Eticheta Si Protocolul Diplomatic In Contextul Negocierilor Internationale

Eticheta si protocolul diplomatic în contextul negocierilor internaționale

Introducere

Regulile care controlează ceremonialul sunt sistematizate prin intermediul protocolului, scopul major fiind acela de a prezenta fiecărui participant beneficiile , imunitățile și prerogativele la care este autorizat. Ambilor parteneri de negociere le este garantat dreptul la egalitate prin intermediul ceremonialului și protocolului, fiecare putându-și face auzită vocea în mod liber. Relațiile între partenerii de negociere de bună credință sunt guvernate de curtoazie. Negocierea, încheierea și intrarea în vigoare a unor documente / acte specifice sunt și ele dominate de ceremonial și protocol. Acestea au o incidență cotidiană asupra vieții și activității de afaceri. Și alte evenimente impun respectarea protocolului, cum ar fi raportarea la sfârșitul anului a situației economice, parteneriate notabile.

Importanța protocolului este de a întregi buna imagine în cadrul relațiilor negocierilor și afirmarea în relațiile cu statele de pe scena relațiilor internaționale. Regulile de comportare asupra cărora face referire eticheta își aduc contribuția la evoluția în direcția bună a relațiilor din relațiile internaționale și la o evoluție normală în activitatea de afaceri. Relaționarea între parteneri nu poate fi proiectată fără contactul uman în cadrul căruia trebuie respectate reguli de etichetă. Conduita în negociere reprezintă amalgamul de reguli din codul bunelor maniere, combinate cu norme etice și de ținută profesională în funcție de complexitatea acestora.

Actualitatea temei – După numeroasele analize efectuate pe marginea acestui subiect, am putut constata că această temă reprezintă un subiect politic actual și este deosebit de important pentru practica diplomatică care dirijează faptele și acțiunile statelor în vederea înființării misiunilor diplomatice. Având la bază protocolul și ceremonialul diplomatic, acreditatea numeroaselor misiuni diplomatice avute loc între state reprezintă un pas către dezvoltarea caracterului complex al societății în care trăim. Protocolul ceremoniilor de acreditare constituie o constatntă în reprezentarea respectului părților care participă în cadrul acestei negocieri. Semnificația importantă a prezentării prerogativelor statului dat, și direcția activității diplomatice ce reprezintă caracteristica și rolul major al normelor de protocol în cadrul ceremonialului de acordare a agrementului și acreditare. Complexitatea procesului de acreditare și fondarea misiunilor diplomatice este datorată dezvoltării protocolului diplomatic și evoluției acestuia, însă această este în continuare practictată și de către diplomați mai puțin pragmatici.

Relațiile internaționale moderne se individualizează prin complexitatea rezolvării unor ciocnirilor de interese de diferite feluri: interrasile, teritoriale, regionale, politice.În zilele noastre conflictele reprezintă una din problemele cruciale cu care se confruntă umanitatea, iar legiferarea se dovedește adesea imposibilă, chiar cu sprijinul unor organizații internaționale precum NATO și ONU. Ca prim instrument în rezolvarea sau aplanarea conflictelor a fost mereu utilizată negocierea. Care sunt scopurile și beneficiile pentru care anume această modalitate este identificată drept cea mai eficace în rezolvarea conflictelor de natură delicată ? Care au sunt modalitățile și consecințele aplicării acestora în cadrul conflictului transnistrean ?

Plurivalența vieții de natură socială, economică și politică, fac din megociere un aspect important și însemnat în cadrul vieții moderne. În acest context „ele servesc, într-o mare masură, eforturilor de diversificare a direcțiilor și domeniilor afacerilor, avînd rolul de a da raspunsuri problemelor complexe pe care acestea le presupun”. În ultima jumătate de secol, savanții s-au dovedit a fi extrem de preocupați de această chestiune, stundiind-o din diferite unghiuri drept urmare a plurivalenței și multilaterității sale. Unul dintre cei mai de seamă cunoscători în domeniu care a dirijat școala de gestiune a conflictelor și programe de studii africane W. Zartman consideră ca “epoca noastra este cea a negocierilor”. W. Acesta consideră că negocierea reprezintă o decizie care rezultă din participarea mai multor persoane sau cel puțin a două și se bazează pe acțiunea reciprocă, se orienteză spre un rezultat, și atrage către sine o deplasare a celuilalt, și este îndreptată spre reciprocitate și concentrată spre găsirea unei unei rezoluții ce rezultă din legătura și condiționarea reciprocă între oameni. În timp ce Anselm L.Strauss, sociologul American ilustru în psihologia socială este de părere că negocierea a existat mereu, si există de tot atâta timp precum omenirea, și constituie “articulația unei enorme varietăți deactivități”, ridicand întrebarea cum de un asemnea o asemenea temă nu a fost abordată de mai multi cercetători cu foarte mult timp înainte .

Fenomen caracterizat de o natură complexă, negocierea este un subiect a cărei existență a dus la nenumărate interpretari și feluri de a o defini. Cele mai simple se reduc la “o serie de întrevederi, demersuri întreprinse pentru a se ajunge la un acord, pentru a se incheia o tranzacție”. O alta abordare teoretică a procesului de negociere, o prezintă drept “forma de comunicare ce presupune un proces comunicativ, dinamic, de ajustare, de stabilire a acordului în cazul apariției unor conflicte de interese, prin care două sau mai multe parți, animate de mobiluri diferite și avînd obiective proprii, își meditează pozițiile pentru a ajunge la o înțelegere mutual satisfăcătoare.” Putem considera că aceasta este o definiție ce se apropie de ceea e numim noi negociere și implică principalele sale aspecte în ceea ce constă obiectivele, părțile participante, scopurile.

Christophe Dupont, o personalitate activă și foarte bine conturată în domeniul conflictelor și negocierilor precum profesor, consultant și cercetător, a contribuit la sistematizarea analizei mai aprofundate a negocierilor în Franța. Multe din contribuțiile sale sunt considerate drept o punte de legătură între teorie și practică, fiind considerate unele dintre cele mai importante remarci făccute în domeniul negocierilor și o consideră drept “o acțiune care plasează față în față doi sau mai mulți parteneri care, confruntați atît cu divergențe cît și cu interdependențe, consideră oportun să gasească în mod voluntar o soluție reciproc acceptabilă care să le permită să creeze, să mențină și să dezvolte – cel puțin temporar – o relație”.

O abordare foarte interesantă și bine structurată o realizează Cristophe Dupont, considerand negocierea din punct de vedere procesual și, din această perspectivă, definind-o ca “o acțiune care plasează față în față doi sau mai mulți parteneri care, confruntați atît cu divergențe cît și cu interdependențe, consideră oportun să gasească în mod voluntar o soluție reciproc acceptabilă care să le permită să creeze, să mențină și să dezvolte – cel puțin temporar – o relație”. Binteînțeles, aceste cercetări aduc la lumină aceea parte pozitivă și curată pe care o reprezintă negocierile, dar cum toate lucrurile au și reversul am adus niște contribuții care întregesc ecuația și anume ne arată și reversul situației.

Desigur toate aceste abordari conceptuale prezintă una din fețele negocierii, și anume pe acea pozitivă, care are menirea să contribuie la soluționarea litigiului și ambele părți să beneficieze de anumite avantaje de pe urma rezolvarii situației date.

Însă sunt și pareri contrare celor mentțonate mai sus, care definesc și critică într-un mod mai sever procesul de negociere. Henri- Pierre Jeudi, sociolog, scriitor și filisof francez este de părere că negocierea este un bazat pe un principiu de auto-distrugere, și este în câștig acela care profită de partener și face în așa fel încât sa-i fie acceptat propriul capriciu, arătându-i-se că acesta nu-i aparține. Expertiza lui Fred Ikle, sociolog remarcabil în strategie nucleară, politică externă și apărător al tehnologiei în cadrul ordinii internaționale susține că protocolul reprezintă partea cea mai importantă, si acesta trebuie să se desfăsoare conform regulilor. Ceea ce contează cu adevărat sunt obiectivele, si acțiunile care le urmăresc, iar ideile sunt de fapt niște iluzii. Dacă am fi să analizăm acest conținut, am ajunge la părerea că negocierile reprezintă niște forme fără fond care se rezumă la niște rituri, și reguli conformiste care nu sfidează ideea normalului, și nu iau în calcul șansa riscurilor. La fel, cum și părerea lui Jeudi constiuie doar o parte a ecuației în cadrul negocierilor, acesta se îndoiește de caracterul onest al negocierilor, și cum aceasta poate fi modalitate spre un final pașnic, în care ambele părți să iasă câștigătoare.

Politica internațională se bazează pe lupta pentru putere între națiuni. Puterea este principalul obiectiv pe scena relațiilor internaționale. Morgenthau construiește filosofia conservatoare a realismului clasic. La baza filosofiei stă individul, natura umană mânată de dorința de mărire, stăpânire, putere. Omul este prins între impulsul moral și tentația de dominare și acumulare. Această tensiune, pe care o resimte omul în existența sa și care îi justifică acțiunile, este extinsă la relațiile dintre state. Impulsul moral este justificat de aspecte ale vieții politice, precum dreptul internațional, opinia publică, diplomația, etc., iar natura dominantă a omului justifică existența războaielor, a imperialismului, înarmării etc. Această similitudine dintre natura umană și relațiile dintre state este accentuată de Morgenthau și atunci când vorbește despre natura puterii. Puterea, așa cum o descrie el, este „controlul omului asupra minților și acțiunilor altor oameni” , iar puterea politică reprezintă „ o relație psihologică între cei care o exercită și cei asupra cărora este exercitată” (ibidem). El face patru distincții privind natura puterii: distincția între putere și infuență, între putere și forță, între putere utilizabilă și putere inutilizabilă și între putere legitimă și putere nelegitimă.

Paradigmei idealiste i-a corespuns perioada interbelică și a avut în centru construcția wilsoniană a Ligii Națiunilor, iar în scurt timp i-a urmat realismul politic, ce a avut un correspondent empiric de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial până la finele Războiului Rece. Acesta și-a manifestat scepticismul cu privire la capacitatea organizațiilor internaționale de a reconfigure lumea politică dintre state, fapt dovedit de eșecul celei mai mari și mai promițătoare organizații din acea vreme “Liga Națiunilor”. În ciuda faptului că de la încheierea celui De-al Doilea Război Mondial până la momentul actual, numărul situațiilor de cooperare internațională interguvernamentală a crescut considerabil, numărul situațiilor de cooperare internațională interguvernamentală a crescut considerabil, adepții realismului politic nu consider statele capabile de a renunța la proriile interese. Mai mult, susțin aceștia, speranțele cu care sunt învestite organizațiile internaționale nu sunt și nu pot deveni eficiente atât timp cât acestea consituie încă, instrumentele politico-militare și economice ale statelor puternice. Pe de altă parte liberalismul internațional ce caracterizează statele liberale și organizațiile internaționale din punct de vedere politic a cunoscut o întărire după perioada Războiului Rece, atunci când granițele naționale au început să se estompeze în favoarea globalizării.

Perspectiva liberală se concentrează pe o ordine de tip “win-win”, în care toți actorii internaționali implicați au de câștigat. Din acest motiv liberalismul internațional se opune realismului internațional care interpretează relațiile internaționale prin regula “win-lose” – atunci când unul câștigă, și altul pierde. Egoismului și preocupărilor de satisface a propriilor interese ale statului sunt tipice realismului politic. După ce comunismul și-a găsit sfârștiul politic în Europa de Est și după ce Occidentul liberal și-a demonstrat superioritatea ideologico-politică și economică, democrația a fost interpretată de autori precum F. Fukuyama și M. Doyle drept unicul regim de guvernare capabilsă asigure bunăstare populației, dar și să instaureze și consolideze pacea la nivel internațional. De altfel, A. Wendt manifestă față de (neo)liberalism o atitudine mai puțin critică decît cea față de (neo)realism, arătând că slăbiciunea (neo)liberalismului constă într-o stăruitpare reticență de a depăși, la nivelul teoriei sistemice presupunerea individualistă că identitățile și interesele sunt stabilite în mod exogen. Atitudinea sa este mai apropiată de (neo)liberalism, întrezărind în aceasta posibilități de valorificare și puncte de legătură cu paradigma constructivistă, abele putând genera o dorită teorie procesuală a relațiilor internaționale. În realitate, fără a avea o logică predeterminată, anarhia e rezultatul spontane a statelor, a transformărilor identitare și de interese. În contextul în care realitatea internațională nu mai vizează în mod exclusiv statele, menirea organizațiilor internaționale ar trebui să se concentreze asupra formei colective a intereselor și identității lor. Mai mult de atât, așa cum arată o reprezentantă de seamă a constructivismului statele sunt influențate de organizațiile internaționale nu doar în privința acțiunilor întreprinse, dar și a identității, valorilor și intereselor acestora. Ca agenți ai lumii internaționale pe care au capacitatea de o construi și modifica, statele își deleagă interesele și identitățile în cadrul structurilor interguvernamentale, stabilind astfel de conexiuni. Având în vedere structurile organizaționale propria lor autonomie este limitată de autonomia celorlalte. În aceste circumstanțe, scena internațională nu trebuie descrisă ca fiind anarhică, ci heteronomă, deoarece statele nu reprezintă agenți totalmente liberi.

După cum se poate observa volatilitatea subiectului, și faptul că definiția acesteia este foarte greu de găsit, și chiar de construit pentru că nu reprezintă un adevăr general valabil, în accepția tutoror. Cum negocierile reprezintă un joc cu miză mare, și de multe ori nu știi la ce te poți aștepa, aceeași analogie o putem face și în ceea ce privește definiția acesteia. În lupta pe care o desfășoară oamenii cu piedicile și dificultățile existente în calea convețuirii lor apar și momente de confruntare, se ivesc diferende care pot degenera în conflicte. La rîndul său cercetătorul G.Geamănu pune în valoare practica protocolară la ceremoniile de înființare a misiunilor diplomatice cît și la încetarea activității acestora; la acreditarea șefilor misiunilor diplomatice precum și in cazul declarării de „persona non grata”

În epoca pe care o pargurgem, oamenii au înteles că toate diferendele trebuie soluționate pe cale pașnică. Thomas Fraser Homer- Dixon, participând activ la Programul de la Universitatea din Toronto, a atras atenția asupra faptului că și în viitor confruntarea se va menține datorită cauzelor multiple. Dânsul apreciază că viitoarele conflicte și violență civilă, se vor isca adesea, din cauza insuficienței unor resurse precum apa, pământul cultivabil. În opinia acestui remarcabil analist, vor exista conflicte și fluxuri de refugiați motivate ambiental, iar pentru menținerea situației sub control, se vor instaura în unele țări regimuri duri, care se vor constitui prin negociere

Suportul metodologic și teoretico-științific al lucrării: La cercetarea temei am folosit un suport metodologic : istorismul utilizat la prezentarea aspectelor istorice ale protocolului în afaceri și rolul culturii în negocierea afacerilor internaționale ceremonialul diplomatic, analiza care apare în compartimentul teoretic de prezentare a ideelor ,comparatismul ce notifică complexitate formelor și etica în cadrul negocierilor internaționale, metoda sistemică ce a ajutat la sistematizarea materialului și metoda sociologică care redă nuanțele ce influențiază societatea.

Noutatea științifică și valoarea aplicativă a lucrarii: tema dată demonstreaza importanța normelor de protocol și ceremonial diplomatic în cadrul negocierilor internaționale diplomatice, iar noutatea sa științifică este reflectată în actualitatea temei.

Secolul XX, ce ar trebui numit secolul catastrofelor umanitare, s-a sfârșit. Motivele pentru care poate fi denumit asfel constau în numărul imens al pierderilor de vieți omenești pricinuite de razboaiele și conflictele care au survenit in această perioadă. Încă de la apariția sa de la începutul secolului XX, scopul final al diplomației, a fost obținerea puterii. Dacă privim modul in care sunt gestionate toate chestiunile globale, ne putem da seama că acele state dezvoltate, care privesc in perspectivă și care au integrat toate conceptele geopolitice în stabilirea obiectivelor și intereselor naționale proprii în viitor, au devenit astfel actorii principali pe scena politică a relațiilor internationale.

In secolul XX, conceptele, teoriile, premisele geopolitice au fost influențate mai mult de strategiile militare, ajungându-se astfel la o popularitate a lumii. Însă din motive obiective, nu a fost posibil ca aceste concepte să depășească stadiul de ipoteză și să fie aplicate în practică, acesta fiind tocmai factorul care a determinat transformarea conceptelor si teoriilor geopolitice in sec. XXI.

Aspecte istorice ale protocolului

Președintele Buchanan in 1860, cu ocazia vizitei prințului Walles de Waschington a considerat că ar fi în deplin de acord cu idealurile democratice ale națiunii daca toți americanii ar avea posiblitatea sa-l întâlnească, privilegiu care altfel ar fi fost rezervat doar unui cerc restrâns de personalități. Toată lumea a fost deci invitată prin presă la Casa Albă, pentru a-l saluta pe viitorul rege Eduard al VII-lea. S-a considerat că așa trebuia să se comporte o republică formată din cetățeni egali. Este ușor de ghicit că recepția a fost catastrofală “invitații” intrând și ieșind pe ferestre. Nimeni nu se intreabă care ar fi rolul protocolului într-o monarhie. Modul în care Ludovic al XVI-lea l-a utilizat pentru a-și întări autoritatea asupra statului este edificator în acest sens. Protocolul era un instrument de dominație sun slujba marelui rege și dădea informații asupra importanței relative a unora sau altora la curte. Ducele Saint- Simon, în Memoriile sale, a descries obiceiurile de la Versailles, unde cea mai mică distincție acordată de rege era semnul unei influențe sporite a celui care o primea, toți își disputau privilegiul de a asista la ceremonialul trezirii suveranului, pentru nobili și curteni, dreptul de a asista la una din cele șase etape ale toaletei de dimineață era ca și cum li s-ar fi acordat o distincție. Să ții sfeșnicul lângă patul monarhului era o onoare, semn al unei mari încrederi și deci al unei influețe de care observatorii erau obligați să țină seama pentru a ști cum să se comporte și în interesul lor. Pe vremea aceea eticheta servea drept mijloc de diferențiere între deținătorul demnității regale, nobili, ei înșiși deținători ai unei puteri acordate, și supuși asupra cărora se exercita autoritatea.

Odată cu marile schimbări când o ordine socială este înlocuită cu alta, se presupune respingerea formelor recunoscute de politețe și renunțarea la respectful față de instituții și de persoanele care le reprezintă sunt dovada acestei transformări de situație. Revoluția franceză este semnificativă din acest punct de vedere. “Dumnevoastră” devine este inlocuit cu tu, iar apelativul cetățean devine titlul fiecăruia, sunt abolite ordinele regale care perciclitează principiul de egalitate, atât de greu de câștigat. La sfârșitul secoului al XVII-lea în Franța regulile etichetei și ale protocolului unei ordini sociale datând de o mie de ani cad deodată îm desuetitudine și reapar, mai mult sau mai puțin caricatural, îm funcție de regimurile care se succed, republic, imperiu, monarhie, din nou impreiu, și îm sfârșit republic.

Această lungă perioadă de tranziție haotică, în care ce e vechi nu a dispărut complet, iar ce e nou nu a confirmat încă, se regăsește în incoronarea lui Napoleon I. Împăratul era ales cu plebiscite, dar, aidoma unui Bourbon, el era miruit cu uleiul sfânt al regilor de drept divin. Încoranat de papă, așa cum a fost si Carol cel Mare cu care Napoleon se compară prin destin, acesta totuși Împărat prin Constituția Republicii, el depunea jurământ în fața poporului, dar demnitarii imperiului vor depune jurământ de credință față de persoana sa. Fapt semnificativ, chiar hârtia pentru scrisori a admnistrației reflect ambiguitatea simbolurilor, acolo stă scris Republica Franceză și dedesubt, Napoleon împărat.

În perioadele de trecere de la o epocă istorică la alta, asistăm la apariția unui număr mare de comportamente care se bazează pe faptul că sunt contrare convențiilor anterior acceptate. Astfel, gestul spontan este considerat authentic, îm timp ce formalismul, pentru că este rezultatul unor reflecții, e perceput ca tristul instrument al unei strategii ipocrite. Anii șaizeci reprezintă o bună ilustrare a acelui fenomen. Tineretul epocii respingea tradițiile, numindu-le pe bună dreptatea convenții sociale, condiderându-le, în totalitate, drept obstacole în calea unor relații umane, era o luptă intre adevăr și minciună. Să te îmbraci cu haine militare, sa-ți lași barbă și plete, să stai jos mai degrabă decât pe scaunele din salon, să sfidezi manierele generației precedente, orice mijloc era bun pentru a ieși în evidență. Protocolul și eticheta au supraviețui acestor atacuri. Este adevărat că obiceiurile specific protocolului și etichetei au fost create în favoarea sistemelor puternic ierarhizate, și că autoritatea, recurge la practica la un aparat exterior destinat să impresioneze imaginația. Însă, o dată cu trecerea timpului, a trebui să acceptam ca orice irganizare social indifferent de regimul politic, face apel la istituții care au nevoie, pentru a-și îndeplini rolul, să recurgă la un formalism capabil să evoke funcția pe care o au și să-i faciliteze exercitarea.

Datorită responsabilităților ce îi revin în materie de pace sau război, justiție și poliție, educație, cultură sau în relație cu străinătatea, statul dispune de instrumente prestigioase, incomparabile: aparat militar, simboluri naționale, aparat guvernamental și clădiri oficiale. Nu există însă nici o organizație oricât de modestă, oficială sau nu – care să nu genereze propriile sale instituții. Prin prisma acelor elemente ale limbajului care au devenit inutile, înțelegem mai bine ce anume a fost înlăturat din protocol și etichetă. În dezacord cu semnificație lor original, vehiculând o realitate depășită, deveniseră vetuste. Pentru ele nu mai reușeau să reflecte realitatea, utilizarea, devenită o convenție lipsită de sens, nu putea să exprime decât ceva ce incetase să existe, în consecință ceva fals. Scopul pentru care noțiunile de protocol, etichetă, politețe și bune maniere au fost utilizare în trecut, apariția noilor condiții de viată, democrația înfloritoare în care se scaldă Occidentul, precum și cea în formare sau perfecționare în Europa Centrală și de Est, totul ne-a putut face să credeam că era vorba despre valori specific unui sistem depășit, deși acestea sunt inerente vieții în societate, face parte din complexitatea realității. Formalismul respectului acordat instituțiilor, cel pe care ființele umane il manifestă față de altele, reflect eforturile repetate din generație în generație pentru ca oamenii să beneficieze în comun de o civilizație înfloritoare. În capitolul prezent, mi-ar plăcea să explic obiceiurile protocolare care sunt cele mai răspândite și câteva din regulile de etichetă care le însoțesc, pentru a le putea înțelege mai bine și a ști să le utilizăm. E vorba despre obiceiuri care sunt folosite în societatea noastră, adică țin seama de instituțiile.

Protocolul și alte concepte legate de acesta

Protocol provine din doua cuvinte din greaca veche prôtos: primul și kollào: a lipi, adică ceea ceea ce este lipit întâi. Termenul se referea inițial la prima foaie lipită pe un sul de papirus, pe care erau scrise datele asupra originii sale. În secolul al VI-lea, cuvântul desemna prima pagină a unui document oficial, care îi autentifica originea. El a definit apoi, succesiv textul original al unui act de notariat, registrul în care sunt înscrise aceste texte și repertoarul modelelor folosite la redactarea textelor administrative. În cele din urmă, la începutul secolului XVII-lea, prin protocol se înțelegea o culegere de formule utilizate pentru a stabili corespondența între persooane, în funcție de rangul acestora. Ca sinonim al cuvântului document, protocol îmbracă două semnificații. El poate fi utilizat pentru a desemna un tratat, o convenție, procesul verbal al unei conferințe. Cuvântul poate, de asemenea să desemneze un formular utilizat pentru redactarea actelor publice. Este vorba despre un imprimat compus din întrebări sau din elemente de fraze și din spații care urmează să fie completare de cel ce redactează documentul. Această evoluție explică sensul de astăzi referitor la normele utilizate în activitățile oficiale, în special între personalitățile publice.

Protocol si diplomație

Așa cum preciza călugărul francez Mabillon în tratatul său “De re diplomatica”, în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea diplomația era știința diplomelor. Ea se ocupă cu studiul hărților și documentelor oficiale, numite diploma în limba latină. Semnificația termenului de diplomație care a rezultat de aici era aceea de știință a relațiilor internaționale, pe care diplomațoo aveau datoria să o aplice. Dincolo de originea sa istorică, funcția în sine există din timpur imemoriale. Așa cum susține și diplomatul englez Harold Nicolson, obiceiul se pare că a luat naștere cândva, în epoca preistorică, prin delegarea, de către triburi, a unor membri investiți cu rolul de parlamentari pentru a pune capăt luptelor atât de frecvente în acea vreme. În Evul Mediu, acest rol de intrmediar era destinat heralzilor, purtăttori ai blazoanelor stăpânilor lor în numele cărora acționau pe parcursul unui conflict. Ei erau nevoiți să traverseze liniile inamice, cu speranța că nu vor fi atacați înainte de a ajunge în tabăra adversă. Atunci, în ciuda ostilităților, acești trimiși investiți cu imunitate puteau să transmită părții adverese dorința de pace și să discute eventual condițille cu persoanele abilitate în acest scop. Această solie, care acționa în perioadă de criză a condus la apariția ambasadei permanente, acreditată pe lângî șeful unei națiuni străine. Pentru a avea certitudinea că agenții săi își vor putea îndeplini permanent misiunea de reprezentare, condițiile exercitării funcției lor sunt garantate printr-un ansamblu de măsuri: aceasta este utilitatea privilegiilor, imunităților și respectului care le sunt atribuite din oficiu. În activitatea lor cotidiană, diplomații, au relații permanente cu interlocutori investiți cu puteri diferite sau cu persoane care colaborează la exercitarea puterii. Ei înșiși au funcții de reprezentare a uneia dintre puterile cele mai încărcate de simboluri: statul care i-a fist mandatat.

Datorită exercitării acestei meserii de diplomat, au fost perfecționate manierele de a proceda în situații în care se află în acțiune persoane investite cu responsabilități publice. Normele s-au definitivat de-a lungul secolelor, fiind aplicabile în totalitatea situațiilor în care sunt implicați reprezentanții sau reprezentanțele diferitelor autorități: puterea politică, în primul rând, dar și puterea juridică, economică, intelectuală, militară sau culturală. În relațiile internaționale, protocolul se află în special în slujba egalității- cel puțin fomale – între națiuni, și a relațiilor pe care reprezentanții acestor le întrețin între ei. Înțelegem astfel legătura deosebit de strânsă între funcția de diplomat și rolul protocolului, care este un instrument al meseriei de diplomat. De altfel, convențiile elaborate în mediile diplomatice servesc drept modele de referință și în alte circumstanțe ale vieții publice.

Protocolul și etichetă

Domeniul de intervenție al protocolului cuprinde relații între puteri suverane a căror expresia desăvârșită este și statutul, indiferent dacă această suveranitate este ataât externă cât și internă, numai internă sau limitată doar la niște scopuri precise pe care stautul le urmărește. Tot din domeniul protocolului fac parte normele la care suntem obligați să apelăm în relațiile cu aceste puteri, și în general în sfera afacerilor externe. În afară de aceasta, protocolul privește raporturile ierarhice stabilite între instituții și în cadrul instituțiilor, raporturile dintre cei care dețin puterea și relațiile pe care subordonații le întrețin cu aceștia. În ceea ce privește eticheta, aceasta se referă la formalismul relațiilor dintre particulari, adică al relațiilor individuale, indiferent dacă acest raport este ierarhic sau nu. Deasemena, eticheta face parte din domeniul comportamentului în societate. Este o regulă de protocol ca șeful statului să prezinte o masă la care participă, dar nu a î-l intrerupe în timp ce vorbește, după cum, atunci când este vorba de monarh, a aștepta să ți se adreseze pentru a-i vorbi este o chestiune de etichetă. Primul se referă la exercitarea puterii, celelalte două țin de regulile de comportament care trebuie respectate față de un personaj subiect al unui tratament protocolar. Termenii de etichetă și protocol au totuși tendința de a se confunda. Dacă protocolul se aplică raporturilor instituționale, iar eticheta raporturilor individuale, în amândouă cazurile este vorba de raporturi întreținute în contextul vieții publice.

Întrepătrunderea acestori termeni este de altfel atât de mare încât normele stabilite pentru unul sunt utile și celuilalt, cu singura deosebire că în cazul protocolului, efectele sunt de constrângere. Neaplicarea acestora se poate solda cu consecințe negative care afectează ansamblul colectivității, în timp ce nerespectarea etichetei determină efecte limitate doar la persoanele în cauză. Un alt motiv al confuziei între cei doi termeni ține de cuvântul etichetă. La începutul secolului al XV-lea acesta desemta activitățile desfășurate la curtea unui suveran, redactate sun formă de listă pe o foaie – o etichetă – azi am spune o agensă. De la semnificația ce se petrece la curte și utilizarea cuvîntului a evoluat pentru a însemna cum se petrec lucrurile la curte. Eticheta la curtea lui Carol Quintul a rămas celebră pentru rigiditatea sa și multitudinea regulilor sale. Să mai adăugă, și că dacă în sens stric protocolul se aplică relațiilor între state, relațiile internaționale sau, în sens mai larg, activităților din viața oficială, este evident că elaborarea sistemelor democratice a determinat amenajarea unu spațiu public care, pentru a se exprima are nevoie de aplicarea unui formalism insipirat din protocolul statelor. În același timp, internsificarea relațiilor internaționale de totul felul consacrată de sistemul Națiunilor Unite, inclusiv actuala globalizare a piețelor, a antrenat o mulțime de manifestări publice care cer, din partea celor care răspund de organizarea lor,o cunoștere a normelor respectate din timpuri imemoriale și unui mod mai recent de aplicare al acestora adaptat în contextul contemporan.

În timp ce protocolul și eticheta sunt normative, politețea se referă la atențiile, atitudinel sau gesturile care tins să arate respectul față de celălalt, fiind în același timp și mijloace care garantează o luare de contract favorabilă. Civilizația fiind contrariul barbariei, vom spune despre un idivid politicos că este civiliza. Viața urbană ne obligă la raporturi sociale fracvente, se înmulțesc deci și normle care pot să asigure armonia relațiilor umane. În ceea ce privește buna-cuviință, aceasta exprima conformitatea față de normele considerate a fi corespunzătoarea, bunelee maniere fiind numai acelea care sunt conderate corecte, adică susceptibile să determine rezultatul așteptat spre deosebire de cele care nu ar putea să facă acest lucru. În toate cazurile este vorba despre mijloacele alese pentru a favoriza comunicarea. Însă când aceste mijloace reprezeintă un scop în sine sau nu mai sunt eficiente, ele vor conduce la manierism. Comportamentele sociale sunt tributare schimbarilor permanente care au loc în cadrul societății de viață ce comandă noi practici. Raportul dintre protocol și politețe ține de faptul că, o personalitate se va putea conforma imperativelor protocolului, fiind în același timp nepoliticoasă. Există o altă confuzie, deosebit de răspândită, anume că protocolul și bogășie înseamnă același lucru și că fără de candelabrele palatului Buckingham, cupolele aurite ale Kremlinului sau decorațiunile interioare ale unui castel din Renaștere, am fi limitați la un simulacru de ceremonial, la o caricatură a formelor de curtoazie sau de exprimare a diferenței. Asta ar însemna să uităm că esența atențiilor protocolare și a obiceiurilor etichetei nu are nici o legătură cu amploarea mijloacelor financiare.

A plasa invitații în funcție de rangul care li se cuvine, a stabili cine vorbesște si în ce ordine, a așeza potrivit simbolurile națiunilor respective sau a însoți un anume vizitator până la ușă sau până la mașină. Protocolul are utilitatea de a putea să asigure de o manieră eficace organizarea unei situații care altfel ar risca să fie amenințată de pericolul dezordinii. Succesul unei activități oficiale, ca orice reușită, este rareori rezultatul întâmplîrii, deși aceasta din urmă, nu există în sine, ci corespunde unei logici care îi este specifică. Termenul de ceremonie a desemnat mai întâi riturile unui cult religios și acest sens s-a păstrat. El s-a extins totuși la domeniul activităților publice profane, care necesită în mod obligatoriu un fast ieșit din comun. Stabilirea unui contact, menținerea sau întreruperea lui țin de capacitatea de a înțelege semnele de a le decoda și de a le respecta. Limbajul protocolului și al etichetei evoluează. Ca în orice comunicare, trebuie să se aibă grija evitarea unui vocabular depășit sau să impună unul nou, al cărui sens, prea personal, ar fi ermetic și eventual șocant, pentru că ar fi de neînțeles sau greșit interpretat. Respectarea regulilor referitoare la modul de tratare al personalităților în funcție de locul lor în ierarhie, de precăderea fiecăreia față de celelalte sau de reciprocitatea raporturilor lor folosește scopului protocolar, dar nu este destul pentru reușita unui eveniment oficial. Acestor reguli trebuie să li se adauge îndeplinirea normelor ce țin de etichetă, politețe și bune maniere, ăn general. Diferența ca și respectul nu cuprin doar obligații, ci și atenții care dezvaluie personalitatea gazdei și exprimă stima pe care o acordă interlocutorlui sau. O acțiune protocolară încununată de succes este rezultatul simbiozei acestor elemente, care concură la punerea în evidență a sensului pe care trebuie sa-l aibă un eveniment al vieții publice.

Protocolul în afaceri și ceremonialul diplomatic

Conversația

Conversația constiuie un element important în societate. Orice reuniune, întâlnire de afaceri, oricât de minuțios ar fi pregatită, riscă să devină plictisitoare în lipsa unei conversații interesante. Pentru obținerea unei atmosfere corespunzătoare gazda sau cel care a făcut invitația la o întâlnire de afaceri trebuie să se gândească din timp la organizarea acesteia, astfel incât între participanți să existe anumite puncte comune susținute de interese sau preocupări din același domeniu. Invitarea unui grup de oaspeți între nu se poate crea cu ușurință posibilitați de conversație bazată pe subiecte de interes comun poate compromite reușita unei acțiuni oricât de bine ar fi pregatită din punct de vedere organizatoric. Gazdele sau organizatorii unei asemenea acțiuni au obligația de a pregăti în prealabil fie cu problemele pe care au interesul să le discute cu oaspeții, având grijă ca un invitat să nu fie solicitat în mod repetat să poarte aceleași discuții cu mai multe persoane, fie studiind unele probleme pe care nu le cunoaște și despre care crede că se vor discuta sau dorește să le pună în discuție. Astfel, este recomandat, de exemplu ca la primirea de către șeful unei organizații de stat a unei vizite de prezentare sau de lucreu din partea unui coleg sau vizitator străin, gazda să se pună la curent cu datele mai importante despre țara de origine a oaspetelui și cu alte aspecte ce șin de activitatea oaspetului, ceea ce va ușura purtarea unei conversații plăcute și utile. Arta conversației nu poate fi însușită după anumite formule. Pentru purtarea unei conversații plăcute și eficiente se cer: o bună pregătire profesională și politică, cultură generală, tactică, atenție.

Protocolul și ceremonialul diplomatic

După cum am văzut protocolul este determinat de limite bine stabilite, cum ar fi elementele proprii de reglementare – uzanțele, normele sau elemtele de natură legală – nivelul de reprezentare sau bază materială, plafoanele admise de cheltuieli. În afara acestor limite se definesc curentele în aplicarea practică a protocolului, ce țin de considerente pur subiective, precum opțiunea conducătorului autorității statele sau administrative. Din acest punct de vedere, avem protocol ceremonios și protocol cordial. Conferințele reprezintă un o ustensilă de bază în dezvoltarea relațiilor internaționale și pentru a defini politicile și stategiile comune multinaționale, fie că au un caracter regional, fie la scară mai largă. Ele au și o utilitate în planul intern al statelor atunci când un concept, o politică sau o problematică acută se pune pune în dezbaterea publică. Ca gen ele se regăsesc atât în plan politic, statul cât și în cel științific sau al societății civile. Din punct de vedere al protocolului ne interesează conferințele desfășurate la nivel politic statal în spațiul național și internațional. Participarea la diverse acțiuni ce presupun servirea meselor într-un cadru larg sau restrâns impune un anumit comportament care trebuie să fie adecvat fiecărei situații. Nu sunt puține cazurile în care reușita unei afaceri sau angajarea, cât și promovarea în cariera profesională presupun depășirea cu succes a unui test (realizarea fără știrea celui testat) de comportare în timpul serrvii mesei într-un cadru oficial.

Ținuta fizică

Face parte din patrimoniul fiecărei persoane, drept pentru care nu este ușor a fi modificată. În cazul unor defecte fizice minore, dar mai ales a unor depreinderi necorespunzătoare, este necesar să se depună eforturi susținute prin exercirciții repetate pentru a se ajunge la o ținută fizică corectă. Salutul constituie o manifestare de considerație și de curtoazie față de o altă persoană. El constă în mimică, în expresia corporală și în ținută, o serie de aspecte ce îi pot complica sau modifica sensul de la o expresie de stimă până la o obligație formală.

Introducere in arta negocierilor

Orice societate, orice sistem social, pentru a se dezvolta, trebuie să se supună unor principii fie și numai din aspirația de a evita dezordinea. Plurivalența vieții sociale și economice, dar și în același timp și politice pe care le derulează agenții economici fac ca domeniul negocierii să se impună drept unul dintre cele mai emfatice atribute ale vieții contemporane de zi cu zi. Negocierea trebuie clasificată drept ce mai eficace modalitate de comunicare, având beneficiul că realizează, în cel mai scurt timp, efectul dorit. De fapt și de drept, negocierea stârnește de la faptul că fiecare latură are interese directe sau mai puțin directe pe care dorește să și le satisfacă în mod corespunzător. Atunci când cei doi participanți de afaceri au în vedere aspirații reciproce, negocierea se încheie oarecum ușor și poate fi recunoscută drept un succes, și în așa manieră contactele pot continua . Problema survine atunci când solicitările uneia dintre părți nu sunt luate în seamă, rezultatele negocierii nu sunt cele dorite sau așteptate. Negocierea, după cum indică și numele, este un process care presupune, și implică întrecerea, partenerii urmărind atât îndeplinirea unor interese comune, cât și unora contradictorii, iar această competiție la rândul ei, va permite înfruntarea atribuțiilor individuale în realizarea scopului propus.

Secolul XX, secolul experienței totalitare si al provocărilor democrației, este, in acelasi timp unul al dezvoltării tehnologiei și informației, al înarmării nucleare și terorismului. Dincolo de multitudinea inovațiilor politice, tehnologice și militare, aceste ultimile decenii ne-au relevat o perspectivă diferită. Negocierea pornește de la faptul că fiecare parte are nevoi și interese directe sau indirecte pe care vrea sa și le satisfacă. Negocierea presupune în cadrul inter-relației un set de concesii reciproce repetare până la atingerea echilibrului, pe care fiecare îl apreciază în funcție de informațiile de care dispune și de nevoile sale. Dintre formele de comunicare, negocierea este așadar, singura care cunoaște de dinainte urmărirea unui interes. Pentru a fi altceva decât interes sau egoism, acțiunile care țin de negociere, trebuie să admită, că nu este nimic mai normal pentru partener sau parteneri să urmărească același lucru, dar din punctul lor de vedere – interesul lor. În negociere, care este forma democrată de a te confrunta cu adversarul/partenerul, comunicarea are loc între egali în sensul că învinsul nu are ce negocia, el nu poate ridica pretenții. Termenul de negociere – cu sensul asemănptor celui de azi – apare înregistrat în secolul al VI-lea î. H. în Roma Antică, în vremea când oameni bogați și cetățenii liberi, însă care nu erau și nobili, constrâns să se ocupe de afaceri private sau realizau anumite funcții publice. Ei singuri își indicau îndeletnicirile și activitatea pe care o practicau.

Pe lângă toate acestea, în literatura de specialitate se gasesc trei explicații de natură generală ale negocierii. În primul rând este un proces în evoluție de ajustare prin intermediul căruia cele două părți, fiecare având obiectivele sale proprii, comunică împreună pentru a ajunge la un consend mutual satisfăcator care se concentrează pe baza interesului comun. În al doilea rând este o activitate în care se luptă cererea cu oferta în vederea parcurgerii unei înțelegeri care este reciproc avantajoasă, și anume la semnarea unui contract de vânzare-cumpărare. Și pe lângă acestea, constă în “acțiunea de armonizare a intereselor participanților prin cautarea unor soluții reciproc avantajoase” materializate prin semnarea unui contract.

Prin amploarea evenimentelor și consecințelor sale, cele 2 Războaie Mondiale impreună cu Războiul Rece au schimbat infățișarea politică a lumii. Odata cu ivirea actorilor internaționali distincți de statele-natiuni, ordinea globală a inceput să comporte numeroase modificări ce necesitau noi problematizări si soluționari in plan teoretic. In consecință, teoriile relatiilor internaționale au incercat sa includă anumite paradigme, evenimentele pe care istoria le aducea mereu in atentie. Paradigmei idealiste i-a corespuns perioada interbelică si a avut in centru constructia wilsoniana a Ligii Națiunilor, iar in scurt timp i-a urmat realismul politic, ce a avut un corespondent empiric de la inceputul celui de-al Doilea Război Mondial pana la finele Războiului Rece. Acesta și-a manifestat scepticismul cu privire la capacitatea organizațiilor internaționale de a reconfigura lumea politică dintre state, fapt dovedit de eșecul celei mai mari si mai promitătoare organizații de la aceea vreme, Liga Natiunilor.

Importanța negocierilor

Negocierea este un proces dinamic de ajustare prin care două părți, fiecare cu obiectivele sale, discută împreună pentru a ajunge la o înțelegere mutual satisfăcătoare pe baza interesului comun.Cei ce practică negocierea acționează adesea intuitiv, în moduri care sunt mai complicate decât ei realizează. Suntem de părere că până și cei mai sofisticați artiști ai diplomației și negocierii pot profita de diferențele dintre metodele lor și ale celorlalți, ei pot profita reflectând la problemele comune ale diplomației și negocierii, și cum aceste metode se răsfrîng asupra celor neimplicați, ei pot profita etichetînd conceptele cheie de revenire cum ar fi prețurile de rezervă, valoarea de schimb, câștigurile reciproce ți limita de eficiență. În acestă modalitate ei cîștigă o înțelege mai aprofundată a ceea ce ai fac și pot comunca mai bine celorlalți care au fost în același mod sensibilizați. Puterea de a negocia ne învață cum să procedăm în așa fel încât cealaltă parte să simtă mereu că nu a ieșit în pierdere. Deși folosite din timpuri foarte vechi, negocierile au fost stabilite drept modalitatea cea mai adecvată de rezolvare a diferendelor ce apar în raporturile dintre state în zilele noastre. În acest sens, dreptul internațional contemporan repartizează negocierile pe primul loc în cadrul practicilor de soluționare pașnică a conflictelor internaționale, această cerință fiind stipulata ca atare prin însăși Carta Națiunilor Unite. Aspectul negocierii internaționale care este cel mai des studiat este reprezentat de cultură. Există felurile interpretări asupra conceptului de cultură, cu toate acestea toate definițiile au două aspecte în comun. Primul prezintă cultura ca fiind un fenomen de grup, asta înseamnă că un grup definit de oameni împarte aceleași valori și credințe, având același comportament în societate, iar cel de-al doilea aspect se referă la faptul că aceste valori și credințe sunt învățate și transmise mai departe altor oameni.

Phatak și Habib (1996), doi profesori ai Universității de Management și Afaceri din Philadelphia indică ipoteza conform căreia există două situații de ansamblu care au o influență puternică asupra negocierilor internaționale spre deosebire de cele interne comerciale interne : contextul imediat și mediul.Contextul mediului se referă la acele forțe de mediu pe care niciunul dintre negociatori nu îi poate alterna sau modifica, iar contextul de mediu este independent de faptele pe care le-ar putea intrprinde negociatorii. Cel de-al doilea fapt contextul însă, include elementele asupra cărora negociatorii au un anumit comandă.

Evenimentele definitorii precum sfârșitul Războiului Rece, impun cugetarea asupra intamplărilor trecute și deseori, la o inlăntuire speculativă despre cum ar putea arăta lumea in viitor. Știrile internaționale adesea duc oamenii in eroare, sunt contrariați si nedumeriti, mai ales intr-o societate a exploziei informaționale și a lumii cibernetice. Pentru a da un raspuns cat mai corect posibil si pertinente, este imperios necesară lamurirea chestiunii dacă in relațiile internationale există factori sau cauze care să determine statele să actioneze intr-o anumită direcție si de ce se comportă intr-un anumit fel in raporturile cu celelalte state. Asupra acestor factori sau cauze, s-au pronunțat teoriticieni marcanti care au intemeiat anumite școli de gandire in domeniul relațiilor internaționale.

Un alt aspect care trebuie remarcat este că diversitatea de ʺfapte ʺ  considerate acum relevante pentru Relatiile Internationale s-a largit considerabil. Odată cu incetarea Războiului Rece, bipolaritatea si amenințarea cu razboiul nuclear general par să fi disparut, era evident că venise timpul pentru o noua agenda, precum și o abordare proaspată a abordărilor metodologice și teoretice.Relațiile diplomatice constituie un proces în care stabilirea lor este doar începutul. Acordul de stabilire a relațiilor diplomatice este un acord cadru, în baza căruia procesul se dezvoltă în continuare. Concomitent sau ulterior stabilirii relațiilor diplomatice statele pot începe să-și deschidă misiuni diplomatice. Când relațiile diplomatice iau amploare, cele două state pot veni în înfințarea de birouri și în alte localități, decât aceea în care se află sediul misiunii diplomatice. De asemenea cele două țări își pot acorda reciproc mai multe imunități și privilegii decât cele stipulate prin Convenția de la Viena. Cea mai profundă dezvoltare a relațiilor diplomatice se realizează prin înmulțirea și lărgirea funcțiilor diplomației. Se extind acțiunile de reprezentare, se amplifică negocierile, se adâncește colaborarea, guvernele se informează reciproc mai mult, interesele cetățenilor și ale statului se protejează tot mai bine, cooperarea pe plan internațional se întărește. Relațiile diplomatice cunosc de asemeni o largă dezvoltare și prin inmulțirea subiecților de drept internațional, prin afirmarea independenței și suveranității popoarelor. La fel de importantă este și dezvoltarea relațiilor diplomatice prin intermediul organismelor și organizațiilor internaționale. ONU și instituțiile specializate capătă noi membri. Se dezvoltă relațiile diplomatice în cadrul OSCE și se extinde diplomația prin organisme de cooperare regională.

Printre aspectele politice care au suscindat interesul față de această zonă se numără și rolul jucat de diplomație în planul politicii externe. Se poate porni de la o sumă de concepte și principii ferme ale politici interne și externe constând în preluarea inițiativelor și angajarea totală în abordarea intereselor externe precum și efortul jucat fără ezitare pe arena politică a lumii cu scopul de exprima interesele statului. Delimitarea acestei trasături poate fi facută după zonele de interes prin îndepărtarea axelelor disptelor zonale, conformarea față de prevederile legale internațonale, nerecurgerea la forța în reglementarea conflictelor,contribuția exprimată pentru înlăturarea divergențelor pe plan zonal și internațional.În baza acestor concepte s-a format treptat nuanțe specifice ale desfășurării și derulării actelor diplomatice, existența sa fiind ca o garanție de natură socială de exprimare la nivel internațional al formelor și intereselor entitaților statale. Amatorismul și improvizația în sistemul diplomatic implică riscuri imense și pot avea consecințe de o gravitate deosebita. Denumirea în funcții diplomatice a unor oameni a căror pregatire nu are nimic comun cu problematica existența în relațiile internaționale și nici o bună instruire va fi pus în situația să semneze acte prin care angajeaza statul, ale căror consecințe nu vor fi în masură să le inteleagă. Harta politică a lumii este o dimensiune dinamică în care s-au schimbat și se vor produce schimbări în multe privințe prin încheierea și desfacerea alianțelor, prin întocmirea și semnarea de noi acorduri și tratate, prin noi înțelegeri și noi forme de cooperare instituite, care nu de puține ori au fost încalcate sau modificate.

Prin respectarea fermă a regulilor și principiilor stabilității diplomația și actul diplomatic sunt coloana fundamentală pe care s-a sprijinit politica externă.Charles Maurice de Talley Perigort( 1754-1838), unul dintre cei mai diplomați ai Franței și ai lumii, a jucat un rol important în conturarea și adoptarea hotărârilor Congresului de la Viena (1814-1815). Congresul de la Viena delimita crearea unor forme stabile și a unor reguli ce caracteriză diplomația cu privire la autonomia, caracterul și relațiile specifice ale clasei alcătuitoare descriind-o în două ipostaze deschisă și secretă. Diplomații au un rol activ în convorbirile diplomatice în cursul cărora sunt dezvoltate importante resuse ca potențial subiect în sugerarea soluțiilor, mod de conveniență al partenerilor și implicit al convergenței intereselor reprezentate.

Rolul diplomației pe aria politică este o adaptare continuă la climatul și dezvoltarea societații umane. În zilele noastre interesul dominant îl constituie problematica economică ca formă evolutivă a confruntăriilor militare. Evoluția relațiilor comerciale în convenirea celor mai avantajoase tranzacții se arată ca o noua cale în crearea de noi monopoluri sau imperii ce pot schimba sau înclina axa lumii în favoarea lor.

Strategii și tactici de negociere internațională

În literatura de specialitate se prezintă adeseori faptul că în orice formă de conexiune inter- umană, este pusă în joc o strategie și tactică. Orice stil de negociere atrage o punere în față de dorințe și interese. Definită drept o linie de acțiune ce vizează efectele pe termen lung strategia este subordonată obiectivelor globale și finale și incepe intotdeauna ca un proces proactiv. Ea trebuie însă să comporte și capacitatea de a fi reactivă la informațiile noi, la măsuri neprevăzute. Aceasta reprezintă mișcări tactice imprevizibile, schimbari strategice de moment. În vederea realizării strategiilor tacticilor propuse se folosesc o multitudine de proceduri de negociere. Totalitatea procedeelor folosite în desfășurarea procedeelor propuse și folosite în desfășurarea procesului de negociere formează tehnicile de negociere. Aceste tehnici de negociere constituie instrumentul practic al negocierilor, reprezentand forme și scheme de acțiune ce se utilizează în vederea realizării diverselor tactici. Dacă strategia cuprinde obiectivele urmărite, tactica de negociere este acea parte a strategiei menite să stabilească mijloacele și formele de acțiune ce urmează să fie folosite în vederea realizării obiectivelor în cauză. În comerțul internațional, nu există nimic ce nu poate fi negociat și totul depinde de priceperea negociatorilor. Specialiștii cu experiență în negocierea internațională nu sunt ușor manipulabili. Ei sunt experți în adoptarea unei tactici sau a alteia și încearcă, apelând la zâmbete și strângeri de mână, să obțină cât mai multe concesiuni, și să obțină cât mai mult, în principal să-și atingă scopul dorit.

Strategiile de negociere cuprind ansamblul deciziilor care urmează să fie luate în vederea îndeplinirii obiectivelor urmărite și care țin seama atât de factorii externi, cît și de factorii externi.Strategie presupune ca negociatorii să posede o viziune practică asupra modului în care se va desfășura negocierea. Aceasta constă în modul de combinare și realizarea unui ansamblu de tactici și tehnici comerciale, în vederea realizării obiectivelor propuse. Prin tehnică se definește totalitatea demersurilor făcute de negociator pentru a-și atinge obiectivele. În comparație cu strategia, care presupune o viziune de ansamblu asupra obiectivelor și mijloacelor de realizare, tehnicile sunt metode prin care negociatorul abordează chiar conținutul negocierii.

Ele sunt deci legate de cursul negocierii. În comparație cu tacticile, tehnicile se caracterizează printr-o anumită constantă pe parcursul unei anumite faze a negocierii. Tacticile sunt prin definție legate de un moment scurt de timp și se folosesc în funcție de particularitățile și oportunitățile de moment ale negocierii. Tacticile constituie elementul flexibil al negocierilor, acestea putând fi adaptate la situațiile noi apărute în diversele etape ale procesului de negociere. Asigura dinamica procesului și sunt fie premeditate, fie spontane, cu rolul de a dejuca strategia oponentului și de a accentua posibilitatea de reușită. Dintre cele mai premeditate – la care se recurge în funcție de situație și de adversar – mai utilizate sunt tehnicile de comunicare eficace, trucurile de psihologie și capcanele retorice. În teorie și în practică există o mare varietate de negociere, unele foarte bine cunoscute și cu aplicare largă, iar unele mai puțin cunosctute, și aplicate rar, datorită efectelor pe care le pot avea asupra cursului negocierilor.

Rolul culturii în negocierea afacerilor internaționale

Oamenii care aparțin unor culturi diferite negociază diferit. Pe lângă faptul că se comportă diferit, oamenii din culturi diferite pot percepe și întregul proces de negociere diferit (cum ar fi factorii care trebuie negociați și scopul pentru care se negociază poate fi în contradicție). Oamenii din anumite culturi pleacă în procesul negocierii de la negocierea unor termeni generali, mai apoi urmând problemele specifice, în timp ce în alte culturi pornesc de la probleme specifice care duc la un acord general. De asemenea sunt unele țări care consideră că relațiile între negociatori sunt strict întâmplătoare, în schimb în alte culturi această relație este foarte importantă pentru părțile care negociază. Și felul în care conflictele sunt rezolvate diferă foarte mult de la o cultură la alta.

Cultura este un element foarte important de care trebuie să ținem cont atunci când avem de negociat afaceri importante cu alte națiuni. Aceasta își are rădăcinile adânc înfipte în cadrul fiecărei comunități și ghidează modul acesteia de a se comporta conform tradițiilor li obiceiurilor moștenite. Chiar dacă stilul negocierilor își are propria lui cultură, propriile tipare după care se ghidează în general oamenii de afaceri, cultura din care provin negociatorii lasă tot timpul o amprentă important care nu trebuie neglijată, deoarece de asta aceasta depinde în mare măsură rezultatul negocierii. Deși negocierea unei afaceri interne și negocierea unei afaceri internaționale au multe în comun, factorul care este întotdeauna present într-o negociere internațională și de obicei intr-o negociere internă este diferența de cultura dintre părți.

Cultura este format din straturi și elementele acesteia, comportamentul, atitudinile normele șo valorile formează serii de cercuri concentric, care sunt aranjate în ordinea importanței lor. Diferențele în valorile cultural pot apărea îm tranzacțiile internaționale și în relațiile ce au loc ocazional sau zilnic, și aceastea, se pot transforma din ceea ce pare o negociere se poate extinde prin modul în care părțile încearcă să îi facă față. Diferențele de cultură dintre cei care încheie afaceri pot bloca negocierile în mai multe moduri. În primul rând, se pot crea neînțelegeri în comunicare. În al doilea rând, diferențele cultural crează dificultăți nu numai în privința înțelegerii cuvintelor, dar și în interpretarea acțiunilor.

Cultura modifică într-o manieră pregnantă modalitatea în care societatea gândește , comunică și acționează, precum și felul hotărârilor pe care le iau și felul în care ajung la acestea. Deosebirile culturale dintre oamenii de la masa negocierilor pot zidi obstacole care împovărează sau chiar blochează procesul de negociere. Când ne referim la un popor, încercăm de fiecare dată să subliniem calitățile, și defectele acestuia. La fel se produce, și în cadrul negocierilor. Trebuie să analizăm din fiecare punct de vedere, și trebuie să fim pregătiți să răspundem provocărilor. Lumea negocierilor trebuie privită, prin prisma multiculturalismului social. Este o lume extrem de delicată, și sensibilă. De cele mai multe ori, aceste diferențe de cultură invocă anumite impedimente în ceea ce privește comunicarea. Trebuie privit întregul peisaj prin lumina unui antagonism, partea americană, europeană și asiatică.

Este un lucru comun faptul că japonezii, chinezii si coreenii iși acordă un timp de gândire, si reflexie în viața de zi cu zi, dar mai ales când este vorba de o decizie importantă. De aceea, negocierile cu oamenii diplomatici de pe continentul asiatic, devine de multe ori un drum greoi, și anevoios. Pe cealaltă parte, americanii privesc această lunga tăcere drept o nerespectare, ba mai mult drept un semn de nepolitețe, sau o tactică ingenioasă pentru a le afla intențiile. Pentru a nu fi victimele unei tăceri impunătoare, în acest timp americanilor le place să pună întrebări, să repete ce au zis, să aducă in discuție alte subiecte, iar părții asiatice îi vine greu să asimileze atatea informații, simțându-se presionati pentru a da un răspuns, și la rândul lor nesimțindu-se respectați. În timp ce negociatorii americani care nu experimentați pot fi uneori induși în echivoc de răspunsurile întârziate ale japonezilor, ei ajung la fel de stresați atunci când se află în negocieri cu alt popor din cauza întreruperilor constante, specifice oamenilor de pe continentul sud-american. Acesta este doar unul dintre multitudinea de exemple, fiecare dintre noi se diferențiază de omul de lângă el, este doar normal să fim atât de diferiți în cele mai multe dintre aspecte.

Din cauza imensei diversități culturale și a complexității acesteia, nici un negociator nu poate cunoaște și înțelege în totalitate culturile cu care interacționează. Ceea ce îi face însă mai ușoară ajustarea și previne conflictele este recunoașterea domeniilor specifice în care există diferențieri revelatoare și care pot avea un impact grandios asupra rezultatului negocieri lor.Pentru a crea punți de legături și a mărgini deosebirile de cultură este necesară deschiderea ambelor părți și de aspirația acestora de a coopera. Este incredibil de important ca toate părțile implicate in negociere să se simtă în largul lor și să înțeleagă relația drept una sigură, pentru că în caz contrar, dacă aceasta este privită ca drept una malițioasă pe termen lung, nu mai există deschidere și disponibilitate pentru cooperare. Așadar, una dintre prioritățile partenerilor de negociere trebui să fie garantarea celeilalte părți de intențiile temeinice și cinstite pentru a putea crea o relație îndelungată construită pe încredere și ajutorare.

În al treilea rând, considerațiile culturale influentează de asemenea, forma și substanța unei afaceri care se încearcă a fi încheiată. În lumea musulmană, diferențele de cultură se fac simțite în cadrul unei negocieri. Marea diversitate a culturilor lumii face imposibil pentru orice negociator, indiferent de aptitudini și experiența pe care o are, să înțeleagă intru totul toate culturile pe care ar putea să le întâlnească. La începutul sec XXI putem observa existența multor națiuni și culturi, dar principale neînțelegeri apar atunci când există mai mult categorii de culturi decât în situația unor naționalități diferite. Într-o lume în care afacerile au tendința de globalizare și se dezvoltă rapid, apropierea prin internet și asocierile politico-economice, abilitatea de a interacționa cu succes cu parteneri străini în sfera activitaților comerciale, diplomația și adaptările la condițiile actuale sunt percepute ca esențiale și de dorit. Interacțiunea culturilor și experiența internațională stau la baza îmbunătățirii relațiilor și reducerii neînțelegerilor.

Etica în cadrul negocierilor internaționale

Am inclus și acest mic capitol în lucrarea de dizertație, pentru că nu sunt puține sau rare cazurile în care o negociere ridică o serie de probleme etice. Pentru a stabili ce este potrivit din punct de vedere etic într-o negociere, voi distinge mai multe criterii pentru a judeca și evalua acțiunile unui manager, în special când se pune problema eticii. Există cel puțin trei standarde pentru evaluarea strategiilor și tacticilor folosite în afaceri și negocieri: etica, prudența și caracterul practice. Judecățile etice evaluează strategiile și tacticile în funcție de anumite standarde de comportament moral sau în funcție de ce este bine, și de ce este greșit. Judecățile prudente se bazează pe ceea ce este cel mai eficient – ce este benefic sau periculos pentru persoanele care realizează anumite acțiuni. Iar, judecățile practice se bazează pe cea mai ușoară sau rapidă modalitate de a realiza un anumit lucru în vedea realizării unui obiectiv. Discuțiile despre etică în afaceri tulbură deseori criticile eticii, prudenței și a caracterului practic pentru a judeca comportamentul – aceastea încearcă să stabilească ce este inteligent sau practic spre deosebire de ce este etic. În capitolele anterioare, am evaluat pe larg strategiile și tacticile de negociere în funcție de criteriile de prudență și caracter practic; Rezultatul cercetării indică faptul că deși unele tactici sunt departe de a fi oneste și adevărate, aceastea sunt considerate adecvate din punct de vedere etic în vederea atingerii obiectivelor. Totuși, multe alte tactici sunt de asemenea considerate nepotricite din punct de vedere etic și în afara granițelor practicii acceptate. În concluzie, consider că decizia de a folosi tactici etice sau lipstite de etică poate fi influențată de factori precum diferența dintre trecutul, personalitatea, veniturile sau sancțiunile dintre indivizilor asociate cu acțiuni etice sau lipsite de etică, relația anticipată cu cealaltă parte și normele sociale și culturale care dictează ce anume este adecvat sau nu într-o situație dată.

Stilul de negociere

Ca regulă generală, în practica negocierilor internaționale este bine ca fiecare negociator să-și dezvolte un stil propriu de abordare a strategiilor și tacticilor, de regulă în încercarea de a imita stilul altuia conducând la eșec. Fiecare negociator, separat, cel puțin în subconștientul său va adopta stilul colectiv impus de tradițiile și obiceiurile din țara sa. Diferențele de culturi naționale, tradițiile, deprinderile colective, obiceiurile, toate aceastea impun un anumit stil de comportament.

Stilul european – se difernțează pe mari zone geografice și economice, pe culturi, și chiar pe fiecare țară în parte. Astfel, stitul nemțesc este unul exact cu o pregătire riguroasă a negocierii, un stil clar, ferm și aproape matematic. Negociatorul german nu va face niciodată compromisuri radicale, dar nici nu are pretenții exagerate. Ofertele acestuia au aproape întotdeauna un caracter sacrosamit, diminuând la maximum rolul negociatorului. Stilul francez se caracterizează prin eleganță, elasticitate, multă cultură. Negociatorul francez preferă să parcurgă trei faze: faza negocierii – baza deciziilor, faza negocierilor de principii, care stă de fapt la finală, francezul devine ferm și puțin arogant. Cu toate acestea, propune să găsească soluții bine fundamentate, negocierea fiind considerată ca o competiție antagonistă, fără scrupule. Stilul englez – se caracterizează prin multă flexibilitate și înțelegere aparentă. În negociere, englezul, deși bine pregătit, pare amator și chiar naiv. El este de acord cu toate și cu nimic. Este deschis, prietenos, având un umor prietenos și de calitate. Se caracterizează prin punctualitate, politețe și mult protocol. Ei dețin informații pertinente și la zi, având fise pentru partenerii de negociere și scheme de negociere, pregătite în prealabil, astfel încât inspirația de moment joacă un rol minor. Stilul italian- este vesel, cald, prietenos si exploziv cu multe inclinații spre mituire. Negocierile încep cu mari introduceri, cu salutări ceremonioase. Italienilor le place să tocmească, chiar și atunci când sunt convinși că au făcut o treabă bună. De asemenea, dovedesc flexibilitate, dar, sub presiunea timpului și a altor factori își pierd repede răbdarea. De menționat că negociatorii italieni, ca și oamenii de afaceri din această regiune, apreciază protocolul bine făcut și mesele copioase. Stilul nord-european este un stil rece, reticent, precaut, liniștit. Nordicii vorbesc puțin, dar foarte consistent. Ei pot fi cuceriți mai ușor numai în fazele de început ale negocierii. În final, devin rigizi suspicioși și veșnic nemulțumiți. Ei speculează la maximum informațiile furnizate de un partener infatuat și slobod în declarații. Caracterizați printr-o solidă pregătire profesională, prin modestie și seriozitate, sunt punctuali și exacți în tot ceea ce fac. Pe cealaltă parte americanii se apropie ca stil de negociere de englezi. Stilul american este cel care domină în prezent literatura de specialitate. Negociatorul nord-american este mai puțin formalist, intrând direct în subiect, după ce în prealabil a încercat să creeze un climat cald, sincer, de încredere și sperantă. Americanul consideră că singul său patron este “profitul”. În general, stilul American este unul caracterizat prin exuberanță, professionalism, deosebită abilitate, urmărind atingerea, cu orice preț, a scopului propus, subordonat obținerii profitului. În ceea ce privește negociatorii din America Latină și de Sud, aceștia sunt mai mai puțini rigizi decât cei nordici, prefer negocierile purtate cu ocazia unor întâlniri protocolare, neoficiale. Manifestând o politețe cu totul exagerată recurg la elemente de ordin emoțional, pentru a-și convinge partenerii, fiind maeștrii în artele simulării. Stilul Asiatic este dominat de suspiciune și neîncredere față de vestici. Negociatorul chinez este cinstit și modest, dar bine pregătit și specializat la maximum. De obicei, negocierile cu chinezii sunt greoaie, dar o data ce a fost încheiată tranzacția, el își respect obligațiile. Negociatorii chinezi sunt gazdele ospitaliere, care știu să aprecieze complimentele, dar sunt reticenți față de tineri și femei. De regulă, echipele de negociere sunt numeroase și au în componență specialiști, experți și reușesc să obosească fizic si psihic partenerul de negociere. La japonezi negocierea cere multă experiență și răbdare, iar logica este rece.. Ei nu negociază niciodată cu cărțile pe față, fiind foarte vagi si neclari în declarații. La ei, ritualele legate de protocol sunt extreme de importante, partenerilor de negociere li se recomandă să fie îmbrăcați sobru, cu costum și cravat și să aiba intotdeuna asupra lor cărți de vizită. Un japonez nu spune niciodată un nu ferm, ci va da răspunsuri evasive. Stilul arab necesită crerea unui climat de ospitalitate desăvârșită. Este un stil al desertului, în care timpul nu contează. Este foarte important ca partenerul să câștige încredearea negociatorului arab. De cele mai multe ori, stilul arab este unul dezordonat, în aparență lipsit de o logică elementară. Deși purtate într-un climat amabil, un climat normal, sunt deze ocaziile în care arabii recurg la afirmații dure, care de regulă nu are nici o legătură cu negocierea. Negociatorul arab nu admite în nici un fel compromisuri oficializate, iar mita nu este exclusă în afaceri. Arabii apreciază în mod deosebit pe cei care le cunosc cultura și înțeleg modul lor de viață. Arabii consider că îi jignești dacă nu negociezi.

Conceptul și conținutul diplomației

Etimologic cuvântul diplomație vine de la grecescul diplóô care înseamnă „dublez”, desemnând acțiunea de a redacta actele oficiale sau diplomele în două exemplare, dintre care unul era dat ca scrisoare de împuternicire trimișilor, iar celălalt se păstra în arhivă. Cel care avea acest dublet era numit diplomat, iar activitatea diplomație. Baza diplomației este comunicarea gândurilor și a ideilor între guvernele statelor, și aceasta poate fi efectuată direct, între șefii guvernelor, sau indirect, prin intermediul corespondenței scrise sau a unui ambasador. Principalul obiectiv al oricărui stat în relațiile sale cu alte state este să conducă și să influențeze aceste relații în avantjul său maxim; dar, în același timp, fie chiar și numai în propriul său interes, el are responsabilitatea să formulize politicile sale față de alte state și să conducă relațiile sale în interesul armoniei mondiale, ajutând astfel prevenirea războaielor și risipirea bogăției. Formularea politicii externe este unul din aspectele politicii naționale și sarcina guvernelor, în timp ce ce managementul relațiilor internaționale și reconcilierea diverselor priorități ale politicii externe este sarcina diplomatului.

Ca să fim conciși, diplomatia reprezintă un soi de artă, în același timp o știintă si practica desfasurarii de negocieri intre reprezentantii unor grupuri sau state. Intr-un sens mai strict, termenul este in general aplicat în domeniul diplomatiei internationale, procesului complicat de relationare intre diplomații de profesie ce reprezinta pozitia oficială a unui stat, a unei organizatii internationale sau a unui alt actor pe scena politică internațională și care conduc negocieri pe subiecte printre care politică, cultură etc. Tema principală a acestor negocieri o reprezintă așa-numitele tratate internationale, care de foarte multe ori sunt ratificate de către factorii de decizie de ordine internă după ce sunt finalizate negocierile la nivel diplomatic, fapt ce scoate in evidență importanta activitatii diplomatice in relatiile internationale.

De cele mai multe ori insă, termenul „diplomatie” este destul de des gresit folosit drept sinonim pentru „politică externă”. Deosebirea constă în faptul ca cea din urma poate fi văzută drept baza pe care se desfasoara activitatea diplomatică, determinand obiectivele politicii extene a unui stat si relațiile cu alți actori pe scena internațională, pe cand diplomatia reprezinta doar unul dintre instrumentele ce sunt utilizate pentru atingerea acelor scopuri.

Știința este diferită de realitate. Ea are ca referință realitate, dar este total distinctă de aceasta, discursul științific constând în elaborarea unor obiecte intelectuale capabile sa explice, să dea seamă de respectiva realitate. Mai ales atunci când este vorba despre societăți umane, deosebirea dintre discurs și realitate trebuie facută cu maximă rigoare. Trebuie să luăm in considerare că discursul științific diferă în mod radical. Spre deosebire de limba folosită în mod cotidian de omul obișnuit, discursul științific are un caracter sistematic, și o coerență logică internă remarcabile. Dacă la nivelul exprimării cotidiene putem găsi numeroase contradicții, oamenii afirmând atât un lucru, cât și contrariul lui, discursul științific exclude orice urma de contradicție logică.

Importanța relațiilor diplomatice

Aceasta este recunoscută în totalitate, atât în dreptul internațional, cât și în practica statelor. Existența de relații diplomatice constituie o stare normală a raporturilor dintre două state. Relațiile diplomatice constituie unul din principalele barometre ale relațiilor generale dintre state. Puterea în relațiile diplomatice este reprezentată de statele ca subiect de drept internaționale. Relațiile diplomatice au caracter permanent, fiind stabilite pentru a dura un timp nedeterminat. În anumite cazuri, absența relațiilor diplomatice între state nu poate reprezenta o limitare a suveranității națiunii respective, nici nu constituie un obstacol în sprijinirea statului respectiv pentru admiterea într-o organizație internațională.

Diplomația politică prin care se urmărește promovarea intereselor politice ale unui stat (grup de state), în scopul garantării securității lui și apărării drepturilor fundamentale ale cetățenilor etc. În domeniul politic s-a detașat diplomația parlamentă- adică aceea desfășurată de către parlamentari. Ei pot acționa în numele propriului lor guvern sau în strînsă legătură cu acesta. Ei pot participa la analizarea situației de fapt dintr-o anumită țară, pot acționa pentru deblocarea unor negocieri (toate acestea fără angajamentul propriului guvern). Mai există și parlamentari interneționali care pot acționa fie individual (ca raportori ai unor comisii perlamentare), fie în grup (parlamentarii Adunării Parlamentare ai Consiliului Europei, ai Parlamentului European sau ai altor adunări parlamentare internaționale. În practica internațională regăsim o diplomație parlamentară internă (ex. Diplomația orientată către rezolvarea diferendelor dintre statele membre ale unei organizații), și o diplonație parlamentară externă (diplomație orientată catre rezolvarea problemelor externe ale unei organizații). Polivalența vietii politice și social-economice din zilele noastre, complexitatea relațiilor si natura activităților desfășurate de către oameni permit negocierii sa se impuna drept una din cele mai valoroase calități ale vieții cotidiene. In acestă conjunctură, negocierile reprezintă unul dintre răspunsurile chestiunilor complexe ce provin din nevoia creșterii permanente a relatiilor dintre oameni, a celor diplomatice, economice, in special. Ele sunt utile, intr-o mare măsura, eforturilor de ramificare a direcțiilor în domeniul business-ului, având rolul de a facilita raspunsul problemelor de natura complicată care vin odată cu aceste job-uri. Negocierea este prezentă în viața socială, care se manifestă in relațiile dintre diferite organizații, state, companii, dar si in viata personala a indivizilor.

Negocierea și eficacitatea folosirii acesteia pentru clarificarea neînțelegerilor internaționale este consecința dezvoltării normelor de drept internațional. Principiile de bază ale dreptului internațional apără cele mai importante valori pentru societatea internațională, pentru participanții la raporturile juridice internaționale și in general. Valori cum ar fi pacea și securitatea internațională, colaborarea dintre state, egalitatea suverană a acestora dar, in special, ființa umană care constituie obiect al preocupărilor societățiiinternaționale contemporane, reprezintă valori protejate de principiile fundamentale ale dreptuluiinternațional, valori care reprezintă esența, miezul dreptului internațional. Principiile din care rezultă extinderea tendinței de utiliza mijloacele pașnice de rezolvare a conflictelor sunt: principiul nerecurgerii la amenințarea cu forța sau la utilizarea forței și principiul reglementării pașnice a diferendelor.

Diplomația este, prin definiție, punctul de contact între două sau mai multe state suverane. Aceasta este o ramură a puterii publice care nu pot folosi, chiar în ultimă instanță, constrângere, și asta e singura; se poate acționa doar prin dialog, adică prin negociere. Termenul de diplomație a apărut în legătura directă cu Statul și puterea centrală. De atunci, persistă o tradiție statală care este indreptată către concepție de diplomație, și către negocierea diplomatică. Această realitate a evoluat în zilele noastre, și negocierea diplomatică este un fenomen care regrupează din ce în ce mai multi actori. În lucrarea prezentă voi încerca să-i defines, pentru a putea sublinia importanța crescândă a rolului diplomației intr-o lume care devine din ce în ce mai complex, și raporturi care se multiplică.

Negocierea diplomatică nu se reduce la un singur calcul: ea nu este o știință. Până la urmă, nu este decât un procedeu strategic pentru a atinge un obiectiv propus, nu este nici un instrument, și nici o tehnică. Teoria negocierii aparține domeniului sociologiei și psihologiei sociale, mai ales segmentului care studiază comportamentul uman în diferite situații sociale și modalitatea în care oamenii vor să apară în fața semenilor săi. Din punctul de vedere al individului care se prezintă în fața unei colectivități, se întâlnesc situații diferite, legate fie de dorința de a-i face pe ceilalți să gândească despre el la superlative, fie dorința de a-I convinge ca el îi apreciază în mod deosebit, fie alte situații referitoare la modul în care individual este tatat de societate. Comportamentul uman și mai ales perceperea acestuia stau la baza teoriei negocierilor al căror final îl determină.

Putem trata acest subiect din perspectiva faptului, că o mare populație a lumii, când se se refera la negociere – vorbește despre aceasta precum ar fi o artă, de aici și mult cunoscuta expresie “arta de a negocia” negocierea diplomatică, complexificată fiind de multitudinea de coduri, divergența punctelor de vedere, limbii și principiilor, rămâne un act de lingvistică si politică înscris în strategie, și structurată către o universalitate de către această oscilație între necesitatea strategiei, și necesitatea legitimității, constrângerea tehnică, și necesitatea normativă, căutarea puterii, și tensiunea către o norma general, și universal valabilă, negocierea în sine – toate aceste elemente alăturate, combinate, și amestecate formeaza o adevărată artă.

Părti ale diplomației există încă dintre cele mai vechi timpuri și se manifestă încă din Antichitate. Cuvântul de diplomație se răspândeste cu o dinamică impunatoare în zilele noastre și are o grămadă de înțelesuri, însă a început să fie utilizat din sec. XVII. Inițial unul dintre aceste întelesuri se referea la redactarea unei serii de documente oficiale, iar un exemplu de acest fel, era o așa-numită recomandare pentru cei ce plecau într-o misiune diplomatică. Persoana care purta cu sine acest fel de scrisoare a fost denumit diplomat, iar activitatea lui a fost numită diplomație. După câștigare independenței de stat, diplomația devine o instituție.

Până la al doilea război mondial, diplomația era un domeniu rezervat unor specialiști formați în acest scop printr-o ucenicie îndelungată. De atunci, lucrurile s-au schimbat mult. Presiunea conjugata a valurilor desfârșite de mișcări de migrație, accesibilității universale la mijloacele de comunicare, a renunțării la compartimentarea ansamblului sectoarelor vieții în societate și a globalizării recente a economiei, au făcut din reprezentanții diplomatici și consulari, ca și cei cei ai organizațiilor internaționale, interlocutori cu care contactele sunt acum frecvente.

Această expansiune face ca mulți dintre noi să devină agenți de relații internaționale pe durata unui proiect pe care dorim să ni-l realizăm sau pe baza unor activități cvasicotidiene. Totul este deschis: educația și afacerile, cultura și acțiunile umanitare, cercetarea și administrația. Astăzi, este firesc să avem de-a face cu diplomația. Ea și-a păstrat funcțiile și drepturile în domeniile clasice de intervenție, dar exercită de acum înainte un rol de favorizare a coerenței și armoniei în multidinea de schimburi care au loc în lume. Departe de a-și pierde din importanță, diplomații și funcționarii internaționali sunt mai numeroși, mai prezenți și mai activi ca niciodată.

Studiu de caz

Analiza negocierilor efectuate în scopul aplanării conflictului transnistrean până în momentul Memorandumului Kozak

Conflictul din Transnistria reflectă un subiect intens dezbătut, de o natura si delicatețe importante. O data cu aplanarea acestuit conflict începe o nouă epocă pentru politica moldovenească, și reprezintă o etapă majoră în integrarea Republicii Moldova drept un stat european, care ar putea sa asigure un trai mai bun cetățenilor săi. Negocierile ce au avut loc pe marginea acestui subiect sunt caracterizate de o însemnătate majoră si par a fi unica modalitate de a pune capat divergentelor intre Chisinau si Tiraspol. Am ales această perioadă de timp de aproape 15 ani, prin prisma dorinței lăuntrice de a mă familiariza cît mai profund cu conflictul din interiorul Republicii Moldova, și totodată să studiez amănunțit primele etape ale negocierii și medierii duse în contextul unui conflict internațional. Am vrut să analizez fiecare pas al unor tratative, și să urmăresc îndeaproape fiecare personaj politic de pe scena comunității internaționale. Observarea statelor puternice în raport cu cele mai puțin puternice este interesantă pentru sublinierea importanța protocolului și etichetei care trebui urmărite în acest context. În special, mi-am dorit sa cercetez această mică parte din istoria bogată a Republicii Moldova, și pentru am vrut să analizez felul și modalitățile de negociere în lipsa factorilor mass-media atât de puternici, rețelelor de socializare atât de agresive din ultima vreme, ci mai degrabă să cercetez aspectele socio-politice lipsite de orice urmă de promovare mediatică sau foarte mici la aceea vreme. În timp, dacă schimbările economice, tehnologice, sau de altă natură vor eroda stabilitatea sistemului internațional și vor submina poziția statului dominant, hegemon va rezulta un sistem instabil. De asemenea, dacă beneficiile sistemului hegemonic vor fi apreciate ca fiind insufieciente, oricum nu la nivelul așteptărilor, vor apărea, în mod firesc, pretendenți la poziția de hegemon. Teoriile realiste și neorealiste în domeniul relațiilor internaționale pun în discuție problema instabilității inerente a sistemului, și folosesc conceptul de echilibru al puterii pentru a prevedea viitoarele acțiuni și mutații pe scena mondială. Conform unei asemenea teorii, în fața unui hegemon există există două posibile căi de acțiune: echilibrarea (balancing – în engleză) și restricționarea (binding)În continuare , voi încerca sa analizez etapele de negocieri care au avut loc , evenimentele de pe arena internațională , documentele semnate între state ș.a. , care au avut vre-o răsfrîngere directă sau indirectă asupra acestei probleme. Echilibrarea presupune rezistență, refuz și formarea unei concentrări de putere în cooperare cu alte state slabe. Retrăgându-se din fața statului dominant, statele slabe se feresc de acțiunea directă a acestuia, și prin constituirea unei coaliții, contrabalanseazză puterea statului dominant. Restricționarea este exact opusul primei strategii, puterea statului dominant, statele slabe se feresc de acțiunea directă a acestuia, și prin constituirea unei coaliții, contrabalansează puterea statului dominant. Restricționarea este exact opusul primei strategii, puterea statului dominant fiind redusă prin utilizarea unui evantai de metode mai mult sau mai puțin evidente.

In continuarea acestei lucrări voi incerca să explorez etapele cele mai importante ale negocierii, cum s-au desfasurat acestea si insemnatatea lor în cadrul scenei politice internaționale. Sunt câteva etape care au avut o importanță deosebită pe care aș vrea să pun accent. Voi cerceta deci câțiva pași care au avut un specific propriu de preocupare asupra diferendului și care au avut propriile percepții în ceea ce privește procesul de negocieri.

Încercarea timpurie de a internaționaliza diferendul

Evenimentele importante dintre 1992 – 1999

Victoria comuniștilor din 2001 și consecințele acesteia

Memorandumul Kozak

Concluzii

A )Încercarea timpurie de a internaționaliza diferendul

Conflictul din Transnistria a răbufnit drept un conflict intern major în Republica Moldova, conducerea din acel moment făcand eforturi să aplaneze situația prin mijloace interne precum APELUL Guvernului Republicii Moldova către cetățenii din raioanele de pe malul stang al Nistrului, din 15 martie 1992 prin care se considera realizabilă speranța că se va putea ajunge la incetarea focului. In același timp, nici în cadrul comunității internaționale nu-și puteau imagina gradul de pericol și posibilele rezultae ale acestui conflict. Unicii actori notabili din unghiul lor de vedere in acea perioadă erau Rusia, considerată drept un succesor al „centrului” sau a Uniunii Sovietice și care era statul cu gradul principal de luare a deciziilor, și Ucraina, date fiind granițele comune și utilizarea teritoriului ucrainean ca un teritoriu de tranzit. De altfel , un rol important l-a jucat și Romania, care a susținut autoritățile de la Chișinău. În cadrul întâlnirilor de la Helsinki din 23 martie 1992 unde au participat Rusia, Ucraina, România și Moldova s-au înfăptuit primele încercări de reglementare a conflictului prin intermediul mijlocirii actorilor străini și a fost adoptată o declarație care privește principiile de reglementare pașnică a conflictului transnistrean. Pe parcursul întîâlnirilor ulterioare care au continuat în aceeași formulă s-a hotărât constituirea unei Comisii de Observatori pentru a inceta focul. Însă aceste tratative nu s-au încheiat cu succes, ci dimpotrivă situația a început să se înrăutățească și a condus la niște evenimente destul de tragice in Bender în mijlocul lunii iunie 1992.

Având în vedere expunerea destul de tensionată a situației, putem deduce că de aici au început principalele semnale de ajutor trimise de către Republica Moldova către comunitate internațională, și să se facă auzită. În primult rând a fost Adresarea Președintelul Mircea Snegur către Secretarul ONU Boutros-Boutros Ghali, din iunie 1992 cu solicitarea de a face cunoscută problema de către Consiliul de Securitate despre atacul forțelor armate rusești și a forțelor separatiste asupra orașului Bender, și totodată cererea unei posibile examinări de antrenare a mecanismelor CSCE pentru a menține pacea din Republica Moldova. Până la acel momente aceste aspecte erau considerate a fi de ordin intern.

Cu toate că, este posibil ca la Chișinău se realizeză rolul major pe care pare să-l aibă Rusiei ca parte in conflict, mai ales după implicarea directă a trupelor ruse și, in special, a tancurilor rusești, aceasta a fost cea care a semnat Acordul moldo-rus de incetare a focului din 21 iulie, după care Republica Moldova a intrat intr-o lungă si grea perioadă de negocieri, a cărei ostatic rămane intr-un fel și pană acum privind noile acorduri semnate cu Uniunea Europeană.

Evenimentele importante dintre 1992 – 1999

Odată cu semnarea acordului între Moldova și Federația Rusă, urmează să se creioneze principiile fundamentale de dezvoltare a Republicii Moldova ca stat, a cărei integritate teritorială și suveranitate trebuiesc respectate, și trupele rusești având obligația să părăsească teritoriul. Acest aspect a fost semnalat și în cadrul Conferinței de la Stockholm din Decembrie 1992 a CSCE, iar în feburarie 1993 a fost propusă idea constituirii unei misiuni CSCE (OSCE) în Republica Moldova.

Însă toate aceste propuneri care aveau drept obiectiv o reglementare a problemelor survenite în raioanele de Est a Republicii Moldova erau blocate de Federația Rusă, prin prisma acțiunilor și declarațiilor unor lideri transnistreni care s-au metamorfozat și au devenit o parte esențială a negocierilor în conflict. Sunt de părere că în ajutorul și complementarea afirmației mele de mai devreme este introducere seriei de referendumuri care aveau drept scop blocarea procesului de retragere a trupelor rusești din teritoriu, și odată cu referendumul din decembrie 1995 a fost adoptată constituția Republicii Moldovenești Nistrene, care a subliniat încă o data independența si suveranitatea acesteia. În tot acest răstimp, pe partea cealaltă și rușii au adoptat o politică și o atitudine mai agresivă în cadrul procesului de negociere și și-a atribuit poziția de „stat-garant” care devine oficil abia mai târziu.

Membrii puterii legislative rusești au devenit invitați de onoare la Tiraspol și totodată apărători acerbi ai liderilor Transnistriei la Moscova. In același timp, autoritățile Republicii Moldova au făcut eforturi majori în ideea de a rezona cu partenerii de dialog, conducerea de la Tiraspol și liderii Federației Ruse, – atat in cadrul discuțiilor bilaterale și la reuniunile in format mai lărgit, dar și cu ocazia forurilor internaționale, – să accepte ideea statutului unei „autonomii largi” pentru Transnistria in componența Republicii Moldova drept soluție-cheie pentru anihilarea conflictului. Eforturile de la Chișinău insă nici o șansă , nici in ce privește rezolvarea conflictului, dar nici în cazul retragerii trupelor ruse.

Din dorința reglementării procesului ce se caracterizase drept unul care stătea pe loc, noul Președinte al Republicii Moldova, Petru Lucinschi, la puțin timp luni de la instalarea in funcție, a semnat pe 8 mai 1997 “Memorandumul cu privire la bazele normalizării dintre Republica Moldova și Transnistria”, cunoscut și ca Memorandumul Primakov (Ministrul de Externe al Federației Ruse din acea perioadă). Alături de semnătura lui Lucinshi și-au pus semnăturile liderul de la Tiraspol Igor Smirnov, Președintele Federației Ruse Boris Elțin, Președintele Ucrainei Leonid Kucima, cu toții in prezența Președintelui in Exerci iu al OSCE, Ministrului de Externe al Danemarcei, Niels Helveg Petersen, care avea calitatea unui reprezentat al organizației internaționale ce trebuia să „analizeze și medieze” soluționarea problemei.

Conform dispoziției memorandumului de la Moscova, Moldova și Transnistria își luau răspunderea să-și „normalizeze relațiile” și să continue „stabilirea relațiilor juridico-statale” încadrat în componența unui „stat comun”, in cadrul frontierelor Moldovei sovietice, conform situației din ianuarie 1990.

Ansamblul însușirilor și ideile de bază a relațiilor celor două părți urmau să fie cuprinse in „statutul Transnistriei”, la crearea căruia părțile urmau să lucreze imediat după semnarea memorandumului, cu luarea aminte a tuturor ințelegerilor de principiu convenite anterior. Anticipand conversațiile de rigoare asupra statutului, Transnistria obținea dreptul de „a participa la realizarea politicii externe a Republicii Moldova in chestiunile care afectează interesele ei”, deciziile respective urmand „să fie adoptate cu acordul părților”. Chișinăul admitea, de altfel, dreptul Transnistriei de „a stabili și de a intreține de sine stătător contacte internaționale in domeniul economic, tehnico-științific și cultural, iar in alte domenii – cu acordul părților”. Părțile iși repetau angajamentele de a nu recurge la forță sau la amenințarea cu forța, de a-și rezolva divergențele doar prin maniere pașnice. Ele au întmpinat bunăvoința Federației Ruse și Ucrainei de a fi „state-garante privind respectarea prevederilor statutului Transnistriei”, s-au articulat in favoarea prelungirea acțiunilor de menținere a păcii și creării de către toți partenerii la negocieri a unui „mecanism de garanții”.

Din punctul meu de vedere, consider că acest act nu a fost unul total simetric, punctând mai multe avantaje pentru regimul politic de la Tiraspol in defavoarea liderilor de la Chișinău. Mai târziu, autoritățile ruse și reprezentanții transnistreni au utilizat în mod convenabil indicațiile acestui document de referință pentru înaintarea propriilor modele de soluționare a conflictului. De reținut în primul rând că în document nu s-a menționat în nici o clauză importanța respectării principiului suveranității, autonomiei și integrității teritoriale a Republicii Moldova. Unicul aspect de natură pozitivă pentru liderii moldoveni este “Declarația comună a președinților Federației Ruse și Ucrainei” odată cu prilejul semnării memorandumului in care se semnala că dispozițiile acestuia nu pot fi „interpretate sau aplicate ca fiind in contradicție cu principiul suveranității și integrității teritoriale a Republicii Moldova”, iar statutul special al Transnistriei urma să definească această regiune „ca parte componentă a Republicii Moldova, unită și teritorial integră”.

Construcțiile „normalizarea relațiilor” sau „conducerea Republicii Moldova și Transnistriei” puneau pe picior de egalitate autoritățile de la Chișinău cu liderii de la Tiraspol, iar noțiunea confuză și controversată de „stat comun”, practic impusă de Primakov, oferea oponenților Chișinăului posibilitatea de a pleda în continuare pentru o „confederație moldovenească” sau o „uniune a două state suverane”. In memorandum nu se spunea nimic despre necesitatea respectării principiului suveranității și integrității teritoriale a Republicii Moldova . Semnarea acestuia de către liderul statului ucrainean de la Moscova și a declarației adiționale vorbea clar și răspicat despre interesul feroce al Kievului de a juca un rol mai dinamic in legiferarea diferendului transnistrean.

Această perioadă a fost una destul de problematică și plină de suspans, in care Republica Moldova renunțat și a făcut mai multe , in încercarea sa de a rezolva conflictul transnistrean. Pe cealaltă parte, liderii din Transnistra, incurajați și sprijiniți de către Rusia, au reușit să blocheze și să împovăreze și mai mult procesul de legiferare.

c) Victoria comuniștilor din 2001 și consecințele acesteia

Succes partidului comunist moldovean în cadrul parlamentare din februarie 2001 și selecționarea lui Vladimir Voronin drept noul președinte al țării au stârnit inițierea unei perioade noi in procesul de legiferare.

Noii lideri de la Chișinău s-au angajat în a întreprinde o serie intreagă de dispoziții care avreau drept scop menite să arate o voință politică mai aprigă și mai determinată, decât cea din trecut, cu motivul urgentării rezolvării irevocabile a problemei din Transnistria, inclusiv prin luarea în considerare unor ideologii politice noi. In activitățile sale, Vladimir Voronin conta cel mai mult pe susținerea Federației Ruse, a cărei conducători trebuia să valoreze inaltul aport în cadrul demersurilor politice făcute in campania electorală, în avantajul instituirii limbii ruse drept limbă de stat, disponibilității pentru compromis și cedări in reglementarea conflictului. Câteva luni mai tarziu, este format Ministerul Reintegrării, care înlocuiește Comisia interdepartamentală de resort care activase anterior și Stabilește și întreține relații cu factorii internaționali implicați în procesul de reglementare a conflictului transnistrean și de reintegrare a țării, cu misiunile diplomatice ale altor state, acreditate în Republica Moldova, pentru asigurarea unei legături interactive în problemele reintegrării Republicii Moldova.În cadrul întîlnirilor ale liderului Vladimir Voronin cu președintele transnistrean Igor Smirnov, in primăvara anului 2001, au fost semnate patru protocoale și o declarație comună care privește concordanța legislației vamale, stimularea activității cibernetice.

Subiectul care a cauzat cea mai mare controversă dintre acestea a fost protocolul privind recunoașterea „mutuală” a actelor emise de instituțiile de resort, printre care se numărau și „pașapoartele” transnistrene. Dar, in scurt timp, atitudinea indulgenta și tolerantă a autorităților de la Chișinău s-a lovit de rolul dur și necruțător a liderilor de la Tiraspol, scopul cărora era de a obține recunoașterea independenței Transnistriei. În vara anului 2001, discuția și legăturile directe „la nivel inalt” intre Chișinău și Tiraspol au fost oprite temporar pe o perioadă lungă de timp, acestea fiind continuate abia în aprilie 2008. Cei doi parteneri s-au regăsit pe scena politică cauzând o punte de legătură destul de rece intre cele două maluri ale Nistrului. Stările de tensiune născute intre Chișinău și Tiraspol au prejudiciat relațiile moldo-ruse, insă nu au poticnit prelungirea dialogului dintre Chișinău și Moscova, pe care președintele moldovean se sprijinea mai mult. Din nou, pentru a completa spusele de mai devreme o reușită deosebită în acest sens este semnarea “Tratatului de prietenie” semnat de către președinții Vladimir Voronin și Vladimir Putin pentru a asigur cooperarea intre Republica Moldova și Federația Rusă. Acest eveniment politic are o simbilistică politică aparte prin prisma contextului eforturilor de legiifereare a conflictului transnistrean. Dar, în ciuda afirmațiilor de mai devreme prezența acestui tratat nu a împiedicat niciodata Federația Rusă să susțină din punct de vedere politic, financiar și militar liderii de la Tiraspol, arătându-și astfel o dihotonomie și un dublu stadardim politic, înfățisând spusel mai multor sociologi politici care exprimă ideea conform căreia partenerii de negociere își caută propriul interes și atingerea propriului scop, iar Rusia în acest context își arată suportul față de usn stat care întreprinde activități ostile împotriva unui “prieten”de al său.

În dorința efervescentă de a trece cât mai repede și eficace posibil peste conflictul din Transnistria cu o includere cât mai eficientă a mai multor factori internaționali, în contextul unui dezgust general a societății moldovenești împotriva modelelor de federalizare a țării ca posibil scenariu de reglementare a conflictului, președintele țării Vladimir Voronin introduce în vara anului 2002 niște discuții pe subiectul subiectul “federație asimetrică”. După cum sugerează și numele, această discuție vine în întâmpinarea federalizării țării cu scopul de a distribui puterea în mod asimetric între Tiraspol și Chișinău. În cadrul proiectului în cauză, au fost antrenați specialiști veniți din partea Federației Ruse, Ucrainei, OSCE, Tiraspol și Chișinău, regiunea din Transnistria ar primi privilegii caracteristice unor federații bine-cunoscute, dar nu în baza unui acord cu alti factori federali, ci în baza un act constituțional care trebuie să fie aprobat în urma unui referendum.

Drept rezultat, unui proiect asemenea acestuia a fost întocmit de un grup de specialiști internaționali aparținând OSCE și a fost prezentat în iulie 2002. Actul în sine reprezintă un tipar de împărțire a privilegiilor între Chișinău și Tiraspol, preluat din Constituția Rusiei, a fost întâmpinat cu entuziasm de către Chișinău, însă cum era de așteptat entuziasmul nu a fost împărtășit și de către Tiraspol. Din cauza ideologiilor politice antagonice, încercările Chișinăului care își dorea întregirea țării, au eșuat. În contextul acestor idei, în noiembrie 2003 urmeză să fie semnat documentul, cunoscut sub denumirea de „Memorandum Kozak ”(după Dmitrii Kozak – reprezentantul și al doilea om în ierarhie după Vladimir Putin, care a efectuat „diplomația de navetă” între Chișinău și Tiraspol pe durata procesului de elaborare a acestui document). „Memorandumul Kozak” nu a fost semnat datorită intervenției dinamice venind din exterior UE, SUA, OSCE. Ba dimpotrivă, ideea semnării acestui act a sensibilizat opinia publică din Republica Moldova și a provocat activități de protest de amploare.

Conform indicațiilor din actului in cauză reprezintă o cuantificare a noțiunii „statului comun” lansată de Eugen Primakov, problema din Transnistria urma să fie rezolvată în mod irevocabil prin „transformarea organizării de stat a Republicii Moldova in vederea edificării pe principii federative a unui stat unic, independent și democratic, definit in teritoriul frontierelor RSS Moldovenești la situația din 1 ianuarie 1990”.

În primul rând, Memorandumul Kozak admitea în prealabil dispariția statului Republica Moldova și nașterea „Republicii Federativa Moldovenești” în limitele frontierelor Moldovenești la 1 ianuarie 1990. „Republica Moldovenească Nistreană” urmează să se transforme devină „Subiect” al Federației și „formațiune statală” în componența ei. Pe când UTA Gagauză – doar „Subiect” al Federației. Acești doi „Subiecți” urmau să aibă rolul decisiv în formarea organelor centrale de conducere ale Federației. Pe când restul teritoriului statului federativ (ceea ce urma să rămână din teritoriul controlat la moment de Guvernul de la Chișinău) nu putea să-și formeze, spre deosebire de „Republica Moldovenească Nistreană” și UTA Gagauză, propriile organe de conducere, fiind guvernat de organele federale, în care reprezentanții celor două „Subiecte” urmau să dețină controlul total. În plus, Memorandumul Kozak urmărea statutul deopotrivă al limbii ruse cu cea „moldovenească” pe întreg teritoriu al noii Federațiii. Analiza „Memorandumului Kozak” arată, că Rusia are în gând drept dorință perclitarea definitivă profilarea de statalitate a Republicii Moldova și întemeierea unui stat artificial, care să fie ghidat din exterior de către însăși Rusia și cu prezența și financiară militară rusească garantată.

Modelul de „federație” propus în acest act presupune „transnistrizarea” întregului stat – extinderea practicilor nedemocratice existente în „rmn” asupra întregii „Republici Federative Moldova” și readucerea vorbitorilor de limba română la statutul unei minorități lipsite de drepturi . Or, dacă Federația Rusă va reuși să-i convingă pe partenerii din Uniunea Europeană cum că modelul „federativ” este singura posibilă formă de organizare postconflict a statului Republica Moldova, atunci Republica Moldova va fi surprinsă de această poziție comună a UE și Rusiei, fără a avea contraargumente convingătoare.

Mai mult, statutul juridico-constituțional și frontierele ale „Subiecților” nu puteau fi schimbate fără consimțământul lor. În schimb, Subiecții Federației urma să obțină dreptul de ieșire din componența ei, în baza unor decizii, adoptate prin referendum local. În Memorandumul Kozak a fost făcută mențiunea, că acest drept de ieșire din componența Federației poate fi realizat exclusiv în cazul adoptării deciziei de alipire a Federației la un alt stat, și (sau) în cazul pierderii definitive a suveranității de către Federație. Or, având în vedere comportamentul Rusiei în spațiul fost sovietic, acest drept condiționat la ieșire din componența Federației ale Subiectelor însemna că, la hotărârea Rusiei, acești doi Subiecți aveau dreptul să adopte decizii de plecare din Federație, devastând pe această cale statul „reîntregit”. Memorandumul Kozak de asemenea prevedea, că Rusia, Ucraina și OSCE vor pune la dispoziție garanții de respectare a acestui Memorandum, pe când Republica Moldova, înainte de desfășurarea referendumurilor separate pentru adoptarea Constituției Republicii Federative Moldovenești, urma să semneze un Acord cu Rusia cu privire la amplasarea pe teritoriul viitoarei Federații (până-n 2020) ale trupelor de pacificare și stabilizare ale Federației Ruse.

Consider ca punctarea acestor idei ale acestor principii de bază ale Memorandumului Kozak demonstrează că Federația Rusă, sub falsul motiv al soluționării conflictului din raioanele de Est ale Republicii Moldova încearcă să desființeze Republica Moldova drept de stat suveran, în limitele granițelor cunoscute de comunitatea internațională (frontierele RSS Moldovenești la 1 ianuarie 1990). Rusia dorește crearea unui pseudo-stat, cu modul de organizare internă a puterii centrale nefolositoare, și să poate să fie manipulat de către Federația Rusă prin cei doi „subiecți” ai săi, și cu prezența militară rusească garantată; Acest stat artificial, în cazul în care era fondat, putea să fie nimicit în orice moment prin propunerea „referendumului” în interiorul Subiectului Federației. Aparatele tehnologice de „apărare a drepturilor cetățenilor ruși”, în contextul prezenței trupelor rusești,pot fi puse în practică, în orice moment dorit de Moscova, pentru prejudicierea situației și inițierea „referendumului” respectiv cu un rezultat cunoscut din timp.

Însă acest memorandum nu a fost semnat iscălit din cauzaunor prevederi indicații apărute in ultima sută de metri la insistența Federației Ruse, dar și din cauza protestelor venite din partea participanți internaționali și a opoziției locale. Nesemnarea acestui document, care a dus la încordarea relațiilor ruso-moldoveneșsti, dar care în opinia mea a salvat totuși Republica Moldova de o rezolvare superficială, care ar fi modificat-o într-o formațiune statală căreia îi lipsește capacitatea de a-și remedia problemle interne în mod independent, și ar fi împins-o catre o dependență și mai agravată către Rusia. În contextul acestui plan politic, in anul 2005, in procesul de legiferare a diferendului din Transnistria au inceput să se manifeste mai activ Uniunea Europeană și Ucraina. Odată cu extinderea Uniunii Europene și instalarea frontierelor sale de Vest de Republica Moldova, care s-a produs la 1 ianuarie 2007, a contribuit exponențial la mărirea interesului Bruxelles-ului față de Republica Moldova și, implicit, față de conflictul transnistrean, văzut drept un punct periculos de încordare pentru intregul continent.

O dovadă convingătoare in acest sens este semnarea în feburuarie a anului 2005 a “Planului de acțiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană” și numirea in martie 2005 a reprezentantului special al Uniunii Europene pentru Republica Moldova. Planul de acțiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană conținea un paragraf deosebit în ceea ce privește conflictuldin Transnistria și de bunul progres al relațiilor de vecinătate cu Ucraina. După cum putem observa în cele câteva etape de transformare a Republicii Moldova, Rusia a avut un statut mai mult decât puternic în cadrul negocierilor, datorită stilului său de negociere intransigent și foarte dur. Ei nu și-au arătat adevăratele intenții decât la sfârșit, și asta nu întotdeauna. Aceștia au abordat o tactică inflexibilă, de-a dreptul zdrobitoare nelăsând partea moldovenească să-și argumenteze propriile dorințe. Ei au văzut această negociere drept o încercare o încerca de a obține o poziție cât mai avantajoasă de pe urma ambelor părți fără a face vreo concesie. Apoi, în tot timpul acestor negocieri, partea rusească și-a arătat din nou ambivalența principiilor sale, astfel semnând trate de prietenie cu Republica Moldova, în timp ce sponsoriza liderii din Transnistria cu muniție, arme și resurse financiare pentru a descuraja Republica Moldova în încercările ei de a-și reîntrăgi țara.Unicul lucru care l-au lăsat de înțeles rușii este că în ciuda faptului că sprijină atât o parte, cât și pe cealaltă, ca nu o vor întregită ca pe un tot unitar. Și mereu știu să utilizeze factorul timpui în favoare lor, tărăgănând și punând obstacole de fiecare dată când se prezintă situația. De cealaltă parte, liderii de la Chișinău și-au tot arătat vulnerabilitățiele și nu s-au dat în lături de la făcutul concesiilor pentru a veni în întampinarea liderilor moscoviți și celor din Transnistria. Fiind evident un stat mult mai mic, și dezbinat, cu puțină putere economică și financiară, nici nu prea a avut multe atuuri în această negociere. Având puterea de partea lor, a fost mai ușor pentru cei din Transnistria să-i manipuleze, prin prisma sprijinului de la Kremlin.

Conflictul din Transnistria nu poate fi analizat doar din punct de vedere geopolitic. În prezentul anului 2015, nu putem susține că factorul etnic a fost cel care a provocat conflictul dintre locuitorii celor două maluri ale Nistrului. Însă, în primă fază, odată cu risipirea Uniunii Sovietice și solidarității față de aceasta, considerentul etnic a fost utilizat în scopuri politice, și sunt dovezi care atestă manifestări xenofobe. Populația oarecum uniformă din acea perioadă s-a divizat în 3 mari categorii: rusolingvi, români și moldoveni. Coform politicii susținute de centrul unional, cetățenii de pe teritoriul Republicii Moldova, nu era întărită idea de modificare a RSS Moldovenești într-un stat independent. Absența precedentului de statalitate, politica forțată de rusificare, și de promovare a românofobiei, și alterarea memoriei istorice au avut un efect negative în procesul de construire a statului Republica Moldova. Mai mult, îndepărtarea intelectualilor și nivelul scăzut de cultură civica au avut conform părerii mele un aport si mai valoric în ceea ce constă procesul lent de dezvoltare al Republicii Moldova. Urmările acestor politici au fost destul de delicate în zonele centrale industrial din malul stâng al Nistrului.

Analizând din acest punct de vedere, consider că Federația Rusă a ales să se concentreze pe acele centre industrial, având în vedere statului îndoielnic al Basarabiei în Fosta Uniune Sovietică. Iar amplasarea unităților militare ale Armatei a 14-a din aceeașoi zonă a urmat întocmai politica descrisă.Prin urmare, în asemenea localități precum Tiraspolul procentajul persoanelor care venite din restul teritoriului URSS era mult mai mare decât media de pe partea dreaptă a Nistrului. Acești cetățeni erau mult mai afectate de românofobie și percepeau URSS drept de patria lor și negau de formă categorică perspectiva de transformare a RSS Moldovenești într-un stat autonom și independent. Ambasadorul Rusiei pune foarte mult accent pe scăderea intersului Federației Ruse pentru aceea zonă, însă elimină orice perspectivă de evacuare a trupelor rusești din raionele de est ale Republicii Moldova, iar asta reprezintă o periclitare la adresa Republicii Moldova, și o amenințare cu regimul de vize pentru moldoveni. În această situația dată, Moldova are două opțiuni: de a rămâne ușor îndoielnică în fața Rusiei, și să rămână dreptu un stat politic neîndeplinit sau șansa de a deveni un stat complet.

Cea de a doua opțiune implică foarte multe riscuri, și implică foarte multă voință politică și competență necesară pentru a lucra împreună cu partenerii săi la o strategie viabilă. În caz contrar planul statalității Republicii Moldova va rămâne doar un proiect neîmplinit, cu riscul periclitării ireversibile într-un viitor apropiat. În paralel, liderii de la Chișinău sunt nevoiți să sublinieze politicile care vor duce la coroziunea regimului din partea stângă a Nistrului, la neglijarea și eliminarea din procesul politic a persoanelor care se opun reîntregirii Republicii Moldova. Inclusiv, se insistă asupra inițierii și menținerii unui dialog onest cu diferite segmente ale populației din stânga Nistrului, transformând pe această cale pe cât mai mulți locuitori ai raioanelor de est ale Republicii Moldova în susținători efervescenți ai procesului de reîntregire a țării.

O atenție întărită asupra aspectelor citată ar putea contribui la rezoluția cat mai rapidă și profitabilăa conflictului transnistrean. Totodată, aceste măsuri, de rand cu altele, destinate și teritoriului de pe malul drept al Republicii Moldova, ar duce la ridicarea nivelului de trai, la dezvoltarea regiunii in ansamblu, precum și la intărirea securității in Europa.

Concluzii

.

Bibliografie:

Anselm L.Strauss “Negotiations: Varieties, Processes, Contexts, and Social Order”. San Francisco: Jossey-Bass,1978, p.23

Carpinschi, A. Margarit, D. – “Organizatii international”e, pp. 12-13

Caraiani Gh., Valeriu Potecea – “Negocierea în afaceri internaționale – Strategii, tactici, uzanțe diplomatice și de protocol”, Ed. Wolters Kluwer Romania, pp. 13-14

Dobrescu, Paul – ʺGeopolitcăʺ – Ed. a-2-a, Bucuresti, 2008, pp. 33 – 36

Dupont Christophe”Negotiation as Coalition Building” In International negotiation. Netherlands: Kluwer Academic Publishers, 1996, vol.I, nr.8, p.11

Finnemore M. “National Interests in International Society”, Ed. Cornell University Press, 1996, pp. 35-70

Geamanu G, Dreptul internațional contemporan, vol. II, Ed. Didactică și Pedagogică, 1975, p.26

Hans J Morgenthau “Politica intre natiuni” Ed. Polirom, Bucuresti, 2007, pp. 430-435

Ioan Deac “ Introducere in teoria negocierii”Ed.Polideia, București, 2002,p.9

John J. Mearsheimer and Stephen Van Evera, "When Peace Means War" New Republic, December 18, 1995, pp. 16-25

J. Ikenberry, Strategic Reactions to American Preeminence: Great Power Politics in the Age of Unipolarity, National Council Intelligence Service, 2003

Mark J. Gismondi, “Ethics Liberalism and Realism in International Relations (Routledge Advances in International Relations and Global Politics”, 2008, p.19

Mazilu D “Tratat privind teoria și practica negocierilor”, Ed. Lumina Lex, București, 2002, p,8

Mecu G. D. “Negociere, comunicare, diplomatie si protocol in relatiile economice internationale” Ed. Alfa, București, 2011 pp. 58-90

Mecu D. G. “Negociere, comunicare, diplomatie si protocol in relatiile economice internationale” Ed. Alfa, București, 2011 pp. 58-90

Onuf N „Constructivism: A User’s Manual”. In international Relations in a Constructed World” Ed. New York, 1998, pp.58-78

Pistol Gheorghe, Pistol Luminița”Negocieri comerciale:uzanțe si protocol”. Bucuresti:Tribuna Economică, 2000, p.7

Robert P.”Dicționarul Micro Robert” Paris: Garnier – Flammarion, 1973, pag 704

Pistol Gheorghe, Pistol Luminița”Negocieri comerciale:uzanțe si protocol”. Bucuresti:Tribuna Economică, 2000, p.7

Mazilu D “Tratat privind teoria și practica negocierilor”, Ed. Lumina Lex, București, 2002, p,8

Vasile Stati “Istoria Moldovei” Ed. Vivar- Editor, Chișinau, 2002 – pp.383 -411

Williams H. „The Idea of a Liberal-Democratic Peace”. In the Edinburgh Companion to Contemporany Liberalism, Ed. Edinburgh University Press, pp.241-252

Wendt, A „”Anarchy Is What States Make of It: The social Construction of Power Politics”, 1992, pp.425-426

Zartman W “The50 percent solution”, New York, Ed.Anchor Book, 1976, p.74

Webografie

http://www.un.org/Overview/SG/sg6bio.html – site consultat in data de 09.06.2015

http://www.larousse.fr/dictionnaires/francais-anglais/persona_non_grata/662286 – consultat în data de 05.06.2015

www.transnistria.md/ro/articles/0/536/5 – consultat în data de 04.05.2015

Vasile Stati “Istoria Moldovei” Ed. Vivar- Editor, Chișinau, 2002 – pp.383 -411

http://www.diplomatie.gouv.fr/fr/le-ministere-et-son-reseau/metiers-de-la-diplomatie/l-activite-diplomatique-en-poste/article/negociation – site consultat in data de 14.01.2015

http://www.csce.gov/ – site consultat în data de 09.06.2015 http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-s-format-republica-moldoveneasc-nistrean – consultat în data de 09,06,2015

http://www.osce.org/moldova/42309?download=true – consultat în data de 05.06.2015

Tratatul FACE, influența lui asupra Republicii Moldova http://victoriaboian.unimedia.md/?tag=tratatul-face.com – consultat in data de 04.06.2015

http://cancelaria.gov.md/category.php?l=ro&idc=378 – consultat în data de03.06.2015

http://www.mfa.gov.md/img/docs/lista_tratate_bilaterale.pdf – consultat in data de 02.06.2015http://cyber.law.harvard.edu/people/tfisher/1970%20Dupont.pdf – consultat în data de 08.06.2015

http://www.ipp.md/public/files/Publicatii/2010/1Nantoi_pdf.pdf – consultat în data de 03.05.2015

http://www.ipp.md/public/files/Publicatii/2010/1Nantoi_pdf.pdf – consultat în data de 03.06.2015

http://www.mid.ru/brp_4.nsf/0/7D1BEC3C25B34D7EC3256ECB004647E4 – site consultat în data de 09.06.2015

Bibliografie:

Anselm L.Strauss “Negotiations: Varieties, Processes, Contexts, and Social Order”. San Francisco: Jossey-Bass,1978, p.23

Carpinschi, A. Margarit, D. – “Organizatii international”e, pp. 12-13

Caraiani Gh., Valeriu Potecea – “Negocierea în afaceri internaționale – Strategii, tactici, uzanțe diplomatice și de protocol”, Ed. Wolters Kluwer Romania, pp. 13-14

Dobrescu, Paul – ʺGeopolitcăʺ – Ed. a-2-a, Bucuresti, 2008, pp. 33 – 36

Dupont Christophe”Negotiation as Coalition Building” In International negotiation. Netherlands: Kluwer Academic Publishers, 1996, vol.I, nr.8, p.11

Finnemore M. “National Interests in International Society”, Ed. Cornell University Press, 1996, pp. 35-70

Geamanu G, Dreptul internațional contemporan, vol. II, Ed. Didactică și Pedagogică, 1975, p.26

Hans J Morgenthau “Politica intre natiuni” Ed. Polirom, Bucuresti, 2007, pp. 430-435

Ioan Deac “ Introducere in teoria negocierii”Ed.Polideia, București, 2002,p.9

John J. Mearsheimer and Stephen Van Evera, "When Peace Means War" New Republic, December 18, 1995, pp. 16-25

J. Ikenberry, Strategic Reactions to American Preeminence: Great Power Politics in the Age of Unipolarity, National Council Intelligence Service, 2003

Mark J. Gismondi, “Ethics Liberalism and Realism in International Relations (Routledge Advances in International Relations and Global Politics”, 2008, p.19

Mazilu D “Tratat privind teoria și practica negocierilor”, Ed. Lumina Lex, București, 2002, p,8

Mecu G. D. “Negociere, comunicare, diplomatie si protocol in relatiile economice internationale” Ed. Alfa, București, 2011 pp. 58-90

Mecu D. G. “Negociere, comunicare, diplomatie si protocol in relatiile economice internationale” Ed. Alfa, București, 2011 pp. 58-90

Onuf N „Constructivism: A User’s Manual”. In international Relations in a Constructed World” Ed. New York, 1998, pp.58-78

Pistol Gheorghe, Pistol Luminița”Negocieri comerciale:uzanțe si protocol”. Bucuresti:Tribuna Economică, 2000, p.7

Robert P.”Dicționarul Micro Robert” Paris: Garnier – Flammarion, 1973, pag 704

Pistol Gheorghe, Pistol Luminița”Negocieri comerciale:uzanțe si protocol”. Bucuresti:Tribuna Economică, 2000, p.7

Mazilu D “Tratat privind teoria și practica negocierilor”, Ed. Lumina Lex, București, 2002, p,8

Vasile Stati “Istoria Moldovei” Ed. Vivar- Editor, Chișinau, 2002 – pp.383 -411

Williams H. „The Idea of a Liberal-Democratic Peace”. In the Edinburgh Companion to Contemporany Liberalism, Ed. Edinburgh University Press, pp.241-252

Wendt, A „”Anarchy Is What States Make of It: The social Construction of Power Politics”, 1992, pp.425-426

Zartman W “The50 percent solution”, New York, Ed.Anchor Book, 1976, p.74

Webografie

http://www.un.org/Overview/SG/sg6bio.html – site consultat in data de 09.06.2015

http://www.larousse.fr/dictionnaires/francais-anglais/persona_non_grata/662286 – consultat în data de 05.06.2015

www.transnistria.md/ro/articles/0/536/5 – consultat în data de 04.05.2015

Vasile Stati “Istoria Moldovei” Ed. Vivar- Editor, Chișinau, 2002 – pp.383 -411

http://www.diplomatie.gouv.fr/fr/le-ministere-et-son-reseau/metiers-de-la-diplomatie/l-activite-diplomatique-en-poste/article/negociation – site consultat in data de 14.01.2015

http://www.csce.gov/ – site consultat în data de 09.06.2015 http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-s-format-republica-moldoveneasc-nistrean – consultat în data de 09,06,2015

http://www.osce.org/moldova/42309?download=true – consultat în data de 05.06.2015

Tratatul FACE, influența lui asupra Republicii Moldova http://victoriaboian.unimedia.md/?tag=tratatul-face.com – consultat in data de 04.06.2015

http://cancelaria.gov.md/category.php?l=ro&idc=378 – consultat în data de03.06.2015

http://www.mfa.gov.md/img/docs/lista_tratate_bilaterale.pdf – consultat in data de 02.06.2015http://cyber.law.harvard.edu/people/tfisher/1970%20Dupont.pdf – consultat în data de 08.06.2015

http://www.ipp.md/public/files/Publicatii/2010/1Nantoi_pdf.pdf – consultat în data de 03.05.2015

http://www.ipp.md/public/files/Publicatii/2010/1Nantoi_pdf.pdf – consultat în data de 03.06.2015

http://www.mid.ru/brp_4.nsf/0/7D1BEC3C25B34D7EC3256ECB004647E4 – site consultat în data de 09.06.2015