Elitele Politice din Romania In Ultimii 20 de Ani

Diverse

Elitele Politice din Romania In Ultimii 20 de Ani

Byadmin ianuarie 1, 2024

INTRODUCERE

1.0. Conceptul de elită

Conceptul de elite-presupune existența mai multor categorii de elite și nu atât eterogenitatea potențială a unui grup social.Conceptul de elită – presupune un grup a cărei rațiune de existență și definire este bazată pe exercițiul puterii.

Termen destul de consacrat in sistemul științelor socio-umane, ,,elită’’ desemneaza o realitate constitutiva a politicului, este o disimetrie a raporturilor in jurul puterii, intre guvernanti si guvernati. Termenul de elită acoperă o realitate distinctă, constituita din individualitatile politice si sociale proeminente, care prin aptitudinile lor se detaseaza de masa membrilor societatii. Este vorba de ascendentul unei minoritati active si activizante asupra unei majoritati, mai mult sau mai putin pasive. Termenul de elită, este utilizat in limbajul științific și publicistic și poartă adesea un caracter neadecvat, amorf, necorespunzător realității obiective și astfel el (termenul) iși pierde valoarea, sensul și conținutul său inițial. Spre exemplu, termenul dat este folosit ca sinonim al “puterii avuților”, al “păturilor influente din societate”, al “cremei societății (națiunii)”, iar atribuirea cuiva la elită se transformă intr-un compliment cu sensul de persoană“autoritară”, “vestită”, “eminentă” etc. Oricum, elita, ca subiect politic, persistă in ambele definiri ale obiectului de studiu al elitologiei.

Termenul “elită” (lat. “eligere” – a alege, a tria) poartă un caracter polisemantic. Dacă cei neavizați folosesc termenul dat in unele imbinări de cuvinte pentru a reflecta anumite trăsături. Reprezentanții științelor socio-umane (politologii, sociologii, filosofii etc.) folosesc termenul in cauză pentru a desemna acel grup de oameni (valoros; cel mai bun) din societate care prin statutul și rolul său constituie “structura de putere” (establishment) și exercită o influență majoră sau controlează direct elaborarea și realizarea deciziilor politice, economice și sociale intr-o comunitate umană.

Așadar, termenul “elită” este utilizat de specialiști in domeniul științelor socioumane pentru a consemna oameni deosebiți prin pregătire și talent in domeniul lor de activitate (politică, economie,cultură, știință etc.), care se remarcă prin crearea de valori pentru societate, au acces la mecanismele și tainele puterii, ale dominației (arcanum imperii), posedă anumite funcții de conducere și un anumit volum de putere. Membrii elitei, ajungind in această poziție prin diferite modalități (bunăstare, statut familial, superioritatea pregătirii, abilități profesionale, sistemul de selectare etc.), pot deține puterea in mod oficial (instituții publice) sau pot exercita puterea in mod mai puțin vizibil și uneori ocolind instituțiile oficiale.

Conceptul de elită reprezintă un element-cheie in definirea și studiul societății ca locul in carese iau decizii de anumite persoane sau grupuri restranse de persoane in favoarea sau in defavoarea maselor, adică a indivizilor care nu sunt direct implicați in procesul de luare a deciziilor. Acest concept a fost teoretizat de către sociologii italieni Vifredo Pareto și Gaetano Mosca.

1.1. Putere socială – concept si trăsături

Prin putere socială se înțelege capacitatea pe care o are sau o dobândește un om sau un grup de oameni de a-și impune voința altora în vederea efectuării unor activități cu o anumită finalitate, privind dirijarea societății spre anumite scopuri.

Potrivit acestui concept, puterea socială apare ca elementul care pune în mișcare întregul angrenaj social pe linia progresului istoric.

Puterea izvorăște din capacitatea omului de a gândi, de a reflecta lumea, și legat de aceasta, de a acționa pentru transformarea acesteia în conformitate cu voința sa. Gândind, reflectând lumea, omul își manifestă totodată voința de a realiza activități potrivit intereselor sale.

Se poate spune deci că puterea socială reprezintă forța motrice prin care se realizează dezvoltarea socială în conformitate cu raporturile urmărite, având la bază o anumită ordine.

Reprezentând capacitatea unui om sau a unui grup de oameni de a-și impune voința altora, puterea apare sub forma unor relații între oameni sau grupuri de oameni, de regulă relații de subordonare de la conducători la conduși, în care unii își impun voința altora în vederea înfăptuirii unor acțiuni, cât și relații de conlucrare între diferite centre ale puterii, în scopul de realizare de interese comune.

Prin urmare, puterea este o relație socială caracteristică oricărei comunități umane, indiferent de dimensiunile ei (familie, trib, popor, națiune), atât la scară națională, cât și la scară internațională.

Puterea socială se manifestă sub diferite forme, în funcție de domeniul de activitate (putere economică, spirituală), de specificul comunității umane (puterea familială, de clasă, națională, internațională etc.), precum și în funcție de valoarea unor indivizi sau grupuri de indivizi de a-și exercita puterea, de scopurile urmărite, de mijloacele folosite etc.

Din acest punct de vedere, puterea se prezintă ca un fenomen gradual, cu intensități diferite, aflându-se pe o anumită scară ierarhică, a sistemului social.

Puterea socială reprezintă liantul întregului complex de structuri și forme sociale, pe care le ordonează și ierarhizează. Ea are rolul de a organiza și dirija viața socială în conformitate cu scopurile urmărite.

Privită prin prisma rolului pe care îl deține în complexul vieții sociale, puterea constituie un atribut al fiecărui individ, al fiecărui grup de indivizi, în afara acestora neputând să existe activitate ordonată.

Ca element de organizare și reglare a vieții sociale, puterea fixează scopurile activității umane, mijloacele pentru realizarea acestor scopuri și gândirea după care să se acționeze. Pe această cale, puterea asigură punerea în valoare a energiilor umane prin acțiuni sociale organizate. Puterea impune ordinea socială, iar la rândul ei ordinea socială generează putere, cele două elemente aflându-se într-o relație directă.

Fiind un fenomen complex al vieții sociale, puterea socială are anumite trăsături, dintre care menționăm:

Constituie un element esențial și permanent al relațiilor sociale, prin intermediul căruia se asigură funcționarea normală a societății;

Se prezintă sub forma unor centre, nuclee ale puterii ierarhizate pe ansamblul vieții sociale, în raport de poziția socială și resursele celor care o exercită, precum și de domeniul de activitate;

Reprezintă unitatea organică a doi factori: conducători și conduși, indiferent de natura societății, de raporturile care se formează pe baza unor convingeri sau constrângeri. Deducem de aici că societatea, atât în ansamblul ei, cât și pe segmente, este alcătuită de conducători și conduși, relație ce devine tot mai complexă și cuprinzătoare pe măsura dezvoltării sociale. Relația dintre conducători și conduși se află într-un continuu proces de fluctuații sau chiar de schimbări spectaculoase. De aici, concluzia că puterea ne apare sub forma unor relații de dominație și subordonare;

Îmbracă o diversitate de forme în funcție de natura domeniului vieții sociale, de specificul activităților și comunităților umane, de specificul sistemului social concret etc. Astfel, puterea se poate manifesta ca putere: familială, economică, politică, civilă, precum și ca putere pe plan național și internațional etc.

1.2. Puterea politică. Concept, trăsături, funcții

Puterea politică constituie un subsistem al puterii sociale cu rol determinant în reglarea și funcționarea vieții sociale, ea reprezentând capacitatea unor grupuri de oameni de a-și impune voința în organizarea și conducerea de ansamblu a societății.

Puterea politică are anumite trăsături care o indivizualizează față de alte forme de putere din societate, precum:

Se manifestă la nivelul cel mai general al societății, asigurând organizarea și conducerea ei la nivel global;

Prin forța de care dispune, deține capacitatea de a coordona celelalte forme ale puterii, pe care le slujește, în scopul asigurării concertării acestora spre o conducere unitară cu caracter suveran;

Se exercită, de regulă, pe baza unei legislații asigurate prin constituție și alte legi;

Se manifestă în mod organizat, prin intermediul unor instituții politice (stat, partide etc.).

Așadar, puterea politică asigură organizarea societății în ansamblul său, constituind elementul integrator, liantul principal de legătură a tuturor structurilor sociale, ducând la o conducere unitară a societății.

Manifestându-se în mod organizat, în sfera puterii politice intră:

Puterea suverană a statului, prin capacitatea sa de a organiza și conduce societatea în interesul comunității umane respective și de a o reprezenta în raporturile cu alte comunități. De aceea, statul, cu principalele sale structuri (legislativă, executivă, judecătorească), reprezintă pivotul puterii politice;

Partidele și alte organizații politice care, prin elaborarea unor opțiuni de organizare și conducere a societății, pot să asigure exercitarea guvernării în stat;

Mijloacele de informare care, prin capacitatea lor de influențare, au un mare rol în adoptarea unor atitudini și impunerea unor poziții în conducerea societății.

Pentru îndeplinirea rolului său, puterea are mai multe funcții:

Funcția programatică, decizională care constă în elaborarea unor programe, a liniilor directoare în care elementul esențial îl constituie decizia, în conformitate cu care trebuie să se acționeze. Decizia, așa cum notează Burdeau, "angajează colectivitățile într-un mod ireversibil, trasându-le sarcini a căror realizare le afectează în întregime”). Prin efectul lor, deciziile condiționează succesul dacă sunt corespunzătoare, dar pot să conducă și la insucces dacă blochează evoluția. Prin poziția centrală a grupului conducător în mecanismul puterii, deciziile politice devin obligatorii pentru societate, ele luând de regulă forma legilor, decretelor, hotărârilor. Cu cât programul de acțiune, deciziile luate concordă cu cerințele generale ale progresului, cu atât mai mult puterea câștigă în credibilitate și autoritate;

Funcția organizatorică constă în capacitatea puterii de a stabili formele organizatorice cele mai adecvate și de a mobiliza grupurile sociale asupra cărora își exercită puterea pentru a acționa în conformitate cu programul adoptat;

Funcția ideologică, de educare a oamenilor în spiritul valorilor ce decurg din programul stabilit și prin care se încearcă obținerea adeziunii indivizilor la decizia adoptată;

Funcția coercitivă, de constrângere prin diferite mijloace, fie pentru a determina pe oameni să acționeze în conformitate cu cele adoptate, fie de reprimare a împotrivirii celor ce se opun;

Funcția de control, de urmărire a modului în care linia stabilită este respectată și a măsurilor ce se impun, în conformitate cu legea;

Pregătirea de specialiști care să se ocupe în exclusivitate de organizarea vieții sociale în conformitate cu voința puterii politice, îndeosebi în exercitarea guvernării.

Deoarece puterea se exercită într-un cadru organizat, prin intermediul unor instituții, organizații, funcțiile puterii sunt exercitate într-un mod specific, de fiecare organism în parte. Și, ca atare, le vom întâlni, într-o formă sau alta, la instituțiile politice, îndeosebi la stat.

Puterea politică se exercită prin diferite mijloace politice, economice, ideologice, juridice, militare etc., aflate într-o strânsă interdependență.

În corelație cu puterea politică se află puterea civilă, respectiv capacitatea acesteia ca, prin mijloace de care dispune (organizații, mijloace de informare, opinia publică), să impună puterii politice îndeplinirea misiunii ce i-a fost încredințată, de a sluji societatea.

Prin modul în care acționează în societate, puterea politică se prezintă sub forma democratică sau dictatorială.

Puterea democratică există atunci când aceasta se constituie ca un rezultat al consultării și consimțământului cetățenilor și ale cărei decizii concordă cu aijloace politice, economice, ideologice, juridice, militare etc., aflate într-o strânsă interdependență.

În corelație cu puterea politică se află puterea civilă, respectiv capacitatea acesteia ca, prin mijloace de care dispune (organizații, mijloace de informare, opinia publică), să impună puterii politice îndeplinirea misiunii ce i-a fost încredințată, de a sluji societatea.

Prin modul în care acționează în societate, puterea politică se prezintă sub forma democratică sau dictatorială.

Puterea democratică există atunci când aceasta se constituie ca un rezultat al consultării și consimțământului cetățenilor și ale cărei decizii concordă cu aspirațiile și interesele de progres ale societății.

Puterea dictatorială (sau alienată) este aceea care nu emană de la popor, apărând ca o forță străină și ostilă și care nu ține cont de opțiunile politice ale cetățenilor. Puterea dictatorială folosește mijloace de represiune, îngrădind accesul la actul decizional al membrilor societății, a căror voință este ignorată și anihilată prin mijloace coercitive.

În epoca contemporană puterea dictatorială își dovedește tot mai mult incapacitatea de a se menține, de a-și îndeplini funcția publică de conducere a societății, fiind nevoită, sub presiunea maselor, să cedeze tot mai mult puterii democratice. Puterea dictatorială recurge la mitul politic, adică la promovarea unor mistificări ale realității sociale, la anomie, în care normele de conviețuire socială nu se mai respectă, conducând la o situație confuză și de degradare socială.

Ca formă spirituală de alienare a puterii, mitul politic probează faptul că valorile politice pe care se sprijină puterea au devenit anacronice, iar ideologia "trebuie" să recurgă la mistificări pentru a bloca înțelegerea incompatibilității între valorile puterii devenite mituri și aspirațiile grupurilor sociale cele mai largi. În mod cert, justificarea structurilor și practicilor puterii alienate constituie funcția fundamentală a oricărui mit politic.

În ceea ce privește violența, ca ipostază fundamentală de manifestare a puterii alienate, aceasta semnifică o asemenea reducere a resurselor de care dispune puterea politică încât ea este "obligată" să recurgă consecvent la constrângerea psihologică și fizică pentru a obține o anumită supunere și pentru a menține stabilitatea. În realitate, violența constituie instrumentul care amenință stabilitatea socială, anticipând începutul sfârșitului.

Noțiunea de anomie exprimă absența sau nesocotirea normelor în cadrul unei societăți, a unor colectivități, starea unei societăți dereglate, fărâmițate. În lucrarea "Social Theory and Social Structure", R. Merton face deosebirea între anomia simplă, pe care o identifică cu starea de confuzie și anomia acută, care duce, în cele din urmă, la "dezintegrarea valorilor și sistemelor".

Constituind o problemă centrală a sistemului politic, puterea politică are capacitatea de a asigura ordinea, progresul social, bunăstarea cetățenilor, acest lucru fiind însă condiționat de caracterul democratic al elementelor cu care operează.

1.3. Autoritatea politică – concept, trăsături

În exercitarea rolului său în cadrul societății, puterea politică utilizează o serie de mijloace economice, sociale, politice, ideologice, folosind fie metoda convingerii, fie pe cea de constrângere pentru a-și impune propria voință.

Capacitatea puterii de a-și impune voința sa în societate printr-o diversitate de mijloace, pentru a-i asigura stabilitatea și funcționalitatea, constituie autoritatea politică.

Autoritatea politică este o ipostază a puterii politice reprezentând modalitatea concretă de manifestare a puterii.

Forța puterii politice este cu atât mai mare cu cât autoritatea politică se realizează, mai ales, prin convingere, prin adeziunea maselor la activitatea puterii politice. Așadar, adevărata autoritate politică este aceea prin care puterea se impune preponderent prin convingere. Cea mai simplă definiție a autorității politice ar putea fi capacitatea puterii de a obține ascultare fără constrângere. Concludent în această direcție este faptul că însuși cuvântul de "autoritate" provine de la latinescul "auctoritas" – forța de convingere, desemnând capacitatea unor persoane, grupuri de persoane sau instituții de a obține, în virtutea unor calități sau împuterniciri, respect și ascultare față de acțiunile promovate. Stabilitatea societății este legată în mod direct de forța puterii ca autoritate politică. În vorbirea curentă, când ne referim la putere politică avem, de fapt, în vedere autoritățile politice, întrucât autoritatea politică este modul concret de manifestare a puterii, un alter ego al acesteia.

Cu alte cuvinte, autoritatea politică este ipostaza puterii când se bazează pe forța argumentelor, și nu pe argumentul forței. De fapt, orice putere politică, atunci când are ca suport numai forța, își pierde treptat autoritatea, ceea ce marchează momentul declinului, realitate care duce inevitabil, mai devreme sau mai târziu, la pieirea sa. Indiferent de contextul în care se exercită, sensul central al autorității este acela de a fi un fenomen politic, o ipostază a puterii. "Puterea", afirmă R. Bierstedt, "este cea care conferă autoritate unui ordin, dar o putere autorizată, instituționalizată").

Autoritatea politică, fiind un drept recunoscut puterii, este expresia unor relații sociale și se distinge de celelalte forme de autoritate prin modalitățile sale de constituire, cauzele apariției, funcția specială și aria de manifestare – societatea globală. O trăsătură caracteristică a autorității o reprezintă prezența acesteia în cadrul oricărei organizări sociale, inclusiv al celei politice. După cum observă Petre Andrei în lucrarea "Sociologia generală", elementul fundamental care servește drept reglator al relațiilor dintre indivizi este o autoritate cu forme și aspecte foarte diferite, după gradul de dezvoltare a societății.

CONSTRUCȚIA UNUI MODEL POLITIC

2.0. Elita politică

Pareto și Mosca insistă asupra polarizării societăților in două extreme: cea superioară reprezentand-o elitele, iar cea inferioară (din punct de vedere al puterii exercitate) fiind reprezentată de mase, sau majoritatea populației. Una din problemele cele mai grave ale acestei structurări sociale apare, conform opiniei celor doi, in momentul in care eticheta (funcția) nu corespunde competențelor (gradul de pregătire necesar exercitării funcției deținute).Este in stransă legătură cu teoria elitelor deoarece reprezintă un contra-argument al teoriei darwiniste conform căreia prin selecția naturală se asigură pătrunderea celor mai buni și competenți indivizi printre factorii de decizie.

În jurul studiilor lui Pareto și Mosca s-a format o școală sociologică, apoi istorică care consideră că indiferent de regimul politic existent există mereu o elită, o minoritate care guvernează în timp ce masa populației este guvernată.

În toate societățile se stabilește un partaj inegal de bogăție, de putere și de prestigiu: cei care concentrează acest prestigiu sunt elitele. Istoria se articulează și este condusă de minorități elitiste care sunt principalii actori (Pareto prezintă istoria ca un cimitir al aristocrațiilor).

2.1. Viziunea lui V. Pareto

Ca reprezentant al unei multimilenare tradiții ale gândirii sociale italiene, orientată preponderent spre descifrarea naturii umane, Vilfredo Pareto este întemeietorul primei orientări sociologice italiene centrate pe problematica naturii socialului, a societății.

Deplasarea de accent este datorată atât formației sale științifice, cercetărilor în domeniul economic, cât și convingerilor sale privind posibilitatea construirii unei teorii globale a sistemului social pe baza rigorii conceptuale a aparatului matematic. Metodologic, Vilfredo Pareto a intenționat să elaboreze un sistem conceptual și o proiecție praxiologică a sociologiei compatibile cu statutul epistemologic al științelor naturii.

Astfel că și în științele naturii, unde primul pas îl reprezintă analiza elementelor componente ale fenomenelor ce intra în arealul obiectelor epistemice respective, și în sociologie, analiza tuturor proprietăților acsiunilor sociale și clasificarea lor trebuie să fie primul pas în reconstrucția să epistemica. Diversitatea societăților umane și caracterul concret al acțiunii sociale face dificilă descriereaproprietatilor generale ale fenomenelor sociale. Din această cauză, sociologul trebuie mai întâi să "descompună acțiunile umane și să clasifice elementele componente ale lor".

Vilfredo Pareto propune următoarea structură a acțiunii sociale:

Agentul – purtătorul individual sau colectiv al acttiunii (umane) sociale;

Scopul – proiecția anticipată a motivației individuale sau comunicare a acțiunii;

Mijloacele – necesare realizării practice a scopurilor. În funcție de raportul scop și mijloace, acțiunile se pot clasifica:

Acțiuni logice – caracterizate printr-o înaltă eficiență determinată de adecvarea dintre mijloace și scop (exemplu: activitatea tehnologică, economică și o parte a creațiilor cultural artistice ghidate de normele "științei logico-experimentale”);

Acțiuni non-logice – celelalte, ale căror rezultate n-au fost inițial prevăzute de către agent, dar care au apărut ca "efecte secundare" antrenate de evenimentele exterioare cu efect perturbator;

Acțiuni cu semnificații multiple: care fac posibilă diferențierea dintre mijloace/operații/scop/rezultat;

Acțiuni cu scopuri simbolice, imaginare, a căror evaluare logico-empirica nu este posibilă.

Schema integrată a acțiunilor umane a fost realizată după cum urmează:

Considerând faptele sociale ca "obiecte naturale", Vilfredo Pareto plătește un tribut concepției pozitiviste a lui A.Comte de care se desparte, totuși, considerandu-o o speculație "matafizica" deoarece a abordat generalitățile vieții sociale și nu dinamica reală a spațiului social. În acest context, pentru a se putea elabora o sociologie logico-experimentala, Vilfredo Pareto recomanda un dublu demers: inductiv și deductiv. Pe cale inductiva, descifrarea fenomenelor elementare ar contribui la formarea unor concepte clare, care, deși nu reflectă întreaga complexitate socială, sunt singurele care pot servi ca bază reală pentru construcții teoretice mai ample. Aceste "elemente simple sunt acțiunea socială și structura sa".

Pe cale deductiva: recompunerea totalităților sociale în vederea ajungerii, succesive, la o teorie sintetică, generală, asupra societății umane.

Parcurgerea drumului de la elemente ultime și cele mai simple ale vieții sociale descoperite analitic, până la reconstrucția riguros logică a întregului social, este denumită de autor "metoda logico-experimentala", pe baza căreia sociologia poate deveni o știință tot atât de exact ca și fizică. Invocarea aportului științei în fundamentarea tuturor activităților umane îl plasează pe Vilfredo Pareto pe linia pozitivismului lui A. Comte: "savoir pour, prevoir, prevoir pour pouvoir", dar îl și singularizează prin considerarea "scientizării" integrale a socialului ca un proces real, dar și că un mit modern. În societate "cea mai mare parte a oamenilor se lasă conduși de interese și sentimente, și nu de raționamente", de aceea acționează non-logic, fără să urmărească prevederile științei. Indivizii sunt ghidați, în practică, de ceva mai puternic acre se afla dincolo de rațiune, anume de reziduuri. Acestea sunt manifestări complexe ale tendințelor, sentimentelor, instinctelor care constituie o constantă a motivațiilor umane.

După înfăptuirea lor oamenii încep să le justifice, să le fundamenteze logic, deci să le interpreteze, rezultatul fiind ceea ce Vilfredo Pareto denumește cu conceptul de derivații. În esență, reziduurile exprimă structură generală a naturii umane, iar derivațiile definesc tendințele de schimbare, precum și modificarea și schimbarea reală a repartuzarii reziduurilor. Reziduurile sunt manifestări ale sentimentelor și instinctelor, așa cum ridicarea mercurului din tubul termometrului reprezintă o manifestare a unei creșteri de temperatură. Acțiunea umană este determinată destarea afectivă a indivizilor, dar componentele afectivității își fac prezenta nu direct, ci imediat, ca motive ale acțiunii sociale. Cu excepția acțiunilor instrumentale (tehnice, economice), acțiunile sociale se derulează în orizontul interacțiunilor concrete dintre indivizii care coactioneaza, forma principală a interacțiunii fiind comunicarea prin intermediulcareia agenții acțiunii sociale "raționalizează" logic scopul acțiunilor lor. De aceea, reziduurile reprezintă "indicatorul cel mai adecvat al relațiilor sociale", deoarece apar doar în limitele efective ale interacțiunii umane. Factorii determinanți ai societății sunt de natură psihică, dar devin importanți doar atunci când se afirmă că "factori reziduali" prin protecția lor social-simboloca în spațiul social.

Principalele tipuri de reziduuri sunt: 1) instinctul combinațiilor; 2) reziduul persistentei agregatelor; 3) reziduul sociabilității = înclinația umană spre asociere, egalitate, nevoia de aprobare, sentimentul, neifobia; 4) reziduulintegritatii individului și a dependentelor sale = predispoziția spre proprietate, teritorialitate, egoismul, nevoia de restabilire a echilibrului social; 5) reziduul exteriorizării – nevoia individului de a-și manifesta sentimentele prin acțiuni exterioare: exteriorizarea religioasă, profetismul; 6) reziduul sexual: manifestare a instinctului sexual în cadrele modelelor culturale specifice fiecărui nivel de civilizație.

Dintre toate reziduurile, cele mai importante sunt reziduurile combinațiilor și reziduurile persistentei agregatelor.

În esență, proiecția praxiologică a individului în spațiul social, adică delimitarea status-rolurilor actorului, demonstrează faptul că societatea acestuia se manifestă sub două forme: a) cele exterioare, variabile, poartă numele de "derivații" și b) forme constante, care alcătuiesc "reziduurile". În concepția lui Vilfredo Pareto,sociabilitatea este "o formă reziduală a disciplinei", disciplina fiind o particularizare socială a "gregarismului ființei umane", în genere, dar și o formă de stimulare și dezvoltare a asocierii. Ca unitate de măsură pentru evaluarea mărimii "unei clase de sentimente", sociabilitatea cuprinde: sentimentul de "noi", nevoia de uniformitate, milă, cruzimea, altruismul, sentimentul ierarhiei, ascetismul.

Sentimentul de "noi" – este caracteristic "disciplinei orizontale" care se manifestă instituțional la nivelul "asociațiilor particulare": secte, grupuri închise, asociații voluntare etc., și se bazează pe aspirația indivizilor spre maximizarea puterii lor personale într-un cadru de legitimitate colectivă. Prin intermediul acestui cadru devine posibilă "expansiunea socială a intereselor membrilor".

Nevoia de uniformitate – nu este "naturală", ci un rezultat al trecerii de la "sentimentul de noi" la o "conștiință minimală a colectivității", la nivelul căreia se constituie un "nucleu al soluțiilor" specific pentru fiecare colectivitate. Cum fiecare colectivitate își are "nucleul" propriu, între acestea se pot promova mai multe tipuri de relații de sprijin, de complementaritate, de coordonare, de subordonare sau de opoziție. În cadrul disciplinei orizontale, aceste relații iau forma raporturilor dintre colectivități aflate pe aceeași treaptă socială, iar în cadrul disciplinei ierarhice îmbraca forma subordonărilor, respectiv supraordonarilor. Această nevoie de uniformitate, ca o creație preponderent socială, îmbraca mai multe formă.

Imitația – definește acceptarea și obiectivarea comportamentală atât la nivel individual, cât și comunitar, al unui "nucleu de soluții", care, uneori, se poate întinde la întreaga societate. Deși reziduală prin natura sa, imitația poate depăși starea de forma reziduală a societății atunci când "soluția nucleului" este adoptată printr-un raționament logico-experimental. Aceasta este o excepție. În fond, în mod frecvent, imitația este "reziduală" deoarece ea releva înclinația naturală a individului de a-și "justifica" fiecare act. Această formă este forma instinctiv-afectiva (imitativa) sub care se manifestă nevoia de uniformitate.

Neofobia – este forma cea mai elevată a "nevoii de uniformitate", care se manifestă sub forma respingerii conștiente a noului din teamă (fobia) de a nu tulbura ordinea socială instituționalizata prin uniformitatea raportării la "nucleul soluțiilor".

Milă și cruzimea – sunt plasate de Vilfred Pareto la nivelul reziduurilor deoarece ele se întâlnesc, cel mai adesea, nu în stare "pură", ci sub forma unor "justificări" umanitare sau teorii, care să permită ecranarea individualismului și a egoismului. Cei "slabi", de exemplu, cunoscându-și vulnerabilitatea în raza căreia li se desfășoară destinul, pledează patetic împotriva suferințelor, pentru a-și "masca" propria slăbiciune; cei "tari", bazându-se pe dreptul restitutiv, ale cărui principii le aplică sistematic, dezaproba suferința pe motiv că e prea "teoretică", orientați fiind de avantaje materiale.

Altruismul – este abordat ca forma concretă a fariseismului, deoarece sacrificarea "pentru celălalt" ascunde, în fond, nu "milă" față de altul, ci "dorința de mărire a propriului avantaj". Acesta poate fi un avantaj moral, prin realizarea confortului psihologic al celui ce așteaptă să fie ajutat, sau unul instituțional, prin sacrificiul pe care îl accepta subordonații pentru "onoarea comandantului".

Sentimentul ierarhiei -, ca reziduu al ierarhiei, este o formă de manifestare a disciplinei "pe verticală" care constituie "fundamentul societății umane". El reflecta fie respectul pentru superior generat de speranța într-o promovare posibilă, fie generozitatea față de "inferiori" (subordonați), izvorâtă din speranță superiorilor în obținerea aprobării subordonaților față de scopurile urmărite de eșalonul decizional.

Ascetismul – este forma cea mai "pură" a disciplinei sociale și caracterizează, în egală măsură, att comportamentul credincioșilor, savanților, militarilor, cât și al oamenilor de afaceri care, dacă doresc să se identifice cu scopul pe care-l urmăresc, trebuie să se conformeze necondiționat unor norme supraindividuale de raportare la "nucleul de soluții" acceptat social. Practică socială a demonstrat că ascetismul se sprijină, formal, pe o mare capacitate de ritualizare prin care-și realizează, în egală măsură, expansiunea în spațiul social și rezistența în timp. Vilfredo Pareto atrage atenția asupra a ceea ce ascunde dincolo de "spectacolul" perceput direct: anume, egoismul mascat prin "ipocrizia comportamentului social”.

Dincolo de aspectul "tehnic" al acestor distincții, discutabile dacă le evaluam în afara sistemului sociologic propus de Vilfredo Pareto, rămâne valabilă "invitația" de a face deosebire între fenomenul social, ca atare, și modalitățile particulare de manifestare. Elita paretiană se divide în două branșe: elita guvernamentală care deține efectiv puterea ( clasele conducătoare) și elita nonguvernamentală care, fără a deține puterea, susține prima categorie și se constituie eventual în spațiu intermediar între această și mase (clasa dominantă)

Ca principale elemente, cu importanță semnificativă pentru istoria sociologiei, a paradigmei paretiene, remarcăm:

Depășirea explicației biologiste a sociabilității prin demonstrarea adevărului conform căruia biologul nu se poate manifesta în societate decât prin intermediul unor forme acceptate social;

Sociabilitatea nu este rezultatul unui "contract social" acceptat rațional, ci o formă de manifestare a echilibrului dinamic generat de substratul afectiv și condiționat de opțiuni valorice individuale;

„Fenomenalitatea socială", ca obiect al studiului sociologic, necesita o distincție între imaginea indivizilor, grupurilor și societăților despre sine, și ceea ce "fac" – respectiv prin ceea ce se afirmă în spațiul social. "Clasa reziduurilor în raport cu sociabilitatea este constituită din reziduurile care se referă la viața socială și cele care se referă la disciplină, fiindcă sentimentele corespunzătoare disciplinei sunt întărite de viață în societate . Societatea este imposibilă fără oarecare disciplina și, în consecință, între necesitatea sociabilității și cea a disciplinei există o strânsă legătură"29. În concluzie: "Forma societății este determinată de toate elementele care acționează asupra ei și asupra cărora ea reacționează putând vorbi, deci, de o dependentă mutuală (.). Numărul acestor elemente este extraordinar de mare, dar le putem lua în calcul doar pe cele mai importante, considerând însă că dependentele lor mutuale constituie un sistem, pe care îl vom numi sistem social (.). Sistemul social este compus din anumite molecule, care conțin reziduuri, interese, derivații și anumite tendințe (.), iar dependenta mutuală a acestora se realizează în patru cicluri, care rezultă din combinarea reziduurilor, intereselor, derivațiilor, eterogenității sociale și circulației elitelor”.

Dezvoltarea socială este un proces de succesiune al combinațiilor între elemente de natură tehnico-economică, socio-culturală, spirituală, combinații pe care le face atât omul obișnuit, cât și omul de știință și omul politic. Spre deosebire de omul de știință care acționează asupra unor elemente stabile, cele asupra cărora acționează omul politic sunt dinamice, au o existență dinamică. De aceea, combinațiile nu trebuie evaluate numai după atributul logicitatii lor, ci după funcția lor socială. Grupul social care se specializează în efectuarea acestor combinații îl reprezintă "speculanții" care prin invocarea locului, rolul și finalității diferitelor elemente componente ale acțiunii sociale constituie categoria inovatorilor.

Spre deosebire de aceștia, o altă categorie, denumită "rentieri", promovează reținerea față de schimbare definind conservatorismul social.

Structură generală a acțiunii sociale este determinată, în fiecare moment, de distribuirea celor șase categorii de derivații; o distribuire condiționată de foarte mulți alți factori. Cel economic este mai important, dar nu cauzal; deoarece toți factorii fiind de aceeași importantă axiologică, ei diferă ca prioritate funcțională.

Între reziduuri și derivații nu pot exista raporturi de determinare, deoarece ele sunt coprezente în fiecare moment și pot fi relevate prin acest recurs la aparatură matematică, îndeosebi a funcțiilor. Factori sociali având aceeași importantă în determinarea echilibrului societății, distribuirea reziduurilor este o formă matamatica independentă de conținutul psihologic al expresiilor reziduale.

Societatea fiind un sistem complex de acțiuni sociale, iar individul fiind în același timp home: economicus, socialis, ludens, religiosus și eticus, acțiunea socială este întotdeauna o acțiune concretă, care necesita "construirea unui model al interdependentelor mutuale", dintre toate elementele sale. Prin evaluarea cantitativă a acestora la nivelul unor indici și indicatori, societatea poate fi reprezentată ca un sistem de ecuații în măsură să reflecte echilibrul dinamic real al spațiului social global. Principala caracteristică a acestui echilibru o reprezintă ciclicitatea să generată de redistribuirea periodică a reziduurilor între elite și mase.

Termenul de elita este folosit în două sensuri: a) în sens larg: îi înglobează pe cei mai dotați în domeniul lor de activitate; b) în sens restrâns: definește clasa guvernanta, pe cei care, indiferent de performanțele lor profesionale, dețin puterea și-și exercita dominația asupra masei. Legitimitatea acestora nu trebuie găsită în profesie, ci în raport cu masă. Dezvoltarea este asigurată de succesiunea elitelor, ca urmare a predominării diferitelor tipuri de reziduuri. Cantitatea acestor reziduuri fiind constantă, formă de guvernământ din fiecare moment istoric e asigurată de dominația unei elite guvernante care ajunge să gestioneze, episodic, puterea. Clasa guvernanta ajunge la putere fie prin violenta, impunând elite "lei", fie prin viclenie, aducând la putere elite 'vulpi", alternanta dintre aceste două tipuri de elite fiind însoțită de cicluri corespunzătoare în domeniul economic, cultural și spiritual.

Leilor le corespunde stabilitatea socială fără prosperitate și o spiritualitate în care predomina misticismul, iar vulpilor le este caracteristica inovația socială, prosperitatea economică, dar și riscul degradării valorilor ceea ce duce, în final la revoltă maselor.

Structura reziduală conferă identitate tipurilor de societate, iar schimbarea elementelor structurale nu afectează forma generală a societății, ci doar tipul de echilibru social.

Scopul sociologiei (care se identifică cu obiectul ei epistemic) este: descoperirea unui optim social prin care adecvarea logică a mijloacelor la scopurile acțiunii, raționalitatea paretiana a acțiunii sociale fiind una instrumentală. Evoluția socială este una ondulatorie și se realizează prin permanenta redistribuire a celor șase tipuri de reziduuri care fac posibilă circulația elitelor.

Masele nu pot accede la gestionarea puterii, deoarece ele au constituit întotdeauna o sursa de iraționalitate socială.

Prin întreaga sa opera, Vilfredo Pareto poate fi considerat un precursor al funcționalismului matematic, care, alături de funcționalismul organicist, sta la baza funcționalismului sociologic contemporan. Cea mai importantă contribuție la dezvoltarea sociologiei ca știința rămâne formalizarea matematică a fenomenelor sociale. În acest sens, amintim "curba lui Pareto", determinarea poziției sociale după un singur indicator: venitul supus impizitului. Distribuția cvasipiramidala a veniturilor a constituit multă vreme un instrument valoros de analiza socială și de trecere la cercetarea concretă, de teren, ca sens de evoluție și emancipare științifică a sociologiei.

Aspirația să de a construi sociologia pe principiile unei științe logico-experimentale pe cale inductiv-deductiva, respectiv prin inducție se descoperă faptele și fenomenele simple, se construiesc concepte clare (acțiunea socială, structura acțiunii sociale), iar prin deducție se reconstruiește imaginea globală a societății, releva faptul că sociologia paretiana s-a afirmat, mai întâi, ca o sociologie a cunoașterii. Metodologia sa este rezultatul confluentei a două dimensiuni: o dimensiune analitică și o dimensiune sintetică. În partea finală a operei sale, "schițează o teorie asupra mecanicii acțiunii și reacțiunii forțelor sociale" cu multe valente explicative valabile și azi. Distincția între elite în sens restrâns și sens larg îl apropie de Gaetano Mosca, și acesta un doctrinar care se revendică de la aceeași tradiție "machiavelică" bine cunoscută dincolo de spațiul de cultură italiană.

2.2. Viziunea lui Robert Michels asupra partidelor și a fenomenelor de masă

Politica comparată este o parte a Științei Politice ce utilizează puterea comparației amplificată de criteriile, parametrii relevantei. Analiza părtinică sau mai bine spus analiza patidelor politice este poziționată de autor ca un subdomeniu important, chiar cel mai important al politicii comparate, fundamentat datorită contribuției teoretice dar și practice a unor gânditori precum Ostrogorski (1903, 1964) si Michels. Partidele politice nu sunt doar parte a democrației sunt o necesitate, o componentă neneglijabilă. Un alt gânditor italian, pe numele său G.Sartori spunea că la apariția partidelor stă la bază o anumită schimbare de paradigmă mentală și anume geneza credinței într o lume plurală nu monocromă, mai simplificat, pluralitate și nu unilateralitate ar fi deviza. Duverger oferă un cadru conceptual al partidelor utilizând dihotomia partid de cadre-partid de masă. Având în vedere experiența celor două războaie (crimele, tensiunile, clivajele), apariția fenomenului totalitar și a mișcărilor de extremă dreaptă sau stânga a existat o tendință clară de a împărți partidele în democrate și totalitare. Ulterior întâlnim și o evoluție a partidului “cadre” și a partidelor ‘catch-all party’.Tehnologia care galvanizează sau generează comunicare este văzută ca o șansă pentru partide în lupta lor pentru acapararea puterii. În text autorul îl evoca pe Panebianco care se referă la o metamorfoză a partidului și anume ‘electoral-professional party’. Apare cu acestă transformare un profesionalism al aparatului părtinic și un anumit grad de inovație în conducerea partidelor. Partidul care migrează către stat capăta denumirea de partid cartel.

Cartelizarea poate fi măsurată prin stabilirea gradului de utilizare a resursei publice (a statului) în scopuri și activități particulare. Legea într-un sens larg este o formă de abstractizare a intereselor generale; când ea servește interese particulare nu mai avem de a face cu un sistem în care reglementează acțiunea umană. Competiția este mimată într-o situație de cartelizare, iar opoziția este cât mai mult constrânsă.Partidele ar trebui studiate din unghiul statului național și din punct de vedere al relevanței pentru stat, partidele ajung instanțe populare reprezentative. Partidele politice suferă schimbări notabile atunci când Europa politică începe să prindă contur în sensul de politică europeană. Partidul înseamnă mobilizare și însumează părți importate ale societății. Resursele unui partid, cum le folosește, cum mobilizează indivizii sau cum recrutează elite sau specialiști din mediu tehnic și tehnologic. Comportamentul părtinic reflectă o poziție guvernamentală astfel, apare în abordarea analizei propuse de autor relația partide-guvernare.

Datorită unei reorganizări a acestei relații, în timp a apărut și o relație simbiotică între presa și partide, observând la cele din urmă un potențial de a modela instituțional în mediile unde acești actori sunt activi și operaționali. Întâlnim în text în spiritul avansului cunoașterii patru direcții de cercetare a analizei partidelor: 'Parties and Society'; 'Parties and Purposive Organisations', 'Parties and Național Government' si 'Parties, the Nation State and Beyond'. La nivel teoretic, încă nu există un cadru conceptual favorabil care să elaboreze o teorie a partidului care să genereze predicție, risc, comportament partinic, succes sau evoluție. Se observă în acelsai timp o constantă schimbare, astfel practica depășește teoria. Se impune problema unei updatări cu informație relevantă, se impune dilema monitorizării și scanării realităților sociale, partinice care să genereze cunoaștere. Trebuie să admitem că ultimile referiri din text care ființează paradigma expusă despre partide și schimbare se realizează în jurul ideii că partidele pot fi studiate în democrații liberale.

Europa de Vest este descrisă din prisma celor patru decenii, experimentând schimbări notabile socio-economice, numărul populației tinde să scadă prin migrație dispre țările foste comuniste, asimetrie problematică între numărul de bătrâni (populație pasivă) și tineri (populația activă). Schimbările sunt numeroase iar reverberațiile încă impredictibile sau insuficient cercetate.

Vechiul reper ușor antinomic dintre stânga și dreapta (cum remarca Noberto Bobbio) suferă transformări, apar partidele ecologice care nu au o orientare clasică în antiteza stânga-dreapta. Feminismul apare ca un nou proces inovativ de emergență (Mihaela Miroiu) care evoluează spre libertate spre a schimba realitățile sociale. După o expresie celebră a lui Erich Fromm “Cu cât privești lumea îndelungat și adânc cu atât devine mai complexă “. Chiar dacă populismul își face simtit prezența, satisfacția democratică actuală este perceputa ca fiind cel puțin modică din punct de vedere calitativ. Cultura informației își face simțită prezența nu doar astăzi (smartmobs, flashmobs, comunități online ad-hoc, organizații “paracivice”), dar și în contextul pe care textul îl evocă. Televizorul care este cel mai important modelator de atitudini și comportamente, criticat aspru de Școală de la Frankfurt (Adorno) devine utilizabil în propagandă, influențare subliminală și sculptează o formă de individ distinctă.

Discursul politic are o recurență a agendei clasice politice (necesită o revizuire perpetuă),discursul economic tinde spre un discurs specific cu un lexic ermetic și strict referitor la piețe economice-finaciare .La toate acestea se pune în discuție și o anumită calitate a democrației (Putnam). Globalizarea văzută și din perspectiva integrării europene devine nu o cvadratură a cercului dar cel puțin o nebuloasă. Problema Europei vis-a-vis de personalitatea sa juridică și reformele constituționale ale statelor membre, probleme precum diferite identități apărute, federalismul, descentralizarea sau euroregiunile sau probleme precum constituționalismul și reforma sa, legile electorale etc.

Prima direcție de cercetare și anume “partidele și societatea” se sprijină pe trei elemente: primul este atașamentul partizanilor în relația partide-public, al doilea este de natură organizatorică și în final al treilea descrie o componentă clară spre mobilizare în vederea alegerilor. Fondul problemei se mută de la ideologie la tendința de a mobiliza electoratul cât mai mult și de al determina să voteze în interes specific politic. Dialectica se realizează pe acestă tendință. Relația dintre partide și societate este și ea supusă schimbării timpului cât și a reprezentărilor sociale. Părerile sunt diverse, unii văd în procesul marketingului politic european un fenomen de americanizare sau de imperialism ideatic și operațional, unii susțin o paletă de valori universale de la care știința politică se definea.

A doua direcție de cercetare analizează partidele în funcție de scopurile sale ținând cont de rațiunea de “a fi” a unui partid și anume puterea-guvernarea. Mobilizarea alaturi de cultura organizațională joacă un rol aparte în acesta elaborare. Elitele partidului pierd putere din lipsa controlului asupra comunicării. Apar clivaje ideologice și problema controlului trebuie redefinită din perspectiva unor lentile în stare să observe și să folosească realitatea în mod inteligent (relația dintre ontologie și acțiune politică) nu

în mod desuet. Conceptul de concurență este și el un punct nevrotic în spiritul reformei mai sus prezentate. Partidele ajung la o imagine publică de consumatori de resurse, un fel de pseudocamarile însetate de acapararea și utilizarea resurselor financiare sau publice. Organizarea într un partid, locul partizanilor, ierarhia, calitatea de membru calitatea specială de simpatizant este văzută dintr-un unghi critic și nu în ultimul rând praxeologic.

A treia direcție de cercetare debutează cu o observație importantă, partidele politice nu au mai fost agenții, vectorii societății, în schimb au devenit agenții statului. Astfel dorința de participare guvernamentală a crescut simțitor. Problemele decurg din acestă situație și din conceptul de reprezentabilitate, în timp ce politicienii ajung agenți ai statului în percepția publică, ei rămân vectorii societății și asta se întâmplă nu doar la alegeri. Politicile trebuie să reflecte promisiunile.

Ultima direcție surprinde unghiul critic la care este supus partidul în contextul modificărilor constituționale și instituționale. Există conform viziunii sartoriene partide mai mari cu potențial de guvernare și partide mici cu potențial de șantaj. Matematica politică sau mai bine spus aritmetica politică devine alambicată cu un potențial de risc sporit. Parlamentarismul european, guvernanța transnațională, schimbă punctul de atenție și interes al partidelor,acestea din urmă având o capacitate mare spre adaptare.

Felul în care aceste partide vor arăta, modalitatea prin care partidul va fi înțeles ca un mod natural de existența umană, sociala, organizatorică sau doar un găunos elefantiazis este și felul în care “noua Europă” va fi desenată.

2.3. Viziunea lui Gustave LeBon

Sociologul francez Gustave le Bon plasează definiția mulțimii într un regim dens ceva mai lax,fără o tutelă a crimelor colective “În mod obișnuit ,prin mase înțelegem reunirea unor indivizi ,indiferent de naționalitatea profesia ori sexul lor și de întâmplarea care făcut ca ei să se afle laolaltă”

Mulțimea este definită ca o asociere voluntară sub firescul intempestivului.Această asociere voluntară conturează în mod direct și o anumită reuniune de indivizi,nu orice aglomerare de oameni aflați la un momemt dat în același loc și spațiu reprezintă o mulțime,intempestivul astfel apare din prisma faptului că acești indivizi care se metamorfozează într un eu colectiv nu se organizează aprioric în vederea constituirii unei mulțimi.Substantivul “întâmplare“ utilizat de autor simbolizează natura exogamă a mulțimii. Toate calitățile și atributele individului naționalitate, profesie, statut, gen etc. nu sunt relevante în constituirea unei mulțimi după cum ne relevă și autorul “o mulțime de oameni posedă caracteristici noi, foarte diferite de cele ale fiecărui individ care intră în componența ei.”.

Mulțimea această “ființă” temporară “ formează un singur corp și este supusă legii unității mintale a maselor.” ,această legitate scrutată printr o lentilă psihologică se opacizează “anumite idei ,anumite sentimente nu apar și nu se materializează prin acte decât la indivizii care constituie o mulțime”. Există și o caracteristică endogamă psihologică a mulțimii Sociologul francez susține ideea că indiferent de gradul de inteligență ,de caracter de ocupație al indivizilor și indiferent de indivizi reuniunea, coagularea lor într o masă “ îi investește cu un soi de suflet colectiv” .

În abordarea mecanismului contagiunii « imitația căreia i se atribuie o are influență în cadrul fenomenelor sociale,nu este în realitate deccat un simplu efect al contagiunii » Gustave Le Bon reduce imitația teroriei contagiunii, fagocitează legea imitației în legitatatea contagiunii, o perspectivă asupra noțiunii de public și masă.

Noțiunea de rasă. Rasa este prezentată ca o expresie exterioară a spiritului care domină trăsăturile particulare ale spiritului maselor.Această noțiune cum notă și sociologul francez nu include elementul etnicist ci un ansamblu de caracteristici provenite din istorie sau din alte discipline care formează un anumit spirit al poporului care poate transcede realitatea artificială creată de politicieni instituții,norme.După cum notă și autorul „istoria unui popor nu depinde de instituțiile sale, ci de caracterul său, adică de rasa sa”

Un important aspect îl observăm în citatul „Spiritul de rasă domină în întregime spiritul masei de oameni…Particularitățile maselor sunt cu atât mai puțin pregnante cu cât spiritul de rasă este mai puternic” unde spiritul de rasă amortizează,opune rezistență într o anumită formă particularităților mulțimii.Sociologul recurge și la natura noastră ereditară în explicarea fondului incostient al indivizilor “Actele noastre conștiente decurg dintr un substrat incostient format îndeosebi de natură ereditară .Acest substrat închide în el nenumărate reminisciente ancestrale care constituie spiritul rasei “ demonstrând că există o experiență apriorică indivizilor juxtapuși într o mulțime.

După cum notează și autorul cauzele apariției mulțimilor sunt diverse:

Magia numărului. Această magie își are nucleul în “sentimentul unei forțe invincibile determină individul să cedeze instinctelor pe care altfel și le ar reprima” care conferă chiar dacă provizoriu puteri excepționale ,un fel de credință în posibilitate și infinitul aferent.Nu este de neglijat acest aspect cantitativ care conturează o mulțime și calitativ,calitatea(în sens de mulțime cu puteri taumaturgice) în acest caz fiind direct proporțională cu cantitatea.Euforia acesta indusă de magia și farmecul numărului devine putenic subversivă în contextul în care indivizii reuniți într o mulțime împrumuta credința că orice poate fi posibil.

Contagiunea mentală. Natură hipnotică a mulțimii își are cauza în mecanismul contagiunii astfel orice act și orice sentiment este sau devine contagios.Individul analizat în mod izolat,în mod individual în conformitate cu natura umană și ar urmări propriul scop și interesul personal pe când “Sacrificarea interesului personal în favoare interesului colectiv” devine o trăsătura specifică prin integrarea în mulțime. Ceea ce era contrar naturii umane individuale devine legitim naturii umane colective.

Sugestia (contagiunea un efect al sugestiei). Raportarea la hipnoză induce ideea existenței unui fond arhaic ,ancestral descătușat în fervoarea mulțimii.Autorul compară starea unui individ sugestionat – starea de fascinație a unui individ hipnotizat și observă anumite trăsături similare

Jugul mulțimii este hipnoza produsă de conducător și contralul exercitat de acesta asupra mulțimii hipnotizate“.

Activitatea creierului fiind paralizată la subiectul hipnotizat,el devine sclavul incostientului,pe care hipnotizatorul sau în dirijează după bunul lui plac.Personalitatea conștientă s a șters ,voință și discernământul au fost abolite.Sentimentele și gândurile sunt acum orientate în sensul stabilit de hipnotizator.” ,Anumite trăsături umane precum personalitatea voința dispar brusc ,are loc o vacuitate menzica unde sistemul afectiv este canalizat și el în sensul dorit de hipnotizator.

IDEALUL DE TIP WEBERIAN

Pentru Max Weber sociologia este o știință care urmărește înțelegerea interpretativă a acțiunii sociale, pentru ca prin aceasta să ajungă la explicarea cauzală a cursului și efectelor sale. În viziunea sa conceptele centale ale sociologiei sunt acțiunea socială și înțelegerea interpretativă. Acțiunea este acel comportament uman care include semnificații subiective investite de către individul singular. Acțiunea este socială în măsura în care semnificația subiectivă învestită de unul sau mai mulți “actori” individuali este elaborată în funcție de comportamentul celorlalți și este orientată relațional. Semnificația unei acțiuni poate fi analizată în două feluri. Termenul se poate referi, mai întâi, la semnificația efectiv existentă într-un caz concret dat al unui actor particular sau la semnificația aproximativă atribuită unei pluralități date de actori. În al doilea rând, se poate vorbi despre un tip pur, conceput teoretic, de semnificația subiectivă atribuită unuia sau mai multor actori implicați într-un tip de acțiune.

Max Weber reconstruiește sensul care orientează acțiunea actorului individual în raporturile acestuia cu altul prin elaborarea tipurilor ideale de acțiuni raționale. Acestea nu sunt ipoteze, ci conferă indicații privind construcția ipotezelor. Ele nu descriu realitatea, ci oferă mijloace expresive precise pentru aceasta. Tipul ideal este un construct mental, o utopie, el nu există ca atare în realitate. Tipul ideal este un construct analitic care are atributul de a fi ideal numai în sensul strict logic (nu evaluativ). În construcția logică acesta se bazează pe concepte generice în măsura în care are un conținut flexibil și clasifică diversitatea manifestărilor empirice.

Scopul construirii tipurilor ideale este acela de a facilita analiza problemelor empirice. Acestea sunt create prin analiza empirică a problemelor concrete și nu rezultă dintr-o combinare conceptuală pură, detașată de real. Ele oferă posibilitatea de creștere a preciziei analizei empirice. Tipul ideal este opus conceptului descriptiv (care însumează caracteristicile comune ale unei grupări de fenomene empirice).

Tipul ideal este format, pe de o parte, prin accentuarea unilaterală a unei sau a mai multor puncte de vedere, iar pe de altă parte, prin sinteza fenomenelor individuale concrete, difuze, mai mult sau mai puțin prezente și uneori absente, care sunt ordonate în comformitate cu acele puncte de vedere unilateral accentuate într-un construct analitic unificat. Conceptul descriptiv rezultă din sinteza abstractă a acelor trăsături care sunt comune numeroaselor fenomene concrete. Un concept descriptiv poate fi transformat în tip ideal prin abstractizarea și recombinarea anumitor elemente, ceea ce echivalează cu trecerea de la clasificarea descriptivă a fenomenelor la analiza lor teoretică și explicativă. Construcția de tipuri ideale este un proces de selecție a unor manifestări ale acțiunilor și semnificațiilor din diversitatea reală a acestora în vederea accentuării lor și a unor raționalizări utopice (în forma idealului tipic). “Tipul ideal se obține accentuând unilateral unul sau mai multe puncte de vedere și punând cap la cap o mulțime de fenomene izolate, difuze și discrete, care se găsesc când în număr mare, când în număr mic, și uneori chiar deloc, care se ordonează în funcție de punctele de vedere precedente alese unilateral, pentru a forma o imagine mintală omogenă [einheitlich]. O astfel de reprezentare nu poate fi găsită nicăieri prin mijloace empirice, cu această puritate conceptuală: este o utopie. “

În altă ordine de idei, tipul ideal este un concept al cărui caracteristici sunt reprezentate într-o formă atât de extremă și de pură, încât referințele exacte pentru acel concept sunt rareori, sau nu sunt niciodată, confirmate de realitate. Cu toate acestea, un tip ideal reflectă unele aspecte ale realității, putând fi folosit drept fundament în judecarea, explicarea sau investigarea realității. Un tip ideal, asemeni altor tipuri, este o abstracție. Diferența constă în aceea că pot fi identificați indivizi ce satisfac perfect cerințele unui tip uzual. Astfel, numeroși indivizi se bucură de cerințele unui “politician” ca tip. Pe de altă parte, conceptul de luare a unei decizii raționale este un tip ideal. Un anume comportament uman poate aproxima modelul luării unei decizii raționale, dar nu a existat niciodată vreun exemplu de situație în care s-a luat o decizie perfect rațională. În principiu, un astfel de exemplu ar putea exista, în practică însă cerințele sunt prea imperative. Alte exemple de tipuri ideale ar putea fi: conceptul de echilibru într-un sistem politic sau noțiunea de om politic.

Tehnica ideal-tipică propusă de Max Weber a fost deseori criticată. Fie că i s-a reproșat caracterul idealist, fie dimpotrivă, cel tehnico-empirist. Weber a răspuns acestor critici făcând unele precizări suplimentare, admițând că o parte din critici se datorează și denumirii alese pentru tehnica interpretativ-explicativă a tipului ideal. Mai întâi, Weber precizează că tipul ideal este un “tablou de gândire” și nu este realitatea istorică, nici realitatea așa-zis autentică; de aceea tipul ideal servește cu atât mai puțin drept “schemă în care am putea ordona realitatea cu titlu exemplar”. În al doilea rând, tipul ideal nu are decât “semnificația unui concept limită pur ideal, cu care se măsoară realitatea pentru a clarifica conținutul empiric al anumitor elemente importante ale ei și cu care vom compara această realitate”. În al treilea rând, tipurile ideale sunt “imagini prin care construim relații cauzale pe baza posibilităților obiective, relații pe care imaginația noastră, formată și orientată după realitatea empirică, le judecă ca fiind adecvate”. În sfârșit, precizează Weber, “tipul ideal este mai ales o încercare de a sesiza individualitățile istorice sau diferitele lor elemente, în concepte genetice”. Iar pentru a fi și mai convingător, Weber prezintă încă un exemplu de construcție ideal-tipică: conceptul de sectă religioasă ar putea fi stabilit prin procedeele clasificării logice, dar dacă vrem să sesizăm genetic o sectă, atunci trebuie s-o reprezentăm printr-un concept capabil să exprime semnificația sectei pentru cultura pe care “spiritul de sectă” o manifestă în civilizația modernă; ceea ce înseamnă că anumite caracteristici ale sectei vor deveni “esențiale”, fiindcă numai ele comportă o relație cauzală adecvată în raport cu acțiunea lor semnificativă. Or, tocmai aceste caracteristici devin concepte ideal-tipice ale “sectei religioase”, îndepărtându-se astfel și de realitatea empirică dată a sectelor.

Tipul ideal îndeplinește atât o funcție metodologică “de eveluare a dinamicii structurale a spațiului social global și a universului profesional concret determinat” cât și o funcție practică , adică “arată sensul evoluției sociale prin raportarea permanentă la potențialul explicativ al cunoașterii sociologice”. Aceste două funcții ale tiplui ideal se regăsesc în viziunea pe care Max Weber o are asupra birocrației.

Interesul cu care Max Weber a analizat natura puterii și a autorității, precum și preocuparea sa permanentă cu tendințele moderne ale raționalizării, l-au determinat să se preocupe și de operațiile corporațiilor moderne în domeniul politic, administrativ și economic. El vedea în coordonarea birocratică a activităților semnul dinstinctiv al erei moderne. Birocrațiile sunt organizate conform unor principii raționale. Birourile au o alcătuire ierarhică, iar operațiile lor sunt caracterizate de reguli impersonale. Numirile în funcții sunt făcute potrivit unor calificări speciale și nu după criterii aleatorii. Această coordonare birocratică a acțiunilor unui număr mare de oameni a devenit caracteristica structurală dominantă a formelor moderne de organizare. Numai prin acest aparat organizațional planificarea la scară largă, atât pentru statul modern cât și pentru economia modernă, a devenit posibilă. Numai prin intermediul său șefii de stat au putut să mobilizeze și să centralizeze resursele puterii politice, care în Evul Mediu, de exemplu, erau dispersate într-o varietate de centre. Numai cu ajutorul acestui organism au putut fi mobilizate resursele economice, care rămâneau neutilizate în perioada premodernă. Organizarea birocratică este pentru Weber instrumentul care a modelat societatea politică modernă, economia modernă și tehnologia modernă. Tipurile birocratice de organizare sunt superioare din punct de vedere tehnic tuturor celorlalte forme de administrare, așa cum producția mecanizată este superioară metodelor manufacturiere.

Pentru Max Weber tipul ideal de birocrație, adică modelul reprezentativ al acesteia, presupune câteva elemente esențiale:

Birocrația presupune o ierarhie de autoritate. Orice organizație de tip birocratic presupune o ierarhie, adică o dispunere ierarhică a pozițiilor interne, cel mai adesea într-o formă piramidală, în care se disting funcțiile de tip executiv de cele de tip decizional.

Birocrația presupune reguli scrise pentru oficiali. Activitatea birocraților se face întotdeauna în baza unor norme formale care sunt cunoscute și invocate de oficiali. În acest mod se garantează caracterul impersonal al tuturor deciziilor din interiorul acestui tip de organizații. De asemenea se elimină astfel arbitrariul și interesul personal sau de grup din actul de decizie realizat de birocrați. În epocile premoderne cei care deserveau anumite interese publice o făceau cel mai adesea pe baze cutumiare, adică în baza unor tradiții sau a unor obiceiuri locale și mai puțin be baza unor norme scrise. Acestea, chiar când existau aveau doar o funcție colaterală.

Birocrația se bazează pe funcționari care sunt angajați și liberi de alte obligații social-economice. Față de epocile premoderne, birocratul este un profesionist care se ocupă exclusiv cu activitatea din interiorul organizației birocratice și are surse de venit asigurate doar din aceasta. În epocile premoderne persoanele care îndeplineau anumite servicii publice nu erau profesionalizate și mai ales nu își asigurau veniturile din aceste activități. Spre exemplu judecătorii sau notarii sunt de fapt persoane cu anumite ranguri sociale, care prestează aceste servicii sporadic, pe lângă alte activități, care le și asigură veniturile. La fel, profesorii din universități, în evul mediu, nu au salarii pentru munca de predare, ci trăiesc din diferite alte surse: cadouri de la studenți, donații sau rente ale unor seniori, din publicațiile pe care le scot etc.

Birocrația presupune separarea activităților personale de cele presupuse de organizații. Acest principiu decurge direct din precedentul. Atât timp cât un funcționar este angajat și plătit să desfășoare o anumită activitate, el poate fi controlat și obligat să presteze doar acea activitate. Separarea are loc atât fizic, birocrația impunând ideea de program stabil de lucru, dar și funcțional, în sensul în care birocratul își desfășoară activitatea independent de orice alte constrângeri exterioare birocrației.

Birocrația asigură separarea funcționarului atât față de mijloacele de producție, cât și față de resurse.Birocratul nu are la dispoziție mijloace sau resurse personale pentru a își desfășura activitatea. Ele aparțin exclusiv organizației birocratice și tocmai din acest motiv birocratul, deși dispune de o putere uriașă el este controlat total de birocrație și, mai mult, cum spunea Balzac, ca simplu individ el este chiar insignifiant. Spre exemplu militarul premodern dispune cât vrea de propriile arme, pentru că acestea sunt ale lui, armura, sabia sau calul sunt obiecte de proprietate presonală. Militarul modern nu are arme personale, mai mult chiar, organizația birocratică (armata) îi dă dreptul de a le purta doar atunci când ea consideră că este necesar. Luptătorul premodern a fost astfel transformat într-un simplu funcționar birocratic și aceasta este și cauza pentru care modernitatea a putut institui pentru prima dată în istorie un nou tip de societate, care nu mai este condusă de militari.

Max Weber subliniat o serie de factori care asigură eficiența deosebită a acestui tip de organizare socială. Principalii factori fundamentali care asigură birocrației o eficiență ridicată sunt:

Deciziile sunt luate în baza unor criterii generale. Astfel se elimină subiectivitatea și arbitrariul la nivelul activităților birocratice.

Se apelează la experți pentru că birocrația presupune profesionalizarea membrilor săi și deci se urmărește formarea unor competențe speciale definite și ele normativ.

Birocrații sunt plătiți cu salarii și în acest mod este eliminată corupția.

Performanța birocraților este judecată prin examinări și proceduri impersonale, cariera birocraților depinzând de aceste evaluări care au loc exclusiv în interiorul aparatului birocratic.

Activitățile organizațiilor birocratice sunt definite rațional în baza unor scopuri precis formulate și sunt libere de cerințe personale, sau ale unor grupuri exterioare aparatului birocratic. Este adevărat că obiectivele sau scopurile birocrației pot fi, și sunt uzual determinate din exterior, de sistemul politic spre exemplu, dar odată definite scopurile, aparatul birocratic le transpune în acțiuni în baza unui registru normativ, independent de alte constrângeri externe.

La prima vedere cineva ar putea obiecta că aceste caracteristici nu sunt totuși reale. Doar birocrația nu este așa, este acuzată mai mereu de corupție, de neprofesionalism etc. Trebuie să spunem că nu în această perspectivă trebuie privită analiza birocrației propusă de Weber. El a definit-o în termeni reali și evident nu a exclus faptul că, în practică, ea poate funcționa și prost. Nu proasta aplicare a regulilor sau disfuncționalitățile de acest tip sunt însă importante în analiza birocrației. Dacă de exemplu o secretară nu vine la timp la program sau nu rezolvă corect o problemă de servici, aceasta nu este o disfuncționalitate a birocrației, ci un aspect disfuncțional înregistrat într-o organizație particulară. Aceste ultime aspecte nu pot fi ignorate evident, dar ele nu derivă din caracteristicile definitorii ale birocrației.

Pe de altă parte toate caracteristicile prezentate trebuie să le gândim în comparație cu modul în care funcționau instituțiile și organizațiile premoderne. Cu siguranță că pot exista aspecte disfuncționale în recrutarea funcționarilor, că pot exista și cazuri de corupție. Diferența esențială este dată de faptul că în societățile premoderne, cel mai adesea, funcțiile reprezintă statusuri atribuite, deci moștenite și prin urmare ele erau cu totul în afara unor criterii de profesionalism. La fel, corupția nici nu își are sensul în astfel de societăți, pentru că, prin definiție, funcționarii rezolvau problemele asumând propriile interese și într-o relație directă cu resursele pe care le primeau de la cei care aveau nevoie de aceste servicii.

Atitudinea antiempiristă a lui Max Weber exclude posibilitatea observării directe a vieții sociale. Conceptele sale sau “tipurile ideale” sunt exagerări abstracte ale unor fenomene care, în forma lor pură, nu pot fi găsite în realitate. Idealizările de felul acesta sunt, pentru Weber, nu scopul principal al analizei sociologice, ci ajută la înțelegerea complexității fenomenelor sociale. Extrema irealitate a tipurilor ideale reliefează detaliile empirice, contradicțiile și ambiguitățile temei. Tocmai din cauză că tipurile ideale pot fi construite din puncte de vedere variate, analiza nu cunoaște nici un punct de sprijin final.

Tranziția la democratie reprezinta un proces complex,neincheiat ce necesita o educatie consecventa, o adevarata cvadratura a cercului ce se înscrie sub specia unicității istoriei si a impredictibilului.Democratia fara a deveni exhaustivi in plurivalenta conceptului este o viziune despre lume care nu se impune in mod aprioric dar care increderea generala (dar nu unanima) de a reglementa relatia dintre onlologie si actiunea politica.

După mai bine de jumătate de secol, Alexis de Tocqueville mărturisea exact aceeași convingere ca și fondatorul american, atunci când afirma că „ barbarii sunt singurii care nu dau politicii decât un înțeles practic”.

Făcând distincția între două părți separate ale politicii, respectiv „știința politică” și „arta guvernării ”, definind – o pe prima ca întemeiată pe valori universale și cunoașterea naturii umane, și pe a doua ca fiind circumstanțială și mobilă, supusă nevoilor momentului, Tocqueville explică subtilitatea legăturii dintre cele două: „la toate popoarele civilizate, științele politice dau naștere sau cel puțin formă ideilor generale, ce produc apoi faptele în mijlocul cărora oamenii politici se agită și legile pe care aceștia cred că le inventează; ele formează în jurul fiecărei societăți o atmosferă intelectuală, în care respiră spiritul guvernaților și guvernanților, din care și unii și ceilalți preiau, adesea fără să o știe, principiile propriilor lor conduite”.

Mai sunt oare valide și de actualitate reflecțiile pe care Alexis de Tocqueville le împărtășea cu o sută cinzeci de ani în urmă? Este, potrivit pledoariei filosofului și politicianului francez, societatea românească o societate politică barbară?

Utima carte a lui Daniel Barbu, Politica pentru barbari, răspunde pozitiv ambelor întrebări. Utilizând categoriile lui Tocqueville, autorul atrage atenția că politica românească, tocmai pentru că nu este gândită și nici inspirată de o reflecție asupra valorilor universale, este făcută de și pentru barbari. Verdictul este fără îndoială neplăcut și inconfortabil. El se sprijină însă pe o investigație a politicii românești ce nu se limitează la prezent și nu ia drept țintă numai elogiul pragmatismului, la care politicienii români de astăzi par că se raliază în unanimitate. Dincolo de dramatismul și acuitatea prezentului, barbaria pare să atingă cronic politica modernă românească în ansamblul său, coborând uneori în antecedentele acesteia. Ideea fundamentală a autorului este că, atunci când vine vorba despre ce și-ar dori să facă politicienii pentru ei, românii nu ar vrea atât să fie reprezentați, cât să fie guvernați, această atitudine reprezentând „o formă, insuficient recunoscută, de barbarie“.

Reflecția lui Tocqueville comandă de asemenea și metoda investigației construite de Daniel Barbu. Dacă civilitatea sau barbaria privesc raportul difuz și subtil dintre idei și acțiunea politică, dacă politica civilizată este o întrupare a ideilor și a reflecției asupra valorilor, în timp ce barbaria politică reprezintă o juxtapunere de gesturi politice și forme juridice comandate numai de accident sau de necesitatea istorică, înseamnă că putem testa caracterul unei societăți recurgând la analiza textelor despre politică pe care societatea respectivă le – a produs: civilitatea sau barbaria unui popor poate fi citită în cărțile, documentele, legile cu ajutorul cărora s-a guvernat și se guvernează.

Citindu-l pe Daniel Barbu aflăm că, înainte de a deveni un simplu loc comun al discursurilor politice de proslăvire a unității națiunii, democrația nu pare să fi reușit vreodată să fie pentru români mai mult decât un cuvânt cazat exclusiv în rândul argumentelor contrafactuale ale elogiilor ecleziastice și laice ale guvernării autocratice. Statul modern nu a fost niciodată gândit și practicat sub specia domniei impersonale și echitabile a legii asupra oamenilor, ci numai ca raționalizare instituțională a unor tehnici de administrare și redistribuție a unor lucruri de către și în profitul unor grupuri. Înțeleasă fie ca o specie literară, fie ca un simplu demers administrativ, politica românească nu a reușit vreodată să devină modul autonom de a suscita practici sociale guvernate de respectarea drepturilor și adecvate unor valori universale.

La rândul ei, reprezentarea politică a fost și este înțeleasă și practicată numai ca un fel de confirmare statistică a raporturilor de forțe dintre partide și de măsurare a prostiei sau inteligenței unor părți ale electoratului. Acesta din urmă nu este perceput și tratat niciodată ca o societate, în sânul căreia cineva și – ar putea închipui că politicile publice pot suscita răspunsuri colective de adaptare și de revendicare subtile și durabile.

STUDII DE CAZ: ELITA ROMÂNEASCĂ POSTDECEMBRISTĂ

Atunci când o democrație esuează a fi in conformitate cu “sufletul poporului “dintr o anumită regiune,țara,etc. entropia acestei democrații creste , respectiv când o democrație se află ȋn conformitate cu acest suflet ,entropia scade .

Criticând economia occidentală ca fiind mecanică aparținând unui regim ȋnchis; producție-consum, ce ignoră evoluția si entropia, Georgescu Roegen ni se ȋnfătisează precum un spirit critic ,reflexiv si nu ȋn ultimul rând insolit. Pe lângă critica adusă modelului economic al utilitații propune o viziune plurală și anume :observând extracția naturii psihologice din “Homo economicus”, ȋnnobilează acest „hibrid” printr o abordare menită să cuprindă sistemul preferențial cuprins in psihicul uman.Acest „hibrid” este redus la un sistem de alegere intre 2 alternative, dar teorii sociologice atestă existența unui sistem preferențial .

Sistemul preferențial există și precum spune matematicianul „utilitatea descreste de la prima unitate” in mod ierarhic. In lucrarea sa „Alegere, asteptari si gradul de măsurabilitate” acesta dă un exemplu: ipotetic afirmă că un individ ar avea 2 elemente ȋncorporate ȋn sistemul propriu de preferintă și anume :gustul pentru mâncare si ȋntreținerea atmosferei prietenilor acesta ar renunta la preferinta pentru gust dacă cantitatea de calorii ce si are sursa in mâncarea favorită ar fi insuficienta,necesitatea devine imperativă. Această metaforă ne serveste drept instrument conceptual ȋn constatarea riscului sistemului politic postdecembrist(democratia) si ne oferă legitimitatea să ne ȋntrebăm ;ingestia de „proteină” a atins parametrii necesitătii?

Dar ce este riscul? Pasajul urmator e in stare să ne releve o definiție aplicabilă : “Tossing a die, spinning a roulette, picking up a ball in an urn, or any other isomorphic mechanisms belong to this category. The result of any individual outcome cannot be predicted, although the mechanism is known. This is a risk. The second category includes the cases where both the individual outcome cannot be predicted and the mechanism is not completely known.”.Aș dori să adaug că acest tip de definire a riscului este translatabil si colectivelor nu doar individului. Democrația după spusele sociologului Serge Moscovici apare ca un concept vag ,expus la alegorii. .Spusele lui Wiston Churchill ”Democratia este cel mai rau lucru dintre toate sistemele cu exceptia, bineînteles, a tuturor celorlalte care au fost efectiv încercate..” sunt si ele relevante. Democrația post-decembristă nu a fost asezată pe un fond definit,macar in parametrii failibili,,nu a existat o expertiză,un punct de vedere psiho-social (aveam nevoie de democrație,ce tip de democrație…sau avem nevoie de monarhie) si asta a generat un risc. Ce fel de risc? Să nu uităm că Aristotel afirma că “necunoasterea este sursa viciului”. E bine să ne amintim că și inteligența e o stiință, și individul pus ȋn situatia de a alege ȋsi asumă un risc când decide.Indiferenta astfel incetează să existe ca o regulă fixă .Ce risc ne am asumat după decembrie 1989? Dacă nu putem emite o predicție să emitem atunci pretenția cunoasterii mecanismului.

Georgescu Roegen vorbeste ȋn cartea sa “La decroissance” despre cele două principii ale termodinamicii,despre entropie dar si depre energie. Energia suferă o dihotomie, ea este utilizată sau neutilizată. Ultima ,cea neutilizată nu poate fi utilizată in totalitate,iar exemplul invocat in text este arderea carbunelui din care rezultă fumul sau cenusa care poartă denumirea de energie legată (energie disipată ,hazardată). Entropia este vazută ca o masură a dezordinii.Sa presupunem ca instrumental conceptual prin care observam o democratie este entropia.Putem afirma atunci urmatoarea teorie; atunci cand o democratie esueaza a fi in conformitate cu “sufletul poporului “dintr o anumita regiune,tara,etc. entropia acestei democratii creste ,respectiv cand o democratie se afla in conformitate cu acest suflet ,entropia scade.In sustinerea celor spuse cartea domnului Gustave le Bon este de referinta unde se evoca faptul ca popoarele prin caracterul lor genereaza institutii si nu invers . Indraznim sa afirmam ca atunci cand entropia unei democratii creste masele devin vulnerabile.Dupa definitia sociologului Serge Moscovici “Politica este forma ratională de gestionare a fondului irațional al maselor”. Cum am descris cateva paragrafe mai sus democratia ramane un pariu si cosmarul repetat al ȋntoarcerii comunismului sau fascismului, sub alte forme devine verosimil, sau cel puțin devine o ipoteza ce merită o minimă atenție. Sub aparitia “omului masa” si a intensitatii fenomenului multimilor si maselor si relatia acestora cu lideri, dictatori etc. o entropie democratica crescuta apare ca un epifenomen cand ar trebui sa indice clare semne de risc.

O entropie democratica crescuta se caracterizeaza si prin un revers al medaliei ce il observam si in formarea unei constiinte a drepturilor omului: “Un anumit fenomen da acestui refuz al drepturilor omului o semnificație deosebită. El este de ordin intelectual si practic. Anumiti gînditori, anumite țari din Europa și din America, deși aparțin clanului democratic, au justificat si au susținut dictaturile cele mai violente si mai grosiere”. Acest revers al medaliei se traduce prin cunoasterea principiilor si valorilor democrației si mimetismul lor ce accelerează dezordinea. Cei care prin educatie iau cunostința cu valorile democrației devin primii care le ar sacrifica in numele propriu.

Studiul este important de scrutat și ȋn sustinerea lui amintim citatul; “Cine s-a nelinistit în legatură cu isteria, înainte ca bolnavii sa fie închisi si bolile mintale să se propage? Nimeni sau aproape nimeni.” Sa nu uitam si faptul ca “oamenii normali nu stiu ca totul este posibil”. Aceasta credinta revelata naturii umane nu poate fi extirpata precum o tumoare.

In “spatiul mioritic”, in aceasta “Terra mirabilis” (tara minunata) necunoasterea tipului de risc postdecembrist duce la o obnubilare a cunoasterii noastre.

Pasajul urmator este relevant pentru inchirea noastra nu intr o forma totala sobra ci si partial ludica. “ Lumea concepută de rațiune dă naștere melancoliei, iar cea traită de către irational, maniei. Nimeni n-ar putea rezista multă vreme fără a trece de la una la alta, fără a se expune riscului . nu unei prea mari nebunii (aceasta ar fi, dupa Socrate, o binecuvîntare), ci unei prea mari normalitați, adevaratul nostru blestem.” Devine riscul o cultura a irationalului?

Perioada postdecembrista, dupa inghetul perioadei comuniste debuteaza cu fenomene unice in zona politica” mitinguri si demonstratii maraton, mineriade, o inflatie de partide si de candidati in alegerile electorale”. Si Cristian Preda remarca o pluralitate de partide pe scena publica,o diversitate ametitoare,dar multe dintre aceste partide nu reusesc sa normalizeze forul romanesc si nici nu si asuma cconceptual ideea de actor politic cu programe si proiect. Se observa prin comparatie existenta unei opozitii in comunism(Polonia, Cehoslovacia,) opozitie care la noi nu a existat astfel prin rationament simplu noi nu putem concepe disidenti precum au fost in aceste tari.

Autorii (Dan Pavel si Iulia Huiu) pornesc la un citat din „Principele” de Niccolo Machiavelli pe care il ofera drept calauza politica pe parcursul istoriei CDR-ului (Conventia Democratica din Romania) implicit al guvernarii 1996-2000.

Victoria acestei conventii pe 3 noiembrie a insemnat o noua era in politica romaneasca mai ales prin faptul ca numai avand acces la putere proiectele acestei conventii se puteau materializa.Un prim pas fusese facut,urma testul de unitate de 4 ani,singurul capabil sa demonstreze coexintenta politica a CDR-ului. Au existat mai multe ecuatii de alianta, totusi la 4 zile dupa primul tur, Constantinescu si Petre Roman au semnat Acordul de colaborare electorala, parlamentara si guvernamentala dintre CDR si USD. In privinta acestei chestiuni Constantinescu a afirmat ca in calitate de presedinte al tarii va fi garatul promisiunilor coalitiei. Pe langa lupta anti-coruptie, principala promisiune era„“reforma”, adica imbunatatirea nivelului de trai, crestere economica, resuscitare a natiunii pe toate planurile. In ceea ce priveste Victoria CDR a fost intregita prin alegerea lui Emil Constantinescu in functia de presedinte, cu peste 7 milioane de voturi si 54% din optiunile celor prezenti. Voci precum Ion Diaconescu, Mircea Ionescu Quintus prevesteau un nou inceput de bunastare pentru romani. Problema coalitiei acum devenea alta, desemnarea primului ministru care s a dovedit problematica in conditiile in care trebuia sa se treaca la treaba cat mai repede.Pozitia actualului presedinte,vis a vis de desemnarea primului ministru a fost una cel putin flexibila si nehotaratoare, acesta adresandu-se taranistilor asa: „puneti pe cine vreti dumneavoastra”. PNTCD-ul avand 20% deci detinand o superioritate electorala ii revenea dreptul de a desemna primul ministru.

CDR-ul promisese ca indata ce va dobandi puterea va aduce la guvernare 15.000 de specialisti,experti si ami ales modele de comportament moral.Astfel desemnarea primului ministru a fost un prim test ca politician pentru presedintele Romaniei. Rezerva de cadre a partidelor istorice postcomuniste (ex: PNTCD-ul) era alcatuita din oameni apartinand generatiei inchisorilor, atat pentru parlament cat si pentru posturile din teritoriu.Resuscitarea Romaniei nu se putea realiza apeland la nomenclatura comunista-fesenista in viziunea taranistilor.Dupa cum am mai spus a fost problematica numirea unui prim-ministru nu numai datorita aspectelor vizate mai sus ci si datorita spiritului slab al lui Emil Constantinescu. O solutie, oarecum problematica, venita din partea lui taranistilor a fost Victor Ciorbea. Spun ca a fost si aceasta problematica din cauza ca Ciorbea ocupa functia de primar general al Bucurestiului.

O problema intampinata de coalitie, o data ce liderul taranistilor a preluat cancelaria prezidentiala si Victor Ciorbea cea de prim ministru, a fost lipsa unui tutore al coalitiei, al PNTCS-ului si al Camerei Deputatilor. Aceasta tripla presedentiei a fost indeplinita de Ion Diaconescu. La 4 decembrie acesta a anuntat ca Acordul de solidaritate guvernamentala si parlamentara intre CDR, USM si UMDR a fost definitivat. Autorii explica astfel intemeierea acestei coalitii intre 3 coalitii. Important de specificat ca UDMR-ul apare ca o metaorganizatie a societatii civile cu partide si platforme politice diferite si PD-ul condus de Petre Roman izvorat din radacina fesenista avea sa joace rolul de calul troian inca de la inceput cu tendinti si accente anti-liberale si anti-capitaliste. Includerea UDMR-ul in coalitie a reprezentat un act de curaj politic ce avea sa echilibreze si sa normalizeze relatiile inter-etnice si sa duca la o functionalitate minima a democratiei.

Liderii partidelor politice din coalitie au fost: Ion Diaconescu(PNTCD), Mircea Ionescu Quitus (PNL), Nicolae-Cerveni (PNL-CD), Adrian Iorgulescu (PAR), Petre Roman (PD), Sergiu Cunescu (PSDR), Marko Bela (UDMR). In urma executivului ar fi urmat sa fie 12 ministri din partea taranistilor si cate 6 din partea USD si al liberalilor.O viziune degradanta asupra moralitati coalitiei, in raport cu lupta lor pentru reforma si anti-coruptie si cu ceea ce s a realizat nu este intocmai justificabila.S a muncit intens si serios in acesta guvernare 1996-2000, fapt demonstrabil prin zecile de ordonante guvernamentale, hotarari ministeriale si sprin sutele sau chiar miile de legi. Intrebarea tuturor era „de ce nu s-a produs reforma”, „de ce nu o ducem mai bine”. Exercitarea mandatului sau de presedinte a lui Emil Constantinescu a debutat spectaculos (prin arestarea lui Miron Cozma) si prin constanta lupta anti-coruptie. Dilema insa era cercul vicios mostenit din guvernarea fesenista. Guvernul Vacaroiu facuse tarii o datorie la FMI de 5 miliarde de dolari care trebuia platita in anii 1998-1999 si indici economici de dezvoltare fusesera falsificati.

Victor Ciorbea in cadrul emisiuniii de actualitati a TVR-ului pe data de 30 decembrie 1996 a catalogat situatia Romaniei ca fiind cel putin grava.Prima masura anuntata de Ciorbea a fost dublarea pretului la carburanti, masura neinitiata de guvernul Vacaroiu ce a adus pierderi de peste 888 miliarde de lei vechi.

Nu exista nicio liberalizare a preturilor,nici a cursului de schimb,s ubventiile facandu-se transparent, direct dar in cea mai mare parte mascat, nefiind trecute in buget. Guvernand in mod serios si onorabil Romania pe plan extern a putut sa si redobandeasca credibilitatea pierduta fat a de UE, FMI si Banca Mondiala. Reforma precum accelerarea privatizarii, reducerea taxelor vamale la import-export, declansarea procesului de lichidare a unor societati sau intreprinderi nerentabile sunt doar cateva masuri inteprinse de guvernul Ciorbea. Daca ar fi sa-l evocam pe analistul economic Ilei Serbanescu am constata ca guvernul in cauza nu a reusit sa indeplineasca decat primul punct din agenda acestuia de refacere economica, mai mult decat atat fiind chemat la guvern acesta a fost repede marginalizat si limitat din cauza ca aducea mereu vorba de „reforma”. Realizand un bilant obiectiv al celor 20 de puncte mentionate de Opris vom constata ca exista pentru fiecare punct o initiativa legislativa dar pentru majoritatea punctelor lipseste finalizarea.

Presedintele Romaniei afirma ca constatat „o crestere a imaginii Romaniei pe plan mondial”, astfel Romania demarand procesul de consolidare a pozitii in Europa pe plan extern. Pentru solutionarea copiilor handicapati si orfani s a realizat programul „Copiii Romaniei”. Totodata s a infiintat Fundatia “Copiii Romaniei” care urmarea solutionarea copiilor supradotati din punct de vedere financiar. Conventia risca sa piarda uniunea din cauza tensiunilor iscate de interesele divergente in scopul exercitarii si impartirii puterii.

Important de specificat ca PD-ul, partid fesenist, a jucat rolul de calul troian, Petre Roman si Traian Basescu fiind principali vinovati de o cadere a guvernului sau de vreo compromitere sau complicitate la infractionalitate. Desele atacuri tintite spre premier au starnit dorinta acuta a pedistilor-fesenisti de a paarasi cabinetul si de a inainta o motiune de cenzura su scopul guvernarii unui alt cabinet. Consider ca ar fi bine sa evocam perioada de lupta a lui Valeriu Stan impotriva liderilor PD, acesta fiind insarcinat cu verificarea Corpului de Control al fostului premier Vacaroiu. Acesta, intr-adevar a descoperit neregularitati grave in legatura cu acestia si aproape era ca compromita alianta si sa duca la caderea cabinetului. Important de spus ar mai fi episodul cu Giga Buldozeristul si dorinta acerba (pana si de suicid) a acestuia pentru a demonstra adevarata fata a lui Stan, clandestinitatea si imoralitatea acestuia. Incepe un razboi crud intre Premier si PD care avea sa duca la demisonarea definitiva a lui Ciorbea. Nefiind sprijinit nic de presedinte, nici de partid Ciorbea s-a trezit deodata singur si inconjurat de oameni care parca nu apreciau ce a facut el sau ce face el in continuare deloc. La 1 aprilie Biroul de Conducere si Coordonare l-a desemnat pe Radu Vasile noul prim-ministru. Pe 15 aprilie a fost votat cel de al 2 cabinet CDR. Ceea ce autorul doreste sa spuna si sa demonstreze cu acest nou cabinet este lipsa de abilitati politice si curaj pentru sustinerea lui Ciorbea si cedarea failibila in fata unor grupuri de interese. Ciorbea este descris ca o persoana integra foarte mucitoare cu un potential politic de invidiat care datorita lipsesi de calauza politica a coalitiei a picat victima in fata presiunilor de la PD si nu numai. Ciorbea intentiona sa iasa de sub tutela si controlul politic al partidelor din coalitie, nu numai prin nominalizarea unor tehnocrati independenti, ci prin impunerea unui nou stil de guvernare ,invata probabil din proriile greseli si lovituri primite din partea PD-ului. Ciorbea ajunsese vice-presedinte al PNTCD-ului, intarindu-si puterea in partid si prin aducerea unuor tehnocrati independenti sporandu si puterea nu face decat sa creeze nemultumire din parte fesenistilor-pedisti.

Considerandu-se lezat moral si politic Victor Ciorbea a demisionat si din functia de primar general al capitalei si simtindu-si orgoliul ranit considera aceste actiuni irevocabile. Principalul vinovat in „criza Ciorbea” este considerat Traian Basescu. Autorii definesc aceasta guvernare ca fiind amenintata constant de scandaluri fie publice fie subtil. O data cu 1999, ce periclita situatia Romaniei economic si politic au avut loc mari presiuni si tensiuni in guvern cat si in afara lui. Neintelegerile si proasta mediere din presedinte si premier au la creearea unei situatii de criza in interiorul tarii dar amia ales in interiorul partidului si al coalitiei. Neavand un bun manager ca presedinte si lipsind un profund spirit managerial in cadrul conventiei, PNTCD-ul in general a avut mari insuccese de suferit nemizand nici pe statutul de victima neputand jucand rolul de invingator. De aici izbucnesc toate ambiguitatile. Domeniile in care s-a observat lipsa de consecventa a CDR sunt destule: problema tratarii romilor,problema iscata de Ion Iliescu in privinta rezolvarii dilemei bisericesti (criza de identitate marcată prin epoca comunista), intarzierea deschiderii dosarelor Securitatii etc.

Un citat din „Principele” de Niccolo Machiavelli: Trebuie, asadar,sa fii vulpe, pentru a recunoaste cursele, si sa fii leu, pentru a-i speria pe lupi. Ceia care procedeaza numai in felul leului nu se pricep in arta guvernarii.”

Lucrarea de față se doreste capata accentuată greutate subiectivă și nu o ȋnșiruire de cifre,date, statistici si calcule reci apartinȃnd vreunei paradigme rațional-carteziene, a unui cumul de probleme complexe introduse in metabolismul societații civile romȃnesti. Fiind o narațiune, o amprentă a experienței si a exercițiului reflexiv, lucrarea stabileste perimetrul variabil al esecului societatii civile romanesti, perimetru ce serveste drept laborator pentru problemele parazitare ale unei gazde vlăguite si ȋncremenite. Poate aceste ultime cuvinte pot părea apocaliptice, eu doresc să linistesc cititorul asupra unei viziunii optimiste dar realiste cu care voi trata subiectul: ”O problemă a sistemului politic post decembrist, tranzitia si societatea civila” .

Atmosfera romȃnească pare sa fie populată de un suflet cuprins în ceață și aburi ce orbecaiește in căutarea unui timp finit și a unei busole. Pentru un politician inima este busola, bineȋnteles inima populației. Pentru democrație busola reprezintă societatea civilă. Oare cine a ascultat bătaile inimii? Nu doar o intrebare retorică sau vreun reflex al unui cliseu imbatranit , pentru generația ’89 din care fac parte răspunsul reprezintă cheia prin care deschidem o perspectiva unde timpul poate mai are rabdare cu Romania. Depășind abordarea moromețiană din finalul unui discurs ce sper a nu fi catalogat cvasipatetic, și adȃncind problema, observăm că geneza societații civile nu a avut loc la baza populației. Altfel spus, cercul puterii a fagocitat societatea civilă, astfel cea din urmă a devenit o umbră ,o reflecție vană si futilă a puterii politice. Apelȃnd la viziunea tridimensională a lui Dan Pavel asupra societații civile si anume, la organizații civice (Ex:obisnuitele ong-uri), organizații anticivice (ex: kkk ku klux klann) si organizații noncivice (mafia) si translatȃnd asupra perioadei postdecembriste din anii 1990-1996 si nu doar, putem concluziona cu un oarecare umor caragialesc că societatea civilă “este admirabilă, sublimă putem zice, dar lipseste cu desăvȃrsire. …”, numai organizațiile noncivice nu lipsesc… desigur. Nu lipsesc desigur nici in opera lui Horia Roman Patapievici, acesta atribuind formule mai exotice de descriere :”camarilă vernaculară”, oligarhie de castă”. Citatul inca se bucura de o actualitate indubitabila “Cetațenii care nu se bucură de acest raport privilegiat cu Statul formează, pur si simplu, restul, adică atunci cand este cazul, societatea civilă. Prin urmare, pentru casta de aparat al Statului noi reprezentăm un rest, un rezultat al excluziunii.”

„Incremenirea in proiect”, expresie ce apartine filosofului Gabriel Liiceanu, poate reprezenta un instrument pentru măsurarea pulsului societații actuale romȃnesti. Fără puls, fara vibrație nu avem viată, dar nu cred ca asta e problema, viată avem destulă.

Această ȋncremenire ȋncetineste capacitatea de asociere si amplifică “mitul criogeniei”. Sub ochii nostri, cu sau fara voia noastra, acest mit capată legitimitate in imaginarul social. Sa sperăm in longevitatea Păsării Phoenix (500-13.000 mii ani) in cazul nostru ȋntruchipată de societatea civilă? Sa ne lăsăm in voința arbitrariului si a haosului? Pentru vechii greci ordinea reprezenta cunoașterea haosului. Relevanța acestui principiu ne rămȃne nouă să-l stabilim in contextul dat. Ce destin mai are democrația participativă sub oblăduirea unui mit atȃt de puternic precum cel amintit mai sus? Consider ca unul cel putin derizoriu.

“Nu faptele, reale sau fictive, contează, ci sensul care le este atribuit. Și acest sens, simbolic si transcendent, le ȋnscrie intr-o schemă mitică”. Sub acest spirit se ȋnscrie autoritatea ȋntrebării de mai sus. Cu o cultură politică rudimentară dominată de instabilitatea unui “inconștient colectiv”, spatiul romȃnesc devine circumscris patologicului (neȋncredere, mecanisme brutale ale alteritații sau “individualism negativ” cum afirma Alexandru Dutu). Mecanismul alterițatii functionează prin proiectarea asupra celuilalt a propriilor noastre fantasme si dorințe. De aici pȃnă la “confecționarea” stigmatelor si al stereotipiilor nu mai este mult efort de depus. Ne scaldăm in ape tulburi ce capătă din ce in ce mai mult culoarea ȋnecului.

Arhetipurile sunt “o matrița in care materia se schimbă”, important este că aceste metamorfoze să nu sufere anumite malformații, ȋntr-un limbaj mai franc să găsim o arhitectură de control minimal. Un anume design de control are la bază o predicție si acea predicție are la bază o anumită cunoastere. Această cunoastere in cazul acesta particular iși are sorgintea in societatea civilă și ȋn esecul intrinsec al acesteia.

Fără a suferi de maniheism susțin că acel cumul din primul paragraf al lucrării de probleme complexe si conexe are o natură caleidoscopică, cu alte cuvinte abordarea sa nu poate fi decat plurală. Cu o anumită delicatețe, subtilitate a “ȋntelepciunii speculative” si “ȋntelepciunii practice” se poate gasi “linia de mijloc”, ca să mă exprim aristotelic pana la capăt.

4.1. Raport antinomic dintre pseudoelita și elita românească

Citindu-l pe Daniel Barbu aflăm că, înainte de a deveni un simplu loc comun al discursurilor politice de proslăvire a unității națiunii, democrația nu pare să fi reușit vreodată să fie pentru români mai mult decât un cuvânt cazat exclusiv în rândul argumentelor contrafactuale ale elogiilor ecleziastice și laice ale guvernării autocratice. Statul modern nu a fost niciodată gândit și practicat sub specia domniei impersonale și echitabile a legii asupra oamenilor, ci numai ca raționalizare instituțională a unor tehnici de administrare și redistribuție a unor lucruri de către și în profitul unor grupuri. Înțeleasă fie ca o specie literară, fie ca un simplu demers administrativ, politica românească nu a reușit vreodată să devină modul autonom de a suscita practici sociale guvernate de respectarea drepturilor și adecvate unor valori universale.

La rândul ei, reprezentarea politică a fost și este înțeleasă și practicată numai ca un fel de confirmare statistică a raporturilor de forțe dintre partide și de măsurare a prostiei sau inteligenței unor părți ale electoratului. Acesta din urmă nu este perceput și tratat niciodată ca o societate, în sânul căreia cineva și – ar putea închipui că politicile publice pot suscita răspunsuri colective de adaptare și de revendicare subtile și durabile.

Fără să aibă o istorie lipsită de discontinuități și de rupturi, de drame, de eșecuri și de rătăciri, Europa occidentală și-a revendicat civilitatea prin reflectarea politică a drepturilor și libertăților fundamentale, iar relația dintre filosofia drepturilor, imaginația instituțională și acțiunea politică a primit încă din secolul al XIX-lea numele de constituționalism.

Pentru a ne referi la un caz de actualitate, o societatea civilizată interzice tortura nu pentru că consideră că interdicția torturii este convenabilă la un moment dat și utilă în urmărirea pragmatică a unor obiective de politică internă sau externă, ci pentru că pur și simplu membrii acelei societăți au convingerea că demnitatea și integritatea unei persoane sunt valori universale, a căror realitate și validitate este reglementată prin legi și proceduri. Politica civilizată ne arată că nu putem niciodată, oricât de prosperi sau avansați tehnologic am fi, să facem abstracție de ontologie. Or, relația dintre politică și ontologie este stabilită de drept, de instituții și proceduri, iar calitatea acestora din urmă se verifică prin adecvarea lor cu valorile care le întemeiază. Spațiile politice civilizate sunt spații ale drepturilor spuse și garantate cu ajutorul dreptului. Cu acest titlu, ele sunt spații complicate, disciplinate și birocratice, în care virtutea politică nu se măsoară nici prin virilitate și nici prin simțul umorului, ci prin voință și imaginație instituțională.

În România de astăzi – argumentează Daniel Barbu – ceea ce nici politicienii, nici reprezentanții societății civile nu se arată dispuși să înțeleagă este tocmai faptul că legătura dintre ontologie și acțiunea politică este dată de norma de drept, de lege și de procedura ce guvernează aplicarea acesteia, că acțiunea politică este civilizată în măsura în care legile pe care le produce, strategiile și programele pe care le imaginează, pozițiile pe care le adoptă, măsurile pe care le ia decurg din voința constantă de a respecta și de a proteja câteva valori umane elementare enunțate încă din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Să-l cităm din nou pe Tocqueville: „Procedura, să o recunoaștem, nu se află la mare preț în ochii publicului; ne permitem adesea să o confundăm cu șicana. Ea merită totuși mai mult decât îi poate oferi acest renume, iar noi greșim judecând-o prin prisma abuzurilor pe care le suscită uneori. Legile nu ne arată decât modul de a judeca, faptele fiind bine stabilite, iar motivele reciproce precizate. Însă bunele judecăți se bizuie pe procedură. Ea este cea care garantează siguranța și corectitudinea probelor și asigură egalitatea dintre părți. În absența procedurii, judecătorul și avocatul ar acționa fără reguli în tot ceea ce precede și urmează sentinței, iar domeniul legii ar fi, adesea, sub imperiul arbitrariului. Or, arbitrarul în justiție este chiar masca barbariei; de aceea popoarele civilizate au dat întotdeauna o mare importanță regulilor de procedură. Popoarele libere mai ales, au fost întotdeauna mari creatoare de proceduri și au știut să pună formele în slujba libertății”.

Nu ne este prea greu să ne citim prin ochii lui Tocqueville și să confirmăm la rândul nostru evaluarea domnului profesor Barbu. Gândiți-vă numai că pentru societatea românească instituțiile nu sunt decât masca birocrației excesive pe care ne grăbim să o condamnăm cu aceeași intensitate cu care o făcea și Nicolae Ceaușescu cu câteva decenii în urmă, în timp ce procedura este asociată exclusiv cu șicana. Deși supărătoare pentru că ne încetinește și ne înșală adesea, procedura nu a părut să fi constituit vreun moment obiect de reflecție pentru responsabilii politici români și nici modul prin care aceștia au gândit o mai bună împărțire a dreptății pentru cetățeni. Să ne gândim numai că procedurile ce guvernează domeniul dreptului penal, cele în virtutea cărora infractori condamnați pot părăsi cu ușurință țara și în respectul cărora fraudele pot găsi lesne masca legalității sunt aceleași proceduri pe care statul comunist le-a imaginat și le-a considerat suficient de eficiente pentru a asigura domnia legalității socialiste.

Subsumată “prezumției de suficiență”, (re)activată, democrația din România devine „complice cu sine” prin simpla condiție a votului egal, a întregului set de condiții formale pentru determinațiile necesare democrației. Diagnosticată drept o democrație minimală angajată pe traseul consolidării ei, având atributele unei democrații originale, de confruntare, democrația românească se fundamentează pe un cadru instituțional oscilant care asigură, la nivel teoretic și cu foarte multe clauze speciale, funcționarea unui sistem democratic aparent stabil.

Angajate într-un astfel de proiect elitar, elitele politice românești vor opta pentru finalizarea unei democrații marcată de disputarea întâietății în acumularea capitalului politic prin activarea și (re)activarea atributelor lor „tari” (politice, economice, sociale, culturale etc.). Supusă unei pesiuni constante, democrația românească va deveni teritoriul comun al luptei elitei pentru capital politic. Elitele politice românești angajate în consolidarea democrației au suprapus imperativele de partid, cerințele generale și personale (politice, economice, culturale, sociale etc.) unei ambiguități a puterii, diagnosticată printr-o dependență reciprocă și dezechilibrată a actorilor politici implicați în înstăpânirea ei. Cu mențiunea că deținătorii puterii politice substanțialiste sunt membrii unei elite instituite pe criterii formale, iar beneficiarii unei puteri relaționale reprezintă subelita, sau elita tânără aflate în ascensiune. Elita politică românească devine o elită a funcției și⁄sau a poziției ocupate, dezbinată prin dezacordul în privința regulilor jocului și a valorilor instituțiilor. Marcată de transferuri de prestigiu și de influență polimorfă și difuză, democrația românească va deveni spațiul de întâlnire și dispută al vechilor elitei și al subelitei ca loc comun al mizelor împărțite.

Mecanismele recrutării, canalele de acces, procedeele și criteriile de selecție ale elitei tinere devin marcă a ritmului lent de înnoire, asociat, în general, perioadelor unei aparente pax democratica.

O ultimă precizare: lucrarea de față se așază în cofrajele unei structuri dinamice, stabilind capitole și subcapitole axate pe prezentarea modelului funcțional al elitei interbelice, pe disfuncționalitățile politico-istorice ale antielitei comuniste și pe profilul elitei politice românești postdecembriste, acestea din urmă așezate la jumătatea drumului dintre (între) eșecul elitei interbelice și remanențele (active) ale antielitei. Doar integrate unei astfel de ecuații istorico-politice, elita politică românească postcomunistă își poate revendica sensul real.

Capitolele și subcapitolele dedicate elitei interbelice și antielitei comuniste vin în întâmpinarea afirmației – ipoteză, potrivit căreia, blocul de putere postcomunist nu este nici o clasă nouă, nici veche, ci este compus din cei care caută să realizeze un proiect de putere. Bibliografia va fi prezentată în (la) final, respectând structura fiecărui capitol. Formula este originală și permite o panoramare secvențială, cu scopul mărturisit de a putea avea acces la structura intimă a demersului de cercetare. Notele de subsol indică cu exactitate fiecare pas în conturarea unei reacții personale la tematica⁄problematica avută în obiectiv.

Cele trei paliere elitiste (inter)relaționate vizate de noi în analiză (elita interbelică- antielita- elita postdecembristă) și-au propus să traseze (fără a trage concluzii tari, definitive) rolul decisiv al elitei în viața politică, culturală, economică românească. Ceea ce am dorit să subliniem dintru-început este faptul că, nu putem vorbi, în analiză despre profilul elitei politice postcomuniste, fără a-l raporta critic (cu argumente istorico-politice) la modele anterioare, fie ele epuizate (modelul interbelic) sau reactive (modelul comunist). Așezându-ne pe poziții obiective, neacordând câștig de cauză nici unei “variante” politice, studiul nostru își propune să așeze în cofraje istorice, destinul elitei politice românești postdecembriste, construindu-i și (de)construindu-i opțiunile în raport cu modelele anterioare și cu spațiul est-european.

În ceea ce privește capitolul dedicat modelului funcțional al elitei interbelice, ipoteza verificată de noi a plecat de la ideea că modul inextricabil de implicare al elitelor românești în politic se leagă de elemente ca: menținerea structurii politice a Regatului ca Principat (1881-1914), ancorarea prevederilor Constituției din 1866 în realitățile politice, sociale și economice românești și implicarea partidelor politice ca motoare ale mecanismelor complexe de guvernare a elitelor. Implicarea elitelor în promovarea proiectului modernității românești se regăsește în petițiunile – proclamații de la 1848 când ni se permite și o primă „inventariere” a lor. Este momentul în care putem vorbi despre instaurarea proiectului liberal al elitelor. Ceea ce ne interesează rămâne, în principal, procesul de construire a modernității românești de către aceste elite. O primă precizare: Constituția din 1866 (adoptată unanim la 29 iunie / 17 iulie și promulgată de către Carol, a doua zi) își va menține (cu unele modificări conjuncturale ) caracterul legal până în ajunul celui de-al doilea război mondial. Deși (blocate) dintr-o acută dispută cu privire la forma de guvernământ, elitele glisează, în marea lor majoritate, spre politic. Așa se explică opțiunea pentru o nouă dinastie, ramura Sigmaringen a familiei Hohenzollern (Carol a acceptat tronul la 25 aprilie / 7 mai 1866)- a celor două tipuri de elite ideologice preocupate, în primul rând, de perspectiva stabilității politice. Astfel, ideea de modernitate românească s-a construit pe un executiv puternic și o administrație centralizată, susținute ideologic de liberalism și conservatorism. Intervalul 1888 și 1895 este dominat însă de guvernele conservatorilor. Potrivit lui C.Bacalbașa „elitele românești au fost absorbite aproape întru-totul de politic”. Acest interval presupune așadar, depășirea fazei ideologice (1873) și a celei tranzitorii (1880), declanșând și intrarea în faza politicului.

Deși partidele politice sunt încă în formare, putem vorbi, totuși, la acea dată (1866) de o elită intelectuală și politică deplin consolidată. Formarea celor două mari partide în primul deceniu de după adoptarea Constituției (Partidul Național Liberal și Partidul Conservator)lansează perspectiva elitei de a finaliza proiectul românesc modern: crearea de instituții și dobândirea Independenței. Astfel, ca urmare a abolirii tuturor privilegiilor de clasă ale boierilor (prin “statutul” lui A.I.Cuza din 1864, reafirmat prin Constituția din 1866) s-a produs, mai întâi formal, și, mai apoi, la nivel de conținut, un vacuum elitist, confirmat prin dezintegrarea acestei clase. Locul boierilor a fost luat de către arendași (la origine cămătari, proprietari de prăvălii sau negustori de grâne care au investit capitalul acumulat în pământ), clasă care va domina întregul proces de producție agricolă și de distribuție. Țărănimea rămâne clasa cea mai numeroasă la nivelul societății românești, deși dobândește în această perioadă un caracter eterogen. Principalele criterii de diferențiere rămân proprietatea și statutul ocupațional. Aceste caracteristici ale evoluției industriale și-au pus amprenta pe configurația sistemului de stratificare a societății în general, a celei urbane în particular și pe cel de reconstruire a elitei românești.

Forma (ca proces dinamic) se referă la disputa dintre elitele tradiționale și cele moderne. Crearea celor două mari partide în primul deceniu de după adoptarea Constituției (Partidul Național Liberal și Partidul Conservator) lansează perspectiva elitei de a finaliza proiectul românesc modern. Schimbarea digresivă a „mișcării înainte” pe fondul unei contingențe consensuale (sub forma unor diferențieri doctrinare între europeniști și tradiționaliști – curente ce se vor manifesta până spre cel de-al doilea război mondial, ori chiar și după în varianta protocronismului! – sub forma unor doctrine de esență liberală/neoliberală sau conservatoare), stabilește diferența de ritm a elitelor românești între Războiul pentru Independență și Primul Război Mondial, elita românească se va consolida, în principal, politic. Noua elită românească va fi un construct simbiotic, atât cu reflexe aristocratice cât și cu nuanțe de factură modernă. Acesta este modelul care va domina și intervalul interbelic. Ca atare, nu mai este nici o surpriză că, marile personalități culturale vor fi, în egală măsură, mari personalități politice, asumându-și această dimensiune în mod deliberat

Asumându-și ca imperativ cristalizarea deplină a statului național, reorganizarea instituțiilor, reexaminarea tradiției și a normelor occidentale, elita românească interbelică se încadrează, pragmatic, în tiparul modern al societății burgheze urbanizate. Efectul capitalist analizat de Max Weber clarifică și această variantă vernaculară! Elita economică, industrială, tehnocrată, alături de cea burgheză și-au disputat prioritatea în noul context al politicii românești, marcat de resuscitarea și consolidarea democrației parlamentare.

Elitele sunt, în acest context dinamic, văzute nu ca figuri de sine stătătoare, ci, mai degrabă, observate prin aderențele lor cu viața politică, socială și culturală din această perioadă.

Al doilea palier de analiză a vizat disfuncționalitatea istorico-politică a antielitei comuniste. Coagulându-se politic într-o „schemă istorică răsturnată”, comunismul românesc a operat, în primul rând, o politică de denaturare a evenimentelor, de defalcare a timpului istoric în perioade/momente surprinse în ipostaza lor deconstructivă de violentare a puterii.

Uzitând o schemă tipică de cucerire a puterii, novelita comunistă, și-a impus și după 1948 propriul proiect economic și social, potrivit „rețetelor experimentale” leninist-staliniste, pregătind contraelita, la toate nivelele instituțiilor statului, implicând în reformă palierele justiției, securității, învățământului, domeniul academic, al cultelor etc. Așadar,se înainta în istorie împotriva istoriei, dar în mod necesar cu ea, inoculându-i-se un alt idiom.

Bibliografie:

Le Bon,Gustave , Psihologia multimii, Antet,Prahova,2009

Putnam, Robert D. (1977). "Elite Transformation in Advance Industrial Societies: An Empirical Assessment of the Theory of Technocracy". Comparative Political Studies 10,

G. Busino “Elites et elitisme, capitolul VII: Recherche historiques sur les elites, Paris, 1992

R. Boudon “Dictionnaire critique de la sociologie”, Paris, 1990

M. Vovelle “Elites ou le mensonge des mots”, Annales ESC,1974,

Albertoni, Ettore, Mosca and the Theory of Elitism. Oxford: Basil Blackwell (1987).

Finocchiaro, Maurice A., Beyond Right and Left. Democratic Elitism in Mosca and Gramsci. New Haven, London: Yale UP (1999).

Pareto,Vilfredo,Tratat de sociologie generala,Editura Beladi,2007

Finocchiaro, Maurice A., Beyond Right and Left. Democratic Elitism in Mosca and Gramsci. New Haven, London: Yale UP (1999).

Sutter,Pascal,”Acesti nebuni care ne guverneaza” ,Colectia sens,2008

Michels, Robert, Political Parties: A Sociological Study of the Oligarchical Tendencies of Modern Democracy ,

Gasset,Jose Ortega, Revolta maselor ,Humanitas,București,2007

Tarde,Gabriel ,Les lois de l'imitation—, 1890

Le Bon,Gustave ,Psihologie politică,Antet ,Prahova 2004

Max Weber, La savant et la politique, Plon, Paris, 1959

La Palombara Joseph, M. Weiner, Political Parties and Political Development, Princeton University Press, New Jersey, 1972

M. Duverger, Sociologie de la politique, PIF, Paris, 1973

M. Duverger, Les partis Politique, A. Colin, Paris, 1969

Weber, Max, “Essai sur la théorie de la science” în Lallement, Michel, “Istoria ideilor sociologice”, ediția a II-a, Antet, 2002, p. 122.

Cf. Constantinescu-Galiceni, Virgil și Ungureanu, Ion, “Teorii sociologice contemporane”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1985, p. 90 –99.

Buzărnescu, Ștefan, “Istoria doctrinelor sociologice”, Editura Didactică și Pedagogică, R. A., București, 1995,

Bogdan Teodorescu,”Cea mai buna dintre lumile posibile”,Bucuresti,comunicare.ro,2005,

Cristian Preda,Cristina Soare ”, Partide și alegeri în România postcomunistă, Nemira, București

Dan Pavel si Iulia Huiu ,” „Nu putem reuși decît împreună!”. O istorie analitică a Convenției Democratice (1989-2000), Iași, Editura Polirom, 2003.,p.76

Gabriel Liiceanu, Apel către lichele, București, Ed. Humanitas, 1992,p.51

Lucian Boia,”Pentru o istorie a imaginarului “,Editura Humanitas Bucuresti 2006

Dan Pavel, Sfera politicii VOLUMUL XVIII, NUMĂRUL 2 (144), februarie 2010 ,Civic, noncivic, anticivic. Sau „The Theory of Civil Society Revisited”

Horia Roman Patapievici , “Politice”,Editura Humanitas Bucuresti “,Editia a II adaugita 1996-1997,

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Elitele Politice din Romania In Ultimii 20 de Ani (ID: 106752)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Elitele Politice din Romania In Ultimii 20 de Ani

Copyright Notice

Cercetarea Criminalistica A Documentelor

Comunicarea Manageriala

Analiza Activitatii de Productie Si Comercializare

Proxenetismul

Dezvoltarea Atasamentului

Avantaje Si Dejavantaje ale Politicii Agricole Comune Asupra Agriculturii Romanesti

Copyright Notice

Similar Posts