Europa Si Integrarea Europeana

Capitolul I. Europa și integrarea europeană

Secțiunea 1. Generalități

Europa este o noțiune pe care o avem de la vechii greci. „Să faci istoria unui cuvânt nu este niciodată o muncă în zadar”, scria marele istoric francez Lucien Fabre în 1930. Și, continua el: „Scurtă sau lungă, monotonă sau variată, călătoria este întotdeauna instructivă”. Să încercăm deci, și noi, o călătorie în istoria cuvântului Europa…

Perioada celui de-al Doilea Război Mondial a adus o importantă schimbare prin crearea Uniunii Europene, care reprezintă un spațiu economico-social și politic, reunind 28 de țări europene și ocupând astfel o mare parte a continentului.

În ceea ce privește acțiunile pe care le întreprinde, aceasta se bazează pe tratate, fiind întemeiată pe statul de drept, tratate asupra cărora se pun de acord toate statele membre, în mod democratic și voluntar. Punerea de acord asupra acestor acțiuni stabilește obiectivele Uniunii Europene în mai multe domenii de activitate.

Principalul obiectiv al Uniunii Europene este promovarea drepturilor omului, atât pe plan intern cât și pe plan mondial. Atunci când vorbim de demnitate umană, de libertate, democrație, egalitate, stat de drept, apărarea drepturilor omului, vorbim de fapt, de principalele valori ale Uniunii Europene.

Secțiunea a 2-a. Conceptul de integrare europeană

Integrarea europeană reprezintă un proces de integrare al statelor europene într-un ansamblu politic, economic, social, proces care presupune niște valori comune și în același timp, o conducere comună. Am început să vorbim de integrare europeană după al Doilea Război Mondial când a avut loc ruinarea Europei, aceasta neputând face față învingătorilor și anume: SUA și URSS, iar singura soluție pentru ieșirea din această situație era integrarea.

Integrarea europeană și crearea Uniunii Europene se bazează pe patru tratate fondatoare și câteva tratate modificatoare ale acestora. Tratatele fondatoare sunt urmatoarele:

Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană;

Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Ambele au fost semnate la Roma la 25 martie 1947 și au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, fiind deseori numite și “tratatele de la Roma”;

Tratatul asupra Uniunii Europene care a fost adoptat la Mastricht, la 7 februarie 1992 și a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, a creat Uniunea Europeană care cuprinde comunitățile europene și alte forme de cooperare.

Tratatele modificatoare ale tratatelor institutive , cu mare rezonanță pentru ceea ce avea să devină Uniunea Europeană sunt, mai ales, urmatoarele:

Tratatul de fuziune, adoptat la Bruxelles la 8 aprilie 1965 și a intrat în vigoare la 1 iulie 1967. Prin el s-a instituit o Comisie unică și un Consiliu unic pentru comunitățile europene;

Actul unic european , semnat la Luxemburg și Haga și a intrat în vigoare la 1 iulie 1987;

Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 și a intrat în vigoare la 1 mai 1999. Aduce mai multe noutăți, printre care cele cu privire la forța de muncă, capitalul social, libera circulație a persoanelor, noi atribuții ale Parlamentului, Politica Externă și de Securitate Comună;

Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001 și a intrat în vigoare la 1 februarie 2003, realizând o veritabilă reformă în scopul pregătirii cadrului instituțional pentru extinderea Uniunii Europene.

Procesul de adâncire al integrării europene a demarat în anii ’50 și are în vedere multe aspecte, printre care ar fi creșterea progresivă a obiectivelor comune pe care statele membre decid să le realizeze impreună, prin extinderea ariilor politicilor comune. De asemenea, un alt aspect ar fi marcat de întărirea caracterului supranațional al Comunității prin utilizarea extensivă a sistemului de vot majoritar( în locul celui bazat pe unanimitate existent la nivelul Consiliului), prin care sunt reprezentate interesele naționale ale fiecărui stat membru, precum si prin întărirea rolului Parlamentului European( unde sunt direct reprezentați cetățeni europeni).

După Tratatul de la Roma, procesul de adâncire a integrării a fost cuprins în Actul Unic European, semnat la 17 februarie 1986 și ratificat la 1 iulie 1987.

Deși pare o chestiune foarte simplă, filosofia integrării europene are o mulțime de subtilități peste care nu se poate trece dintr-o trăsătură de condei. Ea nu reprezintă voința unei singure persoane, chiar dacă ideea unei asemenea construcții a aparținut unui om, unui francez. Europenii nu s-au înțeles niciodată pe deplin.

Totdeauna au existat interese, orgolii și realități care au menținut mereu linii peste care nu se putea trece, zone delicate, zone riscante și zone conflictuale. Europa este mai mult un rezultat al confruntării decât al armoniei. Armonie deplină nu a existat niciodată și nu există nici acum.

Dar, dincolo de toate acestea, lumea are nevoie de o entitate europeană puternică, matură și responsabilă, care să fie, alături de americani, un vârf de lance în edificarea societăților informaționale ale secolului al XXI-lea. Deci, unificarea continentului nu este doar produsul unor voințe, ci o necesitate.

Secțiunea a 3-a. Formarea comunităților europene

“Actul unic european, prima revedere generală a tratatelor comunitare, confirmă că, indiferent de faptul că Europa se sprijină pe cele 3 Comunități, ea nu se limitează la ele”.

În ceea ce privește procesul de formare a Comunităților europene, acestea au avut ca obiectiv ideea stabilirii unei apropierii între membrii acestora, apropiere care să fie mai puternică decât cea rezultată din organizațiile de cooperare.

Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului (CECA/CECO) este prima dintre comunități care a luat ființă dintr-o inițiativă a Franței. S-a plecat de la ideea realizării unei unei noi unități europene, un rol important în acest sens avându-l Jean Monnet, care era șef al Organizației naționale a planificării din Franța. Jean Monnet a venit cu propunerea ca un organism supranațional să administreze producția de cărbune și oțel din Franța și Germania.

Fiind inspirat de Jean Monnet, la 9 mai 1950, Robert Schuman lansează o declarație prin care propune să se creeze o piață cumună a cărbunelui și oțelului, iar aceasta să funcționeze conform metodelor supranaționale, decurgând de aici ruperea de schemele tradiționale ale relațiilor între state. Crearea pieței comune a cărbunelui și oțelului a fost de fapt un început în ceea ce privește nașterea solidarităților sectoriale și nicidecum nu a fost privită ca un sfârșit.

Țări, precum Germania, Italia, Belgia, Țările de Jos și Luxemburg au fost de acord cu “Planul Shuman” care punea “ ramurile de bază ale industriei de armament sub control internațional prin intermediul unui tratat inviolabil”, plan care de altfel avea mai degrabă menirea de a se feri de o nouă conflagrație mondială.

În ideea de a face tot posibilul ca inițiativa franceză să devină o realitate, Franța convoacă la data de 20 iunie 1950, la Paris, o conferință interguvernamentală, conferință care era susținută de Jean Monnet și la care participau țările Beneluxului și Italia. Scopul conferinței era acela al elaborării și adoptării unui tratat constitutiv al celei dintâi comunități economice europene.

Tratatul privind Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului a fost semnat la data de 18 aprilie 1951, fiind încheiat pentru o durată de 50 ani. A fost ratificat de Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg, iar la 10 august 1952 intra în vigoare, dată la care și Înalta Autoritate, prezidată de Jean Monnet, se instala la Luxemburg și își începea activitatea.

Instituțional vorbind, Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului este formată din autorități cu caracter supranațional, rolul principal avându-l Înalta Autoritate, care avea funcție de gestiune, reprezentând de altfel, interesul comunității și fiind un organ independent de statele membre.

De asemenea, tratatul instituia o piață sectorială, urmând să se respecte doar regulile privind cărbunele și oțelul. ”Cu toate acestea, tratatul este extrem de important pentru că prin el se creează un sistem instituțional cu competențe supranaționale, total deosebit de ceea ce se cunoștea în practica relațiilor internaționale și anume:

o Înaltă Autoritate, formată din 9 membri desemnați de cele șase guverne și având rol de executiv comunitar;

un Consiliu de Miniștrii( înființat la cererea Olandei), reprezentând statele membre, cu scopul de a da avize conforme în anumite situații;

o Adunare Parlamentară, cu rol de control democratic;

o Curte de Justiție, ca organ jurisdicțional al Comunității, cu scopul de a asigura respectarea normelor comunitare ”.

A avut loc și o încercare de a se forma Comunitatea Europeană de Apărare(CEA), încercare care însă a eșuat.

Alte comunități ar fi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice( CEEA sau EURATOM) și Comunitatea Economică Europeană( CEE), comunități care aveau roluri diferite în sensul că prima urmărea sa creeze o piață comună generalizată, iar cea de-a doua viza o solidaritate sectorială în ceea ce privește utilizarea energiei nucleare.

În ceea ce privește procesul de formare al acestor două comunități, ele erau inspirate din concepțiile instituționale care fuseseră puse în practică de Comunitatea europeană a cărbunelui și a oțelului( CECA). Acestea au luat ființă în cadrul unei conferințe interguvernamentale în care era dezbătută ideea creării unei piețe comune generale care să fie deschisă economiei și energiei nucleare, conferință la care participau miniștrii afacerilor externe ai Belgiei, Franței, Germaniei, Italiei, Luxemburgului, Olandei.

Tratatele care instituiau Comunitatea europeană a energiei atomice și Comunitatea economică europeană au fost semnate la 25 martie 1957, zi în care a fost semnată și Convenția privind instituțiile comune, respectiv Adunarea parlamentară comună și Curtea de Justiție a CE.

“Tratatul de la Roma instituind CEE a stabilit ca obiectiv pentru Comunitate, în art2:

instituirea unei piețe comune și aproprierea progresivă a politicilor economice ale statelor membre;

promovarea unei dezvoltări armonioase a activităților economice în ansamblul Comunității;

o extindere continuă și echilibrată;

o stabilitate mărită;

o creștere accelerată a nivelului de trai;

relații mai strânse între statele membre”.

Cu toate că o perioadă au funcționat, în paralel, două sisteme instituționale internaționale, prin Tratatul de la Bruxelles au fost reunite instituțiile celor 3 Comunități în instituții unice și anume :

Înalta Autoritate a devenit Comisia Comunităților europene;

Instituția interguvernamentală a rămas Consiliul de Miniștrii;

Adunarea Comună a devenit Parlamentul European;

Curtea de Justiție a rămas Curtea de Justiție, dar a fost completată.

Secțiunea a 4-a. Dezvoltarea comunităților europene

Considerații generale

Chiar dacă până în anul 1973 cele trei Comunități au fost constituite din cei șase membri fondatori( constituire cauzată de refuzul guvernului Marii Britanii de a face parte din cele trei Comunități) și anume: Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda, instituirea acestor Comunități a reprezentat doar începutul unui proces care se prevedea complex, fiind marcat de creșterea numărului statelor care făceau parte din Uniunea Europeană și de perfecționarea instituțională.

Dezvoltarea comunităților europene a adus primele schimbări instituționale, în sensul că șefii de stat și de guvern au hotărât, introducerea alegerilor directe pentru Parlamentul European, măsură care este prevăzută și în Tratatul CEE, reuniunile la vârf au fost transformate într-un Consiliu European al Șefilor de stat și de guvern, care se întâlnea de cel puțin două ori pe an. De asemenea, au avut loc numeroase modificări ale Tratatelor Constitutive, începând cu Actul Unic European( AUE) care a dat noi impulsuri procesului de integrare europeană și continuând cu Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam și Tratatul de la Nisa.

Actul Unic European a avut numeroase contribuții, unele dintre cele mai importante fiind cele legate de crearea Tribunalului de Primă Instanță, de consolidarea poziției Comisiei și a Parlamentului, de introducerea unor noi domenii de politică comunitară, precum și de constituirea progresivă a unei Piețe Interne.

Prin Tratatul de la Maastricht au fost aduse unele modificări instituționale, au fost atribuite noi competențe Consiliului, a fost creată Uniunea Economică și Monetară și au fost mărite funcțiile Parlamentului European.

Tratatul de la Amsterdam a creat funcția de Înalt Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate Comună, a prevăzut adoptarea unor măsuri în privința regimului vizelor, azilului, liberei circulații a persoanelor, iar modificările aduse prin Tratatul de la Nisa au privit, în principal, extinderea principiului majorității calificate, repartizarea competențelor între Curte și Tribunalul de Primă Instanță, precum și numirea și rolul Președintelui Comisiei.

Odată cu succesele comunităților create la Paris și Roma, au apărut și propuneri legate de atingerea unor obiective mai înalte decât cele create de prima comunitate, obiective care au determinat Marea Britanie să-și depună candidatura în două rânduri, respectiv în 1961 și 1967, ambele încercări de a adera fiind de fapt niște eșecuri din cauza veto-ului exprimat de Franța. Cu toate acestea, după 3 ani în care au avut loc tot felul de negocieri, Marea Britanie semnează actul de aderare în anul 1973, devenind astfel membră a Uniunii Europene începând cu data de 1 ianuarie 1974.

Numărul membrilor s-a extins la zece începând cu data de 1 ianuarie 1981, când a aderat la Comunități Grecia, apoi a crescut la doisprezece membri, alăturându-se Spania și Portugalia în ianuarie 1986, iar pe data de 1 ianuarie 1995 deja vorbeam de cincisprezece membrii, în urma aderării Austriei, Suediei și Finlandei.

Avându-se în vedere politica de deschidere a comunităților față de alte state membre, au fost depuse în continuare candidaturi ale statelor membre, astfel la 1 mai 2004 are loc o extindere mai mare aderând astfel la Uniunea Europeana încă zece state și anume: Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia și Ungaria, urmate la 1 ianuarie 2007 de România și Bulgaria.

În anul 2013 a devenit membră a Uniunii Europene și Croația, rămânând în continuare țări candidate.

2. Condițiile cerute pentru aderarea unui stat la Uniunea Europeană

Calitatea de stat membru al UE nu se poate obține de pe o zi pe alta, ci presupune parcurgerea unei proceduri complexe. Odată îndeplinite condițiile de aderare, țările candidate trebuie să aplice legislația europeană în toate domeniile.

Pentru a adera la Uniunea Europeană, un stat trebuia să îndeplinească o serie de condiții, ce pot fi clasificate în trei categorii și anume:

condiții cu caracter formal, care cuprind: calitatea de stat a solicitantului și respectarea drepturilor fundamentale ale omului și a principiilor democratice;

condiții cu caracter economic- acestea se referă la un anumit standard de dezvoltare economică a statului solicitant, care să îi permită să participe la schimbul liber de valori comunitare;

condiții cu caracter jurisdicțional- se referă la aplicarea directă și prioritară a dreptului comunitar în ordinea juridică națională.

Referitor la condițiile cu caracter formal, un stat trebuie să îndeplinească cerințele solicitate de dreptul internațional public pentru a fi considerat ca subiect de drept pe plan internațional, calitate care trebuie recunoscută de toate statele membre ale Uniunii Europene. Respectarea principiilor democratice și a drepturilor omului reprezintă un criteriu de bază pentru primirea unui stat în cadrul Uniunii Europene.

Cu privire la condițiile cu caracter economic, acestea reprezintă obiectivele urmărite în procesul de negociere a acquis-ului comunitar și presupun o pregătire a statului solicitant în scopul atingerii unui standard economic care să îi dea posibiltatea de a participa la circuitul economic comunitar. Ultimele condiții se referă la raportul dintre dreptul comunitar și dreptul național, raport care are la bază principiul aplicabilității directe a dreptului comunitar și principiul priorității dreptului comunitar față de dreptul intern. Având la bază aceste principii, statele candidate sunt constrânse să accepte în mod integral, atât obligațiile stabilite prin tratatele de instituire a Comunităților, cât și principiile generale a dreptului derivat.

Succesul Comunităților europene, în ceea ce privește atragerea multor membri, se datorează următoarelor trăsături esențiale și anume:

o bază economică solidă care generează independență și solidaritate;

un proces democratic de luare a hotărârilor, caracterizat prin compromis și consens;

respectarea legii, caracterizată prin tratate obligatorii care definesc clar îndatoririle și competența instituțiilor comunitare și prin existența Curții de Justiție.

În ceea ce privește perfecționarea instituțională, aceasta este văzută de unii autori ca fiind rezultatul unor crize și eșecuri, care au dus la un proces de reflecție, materializat în final, în dreptul pozitiv prin adoptarea unor reglementări juridice care au modificat tratatele inițiale. Având în vedere că eșecurile și crizele nu pot fi neglijate, un rol important în perfecționarea instituțională l-au avut și rezultatele obținute prin integrare, fiind de natură să determine unirea eforturilor comune pentru a determina evoluția procesului de integrare.

Marginalizarea C.E.C.O a constituit un prim aspect în ceea ce privește evenimentele evoluției comunitare, cu toate că a avut un rol important în perioada anterioară, dar a început să fie concurată de creșterea producției petroliere și să fie afectată de criza siderurgică.

Un alt moment de criză a fost cel provocat de Franța în 1965, în legătură cu problemele financiare privind schimburile agricole.

De asemenea, un alt moment important în evoluția comunității, îl constitue adoptarea la 8 aprilie 1965 a Tratatului de la Bruxelles privind fuziunea instituțiilor comunitare, având ulterior un rol important în adoptarea altor măsuri importante în ceea ce privește perfecționarea activității cumunităților, cum ar fi:

finanțarea comunităților prin resurse proprii;

creșterea atribuțiilor Parlamentului European în ceea ce privește adoptarea bugetului;

crearea Curții de Conturi;

alegerea Parlamentului European prin vot universal, direct.

Odată cu aceste acțiuni au fost continuate și activitățile în direcția unificării politice, aprobându-se în acest sens o declarație, cunoscută sub numele de “Raportul Davignon”( după numele secretarului general al ministerului belgian al afacerilor externe), constituind în momentul respectiv documentul de bază al tendinței de unificare politică, până la adoptarea Actului Unic European.

“Evoluția relațiilor internționale după anul 2000 evidențiază tendințe de conturare de noi ordini mondiale, într-o lume mai complexă și mai diversă, în care Uniunea Europeană trebuie să își găsească soluții pentru menținerea păcii sociale și creșterea economică durabilă, într-o lume profound afectată de criză.”

3. Relația dintre Comunitate și statele membre

Recunoașterea statelor membre ca „stăpânii” Tratatelor de instituire a Comunităților Europene, le dă acestora posibilitatea de a modifica, respectiv de a hotărî încetarea acestor tratate de drept internațional public. În ceea ce privește modificarea tratatelor, trebuie respectate regulile de procedură din art.48 TUE, reguli care sunt obligatorii pentru statele membre întrucât acestea nu s-au pronunțat asupra modificării sau abrogării acestor prevederi.

Art.10 din Tratatul CE prevede pentru statele membre, obligația de loialitate și de îndeplinire cu bună-credință a obligațiilor ce reies din tratate. Această obligație a statelor membre reprezintă de fapt o îndeplinire loială a obligațiilor lor, îndeplinire care se urmărește și în alin.1 din articolul menționat, iar obligația se face conform legislației comunitare și pentru sprijinirea Comunității.

Curtea de justiție, având în vedere o interpretare dinamică a dreptului comunitar, a abordat principiul loialității față de Comunitate, principiu care obliga și Comunitatea la respectarea statelor membre.

În ceea ce privește stabilirea politicii economice și monetare, potrivit art.4 din Tratatul CE, statele trebuie să fie consultate în această privință, fiind obligate deopotrivă să respecte principiul economiei de piață libere și deschise liberei concurențe.

Un alt principiu care trebuie avut în vedere la respectarea relației dintre Comunitate și statele membre este principiul subsidiarității. În cadrul competențelor neexclusive ale Uniunii, principiul subsidiarității, înscris în Tratatul privind Uniunea Europeană, definește condițiile în care Uniunea are prioritate de acțiune în raport cu statele membre. În ceea ce privește exercitarea puterii de reglementare în favoarea statelor membre, principiul subsidiarității institue o ordine de preferință, în sensul că Uniunea nu poate intervenii decât în măsura în care statele nu posedă mijloace suficiente pentru a obține ceea ce urmăresc sau datorită dimensiunii sale și urmărind întreg spațiul Uniunii, aceasta ar fi cea mai în măsură să survină prin adoptarea unui act obligatoriu la nivelul instituțiilor. Cu toate acestea, Uniunea a intervenit cu propria sa reglementare, ori de câte ori a considerat necesar întrucât nu exista o ordine de preferință, folosind în favoarea sa toate dispozițiile ce priveau subsidiaritatea.

“Din ce în ce mai mult, exercitarea dreptului de inițiativă legislativă de către Comisie este trecut sub controlul respectării principiului subsidiarității, din moment ce toate proiectele de acte obligatorii și legislative sunt înaintate Parlamentelor naționale, pentru ca, cetățenii prin autoritatea ce le reprezintă interesele să se poată pronunța asupra respectării acestui principiu, cât și asupra conținutului actului în sine”.

Relația statelor membre cu Comunitatea este guvernată și de alte principii, altele decât cele enunțate anterior, precum principiul proporționalității și principiile generale ale dreptului. Principiul proporționalității este de fapt un corolar al principiului subsidiarității, în sensul că acesta privește o delimitare a competențelor Comunității de competențele statelor membre, în timp ce principiul subsidiarității oferă un criteriu privind intensitatea reglementării comunitare în domeniile de competență ale Comunității. De asemenea, Uniunea Europeană trebuie să respecte, în acțiunile sale, și o serie de principii fundamentale cum ar fi: libertatea, democrația, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și principiul statului de drept, principii care sunt comune tuturor statelor membre.

4. Obiectivele fundamentale ale Comunității Europene și mijloacele de realizare a acestora

Procesul evolutiv al Comunității Europene presupune dezvoltarea acesteia pe baza unor obiective precis determinate care sunt stabilite prin dispozițiile art.2 din Tratatul de la Maastricht și anume:

promovarea unei dezvoltări armonioase, echilibrate și durabile a activităților economice în ansamblul Comunității- se referă la dezvoltarea armonioasă și echilibrată a tuturor elementelor componente ale Comunității, adică a statelor și în cadrul acestora, a diverselor regiuni;

un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă și de protecție socială;

egalitatea între bărbați și femei;

o creștere durabilă și neinflaționistă- se au în vedere cele patru libertăți fundamentale referitoare la circulația persoanelor, a mărfurilor, capitalurilor și serviciilor;

un grad înalt de competitivitate și convergența performanțelor economice- se urmărește asigurarea unui nivel ridicat al standardelor la nivelul producției, productivității, comerțului și serviciilor;

un nivel ridicat de protecție și ameliorarea calității mediului;

ridicarea nivelului de trai și a calității vieții;

coeziunea economică și socială;

solidaritatea între statele membre.

Tot în art.2 sunt prevăzute și mijloacele de realizare a obiectivelor comunitare, acestea fiind:

stabilirea unei piețe comune;

stabilirea unei uniuni economice și monetare;

punerea în practică a politicilor sau a acțiunilor comune vizate în art.3 și art.4 din Tratat.

Capitolul al II-lea. Piața comună

Secțiunea 1. Conceptul de piață comună

Conceptul de piață comună a fost pentru prima dată menționat în Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, fiind consacrat apoi, prin Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene. Prin instituirea unei piețe comune se urmărea promovarea în întreaga Comunitate a unei dezvoltări armonioase a activităților economice, o creștere durabilă și echilibrată, o stabilire crescândă, o creștere accelerată a nivelului de trai, precum și întărirea relațiilor între statele pe care le reunește. Dispozițiile Tratatului nu au dat o definiție legală conceptului de piață comună.

Noțiunea de piață comună a presupus mai mult decât îndeplinirea unor obiective comune în domeniul economic, reunind în același timp modalitățile de aplicare a acestor obiective și fixarea liniilor politice directoare.

Piața comună a fost un important instrument de realizare a obiectivelor comunitare propuse la un moment dat, urmărind realizarea unei uniuni vamale, desființarea cotelor restrictive și a măsurilor cu efect echivalent în vederea asigurării unei libere circulații a persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalului.

În literatura de specialitate, în încercarea de a se da o definire acestui concept, au fost propuse criterii statice și dinamice. În ceea ce privește criteriile statice, piața comună a fost definită, în sens restrâns, pe baza acestor criterii, ca fiind locul de întâlnire a cererii cu oferta, locul schimburilor libere între parteneri egali presupunând un tratament nediscriminatoriu aplicat părților contractante de către state. În sens larg, piața comună a fost definită ca fiind piața unde fiecare participant are libertatea de a investi, produce, lucra, cumpăra și vinde, de a furniza și de a obține servicii, conform condițiilor de concurență care nu sunt artificial denaturate, având în vedere condițiile economice cele mai favorabile.

Secțiunea a 2-a. Formarea pieței comune

1.Generalități

Perioada anilor ̓50 a fost marcată de dorința de a crea o piață comună. Această aspirație a fost fundamentală în formarea Comunității Economice Europene (CEE).

Decizia de a întemeia o piață comună are la bază două explicații: evitarea reluării procedurilor de tip protecționist, care s-au dovedit a fi dezastroase din punct de vedere economic între cele două războaie mondiale și dorința de a promova expansiunea economică prin înființarea unei piețe interne destinată producătorilor europeni menită să facă față pieței americane. Crearea CEE a avut la bază și credința celor 6 state fondatoare în ideea că stabilirea unei piețe comune ar fi adus o îmbunătățire a economiilor lor naționale.

Preocuparea pentru realizarea unei piețe comune europene a existat odată cu semnarea Tratatului de la Roma, în sensul că art. 3 din Tratat viza eliminarea obstacolelor din calea liberei circulații a persoanelor, serviciilor și capitalurilor, iar art.8 din prezentul Tratat presupunea realizarea pas cu pas a pieței comune pe parcursul unei perioade de 12 ani împărțită în trei etape a câte patru ani fiecare.

Pentru fiecare etapă erau necesare anumite acțiuni sau un ansamblu de acțiuni care trebuiau să fie realizate, dar și întreprinse simultan, astfel că trecerea de la prima la a doua etapă era condiționată de îndeplinirea obiectivelor stabilite prin Tratat și de respectarea angajamentelor asumate, sub rezerva excepțiilor și procedurilor prevăzute de Tratat.

Astfel, Tratatul de constituire a Comunității Economice Europene încheiat la Roma în anul 1957 a fost cel care a pus bazele unei piețe comune în cadrul căreia se urmărea să fie desființate barierele comerciale existente între statele membre, în scopul creșterii prosperității economice și al constituirii unei uniunii mai strânse între popoarele europene.

Piața comună, principalul obiectiv al Tratatului de la Roma, a fost realizată prin uniunea vamală din 1968, precum: eliminarea cotelor, libera circulație a cetățenilor și a lucrătorilor și un anumit grad de armonizare fiscală prin introducerea la nivel general a TVA-ului în 1970.

Referitor la uniunea vamală, pe de o parte, aceasta semnifică faptul că între Uniunea Europeană și statele terțe există un tarif vamal comun, iar pe de altă parte, ea reprezintă interdicția drepturilor de vamă și a taxelor echivalente cu drepturile de vamă între statele membre, interdicție care vizează orice serviciu pecuniar referitor la intrarea și ieșirea din țară a mărfurilor.

De asemenea, “uniunea vamală presupune și interzicerea restricțiilor cantitative și a măsurilor cu efect echivalent, avându-se în vedere ansamblul regulilor și măsurilor administrative care exclud total sau parțial importul pentru unul sau mai multe produse, considerate din punct de vedere al măsurii sau al calității lor”.

Uniunea vamală constituită încă din 1968, a reprezentat una din bazele Comunității, fiind formată din două elemente, respectiv interdicția instituirii de taxe de import și export și stabilirea unui tarif vamal comun, având efecte semnificative asupra comerțului statelor participante. Printre cele mai importante au fost crearea și diversificarea schimburilor comerciale, fenomene cunoscute în literatura de specialitate drept efecte Viner, după numele economistului canadian Jacob Viner (1892-1970), profesor de economie la universitățile Chicago și Princeton (Statele Unite), care a publicat primele analize pe acest subiect. Potrivit acestuia, uniunea vamală poate duce la înlocuirea produselor și serviciilor naționale care au costuri mai mari cu produse și servicii similare la costuri mai mici din alte state participante la uniune (efectul de creare de schimburi comerciale), dar și la înlocuirea produselor și serviciilor importate din state terțe inițial la prețuri mai mici cu importuri din statele participante (efectul de diversificare).

Existența acestor efecte se datorează desființării taxelor vamale care au făcut ca schimburile comerciale între statele participante să fie mai ușor de realizat.

Interesant este însă că, există posibilitatea ca acest lucru să aibă, într-o primă etapă, efecte negative în ceea ce privește prețurile pe care consumatorii le plătesc, ceea ce înseamnă că alături de excluderea unor state de la schimburile comerciale și de existența unor bariere netarifare, suntem în prezența unor aspecte discriminatorii ale liberalizării comerțului regional. Acestea din urmă pot fi compensate pe parcurs prin acorduri cu state terțe și prin desființarea barierelor. Mai dificil de compensat rămâne însă efectul negativ asupra statelor mai puțin dezvoltate care participă la o zonă de liber schimb. De cele mai multe ori, industria unor astfel de state, mult mai puțin productivă, decade în favoarea altor sectoare precum agricultura și serviciile, unde mâna de lucru și resursele în general pot fi mai ieftine, ceea ce poate duce atât la o mai mare dependență de alte state mai industrializate, cât și la prețuri mai mari pentru populația statelor afectate de dezindustrializare.

În cazul Comunităților, acest efect nu a fost foarte vizibil în primii ani, însă, odată cu aderarea unor state mai puțin industrializate (Irlanda, Portugalia, Spania), discrepanțele au început să apară, multe din acestea fiind totuși puse și pe seama altor factori.

În cadrul zonelor de liber schimb, produsele circulă liber, fiecare stat păstrându-și propriul regim vamal, pe care îl aplică în mod suveran față de produsele de import și export.

2. Avantaje și riscuri ale pieței comune

Avantajele principale ale pieței comune sunt:

reducerea costurilor ca urmare a înlăturării obstacolelor tehnice și a formalităților vamale;

intensificarea concurenței;

o mai bună alocare a resurselor printr-un proces de specializare bazat pe avantajele comparative;

scăderea costurilor prin economiile la scară;

câstiguri de bunăstare datorate procesului de inovare, lărgirii gamei produselor, schimbărilor organizatorice;

reducerea decalajelor economice dintre statele membre ale Uniuniii Europene;

reducerea cheltuielilor comercianților și transportatorilor europeni;

Riscurile principale ale formării pieței comune se concretizează în:

riscurile de regres social – concurența între întreprinderi din diferite țări comunitare ar putea determina o tendință de reducere a măsurilor de protecție socială, din dorința creșterii competitivității. În plus, Tratatul de la Maastricht prevede ca deficitul bugetar să nu depășească 3% din PIB, iar datoria publică să se situeze sub 60% din PIB, ceea ce poate determina limitarea cheltuielilor sociale ale statului;

riscurile de dumping social- țările în care nivelurile de salarii și de protecție socială sunt cele mai scăzute ar putea folosi acest avantaj economic pentru a exercita o formă de concurență neloială față de țările mai avansate în plan social;

riscurile de delocalizare – riscul delocalizării activității întreprinderilor din țările în care costurile cu forța de muncă sunt ridicate, către țările unde acestea sunt mai scăzute, mai ales în sectoarele intensive în forța de muncă.

Secțiunea a 3-a. Evoluția pieței comune

Absența progreselor spre finalizarea pieței comune a fost în mare parte atribuită alegerii unei metode de armonizare legislativă prea detaliate și impunerii unanimității ca modalitate de vot pentru deciziile Consiliului.

La jumătatea anilor 1980( deoarece progresele înregistrate au fost destul de mici față de obiectivele comunitare propuse), dezbaterea politică cu privire la acest aspect a determinat CEE să ia în considerare o abordare mai aprofundată a obiectivului de eliminare a barierelor comerciale, respectiv piața internă.

Trecerea la “piața internă” a fost realizată prin Cartea Albă a Comisiei Europene din 1985, fiind încorporată prin intermediul Actului Unic European în tratatele comunitare. Ideea de piață internă a fost sprijinită de statele membre, în sensul că în martie 1985 Consiliul European a stabilit ca la sfârșitul anului 1992 să fie finalizat proiectul privind piața internă, solicitând astfel, Comisiei Europene să constitue un program și un calendar al implementării în acest sens.

De asemenea, Actul Unic European a consolidat, totodată, mecanismul decizional pentru piața internă, introducând votul cu majoritate calificată pentru tariful vamal comun, libertatea de a presta servicii, libera circulație a capitalului și apropierea legislațiilor naționale. Până la expirarea termenului-limită, fuseseră adoptate peste 90% din actele legislative enumerate în Cartea albă din 1985, în mare măsură prin aplicarea regulii majorității calificate.

Răspunzând la această solicitare, “Comisia Europeană a elaborat Cartea Albă a integrării economice, care a fost aprobată de Consiliul European și care conținea 300 măsuri legislative grupate pe trei obiective principale:

eliminarea frontierelor fizice;

eliminarea frontierelor tehnice;

eliminarea frontierelor datorate sistemelor de taxe”.

3. Mijloace necesare pentru realizarea pieței interne

Înlăturarea piedicilor rezultate din diferențele ce existau între ordinile juridice naționale, a dus la constituirea pieței interne, urmărind în acest sens să fie respectate următoarele instrumente/mijloace pentru realizarea pieței și anume:

recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare( art. 47 din Tratatul Comunității Europene);

apropierea legislativă( art.95 din Tratatul CE coroborat cu art. 94 din același tratat);

crearea unei uniunii vamale- ce presupune introducerea unui tarif vamal comun și eliminarea taxelor vamale și a celor cu efect echivalent;

existența unui spațiu fără granițe interne( art. 14 din Tratatul CE) – presupune eliminarea controalelor vamale, în ceea ce privește persoanele și mărfurile;

tratatele Schengen.

Piața internă a avut o contribuție semnificativă în ceea ce privește prosperitatea și integrarea economiei europene, iar în acest sens vorbim despre uniunile vamale și zonele de liber schimb.

4. Diferența dintre uniunea vamală și zona de liber schimb

O zonă de liber schimb este constituită în scopul apropierii economiilor statelor părți, apropiere care nu înseamnă și integrare economică, în timp ce o uniune vamală presupune mai mult decât o zonă de liber schimb, în sensul că ea privește o integrare economică neexistând restricții vamale în raporturile dintre statele membre.

Zonele de liber schimb privesc eliminarea drepturilor de vamă precum și a restricțiilor în calea schimburilor dintre ele, fiecare stat membru al acestei zone păstrându-și propriul tarif vamal, în timp ce în cadrul uniunii vamale, țările membre aplică un tarif vamal comun în raporturile cu terții și o politică comercială comună în ceea ce privește produsele din statele terțe.

După crearea uniunii vamale, primele măsuri economice și politice în vederea realizării pieței comune au venit de-abia la jumătatea anilor '80, deceniul anterior fiind marcat de o profundă criză economică și monetară la nivel comunitar, dar și mondial. În anii '70, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a pregătit din punct de vedere juridic procesul printr-o serie de hotărâri ce au avut efecte semnificative asupra armonizării legislațiilor naționale. În 1985, Comisia propunea peste 250 de măsuri legislative pentru realizarea pieței comune prin eliminarea tuturor obstacolelor care mai existau în calea libertății schimburilor comerciale și stabilea un program de adoptare a acestora până în 1993, idei preluate în mare parte de Actul Unic European (1986). Calendarul propus de Comisie a fost respectat, așa încât, cu unele excepții, de la 1 ianuarie 1993 se poate vorbi despre o piață unică pe teritoriul comunitar.

Secțiunea a 4-a. Piața unică

1.Generalități

Actul Unic European a permis transformarea, la 1 ianuarie 1993, a pieței comune în piața unică din cauza insuficiențelor pieței comune. Prin crearea de noi competențe comunitare și prin reforma instituțiilor, AUE deschide calea integrării politice și a uniunii economice și monetare, care vor fi instituite prin Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană.

În ceea ce privește existența și funcționarea pieței unice, la baza acesteia se află cele patru libertăți prevăzute prin Tratatul Comunității Economice Europene și anume libera circulație a persoanelor, a capitalurilor, a bunurilor și a serviciilor.

Crearea pieței unice reprezintă esența Uniunii. Piața unică s-a realizat prin adoptarea de către instituțiile Uniunii Europene și țările membre a numeroase directive în scopul eliminării barierelor tehnice, legale, birocratice, culturale și protecționiste ale statelor membre instituindu-se astfel, comerțul liber și mișcarea liberă în cadrul uniunii. Potrivit Comisiei Europene, din 1993, piața unică a adus numeroase beneficii creând astfel, peste 2,5 milioane de locuri de muncă și aducând țărilor membre venituri suplimentare de peste 800 miliarde euro. Piața unică implică printre altele cooperare politică, coerență economică și socială din partea statelor și cooperarea instituțiilor comunitare. Desființarea a tot ceea ce înseamnă obstacol și deschiderea piețelor naționale a determinat mărirea competitivității între firme în beneficiul consumatorilor, în sensul că exista pe piață o ofertă mai mare de bunuri și servicii la prețuri mai mici.

Există anumite politice specifice care sprijină cele patru libertăți fundamentale, respectiv, libertatea de circulație  a bunurilor, serviciilor, persoanelor și capitalului. Politica antimonopol constă în tendința firmelor de a deține un control asupra prețurilor sau piețelor. Oamenii pot să circule liber și să lucreze în orice țară a Uniunii pentru că statele membre recunosc calificarea academică și profesională a acestora. Guvernele s-au pus de acord să ia toate deciziile ce țin de sistemul pieței unice pe baza votului majorității si nu al unanimității care este dificil de atins.

Piața unică a creat posibilitatea liberalizării pieței utilităților( telecomunicații, electricitate, gaz și apă) în beneficiul consumatorilor dându-le acestora libertatea de a-și stabili furnizorii.

Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție, libertățile fundamentale ale pieței nu sunt absolute, ci acestea pot fi limitate cu condiția ca “măsurile de drept intern care restrâng libertățile fundamentale garantate prin Tratat” să îndeplinească următoarele condiții:

să fie aplicate într-un mod nediscriminatoriu;

să fie justificate prin motive care să manifeste un interes general;

să fie potrivite pentru garantarea realizării obiectivului urmărit;

să fie necesare pentru atingerea obiectivului urmărit.

Prima din cele patru libertăți fundamentale, respectiv, libera circulație a mărfurilor presupune realizarea unei uniuni vamale care să se refere la orice categorie de marfuri și care să interzică între statele membre, taxele vamale asupra importurilor și exporturilor sau alte taxe cu efect echivalent prin adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile cu statele terțe.

Libera circulație a persoanelor presupune eliminarea oricărei discriminări bazate pe naționalitate între lucrătorii statului membru pe teritoriul căruia aceștia se află și cetățenii celorlalte state membre care se află și lucrează pe teritoriul aceluiași stat, discriminări care se referă la remunerare, angajare, dar și alte condiții de muncă și de angajare. Această libertate le conferă cetățenilor statelor membre o mulțime de avantaje, printre care:

posibilitatea de a călători în oricare dintre țările UE (fără controlul pașaportului, fără declarație vamală sau control vamal, fără a fi nevoiți să treacă prin biroul de imigrări);

posibilitatea de a opta pentru a-și stabili reședința și pentru a lucra în oricare din țările UE. În prezent, majoritatea diplomelor și a calificărilor profesionale obținute într-o țară din UE sunt recunoscute și în celelalte țări din UE, în timp ce prin diferite programe europene precum Erasmus, sute de mii de europeni merg anual la cursuri sau sesiuni de formare în străinătate. Întradevăr, ce poate fi mai normal decât ca un profesor britanic să fie solicitat să predea engleza la Roma sau ca un tânăr absolvent belgian să își încerce șansele la un concurs pentru un post în administrația publică în Franța, și exemplele ar putea continua. Însă aceste oportunități nu se materializează întotdeauna, deoarece normele privind piața unică nu sunt cunoscute, nu au fost puse în aplicare sau sunt, pur și simplu, blocate de diverse bariere nejustificate. Pe lângă faptul că le oferă beneficii personale participanților, aceste inițiative au o contribuție semnificativă la stimularea economiei europene. Conform unui sondaj Eurobarometru, 56% din cetățeni sunt de părere că libera circulație a persoanelor este cea mai tangibilă realizare a integrării europene. De asemenea, majoritatea cred că aceasta este benefică și pentru economie.

dreptul de a vota și de a fi votat în alegerile municipale în țara în care și-au stabilit reședința; Interesele lor, când se află în străinătate, sunt apărate de ambasada oricărei țări a UE;

dreptul de a adresa plângeri instituției numite Avocatul Poporului (Ombudsman) din cadrul Parlamentului European, dacă acesta consideră că nu a fost tratat corespunzător de către autoritățile naționale sau comunitare.

În ceea ce privește libera circulație a serviciilor, aceasta se referă atât la prestarea de servicii în alte state membre, la înființarea de întreprinderi, dar și la folosirea de servicii, de către consumatori, dintr-un alt stat membru.

Aceasta urmărește ca persoanele care prestează activități independente să aibă posibilitatea de a-și exercita liber profesia în cadrul Comunității cu luarea în considerare atât a libertății de stabilire a reședinței, cât și a libertății de a presta servicii, în special în ceea ce privește cea mai bună localizare din punct de vedere economic. Aceasta implică eliminarea discriminării pe baza naționalității și în momentul în care aceste libertăți urmează să fie puse efectiv în practică.

Ultima libertate și anume, libertatea de circulație a capitalului presupune desființarea controlului în ceea ce privește tranzacțiile de capital, în scopul asigurării unei concurențe corecte între țările cu fiscalitate redusă și cele cu fiscalitate ridicată. Libera circulație a capitalului instituită de UE a deschis calea pentru cooperare în domeniul politicii de capital și al plăților la nivel internațional.

Există totuși anumite excepții legate de libera circulație a capitalului, atât în interiorul UE, cât și cu terțe țări, care privesc domeniile: impozitării, supravegherea prudențială, considerentele de politică publică, spălarea banilor și sancțiunile financiare care fac obiectul Politicii Externe și de Securitate Comună. Pe aceste teme Comisia Europeană comunică cu autoritățile naționale de monitorizare pentru a se asigura o aplicare corectă a acestor excepții, iar acolo unde există divergențe de interpretare UE solicită sprijinul Curții Europene de Justiție.

Comisia Europeană consideră că este necesară monitorizarea activităților specifice liberei circulații a capitalului în scopul identificării eventualelor bariere și restricții în interiorul UE, precum și pentru eficientizarea domeniilor care se mișcă încet.

Principalele avantaje și rațiuni economice care justifică existența unei piețe unice pentru mai multe țări sunt:

o productivitate suplimentară a muncii sociale și, deci, creșterea nivelului general de viață deoarece, fiind suprimate obstacolele în calea schimbărilor, piața unică are o sferă mai largă de activitate, a interesului economic de a produce mai ieftin și mai bun;

o concurență mai mare, consumatorii beneficiind de prețuri mai mici și de o varietate de bunuri, iar producătorii fiind constrânși să producă mai ieftin dar de calitate;

recunoașterea drepturilor sociale, deja câștigate;

posibilitatea de a studia în orice instituție europeană;

o scădere a costurilor de producție, precum și o creștere a profitului;

o folosire mai rațională și eficientă a forței de muncă, migrarea liberă de capital fiind însoțită de migrarea forței de muncă.

Piața unică există pentru a aduce beneficii celor peste 500 de milioane de consumatori din UE, care au libertatea de a cumpăra bunuri și servicii de la orice comerciant (condițiile și obligațiile contractuale fiind peste tot aceleași). Când consumatorilor li se dă posibilitatea de a face cât mai multe alegeri în cunoștință de cauză, piața unică devine tot mai puternică și se stimulează concurența, inovarea și creșterea. De asemenea, toți consumatorii beneficiază de îngrijiri medicale sau de orice alt serviciu în altă țară, poate achiziționa orice produs în mod obișnuit, fără complicații și costuri suplimentare.

Cu toate că sunt privite din diferite unghiuri, avantajele pieței unice sunt evidente pentru toate țările integrate.Totuși, piața unică are și anumite limite determinate de:

posibilitatea ca piața națională a unor țări să asigure statului anumite privilegii pentru a se impune pe piața mondială;

legislațiile socială și fiscală, precum și reglementările juridice nu suferă niciun fel de fracționări ca în cazul menținerii pieței naționale;

frontierele economice naționale determină un control care poate să ducă, în final, la economii de energie și de bani;

lipsa unor îngradiri externe, astfel că normele naționale de comportament economic pot fi mai ușor multiplicate și impuse;

evitarea unor divergențe în politica economică, deoarece măsurile nu depind deloc de alți parteneri statali.

Rațiunea economică a pieței unice este de fapt deschiderea mai largă a concurenței și liberalizarea pieței monetare care a dus la scăderea costurilor și, în final a prețurilor.

Realizarea pieței unice s-a bazat pe două principii, și anume:

integrarea nu trebuie să fie gândită în termenii abolirii frontierelor naționale, ci în cei ai lărgirii „comunității de interese”;

integrarea nu poate fi gândită până la capăt în termenii regionalismului deoarece, pentru a ajunge la raționalizare economică, trebuie să se facă apel la puterea de organizare națională.

5. Politici de susținere a pieței unice

Transportul

Activitatea Uniunii Europene se referă la libertatea de a presta servicii în domeniul transporturilor terestre, vizând în special accesul liber pe piața transporturilor internaționale și activitățile de cabotaj, care constau în accesul transportatorilor nerezidenți pe piața națională de transport a statelor membre ale Uniunii Europene.

Au fost luate decizii în scopul armonizării condițiilor de concurență în domeniul transporturilor rutiere, în special a condițiilor privind accesul la profesie și la piața de muncă, libertatea de stabilire și de a presta servicii, timpul de conducere și siguranța rutieră. Obiectivele politicii în domeniul transporturilor sunt stabilite prin Carta Albă. Ele trebuie să:

completeze piața unică;

realizeze un sistem „viabil prin flexibilitate“. Aceasta înseamna organizarea transporturilor astfel încât să se optimizeze consumurile de energie, condițiile și timpii de transport, ceea ce implică, în schimb, asumarea costurilor infrastructurii la nivel comunitar. Se va ajunge, astfel, la următoarele rezultate:

se va elimina distorsionarea concurenței dintre diferitele tipuri de transport, distorsionare provocată de transferarea costurilor în mod greșit către transportatori;

transporturi combinate;

interoperabilitate.

Politica comună în ceea ce privește transportul aerian trebuie să facă față efectelor concurenței mondiale. Liberalizarea spațiilor aeriene europene este realizată în etape, rezultatul acestui fapt fiind o mai mare flexibilitate a modului în care marile companii aeriene își împart între ele aceste spații, accesul reciproc pe piețe și libertatea fixării tarifelor.

În trecut, transportul aerian european era dominat de companiile aeriene naționale și de aeroporturile aflate în proprietatea statului. Piața unică a schimbat această situație astfel că, în prezent, orice linie aeriană din UE poate opera servicii de transport aerian pe orice rută în interiorul UE și își poate stabili tariful dorit.

Consecința a fost deschiderea unei multitudini de rute noi și scăderea dramatică a prețurilor. Pasagerii, liniile aeriene, aeroporturile și angajații au avut numai de câștigat.

Transporturile maritime sunt supuse regulilor concurenței care se aplică atât armatorilor europeni, cât și celor care navighează sub pavilionul unor state terțe. Aceste reguli vizează combaterea politicilor tarifare neloiale( pavilioane de complezență), dar, de asemenea, urmăresc să reziste în fața unor posibile dificultăți pe care le întâmpină în momentul de față industria șantierelor navale din Europa.

Concurența

Prezentă în Tratatul de la Roma, politica comună în domeniul concurenței reprezintă corolarul indispensabil al aplicării regulilor libertății comerciale în cadrul pieței unice europene, fiind pusă în aplicare de către Comisia Europeană care, alături de Curtea de Justiție, supraveghează respectarea ei.

Această politică a avut drept scop, împiedicarea oricărei înțelegeri între companii, oricărui ajutor public sau monopol abuziv susceptibile să denatureze libera concurență în cadrul pieței unice.

„Politica privind concurența trebuie:

să garanteze unitatea pieței unice;

să evite monopolizarea pieței prin împărțirea acesteia de către anumite firme în urma unor înțelegeri private. Piețele pot fi monopolizate ca rezultat al unor înțelegeri cu caracter restrictiv sau al fuziunilor;

să încerce să evite ca una sau mai multe firme să-și utilizeze în mod impropriu puterea economică în detrimentul firmelor mai slabe( abuz de poziție dominantă);

să împiedice guvernele statelor membre să distorsioneze regulile prin acordarea de subvenții întreprinderilor de stat sau prin favorizarea companiilor din sectorul privat;

să vegheze ca libertățile instituite prin intermediul pieței unice (patru la număr) să nu fie erodate prin ajutoarele acordate de către state unor întreprinderi, prin conglomerările și acordurile anticoncurențiale sau prin abuzurile marilor întreprinderi datorate pozițiilor lor dominante”.

Având în vedere cele menționate anterior, orice înțelegere care ar fi pusă sub incidența regulilor Tratatului trebuie să fie notificată Comisiei Europene de către companiile sau organismele implicate. Comisia are posibilitatea de a aplica în mod direct o amendă acelor companii care au încălcat regulile concurenței sau care au omis să adreseze notificarea cerută.

În cazul unui ajutor public ilegal sau în absența notificării acordării unui astfel de ajutor, Comisia Europeană are posibilitatea de a solicita rambursarea acestuia de către beneficiar. În situația în care o fuziune sau o preluare ar putea determina o poziție dominantă într-un anumit sector , atunci aceasta trebuie notificată Comisiei.

Rolul și evoluția afacerilor și firmelor pe piața unică

Mediul afacerilor și firmelor constituie un element fundamental al UE ce generează prosperitate în cadrul acesteia. Totodată, firmele reprezintă puncte esențiale și în interiorul pieței unice, asigurând creșterea economică și un nivel ridicat al angajării. Strategia de la Lisabona, lansată de Comisie în anul 2000 întărește ideea de stimulare a inovației și a investițiilor în mediul afacerilor, transformând dimensiunea firmelor și a politicii industriale într-o prioritate europeană.

Tratatul Uniunii Europene (TUE) prin art.173 își propunea să îndeplinească crearea celor mai bune condiții de competitivitate.

Competitivitatea și menținerea acesteia este adesea o adevărată provocare.

Din cauza acestui fapt, UE se află într-o permanentă încercare de a facilita firmelor un mediu propice de inițiativă economică, de a dezvolta domeniul afacerilor, de a încuraja cooperarea industrială și de a valorifica exploatarea potențialului industrial al inovației, cercetării și tehnologiei. Aceste domenii reflect o reală importanță și în contextul global al competiției. Teoretic, fiecare întreprindere din UE are acces la 28 de piețe naționale și la 500 de milioane de potențiali consumatori. Aceasta înseamnă că întreprinderile mari pot beneficia de economii de scară, iar cele mici și mijlocii au șansa de a pătrunde pe piețe noi.

Protecția consumatorilor

Politica privind protecția consumatorilor în Uniunea Europeană le dă posibilitatea cetățenilor europeni de a cumpăra diverse obiecte într-o siguranță absolută în toate statele membre, beneficiind de o protecție la un nivel destul de ridicat. Pentru a verifica dacă alimentele, dar și celelalte produse nealimentare sunt de o calitate destul de rdicată, acestea sunt supuse anumitor teste. Uniunea Europeană acționează prin diverse măsuri pentru a împiedica existența unei înșelări a consumatorilor de către comercianții lipsiți de scrupule sau de către publicitatea mincinoasă sau înșelătoare.

Uniunea Europeană recunoaște un număr de cinci drepturi de bază ale consumatorului, acceptate la nivel internațional:

dreptul la protecția sănătății și securității;

dreptul la protejarea intereselor financiare;

dreptul la protejarea intereselor legale;

dreptul la reprezentare și participare;

dreptul la informație și educație.

Consumatorii având drepturile protejate au posibilitatea de a solicita despăgubiri, indiferent de teritoriul unde se află, atunci când aceștia au fost înșelați în privința cumpărăturilor pe care le-au făcut într-un magazine, prin poștă, prin telefon sau prin internet.

6. Bilanțul pieței unice

Barierele fizice

În interiorul Uniunii Europene, toate controalele la frontieră în ceea ce privește bunurile, precum și controlul vamal al persoanelor au fost eliminate. Poliția (brigăzi antidrog și de luptă împotriva criminalității) efectuează diverse controale ori de câte ori consideră că ar fi necesar.

Acordul Schengen, semnat în iunie 1985 de către nouă dintre cele 12 state membre la acea vreme (Regatul Unit, Danemarca si Irlanda nu au fost părți semnatare ale acestui acord), se referă la o cooperare polițienească și o politică comună de azil și de imigrație, în scopul desființării totale a controalelor persoanelor la frontierele interne ale Uniunii Europene.

Barierele tehnice

Pentru majoritatea produselor, statele membre ale Uniunii Europene au adoptat principiul recunoașterii reciproce a reglementărilor naționale. Oricărui produs fabricat și comercializat legal într-un stat membru trebuie să i se permită plasarea pe piața oricăruia dintre celelalte state membre.

Liberalizarea sectorului serviciilor a fost dobândită datorită recunoașterii reciproce sau coordonării reglementărilor naționale în ceea ce privește accesul la anumite profesii (avocatura, medicina, meserii din domeniul turismului, sectorului bancar, asigurărilor, etc.) sau practicarea acestora. Cu toate acestea, încă există obstacole pentru persoanele care doresc să se stabilească sau să profeseze în alt stat membru. Au fost întreprinse acțiuni în vederea favorizării mobilității lucrătorilor, în special în ceea ce privește asigurarea recunoașterii în toate statele membre a diplomelor sau a calificărilor în diferite meserii (instalator, tâmplar etc.).

Piața unică oferă beneficii pentru toți consumatorii. De exemplu, datorită deschiderii piețelor naționale de servicii, prețul apelurilor telefonice naționale a scăzut la o fracțiune din valoarea de acum 10 ani. Datorită noilor tehnologii, internetul este tot mai frecvent folosit pentru telefonie vocală. Tot sub presiunea concurenței, prețurile curselor aeriene din Europa s-au redus semnificativ.

Barierele fiscale

Barierele fiscale au fost reduse datorită armonizării parțiale a cotelor naționale de TVA. Impozitele pe veniturile obținute din investiții au făcut obiectul unui acord încheiat între statele membre ale Uniunii Europene și alte țări terțe (printre care și Elveția). Acest acord a intrat în vigoare în iunie 2005.

Contractele publice

Indiferent de organismul care le atribuie, contractele publice fac, de acum înainte, obiectul unei concurențe pe tot teritoriul Uniunii Europene. Această evoluție se datorează directivelor UE referitoare la servicii, echipamente și lucrări, inclusiv în sectoare cum ar fi apa potabilă, energia și telecomunicațiile.

7. Dimensiunea externă a pieței unice

Uniunea Europeană este cel mai mare exportator de bunuri și servicii din lume și unul dintre cei mai mari beneficiari de investiții străine directe. Piața unică ar trebui să funcționeze ca o bază solidă pentru întreprinderile europene, sprijinind activitățile comerciale ale acestora în întreaga lume. Este important ca parteneriatele noastre comerciale la nivel internațional să fie bazate pe interese și beneficii reciproce. UE trebuie să continue să acorde o atenție deosebită apărării intereselor și locurilor de muncă europene și să utilizeze toate mijloacele adecvate pentru combaterea practicilor comerciale neloiale.

Potrivit unui sondaj Eurobarometru realizat în 2011, cetățenii europeni sunt, în general, mulțumiți de ceea ce oferă piața unică, respectiv o varietate mai mare de produse, mai multe locuri de muncă și condiții pentru o concurență mai echitabilă.

Însă, pe de altă parte, există mulți cetățeni care consideră că piața unică le aduce avantaje doar marilor companii, deteriorează condițiile de muncă și nu îmbunătățește viața categoriilor sărace și defavorizate ale populației. Sondajul mai arată că piața unică este departe de a fi finalizată și că peste o treime din cetățenii europeni (35 %) nu sunt conștienți de avantajele pe care le poate oferi.

8. Piața unică- realitate sau deziderat?

Pe durata celor peste 20 de ani de existență, piața unică a crescut de la 345 de milioane de consumatori în 1992 la mai mult de 500 de milioane astăzi. Comerțul transfrontalier între țările membre ale UE a luat, de asemenea, amploare, valoarea bunurilor comercializate crescând de la 800 de miliarde de euro în 1992 la 2,8 mii de miliarde de euro în 2013.

În ultima perioadă, piața unică a funcționat considerabil mai bine întrucât au fost aduse multe îmbunătățiri modului de funcționare al acesteia prin adoptarea unor măsuri. Cu toate că, până în prezent au fost înregistrate multe progrese pe piața unică, astăzi mai există unele probleme în ceea ce privește sectorul digital, al serviciilor și energiei. Statele membre ar putea înlătura unele din aceste probleme dacă ar aplica corect legislația europeană, iar prin adoptarea anumitor acțiuni la nivel european ar putea fi înlăturate și multe dintre problemele administrative, cetățenii beneficiind la maxim de toate avantajele oferite de piața unică.

O piață funcționează mai bine când toată lumea utilizează aceeași monedă.

Primul pas în această direcție s-a făcut la 1 ianuarie 1999, când a fost creat euro. Trei ani mai târziu, bancnotele și monedele euro intrau în circulație.

Astăzi, moneda unică este utilizată de consumatori și întreprinderi din 18 state membre, cunoscute colectiv sub denumirea de „zona euro”. Moneda unică europeană și-a dovedit rezistența pe durata crizei datoriilor suverane, păstrându-și puterea de cumpărare pe măsură ce UE a venit în ajutorul țărilor cu cele mai mari datorii. De asemenea, euro este folosit pe scară largă în efectuarea plăților internaționale și este una dintre principalele monede folosite în lume, alături de dolarul american și de yenul japonez. La începutul anului 2015, Lituania a devenit cea de-a 19-a țară care a adoptat moneda euro.

Comisia Europeană a scos tot mai mult în evidență ideea parteneriatului cu și între statele membre, inclusiv evaluările inter pares și schimbul de bune practici. În viitor, piața unică va trebui să continue să se dezvolte, pentru ca potențialul său neexploatat încă să devină un adevărat motor al creșterii economice.

Având în vedere toate avantajele pe care le conferă piața unică prin intermediul celor patru libertăți, dar și al monedei unice, consider că piața unică este în prezent o realitate cu toate că mai există domenii în care mai apar anumite dificultăți. Avem piață unică pentru că avem Uniune Europeană, iar aceasta a apărut pentru a fi pusă în slujba europenilor și pentru a-i uni, viitorul său fiind modelat prin implicarea activă a cetățenilor din toate păturile sociale.

“Nu coalizăm state, ci unim oameni”, afirma Jean Monnet în 1952.