele de stare civilă, conform noilor reglementări juridice, Note de curs 2013;
Pricopi, Adrian Dreptul familiei, Editura Fundația « România de Mâine », ediția a 4-a, București, 2008
Articole din reviste de specialitate
Deleanu, Aparența în drept, în PR nr. 2/2002, partea a Vl-a;
Legislație
Constituția României
Noul Codul civil
Codul de procedură civilă
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Evidențierea Relațiilor de Familie (ID: 106803)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.