Emisiunile DE Divertisment LA Tv
EMISIUNILE DE DIVERTISMENT LA TV. ANALIZĂ COMPARATIVĂ
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I: DIVERTISMENTUL LA TV. ASPECTE TEORETICO – DEFINITORII
I.1. Forme de manifestare a TV în societatea contemporană
I.2. Specificul emisiunilor de divertisment la TV
CAPITOLUL II. FORME DE REALIZARE ȘI PREZENTARE A EMISIUNILOR DE DIVERTISMENT LA TV
II.1. Analiza comparativă a emisiunilor ”Românii au talent” și ”Moldovenii au talent
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
BIBLIOGRAFIE
Introducere
În ultimii ani TV din Republica Moldova cunoaște o dezvoltare vertiginoasă. Această dezvoltare poate fi observată prin tendința instituțiilor mediatice de a realiza materiale și lucrări cât mai atractive și inedite. Acest lucru se datorează și factorului concurențial de pe piața jurnalistică. Au apărut mai multe portaluri de știri și de divertisment, sunt formate agenții de știri și posturi de televiziune specializate iar cele vechi se mențin pe poziții și lansează produse noi.
Presa audiovizuală a dat naștere la unele ambiguități conceptuale. Spre exemplu, care sunt raporturile dintre termenii unui tandem, utilizat destul de frecvent în producția de televiziune – gen/format TV? Devine tot mai vizibil faptul, când ultima noțiune din acest binom încearcă s-o substituie pe cea dintâi. Este justificată o asemenea tendință sau, mai exact, în care cazuri este oportună? Și înca ceva. La ora actuală, capătă proporții – deja îngrijorătoare – un fenomen fără precedent, de intensă comercializare a culturii audiovizuale. Cei mai vehiculați termeni pe piața de produse media sunt„proiect”, „format” și „rating”. Prima dintre aceste noțiuni desemnează traseul de materializare a unei producții TV – de la stadiul de idee/scenariu literar (ca acte intenționale) la programul audiovizual propriu-zis, pe când formatul de televiziune stabilește „regulile jocului”. Iar conceptul de rating a devenit o formulă aproape magică (universală) în cuantificarea reușitei unui mesaj de televiziune.
actualitatea temei;
Actualitatea temei. Televiziunea, îmbinând transmiterea imaginii și a sunetului, este cel mai utilizat canal mass media. Iar, imaginea fiind văzută ca o oglindă ce reflectă realitatea, conferă credibilitate televiziunii.
Odată cu crearea și dezvoltarea internetului apar tot mai multe oportunități pentru TV atât în realizarea materialelor și transmiterea lor către public cât și pentru a se autopromova. Internetul sau mai bine zis mediul on-line, a dat naștere unui mediu hibrid pentru toate tipurile de media (radio, TV, presă scrisă), care la rândul lui a pus bazele unor noi metode de transmitere a informației. Actualitatea temei studiate rezidă și din faptul că odată cu dezvoltarea rapidă a societății, cu apariția noilor tehnologii informaționale și de comunicare a crescut, tot mai mult, necesitatea oamenilor de a fi informați, cât mai rapid și corect despre tot ce se întîmplă în lume. Totodată, au crescut și exigentele publicului vis-a-vis de informația prezentată de mass-media.
În acest context TV a cîștigat teren imens în realizarea și prezentarea emisiunilor de divertisment. Tema lucrării, este actuală atat timp cât televiziunea, este una dintre principalele surse de informare, de educare, de socializare și de recreare a publicului, iar productia ei este o marfă, care trebuie sa satisfacă anumite cerințe pentru a fi solicitată și menținută pe piața, în condițiile concurenței, indiferent de statutul pe care îl are.
Scopul și obiectivele investigației.
– Conturarea unui tablou complet al temei.
– Sintetizarea informației teoretice deja existentă în domeniu.
– Cercetarea relațiilor existente între emisiunile de diferite domenii.
– Examinarea formelor de realizare a emisiunilor de divertisment la TV.
– Examinarea specificului emisiunilor de divertisment la diferite posture TV.
– Cercetarea tendițelor de medatizare a divertismentului.
– Identificarea etapelor de realizare a emisiunilor de divertisment la TV.
– Examinarea structurii emisiunilor de divertisment.
– Analiza preferințelor și intereselor informaționale ale publicului;
– Studierea gradului de încredere a individului față de informația mediatizată;
Un alt obiectiv îl constituie și aprecierea potențialului TV din perspectiva locului și rolului ei în societate.
Elucidînd acești factori, prin prisma investigațiilor teoretice și empirice, se relevă necesitatea exploarăriiacestui subiect.
Prin intermediul prezentei lucări urmărim scopul de a evidenția specificul emisiunilor de divertisment la TV în raport cu alte domenii.
Suportul metodologic al lucrării;
Pentru îndeplinirea sarcinilor propuse întru realizarea lucrării de față, am utilizat mai multe metode atît cantitative cît și calitative de cercetare științifică.
Observația directă – definită ca metodă științifică de colectare a datelor, în vederea dezvăluirii interferențelor sociale și psihologice, pentru a verifica, ipotezele sau pentru a descrie sistematic și obiectiv aumite evenimente din perioade bine stabilite. Observația este principala metodă de cercetare, cerințele esențiale ale căreia sunt: obiectivitatea, veridicitatea evaluării sociale. Observația înseamnă a examina un proces, a face constatări și remarci referitor la ceea ce a supus examinării, metodă la care am apelat destul de frecvent pentru a veni cu diferite concluzii pertinente legate de specificul divertismentului în TV.
Metoda istorico-descriptivă a fost utilizată pentru a descrie și prezenta evenimentele legate de dezvoltarea posturilor TV precum și a contextului în care s-au afirmat
În continuare, expunerea s-a bazat pe metoda analizei și anume pe compararea diferitor fapte, opinii, declarații și observații care au contribuit în mod esențial la posibilitatea de a avea o opinie proprie despre subiectul tratat.
Aplicarea medodei inductive și deductive oferă posibilitatea de a trage concluzii relevante la aceeași temă.
Metoda deductivă, care indică capacitatea și gradul de înțelegere a ceea ce se constată, precum și prezența spiritului analitic, care permite la rîndul lui, utilizarea metodei analitice sunt prezente în această lucrare.
Gradul de investigație a temei
Întru realizarea investigației propuse am studiat mai multe lucrări științifice atât a autorilor autohtoni, cât și a cercetătorilor de peste hotare, precum: A. Dumbrăveanu, D. Țurcanu, B. Parfentiev, G. Stepanov, M. Coman, C. P. Popescu, L. Roșca, N. Melinescu, Ș. Buznărescu, C. Cerdan, Natalie & Le Diberder, I. Bucheru, G. Virgiliu, M. Bălășescu, P. Bourdieu, R. Silvestrone, D. Zeca – Buzura și alții
Noutatea temei investigate. Cercetarea rezidă în forța de influență a TV asupra tuturor domeniilor de activitate, pe de o parte, iar pe de alta impactul ei asupra individului în particular și asupra societății în general prin intermediul emisiunilor de divertisment. TV mai mult decât oricare instituție contribuie la formarea individului social și la crearea, la modificarea sau orientarea opiniei publice.
Cele trei domenii clasice ale televiziunii: domeniul informației jurnalistice, domeniul publicității și cel al divertismentului tind să fuzioneze într-unul singur, în care limbajul publicității este dominant, chiar dacă nu întotdeauna și cel mai important. Cu alte cuvinte, calitatea informației sau consistența produsului audiovizual de divertisment depinde de volumul de vânzare al publicității.
Înțelegerea temeinică a fenomenului audiovizual contemporan – modern și postmodern – presupune un alt nivel de pătrundere în intimitatea mesajelor TV, bazat pe o serie întreagă de exemple relevante, preluate din experiența unor importante canale de televiziune, atât de factură publică, cât și cu caracter comercial.
Structura lucrării.
CAPITOLUL I
DIVERTISMENTUL LA TV. ASPECTE TEORETICO – DEFINITORII
I.1. Forme de manifestare a TV în societatea contemporană
Importanța jurnalismului și mai ales a televiziunii este atât de mare încât ar putea fi comparată cu un sistem vascular al vieții sociale, sistem care disiminează informații și idei fără de care societatea nu ar putea exista. Rolul ei însă este mult mai complex. Mass media constituie ideologia contemporaneității, informația fiind aerul acesteia. Uneori, oamenii consideră că nu e atât de grav când cineva comite o anumită faptă, să zicem, o irosire de mijloace materiale. Grav este, zic ei, când faptul este dat publicității. Cel care comunică știrea ca și cum ar deveni responsabil pentru fapta însăși.
Televiziunea ca mijloc de informare, din momentul aparitiei sale, s-a afirmat în calitate de atribut indispensabil al societății contemporane. Ea a exercitat și exercită o influentă semnificativă asupra dezvoltăirii societății, a procesului de mondializare. De aici derivă și marile responsabilități sociale care îi revin: de a informa, educa, culturaliza și recrea publicul.
Televiziunea a devenit actorul principal al spatiului public, pentru că ,,joacă" așa cum dictează interesul public. Publicul este cel care impune regulile jocului, iar televiziunea nu are decât să le accepte, fie că vrea sau nu, pentru că este conștientă de faptul că trebuie, din simplul motiv de a nu fi invinsă de adversarii de pe piață.
Un post de televiziune nu poate exista fără public. Or, acesta este fundamental de la care pornește orice emisiune audiovizuală, pentru că succesul ori insuccesul oricărui program de televiziune începe prin cunoasterea publicului căruia i se adresează. Cunoasterea exactă a publicului țintă este direct proporțională cu rezistența în timp a unui program televizat. Tot publicul este cauza apariției concurenței între posturile de televiziune, care trebuie să-și adapteze oferta de program la gusturile, preferințele, asteptările și interesele acestuia. Anume publicul este factorul ce determină nu numai existența unei televiziuni, dar și politica editorială a acesteia. De aceea, studierea publicului audiovizual trebuie să fie activitatea de bază a unui canal de televiziune. Reușita unui post de televiziune este direct proporțională cu interesul publicului manifestat față de aceasta. Cu cât publicul este mai interesat și iși expune părerile, fie ele pozitive sau negative, referitor la programele prezentate de către postul respectiv, rezultă că acesta este privit și are o audientă mare.
Scopul unui post de televiziune, sensul existentei sale este de a fi pe placul publicului. Un canal TV fără public nu există. Publicul este izvorul ce alimentează, zi de zi, imaginatia celor care activează in acest domeniu, cel ce oferă idei, vine cu propuneri, sugestii, cel care critică și asteaptă de la o televiziune mai mult de fiecare dată. Lauda sau critica demonstrează, o dată în plus, că un post de televiziune este vizionat de oameni.
Principala sarcină a unei televiziuni este de a realiza o grilă de emisie care să satisfacă cea mai mare parte a publicului, nu numai prin alegerea corectă a orelor de transmisiune a celor mai privite emisiuni, a programelor informative etc., dar și prin alegerea și realizarea subiectelor asupra cărora publicul manifestă interes. Audiența este cea care determină nu numai existența unei emisiuni, dar și popularitatea unui canal de televiziune.
Comunicarea dintre telespectatori și canalul de televiziune este o lege nescrisă, care trebuie respectată cu strictete. Un post de televiziune nu aparține celor care lucrează în cadrul lui, ci celor care-l vizionează. Este un bun al societății, un ecou la cerințele și interesele acesteia. Anume interesul publicului este factorul determinant al politicilor editoriale ale canalelor de televiziune. Audiența este cea care caută, în funcție de oferta, programe care să le satisfacă exigențele intelectuale, nevoile psihologice și disponibilitațile de timp, iar creatorii de programe sunt cei care selectează, dezvoltă programe astfel încît să atragă un număr cît mai mare de oameni.
Pentru a influența un număr cît mai mare de persoane de ale determina să consume produsul difuzat de un anumit post de televiziune, este nevoie, în primul rînd, uncție de oferta, programe care să le satisfacă exigențele intelectuale, nevoile psihologice și disponibilitațile de timp, iar creatorii de programe sunt cei care selectează, dezvoltă programe astfel încît să atragă un număr cît mai mare de oameni.
Pentru a influența un număr cît mai mare de persoane de ale determina să consume produsul difuzat de un anumit post de televiziune, este nevoie, în primul rînd, de a stabili un contact cu aceștea și, în al doilea rînd, de ale face să înțeleagă care sunt avantajele vizionării și cum va contribui emisiunea noastră la schimbarea modalității de a gîndi, de a acționa, de a lua o decizie corectă.
Publicul audiovizual reprezintă totalitatea persoanelor care recepționează mesajele televizate, persoanele care au, drept sursă principală de informare, educare, relaxare, posturile de televiziune. Acest public este mult mai larg, dacă îl comparăm cu cel al presei scrise sau al radioului.
O diferență a auditoriului televiziunii, mai des întâlnită în literatura de specialitate, este cea efectuată de Ion Bucheru. Acest auditoriu se diferențiază în baza particularităților socio-demografice (vârstă, sex, interese, nivel de studii ș.a.). Astfel, conform criteriului vîrstă, telespectatorii se împart în copii, adolescenți, maturi și ,,vîrsta a treia". Aceste categorii de public se identifică prin interesele pe care le au, limbaj, concepții.
Totuși, în rîndurile adulților, se observă o creștere a interesului pentru programele de divertisment și o scădere a interesului pentru filme, motiv ce determină televiziunile să atragă o atenție mult mai mare emisiunilor care au ca obiectiv de bază informarea și relaxarea publicului. Tendința de îmbunătățire a programelor de divertisment trebuie menținută. Mai trebuie de schimbat ceva în conținut. De exemplu, egalitatea aparițiilor în subiecte a reprezentanților puterii și a celor ai opozitiei trebuie să fie prioritare.
Apariția comunicării de masă a dus la schimbarea societăților. Tiparul, telefonul, radioul, televizorul și Internet-ul au transformat comunicarea într-un fenomen global, lucru care a dus la schimburi culturale intense. Culturile naționale au început să se amestece, să împrumute unele de la altele. Mediatorul acestor schimburi – mass-media – este, însă, guvernat de legile profitului. Astfel a apărut concurența între produsele de difuzat. Succesul la public – singurul criteriu viabil – a dus, în timp, la crearea unor produse care să răspundă cerințelor și dorințelor mulțimii. Aceste creații, făcute la comandă, după niște standarde și rutini care să-i ușureze publicului consumul, sunt denumite generic cultură mediatică. Diferența dintre cultură și cultura mediatică rezidă în faptul că, în cea mediatică produse sunt create la comandă, astfel încât să se potrivească într-un format dat (de timp sau de spațiu), iar momentul consumului nu poate fi ales, el fiind programat de altcineva. Alegerea se face dintr-o ofertă dată. Cultura mediatică are la bază principiul de adiționarea și nu cel de sinteză.
Cultura mediatică a preluat, de la alte instanțe ale societății civile, rolul de socializare a indivizilor. Ea ajută la formarea opiniilor politice, a ierarhiilor de valori și a comportamentelor sociale.
O problemă a societății contemporane o constituie ștergerea distincției dintre realitate și imaginea mediatică. Ambiguitatea ține de modul de receptare: se consumă oare evenimentul, sau imaginea sa?
În TV Culture, John Fiske afirmă că „televiziunea atinge o masă omogenă de oameni care sunt identici în esență, dându-le aceleași mesaje, înțelesuri și ideologii prin aceleași programe. Această masă este pasivă.“
La etapa actuală sfera informațiilor s-a lărgit cu desăvîrșire, iar televiziunea a devenit o forță imensă în lume, mijlocul principal de informare în masă. Pentru ca să-și indeplinească obligațiunile față de telespectator, este nevoie de a realiza programe, emisiuni care să satisfacă așteptările acestuia. Iată de ce, este necesar ca orice post de televiziune să elaboreze o grilă de emisie, care va ține sub control situația. Această programare a emisiunilor se face cu scopul de a coordona activitatea celor care lucrează în acest domeniu, de a vedea ce este bine și ce trebuie modificat.
Diversitatea și echilibrul reprezintă plasarea și alegerea emisiunilor în dependență de preferințele, gusturile, interesele constante sau variabile manifestate de public, dar ținînd cont de informațiile ce trebuie plasate și stabilitatea grilei.
Scopul jurnalismului de acest tip nu este cel de a informa, ci de a amuza, de a provoca -pentru că acesta este ceea ce doresc cititorii mai puțin educați, cu o viață cenușie și apăsătoare. Pentru că acest jurnalism știe să captiveze un asemenea public, i se întâmplă să facă o vulgarizare agreabilă, ca Paris-Soir în perioadă interbelică și Daily Mirror, din Londra, între anii ’40 și ’60.
Toate aceste categorii de jurnalism se întâlnesc în toate tipurile de mijloace de informare, dar cea mai mare parte a lor caracterizează presa scrisă. Jurnalismul de radio are de partea lui viteză, dar suferă de lipsa timpului și a imaginilor. În ceea ce privește jurnalismul de televiziune, acesta poate realiza minuni, mai ales în emisiunile magazin, uneori dovedește un mare curaj și manifestă o eficacitate surprinzătoare în a orienta atenția publicului asupra vreunei drame, ca foametea din Etiopia în anii ’80. Totuși, televiziunea este întotdeauna tentată să se întoarcă spre divertisment, mai ales cand este comercială.
Este normal că ivirea și generarea efectelor televiziunii n-au trecut fără a fi studiate de sociologi și psihologi. În decursul timpului, o multitudine de teorii au încercat să arate care ar fi mecanismul de realizare a relațiilor dintre telespectator și televiziune, care ar fi trăsăturile acestui mod de informare în masă, care fac din el, instrumentul cel mai puternic de influențare a opiniei publice. E dificil să clădești o teorie pertinentă în ce privește televiziunea, în primul rând din cauza imposibilității creării unui sistem de valori pur, neîntinat de televiziune. Mai exact, nu avem un observator neutru, care să nu fie implicat în fenomenul de construire a irealului, care să-l descrie cu obiectivitate.
Una din teoriile cele mai interesante despre televiziune, este cea a lui Fiske și Hartley, care se axează pe ideea de „televiziune bardică “. Această teorie își începe stratagemă de la ideea, că fiecare telespectator decriptează codurile din programul pe care-l urmărește, nu numai pe baza propriei sale experiențe de viață, nivel de inteligență și educație, dar și pe baza convențiilor culturale acceptate de societatea în care trăiește. Acest punct de vedere este corect, chiar dacă în zilele noastre programele de televiziune devin din ce în ce mai interculturale și acceptate în multe țări, diferite din punct de vedere cultural.
Astfel, din ce în ce mai mult, producătorii de programe de televiziune utilizează coduri mai degrabă universale decât locale, lucru ce demonstrează ivirea unor șabloane culturale mondiale din cauza, mai ales, a uniformizării intelectuale și a tendinței spre un singur centru de putere economic.
Televiziunea se arată ca un ceremonial social, prin intermediul căruia, fiecare individ se simte integrat în societate. Prin televiziune, telespectatorul simte că împărtășește aceleași valențe culturale ca și vecinul său. Televiziunea, după această teorie, trece peste diferențele individuale. Televiziunea folosește de obicei, și în mod evident, absența deosebirilor dintre indivizi, datorită educației din școală. Televiziunea doar perpetuează și fortifică această coincidență, dintre modul de a gândi și a percepe cuvântul, al oamenilor.
Este normal să ne focalizăm atât asupra mesajelor, cât și asupra instituțiilor care le creează și asupra reacției telespectatorilor luând în considerare, în aceeași măsură, intenția celui care dorește să comunice ceva.
Televiziunea este unul din cele mai puternice mecanisme de conectare a concepțiilor despre realitate. De obicei oamenii nu fac un efort deosebit să lege diferitele idei și să le pună într-un sistem coerent de gândire. Acesta este unul din rolurile televiziunii: să pună în practică un mod simplu de realizare a conexiunilor și să ignore fiecare întrebare care necesită un răspuns care deviază de la linia stabilită. De exemplu, conceptul de „viață reală“ (real life) folosit în unele emisiuni (MTV) încearcă să-l asigure pe privitor că nu este parte a „acelei” realități, ci a acesteia, descrisă de televiziune și adoptată de majoritatea oamenilor. Emisiunea încearcă să reafirme credințele societății la un anumit moment. Deci, realitatea este cea înfățișată de televiziune și nu cea pe care o putem vedea cu ochii noștri în altă parte. Dar, în ultima vreme, datorită uriașei diversificări a programelor, realitatea începe să devină „mai multe realități”: fiecare program cu realitatea sa. Acest lucru se produce foarte ușor. Există unele caracteristici tipice ale personalității umane care necesită un anume fel de reflectare a realității. Aceste caracteristici nu sunt legate de cultură, ci de temperament. Așadar, diferitele feluri de temperament necesită diferite feluri de reflectare a realității prin intermediul televiziunii.
Implicarea fiecărui membru al culturii în sistemele sale dominante de valori.
Valorile culturale nu mai sunt în mod necesar dominante în viața reală, ci în realitatea înfățișată de televiziune. Deoarece individul nu mai găsește aceleași valori în jurul său, el încearcă să descopere aceste valori în programele de televiziune. El este fericit când se gândește că toți privitorii acelor programe au împărtășit aceleași valori, chiar dacă acest lucru nu este întotdeauna adevărat.
Aprecierea, explicarea, interpretarea și justificarea acțiunilor reprezentanților individuali ai culturii în acea lume. Atragerea indivizilor de la o pură excentricitate la o poziție social-centrală.
Asigurarea culturii de caracterul său adecvat la lume prin afirmarea și confirmarea ideologiilor sale, într-o implicare activă în practică și într-o lume potențial imprevizibilă. Aici, analiza ar trebui reactualizată pentru că în ultima vreme din ce în ce mai multe programe de televiziune prezintă eșecul unor vechi convenții și moduri de gândire.
Prezentarea oricăror inadvertențe în percepția culturii despre ea însăși. Acesta este unul dintre cele mai importante roluri ale televiziunii: să pună în centrul atenției oamenii și valorile care nu cadrează cu linia oficială. Din nefericire, televiziunea trebuie să se schimbe periodic în funcție de schimbările reale din mintea oamenilor și să prezinte o fostă inadvertență ca un element prezent în linia culturală. Uneori continuă să prezinte ceva ca fiind inadecvat, chiar dacă majoritatea privitorilor l-au acceptat în viața reală ca fiind adecvat. Sau, periodic, prezintă în programele sale unele lucruri inadecvate, demult uitate de către oameni.
Convingerea publicului că statutul și identitatea lor ca indivizi sunt garantate de cultură în general. Din contră, televiziunea încearcă să-i facă pe indivizi să creadă că ei nu pot exista ca indivizi, ci ca părți ale întregului sistem. Dar un individ este de obicei el însuși un sistem.
Transmiterea unui sentiment al apartenenței culturale. Mulți oameni se uită la un program doar pentru că știu că se uită și alții la el. Ei nu vor să fie outsideri a doua zi la birou sau la școală, când ceilalți discută acel program. Ei au impresia că sunt membri ai aceluiași sistem de vreme ce pot vorbi despre același program.
Televiziunea prezintă modul în care se vede societatea și nu modul în care este. Mai mult, televiziunea tinde să reflecte modul în care societatea și-ar dori să fie. Cu alte cuvinte, televiziunea sacrifică realitatea pentru a prezenta acele aspecte ale ei pe care noi le prețuim mai mult și cărora le dăm o importanță sau pe care ni le imaginăm ar avea o importanță mult mai mare decât o au cu adevărat. Un sondaj făcut printre copii a arătat că majoritatea își doresc o profesie care să le permită exercitarea puterii și influențarea vieții celorlalți. Una dintre aceste profesii este cea de avocat. Nu mai pare surprinzătoare, atunci, frecvența mult diferită de realitate, a personajelor care servesc sistemul judiciar. Există, evidentă, întrebarea dacă nu cumva numărul exagerat al avocaților în programele de televiziune îi face pe copii să-și dorească o astfel de profesie. E foarte greu de stabilit în ce masură televiziunea reflectă concepțiile telespectatorilor săi și în ce măsură le influențează. Inițial, televiziunea, în lansarea unui nou program, analizează cu atenție părerea potențialilor lor telespectatori despre subiectul abordat sau despre personajele lui și construiește astfel scenariul încât să o reflecte cât mai fidel. Construit astfel programul are toate șansele de a fi urmărit de un număr mare de telespectatori și, prin efect inductiv, și acele persoane care nu aveau o părere ca cea a majorității, o vor îmbrățișa, datorită influenței pe care programul respectiv o va exercita asupra lor.
Trăind într-o lume în continuă schimbare și, prin urmare, din ce în ce mai periculoasă, oamenii își construiesc modul de a o vedea în funcție de temerile lor. Teama de suferință fizică, de moarte în final, îi face să exagereze pericolul la care sunt expuși și astfel să supraevalueze numărul criminalilor care ar putea atenta la integritatea lor fizică sau chiar la viața lor. Tot această teamă îi face să-și dorească ca sistemul judiciar să fie bine pus la punct (mult mai bine decât este în realitate) și astfel, să le vegheze liniștea. Această viziune este reflectată și în programele de televiziune. Există și aici un cerc vicios. Numărul mare de criminali prezenți în programele de televiziune influențează, la rândul lui, imaginea pe care copiii încep să o aibă despre societatea în care pătrund ca cetățeni.
Televiziunea mai e văzută ca fiind un forum cultural. Televiziunea reprezintă un proces permanent de gândire publică. Este cea care păstrează și perpetuează modul în care cultura se autodefinește. Este, în același timp, păstrătoarea ritualurilor prin care societatea se raportează la cultură. Toate subiectele abordate reflectă societatea și, extinzând termenul de cultură și apropiindu-l de cel de civilizație, reflectă cultura acelei societăți, relațiile dintre membrii săi, privite prin prisma interdependențelor culturale și a elementelor culturale unificatoare. Televiziunea este cea care prezintă greșelile celor care nu se înscriu perfect în universul cultural dat. Ea este cea care atrage atentia asupra lucrurilor care pot pune în pericol cultura unui popor. Ea este cea care prezintă datele conflictelor și urmărește de foarte aproape rezolvarea lor. Televiziunea este cea care reflectă conștiința de sine a unei societăți. Este axată pe urmărirea mecanismelor interne de reglare a inadvertențelor culturale. Ea este cea care stimulează evoluția modelului cultural al unei societăți. Propune telespectatorilor săi o continuă reconfigurare a înțelesurilor și este prima care reflectă schimbarea mentalităților. Telespectatorii sunt corealizatori ai programelor de televiziune, că sunt cei care folosesc televiziunea pentru a se privi și analiza, pentru a-și discuta problemele, pentru a și le rezolva, pentru a găsi împreună căile de evoluție, de a descoperi greșelile și acele elemente care ies din schema acceptată cultural ca fiind reprezentarea societății.
Până acum, cercetătorii căutau să identifice efectele, impactul media în ansamblul lor. În ultimele decenii, în cadrul mijloacelor de comunicare în masă, televiziunea capătă un rol așa de important, încât într-un anume fel, le eclipsează pe celelalte. Se vorbește despre mass media, dar, în fond, se are în vedere televiziunea, regina mijloacelor de comunicare în masă. Nu este de mirare că mulți cercetători își focalizează cu predilecție eforturile pe acest omniprezent și atât de seducător mijloc de informare. Teoriile și ipotezele explicative nu mai apar în efortul de a descifra impactul, influențele televiziunii. Obiectivele demersului de cercetare sunt alcătuite din ascensiunea televiziunii ca atare și posibilele sale consecințe. În procesul de investigare și de înțelegere a acestui atotputernic mijloc de informare, apar și se conturează noi interpretări, se prefigurează teorii care dobândesc valoare de sine stătătoare în planul comunicării propriu-zise. Studiile dedicate televiziunii recunosc, aproape invariabil, că, aproximativ de la începutul anilor ‘80, comunicarea mediatica a cunoscut transformări esențiale, ca urmare a hegemoniei televiziunii, ceea ce a impus celorlalte media să se redefinească în raport cu acest nou mijloc de comunicare. Televiziunea este„efemeră, episodică, concretă, particulară, dramatică”, trăsături pe care tinde să le impună celorlalte media. Din anii ‘80, televiziunea este cea care dă tonul, cea care fixează prioritățile.
O dictatură a momentului e impusă astfel, de televiziune care poate fi privită sub mai multe aspecte. În primul rând, este vorba despre accelerarea timpului de transmisie, astfel încât el să se apropie cât mai mult de timpul real. Fenomenul nu este în totalitate nou. Încă din secolul al XIX-lea, ziarul a operat o primă formă de sincronizare a lumii, mișcare amplificată de radio, în anii’20 și desăvârșită de apariția și ascensiunea televiziunii. Accelerarea de care vorbeam duce la îndeplinirea unui ideal fondator al jurnalismului, acela de a reduce timpul de lansare a unei informații, intervalul dintre producerea unei știri și receptarea ei. Ca urmare a acestui fenomen, preocuparea clasică pentru verificarea informației se diminuează proporțional. Dacă transmiterea se face în timp real, verificarea nu mai poate exista: comentatorul se află în postura de simplu jurnalist sportiv, care trebuie să analizeze totul la cald. Este, implicit, promovată ideea unui prezent perpetuu, ceea ce poate fi considerat un regres în planul cunoașterii, deoarece interzice reconstrucția cauzelor fenomenelor observate și forțează previziunile.Televiziunea acordă prioritate vizibilului, informația nu are înțeles și valoare decât dacă este vizibilă. În acest fel, are loc o adevarată răsturnare în ceea ce privește modul de înțelegere a conceptului de informație, ierarhizarea evenimentelor este stabilită în funcție de ponderea imaginii vizuale care le însoțește.
Ea e direcționată de scopul producerii unui flux continuu de imagini, ceea ce, corelat cu predispoziția către senzațional a dus deseori la formularea întrebării dacă forma nu copleșește în cele din urmă substanța unei emisiuni, a unei dezbateri, a unei controverse. În țările în care sistemul media în general este consolidat, iar televiziunea reprezintă unul dintre factorii proeminenți ai vieții sociale și politice, publicul dobândește nu doar un gen de „alfabetizare” media, ci ajunge să judece aproape totul prin prisma imaginilor oferite. Televiziunea impune noi standarde, oarecum independente de adevăr, de valorile cu care ne obișnuisem.
Impactul pe care-l are mass media, televiziunea în particular, se concretizează în următoarele direcții: conturarea percepțiilor despre realitate, înfățișarea unor experiențe politice comune, care constituie baza pentru opinii publice comune și acțiuni politice comune, prezentarea unor modele de comportament (media semnalizează care atitudini și comportamente sunt acceptabile într-o anumită societate la un moment dat), din care audiențele învață cum să se comporte în situații de viață obișnuite, cum să rezolve crizele personale, cum să evalueze instituțiile, profesiile: media arată ce este important și ce nu, ce este considerat de la sine înțeles de către grupurile dominante, ce intră în categoria standardelor de dreptate și moralitate la un moment dat, evidențiază ce legături se pot stabili între evenimente, prezintă un set de valori pe care tipurile de public le consideră reprezentative în totalitate sau parțial reprezentative pentru ele; mass media devin agenți ai controlului social, factori de integrare, omogenizare, media forțează responsabilii politici să se conformeze propriei temporalități, ajungându-se la hotărâri luate în direct, hotărâri luate sub presiunea media .
Spre deosebire de alte domenii, organizațiile mass-media sunt puse mereu în fața luării unor decizii care să ducă la un echilibru între caracterul haotic și imprevizibil al fluxului cotidian de informații și constrângerilor producției. Fiind nevoită să producă mesaje în regim industrial, industria de presă trebuie să-și organizeze activitatea într-un ritm sincopat, rapid și mereu repetitiv, pentru a putea face față valului de informații care trebuie procesate și distribuite publicului. Membrii unei organizații de presă se ghidează dupa un set de norme și modele general acceptate care reprezintă, după Charles Bantz, o cultură organizațională creată, menținută și urmată de toți membrii unei organizații.
Profesia de jurnalist este, așadar, rareori alăturată conceptului de rutină. Pentru cei care nu sunt familiarizați cu organizarea mass-media, este greu de crezut că neprevăzutul poate fi într-un fel sau altul standardizat, iar instituțiile de presă pot fi privite ca adevarate întreprinderi. Mihai Coman menționa că “jurnalismul, ca profesie și mass-media, ca sistem, oferă informații selectate, organizate, comunicate într-un limbaj accesibil și încărcate cu o anumită semnificație” (M. Coman, 2004, p. 247). Tot acest proces nu putea conduce decât la impunerea unui ansamblu standard de proceduri, din moment ce organizațiile de presă sunt confruntate pe de o parte cu fluxul haotic al evenimentelor și cu cerințele și constrângerea producției, iar pe de alta, ele sunt obligate să formalizeze producția. Prin acest lucru, instituțiile de presă urmăresc să obțină ordine și stabilitate în activitatea zilnică prin instituirea anumitor reguli care, inevitabil, vor genera o sumă de proceduri de rutină. Rolul acestora este de a garanta regularitatea, eficiența și controlul unui circuit comunicațional rapid. C. Zamfir și L. Vlăsceanu definesc activitățile de rutină ca fiind “reiterarea unei activități sau segmente de activități sociale, care se desfășoară constant, în același fel, după un model bine definit” (C. Zamfir & L. Vlăsceanu apud. M. Coman, 2004, p. 216).
Jurnaliștii au o atitudine ambiguă în privința rutinei profesionale. Pe de o parte, ei tind să susțină că meseria lor nu are nici o legătură cu niște proceduri standard. Ph. Elliot afirma că “cei care lucrează în presă percep munca lor ca pe una de non-rutină și exagerează aspectele de non-rutină în povestirile lor despre ceea ce fac” (Ph. Elliot apud. M. Coman, 2004, p. 249). Pe de altă parte, ziariștii au sentimentul că respectarea acestor proceduri de lucru le garantează că nu greșesc. De asemenea, aplicarea regulilor stabilite de redacție și de codul profesional îi protejează de eventuale acuzații.
Viața în această eră a televizorului, este altfel. În primul rând, ea oferă individului, o serie de informații mult mai complete și expresive, decât în presa scrisă, într-un ritm mult mai alert, și într-o diversitate mult mai largă. Concentrarea pe aceste caracterstici ale media(mai ales ale televiziunii) nu înseamnă, după cum precizează autorii, ignorarea programelor specializate pentru diferite categorii de public, tot mai numeroase, sau subestimarea diferențelor sociale și individuale între membrii audienței. Dar, dacă sunt luate în calcul numai aceste aspecte, se pierde din vedere trăsătura cea mai importantă a televiziunii, aceea de a fi sursa principală de informare și de narațiuni a timpurilor noastre, precum și capacitatea acesteia de a cultiva concepții comune despre realitate în rândul unor categorii de public de altfel foarte diverse.
Paul Hirsch – un alt cercetător, a reanalizat datele oferite chiar de Gerbner nu a găsit nicio dovadă care să sprijine ideea că utilizarea frecventă a televiziunii se corelează cu o anumită percepție, distorsionată, asupra realității sociale. Între Gerbner și Hirsch urmează un schimb de replici tăioase. Hirsch își publica amendamentele sub titlul Lumea înspăimântătoare a celui care nu se uită la televizor și alte anomalii, Gerbner răspunde cu titlul, la fel de acid, o incursiune în lumea înspăimântătoare a lui Hirsch și a colegilor săi. Rezultatul confruntării a fost o nuanțare a concepției inițiale a lui Gerbner, în care, pe baza cercetării anterioare, introduce două noțiuni noi extrem de semnificative: rezonanță și alinierea la curentul dominant.
În timpul anilor 1940 televizorul devenise un simbol al statutului social; familiile care-și puteau permite televizor trebuiau să economisească la sânge pentru a ajunge să cumpere unul. În acea vreme televizorul era considerat un lux, însă azi societatea modernă include prezența lui în orice cămin.
Într-un studiu dedicat prezenței televizorului în viața cotidiană, Roger Silverstone vorbește de rolul copleșitor pe care acesta îl are în viața de zi cu zi:” Semnificația televizorului depășește statutul de simplu obiect sau mijloc de comunicare, întrucât prin acest statut de suport de comunicare și prin furnizarea de informații și buna dispoziție, televizorul stă la baza unei anumite educații competente sub toate aspectele culturii contemporane”
Televizorul a devenit o parte integrantă a vieții noastre, el poate și chiar reușește să ocupe un spațiu important în evoluția individului, cu diferite grade de semnificație și intensitate; “Televiziunea este mai mult decât suma programelor sale, ea coincide cu viața de zi cu zi în extinderea, expansiunea, continuitatea și omniprezența sa(…) fiind esențială pentru politica vieții cotidiene”
Televiziunea a ajuns să ne însoțească peste tot. Ne ține de urât când suntem singuri, ne oferă plăcere, ne ajută să dormim, ne provoacă și câteodată ne și plictisește. Acesta capătă un caracter familial, e un mijloc de integrare a noastră într-o cultură; dinamica socială din jurul lui face din el un element care aparține culturii intime. Televizorului i se acordă adesea atributul confortului și siguranței. El este un fenomen ciclic prin programele sale regulate și repetitive de știri,seriale, buletine meteo, fenomen care s-a infiltrat în cultura propriei noastre existențe.
Televizorul poate să însemne lucruri diferite pentru diferiți oameni.Există oameni pentru care televizorul e un simplu obiect, însă pentru alții este o practică culturală.
Atât televiziunea cât și alte forme ale culturii media joacă un rol important în alcătuirea identității contemporane și conturarea comportamentelor și chiar agândurilor. În viziunea lui Kellner Douglas, televiziunea preia câteva din funcțiile îndeplinite anterior de mituri și ritualuri, și anume, integrarea indivizilor în ordinea socială, consacrarea valorii dominante, oferta de modele de gândire, comportamente, etc. Tot el vorbește și despre rolul important pe care cultura media îl are în socializarea și culturalizarea individului, prin intermediul modelelor oferite, modele cu care telespectatorii se pot identifica. Cultura media este implicată în procesul de a vorbi, a crea și a acționa a individului, acesta petrecând un timp destul de important urmărind produse media cum ar fi programe de televiziune, astfel televiziunea ajungând să domine viața de zi cu zi, servind ca prim plan pentru activitățile noastre, ceea ce mulți consideră a fi o discreditare a potențialului și creativității umane.
Indiferent de cum o numim, cultura media, cultura de consum, cultura de masă sau cultura populară, ea definește același câmp tematic, ea este “o formă de cultură extrem de extinsă, produsă pentru profit(…) într-un anumit sens cultura media este cultura dominantă în prezent; ea a înlocuit formele culturii elevate ca centru al atenției culturale(…)mai mult, formele vizuale ale culturii media înlocuiesc formele livrești”.
O caracteristică interesantă a modului de a „relata” o știre este valoarea ei de divertisment. McArthur sugerează că televiziunea aspiră la condiția de „sursă de divertisment”. Evoluția tehnică a produs modificări în machetarea și prezentarea programelor televizate. Instituția crainicilor de televiziune s-a dezvoltat în redacțiile de actualități, de programe de divertisment etc. Jurnalistul de televiziune trebuie să demonstreze abilități actoricești: retorica scenică, plastica mișcărilor, expresivitatea frazei, promptitudinea gândirii – sunt calități necesare pentru a transmite publicului mesajul prin intermediul camerei de televiziune, indiferent de genurile abordate: fie știre, interviu sau reportaj, fie anchetă sau talk-show, sau documentar. Moștenirea teatrală comunică un nou impuls televiziunii în talk-show – urile, programe de divertisment cu tentă socială și politică. Sunt programe cu momente de tensiune teatrală, exprimată prin pauze regizorale, susținute de replicile jurnaliștilor, a moderatorilor. Mesajele sunt adresate direct publicului prezent în sală și celui aflat în fața televizoarelor.
Televiziunea este o industrie și trebuie tratată ca atare. Productivitatea este cel mai important element, iar eficacitatea sa este măsurată în cifre de audiență. Acest concept al televiziunii de industrie controlată (de audiență) determină structurile rețelelor comerciale de televiziune. Acestea nu sunt însă dependente financiar numai de public, ci și de bunăvoința guvernului.
Presiunile trebuie să existe însă în fiecare societate, pentru ca din nicio constituție nu lipsesc elementele de pluralism. Deși bazele ideii de independență a rețelelor de televiziune derivă din conceptul definiției de “jurnalism”, presiunile asupra conținutului mesajului televizat vin din aproape toate părțile. Dacă până acum am vorbit de public, unul dintre cei mai importanți factori, nu putem să nu amintim și de ceilalți actori ai procesului televizat: puterea politică, interesele comerciale și publicul. Ei depind de televiziune și televiziunea depinde de ei.
Unele studii susțin că mass-media nu face altceva decât să ofere resurse pentru plăcerea publicului, observându-se și un caracter manipulativ și ideologic. Se încearcă realizarea unor produse care să aibă o audiență cât mai largă și care să fie cât mai populare și mai puternice, este foarte important să știm să deosebim între ceea ce are bun sau rău cultura media, să evităm calitatea proastă; ”aceasta presupune să învățăm cum să distingem adevăratul gust, cum să ne cultivăm gustul pentru produse culturale mai bune, dar și pentru forme alternative de cultură, variind de la poezie, literatură, pictură la muzica alternativă, film sau televiziune”.
Interpretarea conceptului de cultură de masă este diferită în abordările europene și cele americane. Perspectiva europeană face diferența între cultura”cultă” și cea de masă, în sensul în care conținuturile vehiculate de mass-media nu au valoare artistică, legitimativă în domeniul artistic; iar perspectiva americană susține că ea poate fi produsă și difuzată prin orice tip de canal media, deoarece toate valorile sunt relative și orice formă media poate fi o formă de consum cultural. O celebrare lipsită de simț critic al culturii media poate avea un efect negativ, în acest sens McLuhan considera că “tinerele generații de azi, suprasaturate de mesaje media, nu au o atitudine critică față de aceste mijloace și nu sunt alfabetizate din punct de vedere media”.
I.2. Specificul emisiunilor de divertisment la TV
Consumul de divertisment nu răspunde numai dorinței de relaxare și refacere, după oboseala unei zile de activitate. El satisface și nevoia omului de a scăpa de sub presiunea cotidianului, de a evada și de a găsi refugiu într-o lume imaginară. Acest om, care se regăsește în majoritatea receptorilor, îți creează propria lume virtuală și se regăsește pe sine în poveștile personajelor de pe ecran. Divertismentul reprezintă o petrecere agreabilă a timpului.Cuvântul „divertisment” provine din cuvântul francez divertissement.[1] http://ro.wikipedia.org/wiki/Divertisment
Psihologii consideră că, de îndată ce sunt cufundați în universul simbolic al unui film, oamenii trăiesc experiențe vicariale, beneficiind mai mult, de trăiri pe care nu le-ar avea în orizontul vieții reale.
Sociologul francez Jean Cazeneuve, referindu-se la capacitatea mass-media de a oferi “trăiri prin procură” susține că, prin divertisment, omul “regăsește imaginea a ceea ce se teme să vrea să fie și a ceea ce își mărturisește că visează să fie.”[2] Toate aceste produse mass-media răspund nevoii oamenilor de relaxare, de escapism, adică de evadare din rutină, din grijile cotidiene.
Pe măsură ce timpul alocat muncii a scăzut, balanța înclinînd spre timpul alocat distracției, categorii tot mai largi ale populației au început să folosească mass media ca principal furnizor de bunuri destinate ocupării timpului liber. Datorită evoluțiilor tehnologice și a creșterii rolului publicității ca sursă majoră de finanțare în presă, mass media a ajuns să fie cea mai mare furnizoare de divertisment, la costurile cele mai reduse, în raport cu turismul, teatrul sau arta.
Însă ponderea mesajelor de divertisment este diferită de la un canal la altul. Există canale dimpotrivă, specializate pe știri, pe informații.
Omul modern trăiește sub o continuă stare de stres, el este victima unor profunde crize social-economice, politice, culturale etc., cu efecte psihologice grave și de lungă durată, care-i modifică comportamentul, relațiile sociale și familiale, modul de a gândi și de a simți. El este supus zilnic unui bombardament informațional amețitor, care-i artificializează viața, rupându-l de natura, de trebuințele sale fundamentale firești, falsificându-i opiniile, opțiunile, atitudinile. Este și observația lui Petru Pânzaru, care consideră că "mass-media victimizează populația (publicurile) într-un mod foarte curios: aflați în postura de cititori, ascultători, privitori, membrilor publicului li se livrează un flux continuu de informații (pseudo-informații, semi-informații într-un amestec și ritm năucitor) nu în funcție de centrele de interes vitale, reale, presante, ci în funcție de interesele dirijate ale marilor agenții de presă naționale și internaționale, ale redacțiilor, aflate toate într-un serviciu comandat".
Marea masă de oameni mediatizați, iradiați cu informații contradictorii și deseori confuze, are, sentimentul de obiect și nu de subiect, nu de actor al vieții sociale, ci de asistentă pasivă și neputincioasă la evenimentele care o afectează, pe care le suportă psihic și fizic.
De aici, nevoia firească de apărare, de relaxare, de divertisment. Nu întâmplător, mai toate ziarele și revistele publică glume, caricaturi, pagini speciale de umor, radioul și televiziunea au emisiuni speciale de divertisment, care atrag un mare număr de cititori, radioascultători sau telespectatori ce devin receptori fideli și permanenți. Forma grafică, ilustrația, punerea în pagină, cromatica au, desigur, un rol important, prin caracterul atractiv, incitant, seducător.
Dar, divertismentul nu mai e un simplu divertisment, el reprezintă, în ultimă instanță, tot o formă (mascată) a unei atitudini, a unei opțiuni. Pentru că, în fond, cele două funcții ale mass-media, cea comercială și cea recreativă, au tot un rol formativ, în sensul pozitiv sau, dimpotrivă, negativ.
Cunoașterea de largă anvergură, de care vorbea Alvin Toffler, provine nu numai din sălile de clasă sau din manuale, nu numai din știrile oferite de televiziune, ziare, reviste și radio. Mai provine, indirect, și din divertisment – care în mare parte livrează neintenționat informații despre noile stiluri de viață, relațile interpersonale, problemele sociale și chiar obiceiurile și piețele străine. Analistul american subliniază, în acest context, rolul imens al televiziunii și puterea ei extraordinară de influențare, care se datorează caracterului de spectacol, cu acțiune și personaje principale, dar care adesea zugrăvește o imagine falsă a realității. El vorbește despre substratul intenționat al acestui spectacol, dar și despre conținutul neintenționat, prezent în toate programele și reclamele de televiziune. Acest strat adițional constă, afirmă Toffler, "din detalii de fundal – peisaje, mașini, scene de stradă, arhitectură, telefoane, roboți telefonici, precum și comportamente aproape neobservate, ca glumele dintre o ospătăriță și un client, când eroul se asează la tejgheaua unui bistro". Chiar și cele mai răsuflate filme polițiste "înfățisează mode și capricii curente și exprimă atitudini populare față de sex, religie, bani și politică. Nimic din toate acestea nu este ignorat sau uitat de către spectator. Totul se îndosariază în minte, formând o parte din banca generală de cunoștinte despre lume a persoanei "(Idem, p.335). Din acest motiv, consideră Alvin Toffler, simpla distracție nu mai este simplă. Toate acestea sunt profund legate de ideea că televiziunea este o "piață de imagerie în extindere. Această piață clocotitoare nu face numai să crească, ci se și restructurează simultan. Înseși categoriile ei se reformează. De bine, de rău, vechile linii de demarcație dintre show business și politică, dintre muncă și timp liber, dintre știri și distracție, se sfărâmă cu toatele, și suntem expuși unui uragan de imagini caleidoscopice, adesea fragmentate.
În acestă “lume factică”, lui i se permite evaziunea , Cazaneuve considerînd că presa are pentru omul mijlociu al lui Morin o “funcție terapeutică” sau o “funcție cathartică”. Mai mult, indivizii se eliberează de pulsiuni, frustrări și nemulțumiri, proiectîndu-și suferințele sau visurile în lumile imaginare oferite de mesajele mass media.
În favoarea ratingului, emițătorii de mesaje au preferat să aducă pe micile ecrane cît mai mult divertisment, lăsînd informația în urmă.
Există astfel chiar și forme hibrid, realizate prin combinația informației cu divertismentul, în speranța creării unui dinamism, acceptării cu aceiași relaxare și a jurnalului televizat, de pildă.
De aceea, observația lui Neil Postman este cît se poate de revelatoare: ”Problema esențială nu este aceea că televiziunea ne oferă divertisment, ci că ea tratează toate subiectele în forma divertismentului (…) Aceasta înseamnă că divertismentul devine supra-ideologia oricărui discurs al televiziunii.”[3]
Un alt exemplu poate fi “Buletinul meteo”, care începe să fie pus în scenă în moduri teatrale, vremea de a doua zi devenind obiectul unor monologuri (vesele ori triste) și a unor grafice pe calculator foarte apropiate de stilul desenelor animate.
“Acest proces de spectacularizare, chiar dacă sever criticat de elita intelectuală (pentru “distrugerea” culturii majore și impunerea unei culturi minore, populare) sau de politologi (pentru vulgarizarea temelor civice și transformarea confruntărilor politice în spectacole ale puterii) răspunde unei nevoi sociale (de relaxare) și are avantajul de a mări accesibilitatea mesajelor respective.”[4]
Aceste mesaje “ambalate” în limbajul facil al divertismentului intră în casele oamenilor de condiții sociale diverse, fiindu-le livrate “în vrac”, în flux permanent, amestecate, alcătuind “cultura mozaicată”, cum o numea Abraham Moles. Fiecare individ are astfel acces la produse spectaculoase, incitante, accesibile și neobositoare.
Din păcate însă, există cazuri în care se ajunge în extrema opusă, astfel dovedindu-ne că produsele create și distribuite de cultura de masă au o uriață putere de fascinație.
Concurența feroce dintre canale îi obligă pe emițătorii de mesaje să se monitorizeze reciproc. Din acest motiv, televiziunea nu este o “mașinărie” care produce informație, ci evenimente. Chiar înșiși își afirmă țelul: de a le da posibilitatea receptorilor, adică publicului larg de a asista la un eveniment și nu de a înțelege o situație. Efectul pe termen lung este pierderea capacității de analiză, de critică și transformarea telespectatorului într-un consumator care reacționează emoțional. Posibilitatea de manipulare este mult mai mare în spațiul emoțional, irațional.
“Hiperemoționalitatea există în doze diferite și în alte canale de comunicare, însă canalul de comunicare de referință rămîne televiziunea. Telespectatorul realizează un transfer de emoționalitate de la imagini la informația transmisă. Dacă emoția este autentică, atunci și informația este reală.”[6]
Mesajul infinit este mai ușor de decodificat. El nu cunoaște criterii speciale de codificare. Ajunge la receptor imediat, creîndui stări emoționale diferite. Simplitatea actului de comunicare, banalitatea acestuia atrage, nefiind necesară consumarea energiei, a criticii, a logicii pentru “traducerea” mesajului.
Hiperemoția a început să apară tot mai des în mijloacele de informare, însă există o presă specializată care urmărea exclusiv spectaculosul, senzaționalul, șocul emoțional. “În opoziție, cele mai importante medii de informare mizau pe rigoarea, pe rezerva conceptuală și respingeau pe cît posibil pathos-ul și se rezumau strict la fapte, date, acte. Fenomenul s-a modificat puțin cîte puțin sub influența segmentului de informare dominant care este televiziunea. În fascinația sa pentru “spectacolul evenimentului”, jurnalul televizat a deconceptualizat informația și, încetul cu încetul, a aruncat-o în mlaștina pateticului. A stabilit în mod insidios un fel de ecuație informațională nouă care ar putea fi formulată astfel: ”Dacă emoția pe care o resimți cînd privești jurnalul televizat este autentică, informația este adevărată.”[7]
Publicul este supus unui adevărat bombardament mediatic. Mass media pune în centrul atenției publice problemele sociale, care au și încărcătură emoțională. Preferința pentru astfel de subiecte, care oferă imagini șocante influențează chiar desfășurarea unor evenimente.
Această teorie este puternic solidificată de ideea că o dată cu informația transmisă, jurnaliștii propun și anumite semnificații, configurînd o anumită “imagine” despre lume. Aceste valori și atitudini pe care presa însăși le promovează pot influența modul de gîndire și “harta” cognitivă a indivizilor. Adică agenda publică urmează agenda presei. Atunci cînd mass media prezintă anumite evenimente în chip intens, la anumite ore de vîrf din zi și generalizat, pe toate canalele, publicul consideră că acele informații sunt importante. În plus oamenii știu că în jurul lor se petrec o sumedenie de fapte. De asemenea, ei consideră că jurnaliștii sunt persoane competente în care își pun liniștiți încrederea. Paul Lazarsfeld și Robert Merton au numit acest fenomen “funcția de a conferi status a mass media”. Cum ei înșiși afirmau, “audiențele subscriu la credința circulară că, dacă ești cu adevărat important, atunci atragi atenția presei, și dacă ești în vizorul presei, atunci cu siguranță că ești cineva important.”[9]
Nevoile care sunt satisfacute de mass media se pot încadra în categoria cognitivă – de informare, de cunoaștere a unor opinii – afective, prin dobîndirea de experiențe emoționale, sociale, de scădere a tensiunii, de escapism – adică de evadare din grijile cotidiene. O parte din acestea pot fi interpretate ca și “recompense”, ca modalități de dobîndire a unor “gratificații” simbolice.
Oamenii nu au cum să știe dăcă în sînul societății există și alte idei dominante. Ei cred că presa exprimă valorile majorității și, în consecință își raportează ideile la acest termen de referință. Cei care nu-și găsesc punctele de vedere în conținuturile transmise prin mass media vor avea tendința să se retragă din dezbaterea publică de teamă să nu fie marginalizați. Astfel se pot crea atît o minoritate tăcută, cît și o majoritate tăcută.
Elihu Katz este autorul unei fraze de succes în ceea ce privește formele de exercitare a influenței mass media: asistăm la “trecerea de la preocupările privind ceea ce mass media face cu publicul la cele privind ceea ce publicul face cu mass media.” Din acel moment studiile au urmărit interacțiunea dintre receptori și mesajele primite, modul în care în grup sau individual, aceștia filtrează sau interpretează conținuturile difuzate de presă.
Dar sunt situații în care un mesaj poate fi receptat diferit și poate exercita efecte diferite, în funcție de tipul și caracteristicile specifice canalului de presă.
De la lacrimile vărsate în fața serialului de după-amiază la explozia de bucurie și revărsarea nocturnă a sute de suporteri după cîștigarea unui meci a unei echipei de fotbal, de la gestul reflex de a deschide radioul dimineața și televizorul seara și pînă la senzația de iritare provocată de chioscul închis și de absența, pentru doar cîteva ore, a ziarului preferat, de la alcătuirea programului zilnic în funcție de emisiunea preferată și pînă la dezlegarea unui rebus, toate alcătuiesc o istorie a mobilizărilor sociale, a dependenței, a legăturii dintre presă și publicul său, care s-a dezvoltat în timp. Nimeni nu poate contesta că presa răspunde unor nevoi și aspirații clare sau difuze, ale indivizilor și colectivităților – fiind modelată astfel de solicitările publicului ei-, în același timp, ea exercitînd o seamă de influențe asupra vieții sociale.
În epoca vitezei, oamenii devin din ce în ce mai dependenți de media. Aceștia își petrec tot mai mult timp în compania televizorului, ascultînd radioul, citind un ziar sau răsfoind o revistă.
Mesajul vehiculat de televiziune a devenit agresiv, el “vine peste telespectator”, creîndu-i obișnuințe pînă aproape de dependență.
Nathalie Coste-Cerdan și Alain Le Diberdier afirmau că: “un copil născut într-o țară industrializată are o speranță de viață de mai mult de 70 de ani. El își va petrece o treime din viață dormind și celelalte două treimi dedicîndu-se sutelor de diferite activități. Dintre acestea, doar 2 reprezintă mase mari de timp, adică o altă treime: munca și mai ales televiziunea”. Pe de altă parte, scriitorul Umberto Eco spunea: “Televiziunea este o instituție care îi culturalizează pe proști și îi imbecilizează pe cei destepți”. Adevărul trebuie să se afle undeva între cele două extreme.
Divertismentul invadează piața TV, Ignacio Ramonet, directorul cotidianului francez “Le Monde Diplomatique” vorbește despre miza majoră pe care o constituie televiziunea în plan politic, economic, cultural. Exportul de programe și de tehnologii ale informației este pe primul loc în topul exporturilor Statelor Unite ale Americii. Este mai rentabil să exporti aceste tehnologii decît avioane, mașini sau produse.
Un post nou apare, în mod normal, în urma studiilor de cercetare a preferințelor și dorințelor consumatorilor de servicii de televiziune, în funcție de ultimele tendințe și schimbări de audiență, lună de lună. În plus, audiențele oficiale sunt o sursă foarte importantă în criteriile de formare a unei grile de programe.
Nu trebuie uitat că una din funcțiile televiziunii, ca de altfel a mass-media în general, este cea culturalizatoare. În zilele noastre, această funcție este “ascunsă” cu cea de divertisment care, în cele mai multe posturi TV, predomină. Ca urmare, publicul își formează gustul astfel încît loisir-ul va ocupa un loc fruntaș în detrimentul culturii, ceea ce pe termen lung nu va constitui un beneficiu pentru receptor. Odată cu apariția televiziunilor private, s-au importat programe de succes din alte țări, dar care adaptate la piața media moldovenească, nu sunt altceva decît forme fără fond. Ele evidențiază subcultura, propun pseudo-valori și exploatează uneori sentimentele oamenilor, cu efectul formării gustului prost al audienței. Apoi, televiziunea nu poate hrăni publicul cu astfel de producții.
O caracteristică cu adevărat negativă este uniformizarea gustului artistic al privitorilor. Se poate vorbi chiar de doborîrea gustului prin modele submediocre.
“Televizorul e ca șifonierul. În el găsești televiziuni care îți tin de cald, ca paltonul. Altele care te fac să te simți important, ca un costum. Sunt televiziuni la care te uiți doar o vară, ca espadrilele. Și sunt televiziuni pe care le cauți în fiecare zi, pentru ca îți sunt aproape de inimă, ca și cămașa.”[19]
Legătura publicului a ajuns să fie atît de strînsă cu televiziunile încat uită de sine și trăiesc într-o lume dominată de jocuri și concursuri, senzațional, povești de viață cu crime și violuri.
Televiziunea răspunde așteptărilor celui mai mare număr de telespectatori pentru care ea constituie cel mai adesea singura cultură.
“În fața agravării îngrijorărilor colective, ea a încercat să transforme în spectacol mizeria socială. Astfel, emisiunile reality shows au avut acum cîțiva ani o valoare catartică, propunînd surogate euforice pentru coșmarurile generate de criza economică și de sărăcie. Acum, emisiunile care predomină sunt telefilmele, sportul, jocurile și acele programe- trash TV- în care vulgaritatea și grosolănia sunt revendicate în mod explicit ca fiind legături fundamentale cu publicul.”[20]
Cum scria și “Liberation”, “viața nu folosește decît ca materie primă pentru spectacolul televizat”.
Astăzi, informația televizată este în mod esențial divertisment, spectacol, ce se hrănește cu violență. Marile posturi de televiziune angajează vedete, personalități foarte cunoscute și care atrag cît mai multă audiență. Ei vorbesc, gesticulează, explică, amuză. Se merge pe principiul că, dacă se uită în ochii tăi cînd vorbește, nu poate să te mintă. De fapt aceștia nu fac altceva decît să se ajute de prompter, creeînd o teatralizare care captează publicul telespectator.
Cum afirma și marele Erving Goffman în Viața cotidiană ca spectacol, “modelele substitutive se recrutează din categoriile sociale tare expuse vizibilității sociale și deci, comunicării cotidiene: actori de cinema, cîntăreți de muzică la modă, sportivi de succes, politicieni, prezentatori TV. Cu cît îi adorăm mai mult, cu atît îi invităm mai intens să ni se substituie, întrucît dau curs și fanteziilor noastre tacite și lipsite de șansa exprimării.”[21]
“Timpul înseamnă bani”. Goana dupa indici cît mai ridicați de audiență (rating) duce la concesii, mai ales în zona programelor artistice. Fenomenul în cauză determină oferta de program să flateze gustul mai coborît, opțiunile îndoielnice pe scara valorilor.
Conceptul de ”cultură mediatică” definește în esență o cultură a divertismentului, o simplificare a formelor culturale ce sunt reduse, condensate, repovestite și resemnificate. Mass-media, în special televiziunea, creează această cultură; ele încetează a fi un canal prin care se transmit celelalte componente culturale și devin ele însele un sistem cultural în sine. Un mesaj artistic, cultural, odată devenit emisiune TV, cunoaște obligatoriu un procent de degradare în planul receptării. Acest fenomen a invadat și știrile.
[1] Coman, Mihai, Introducere in Sistemul Mass Media, Editura Polirom, 1999, pag. 70.
[2] Cazeneuve, Jean, La societe de l’ ubicuite, Denoel-Gonthier, Paris, 1972, pag. 106.
[3] Postman, Neil, Se distraire a en mourir, Paris, 1986, Flammarion, pag. 120.
[4] Coman, Mihai, Introducere in Sistemul Mass Media, editura Polirom, 1999, pag. 85.
[5] Coman, Mihai, Introducere in Sistemul Mass Media, Editura Polirom, 1999, pag. 68, apud The Daily Telegraph, 19.04.1997.
[6] Stavre, Ion, Reconstructia societatii romanesti prin audiovizual, Ed. Nemira, 2004, pag. 71.
[7] Ramonet, Ignacio, Tirania comunicarii, editura Doina, 2000, cap. Hiper-emotia, pag. 23.
[8] Ramonet, Ignacio, Tirania comunicarii, editura Doina, 2000, pag.49.
[9] Lazarsfeld, Paul, Merton, Robert, Mass Communication, 1972, London, Clive Bingley Publ., pag. 561-562.
[10] Fiske, John, Introducere in stiintele comunicarii, Editura Polirom, Iasi, 2003, pag. 192.
[11] De Berti, Rafaele, A. Negri, P. Signorelli, Scenes de la vie cotidienne, 1990, pag. 74
[12] Coman, Mihai, Introducere in Sistemul Mass Media, Editura Polirom, 1999., pag. 127.
[13] Coman, Mihai, Introducere in Sistemul Mass Media, Editura Polirom, 1999, pag. 110.
[14] Emery, Michael, Emery, Edwin, The Press and America, New York, Prentice Hall, 1992, pag. 481.
[15] Emery, Michael, Emery, Edwin, The Press and America, New York, Prentice Hall, 1992, pag.397-398.
[16]Emery, Michael, Emery, Edwin, The Press and America, New York, Prentice Hall, 1992, pag.327.
[17] Sursa: Jurnalul National
[18] Sursa: Jurnalul National.
[19] Jurnalul National, Cultura-Mass Media, Cristina Stamatescu, 19 martie 2007.
[20] Ramonet, Ignacio, Tirania comunicarii, editura Doina, 2000, cap. Telepubela, pag. 89.
[21] Goffman, Erving, Viata cotidiana ca spectacol, Editura comunicare.ro, Bucuresti, 2003, cap. Gestionarea impresiilor, pag. 18.
Uriașa dezvoltare a mediilor audiovizuale i-a condus pe unii cercetători la considerația că “rolul global al media se definește prin funcția de transpunere a realului în spectacol, receptând mijloacele de comunicare mai curând ca o sursă și ca un mijloc de evaziune”.
Încă de la începuturile lor, mediile au oferit publicului prilejuri de a folosi produsele mediatice în viața cotidiană. În contemporaneitate, se constată o sporire a numărului acelora care declară că, prin mass-media, doresc să evadeze din problemele lor zilnice. Astfel, conceptul de evaziune a devenit o prezență frecventă în discuțiile relative la funcțiile și efectele comunicării de masă și la relațiile care se stabilesc între public și media. Termenului de evaziune îi sunt asociate, în principal, patru sensuri:
1. funcția de evaziune a consumului culturii de masă (spre exemplu, divertismentul masiv oferit de tv și alte media) constă în deturnarea practicanților acesteia de la “lumea reală în profitul imaginarului”, mediile oferind stereotipuri care favorizează idealizarea vieții, evitarea realităților dezagreabile;
2. mass-media acționează mai curând ca un “narcotic social”, tinzându-se spre generalizarea unui uzaj identificat de Merton și Lazarsfeld (1948);
3. există indivizi care utilizează mass-media mai mult ca mijloace de evaziune (cei mai expuși consumului evazionist sunt anxioșii, neliniștiții, frustrații, cei care resimt mai frecvent tot felul de insatisfacții, care își fac mereu tot felul de griji);
4. consumul culturii de masă și, în special, al divertismentului produce ca efect pasivitatea socială și conformismul” .
Deci, “evazioniștii” caută nenumărate compensații irealizărilor în universul mirific oferit, atât de generos, de către instanțele mediatice. Dar dorința de relaxare ori plăcerea de a-ți lăsa imaginația în voia valurilor mediatice nu sunt doar apanajele patologicului, ale unei lumi narcotice și narcotizante, ci pot fi, la fel de probabil, forme de manifestare a conștiinței plenare, exercitându-se, astfel, asupra întregului registru de nevoi și posibilități umane. Dacă nu am crede asta, o stinghereală insidioasă ne-ar lua în stăpânire ori de câte ori am viziona un film sau am deschide televizorul. Mai mult, la limită, chiar și apetența către emisiunile informative poate fi privită tot ca un semn al evaziunii, al dorinței de evadare din lumea noastră cotidiană, reală. Și această etichetare nici nu ar fi ieșită complet din cadrele adevărului. Numai că greu vom găsi pe cineva care să delimiteze realitatea mulțumitor și neechivoc. Nici măcar opiniile greșite pe care le putem avea despre această realitate nu pot fi excluse din realitate. Și se poate susține foarte bine că însăși existența mass-media este un semn al dorinței umane de evaziune. Mass-media – și acest fapt este evident – sunt utilizate tot mai frecvent ca o sursă de divertisment importantă și pentru că reclamă costurile bugetare cele mai mici pentru indivizi. Mass-media te poate relaxa la cele mai mici prețuri. Accesibilitatea este unul dintre atributele importante ale mediilor. Prin mass-media, apoi, se pot realiza identificările dorite, oricât de spectaculoase. Astfel, existența unui nou bovarism poate fi detectată, probabil, cu ușurință, printre consumatorii de produse mediatice. Pe acest vast și pluriform teritoriu al evaziunii poate fi delimitat acela, fatalmente inferior ca dimensiune, dar suficient de amplu și de viguros, al divertismentului. Funcția de divertisment asociată a fost denumită și recreativă. Mihai Coman citează o percutantă și profundă observație a lui Neil Postman privitoare la atotputernicia divertismentului mediatic de astăzi, care merită a fi reținută: “Problema esențială nu este aceea că televiziunea ne oferă divertisment, ci că ea tratează toate subiectele în forma divertismentului (…) Aceasta înseamnă că divertismentul devine supra-ideologia oricărui discurs al televiziunii”.
Industria divertismentului mediatic, pentru că atrage publicul și deci publicitatea, s-a impus peste tot în lume. În această zonă, televiziunea, deocamdată, deține, cu lejeritate, prim-planul, datorită posibilităților sale de a crea “mărcile” de divertisment cele mai complete și mai căutate (gustate) de public. Spectacolul generalizat pe care-l întreține televiziunea este augmentat de expansiunea aproape neverosimilă a interesului pentru sport. Spectacolul sportiv, pe care socio-psihologii l-ar putea decoda fastuos, servindu-se de mituri, de arta războiului și de agresivitatea umană instinctivă, servește de asemenea ca factor compensatoriu, ca element de identificare ori ca show pur și simplu. Și sportul a fost aproape confiscat (sau s-a predat singur, pe bani grei) de televiziune. Ca pondere temporală, divertismentul își ia zilnic partea regală din viața industriilor audiovizuale, societatea de consum facilitând sau reclamând acest statut privilegiat pentru spectacol, pentru narcoză, pentru evaziune.
Presa tipărită conține, la rându-i, jocuri, caricaturi, desene, rubrici specializate de divertisment, fotografii, diverse concursuri. Parte a mediilor tipărite, revistele tv, revistele care se referă la lumea show-bisnessului, sunt simple adjuvante ale televiziunii. Sunt, deci, media tipărite care parazitează ruda bogată, parvenită (televiziunea) ori trăiesc în simbioză cu aceasta. Sunt, acestea, fenomene deloc anticipate în urmă cu doar 30-40 de ani, când încă se credea că presa scrisă va trăi mereu pe propriile picioare sau va muri în demnitate și onor. Trăiește.
Zinic, milioane de oameni caută în reviste, ziare și în alte surse mass-media informații și divertisment. Însă, acestea au fost deseori controlate de diverși magnați – care au fost acuzați de manipularea surselor de informare și a opiniei publice – în vederea propriilor interese.
Ziarele au fost întâiul mijloc de informare de mare audiență. Ele și-au făcut apariția în secolul al XVII-lea, iar în secolul al XIX-lea cele mai respectate, precum „The Times” în Marea Britanie, deja exercitau o mare influență asupra clasei mijlocii educate, care forma “opinia publică”.
Mai târziu, un sistem de învățământ îmbunătățit și alte progrese, au creat prima audiență a presei scrise. Ziarele care satisfăceau cerințele publicului cititor, au apărut în SUA în anii 1870 și 20 de ani mai târziu în Marea Britanie.
În locul paginilor cu texte înghesuite, ele aveau titluri mari, articole scurte și multe ilustrații. Cazurile de senzație, întâmplările șocante, campaniile și expunerile-dezvăluiri ale ticăloșiilor și defectelor morale, în special în rândul celor bogați, puternici și moderni, erau picanteriile pe care acestea se structurau – cu scopul de a-și păstra audiența. Deși adesea controlată de persoane înstărite, această nouă presă populară lua în considerare punctul de vedere al “omului obișnuit”.
Competiția pentru atragerea cititorilor a devenit atât de strânsă astfel încât reporterii deformau adesea în mod deliberat realitatea, calomniau oamenii cinstiți și declanșau temeri politice – trăsături ale “jurnalismului de scandal” care au creat probleme încă de pe atunci.
Tranziția de la jurnalismul de obediență la cel de opoziție, a avut de înfruntat impedimente dintre cele mai multe, de la cele de natură tehnologică, până la cele mai greu de eradicat, legate de mentalitatea clișeistică.
Sistemul mass-media post-comunist, prin pluralitatea formelor de manifestare și prin coexistența dintre proprietatea de stat și cea privată, asigura cadrul necesar libertății de expresie și ajuta la configurarea statutului societății civile.
Explozia numărului de ziare nu se rezuma doar la spațiul românesc, majoritatea țărilor est-europene cunoscând evoluții similare.
Barometrele și tirajele ce resping sau atrag reclama, au cunoscut fluctuații destul de puternice. Astfel, publicațiile specializate au măsurat sporuri de audiență, ca revistele pentru femei și mai recent, cele având temă erotică, destinate publicului masculin, dar și cele economice sau financiare, în condițiile unei stabilizări relative a cadrului legislativ și de afaceri.
Deseori se uită faptul, chiar în cazul ziarelor, că o mareparte sunt destinate să distreze, mai ales de când se străduiesc să atragă marele public, fiind vândute pe stradă. Un studiu american arată că numai a cincea parte din suprafața ziarelor este consacrată „știrilor”. Restul constă, bineînțeles, în publicitate și „utilitare”, dar și în cuvinte încrucișate, horoscop, cancanuri, cronici și caricaturi, benzi desenate, făra să punem la socoteală sportul.
În societatea modernă, pe masură ce timpul alocat muncii a scăzut și timpul rămas la dispoziția individului pentru orice fel de alte activități a crescut, categorii tot mai largi ale populației au început să folosească mass-media ca principal furnizor de bunuri destinate ocupării timpului liber.
Din secolul al XIX-lea până în prezent, evoluțiile tehnologice permanente au dus la perfecționarea instrumentelor de difuzare, pe spații geografice mari și în intervale scurte de timp, a unor mesaje de interes general. Datorită acestui fenomen și creșterii rolului publicității ca sursă majoră de finanțare a sistemului presei, mass-media a ajuns să fie instituția care vinde divertisment la costurile cele mai reduse.
Consumul de divertisment nu răspunde numai dorinței de relaxare și refacere, el satisface și nevoia omului de a scăpa de sub presiunea cotidianului, de a găsi refugiul într-o lume imaginară.
În ultimele decenii resursele remarcabile ale mass-mediei de a oferii un răspuns adecvat nevoilor umane de relaxare și evadare au condus la amplificarea acestei funcții în detrimentul celei de informare sau de transmitere a valorilor culturale fundamentale. Astfe au fost privilegiate produsele orientate spre distracție și evaziune, în defavoarea altora, care vizează informarea, educarea ori socializarea.
Fapt ce conduce, în opinia multor specialiști la nasterea unei societăți numite de ei fie a “spectacolului”, fie a “ divertismentului” , a “efemerului” sau a “ hedonismului”.
Acest proces de spectacularizare, deși sever criticat de elita intelectuală sau de politologi, răspunde unei nevoi sociale și are avantajul de a mări accesibilitatea mesajelor respective.
Televiziunea este mijlocul de comunicare de masă cu impactul cel mai mare asupra societății. Din punct de vedere tehnic, ea este conceptualizată ca un procedeu de descompunere, transmitere la distanță și apoi de recompunere a imaginilor.
Prima perioadă a televiziunii a adus o orientare pedagogică încarnată de mediatori ce se întrețin cu telespectatorii, o relație asimetrică și ierarhizată, tradusă printr-o programare discontinuă, structurată în jurul emisiunilor, cu o mare longevitate, ceîmbracă o funcție «ceremonială » pentru privitori.
Noua eră se diferențiază printr-o presiune crescută asupra destinatarului, solicitat fără întrerupere de animatori. Instalați în decoruri de multe ori construite după modelul interioarelor telespectatorilor, acești moderatori cu ton familiar, solicită mereu publicul în modul complicității, în emisiuni compozite (care amestecă în mod nedistinct informația și divertismentul) și articulate unele cu altele.
Televiziunea este cel mai ieftin mijloc de comunicare de masă, din punctul de vedere al receptorilor, lucru deloc neglijabil într-o economie caracterizată prin decalaje foarte mari, între categoriile sociale. Se poate observa cu ușurință, că orice om aflat în posesia unui televizor, are acces aproape gratuit la informație (bineînțeles, exceptând plata abonamentului la societatea de TV prin cablu sau TV publică și factura la energia electrică). Mesajul audio-vizual beneficiază de forță de pătrundere (vorbind la sensul propriu).
Dacă în urmă cu peste 13 ani, pentru a obține o informație televizată trebuia să faci un drum către casă, astăzi informațiile pot fi receptionate din aproape orice colț al lumii: localuri publice, camere și recepții de hotel etc. În pas cu progresul tehnologiei în domeniul telefoniei celulare, a apărut și ”televiziunea mobilă”, putându-se urmări programe TV pe ecranul telefonului, grație aplicațiilor Internetului. Astazi, televiziunea este omniprezentă.
Nu trebuie uitat că una din funcțiile televiziunii, ca de altfel a mass-media în genere, se regăsește în cea culturalizatoare. În zilele noastre, funcția aceasta e bine “ascunsă” prin cea de divertisment care predomină, în cele mai multe posturi TV.
Termenii de ”cultură mediatică” definesc o cultură a divertismentului, o simplificare a formelor culturale care sunt reduse, comprimate, repovestite și resemnificate. Mass-media, cu precădere televiziunea, creează această cultură; ele încetează a fi un canal prin care se transmit celelalte componente culturale și devin ele însele un sistem cultural în sine. Un mesaj artistic, cultural, odată ce a devenit emisiune TV, cunoaște în mod necesar, un procent de degradare în planul receptării.
Televiziunea comercială este guvernată în mod predominant de estetica realismului de prezentare de imagini de narațiune care falsifică realitatea și încearcă să producă efect real. Realismul neobosit al televiziunii comerciale a devenit la rândul său subordonat anumitor coduri narative, moduri de narare și unor convenții de genul extrem de bine codificate”.
Televiziunile private sunt pe banii lor și invocă piața din necesitatea de a supraviețui din punct de vedere economic; ele produc, pentru profit, produse care vor avea o audiență cât mai mare. Se pune așadar problema audienței, care în cazul unor emisiuni culturale este, de cele mai multe ori, mult mai mică decât în cazul emisiunilor de divertisment. Aceste televiziuni au un public țintă, care plasează divertismentul pe primul loc într-un clasament de rating.
“Informația și emisiunile vulgare tind să ajungă în prime-time, el e rezervat programelor distractive (foiletoanelor, serialelor, filmulețelor de televiziune, sport, varietăți, jocuri,etc.) a căror tipologie, din ce în ce mai stereotipică, este fabricată cu o artă desăvârșită, pentru a răspunde capacităților emoționale sau interesului telespectatorului”.
Dacă secolul XX se spune pe drept cuvânt, că a fost cel al tehnologizării, atingând apogeul în ultimii ani, prin informatizarea și dezvoltarea ciberneticii, prin produsele finite – calculatoarele, secolul acesta, se preconizează a fi cel al comunicațiilor. Dacă în stadiul incipient au fost semnalele morse, ca apoi să apară și telegraful, descoperirea telefonului, a revoluționat comunicațiile, lucrurile progresând puternic la sfârșitul secolului trecut, culminând în contemporaneitate, cu un nou și puternic concept, denumit ”Internet”.
Presa scrisă își regăsește rolul în informarea cea mai accesibilă și tradițională, prezentând evenimentele prin prisma interpretării mai mult sau mai puțin obiective a autorilor (jurnaliștilor), oferind cititorilor o gamă largă de știri, în raport cu interesele fiecăruia. Radioul este o componentă mass-media, preferat de oameni cu precădere în anumite situații (în trafic – ca pieton sau șofer, în locuri unde televizorul sau internetul nu pot fi accesate) sau de anumite categorii de oameni (nevăzători și nu numai). Televizorul apare mai degrabă ca o necesitate și obișnuință, înlocuind adesea dorința de a merge la cinema sau la spectacole live. Internetul este în ziua de azi, una din cele mai râvnite și căutate modalități de informare, oferind posibilitatea de a alege domeniul favorit sau de a căuta altele, fără acoperiere neapărată în obiectivele imediate.
Aceste elemente mass-media, ca presa scrisă, radioul, respectiv televizorul și internetul, își au menirea de a facilita comunicarea și răspândirea de informații (eronate sau nu, truistice sau revelatorii, empirice sau având caracter cognitiv), contribuind la funcționarea și continua schimbare a lumii.
Progresul tehnologic fără precedent la care asistăm în ultimele decenii, care a condus la dezvoltarea tehnologiilor de prelucrare a informațiilor, a dat naștere unei noi modalități de comunicare numită Internet. Acesta va fi viitorul comunicării în masă și al afacerilor. El va înlocui treptat telefonul, poșta, televiziunea, modul tradițional de a face afaceri. Cu ajutorul Internetului se va putea “merge” la cumpărături, la bancă, la bibliotecă, la muzee, în vacanțe etc.
Toată această realitate, nou creată, pe care încă mulți o neagă sau o privesc cu multă neîncredere.
Simplificarea proceselor de muncă și de comunicare. Cercetătorul, utilizatorul lucrează direct pe calculatorul personal transmițând date și texte colegilor, clienților sau factorilor decizionali. Documentele sunt astfel mai ușor arhivate, reutilizate în orice moment și de către oricine. Mesageria electronică permite o comunicare și un mod de lucru de mare eficacitate, scurtând pauzele datorate unor intermediari ineficienți. Lucru direct, imediat, care poate fi memorat, reutilizabil, transferabil; lucrul cu Internetul și rețelele electronice ne modifică în profunzime obiceiurile.
Televiziunea răspunde cel mai bine nevoilor oamenilor de deconectare, de loisir sau de catharsis; ea poate oferi spectacole de toate tipurile (de la cele sportive la cele coregrafice, de la cele specifice cinematografiei la cele electorale, de la emisiunile de actualități la talk-show-uri, devenind astfel nu numai cel mai ieftin, comod, accesibil și divers mijloc de divertisment (atât din punct de vedere al varietății tipului de mesaj, cât și cel al decalajelor valorice), dar și principalul mijloc de divertisment din toate cele existente. Ea oferă ,,trăiri prin procură”, creând o lume în care telespectatorul poate evada, eliberându-se temporar de frustrările și neîmplinirile din viața reală.
Televiziunea prezintă evenimentele și, totodată, le exagerează importanța, gravitatea, caracterul tragic. Prezentarea informațiilor în forma divertismentului al cărui limbaj este ușor de înțeles, arată Mihai Coman, permite oamenilor de diferite condiții sociale, cu grade diferite de pregătire și de cultură să cunoască obiecte, fenomene, procese, evenimente, opinii, realizări artistice, literare, științifico-tehnice. Toate acestea le sunt prezentate într-un mod agreabil și accesibil. Problema n-ar fi însă aceea că televiziunea oferă divertismentul, ci că tratează mai toate subiectele în forma divertismentului, devenit o ,,supra-ideologie” căreia i se subordonează acțiunile de mediatizare.
Cand vorbim despre divertisment ne referim la un eveniment, un spectacol sau o activitate menită să ofere plăcere unui public (deși, de exemplu, în cazul unui joc pe calculator, “publicul” poate fi o singură persoană). Joaca, lectura, o excursie în parc, în general, nu pot fi privite ca divertisment, ci mai degrabă ca distracție în sensul de recreație. Divertismentul necesită ca entertrainerul să fie vizibil spectatorului.
Mass-media a creat binecunoscuta sintagmă de show business sau show biz, reprezentând industria divertismentului. În zilele noastre, cea mai accesibilă sursă de divertisment rămâne televizunea, indiferent dacă vorbim de știri sau alte programe difuzate.
Televizunea nu amplifică sau extinde cultura, o atacă. În ziua de azi, occidentalii "au început să se distreze până crapă". Postman arată cum occidentalii au transformat totul în jocuri televizate, concursuri, loterii și bâlciuri. Divertismentul a fost plasat în inima culturii. Și pentru ca divertismentul și consumul au nevoie de pace și bună înțelegere, mass-media au inceput să ne inoculeze un sentiment de bunăstare, îndepărtând de noi adevăratele probleme ale lumii: sărăcia, foametea, bolile, războaiele.
Televiziunea oferă o varietate de subiecte care nu se cer neapărat a fi întelese, ci vor să atingă latura emoțională, ne face să vedem partea bună a lucrurilor. Deși ne menține în contact cu lumea, o face în așa fel încât să nu ne schimbe buna dispoziție. Televiziunea, cu alte cuvinte, “este devotată în totalitate alimentării audienței cu divertisment”. Televiziunea oferă explicația pentru o lume obsedată de imagine în detrimentul conținutului, ea isi redă dialogul în imagini, și nu în cuvinte. „Forma lui lucrează împotriva conținutului”. Chiar si atunci când ni se prezintă fragmente dramatice, poate uneori crude, suntem îndemnați de prezentatori să “îi privim și mâine”. Pentru unii oameni câteva minute de crime ar fi suficiente pentru a avea coșmaruri sau pentru a nu dormi o lună. “Acceptăm invitația prezentatorilor repectivi pentru că știrile nu trebuie luate în serios, ci trebuie privite ca o sursă de divertisment. Ne putem da seama de asta prin înfățișarea plăcută și amabilitatea prezentatorului, de ironia lor, de muzica ce deschide și incheie programul, de reclamele atractive” – toate acestea și altele ne sugerează nouă că ceea ce tocmai am văzut nu este o cauză pentru a plânge.
Postman atașează o mare importanță medium-ului așa că, „tipografia și televiziunea nu pot găzdui aceleași idei.” El își leagă lucrarea de faimosul aforism al lui Marshall McLuhan, „medium-ul este mesajul”. Pe măsură ce argumentația continuă, Postman dă dovadă de o anumită reverență față de istoria dintre secolele XVII și XIX, când America era dominată de cuvântul tipărit. Rezonanța cuvântului printat a putut fi simțită pretutindeni. Presa a creat un discurs public serios și rațional.
Televizunea a preluat comanda. Americanii, cum spune Postman, “nu mai vorbesc unii cu alții, ci se distrează unii pe alții. Nu fac schimb de idei, ci de imagini. Nu se mai ceartă cu propoziții, ci cu celebrități și reclame”. Peste tot în lume, divertismentul a devenit o industrie.
“Now..this”(“În continuare”) este o altă sintagmă pe care Postman o pune în vizor, cuvinte ce le auzim la radio sau TV pentru a indica că ceea ce am auzit sau am văzut nu are nici o relevanță cu ceea ce urmează să vedem sau auzim.
“Nu există crimă mai brutală, cutremur mai devastator, ce nu pot fi șterse din mințile noastre de un prezentator spunând Now..this”. Se referă la faptul că telespectatorilor nu li se cere să mediteze la ceea ce le s-a spus sau să țină minte de la un moment la altul. De aceea ni se prezintă știri fără context, fără valoare, fără seriozitate și, de aceea, știrile devin pur divertisment.
“Daca televiziunea a învățat revistele că știrile nu sunt decât pur divertisment, revistele au învățat televiziunea că nimic mai mult decât divertisment sunt știrile”
CAPITOLUL II.
FORME DE REALIZARE ȘI PREZENTARE A EMISIUNILOR DE DIVERTISMENT LA TV
II.1. Analiza comparativă a emisiunilor ”Românii au talent” și ”Moldovenii au talent
Importanța funcției de divertisment este una prioritară, ea fiind determinantă în asigurarea tirajelor presei scrise și a rating-urilor emisiunilor radiofonice sau televizate.
Funcția de divertisment are avantajul de a mări accesibilitatea mesajelor meditice, grație asamblării evenimentelor într-un limbaj ușor de înțeles, într-o formă simplistă și un conținut superficial. Astfel de informații sunt livrate în flux permanent și pun bazele noii culturi a lumii contemporane. Și aceasta pentru că informațiile “ușoare” nu necesită atât de mult concentrarea atenției și a memoriei cititorului, nici o documentare prealabilă, nu impune cititorul să facă eforturi serioase.
De îndată ce acest lucru a fost sesizat, ca rezultat, a crescut simțitor cererea pentru un astfel de gen informațional. Toate produsele mediatice de divertisment răspund nevoii oamenilor de relaxare, de odihnă, de evadare din grijile cotidiene. Este vorba de o necesitate a oamenilor de a se detașa de realitatea tensionantă și a evada într-un confort psihic, dacă am putea să-i spunem așa.
“Românii au Talent“și “Moldova are Talent” sunt două emisiuni autentice, care aduc în prim plan creativitatea și originalitatea pe scena celui mai urmarit show de divertisment din istoria televiziunii. Show-ile acestea autras sute de oameni talentati, dornici de afirmare, care au renuntat la inhibiții și griji casnice pentru a arăta tot ce au mai bun, în speranța ca vor fi marii câștigători.
Atît moldovenii, cît și românii uimesc prin abilitățile lor și arată că pot fi diverși, majoritatea avînd mai multe talente sau chiar, deloc. Scena a adunat laolalta persoane de toate vârstele, care au venit încrezatori și dornici să arate că merită să câștige marele titlu. Nenumarate ansambluri folclorice de dans și cântec, instrumentiști, pictori, rapperi, actori, numere formidabile de beatbox, meșteri populari sau dansatori, toți au venit la show, alături de susținători și cu ambiția de a ajunge pe scenă
Românii au talent” și “Moldova are talent” și de a deveni erou național. Toți aceștia, dar și mulți alții sunt urmăriți cu sufletul la gură de o parte considerabilă a publicului autohton, dar și a celui de peste Prut. Care ar fi motivul? Simplu. Concurenții Show-ui Românii au talent, pregătesc de fiecare dată numere de excepție, aducînd un desăvîrșit spectacol și o diversitate copleșitoare, care ridică de fiecare dată sală în picioare, un noian de aplauze, emoții, lacrimi și reacții diverse venite din partea publicului, juraților, dar și a gazdelor emisiunii.
Cea de-a șasea ediție a noului sezon "Românii au talent" a fost lider de audiență, 3,2 milioane de telespectatori urmărind show-ul pe întreaga sa durată de difuzare, între 20.30 și 23.15, informează Pro TV. Cea de-a șasea ediție a noului sezon "Românii au talent" a înregistrat 15,5 puncte de rating și 37,5% share în intervalul de difuzare 20.30 – 23.15, pe publicul comercial, cu vârste cuprinse între 18 și 49 de ani.
Telespectatorii preferă, "Românii au talent", care pregătește numere de excepție show-ului televizat.
Mii de înscrieri și doar 60- de semifinaliști în show-ul Românii au talent. Cei patru jurati, Andra, Mihaela Radulescu, Andi Moisescu si Bebe Cotimanis i-au ales împreuna, dupa lungi dezbateri, pe cei mai buni 60 de concurenti care vor intra în semifinalele competitiei. A fost o luptă strânsă și o decizie grea pentru juriu, care, dupa ore intregi de vizionari si comentarii, au decis cine merge mai departe în lupta pentru titlul de cel mai talentat român si premiul cel mare de 120.000 de euro sau pentru cel de originalitate în valoare de 10.000 de euro.
Moldoveni la Românii au Talent. Aici, la acest show incendiar încearcă să-și demonstreze adesea, talentele și români din R. Moldova. Printre participanții la proiect l-am găsit și pe Teodor Radulescu, originar din Chișinău. Conducătorul show baletului TEODORE, coregraf și economist de profesie. Acesta a pregatit pentru preselecțiile „Românii au talent” un număr special de dans. Pe scena i s-au alăturat trei dansatoare, iar împreuna au reușit să creeze un moment plin de senzualitate și pasiune, care a încins atmosfera în sală. Jurații au fost impresionati de prestația celor patru și au primit 4 de DA. Reușită spectaculoasă a fost și pentru grupul de vocaliști Brio Sonores. Aceștia s-au bucurat de victorie la „Românii au talent” în luna mai 2014, învrednicindu-se cu marele premiu de 120 mii euro. Printre concurenți se mai numără și Ionela Țăruș și Mihai Ungureanu, care au evoluat și la “Moldova are talent”. Aceștia au ajuns și în semifinalele concursului televizat „Românii au Talent” de la ProTV România. Ana Munteanu, o tânără de 27 de ani din Chișinău. Eroina care este pictor și lector al Academiei de Arte din Chișinău a oferit o poveste pictată în nisip. Talentul Anei a ridicat sala în picioare și a adus lacrimi în ochii celor din public. Printre participanți a fost și Moldoveanul Andrei Andronache, care a făcut spectacol la „Românii au Talent”.
După cum vedem moldoveanu este un ambițios și talentat spirit creativ, care poate cuceri pe oricine.
Un alt show similar, doar că în Republica Moldova este „Moldova ara talent”. Despre cît de reușit sau ales jurații, cît de talentați sunt moldovenii, dar și restul participanților și multe, multe altele le aud chiar din discuțiile ce mișună în jur.
Unul dintre show-le cele mai în vogă ale momentului i-a adus in fața publicului pe cei mai talentati moldoveni din toate colțurile republicii.
Show-ul talentelor înca nedescoperite în rîndul oamenilor de rînd s-a extins și în Moldova și s-a bucurat de mare succes pîna în momentul de față. Show-ul a trecut de preselecții și a ajuns în etapa în care cei mai talentați participanți vor concura pentru cîstigarea premiului de jumatate de milion de lei.
Juriul format din Tania Cerga, Mihail Munteanu și NicuȚărnă au avut rolul de a alege cele mai bune prestații și de a-i trimite în semifinale pe cei mai talentați concurenți. Cei trei jurați au o carieră muzicală remarcabilă în spate.
Interpreta de muzica pop Tania Cerga este singura prezență feminină din juriu și cel mai cald, și tolerant, în timp ce tenorul Mihail Munteanu trateaza cu duritate și obiectivitate prestațiile concurenților, iar Nicu Tărnă, solistul formatiei “Gîndul Mîței” încearca să aplaneze conflictele.
Seri magice, pline de originalitate, individualitate și viță de talent nativ la “Moldova Are Talent”. Și în cea de-a doua semifinală am avut parte de multe emoții, evoluții excepționale a participanților și mult spectacol, care a incendiat atmosfera
În prima semifinală Monica Pîrlici, a emoționat până la lacrimi juriul „Moldova are Talent”
Monica Pîrlici, în vârstă de 11 ani, a cucerit publicul și jurații la show-ul „Moldova are talent”. Mai mult tânăra a impresionat până la lacrimi și juriul prin recitalul de poezii.
Ana Munteanu este și ea cîștigătoarea Moldova are talent. Adolescenta de 13 ani originară din orașului Hâncești, care a interpretat piesă a Patriciei Kaas – „Il parle d'amour”, a cîștigat votul publicul și simpatia întregii țări.
Totuși, mai sunt și alte emisiuni la TV, care sunt derulate zilnic, dar nu se bucură de același success.
Se pare că lumea a luat cu totul și cu totul alt vector, cel al bombardizării mediatice permanente cu informații ușor de digerat ce ne calmează spiritele și ne îndestulează euphoric, și superficial intelectele. Omul contemporan alege calea spre detașare, relaxare și transparență totală a mesajului.
Avem, desigur, și oameni talentați, dar apar și specimene inculte și analfabete pe TV, precum s-a mai întîmplat și în alte țări. Moldoveni sunt ,desigur, curajoși, dar libajlu îi cam dă de gol, la fel ca și incultura.
Pentru mine România are Talent și Moldova are Talent sunt show-ri de talente, care le oferă oamenilor tot ce le poftește inima de la media: divertisment cu carul, impresia unei false culturalizări, idea de reality show.
Da, Moldova are Talent! Eu nu contest nicidecum Victoria finalistelor, ci doar aș dori ca fiecare să deducă pentru sine definiția talentului.Care sunt criteriile care fac un om talentat? Cum îți dai seama că el e talentat? Ce te face să fii sigur de asta? De ce îi acorzi anume acestuia “steluța” de încredere și ce te convinge cu adevărat de unicitatea lui, căzi un om cu adevărat talentat trebuie să posede ceva indubitabil deosebit.Cu toate acestea, prin tumultul de talente ce bîntuie în lume descoperim și astfel de personalități unicale. Ca să vă demonstrez că există ceva mai inedit decît ceea ce ne-am obișnui să vedem și să catalogăm drept “talent”.
Cîștigătorul concursului China’s Got Talent 2010, Liu Wei are 23 de ani și cîntă la pian fără mîini. De fapt, a învățat să cînte la pial la 19 ani. Cînd avea doar 10 ani, Liu Wei a suferit un accident cumplit în urma căruia a rămas fără ambele mîini. A învățat să-și folosească picioarele și să se descurce de unul singur. A visast din copilărie să devină musician, iar aceasta nu l-a împiedicat să-și urmeze visul. Dea lungul vieții se ghidează de o deviză, care zice:
” Sunt două căi în iață pentru mine: să mor cît mai repede sau să trăiesc o viață extraordinară.”
Este cu adevărat talentat, pentur că este irepetabil.
"Românii au talent", prezentată de Smiley și Pavel Bartoș și jurizată de Andra, Andi Moisescu și Mihai Petre, a înregistrat un record absolut de audiență în rândul show-urilor de divertisment din România, numărul celor care au urmărit emisiunea de la Pro TV depășind 4 milioane de telespectatori din întreaga țară, în minutul de aur înregistrat la ora 21.17.
Astfel, pe întreg publicul comercial din mediul urban cu vârste cuprinse între 18-49 de ani, audiența înregistrată în minutul de aur de la 21.17 a fost de 22,2 puncte de rating și o cotă de piață de 52,9 procente. Astfel, mai mult de jumătate din totalul persoanele aflate în fața televizoarelor erau cu ochii pe Pro TV și urmăreau prestațiile incredibile ale românilor dornici să își arate talentul.
Show-ul de la Pro TV a fost vineri seara lider absolut de audiență pe toate targeturile. Fie că vorbim de întreg publicul din mediul urban, de publicul comercial din mediul urban cu vârste cuprinse între 18-49 de ani sau de întreg publicul din România, emisiunea "Românii au talent" a dominat toate topurile. Audiența medie înregistrată de show-ul de la Pro TV a fost de 18,5 puncte de rating, postul având o cotă de piață de 44,8%, la distanță mare de Antena 1 care a avut o audiență de aproape patru ori mai mică decât "Românii au talent" – de 5,4 puncte de rating și 13% cotă de piață.
Clasamentul rămâne neschimbat și la nivelul întregului public din mediul urban când pe poziția fruntașă se află Pro TV, care a obținut o audiență medie de 18 puncte de rating și 35,8% cotă de piață, în timp ce Antena 1 a înregistrat doar 5,7 puncte de rating și 11,3% cotă de piață.
Internauții au fost și ei cu ochii pe "Românii au talent". Site-ul protv.ro a ajuns la un număr de 127.918 de vizitatori unici și 1.084.711 de afișări. Cel mai accesat moment a fost cel prezentat de Ianău Narcis Iustin, contratenorul care a reușit să uimească o țară întreagă. În mai puțin de două ore de la difuzarea pe post, Iustin a adunat peste 28.000 de accesări, reușind ca până la această oră să obțina 111.781 de accesări.
Este relevant monologul pe care moderatorul îl are la începutul fiecărei emisiuni și frecvența unor teme. A fi prezentatorul unui asemenea show este foarte greu. Jurnalismul ]n acest domeniu este unul destul de dificil.
Profesia nu este deloc ușoară, ci e chiar extrem de solicitantă, implică o doză de responsabilitate, plină de dinamism ce aduce noi provocări în fiecare zi. Jurnalismul este o meserie în care, uneori, se moare de foame, alteori aceasta îi face pe alții să moară de ciudă sau de urît. Atunci cînd tînărul Gabriel Garcia Marquez i-a spus mamei sale că a hotărît să devină jurnalist, ea l-a privit cu un amestec de reproș și îngăduință și i-a replicat: „Există alte meserii mai bune ca să mori de foame”. Dar n-a murit. A fost mai întîi un reporter bun, la „El Spectador”, și este un scriitor excepțional (Premiul Nobel pentru Literatură, 1982). Unii cred că nu e nevoie de mult talent sau de multă pregătire de specialitate pentru a fi un bun jurnalist. Oricine are ochi, gură, mîini, picioare, carnețel și pix. Cu toate acestea un bun jurnalist are nevoie de o serie de însușiri și competențe pentru a trece peste greutățile acesteia: personalitatea puternică, capacitatea de a scrie și de a prezenta informațiile într-o manieră precisă, dar și atrăgătoare, cultură generală, curiozitatea, abilitățile de comunicare, capacitatea de a face față situațiilor neprevăzute. Atît ”Românii au Talent” cît și ”Moldovenii au Talent” au demonstrat că cei care au abilități de scriere și organizare stau dincolo de culise și cei care au posibilitatea de a face show chiar nefiind din domeniu ies în prim plan. Este important să fii cosmopolit, să ai o gândire flexibilă, să ai cunoștințe bogate din diverse domenii de activitate (istorie, politică, cultură), să ai mereu oamenii potriviți pe lângă tine etc. Jurnaliștii sunt percepuți de societate ca o elită. Definindu-se ca o elită a perioadei post-totalitare, jurnaliștii își atribuie responsabilitățile, meritele și drepturile oricărei elite: stapînirea exclusivă a competențelor autonome de acțiune, dreptul de control al înrolărilor și al normelor de activitate personală. Mulți afirmă că vocație au artiștii iar jurnaliștii nu sunt artiști, dar în opinia mea jurnalismul se plasează în vecinătatea ocupațiilor artistice, deoarece revendică atît libertatea de acțiune, cît și valorile (talent, inspirație, noroc) specifice artelor, deci jurnalismul este și o meserie dar și o vocație. Profesia de jurnalist a evoluat spectaculos de-a lungul timpului, de la o simplă ocupație trecătoare, cu tentă de hobby, pînă la o adevărată profesie, cu o ideologie și cultură proprie, cu o legitimitate socială indiscutabilă, impunându-și o autonomie tot mai accentuată și generând valori și norme deontologice specifice. Jurnalismul trebuie să fie profesie-vocație pentru că are o mare responsabilitate socială; informarea, educarea și formarea gustului cultural al publicului. Datorită acestor motive jurnaliștii sunt considerați cîinii de pază ai societății.
Mona Segall, producătorul emisiunii-fenomen "Românii au talent", spune că "nu poți să prevezi impactul unei emisiuni". Doamna Segall produce emisiunile postului din Pache Protopopescu încă de la "începutul începuturilor".
Formatul emisiunii are un succes fascinant la nivel mondial. Varianta britanică a cauzat dependență. Dependența de talente și non-talente, dar mai ales de spectacol. Nimeni nu s-a așteptat la un asemenea succesc.
În registrul conceptelor de bază ale modelului constructivist al comunicării, moderatorul și interlocutorul său inițiază un contract de comunicare, urmat – în momentul plasării în fața camerelor de luat vederi – de un proiect de comunicare, ale căror intenții și miză devin reperabile doar în flux, dată fiind elaborarea în linearitate a mesajului verbal, dar și a celorlalte mesaje paralingvistice (mimică, gesturi, direcționări ale privirii), acestea din urmă devenind veritabili indici ai (auto)reprezentării, atât pentru moderator, cât și pentru invitat. Caracterul public și “televizat” al talk show-ului constituie un insurmontabil element de intruziune în afișata familiaritate a actorilor mediatici. Întocmai ca niște interpreți, ei își “joacă” dezinvoltura și par să uite de existența dispozitivului mediatic, când, în fapt, se situează într-un permanent schimb de atribuiri, în prezența acestuia.
Nebunia spectacolului reprezintă o provocare. Multă muncă, emoții și pregătiri. Sala se umple de oameni care nu știu ce vor vedea. Reacția este Live, 100% românească. Se țin câte 4 ediții "Românii au talent" în fiecare oras, care trebuie filmate în două zile.
Importul acestui format de emisiune de către Pro TV, a creat în România un adevărat fenomen național, manifestat în special pe Internet, în social media. Prima ediție a concursului “Românii au talent” a creat o amplă controversă în jurul desemnării câștigătorului acestuia, tânărul de 19 ani Adrian Țuțu. La fel ca și mine, mulți telespectatori suspectează organizatorii spectacolului că ar fi aranjat desemnarea acestuia pe locul întâi al competiției, dorind să transmită prin intermediul său, un anumit tip de mesaj către public.
Improvizația, în televiziune, este întotdeauna bine pregătită. În spatele spontaneității stau ore întregi de trudă. Întrebările „deștepte” sunt gândite în echipă, iar ritmul alert al emisiunii este dat de câteva reguli (condiții) care trebuie respectate în primul rând de moderator. Și, ca la orice spectacol de calitate, pentru ca în momentul în care se ridică cortina totul sa fie perfect, este nevoie în spatele scenei de ore întregi de muncă, nervi întinși la maxim, pasiune și știință. Într-un cuvânt, profesionalism. Este un ritm de lucru nebun, în care orele se transformă în secunde, în care zeci de idei se bat cap în cap până când capătă o formă unitară, de studii de piață, de riscuri asumate și de o continuă alergătură, de cele mai multe ori la propriu, contra cronometru. Jurnaliștii fug de la o filmare la alta, șefii vorbesc încontinuu la telefon, editorii caută cuvinte peste cuvinte, scriu și apoi modifică iar, până când textul “sună” perfect, producătorii de package fug pur și simplu cu casetele din redacție în cabina de emisie și înapoi, iar șefii stau cu sufletul la gură pănă a doua zi dimineață, când primesc datele de audiență. Totul pentru ca acea oră de spectacol să fie perfectă – adică nimeni și nimic să nu le-o poată lua.
Ceea ce cred eu este faptul că cei de la Pro TV au văzut în imaginea tânărului orfan și patriot, cu alură de hip-hoper, un potențial de marketing mult mai mare decât în ceea ce-i privește pe ceilalți concurenți, mult mai talentați. Astfel, s-a mizat, ca și în cazul emisiunii “Dansez pentru tine”, mai mult pe factorul emoțional și pe compasiune, care au un potențial foarte mare într-o societate ca a noastră, măcinată de criză, haos și sărăcie.
Scena de la “Românii au talent” a aparținut în cea mai mare parte dansatorilor, imitatorilor, jongleurilor și magicienilor. Câteva exemple sunt redate în continuare.
Corul Bărbătesc din Fințeșul Mare, un cor înființat încă din anul 1918. Momentan grupul numără 50 de membri (40 dintre ei aflându-se pe scena de la “Romanii au talent”), diferența de vârstă dintre ei fiind foarte mare: cel mai tanar are 18 ani, iar cel mai în vârstă 83 de ani. Momentul lor a fost răsplătit cu ropote de aplauze de către spectatorii clujeni, iar reacțiile juriului au fost și ele pe măsură. Mihai Petre a declarat scurt: “Domnilor, m-ați făcut mândru că sunt român!”, iar Andi Moisescu s-a înclinat în fața talentului lor.
Ștefan Manduc și iubita lui Reka Lazin, din Satu Mare. Ambii dansatori, cei doi s-au înscris separat la “Românii au talent” și au reușit să impresioneze juriul obtinând trei “DA”. În vârstă de 19 ani, Reka a vrut să le arate tuturor că și o fată poate executa mișcări de dans de cele mai multe ori atribuite exclusiv băieților și a reușit!
Mulți dintre concurenți au venit la “Românii au talent” pregătiți cu un dans în stilul Michael Jackson, însă nici unul dintre ei nu s-a descurcat atât de bine ca Alin Imre, un băiețel de 11 ani din București. “Mă impresionează potențialul pe care îl văd într-un copil ca tine”, a declarat Mihai Petre legat de prestația lui Alin.
Titanii Funky Fresh a fost încă una din marile surprize. Trupa, spun cei patru tineri, este printre cele mai vechi grupuri de dans din România, formată inițial în anul 1983, din patru băieți. Din formula actuală, formată în urmă cu aproximativ 3 ani, fac parte un economist, un consilier juridic, un șomer și un angajat al unui Birou de Relații cu Clienții. “Cred că sunteți unul din momentele care au foarte mari șanse să câștige premiul de 120.000 de euro”, le-a mărturisit Mihai Petre.
Dansul a fost la putere, așa că seara a continuat cu Păun Valentin, un tânăr de 23 de ani, student la Medicină. Mișcările sacadate și foarte bine executate, însoțite de foarte mult umor, au reușit să îi aducă trei “Da” din partea juriului.
Mădălina Stanciu, o dansatoare la bară de 23 de ani din Timișoara, a venit însoțită de fetița ei, Denisa, și de mama ei. Când era foarte mică a făcut gimnastică de performanță, fiind antrenată chiar de Nadia Comăneci, dar, din cauza unei accidentări la coloana vertebrală, a fost nevoită să renunțe. Accidentul a imobilizat-o într-un scaun cu rotile timp de 1 ani și jumătate. Mădălina și-a găsit însă puterea de a merge mai departe și a contat întotdeauna pe sprijinul fratelui ei, pe care din păcate l-a pierdut în urmă cu câțiva ani. A venit la “Românii au talent” pentru a-i oferi o viață mai bună fetiței ei. Emoțiile din timpul concursului au fost atât de mari, încât a ieșit de pe scenă în lacrimi, dar cu trei de “DA” din partea juriului.
Emoții le-au creat telespectatorilor și juriului cei de la Clubul Sportiv Akikai din Tecuci. Cei 14 membri prezenți pe scenă au ridicat întreaga sală în picioare și au obținut pe lângă trei “DA” și multe cuvinte de laudă din partea juriului.
Ștefan Florescu, în vârstă de 18 ani, din Botoșani. Acesta a practicat atletism și fotbal de performanță, dar acum a venit la “Românii au talent” pentru a uimi prin felul în care jonglează cu mingea. “Ești unul dintre cele mai mari talente pe care le-am văzut vreodată”, a declarat Andi Moisescu după ce Ștefan și-a încheiat numărul.
Formatul emisiunii Românii au talent nu se adresează numai la o anumită categorie socială, sau la un anumit sex sau la o anumită vârstă, se adreseaza tuturor românilor, lucru bine văzut în concurenții participanți. Preselecțiile organizate în orașele țării, au adunat mii de talente indiferent dacă erau doctori, avocați, barmani, șomeri indiferent de vârstă de la 5 ani până la 60 de ani, care au vrut să arate în ce sunt ei buni.
Tot ce este natural atrage. Formatul de emisiune în care sunt puși oameni normali să se comporte normal prinde foarte bine la public, Big Brother, Dansez pentru tine, Schimb de mame sunt o parte din emisiunile cu oameni simpli care s-au bucurat de succes la televizor. Fiecare când vede astfel de oameni simpli ajunși vedete la televizor se gândește că ar putea fi el în locul acelei persoane, sau cum ar face el dacă ar fi în locul acelei persoane.
Minutul de celebritate. Datorită puterii televiziunii dar și forței internetului acum ai nevoie numai de un minut pentru a te cunoaște o țară întreagă, pentru a deveni vedetă națională sau de ce nu, internațională. Tot ce trebuie este să fii la locul potrivit și să faci lucrul potrivit. Perversul de pe Târgu Ocna sau băieții "Nu știu" de la pluralul cuvântului telecomandă, de un minut au avut nevoie pentru a fi cunoscuți de o țară întreagă. La Românii au talent trebuie să dai ce e mai bun din tine foarte repede altfel juriul te elimină din concurs.
Ferdinand de Saussure spunea că limbajul, alcătuit din reguli și convenții, este o insituție socială (apud Arthur Asa Berger, în Media Analysis Techniques). Un text este inteligibil pentru public doar dacă acesta cunoaște limbajul. Din această perspectivă, emisiunile au rolul de inițiator al publicului într-un limbaj, pentru ca apoi să poată comunica cu ei prin acesta. Este nevoie ca, la nivelul societății în ansamblul ei, să se schimbe structurile de gândire și exprimare, corelațiile și legătura între gândire și comportament.
Schimbarea codurilor operabile în comunism și învățarea unui număr de coduri noi, într-un proces de socializare este o cerință absolut necesară pentru adaptarea la societatea pe care încă o construim.
Codul poate fi privit din mai multe perspective: în psihologie, este dat de personalitate; în psihologia socială, e dat de rolurile sociale, iar în sociologie, este asigurat de instituții. Științele politice văd codul ca ținând de ideologii, iar antropologii îl găsesc în mituri și ritualuri.
Din punctul de vedere al semioticienilor, tot ceea ce compune mesajul TV, comunică. Însăși televiziunea funcționează atat ca purtător de semne, cât și ca semn în sine. Cuvântul este, în esență, un semn. Textul, ca îmbinare de unități lexicale, poate fi analizat și pe bucăți, și unitar, ca narațiune.
Sunetele, și mai ales muzica, sunt cunoscute pentru puterea de a comunica, însă înțelesurile lor sunt foarte subiective. Iar în TV, tocmai această subiectivitate se caută să fie stimulată, ca fiind cealaltă modalitate de formare a credințelor și atitudinilor.
Prezentatorii unui show trebuie să fie atrăgător, să dea impresia de “bine îmbrăcat” nu de luxos, fapt reușit atît în cadrul emisiunii ”Românii au talent” cît și a ”Moldovenii au talent”. Linia vestimentară, textura folosită, detaliile și accesoriile sunt foarte vizibile pentru cameră și au semnificații foarte puternice. Acesoriile sunt permise în funcție de stilul emisiunii. Se știe că televiziunea “îngrașă”cu cîteva kg de aceea hainele trebuie să fie ceva mai strînse pe corp, cu o linie clasică. Trebuie păstrat de asemeni echilibrul culorilor între decor și prezentator, daca unul din elemente are culori slab saturate celălalt trebuie să aibă înalt saturate. Peste aceste lucruri uneori s-a trecut cu vederea pentru a acorda un nou suflu ambelor emisiuni.
Dovadă a controlului corpului ocupă un rol important, iar vocea funcționează ca un instrument cu corzi, aerul care intră în plămîni determină vibrația corzilor vocale, dacă nu e aer nu va exista nici o vibrație vocală, aerul insuficient dă naștere unor vibrații defectuase. Cutia toracică trebuie umplută cu aer, apoi trebuie relaxată prin eliminarea progresiva a aerului pînă cînd în plămîni rămîne minimul necesar. În televiziune este de preferat respirația abdominală. ”Românii au talent” și ”Moldovenii au talent” au demonstrat că se poate rupe audiențele doar atunci cînd telespectatorii primesc cu adevpărat ceea ce doresc.
Imaginea este celălalt mare creator de sens în cadrul comunicării audiovizuale. În „Handbook of Semiotics“, W. Noth a propus o tipologie a imaginilor în funcție de suportul lor și de modul de consumare: imaginile perceptive, adică ceea ce simțurile percep, imaginile optice (imaginea din oglindă, proiecțiile de film și diapozitive, televiziunea), imaginile grafice (desene și tablouri), cele mentale (fantasme, reverii și vise) și cele verbale, cum ar fi metafora.
Imaginea poate fi analizată din punct de vedere semiotic, și în aspectul ei static, prin componentele cadrului și relațiile dintre ele, și în aspectul dinamic. Camera video sau aparatul de filmat, îmbogățesc paleta de comunicare: secvențialitatea duce la sensuri noi. Iată câteva din codificările vizuale clasice:
filmarea de jos în sus a unui personaj raccourci, este semnul al puterii sau autorității sale;
filmarea în plonje, de sus în jos, arată faptul ca personajul este mic, slab sau umil;
observarea atentă sau un indiciu care urmează să fie prezentat – prin transfocare în adâncime (zoom in);
evaluarea unei situații în ansamblul ei – prin panoramare sau zoom out;
începutul și sfârșitul, precum și senzația de simultaneitate, sunt induse prin efecte de montaj.
Tipurile de încadrare, în ceea ce privește personajele, sunt și ele purtătoare de înțelesuri, conform codurilor kinezice și proxemice. Gros-planul reprezintă intimitatea sau o încercare de înțelegere aprofundată, planul mediu este legat de relațiile personale din narațiune, personajul în decor presupune distanța publică sau o oarecare obiectivitate. Tot astfel, imaginea frontală presupune o adresare directă, profilul – o narațiune, iar un personaj văzut din spate – un monolog sau ascunderea unei stări speciale (emoție, intenție de acțiune).
Se creează o gramatică a televiziunii pentru că fiecare element luat separat, precum și tehnica de îmbinare a lor într-un mesaj se constituie într-un limbaj.
După cum am mai amintit, textul poate fi analizat atât la nivelul cuvintelor și al propozițiilor, cât și la nivel global, al unității narative. Narațiunea presupune existența unei succesiuni de evenimente și a unei unități tematice – unul sau mai mulți actori în jurul cărora se organizează evenimentele. Actorii au atașate niște predicate pe care le transformă.
Mesajul, fie că e un acest videoclip promoțional, fie că nu, presupune cinci nivele de lectură (Umberto Eco, în Psihologia Socială). Nivelul iconic este cel al percepției globale a mesajului. Cel iconografic are în vedere prima citire din perspectiva codurilor și convențiilor culturale. Nivelul tropologic, al figurilor de stil, poate să ia în calcul atât imaginea cât și textul, iar cel lingvistic se referă la toposuri și stereotipuri. Nivelul entinematic este cel al legăturilor logice ale structurilor de argumentare.
Pentru această analiză, voi folosi scheletul modelului în patru pași propus de Arthur Asa Berger pentru analiza semiologică a textului de televiziune, și anume: prima etapă are în vedere semnele din text (semnificații, cod, ideologii deduse). A doua se referă la structura paradigmatică a textului, la opozițiile din text și la semnificația lor psiho-sociologică. Al treilea pas, al structurii sintagmatice a textului, se ocupă de aspectele formale, iar cel de-al 4-lea, mai general, de modul în care elementele specifice televiziunii comunică. Acest model are, însă, doar rol orientativ, iar analiza va fi grupată pe campanii, fără să reia elementele comune care apar.
Dacă jurnalistul și sistemul media nu se vor afla sub matricea eticului, folosind din plin oferta manipulării, comunicarea va fi viciată profund, iar vinovații, dacă vor fi vreodată dați în vileag, ar putea fi lapidați.
Moderatorul de talk-show are și un statul social în comunitatea unde emite postul de televiziune. El este un prieten al familiei, e „un om de-al casei”, scorțoșenia, aroganța și lăudăroșenia trebuind să-i fie străine. Realizatorul de talk-show nu se confundă cu vreo autoritate, care rezolvă litigii funciare sau împarte locuințe. El este un om ca toți ceilalți, ceva mai interesat de mersul lucrurilor: nu dă verdicte, ci întreabă, nu judecă, ci are nedumeriri, nu dă lecții de moralitate, ci cultivă implicit o moralitate a bunului-simț, prin pluralitatea de opinii, prin refuzul vulgarităților și a injuriilor, prin acceptarea diferențelor de mentalitate, pregatire școlară și opțiune politică.Moderatorii sunt în multe cazuri cei mai importanți actori ai manipulării. Există două forme prin care aceștia produc și propagă un mesaj manipulator: când o fac cu intenții manipulatoare și când sunt inconștient manipulați de către alții. Moderatorii pun mai mult accent pe efectul politic al discursurilor decât pe conținutul lor. Pierre Bourdieu definește drept ambiguă poziția jurnaliștilor în lumea politică (aceștia fiind niște actori influenți fără a fi însă membri cu drepturi depline în ea), care cultivă și promovează o filosofie a suspiciunii.
Concluzii și recomandări
Modul în care emisiunile atrag audiențe este evident –consumarea sau neconsumarea lor este un barometru al eficienței. Însă sistemul de promovare, nu își dovedește eficacitatea prin măsurarea receptării efective, ci prin comportamentele ulterioare. Această distincție produs – imaginea produsului, este operantă și la nivelul publicității, ducând la comportamente distincte (urmărirea reclamei, cumpărarea produsului și consumarea lui). În cazul televiziunii și al radioului, ultimele două etape sunt condensate în una singură.
Emisiunile au și ele rolul lor, filmele mai ales, dând o imagine a lumii așa cum se dorește a fi văzută. Dar spotul promoțional, prin dimensiunile sale reduse precum și prin repetabilitatea lui, atinge un public mai larg. Acest lucru duce, din start, la o eficiență crescută – să nu uităm că repetiția este mama învățării, mai ales pentru copiii leneși care suntem, cărora mesajele trebuie să le fie citite. În consecință, pe lângă insistența lor (aspectul cantitativ al difuzării de promo-uri), eficacitatea este dată și de conținutirile vehiculate. Aici acționează din nou faptul că spotul promoțional este un material foarte scurt, de dimensiunile unui clip publicitar. Aceasta a dus la concentrarea informațiilor într-o formulă cât mai persuasivă, care să acționeze, dacă se poate, pe principiile injecției hipodermice, adică rapid, pe un public cât mai mare, și, pe cât posibil, în direcția dorită de comunicator, fără însă a avea vreun efect major în cultivarea cognitivă a individului.
În emisiunea sau filmul propuse spre vizionare se găsește o temă presupusă a fi de larg interes. Această temă este pusă sub lupă, dar nu una oarecare, ci una care mărește doar parțial, un anume aspect. Biais-ul operat este vizibil, mai ales având în vedere că nu întotdeauna programul căruia i se face asfel reclamă accentuază pe acel aspect pus în lumină prin promo.
Acest mod de abordare a realității ar putea fi numit speculativ. Fie că e vorba despre niște caracteristici pe care le putem întâlni la personajele unui film, sau de o problemă care poate să apară în viața unora, fie că e vorba de un punct de interes național sau de o campanie bazată pe o anumită idee, televiziunea operează o selecție. Dar ochiul celui care alege, este pentru cel care privește, o instanță de control și programare, deoarece selecția limitează posibilitățile de interpretare la o gamă dată. Numai intelectualii, nonconformiștii și cei care au cu adevărat încredere în capacitatea lor de reflecție își permit să găsească alte interpretări. Ceilalți, dintr-o teamă uneori subconștientală, a unei potențiale excluderi sociale, preferă să se conformeze punctelor de vedere preferate de mass-media. Spun „preferate”, deoarece ele sunt alese dintr-o gamă de opinii și atitudini posibile drept cele care reflectă cel mai bine punctul de vedere al majorității, dar și al clasei dominante social (și, în consecință, ideologic).
Conformismul astfel indus, este o bază pentru un comportament social estimat. Iar valorile de care individul se atașează, promovate de mass-media, sunt viitoarele lui coordonate de gândire și acțiune.
Dacă privim jurnalismul doar ca pe o profesie aflată pe piața muncii, alături de atât de multe alte profesii, precum cea de inginer, medic, cofetar, atunci am putea admite că presiunea ce se exercită asupra ei descurajează practicarea acesteia pe baza principiilor etice. Deși toate aceste profesii au o etică profesională atașată – uneori vastă-,cum e cazul medicinei. Dar dacă înțelegem jurnalismul ca o profesiune, care, prin însăși definiția ei, are la bază existența unor valori, norme și principii etice, atunci vom constata că, într-adevăr, meseria de jurnalist are nevoie de practici etice, pentru a putea fi definită ca profesie. Jurnalistul treuie să fie un model etic în calitatea sa de formator de opinie. Întrebarea care s-ar ivi imediat, se leagă de perspectiva din care privim sistemul media.
Cel mai mare atu al televiziunii este, însă, forța de impact, dată de asocierea sunetului cu imaginea. Produsul rezultat din această asociere – informația cumulată cu vocea, mimica și trăirile celui care o prezintă marchează, în sensuri diferite, ce-i drept, percepția telespectatorului.
Prin sinteza tuturor elementelor și ridicarea la putere a informației prin tot felul de modalități – de la muzică până la efecte speciale și prezentatori cu personalitate – ajungem la o forță de persuasiune de neegalat, realizată prin impact emoțional direct. Oamenii prezentați de televiziune devin astfel vedete, prezențe permanente în toate casele, cu putere de a conecta o mare masa de oameni în același timp și la același eveniment, cu putere de a crea modele, tendințe, moduri de comportament și gândire. Vorbim, așadar, de o forma de comunicare socială – spectatorul participă conștient la o activitate colectivă, având convingerea că nu-i va cunoaște niciodată pe ceilalți participanți.
Departamentele care elaborează emisiunile de divertisment dintr-o televiziune aproape că funcționează pe modelul stat-în-stat. Și asta pentru că “emisiunile de divertisment” reprezintă un indicator exact și sensibil al naturii, statutului, seriozității și profesionalismului unui post de televiziune.
În ”neoteleviziune” pentru ca expansiunea să fie maximă, ea și-a asumat și funcția de divertisment la scară socială. “Spectacolul” nu mai este un fenomen, ci o necesitate de supraviețuire atât pentru posturile TV, cât și pentru public. Televiziunea a devenit astfel principalul mijloc de divertisment al societății moderne, cel mai ieftin, cel mai comod, cel mai accesibil din câte există. Și când vorbim de divertisment, ne referim la orice apare la televizor, de la filme și până la transmisiuni ale unor evenimente de tipul premiilor MTV. Până și în știri am ajuns la un moment dat să găsim, pe lângă informație, un “spectacol” menit să mențină telespectatorul în fața televizorului. Este acel info-tainment menit să revoluționeze concepția despre jurnalul clasic. Despre orice tip de program am vorbi, devine un spectacol permanent atât timp cât este făcut cu devotament și profesionalism.
In ansamblul sistemului mass‑media, ponderea mesajelor de divertisment este diferita de la un canal la altul, de la un tip de institutie la altul, de la un produs la altul. Astfel, televiziunile comerciale specializate in difuzarea de filme sau de desene animate, posturile de radio axate pe programe muzicale ori publicatiile ce ofera subiecte de lectura pentru timpul liber constituie produse ale unei prese destinate aproape integral relaxarii si amuzamentului; in publicatiile cotidiene sau in posturile consacrate distribuirii de stiri, divertismentul ocupa o pozitie marginala. Consumul de divertisment nu raspunde numai dorintei de relaxare si refacere, dupa oboseala unei zile de activitate; din alta perspectiva, el satisface si nevoia omului de a scapa de sub presiunea cotidianului, de a evada si de a gasi refugiu intr‑o lume imaginara. Psihologii considera ca, de indata ce sunt cufundati in universul simbolic al unui film sau al unui roman, al unui documentar de calatorie sau al unui show muzical, oamenii traiesc experiente vicariale, beneficiind, la modul imaginar, de trairi, evenimente si situatii pe care, in orizontul vietii reale, nu le‑ar putea trai niciodata. Sociologul francez Jean Cazneuve, referindu‑se la capacitatea mass‑media de a oferi „trairi prin procura”, sustine ca, prin divertisment, omul „regaseste imaginea a ceea ce se teme sa vrea sa fie si a ceea ce isi marturiseste ca viseaza sa fie. Astfel, se creeaza o lume factice, care permite evaziunea si ofera totodata o doza usoara de informare” El consideră aceasta latura a actiunii presei prin formulele „functie terapeutica” sau „functie cathartica”, subliniind astfel faptul ca, prin asumarea unor asemenea experiente imaginare, indivizii se elibereaza de pulsiuni, frustrari si nemultumiri, proiectandu‑si suferintele sau visurile in lumile imaginare oferite de mesajele mass‑media.
In ultimele decenii, resursele remarcabile ale mass‑media (indeosebi ale televiziunii) de a oferi un raspuns adecvat nevoilor umane de relaxare si evadare au condus la amplificarea acestei functii in detrimentul celei de informare sau de transmitere a valorilor culturale fundamentale. Aceasta realitate a generat numeroase studii si reactii critice. Totusi, ratiunile comerciale (divertismentul atrage publicul; dimensiunile, in crestere, ale audientei atrag firmele interesate sa‑si faca publicitate; veniturile mari din publicitate aduc profitul dorit de patronii institutiilor mass‑media) au determinat privilegierea produselor orientate spre distractie si evaziune, in defavoarea altora, care vizeaza informarea, educarea ori socializarea.
Prin asemenea mesaje, care „ambaleaza”, in limbajul usor de inteles al divertismentului, toate continuturile, oameni de conditii sociale diverse, cu grade diferite de pregatire si de cultura, intra in contact cu evenimente, opinii, analize, opere de arta, realizari tehnico‑stiintifice, teme literare, momente ale istoriei, realitati sociale, probleme politice dintre cele mai diverse. Acestea le sunt livrate „in vrac”, in flux permanent, intr‑un amestec agreabil, care pune bazele noii culturi a lumii contemporane, o „cultura mozaicata”, unde fiecare individ si fiecare colectivitate se poate regasi in produse spectaculoase, variate, accesibile si neobositoare.
Bibliografie
Bălășescu, M. Manual de producție de televiziune. Iași: Polirom, 2003.
Bertrand C. J. (coordonator). O introducere în presa scrisă și vorbită. – Iași: Polirom, 2001.
Bignell J.,Oriebar, J. Manual practic de televiziune. :Polirom,2009
Bourdieu P. Despre televiziune: urmat de dominația jurnalismului. (Trad. din l. fr. de B. Ghiu). – București: Meridiane, 1998.
Bucheru I. Fenomenul televiziune: limbajul imaginii. Publicistică. Producție. Programare TV. București: Editura Fundației „România de Mâine”, 1997.
Capelle M. – Ghidul jurnalistului, Ed. Carro, Bucuresti, 1996
Câmpeanu P. Oamenii și televiziunea. – București: Editura Meridiane, 1972.
Cerdan C., Natalie & Alain Le D., , 1991: Televiziunea, Ed. Humanitas,București
Coman M. Mass media: mit și ritual. O perspectivă antropologică. – Iași: Polirom, 2003.
Drugă O., Murgu H. Elemente de gramatică a limbajului audiovizual. – București: Editura Fundației PRO, 2004.
Dumbrăveanu A., Țurcanu D., Parfentiev B. Televiziunea de actualități. Referințe didactice. – Chișinău : CEP USM, 2009
Haineș R. Comunicarea televizuală. – București: Eficient, 2000.
Hartley J. Semnele televiziunii, JohnColectie Secolul XX , Traducere de Rusu Daniela. Prefață de Anastasiu Calin ,Bucuresti, 2002;
Lecomte P. Comunicare, televiziune și democrație. – București: Tritonic, 2004.
Malcolm F. (editor). Manual pentru ziariștii din Europa Centrală și de Est. World Press Freedom Committee, 1992.
Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare (coordonator Mihai Coman). Vol.I (1997); Vol.II (1999). – Iași: Polirom, Ediția a II-a, revăzută: Vol. I-II. 2001.
Moraru V., (coordonator). Mesajul și impactul informației. – Chișinău: CCRE “Presa”, 1998.
Randall D. Jurnalistul universal. Ghid practic pentru presa scrisă. – Iași: Polirom, 1998.
Roșca L. Producția textului jurnalistic. – Iași; Polirom, 2003.
Silverstone R. Televiziunea în viața cotidiană. (Trad. din l. engl. de C. Morar) – Iași: Polirom, 1999.
Stepanov G. Introducere in studiul Jurnalismului – Chisinau: CEP USM, 2010
Simon, R. Televiziunea în perspectiva antropologică. – București: E.S.E., 1981.
Traciuc V. Emisiunea televizată. Concepere și realizare, Craiova (ed. Meridian Press) 2000;
Țurcanu, D. Jurnalismul de televiziune. Programă de studii. CEP USM, Chișinău 2005.
Zeca-Buzura D. Jurnalismul de televiziune. – : Editura Polirom, 2004.
Ворошилов Г. Журналистика. Учебник. 2-ое изд. – С. Петербург, Изд-во Михайлова ВА., 2000.
Дебаты: от теории к практике : руководство / В. И. Куприянова А. И. Назаров . – Хабаровск : Изд-во ДВАГС, 2009.
Цвик В. Л. Телевизионная журналистика. История. Теория. Практика. – Москва: Аспект-пресс, 2004. – 382 с.
Шостак М. И. Журналист и его произведение: Пр. пособие. – Москва, ТОО «Гендальф», 1998.
http://romaniiautalent.protv.ro/stiri/madalina-stanciu-ldquo-dansul-la-bara-inseamna-pentru-mine-o-noua-sansa-rdquo.html
http://romaniiautalent.protv.ro/stiri/povestea-clubului-sportiv-akikai-de-la-ldquo-romanii-au-talent-rdquo.html
http://romaniiautalent.protv.ro/stiri/afla-mai-multe-despre-trupa-titanii-funky-fresh-de-la-romanii-au-talent.html
http://romaniiautalent.protv.ro/stiri/imre-alexandru-alin-ldquo-vreau-sa-imbunatatesc-situatia-in-care-eu-si-mama-mea-ne-aflam-rdquo.html
http://romaniiautalent.protv.ro/stiri/reka-si-stefan-ldquo-tot-ce-stim-am-invatat-singuri-rdquo.html
http://www.prime.md/rom/shows/item1/
http://vox.publika.md/freestyle/moldovenii-au-talent-detalii-476911.html
http://protv.md/stiri/entertainment/caravana-romanii-au-talent-la-chisinau-cei-mai-talentati-moldoveni–755451.html
http://adevarul.ro/entertainment/tv/foto-moldovenii-autalent-dresura-gaini-pictura-faina-1_522de932c7b855ff56635bf3/index.html
http://www.allmoldova.com/ro/news/romana-moldovenii-au-talent-fura-cupru-de-pe-instalatii-termonucleare/
Bibliografie
Bălășescu, M. Manual de producție de televiziune. Iași: Polirom, 2003.
Bertrand C. J. (coordonator). O introducere în presa scrisă și vorbită. – Iași: Polirom, 2001.
Bignell J.,Oriebar, J. Manual practic de televiziune. :Polirom,2009
Bourdieu P. Despre televiziune: urmat de dominația jurnalismului. (Trad. din l. fr. de B. Ghiu). – București: Meridiane, 1998.
Bucheru I. Fenomenul televiziune: limbajul imaginii. Publicistică. Producție. Programare TV. București: Editura Fundației „România de Mâine”, 1997.
Capelle M. – Ghidul jurnalistului, Ed. Carro, Bucuresti, 1996
Câmpeanu P. Oamenii și televiziunea. – București: Editura Meridiane, 1972.
Cerdan C., Natalie & Alain Le D., , 1991: Televiziunea, Ed. Humanitas,București
Coman M. Mass media: mit și ritual. O perspectivă antropologică. – Iași: Polirom, 2003.
Drugă O., Murgu H. Elemente de gramatică a limbajului audiovizual. – București: Editura Fundației PRO, 2004.
Dumbrăveanu A., Țurcanu D., Parfentiev B. Televiziunea de actualități. Referințe didactice. – Chișinău : CEP USM, 2009
Haineș R. Comunicarea televizuală. – București: Eficient, 2000.
Hartley J. Semnele televiziunii, JohnColectie Secolul XX , Traducere de Rusu Daniela. Prefață de Anastasiu Calin ,Bucuresti, 2002;
Lecomte P. Comunicare, televiziune și democrație. – București: Tritonic, 2004.
Malcolm F. (editor). Manual pentru ziariștii din Europa Centrală și de Est. World Press Freedom Committee, 1992.
Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare (coordonator Mihai Coman). Vol.I (1997); Vol.II (1999). – Iași: Polirom, Ediția a II-a, revăzută: Vol. I-II. 2001.
Moraru V., (coordonator). Mesajul și impactul informației. – Chișinău: CCRE “Presa”, 1998.
Randall D. Jurnalistul universal. Ghid practic pentru presa scrisă. – Iași: Polirom, 1998.
Roșca L. Producția textului jurnalistic. – Iași; Polirom, 2003.
Silverstone R. Televiziunea în viața cotidiană. (Trad. din l. engl. de C. Morar) – Iași: Polirom, 1999.
Stepanov G. Introducere in studiul Jurnalismului – Chisinau: CEP USM, 2010
Simon, R. Televiziunea în perspectiva antropologică. – București: E.S.E., 1981.
Traciuc V. Emisiunea televizată. Concepere și realizare, Craiova (ed. Meridian Press) 2000;
Țurcanu, D. Jurnalismul de televiziune. Programă de studii. CEP USM, Chișinău 2005.
Zeca-Buzura D. Jurnalismul de televiziune. – : Editura Polirom, 2004.
Ворошилов Г. Журналистика. Учебник. 2-ое изд. – С. Петербург, Изд-во Михайлова ВА., 2000.
Дебаты: от теории к практике : руководство / В. И. Куприянова А. И. Назаров . – Хабаровск : Изд-во ДВАГС, 2009.
Цвик В. Л. Телевизионная журналистика. История. Теория. Практика. – Москва: Аспект-пресс, 2004. – 382 с.
Шостак М. И. Журналист и его произведение: Пр. пособие. – Москва, ТОО «Гендальф», 1998.
http://romaniiautalent.protv.ro/stiri/madalina-stanciu-ldquo-dansul-la-bara-inseamna-pentru-mine-o-noua-sansa-rdquo.html
http://romaniiautalent.protv.ro/stiri/povestea-clubului-sportiv-akikai-de-la-ldquo-romanii-au-talent-rdquo.html
http://romaniiautalent.protv.ro/stiri/afla-mai-multe-despre-trupa-titanii-funky-fresh-de-la-romanii-au-talent.html
http://romaniiautalent.protv.ro/stiri/imre-alexandru-alin-ldquo-vreau-sa-imbunatatesc-situatia-in-care-eu-si-mama-mea-ne-aflam-rdquo.html
http://romaniiautalent.protv.ro/stiri/reka-si-stefan-ldquo-tot-ce-stim-am-invatat-singuri-rdquo.html
http://www.prime.md/rom/shows/item1/
http://vox.publika.md/freestyle/moldovenii-au-talent-detalii-476911.html
http://protv.md/stiri/entertainment/caravana-romanii-au-talent-la-chisinau-cei-mai-talentati-moldoveni–755451.html
http://adevarul.ro/entertainment/tv/foto-moldovenii-autalent-dresura-gaini-pictura-faina-1_522de932c7b855ff56635bf3/index.html
http://www.allmoldova.com/ro/news/romana-moldovenii-au-talent-fura-cupru-de-pe-instalatii-termonucleare/
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Emisiunile DE Divertisment LA Tv (ID: 106759)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.