Drepturile Si Libertatile Social Politice In Relatiile Publice

DREPTURILE ȘI LIBERTĂȚILE SOCIAL-POLITICE ÎN RELAȚIILE PUBLICE

Argument

Lucrarea de față prezintă sinteza unei investigații prezente în literatura de specialitate, pe problematica Drepturilor și Libertăților Social-Politice în Relațiile Publice, precum și observația Hotărârii într-un caz din CEDO în care a fost rezoluționată încălcarea unui drept fundamental al Dreptului Constituțional și totdată unul esențial în Relațiile Publice, Dreptul la Libertatea de Exprimare.

Astfel Libertatea de Exprimare ca drept fundamental se poate realiza numai în contextul permisiv al legii, și este un drept dependent de conceptul comunicării și invers, concept care este definit ca un proces de transmitere a informațiilor între indivizi sau între grupuri sociale, și asta pentru că se conștientizează tot mai des că în societatea în care trăim suntem dependenți de comunicare, de informații și de relațiile consecințelor acestora.

Lucrarea este organizată în cinci capitole, dintre care primele patru abordează o serie de probleme și noțiuni de ordin teoretic cu caracter legislativ, legate de: Dreptul Constituțional, Drepturile și Libertățile Social-Politice, analiza conceptului de Relații Publice, și o abordare aprofundată a Dreptului la Exprimare iar în final prezentarea și observarea unei Hotărâri al Consiliului European al Drepturilor Omului.

Așadar primul capitol debutează cu Dreptul Constituțional în care am prezentat aspectele preliminarii, noțiunea de Constituție, supremația acesteia, controlul constituționalității legilor, drepturile, precum și libertățile și îndatoririle fundamentale al cetățenilor.

Ce de-al doilea capitol cuprinde prezentarea aprofundată a Drepturilor și libertăților social-politice, drepturi care sunt deținute și pot fi exercitate de către orcine la libera alegere.

În capitolul trei se conturează conceptul de Relații Publice, prin definirea și prezentarea termenilor de referință ai acestui domeniu, precum și funcția managerială a relațiilor publice și procedeul comunicării absolut esențial și reprezentativ.

Capitolul patru face apel la detalierea Dreptului la Exprimare ca fiind un drept obligatoriu în societate dar și unul absolut necesar activării în domenii precum relațiile publice, și tot ce implică acestea, jurnalismul, și alte activități de comunicare și informare publică.

În finalul lucrării la capitolul cinci am expus studiul de caz conceput pe baza hotărîrii definitive CEDO din 29 iunie 2011, în cazul Cornelia Popa împotriva Româiei prin care Instanța Europeană a Drepturilor Omului a condamnat statul român pentru încălcarea articolului 10 privind Libertatea de exprimare din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Capitolul I

Drept Constituțional

1. Aspecte Preliminarii

1.1 Raporturile și Normele Juridice de Drept Constituțional

1.1.1 Noțiunea de Drept Constituțional

Dreptul este definit ca ansamblul regulilor de conduită, instituite sau sancționate de stat, reguli ce exprimă voința poporului ridicată la rangul de lege, a căror aplicare este realizată de bunăvoie și în ultimă instanță, prin forța coercitivă a statului.

Astfel dreptul românesc se prezintă a fi un ansamblu sistematizat de norme juridice, cuprinzând mai multe ramuri de drept, precum: dreptul civil, dreptul penal, dreptul constituțional, dreptul administrativ, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul financiar, dreptul comercial, dreptul procesual civil, dreptul procesual penal etc.

Ramura principală a dreptului românesc este dreptul constituțional care prin normele sale consacră și ocrotește cele mai importante valori economice, sociale și politice.

În procesul apariției și dezvoltării dreptului, ramura dreptului constituțional se cristalizează mult mai târziu și anume odată cu apariția primelor constituții scrise din lume (sfârșitul sec. al XVIII- lea); de aceea și conceptul clasic de „drept constituțional” se formează mult mai târziu, el fiind de origine italiană, dar format sub impulsul ideilor franceze.

Prima catedră expres denumită „drept constituțional” s-a creat la Ferrara în 1797, fiind încredințată lui Giuseppe Campagnoni di Luzo.

În Franța, prima catedră de drept constituțional s-a creat în 1834, la Paris, iar cel care preda dreptul constituțional era Pellegrino Rossi, tot un italian. Noțiunea de drept constituțional se răspândește cu timpul și în alte țări. În unele state precum: Germania, Austria, Rusia această disciplină este cunoscută sub denumirea de „ drept de stat”.

În țara noastră, dreptul constituțional s-a predat inițial împreună cu dreptul administrativ, sub denumirea de „drept public”, dar în 1864 A. Codrescu își intitulează cursul publicat „Dreptul constituțional”, iar la 1881 la Brăila apar „Elemente de drept constituțional” de Christ I. Suliotis.

Conceptul de drept constituțional se consideră a fi încetățenit prin predarea și publicarea la Facultatea de Drept din Iași a cursului de Drept constituțional al marelui profesor Constantin Stere (1910) și la Facultatea de Drept din București a cursului de drept constituțional al renumitului profesor Constantin Dissescu (1915).

Adoptarea constituției a devenit astfel un eveniment de importanță capitală pentru societatea umană, ea marcând victorii și împliniri de aspirații și sentimente sociale și morale. Aceasta deoarece a fost și este concepută , într-o viziune mai largă ce excede juridicului, nu numai o lege fundamentală, ci de fapt o realitate politică și statală ce se identifică cu chiar societatea creată în urma revoluțiilor victorioase.

Definiție:

Dreptul constituțional este acea ramură a dreptului unitar formată din normele juridice care reglementează relațiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menținerii și exercitării statale a puterii.

Așa cum foarte ușor se poate observa sunt identificate și exprimate în această definiție atât genul proxim cât și diferența specifică.

1.1.2 Raportul Juridic de Drept Constituțional

Obiectul raportului juridic de drept constituțional.

Se impune de la început, identificarea, în ansamblul relațiilor sociale reglementate de drept, a acelora care prin conținutul lor specific sunt raporturi de drept constituțional. Aceste relații sociale sunt, în opinia noastră, acelea care apar în procesul instaurării, menținerii și exercitării statale a puterii.

Puterea, determinată în conținutul și în organizarea sa de anumiți factori este instaurată, iar cei care o dețin au interesul de a o menține și a o exercita în interesul lor. Se impun deci anumite reguli a căror menire este de a reglementa exercițiul acestei puteri în așa fel încât ea să poată realiza în cele mai bune condiții posibile voința guvernanților ca voință de stat. Întreagă, această activitate de instaurare, menținere și exercitare statală a puterii cuprinde relații sociale, iar regulile de care vorbeam nu sunt altceva decât normele de drept constituțional.

În obiectul dreptului constituțional sunt cuprinse două categorii de relații și anume:

-Relații cu o dublă natură juridică, adică acele relații care fiind reglementate și de alte ramuri de drept sunt reglementate în același timp și de către constituție, devenind implicit și raporturi de drept constituțional;

-Relații specifice de drept constituțional, care formează obiectul de reglementare numai pentru normele de drept constituțional. Ceea ce este comun tuturor acestor relații este faptul că se nasc în procesul complex de instaurare, menținere și exercitare a puterii.

Subiectele raporturilor de drept constituțional

Cu privire la subiectele raporturilor de drept constituțional trebuie să subliniem de la început două trăsături specifice, și anume că:

1. Unul din subiecte este totdeauna fie deținătorul puterii, fie statul, fie un organ reprezentativ (legiuitor).

2. Aceste subiecte acționează în mod necesar într-un raport juridic apărut în activitatea de instaurare, menținere și exercitare a puterii.

Subiect al raporturilor de drept constituțional pot fi:

Unitățile administrativ-teritoriale, referitor la acestea există mai multe opinii în literatura de specialitate, astfel: într-o opinie se consideră că unitățile administrativ-teritoriale sunt subiecte ale raporturilor de drept constituțional fiind părți componente ale statului. Într-o altă opinie se ajunge la concluzia că unitățile administrativ-teritoriale pot apare ca subiecte în raporturile de drept constituțional dacă prin noțiunea de „ unități administrativ-teritoriale” se înțelege colectivul de oameni care populează o anumită porțiune a teritoriului țării, cu condiția de a li se recunoaște prin lege anumite drepturi și obligații în cadrul unor raporturi de drept constituțional. În ce ne privește, credem că unitățile-administrativ teritoriale ar putea fi subiecte ale raporturilor de drept constituțional, dar nu înțelese ca părți de teritoriu ci ca grupuri de populație organizate pe teritoriu.

Poporul, referitor la popor, există cel puțin trei opinii exprimate în literatura de specialitate. Există autori care contestă poporului calitatea de subiect de drept. Unii admit că poporul poate fi subiect de drept numai în relațiile internaționale și alții care consideră că poporul poate fi subiect și al raporturilor juridice de drept constituțional, deci al raporturilor juridice interne. Împărtășind opinia că poporul, este subiect al raporturilor juridice de drept constituțional, vom observa că ea își găsește fundamentul în chiar dispozițiile Constituției potrivit cărora suveranitatea națională aparține poporului român, care încredințează exercițiul ei unor organe alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Uniunea de interese ale poporului și statului nu exclude ca poporul și statul să fie subiecte de sine stătătoare în raporturile de drept constituțional, cu atât mai mult cu cât poporul este deținătorul puterii politice, iar statul capătă plenitudinea împuternicirilor sale conform voinței poporului.

Statul, el poate apărea ca subiect al raporturilor de drept constituțional, fie direct (în raporturile juridice privitoare la cetățenie și în raporturile privind federația), fie reprezentat prin organele sale.

Organele statului (autoritățile) acestea pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituțional cu îndeplinirea condițiilor cerute subiectelor raporturilor de drept constituțional. Organele legiuitoare apar întotdeauna ca subiecte ale raporturilor de drept constituțional, cu condiția ca raportul juridic la care participă să fie de drept constituțional. Celelalte autorități ale statului (executivă, judecătorească) pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituțional numai dacă participă la un raport juridic în care celălalt subiect este poporul, statul sau organele legiuitoare și dacă raportul se naște în procesul instaurării, menținerii și exercitării puterii.

Partidele, formațiunile politice, alte organizații ca forme organizatorice prin care cetățenii participă la guvernare, partidele politice și organizațiile pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituțional.

Cetățenii pot apărea ca subiecte ale unora din raporturile de drept constituțional. Ei pot apărea distinct ca persoane fizice (raport direct-pentru realizarea drepturilor lor fundamentale), ca persoane investite cu anumite demnități sau funcții într-un organ de stat (deputat, senator-subiecte ale unor raporturi de reprezentare) sau organizați pe circumscripții electorale (cu ocazia alegerilor).

Străinii și apatrizii se consideră că și aceștia pot apărea ca subiecte ale raporturilor de drept constituțional în raporturile care se nasc cu privire la acordarea cetățeniei române, a azilului politic etc.

1.1.3 Normele de Drept Constituțional

Sunt norme de drept constituțional acele norme care reglementează conduita oamenilor în relațiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menținerii și exercitării puterii.

Aceste norme sunt cuprinse atât în Constituție, cât și în alte acte normative care sunt izvoare de drept constituțional.

Fiind o parte din ansamblul normelor juridice care alcătuiesc dreptul unitar român, este firesc ca și aici să regăsim trăsăturile generale ale normei juridice.

Definiția normei juridice:

Norma juridică este definită în teoria dreptului ca fiind o regulă socială de conduită, generală, impersonală și obligatorie, instituită sau sancționată de puterea de stat în diferite forme, menită să asigure consolidarea și dezvoltarea relațiilor sociale în conformitate cu interesele și voința guvernaților, determinată, în ultimă instanță, de condițiile vieții materiale din societate și a cărei respectare este impusă, la nevoie prin forța coercitivă a statului.

Norma juridică are caracter general și impersonal, are caracter obligatoriu și de aici derivă și faptul că norma juridică este o normă tipică. Ea este un etalon de conduită care trebuie îndeplinită în chip egal și continuu de fiecare cetățean.

Structura normei juridice (norma juridică are o structură trihotonică, pentru că se clădește pe trei elemente de structură):

Ipoteza- este acea parte a normei juridice care precizează condițiile, împrejurările sau faptele la care se referă prescripția acesteia și categoriile subiectelor de drept cărora li se adresează.

Dispoziția- este elementul normei juridice care stabilește conduita care trebuie respectată în condițiile și împrejurările date de ipoteză.

Sancțiunea- este acea parte a normei juridice care stabilește consecințele ce decurg din nerespectarea dispoziției. În funcție de natura și gravitatea lor, sancțiunile se împart în:

-Sancțiuni penale

-Sancțiuni disciplinare

-Sancțiuni administrative

-Sancțiuni civile

În funcție de scopul urmărit sancțiunile se împart în:

-Sancțiuni ce au ca rezultat anularea, desființarea unui act juridic încheiat cu încălcarea legii;

-Sancțiuni ce au ca scop repararea unui prejudiciu etc.

În funcție de gradul lor de determinare, sancțiunile sunt:

-Relativ determinate

-Alternative

-Cumulative

Se impune totuși să arătăm și care sunt caracteristicile specifice normelor juridice de drept constituțional:

-Dreptul constituțional are o întindere normativă determinată de sfera relațiilor pe care le reglementează

-Normele constituționale, pe lângă unele prevederi care reglementează nemijlocit unele relații sociale, au și prevederi care conțin formularea unor principii, consfințesc bazele puterii, definesc unele instituții.

-În ceea ce privește structura logico-formală a normei de drept constituțional putem preciza că în cazul normei constituționale nu întotdeauna sancțiunea este evidentă, fățișă, dar ea există.

-Sancțiunile din dreptul constituțional prezintă la rândul lor anumite caracteristici, astfel:

-Sunt cazuri când pentru mai multe dispoziții este prevăzută o singură sancțiune

-Sancțiunile din dreptul constituțional sunt sancțiuni specifice ( ex: revocarea mandatului parlamentar, revocarea unui organ de stat etc.)

-Pentru reglementările de principiu, de largă generalitate cuprinse în constituție, unele sancțiuni se regăsesc în alte ramuri de drept, cum ar fi: dreptul civil, dreptul penal, dreptul administrativ etc.

Normele de drept constituțional pot fi clasificate în:

-Norme cu aplicație directă, nemijlocită- sunt acele norme care reglementează direct, nemijlocit, relațiile sociale și nu mai au nevoie a fi precizate printr-o lege ordinară (ex.: norma cuprinsă în Constituție privind egalitatea în drepturi a cetățenilor).

-Norme cu aplicație mijlocită- sunt acele norme care dau reglementări de principiu, și care pentru a fi puse în aplicare, la cazuri concrete sunt urmate de reglementări suplimentare prin alte ramuri de drept ( ex: norma cuprinsă în Constituție în sensul că statul ocrotește căsătoria și familia este urmată de reglementările speciale date de Codul familiei).

1.2 Constituția

1.2.1 Noțiunea de Constituție

În istoria lumii, începând cu sec. al XVIII-lea s-a impus, alături de late mari instituții create în scopul de a exprima prefacerile structurale politice, economice sau juridice și constituția, ca lege fundamentală a oricărui stat.

Din punct de vedere etimologic termenul de constituție provine din latinescul „constitutio” care înseamnă:”așezare cu temei”, „starea unui lucru”. În dreptul imperial termenul de constituție era similar cu cel de lege

Prima constituție apărută în lume a fost constituția engleză, deși procesul de formare a acestei constituții, început o dată cu adoptarea în 1215 a Magnei Charta Libertatum, a continuat și după adoptarea primelor două constituții scrise. Prima constituție scrisă din lume, a fost constituția americană din 1787, Constituția de la Philadelphia. În Europa, de regulă se afirmă că prima constituție scrisă este cea adoptată în Franța în anul 1791.

În 1915 Constantin Dissescu definea constituția ca fiind „organizarea exercițiului suveranității”.

Tudor Drăganu, precum și Ioan Deleanu, definesc constituția ca fiind „acea lege care având forță juridică superioară celorlalte legi, reglementează în mod sistematic atât principiile structurii social-economice, cât și cele ale organizării și funcționării statului bazat pe aceasta, garantează material drepturile fundamentale cetățenești și stabilește datoriile corespunzătoare acestor drepturi”.

Ioan Muraru definește constituția ca fiind „legea fundamentală a unui stat, constituită din norme juridice, investite cu forță juridică supremă, și care reglementează acele relații sociale fundamentale care sunt esențiale pentru instaurarea, menținerea și exercitarea puterii”.

1.2.2 Adoptarea Constituției

Adoptarea constituției trebuie văzută ca un proces complex în care se detașează clar cel puțin trei elemente și anume: inițiativa adoptării constituției, organul competent, modurile de adoptare.

De principiu, inițiativa constituțională trebuie să aparțină acelui organism statal, politic sau social care, ocupând în sistemul politic al unei societăți locul cel mai înalt (organ suprem) este cel mai în măsură să cunoască evoluția societății date, perspectivele sale. De asemenea un rol aparte poate avea inițiativa populară.

La întrebarea de a ști cine trebuie să aibă dreptul de a adopta o constituție, deseori s-a răspuns și se răspunde prin teoria puterii constituante.

Prin putere constituantă se înțelege de fapt organul care, beneficiind de o autoritate politică specială, are dreptul de a adopta constituția.

Puterea constituantă apare sub două forme și anume:

-putere constituantă originară – intervine atunci când nu există sau nu mai există constituție în vigoare (state noi, revoluții);

-putere constituantă instituită – este prevăzută de constituția în vigoare atât în ceea ce privește organizarea cât și funcționarea ei. Ea poate modifica (se mai numește și putere de revizuire) sau adopta o constituție.

1.2.3 Moduri de Adoptare a Constituției

Expunem în continuare moduri de adoptare a constituțiilor, moduri care explică în mare măsură și evoluția constituțiilor, cât privește forma și conținutul lor.

-Constituția acordată (charte concedate sau octroyées)- sunt constituțiile adoptate de către monarh ca stăpân absolut, care-și exercită puterea sa. Această constituție este considerată a fi cea mai rudimentară (ex. constituția dată în Franța de Ludovic al XVIII-lea la 4 iunie 1814, Constituția japoneză din 11 februarie 1889 etc.)

-Statutul sau constituția plebiscitară- este o variantă a constituției acordate. Statutul este inițiat tot de către șeful statului (monarhul) dar este ratificat prin plebiscit. Plebiscitul a fost în practica constituțională modul „normal” de adoptare a constituțiilor autoritare (ex.: Statutul Albertin din 4 martie 1848, care devine Constituția Italiei prin acceptare pe cale de plebiscit, Constituția regală din România din 1938, supusă plebiscitului la 24 februarie 1938 și promulgată la 27 februarie 1938)

-Pactul sau constituția pact- este considerată a fi un contract între rege și popor. Poporul este reprezentat prin parlament (ex. Charta de la 14 august 1830 din Franța, când Louis Philippe d'Orléans este chemat la tronul Franței rămas liber și acceptă constituția propusă de parlament, Constituția română de la 1866 precum și cea de la 1923 etc.)

-Constituția convenție- este opera unei adunări, denumită convenție. Această adunare era special aleasă pentru a adopta constituția, ea exprima convenția intervenită între toți membrii societății, era considerată deasupra parlamentului, avea dreptul de a stabili puterile delegate în stat și competența puterii constituante.(ex.: constituțiile care s-au dat în America, în statele uniunii începând cu 1776 și constituția Statelor Unite, constituțiile din Franța din 1791, 1848 și 1873).

-Constituția parlamentară- după cel de-al doilea război mondial, adoptarea constituțiilor s-a realizat, de regulă, de către parlamente ( mai ales în țările din estul Europei), folosindu-se următoarea procedură: inițiativa, elaborarea proiectului, discutarea publică a proiectului, adoptarea proiectului de către parlament cu o majoritate calificată (cel puțin 2/3 din numărul total al membrilor parlamentului);(ex: constituțiile române din anii 1948, 1952, 1965).

1.2.4 Modificarea Constituției

De principiu, dreptul de a revizui constituția trebuie să aparțină aceluiași organism care a adoptat-o. În al doilea rând, autoritatea competentă a revizui constituția diferă după felul constituției. În al treilea rând, procedura de modificare a constituției este de principiu asemănătoare celei de adoptare, potrivit principiului simetriei juridice.

De reținut și următoarele aspecte:

Modificarea (revizuirea) constituției se poate face după aceeași procedură după care se modifică legile. În acest caz suntem în prezența unei constituții suple sau flexibile.

Dacă modificarea constituției se face după alte reguli decât cele obișnuite după care se modifică legile ordinare, ne aflăm în fața unei constituții rigide.

S-au exprimat și opinii în conformitate cu care o constituție odată stabilită nu mai poate fi modificată. Se urmărește astfel să se realizeze o anumită stabilitate a Constituției, pentru că o constituție este prin ea însăși o reformă profundă, iar rezultatele ei se produc în timp. Constituția României adoptată în 1991 stabilește unele domenii în care nici o inițiativă de revizuire nu poate fi primită. (ex. potrivit art.148 nu pot forma obiectul revizuirii caracterul național, independent, unitar și indivizibil al statului, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independența justiției, pluralismul politic și limba oficială etc.).

Unele constituții prevăd că nici o procedură de revizuire nu poate fi folosită în caz de ocupare parțială sau totală de către forțele străine ( ex.: art.94 din Constituția franceză din 1946; art.148 din Constituția României etc.).

Constituția actuală a României stabilește că pot iniția revizuirea Președintele României la propunerea Guvernului, cel puțin o pătrime din numărul deputaților sau al senatorilor, precum și cel puțin 500.000 de cetățeni cu drept de vot.

1.2.5 Încetarea Provizorie a Efectelor Juridice ale Normelor Constituționale și Abrogarea Constituției

Unele instituții interzic posibilitatea suspendării lor (ex. a se vedea art.127 din Constituția română din 1866).

În practica constituțională, constituțiile au fost suspendate în perioadele de crize politice, atunci când guvernanții renunțau la formele democratice de conducere (ex: prin proclamarea stării de asediu sau a stării de urgență, prin guvernarea prin decrete-legi, prin lovituri de stat etc.).

În ce privește abrogarea constituției, ea se produce, de regulă, atunci când se adoptă o nouă constituție.

1.2.6 Istoricul Constituțiilor Române

-Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris

-Constituția română adoptată la 29 iunie 1866

-Constituția României din 29 martie 1923

-Constituția României din 28 februarie 1938

-Dezvoltarea constituțională a României în perioada 1944 până la adoptarea Constituției din 1948

-Constituția din 13 aprilie 1948

-Constituția din 24 septembrie 1952

-Constituția din 21 august 1965

-Regimul constituțional din România stabilit după Revoluția din decembrie 1989

-Constituția României din 8 decembrie 1991, revizuita in 2003

1.2.7 Conținutul Normativ al Constituției

O încercare de determinare a conținutului normativ al constituției este definirea Constituției în sens material și în sens formal. Astfel:

Prin constituție, în sens material, sunt înțelese dispozițiile cu caracter constituțional, indiferent în ce act normativ sunt cuprinse.

Prin constituție, în sens formal, sunt înțelese dispozițiile cuprinse în corpul constituției, indiferent dacă aceste dispoziții sunt fundamentale sau reglementează relații sociale de mică importanță .

În stabilirea conținutului normativ al constituției este interesant de reținut și o altă opinie, conform căreia trei ar fi elementele de conținut și anume:

-Reguli relative la tehnica guvernamentală ( ex. cui aparține puterea?)

-Reguli străine organizării puterii (ex.: cele privitoare la statutul persoanei, al bunurilor etc.)

-Declarațiile de drepturi

Din această sumară prezentare se poate desprinde concluzia că în stabilirea conținutului normativ al Constituției trebuie să se șină seama de faptul că în aceasta sunt sistematizate cele mai înalte cerințe politice, statale, economice, sociale și juridice, în statutul lor actual și în perspectivele lor viitoare.

Vom observa astfel că în conținutul unei Constituții intră normele juridice privitoare la:

-Esența, tipul și forma statului

-Deținătorul puterii

-Fundamentele economice și sociale ale puterii

-Fundamentele politice, ideologice și religioase ale întregii organizări a societății date

-Locul și rolul partidelor politice

-Sistemele organelor statului

-Statutul juridic al persoanei

-Tehnica constituțională

Totodată trebuie să remarcăm că în conținutul normativ al constituției sunt cuprinse norme care reglementează de principiu toate domeniile vieții economico-sociale, politice și juridice ale societății date, organizate în stat. Reglementarea detaliată a acestor domenii revine apoi – pe baza principiilor stabilite de constituție – legilor.

Conținutul normativ al Constituției este exprimat în structura tehnico-juridică a acesteia, structură ce cuprinde de regulă articolul.( ex.: Constituția actuală a României are 156 de articole).

1.3 Supremația Constituției

1.3.1 Conceptul de Supremație a Constituției

Supremația constituției (valoarea juridică supremă, super legalitate, legea supremă etc.) nu este o categorie strict juridică, ci una politico-juridică.

Supremația constituției se explică prin faptul că ea este legea fundamentală a unui stat, lege care stă la temelia organizării statale și este baza juridică a întregii legislații. Supremația este o calitate a constituției, care o situează în vârful instituțiilor politico-juridice dintr-o societate organizată în stat, fiind sursa tuturor reglementărilor, în domeniile economice, politice, sociale și juridice.

Având în vedere diversele opinii din literatura de specialitate putem conchide că supremația constituției se fundamentează științific pe:

-Conținutul, forma și forța juridică a normelor pe care le conține

-Pe principiile fundamentale de organizare și funcționare a organelor statului

-Pe trăsăturile puterii statale.

1.3.2 Consecințele Juridice ale Supremației Constituției

Poziția privilegiată a constituției în sistemul drept implică firesc o multitudine de consecințe juridice. Enumerăm câteva dintre acestea:

-Consecințe juridice privind adoptarea constituției

-Consecințe juridice privind modificarea, suspendarea și abrogarea constituției

-Poziția supraordonată a constituției față de celelalte legi

-Conformitatea întregului drept cu constituția

1.3.3 Garanțiile Juridice ale Supremației Constituției

Supremația constituției beneficiază de garanții specifice întregului drept, dar totodată de unele garanții juridice specifice, și anume:

-Controlul general al aplicării constituției

-Controlul constituționalității legilor

-Îndatorirea fundamentală de a respecta constituția.

1.4 Controlul Constituționalității Legilor

1.4.1 Controlul Constituționalității Legilor – noțiune

Asigurarea supremației constituției nu poate și nu trebuie să rămână un simplu principiu al ordinii constituționale, ci este necesară existența unui sistem de garanții, în măsură să permită ca într-adevăr constituția să se manifeste ca actul normativ cu forță juridică supremă.

Controlul constituționalității legilor este activitatea organizată de verificare a conformității legii cu constituția, iar ca instituție a dreptului constituțional cuprinde regulile privitoare la autoritățile competente a face această verificare, procedura de urmat și măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri.

De principiu, controlul constituționalității legilor privește numai legea ca act juridic al parlamentului sau actele normative cu forță juridică egală cu a legii (acte care deși sunt emise de alte organe de stat decât parlamentul, intervin și reglementează relații sociale de domeniul legii și pot deci modifica, suspenda sau abroga o lege, ex: decrete-legi, decrete cu putere de lege, ordonanțe etc.).

1.4.2 Organele de Stat Competente a Controla Constituționalitatea Legilor

Controlul constituționalității legilor se poate clasifica pe criteriul organului care-l realizează în:

Controlul constituționalității legilor exercitat printr-un organ politic- (controlul este exercitat de organele legiuitoare cât și de alte organe de stat)

Controlul constituționalității legilor exercitat printr-un organ jurisdicțional (este exercitat de organe judecătorești propriu-zise sau de alte organe, care folosesc însă o procedură de lucru asemănătoare).

Astăzi se practică două „modele” de control al constituționalității și anume modelul american și modelul european. În primul sistem controlul este realizat de tribunalele obișnuite, în timp ce în al doilea este realizat de către autorități special abilitate, denumite tribunale sau curți constituționale.

În afara formelor de control amintite mai sus și care se stabilesc în funcție de organul de stat chemat să verifice constituționalitatea legilor, mai pot fi stabilite și alte forme de control.

Astfel, în funcție de modul cum este înscris în constituție, controlul constituționalității legilor, poate fi:

Un control explicit atunci când în mod expres constituția îl prevede. Controlul explicit îl întâlnim în: România, Franța, Elveția, Austria etc.

Un control implicit- atunci când constituția nu îl prevede în mod expres, dar el există implicit ca urmare a principiului legalității. Un control implicit a existat în dreptul nostru în perioada 1944- 1965.

În funcție de timpul în care se efectuează, controlul constituționalității legilor se divide în:

Control anterior adoptării legilor- denumit și control prealabil, preventiv sau a priori se exercită în faza de proiect al legii. Acest control nu este un veritabil control al constituționalității, ci este mai mult o garanție de legalitate și deci și de constituționalitate.

Control posterior adoptării legilor- denumit și a posteriori, se exercită asupra legilor deja adoptate sau asupra actelor cu forță juridică egală cu a legii. În această situație, în cadrul controlului explicit, de regulă se prevăd organele de stat care pot sesiza neconstituționalitatea, organele de stat care pot decide, procedura de urmat, sancțiunile.

1.4.3 Constituționalizarea Dreptului

Principalul efect al supremației Constituției și al existenței controlului constituționalității legilor realizat de către o autoritate jurisdicțională, îl constituie constituționalizarea dreptului.

Constituționalizarea dreptului se definește ca un proces general, ce presupune o anumită durată de timp, început odată cu adoptarea constituției și continuat în special sub controlul jurisdicției constituționale special creată chiar de legea fundamentală pentru garantarea supremației sale, proces care afectează treptat toate ramurile sistemului juridic.

Ea constă în interpretarea progresivă a normelor din constituție și a celor de rang inferior constituției și se manifestă prin existența a două fenomene:

-Unul ascendent- de sporire cantitativă a normelor constituționale (multiplicarea se poate face fie prin ridicarea la rang constituțional a unor norme sau principii care existau în sistemul juridic românesc doar la nivelul ramurilor de drept în care erau consacrate, ex: principiul neretroactivității legii, prezumția de nevinovăție etc.; fie prin interpretarea textelor Constituției de către jurisdicția constituțională, care poate deduce din dispozițiile exprese ale Constituției noi principii cu valoare constituțională ex: dreptul la replică)

-Altul descendent- de aprofundare a acestor norme (aprofundarea, difuzarea normelor constituționale în ansamblul sistemului juridic se concretizează în impregnarea ramurilor de drept cu norme constituționale direct aplicabile, care țin seama de specificitatea domeniului la care sunt aplicate, dar care tind să impună standarde cu o forță juridică mai mare).

Consecințe directe ale constituționalizării dreptului:

-Deducerea unor noi norme juridice pe baza celor deja existente

-Anularea normelor juridice contrare constituției

-Interpretarea și aplicarea normelor juridice astfel încât ele să fie conforme cu cele cuprinse în legea fundamentală

Indirect, această transformare, implică o simplificare în sensul unei modernizări a sistemului juridic

1.5 Drepturile, Libertățile și Îndatoririle Fundamentale ale Cetățenilor

1.5.1 Noțiunile de Drepturi și Îndatoriri Fundamentale ale Cetățenilor. Natura lor Juridică.

Drepturile și libertățile fundamentale ale omului și cetățeanului reprezintă finalitatea întregii activități umane progresiste și democratice.

Caracterele esențiale ale drepturilor fundamentale ale omului:

Sunt drepturi subiective ele fiind facultăți ale subiectelor raportului juridic de a acționa într-un anumit fel sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare și de a beneficia de protecția și sprijinul statului în realizarea pretențiilor legitime.

Sunt drepturi esențiale pentru cetățeni anumite drepturi subiective, datorită importanței lor sunt selectate pe criteriul valoric și înscrise ca drepturi fundamentale. Aceste drepturi fundamentale sunt drepturi esențiale pentru cetățeni, pentru viața, libertatea și personalitatea lor. Caracterul de drepturi esențiale îl capătă în raport cu condițiile concrete de existență ale unei societăți date. Un drept subiectiv poate fi considerat esențial și deci fundamental într-o anumită societate dată, dar își poate pierde acest caracter în altă societate.

Sunt înscrise în acte deosebite datorită importanței lor aceste drepturi sunt înscrise în acte deosebite precum: declarațiile de drepturi, legi fundamentale etc.

Definiție:

Drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetățenilor, esențiale pentru viața, libertatea și demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalității umane, drepturi stabilite prin Constituție și garantate prin Constituție și legi.

Drepturile fundamentale sunt deci drepturi subiective care împreună cu celelalte drepturi subiective și cu îndatoririle corelative, formează statutul juridic al cetățeanului.

1.5.2 Clasificarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale

Clasificarea drepturilor și libertăților cetățenești nu trebuie să fie interpretată ca o ierarhizare a lor. Toate drepturile omului sunt la fel de importante și formează un tot unitar.

În literatura de specialitate au fost prezentate mai multe criterii de clasificare, noi ne vom opri la clasificarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor români în următoarele categorii:

Inviolabilitățile adică acele drepturi și libertăți care prin conținutul lor asigură viața, posibilitatea de mișcare liberă, siguranța fizică și psihică, precum și siguranța domiciliului persoanei fizice. În această categorie includem:

-Dreptul la viață (art.22)

-Dreptul la integritatea fizică (art.22)

-Dreptul la integritate psihică (art.22)

-Libertatea individuală (art.23)

-Dreptul la apărare (art.24)

-Dreptul la libera circulație (art.25)

-Dreptul la ocrotirea vieții intime, familiale și private (art.26)

-Inviolabilitatea domiciliului (art.27)

Drepturile și libertățile social-economice și culturale- adică acele drepturi și libertăți care prin conținutul lor asigură condițiile sociale și materiale de viață, educația și posibilitatea protecției acestora. Din această categorie fac parte:

-Dreptul la învățătură (art.32)

-Dreptul la ocrotirea sănătății (art.34)

-Dreptul la muncă și la protecția socială a muncii (art.41,42)

-Dreptul la grevă (art.43)

-Dreptul de proprietate (art.44)

-Dreptul la moștenire (art.46)

-Dreptul la un nivel de trai decent (art.47)

-Dreptul la căsătorie/familie (art.48)

-Dreptul copiilor și tinerilor la protecție și asistență (art.49)

-Dreptul persoanelor handicapate la o protecție specială (art.50)

Drepturile exclusiv politice adică acele drepturi și libertăți care prin conținutul lor, pot fi exercitate de cetățeni numai prin participarea la guvernare. În această categorie includem:

-Dreptul la vot (art.36)

-Dreptul de a fi ales (art.37)

Drepturile și libertățile social-politice adică acele drepturi și libertăți care prin conținutul lor, pot fi exercitate de cetățeni la alegere, fie pentru rezolvarea unor probleme sociale și spirituale, fie pentru participarea la guvernare. În această categorie intră libertățile de opinie și anume:

-Libertatea conștiinței (art.29)

-Libertatea de exprimare (art.30)

-Dreptul la informație (art.31)

-Libertatea întrunirilor (art.39)

-Dreptul de asociere (art.40)

-Secretul corespondenței (art.28)

Drepturile garanții- adică acele drepturi care prin conținutul lor, joacă, în principal, rolul de garanții constituționale, și anume:

Dreptul la petiționare (art.51)

Dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică (art. 52).

1.5.3 Îndatoririle Fundamentale ale Cetățenilor

Existența îndatoririlor fundamentale se impune deoarece ar fi de neconceput ca membrii unei colectivități umane să aibă doar drepturi fără a avea nici o îndatorire sau anumite obligații față de societatea în care trăiesc.

Definiție:

Îndatoririle fundamentale sunt acele obligații ale cetățenilor, considerate esențiale de către popor pentru realizarea intereselor generale, înscrise în Constituție și asigurate în realizarea lor prin convingere sau la nevoie prin forța de constrângere a statului.

Iată care sunt îndatoririle fundamentale prevăzute de Constituția României:

Îndatorirea de fidelitate față de țară (art. 54)

Îndatorirea de apărare a patriei ( art.55)

Îndatorirea de a satisface serviciul militar (art.52)

Îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice (art.56)

Îndatorirea de exercitare cu bună credință a drepturilor și libertăților și de a respecta drepturile și libertățile celorlalți (art.57)

1.5.4 Principiile Constituționale Aplicabile Drepturilor, Libertăților și Îndatoririlor Fundamentale ale Cetățenilor Români

Există anumite reguli fundamentale aplicabile tuturor drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor români. Acestea rezultă fie din Capitolul I al titlului II al Constituției ( art.15-21), fie din coroborarea dispozițiilor din acest capitol cu dispoziții din alte titluri sau capitole, fie din alte articole, precum din art.53.

În continuare voi prezenta câteva dintre aceste principii constituționale:

Drepturile și libertățile sunt universale și indivizibile (art.15 alin.1). Universalitatea drepturilor implică și universalitatea îndatoririlor

Neretroactivitatea legii (art.15 alin.2). Este fără îndoială recunoscut că o lege odată adoptată produce efecte juridice numai pentru viitor. Principiul neretroactivității legii este expres formulat în Codul Civil art. 1 în sensul căruia „legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere retroactivă”. Principiul neretroactivității legii se prezintă ca o garanție fundamentală a drepturilor constituționale, îndeosebi a libertății și siguranței persoanei. Față de acest principiu s-au impus în legislație două mari excepții, și anume:

-Cea privind aplicarea legii penale mai blânde

-Cea privind legile interpretative

Egalitatea în drepturi a cetățenilor- este principiul constituțional potrivit căruia, cetățenii români fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenență politică, avere sau origine socială, se pot folosi în mod egal, de toate drepturile prevăzute în Constituție și legi, pot participa în egală măsură la viața politică, economică, socială și culturală, fără privilegii sau discriminări, sunt tratați în mod egal de către autoritățile publice cât și de către ceilalți cetățeni (art.16 (1 și 2)).

Funcțiile și demnitățile publice pot fi ocupate de persoanele care au numai cetățenia română și domiciliul în țară (art.16 (3))- această regulă este aplicabilă nu numai pentru domeniul drepturilor și libertăților cetățenești, ci și pentru autoritățile publice. Desigur, ocuparea unei funcții sau demnități publice se poate face numai de către persoane care îndeplinesc toate condițiile legale (ex: vârstă, capacitate etc.) la care Constituția două condiții importante și anume: numai cetățenia română și domicilierea pe teritoriul României.

Protecția cetățenilor români în străinătate și obligațiile lor (art.17)- el exprimă faptul că cetățenia română este legătura politică și juridică dintre cetățean și stat care, prin efectele sale, determină statutul juridic al persoanei, oriunde s-ar afla ea, atât în interiorul cât și în afara teritoriului.

Cetățenii străini și apatrizii se bucură în România de protecție juridică (art.18)- Cetățenii străini și apatrizi care locuiesc în România se bucură de protecția generală a persoanelor și a averilor, garantată de Constituție și de alte legi. În mod firesc art. 18 din Constituție reglementează și dreptul de azil, știut fiind că azilul este prin excelență un drept care aparține străinilor și apatrizilor.

Cetățenii români nu pot fi extrădați sau expulzați din România (art.19)- Extrădarea și expulzarea sunt două măsuri foarte grave care privesc prin excelență libertatea individuală și dreptul la libera circulație. Cetățenii români nu pot fi extrădați sau expulzați din România iar cetățenii străini și apatrizii pot fi extrădați numai pe baza unei convenții internaționale sau în condiții de reciprocitate. Expulzarea sau extrădarea se hotărăște de către justiție.

Prioritatea reglementărilor internaționale (art.20)- acest principiu exprimă corelația dintre dreptul internațional și dreptul intern, cu aplicația sa specifică în domeniul drepturilor constituționale. Astfel putem distinge două reguli:

-Interpretarea și aplicarea dispozițiilor privind drepturile și libertățile cetățenești în concordanță cu prevederile tratatelor internaționale la care România este parte.

-Se acordă prioritate reglementărilor internaționale, cuprinse în tratatele internaționale în care România este parte, în situația în care s-ar ivi anumite nepotriviri, neconcordanțe, între ele și reglementările interne.

Accesul liber la justiție (art.21) potrivit acestui principiu oricine are acces la justiție, indiferent dacă este cetățean român, cetățean străin sau apatrid. Posibilitatea sesizării justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și a intereselor legitime se poate realiza fie pe calea acțiunii directe, fie prin orice altă cale procedurală, inclusiv pe calea excepției de neconstituționalitate menționată de către art.144 lit.c din Constituție.

Caracterul de excepție al restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți ( art.53) Declarația Universală a Drepturilor Omului, cele două pacte internaționale privitoare la drepturile omului, alte documente juridice internaționale, admit existența unor limitări, restrângeri, în legătură cu exercitarea drepturilor și libertăților umane. Legitimitatea unor astfel de reguli stă chiar în conceptul de libertate.

Limitările trebuie să fie însă exclusiv în vederea favorizării binelui general într-o societate democratică. Astfel art. 53 din Constituție permite restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți cetățenești, dar numai ca excepție și desigur numai condiționat.

Potrivit acestui text restrângerea se poate înfăptui numai prin lege și numai dacă se impune după caz, pentru: apărarea siguranței naționale, a ordinii publice, a sănătății sau moralei publice,a drepturilor și libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale, prevenirea unei calamități naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav. Desigur restrângerea trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o și să nu aducă atingere existenței dreptului sau a libertății.

Capitotul II

2. Drepturile și Libertățile Social-Politice

Așa cum spuneam și în capitolul 1, drepturile și libertățile social-politice reprezintă acele drepturi și libertăți care prin conținutul lor, pot fi exercitate de către cetățeni la alegere, fie pentru soluționarea și rezolvarea unor probleme de ordin social și spiritual, fie pentru participarea la guvernare. Din această categorie fac parte următoarele drepturi și libertăți:

-Libertatea conștiinței (art.29)

-Libertatea de exprimare (art.30)

-Dreptul la informație (art.31)

-Libertatea întrunirilor (art.39)

-Dreptul de asociere (art.40)

-Secretul corespondenței (art.28)

2.1 Libertatea Conștiinței

Această libertate este reglementată în Constituția României prin articolul 29 care cuprinde 6 alineate ce comportă explicații din care să rezulte mai ales conținutul și denumirea sa, precum și locul ce-l ocupă în sistemul drepturilor și libertăților fundamentale:

Libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale.

Libertatea conștiinței este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc.

Cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii.

În relațiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acțiuni de învrăjbire religioasă.

Cultele religioase sunt autonome față de stat și se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenței religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în aziluri și orfelinate.

Părinții sau tutoriiau dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine.

Într-o accepțiune largă libertatea conștiinței este posibilitatea cetățeanului de a avea și de a exprima public o concepție a sa despre lumea înconjurătoare.

Libertatea conștiinței este una dintre primele libertăți înscrise în catalogul drepturilor umane, pentru că mai ales libertatea religioasa, ca parte a acestei libertăți, a avut o istorie a a sa aparte, o istorie îndelungată presărată cu intoleranță și ruguri, cu excomunicări și prejudecăți, cu multe suferințe și dureri.

În această istorie îndelungată s-au formulat, cum era și firesc și teorii și exprimări juridice, rolul dreptului de factor civilizator și pacificator fiind aici incontestabil. În formularea conceptului juridic de libertate a conștiinței și mai ales în înțelegerea exprimărilor din articolul 29 nu este lipsită de interes menționarea celor trei puncte de vedere care s-au susținut și se mai pot susține încă. Astfel dacă într-o concepție se consideră că libertatea religioasă include și libertatea conștiinței, într-o altă concepție se consideră că libertatea conștiinței și libertatea religioasă sunt două libertăți distincte. În fine, teoria mai larg acceptată astăzi este cea în sensul căreia libertatea conștiinței are o sferă largă cuprinzând în ea și libertatea religioasă. Mai mult, se mai consideră că există și libertatea cultelor ca libertate distinctă.

Libertatea conștiinței ca libertate fundamentală cetățenească are un conținut complex, ea încorporează mai multe aspecte, mai multe „libertăți”. Aceste aspecte sunt și trebuie analizate numai împreună pentru că există și se pot concretiza numai împreună și pentru că ele configurează, din punct de vedere juridic, un singur drept, o singură libertate.

Libertatea conștiinței este o libertate esențială, ea „comandă” existența și conținutul altor libertăți, precum libertatea de exprimare, libertatea presei, libertatea asocierii, pentru că în fond, aceste libertăți sunt mijloace de exprimare a gândurilor, religiei, opiniilor.

Conștiința omului nu poate fi și nu trebuie direcționată prin mijloacele administrative, ci ea trebuie să fie rezultatul libertății acestuia de a gândi și a-și exterioriza gândurile sale. Orice constrângere este o încălcare a acestui drept natural și imprescriptibil este o schilodire a spiritului uman. De aceea Constituția stabilește că nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale.

Libertatea conștiinței trebuie înțeleasă și ca un factor de continuitate spirituală în cadrul familiei, părinții având dreptul natural dar și obligația de a se ocupa de creșterea copiilor lor.

În mod firesc creșterea și educația copiilor în familie se face în concordanță cu ideile și concepțiile părinților, filiația fiind prin ea însăși și o relație spirituală, părinții purtând răspunderea morală, socială și deseori juridică pentru faptele și actele, pentru atitudinile copiilor lor minori. În același mod sunt privite lucrurile și atunci când creșterea și educarea copiilor minori revine altor persoane decât părinții firești. Exprimând aceste corelații, libertăți și răspunderi morale, religioase, politice și juridice, Constituția stabilește că părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine.

În ce privește cultele religioase trebuie să observăm că termenul cult, are două accepțiuni. Într-o accepțiune prin cult se înțelege o asociație, o organizație religioasă, iar în cea de-a doua ritualul practicat. În ambele accepțiuni însă cultul religios înseamnă exteriorizarea unei credințe religioase atât prin unirea celor de aceeași credință într-oasociație religioasă (biserică sau cult) cît și prin ritualurile cerute de acea credință, cum ar fi procesiunile, adunările religioase etc. Organizarea cultelor religioase este liberă. ea concretizându-se prin statutele proprii. Dar, mai spune Constituția, această libertate de organizare se realizează în condițiile legii. Urmează deci ca o lege să stabilească aceste condiții. Este fără îndoială că o asemenea lege nu va putea afecta libertatea cultelor religioase, ea va stabili unele coordonate juridice care să facă efective toate dispozițiile constituționale privind libertățile cetățenești. De altfel, Pactul internațional relativ la drepturile civile și politice, prin articolul 18 stabilește că libertatea de exprimare a religiei și convingerilor nu poate face obiectul decât al unor restricții prevăzute de lege și care sunt necesare protecției securității, ordinii, și sănătății publice, moralei sau libertăților și drepturilor fundamentale ale altora.

Textul constituțional dă rezolvarea juridică și raporturilor dintre stat și culte. În legătură cu aceste raporturi trebuie doar să menționăm că istoria și dreptul comparat au practicat și practică trei mari formule:

Statul, autoritate politică, se confundă cu autoritatea religioasă;

Statul se poate alia cu autoritatea religioasă;

Statul adoptă o poziție de indiferență cu privire la religii și, evitând a le favoriza sau a le contracara, veghează ca exercițiul cultelor să nu tulbure ordinea publică.

Constituția României consacrând separarea statului de biserică, garantează autonomia cultelor religioase, dar obligă statul să sprijine cultele, inclusiv prin înlesnirea asistenței religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile și orfelinate.

O altă realitate căreia prevederile constituționale îi dau expresia juridică privește raporturile dintre religii (culte). Problemă de mare importanță, cu o istorie a sa aparte, problemă delicată și deseori arzândă, problema relațiilor dintre religii își găsește o rezolvare juridică în concordanță cu prevederile marilor instrumente internaționale în materie. De aceea, garantând libertatea conștiinței, Constituția consacră egalitatea între credincioși și necredincioși și impune cultivarea unui climat de toleranță și de respect reciproc între credincioșii aparținând diferitelor culte eligioase ca și între credincioși și necredincioși.

Pentru a realiza liniștea și pacea între cultele religioase, fenomene ce țin chiar de esența vieții și moralei,spirituale și religioase,Constituția interzice în relațiile dintre culte orice forme, mijloace,acte sau acțiuni de învrăjbire religioasă.

2.2 Libertatea de Exprimare

Libertatea de exprimare este strâns legată de libertatea conștiinței, aceasta este consacrată în Constituția Romaniei prin articolul 30 și denotă posibilitatea omului de a-și exprima prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin orice alte mijloace de comunicare în public, gândurile, opiniile,credințele religioase și creațiile spirituale de orice fel.

Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

Cenzura de orice fel este interzisă.

Libertatea presei implică și libertatea de a înființa publicații.

Nici o publicație nu poate fi suprimată.

Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligația de a face publică sursa finanțării.

Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoaneiși nici dreptul la propria imagine.

Sunt interzise de lege defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă religioasă, incitareala discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.

Răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștință publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului radio sau de televiziune, în condițiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.

2.3 Dreptul la Informație

Dreptul la informație curpinde un conținut complex, dimensiunile sale fiind în continuă dezvoltare. De aceea textul constituțional prin articolul 31 reușește exprimarea juridică a unui conținut complex și dinamic garantând accesul persoanei la orice informație de interes public:

Dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit.

Autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal.

Dreptul la informație nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecție a tinerilor sau securitatea națională

Mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.

Serviciile publice de radio și de televiziune sunt autonome. Ele trebuie să garanteze grupurilor sociale și politice importante exercitarea dreptului la antenă. Organizarea acestor servicii și controlul parlamentar asupra activității lor se reglementază prin lege organică.

Dreptul la informație este un drept receptat de Constituția României din marile instrumente juridice în acest domeniu. El este un adevărat drept fundamental deoarece dezvoltarea materială și spirituală a omului, exercitarea libertăților prevăzute prin Constituție și mai ales a acelora prin care se exprimă gândurile, opiniile, credințele religioase și creațiile de orice fel, implică și posibilitatea de a putea recepționa date și informații privind viața socială, politică, economică, științifică și culturală.

Dacă privim în general conținutul dreptului la informație el cuprinde: dreptul persoanei de a fi informată prompt, corect și clar cu privire la măsurile preconizate și mai ales luate de autoritățile publice; accesul liber la sursele de inforație publică, științifică și tehnică, socială, culturală, sportivă etc.; posibilitatea persoanei de a recepționa direct și în mod normal emisiunile de radio și televiziune; obligația autorităților guvernamentale de a crea condițiile materiale și juridice pentru difuzarea liberă și amplă a informației de orice natură. Dreptul la informație presupune și colaborare internațională.

Asigurând dreptul la informație, Constituția stabilește obligații corelative în sarcina autorităților publice: de a informa corect cetățenii asupra problemelor de ordin public, dar și de ordin personal; de a asigura prin serviciile publice dreptul la antenă; de a asigura protecția și siguranța națională. Trebuie să subliniem că dreptul la informație, și această subliniere marchează exact dimensiunile acestui drept, privește numai informații de interes public. De aici rezultă că acest drept nu implică nici accesul la informații cu caracter secret, nici obligația autorităților publice de a da asemenea informații. Anumite informații nu trebuie și nu pot fi date, cum ar fi de exemplu unele informații cu caracter judiciar sau privind anchete parlamentare, informații privind apărarea națională sau siguranța națională etc.

Având în vedere rolul aparte în realizarea dreptului la informație a mijloacelor de informare în masă, în mod firesc Constituția reglementează principalele obligații ale acestora.

În primul rând trebuie menționat dreptul la antenă care revine principalelor grupuri sociale și politice. Garantarea exercitării acestui drept revine serviciilor publice de radio și televiziune. Este o prevedere constituțională de mare importanță, pentru că aceste servicii fiind autonome, ar fi putut să refuze asigurarea unui asemenea drept. Desigur s-ar putea pune problema de a ști ce sunt sau care sunt grupurile sociale și politice importante.

Constituția, ca și în alte cazuri, nu a mers până la detalii, până la cataloage concrete. Este și imposibil ca printr-o constituție să se facă un asemenea lucru. Este clar însă că forțele sociale și politice reprezentate în sistemul de guvernare sunt cuprinse în această formulare mai largă. Apo asemenea definiri și detalieri se vor face prin Legea electorală, mai ales prin dispozițiile legale privind campania electorală etc., prin care se vor determina toate aspectele privind durata și numărul timpilor de antenă. De altfel chiar alineatul (5) face trimiterea la legea organică.

În al doilea rând, mijloacele de informare în masă au obligația constituțională de a asigura informarea corectă a opiniei publice. Această prevedere pune în valoare marile imperative care trebuie respectate în materie de informație și anume: exactitatea, onestitatea, discreția și desigur corectitudinea.

2.4 Libertatea Întrunirilor

Libertatea întrunirilor apare în Constituție sub articolul 39, aceasta este o libertate cu caracter social-politic care constă în posibilitatea oamenilor de a se întruni în reuniuni private sau publice pentru a-și exprima gândurile, opiniile, credințele.

Articolul 39

Libertatea întrunirilor

Mitingurile, demonstrațiile, procesiunile sau orice alte întruniri sunt libere și se pot organiza și desfășura numai în mod pașnic, fără nici un fel de arme.

Prin conținutul său această libertate se află într-o strânsă corelație cu libertatea conștiinței precum și cu libertatea de exprimare. Este și motivul pentru care în mod radițional și constant aceste libertăți sunt clasificate în aceeași categorie de drepturi, social-politice sau libertăți de opinie etc.

Această libertate se poate exercita prin mai multe forme și mijloace. Dintre acestea Constituția enumeră mitingurile, demonstrațiile și procesiunile. Diversitatea formelor și mijloacelor prin care se poate realiza această libertate și caracterul deschis, receptiv al dispozițiilor constituționale, au determinat ca după nominalizarea celor trei forme să se adauge și exprimarea de orice alte întruniri. Astfel, articolul 39 nu restrânge formele și mijloacele de realizare a libertății întrunirilor numai la cele trei forme nominalizate. Cât privește înțelesul celor trei termeni, mitinguri, demonstrații, procesiuni, este același din vocabularul curent, obișnuit, fiind și în drept deseori greu de realizat o diferențiere prea strictă între ei. Există anumite trăsături comune tuturor întrunirilor fără deosebire de formele în care se realizează. Astfel orice întrunire este o grupare de persoane, o grupare organizată, cu caracter temporar, destinată schimbului de idei, concepții, opinii etc. Orice întrunire, în sensul legii, presupune o legătură cât de firavă între participanți, o intenție comună și întotdeauna un minim de organizare.

Aceste trăsături au un mare rol din punct de vedere juridic atunci când se pun probleme de autorizare prealabilă, de desfășurare, sau de răspundere. Aceste trăsături deosebesc întrunirile de grupările sau agrlomerările întâmplătoare de persoane.

În general, în literatura juridică se discută și deosebirile dintre libertatea întrunirilor și dreptul de asociere. Aceste deosebiri se realizează prin observarea diferențierilor dintre întruniri și asociații. Astfel întrunirile presupun participanți care nu au calitatea de membru permanent sau acceptat conform unei proceduri prestabilite, în timp ce asociația presupune un grup de persoane, unite prin calitatea de membru, între care există legături permanente. Apoi întrunirile urmăresc realizarea nu a unui scop permanent, ci a unuia concret (politic,social,cultural) declarat în momentul desfășurării lor (eventual aprobării prealabile, atunci când legea prevede un asemenea lucru). Asociația însă presupune existența unui scop permanent, precis, determinat în momentul înfințării ei, declarat prin actul de înființare sau de organizare (statut, regulament). Întrunirile se desfășoară pe baza unor reguli stabilite momentan, în timp ce asociația funcționează pe baza regulilor statutare, stabilite în momentul înfințării sale. În fine, întrunirile se desfășoară (desigur în funcție de forma lor) de regulă pe căile și piețele publice sau în localuri publice, în timp ce asociațiile își țin reuniunile la sediile lor. La reuniunile asociațiilor participă, de regulă, numai membrii acestora. Desigur că aceste deosebiri nu trebuie interpretate rigid, pentru că diversitatea mijloacelor prin care se realizează atât întrunirile cât și activitatea asociațiilor este atât de mare încât deseori se produce un amestec al trăsăturilor întrunirilor și asociațiilor. De asemenea trebuie avut în vedere specificul reuniunilor cu caracter privat.

Întrunirile pot fi de doua categorii: publice și private. Din textul cnstituțional nu rezultă o asemenea diferențiere, tăcerea textului urmând a fi interpretată că regulile sale sunt aplicabile oricărui fel de întrunire.

Articolul 39 din Constituție stabilește trei reguli mari în legătură cu întrunirile și anume:

Libertatea întrunirilor;

Caracterul pașnic al întrunirilor;

Interzicerea la întruniri a oricărui fel de arme.

Aceste trei reguli au caracter constituțional. Desigur, deși textul nu o spune expres, alte reguli, dar nu cu un asemenea caracter, pot fi stabilite prin lege. Existența unei legislații care să detalieze dispozițiile constituționale se impune mai ales în legătură cu întrunirile pe căile publice știut fiind că aceste căi aparțin tuturor și sunt dominate de principiul liberei circulații.

2.5 Dreptul de Asociere

Dreptul de asociere ,articolul 40, cuprinde posibilitatea cetățenilor români de a se asocia, în mod liber, în partide sau formațiuni politice, în sindicate sau în alte forme și tipuri de organizații, ligi și uniuni, cu scopul de a participa la viața politică, științifică, socială și culturală de a-și realiza o serie de interese legitime comune.

Cetățenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate și în alte forme de asociere.

Partidele sau organizațiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranității, a integrității sau a independenței României sunt neconstituționale.

Nu pot face parte din partide poltice judecătorii Curții Constituționale, avocații poporului, magistrații, membreii activi ai armatei, polițiștii și alte categorii de funcționari publici stabilite prin lege organică.

Asociațiile cu caracter secret sunt interzise.

Dreptul la asociere este un drept fundamental, social-politic, clasificat de regulă în categoria libertăților de opinie, alături de libertatea conștiinței, libertatea de exprimare, etc., cu care și prin care se explică în ce privește conținutul său.

Înțelegerea sferei de aplpicație a dispozițiilor constituționale din acest articol presupune o corectă și clară delimitare a asociațiilor ce sunt rezultatul exercitării acestui drept și a altor asociații și societăți care sunt rezultatul unor contracte de asociere. Altfel spus articolul 40 din Constituție se referă la asociere ca rezultat al exercitării unei libertăți fundamentale, o asociație deci de drept constituțional.

Aceste asociații sunt de drept public, temeiul lor fiind libertatea de asociere și nu contractul careeste temeiul asociațiilor și societăților de drept privat. Asociațiile prevăzute în articolul 40 nu au scopuri lucrative, nu urmăresc obținerea sau împărțirea unor beneficii, ele trebuie să aibă scopuri politice, religioase, culturale etc., scopuri care să exprime libertatea de gîndire și de exprimare a gândurilor, opiniilor, credințelor.

Asemenea precizări urmăresc să arate că articolul 40 din Constituție poate fi socotit temeiul juridic al creării unor societăți comerciale sau al unor alte asociații cu caracter lucrativ sau eventual al persoanelor juridice.

Asemenea lucruri sunt de domeniul legii, ele ținând de sfera dreptului privat. Dintr-o asemenea viziune juridică rezultă consecințe diferite privind crearea și înregistrarea acestor tipuri diferite de asociații.

Garantând dreptul la liberă asociere, dispozițiile constituționale stabilesc și formele de asociere. Ca și în alte situații, dificultatea stabilirii unui inventar complet, a determinat folosirea a două procedee și anume: nominalizarea partidelor și sindicatelor; enunțarea celorlalte forme organizatorice prin formularea alte forme de asociere. Nominalizarea partidelor politice și a sindicatelor era de altfel obligatorie având în vedere corelația dintre articolul 40 și articolele 8 (2) și 9 din Constituție articole care privesc direct scopurile acestor forme de asociere. Dreptul de asociere nu poate fi însă un drept absolut. De aceea în mod firesc se stabilesc anumite limite. Aceste limite constituționale privesc trei mari aspecte:

Scopurile și activitatea;

Membrii;

Caracterul asociației, rezultând practic din modul de constituire.

Cât privește scopurile și activitatea, prin alineatul (2) sunt considerate neconstituționale partidele sau organizațiile care militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranității țării. Din simpla lectură a textului rezultă că el urmărește protejarea unor valori politice, juridice și statale consacrate încă în primul titlu al Constituției. Aceste valori intrând practic în ordinea constituțională nu pot fi afectate nici prin exercitarea abuzivă a dreptului de asociere. De aceea, în mod firesc, asociațiile care atentează la aceste valori sunt neconstituționale. Constatarea și declararea ca neconstituțională a unei asociații revine Curții Constituționale.

Limitele privind membrii asociațiilor, privesc de fapt numai partidele politice, având în vedere rolul lor în viața politică și statală. În acest sens, potrivit alineatului (3) nu pot face parte din partidele politice judecătorii Curții Constituționale, avocații poporului, magistrații, membrii activi ai armatei, polițiștii și alte categoriide funcționari publici stabilite prin lege organică. Se poate observa că este vorba practic numai de funcționarii publici. Unii sunt nominalizați chiar în text, aici impedimentul fiind de ordin constituțional. Dar pentru că și alți funcționari publici nu pot să se asocieze în partide politice, asocierea fiind un obstacol în buna exercitare a funcțiilor lor.

Constituția permite legii organice să stabilească ea aceste categorii. Nu mai suntem deci în prezența unei nominalizări constituționale, ci doar a unei temei constituțional în baza căruia legea organică poate face asemenea nominalizări.

Explicația unei asemenea interdicții privind unele categorii de funcționari trebuie căutată în aceea că serviciile publice nu au voie să facă nici o diferențiere, între cei cărora le furnizează prestațoo pe motive politice și, în general, pe alte motive spirituale.

În sistemele constituționale democratice se practică teoria neutralității serviciilor publice, care implică o detașare a funcționarilor publici (sauunor categorii) de probleme politice. Asemenea prevederi constituționale se explică și prin egalitatea cetățenilor în fața legii și autorităților publice, fără discriminări și fără privilegii.

Din acest principiu constituțional rezultă foarte clar că funcția publică este accesibilă, în mod egal tuturor celor care dovedesc capacitatea și aptitudinile cerute de lege pentru ocuparea unei funcții publice. De aceea o lege care ar condiționa ocuparea unei funcții publice de opțiunile publice, ar fi, categoric, neconstituțională.

În legătură cu caracterul asociației vom observa că potrivit Constituției sunt interzise asociațiile cu caracter secret. Această dispoziție constituțională urmărește practic protejarea valorilor democrației constituționale față de anumite forțe obscure care ar dori să atenteze la ele.

2.6 Secretul Corespondenței

Formulat simplu prin articolul 28 din Constituție secretul corespondenței, ca drept fundamental cetățenesc, are totuși un conținut complex, plin de semnificații și aspecte juridice:

Articolul 28

Secretul corespondenței

Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poștale, al convorbirilor telefonice și al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil.

Un principiu fundamental care urmărește să protejeze posibilitatea persoanei fizice de a-și comunica prin scris, telefon sau prin alte mijloace de comunicare gândurile și opiniile sale, fără a-i fi cunoscute de alții, cenzurate sau făcute publice este inviolabilitatea corespondenței.

Acest principiu este rezultatul unei îndelungate istorii, în care nu au lipsit abuzurile, primitivismul, încălcările repetate.

Prin corespondență textul constituțional înțelege scrisori, telegrame, trimiteri poștale de orice fel altele decât scrisorile și telegramele, convorbirile telefonice și alte mijloace legale de comunicare. Formularea articolului 28 încearcă să surprindă, și reușește, gama largă de forme și mijloace prin care oamenii comunică între ei.

Dacă inviolabilitatea corespondenței este principiul fundamental, urmează să observăm ce regului rezultă.

Mai întâi trebuie reținută sfera celor față de care este ocrotită corespondența. Față de reglementarea constituțională concluzia unică este că sunt obligați a respecta secretul corespondenței atât persoanele fizice cât și autoritățile publice. Practic nimeni nu are dreptul să atenteze la corespondența cuiva. În al doilea rând rezultă că nimeni nu poate reține, deschide, citi, distruge, da publicații o corespondență ce nu-i este adresată, având obligația de a o restitui destinatarului dacă din întâmplare a intrat în posesia ei. De aseamenea nimeni nu are dreptul de a intercepta o convorbire telefonică sau de a divulga conținutul unei convorbiri telefonice de care a luat cunoștință întâmplător. Aceleași reguli, se aplică corespunzător și în legătură cu alte trimiteri poștale sau mijloace legale de comunicare între oameni. Obligații aparte revin funcționarilor din poștă și telecomunicații care prin natura, muncii lor și uneori prin natura comunicărilor și trimiterilor (cărți poștale, telegrame, convorbiri telefonice) iau cunoștiință de conținutul acestor corespondențe. Ei sunt ținuți a păstra secretul, iar statutul acestor funcționari trebuie să sancționeze aspru orice abatere de la principiul constituțional.

Din totdeauna s-a pus și se pune problema dacă principiul inviolabilității poate cunoaște vreo restrângere. Sub acest aspect atât legislația cât și practica juridică au evidențiat că exercițiul acestei libertăți comportă o restrângere necesară în interesul justiției mai exact în interesul descoperirii infracțiunilor și infractorilor. Acest drept al magistraților de a obține, reține, citi și folosi în proces corespondența care vine sau pleacă de la persoane învinuite de săvârșirea unor fapte penale trebuie însă să fie prevăzut de lege, realizat după o procedură strictă și numai pe bază de ordonanțe scrise, cu respectarea celorlalte drepturi ale persoanei, mai ales a dreptului la viața familială, intimă și privată. Legile care vor relgementa aceste restrângeri, vor trebui elaborate cu stricta respectare a articolului 48 din Constituție.

Capitolul III

3. Drepturile Constituționale și Relațiile Publice

3.1 Relațiile Publice Cadru General

Relațiile publice, în sensul în care folosim astăzi termenul, fac parte din strategia de management. Domeniul are două funcții: să răspundă așteptărilor acelora ale căror comportamente, judecăți și opinii pot să influențeze modul de operare și dezvoltarea unei întreprinderi, pe de o parte, și să-i motiveze, pe de alta…

Stabilirea de politici de relații publice înseamnă, în primul rând, armonizarea intereselor unei întreprinderi cu interesele acelora de care depinde dezvoltarea ei.

Următorul pas este punerea în practică a acestor politici. Aceasta înseamnă dezvoltarea unei politici de comunicare care poate să stabilească și să mențină o relație de încredere mutuală cu multiplele publicuri ale firmei.

Practicianul de relații publice servește drept intermediar între organizația pe care el sau ea o reprezintă și toate publicurile acelei organizații. Drept urmare, practicianul de relații publice are responsabilități și față de instituție, și față de diferitele ei publicuri. El sau ea distribuie informații care dau posibilitatea publicurilor instituției să-i înțeleagă politicile.

Relațiile publice presupun cercetarea tuturor publicurilor: primirea de informații de la acestea, avertizarea conducerii în legătură cu atitudinile și reacțiile lor, ajutorul în stabilirea de politici care demonstrează atenția crescută față de publicuri și evaluarea constantă a eficienței tuturor programelor de relații publice. Acest rol implicit include toate activitățiile legate de constatarea și influențarea opiniilor unui grup de persoane. Aceasta este însă numai aspectul comunicațional. Ca funcție de management, relațiile publice înseamnă responsabilitate și înțelegere în stabilirea de politici și în informare, pentru atingerea celor mai nobile interese ale organizației și ale publicurilor ei.

Complexitatea rolului relațiilor publice a făcut ca Societatea Relațiilor Publice din SUA (Public Relations of America – PRSA) să definească paisprezece activități asociate în general cu relațiile publice.

Informarea publică (publicity);

Comunicarea (comunication);

Afacerile publice (public affairs);

Managementul problemelor (issue management);

Relațiile guvernamentale (government relations);

Relațiile publice financiare (financial public relations);

Relațiile comunitare (community relations);

Relațiile cu industria (industry relations);

Relațiile cu minoritățile (minority relations);

Publicitatea (advertising);

Activitțile agentului de presă (press agentry);

Activitățile de promovare (promotion);

Relațiile cu presa (media relations);

Propaganda (propaganda);

O altă organizație a dat o definiție consensuală a relațiilor publice mult mai devreme decât a făcut-o PRSA. Prima întâlnire mondială a asociațiilor de relații publice, care a avut loc în orașul Mexico în august 1978, definește practica de relații publice ca fiind „arta și știința socială de a analiza tendințele, de a le prezice consecințele, de a sfătui liderii organizațiilor și de a implementa programe de acțiune planificate, care să servească atât organizația, cât și interesul public”.

O altă definiție a relațiilor publice ca „reputație a managementului” are popularitate. Institutul Britanic de Relații Publice (Institute of Public Relations – IPR) oferă această definiție:

Relațiile publice se concentrează pe reputație, rezultatul a ceea ce faci, a ceea ce spui și a ceea ce alții spun despre tine. Practica Relațiilor Publice este disciplina care pune accent pe reputație, cu scopul câștigării înțelegerii și a sprijinului și al influențării opiniei și a comportamentului.

Într-o abordare pragmatică, relațiile publice făcute bine presupun confruntarea dechisă și onestă cu o problemă și rezolvarea acestei probleme. Pe termen lung, cele mai bune relații publice sunt proba unei conștiințe sociale active.

Așa cum sugerează definițiile, rezultatul relațiilor publice trrebuie să fie comportamentul real al organizației și percepțiile publicurilor despre acest comportament.

3.2 Termeni de Referință în Definirea Relațiilor Publice

3.2.1 Organizațiile

La un prim nivel am putea defini o organizație ca un efort de grup cu scopuri definite, sarcini specificate și structuri de recompense. Dar organizațiile sunt mult mai complexe, deoarece ele afectează modul în care noi gîndim, valorile pe care le prețuim și modul nostru de comportare.

În toate definițiile și dezbaterile referitoare la relațiile publice apare termenul de organizație. Este un termen generic, care include diverse tipuri de instituții: structuri ale puterii (guvernul și ministerele, președinția, armata și poliția, puterile locale), instituții administrative, intreprinderi, firme comerciale, instituții culturale și sportive, organizații neguvernamentale, instituții din sfera educației etc.

Încercarea de definire a conceptului de organizație se lovește de numeroase dificultăți: omniprezența organizațiilor, care sunt asociate cu aproape orice activitate a omului; multitudinea formelor în care oamenii se asociază pentru îndeplinirea unor scopuri, care, la rândul lor, sunt deosebit de variate; accentuarea specializării organizațiilor, datorită diversității domeniilor lor de acțiune. Întâlnim mai multe tipuri de defniții, centrate fie pe structura, fie pe funcția, fie pe implicația psiho-socială a organizațiilor. După dicționarul de sociologie, organizațiile sunt: grupuri de oameni care își organizează și coordonează activitatea în vederea realizării unor finalități relativ clar formulate ca obiective. Utilizând o perspectivă psiho-sociologică, Mihaela Vlăsceanu consideră că o organizație reprezintă o coordonare planificată a activităților unor oameni, în scopul îndeplinirii unor țeluri comune, explicite, prin intermediul diviziunii muncii, al funcțiilor, precum și al ierarhiei autorității și responsabilității. În fine, după dicționarul coordonat de Raymond. Boudon organizațiile apar ca ansambluri umane, ordonate și ierarhizate în vederea cooperării și coordonării membrilor lor în anumite scopuri.

Organizațiile se nasc deci atunci când anumite grupuri vor să atingă obiective la care nu pot ajunge prin acțiunea lor izolată. În acest scop ele fac apel la împărțirea sarcinilor prin diviziunea muncii și la crearea unei ierarhii de responsabilități și de autoritate; membrii unei organizații se ghidează dupa un sistem de valori și după norme unanim acceptate.

Organizațiile au scopuri diferite și evoluează în medii deosebit de variate. Obiectivele pe care ele le urmăresc pot fi principale sau secundare. O întreprindere economică are ca obiectiv principal producerea de bunuri pentru piață și realizarea unui profit, dupa comercializarea lor; în mod secundar ea poate avea și rostul de a menține stabilitatea unei comunități, asigurând locuri de munca pentru membrii acesteia. Astfel, înterprinderea se integreaza în două medii diferite (mediul economic și mediul social), care, nu o dată, exercită asupra ei presiuni diferite, generatoare de conflicte, presiunile economice pot cere reduceri de personal, în timp ce presiunile sociale solicită menținerea personalului angajat.

Cunoașterea exactă a tuturor obiectivelor urmărite de o organizație este deosebit de importantă, atât pentru conducerea organizației, cât și pentru departamentul de relații publice. Specialistul în realații publice are nevoie de o perspectivă strategică bine conturată, astfel încât să poată construi o strategie proprie de comunicare, capabilă să țină seama de toate condiționările mediului. Cunoașterea faptului că organizația economică pe care o reprezintă are ca obiectiv (chiar dacă secundar) menținerea echilibrului comunității, îi va permite să elaboreze o strategie de comunicare internă, care să sensibilizeze salariații la presiunile economice și la răspunderile ce le revin pentru a menține întreprinderea competitivă, și una de comunicare externă, care să pregatească acea comunitate pentru posibilele dificultăți economice, să-i sporească încrederea în întreprindere și să creeze o anumită solidaritate comunitară în jurul întreprinderii.

În același timp, nu trebuie să uitam că persoanele care participă la viața unei organizații sunt, simultan, reprezentanți ai organizației și mediului în care se dezvoltă acea organizație. Astfel, angajații unei întreprinderi economice fac parte atât din societatea globală, cât și din diferitele comunități ale acesteia; ei aduc în organizație normele de comportament, valorile, rolurile sociale și reprezentările despre lume specifice sistemelor din care provin. În numeroase situații, toate acestea pot intra în relații tensionate cu normele, valorile, rolurile și reprezentările specifice organizației. Aceasta înseamna că, prin toate persoanele care alcătuiesc o organizație, mediul extern influențează organizația.

Dupa David Guth si Charles Marsh relațiile publice pot fi practicate în cinci tipuri diferite de organizații:

a) Agenția de relații publice, acestea sunt firme independente care prestează, pe bază de contract, activitățile de relații publice solicitate de diverse organizații;

b) Corporațiile, în interiorul marilor grupuri economice există departamente de relații publice care se ocupă de publicurile specifice ale acelei companii. În general, specialiștii în relații publice gestionează relațiile cu salariații (organizarea de evenimente, producția de newsletter, publicații de întreprindere, emisiuni radio și tv, sau site-uri web), relațiile cu presa (pregătirea de comunicate, conferințe, vizite de presă, pregătirea liderilor pentru relația cu jurnaliștii etc.), relațile cu comunitatea (menținerea contactelor cu grupurile de interes din mediul apropiat), relațiile cu clienții (pregătirea de comunicate, de evenimente, decampanii de promovare etc.), relațiile cu investitorii (pregătirea de newsletter, rapoarte anuale, de întâlniri de bilanț, informarea permanentă a investitorilor etc.), relațiile cu guvernul (producerea de broșuri, rapoarte, activitatea de lobby); cei care lucrează în aceste departamente sunt angajați ai companiei respective;

c) Structurile guvernamentale, departamentele de relații publice sunt
organizate în cadrul ministerelor, agențiilor, administrației locale; ele au misiunea de a distribui informațiile referitoare la activitatea acestor instituții și de a monitoriza reacțiile presei și starea opiniei publice; persoanele care lucrează în aceste departamente sunt angajați guvernamentali;

d) Organizații non-profit, specialiștii lucrează în universități, spitale, biserici, fundații, ONG-uri etc., având ca sarcini relațiile cu presa, cu organizațiile guvernamentale, cu donatorii (fund-raising), cu publicurile specifice;

e) Consultanții independenți de relații publice, aceștia sunt specialiștii angajați de diferite instituții pentru a îndeplini, punctual, activități de relații publice specifice.

3.3 Publicul

În nici o situație întâlnită în relațiile publice, fie că este la nivelul managementului, fie la nivelul comunicării/tactic, nu se poate lucra fără identificarea publicurilor.

Fiecare disciplină tinde să-și dezvolte propria terminologie; câteodată, același termen este folosit în moduri diferite , de către oameni care activează în domenii diferite sau care au profesii diferite. Astfel, un termen deosebit de important este cel de public, care are un înțeles foarte precis în relațiile publice. Este esențial ca un practician de relații publice să sesizeze distincția dintre un „public” și o „audiență”.

Termenul de public a însemnat, tradițional, orice grup (sau individ) care are vreo implicare într-o organizație. Publicul ar include, astfel, vecinii, clienții, angajații organizației, firmele concurente și instituțiile guvernamentale cu rol de reglementare. Publicurile și organizațiile sunt independente: acțiunile publicului au impact asupra organizației și invers. Ne-am putea imagina că „public” și „audiență” sunt sinonime. Dar ele nu sunt sinonime, iar asta chiar în punctele esențiale.

Din perspectiva relațiilor publice, termenul de audiență sugerează un grup de oameni care sunt receptorii aceva, un mesaj sau o performanță. O audiență este astfel, în mod inerent, pasivă. Dar acest lucru intră în conflict cu majoritatea programelor de relații publice, care încearcă să stimuleze o participare puternică a audienței. Pentru a ajuta la rezolvarea conflictului semantic, a apărut termenul de public, care s-a dezvoltat pentru a distinge între audiențele pasive și cele active.

În relațiile publice, termenul de public (sau audiență activă) cuprinde orice grup de oameni care sunt legați, chiar dacă destul de slab, prin interese și preocupări comune, care au consecințe asupra organizației. Cel mai bun mod de a înțelege acest lucru este să vă gândiți la diferitele publicuri din care puteți face parte ca individ.

3.3.1 Clasificarea Publicurilor

În literatura de specialitate tradițională, a relațiilor publice, publicurile sunt împărțite în două categorii: cele interne și cele externe.

Publicurile externe există în afara unei institușii. Ele nu sunt în mod direct și nici oficial parte a organizației, dar au o relație cu aceasta. Anumite publicuri externe, cum ar fi instituțiile guvernamentale cu putere de reglementare, au un impact substanțial asupra organizației.

Publicurile interne împărtășesc aceeași identitate instituțională. Ele includ conducerea, angajații și mai multe tipuri de suporteri ( investitorii, de exemplu). Ocazional, conceptul de publicuri interne este folosit, în practica relațiilor publice, pentru a se referi exclusiv la angajați, adică la muncitori.

Publicurile se diferențiază prin comportament comunicațional. Din această perspectivă se disting patru categorii de public (James E. Grunig și F. C. Repper):

Publicurile apatice, acestea sunt puțin active;

Publicurile tuturor problemelor, acestea iau parte activ la toate dezbaterile;

Publicurile unei singure probleme, acestea sunt active numai în ceea ce privește un număr limitat de teme, apropiate între ele;

Publicurile problemelor fierbinți, acestea devin active doar odată ce presa a transformat o problemă într-o chestiune de maximă actualitate.

Aceste clasificări, des folosite de specialiști, disting între publicurile direct vizate de activitatea unei organizații și cele afectate ori interesate doar indirect de aceasta. Majoritatea lucrărilor din acest domeniu vorbesc despre publicurile implicate și public. Primele reprezintă acele persoane care pot afecta sau sunt afectate de acțiunile, deciziile, politicile, practicile sau scopurile organizației. Orice departament de relații publice trebuie să inventarieze publicurile legate de organizație și să alcătuiască o ,,hartă a publicurilor implicate"; acestea vor constitui obiectivul principal al programelor de comunicare concepute de specialiștii în relații publice.

Lawrence W. Nolte (Fundamentals of Public Relations, 1974) consideră că există trei mari categorii de public: primar, secundar și special. În prima categorie intră proprietarii, salariații, consumatorii, ,,constituienții" (adică persoanele care asteaptă ca o organizație non-profit să facă ceva pentru ei) și comunitatea (adică persoanele care trăiesc în vecinatatea unei organizații și sunt afectate de aceasta în virtutea proximității lor spațiale). A doua categorie cuprinde educatorii, guvernul, furnizorii, distribuitorii și competitorii, aceste persoane și instituții sunt considerate secundare deoarece ele nu sunt permanent implicate în viața unei organizații. În sfârșit, publicul special este alcătuit din acele grupuri și organizații la care indivizii aderă în mod conștient și pentru perioade limitate de timp: este vorba fie de grupări orientate ,,spre interior", al căror scop este promovarea intereselor membrilor, fie de organisme orientate ,,spre exterior", al căror scop este promovarea unor cauze generate (democrația, protejarea mediului, sprijinirea unor categorii sociale defavorizate etc.).

După Fraser P. Seitel (The Practice of Public Relations, New York, 1992) publicurile pot fi clasificate în funcție de:

Poziția față de organizație: interne (cele care activează în interiorul organizatiei) si externe (cele care sunt plasate in afara acesteia);

Resursele pe care le pot pune la dispoziția organizației: primare (au o mare putere de a ajuta organizația), secundare (sunt mai puțin importante) și marginale (au foarte puțină influență asupra organizației);

Atitudinea față de organizație: sprijinitori, oponenți și neutri;

Prezența în organizație: tradițional (acel public care este deja legat de organizație) și viitor (acel public care va putea deveni interesat de organizație).

Jerry Hendrix (Public Relations Cases, Belmont, 1995) propune următoarea clasificare a publicurilor:

Mass-media (presa locală și națională, scrisă și audio vizuală);

Angajații (echipa de conducere, echipele manageriale de specialiști, persoane necalificate, reprezentanți sindicali, alți angajați);

Membrii (reprezentanți ai organizațiilor ierarhic superioare, consilieri, pensionari, membri onorifici);

Comunitatea (organizații comunitare, de la poliție la biserică, de la cele de tineret la cele de afaceri, plus persoane importante din aceste medii, cum ar fi educatorii,liderii locali, oficialitățile clericale, bancherii);

Instituții guvernamentale (instituții și persoane cu atribuții ministeriale,administrative, legislative etc.);

Investitorii (deținătorii de acțiuni, oamenii de afaceri cu interese legate de organizație, serviciile de analiză și statistică etc.);

Consumatorii (organizațiile și persoanele care beneficiază de activitatea organizației).

La rândul lor, David W. Guth si Charles Marsh (Public Relations: A Value-Driven Approach, Boston, 2000) consideră că din perspectiva relațiilor publice sunt relevante urmatoarele axe de clasificare:

Publicuri tradiționale și netradiționale; primele se referă la publicurile cu care organizația este familiară (salariații, investitorii, presa, clienții, autoritățile etc.), iar celelalte la acele categorii care interferează, în mod neașteptat, cu organizația (vedetele, anumite mișcări religioase etc.);

Publicurile latente, conștiente și active (clasificarea lui Grunig și Hunt),

Publicuri primare și secundare, primele afectează într-un mod direct capacitatea organizației de a-și atinge scopurile, celelalte au relații cu organizația, dar nu-i afectează actiunile;

Publicurile interne și externe;

Publicurile naționale și internaționale.

Aceiași autori consideră că specialistul în relații publice trebuie să poată raspunde la urmatoarele întrebari referitoare la publicurile organizației pe care o reprezintă:

Cât de mare este capacitatea fiecărei categorii de public de a influența eforturile organizației de a-și atinge scopurile specifice?

Care este interesul urmărit de public în relația cu organizația?

Ce valori comune împărtășește acesta cu organizația?

Care sunt liderii de opinie și factorii care influențează decizia publicului?

Care este profilul socio-demografic al publicului?

Care este opinia publicului despre organizație?

Care este opinia publicului despre problemele specifice, referitoare la organizație, aflate în dezbatere la un moment dat ?

Dincolo de aceste clasificări, care pot parea prea abstracte și generale, este extrem de important pentru orice organizație să identifice și să cunoască, cât mai corect cu putință, diferitele tipuri de public cu care interferează. Indiferent de aparatul conceptual la care aderă sau pe care îl folosesc, specialiștii în relații publice trebuie să se ocupe cu prioritate de definirea și cunoașterea publicului organizației pentru care lucrează, deoarece numai o asemenea cunoaștere le permite construirea unor mesaje diferențiate, în concordanță cu valorile, reprezentarile despre lume, așteptările și limbajul diferitelor categorii de public cu care ei și organizația lor intră în contact.

3.4 Funcția Managerială

Relațiile publice „ajută societatea să ia decizii și să funcționeze mai eficient, contribuind la înțelegerea reciprocă dintre grupuri și instituții” (Public Relations Society of America -cea mai mare asociație profesională de profil). Pentru a putea să-și atingă scopurile și să funcționeze bine organizațiile trebuie să dezvolte relații eficiente cu mediul lor, altfel spus cu diferitele categorii de public cu care interferează. Conducerile instituțiilor trebuie să cunoască și să înteleagă atitudinile și valorile acestor categorii de public. În consecință, specialiștii în relații publice acționează în calitate de consilieri ai conducerii, fiind mediatori între aceasta și publicurile interne sau externe. Din această perspectivă, funcția managerială a relațiilor publice este definită prin urmatoarele tipuri de activități:

Analizarea, interpretarea și anticiparea opiniei publice, adică a acelor atitudini și valori care ar putea influența, în bine sau în rău, activitățile organizației;

Consilierea conducerii organizației (la toate nivelurile ei) în ceea ce privește deciziile, direcțiile de acțiune, strategiile de comunicare, luând în considerare responsabilitățile sociale și civice ale organizației;

Studierea, conducerea și evaluarea permanentă a programelor de acțiune și comunicare, pentru a informa publicul și a-i permite întelegerea obiectivelor organizației;

Planificarea și implementarea acțiunilor organizației referitoare la influențarea sau schimbarea politicilor publice;

Gestionarea resurselor necesare îndeplinirii obiectivelor de mai sus: fixarea obiectivelor, planificarea, bugetarea, recrutarea și pregătirea personalului, dezvoltarea facilităților tehnice etc. (după Official Statemant of Public Relations). În concluzie, în îndeplinirea acestor sarcini manageriale, specialiștii în relații publice trebuie sa folosească o mare varietate de tehnici de comunicare și să joace un rol efectiv, atâat în interiorul organizației, cât și în relațiile dintre aceasta și mediul extern.

3.5 Comunicarea

Comunicarea este terenul de întâlnire conceptuală unde se intersectează relațiile interpersonale și inovațiile tehnologice, stimulentele politico-economice și ambițiile socio culturale, divertismentul ușor și informația serioasă, mediile ambiante locale și influențele globale, forma și conținutul, substanța și stilul.

Simplu spus, comunicarea este un proces de transmitere a informațiilor între indivizi sau între grupuri sociale. De aceea, relațiile umane pot fi numite interacțiuni comunicaționale. Astfel încât conceptul de comunicare a devenit, în epoca noastră, unul universal și larg-cuprinzător. Și asta pentru că, așa cum se afirmă, totul, dar absolut totul, comunică.

În societatea modernă, organizațiile au conceput sisteme specializate de supraveghere a mediului, pe baza cărora lansează diverse strategii de adaptare la mediu. Una dintre cele mai importante forme de manifestare a interactiunilor dintre organizație și mediu este comunicarea. Relațiile publice și structurile instituționale prin care ele se concretizează reprezintă o modalitate privilegiată a comunicării dintre organizație și mediu și, respectiv, subsistemul organizației care îndeplinește această funcție. Prin diferite tehnici de comunicare, specialistul în relații publice gestionează schimbul de informații, atât în exterior, organizație si mediu, cât și în interior, între diversele subsisteme ale organizației.

Majoritatea specialiștilor din relații publice consideră comunicarea eficientă drept cheia succesului în relațiile dintre o organizație și publicurile ei. Ei susțin că aceasta implică crearea unor fluxuri de comunicare bidirecționate, dinspre mediu spre organizație și invers, în beneficiul reciproc. O organizație trebuie să fie un bun ascultător, sensibil la neliniștile, interesele și valorile publicului, un bun comunicator, capabil să convingă publicul să îi asculte mesajele, să le înțeleagă și să accepte punctul de vedere respectiv. În esență, relațiile publice urmăresc să instituie un mediu de comunicare, reciproc benefic.

Comunicarea este ceea ce permite stabilirea unei relații între persoane, între obiecte sau între persoane și obiecte. Ea desemnează fie acțiunea de a comunica, fie rezultatul acestei actiuni. Comunicarea poate fi umană, animală, vegetală sau mecanică. Comunicarea umană poate fi verbală și non-verbală, interpersonală sau intrapersonală. La rândul ei, comunicarea interpersonală poate să fie directă (în prezență) sau mediată de un anume suport (canal, media). În această ultimă situație se distinge între comunicarea mediată. doar de un anume suport (scrisoare, telefon, stație de amplificare, Internet) și comunicarea de masă (în care alături de suportul tehnologic intervin numeroase instituți și profesioniști în comunicare).

Relațiile publice se folosesc de mai multe forme de comunicare: ele fac apel la comunicarea interpersonală (în conferințele de presă, spre exemplu), la comunicarea mediată tehnologic (scrisori) și la comunicarea de masă (comunicatele sau înregistrările video).

Comunicarea implică următoarele elemente majore: sursa (emițător), mesajul, canalul, receptorul, codul, zgomotul, feed-back-ul.

Sursa reprezintă locul unde se naște mesajul și de unde pornește el. Din punctul de vedere al relațiilor publice, cea mai importantă caracteristică a sursei este credibilitatea: o organizație care nu beneficiază de credibilitate nu va reuși să transmită mesaje eficiente. Credibilitatea depinde de o multitudine de factori precum istoria organizației, prestigiul său social, contextul comunicării, abilitățile de comunicare, poziția și reputația persoanei care transmite mesajul etc.

Mesajul constituie conținutul actului de comunicare. Calitatea mesajului depinde de cunoașterea atât a scopului urmărit de sursă, cât și a intențiilor receptorului. O campanie de relații publice va eșua daca nu se iau în calcul valorile și așteptările publicului sau daca mesajele sunt construite într-un limbaj inaccesibil acestuia.

Canalul este reprezentat de acele media prin care se transmite mesajul. Pentru specialiștii în relații publice alegerea canalului adecvat pentru anumite mesaje este un lucru vital: canalul trebuie să fie credibil și relevant pentru publicul vizat; (un ziar specializat în scandaluri nu va fi un intermediar potrivit pentru o campanie de fund-raising a unei organizații de caritate; telefonul nu este un suport adecvat pentru prezentarea bilanțului unei întreprinderi etc.).

Receptorul se referă la persoana/persoanele pentru care a fost construit mesajul și care primește/primesc acest mesaj. Din punctul de vedere al relațiilor publice, comunicarea eficientă depinde de precizarea exactă a diferitelor categorii de receptori și de adecvarea mesajelor la specificitatea acestora. Ceea ce înseamnă că alegerea canalului, sursei, codului și tipului de mesaj trebuie să se facă în raport cu grupurile de receptori vizate.

Codul reprezintă ansamblul de valori, norme, convenții comune care garantează întelegerea normală a mesajului. Din acest punct de vedere, specialiștii în relații publice trebuie să se adapteze la diferitele coduri, specifice diferitelor tipuri de public: un comunicat trebuie scris conform normelor scriiturii jurnalistice, newsletter-ul unei întreprinderi trebuie adecvat cunoștințelor salariaților, un bilanț pentru acționarii individuali trebuie să evite limbajul economic și financiar tehnicizat etc.

Feed-back-ul implică reacția receptorului (așa cum este percepută de emițător) la mesajul primit. El permite evaluarea modului în care mesajul a ajuns la receptor și a felului în care acesta l-a interpretat, deci a eficienței sau non-eficienței mesajului.

Zgomotul este constituit de acele elemente care înconjură comunicarea și care pot afecta eficiența ei. O conferință de presă poate să nu mai fie mediatizată dacă în acea zi a avut loc un eveniment neașteptat, care a ocupat spațiul sau timpul mass-media; un lider al organizației care deschide, în timpul conferinței de presă, o polemică vizând jurnaliștii, creează un zgomot care poate deforma sau obtura mesajul acelei conferințe.

Dupa Todd Hunt si James Grunig (Public Relations Techniques, 1984) de-a lungul istoriei lor relațiile publice s-au dezvoltat în cadrul mai multor modele de comunicare:

Modelul agentul de presă (press agentry/publicity): în cadrul acestui model comunicarea este realizată într-un singur sens, de la sursă către receptor, fără a se ține seamă de specificul sau așteptările publicului; scopul principal al emițătorului este acela de a controla publicul și de a-și face cât mai multă publicitate; informația este, de cele mai multe ori, incompletă și numai parțial adevărată;

Modelul informării publicului (public information): acest model își propune difuzarea către public a unor informații corecte și adevărate; în acest caz, comunicarea este unidirecționată de la sursă către receptor și nu se ține seamă de reacția publicului;

Modelul comunicării bilaterale asimetrice (two-way assymmetric): acesta este un model mai complex; comunicarea se desfășoară în două sensuri, adică de la organizație la public și de la public la organizație; astfel se ține seamă de feed-back-ul publicului, iar mesajele sunt construite, în funcție de acest răspuns, cu scopul explicit de a convinge publicul;

Modelul comunicării bilaterale simetrice (two-way simmetric): în acest model comunicarea se desfașoară tot în doua direcții (organizație-public și public-organizație), dar acum se ține seamă de reacțiile publicului nu pentru a identifica modul în care aceste reacții pot fi schimbate, ci pentru a se schimba comportamentul organizației, acest model se bazează pe înțelegerea reciprocă și conduce la rezolvarea eventualelor conflicte prin comunicare.

Fiecare organizație are o personalitate distinctă și se dezvoltă într-un mediu specific. Autorii amintiți arată că alegerea unui tip anume de model depinde de factori multipli; între aceștia, ei amintesc dimensiunea organizației, precum și istoria și cultura acesteia. Astfel, în organizațiile mici, cu puțini membri și cu mai puține probleme, specialiștii în relațiile publice tind să fie mai mult tehnicieni ai comunicării decât consilieri: ei se ocupă mai ales de redactarea de comunicate sau de broșuri; în schimb, în organizațiile care au o experiență mare în confruntarea cu crizele, relațiile publice sunt strâns lagate de nivelurile înalte ale conducerii, iar relaționiștii acționează mai ales în calitate de consilieri.

După Scott Cutlip, Alien Center și Glenn Broom (Efective Public Relations, 1994) succesul programelor de comunicare din relațiile publice este determinat de ,,cei 7 C". În acest model, fiecare factor definește o anumită calitate a actelor de comunicare: credibilitatea, încrederea receptorului în competența și prestigiul emițătorului; contextul, corelația dintre mesajele programului de comunicare și realitățile din mediul înconjurător; conținutul mesajelor, capacitatea mesajelor de a fi semnificative, relevante și în consens cu valorile publicului vizat; claritatea, calitatea mesajelor de a prezenta în mod simplu și accesibil ideile , temele, obiectivele, avantajele programului respectiv; continuitatea și consistența, caracterul permanent, repetitiv chiar al mesajelor, caracterul consecvent al programelor de comunicare; canalul, folosirea canalelor de comunicare familiare publicului, canale care beneficiază de încrederea acestuia; capacitatea audienței, modul în care programele de comunicare țin seamă de resursele, obișnuințele, nivelul cultural, disponibilitatea audienței în raport cu intențiile și conținutul mesajelor transmise.

CAPITOLUL IV

4. Libertatea de Exprimare, Drept Fundamental al Cetățeanului în Relațiile Publice

4.1 Libertatea de Exprimare în Cadrul Constituției României

Potrivit dreptului european convențional și jurisprudențial al drepturilor omului, libertatea de exprimare constituie un element esențial al unei societăți democratice.

Libertatea de exprimare reprezintă modalitatea prin care omul își poate exprima prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public , gândurile , opiniile, credințele religioase și creațiile spirituale de orice fel.

Astfel cum este reglementată constituțional, prin articolul 30, libertatea de exprimare este o libertate cu un conținut complex. Văzută în complexitatea conținutului său juridic, libertatea de exprimare este una dintre cele mai vechi libertăți cetățenești, o libertate de tradiție, cunoscută fie sub această denumire fie sub denumirile sale: libertatea cuvântului, libertatea presei.

Expresia de libertatea de exprimare este desigur mai semnificativă, mai cuprinzătoare.

Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

Cenzura de orice fel este interzisă.

Libertatea presei implică și libertatea de a înființa publicații.

Nici o publicație nu poate fi suprimată.

Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligația de a face publică sursa finanțării.

Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoaneiși nici dreptul la propria imagine.

Sunt interzise de lege defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă religioasă, incitareala discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.

Răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștință publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului radio sau de televiziune, în condițiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.

Constituția de finește ce anume se poate exprima liber și prin ce forme și mijloace se poate realiza un asemenea lucru.

Astfel gândurile, credințele religioase, creațiile spirituale de orice fel intră în circuitul juridic, numai dacă sunt exteriorizate, comunicate, exprimate. Aceasta pentru simplul motiv că atâta timp caât rămân în universul spiritual interior al omului, ele nu pot fi cunoscute de alții, de către ceilalți, gândirea umană rămânând încă un domeniu protejat natural de indiscreția semenilor.

Putem observa că pot fi exprimate liber, gândurile, opiniile, credințele și creațiile de orice fel. Această formulare largă exprimă atât domeniul reglementat cât și imposibilitatea nominalizării prin Constituție a tuturor creațiilor spirituale pe care mintea iscoditoare a omului le poate imagina și realiza, fantezia umană fiind nemăsurată și imprevizibilă. De aceea, prin formularea „creații de orice fel” textul constituțional reușește să fie eficient și cuprinzător.

Cât privește formele și mijloacele de exprimare formularea constituțională este de asemenea cuprinzătoare, acestea fiind: viu grai, scrisul, imaginile, sunetele, alte mijloacede comunicare în public.

Libera exprimare, ca libertate fundamentală cetățenească trebuie realizată în public. Exprimarea în public este definitorie pentru conținutul juridic al acestei libertăți, termenul public fiind desigur cel definit prin legi. Am menționa astfel că articolul 152 din Codul penal definește ce înseamnă, în sensul legii penale, o faptă săvârșită în public.

Exprimarea gândurilor, opiniilor, credințelor, posibilitatea de a crea și de a exprima creațiile de orice fel, în istoria lor ca drepturi umane au dus la formularea a trei mari reguli: libertatea de exprimare; interzicerea cenzurii; responsabilitatea. Aceste reguli au avut o istorie aparte, forța libertății de exprimare (mai ales libertatea presei) fiind din păcate deseori contracarată nu prin inteligență, ci prin cenzură severă și răspundere exagerată.

Constituția României interzice cenzura de orice. Este o prevedere constituțională decisivă pentru libertatea de exprimare. De asemenea, este interzisă suprimarea publicațiilor. Suprimarea unei publicații, ca sancțiune, este o sancțiune exagerată, ea vine, prin duritatea sa, în conflict cu ideea de respect a libertăților umane.

Față de articolul 25 din Constituția României din anul 1923, Constituția actuală nu interzice și suspendarea publicațiilor. Suspendarea unei publicații nu este o sancțiune atât de severă ca suprimarea. Faptul că prin Constituție ea nu este explicit interzisă, nu poate fi interpretat în sensul că ea va trebui să figureze în lege (legea presei de exemplu). Legiuitorul va aprecia dacă o asemenea sancțiune trebuie să figureze sau nu între sancțiunile ce se pot aplica în domeniul presei.

Libertatea de exprimare ridică și probleme de ordin material fapt ce explică prezența unor asemenea dispoziții în articolul 30 din Constituție. Libertatea de exprimare are, așa cum am mai arătat, un conținut complex care cuprinde, pe de o parte, un aspect spiritual și pe de altă parte, un aspect material. Aspectul material care privește de fapt toate libertățile de opinie are o importanță aparte pentru libertatea presei, știut fiind că aceasta nu se poate realiza în afara unor existenței unor tipografii, edituri, stocuri de hârtie, mijloace de difuzare etc. De aceea prin Constituție se arată că libertatea presei implică și libertatea de a înființa publicații. De aici rezultă permisiunea înființării și gestionării unor asemenea structuri care să asigure baza materială necesară. Pentru a garanta libertatea de exprimare, se permite legii să poată impune mijloacelor de comunicare în masă, obligația de a face publică sursa finanțării.

Această prevedere constituțională se interpretează ca o garanție a acestei libertăți și mai ales a responsabilității atât de necesare în acest domeniu.

Libertatea de exprimare permite cetățenilor (de altfel oricui, în general) de a participa la viața politică, socială și culturală, manifestîndu-și public gândurile, opiniile, credințele, etc. Dar această libertate de exprimare nu poate fi absolută (o libertate absolută se transformă în contrariul său) și ca atare este supusă unor coordonate juridice (limite). Aceste coordonate juridice trebuie să fie însă expres prevăzute de lege și necesare ocrotirii unor valori politice, economice, sociale, umane. Sub acest aspect este interesant de remarcat că Pactul internațional privitor la drepturile civile și politice prin articolul 19 alineat 3 stabilește că exercițiul libertății de exprimare comportă îndatoriri speciale și responsabilități speciale și că poate fi supusă anumitor restricții care trebuie să fie expres stabilite prin lege și sunt necesare: respectului drepturilor sau reputației altora; salvagardării siguranței naționale, ordinii publice, sănătății sau moralității publice. Tot acest Pact, prin articolul 20, stabilește că legile trebuie să interzică: propaganda în favoarea războiului; apelarea la ură națională, rasilaă sau religioasă care constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau la violență. Rezultă, fără putință de tăgadă, că existența unor limitări în acest domeniu este deja consacrată, pentru a se preîntâmpina abuzul în exercițiul libertății de exprimare.

Într-o asemenea viziune juridică, dispozițiile constituționale interzic acele exprimări care urmăresc: prejudicierea demnității, onoarei, vieții particulare a persoanei și dreptul său la propria imagine; defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică; manifestări obscene, contrare bunelor moravuri. Din aceasta rezultă ideea de protecție constituțională a unor importante valori umane, statale, publice.

Existența unor coordonate juridice înlăuntrul cărora trebuie să se exercite libertatea de exprimare implică și răspunderea juridică pentru depășirea acestor limite, altfel spus pentru abuzul în exercitarea acestei libertăți așa de importante. De aceea articolul 30 stabilește formele răspunderii și subiectele răspunderii. Astfel, prin alineatul 8 ca forme ale răspunderii sunt stabilite explicit două și anume răspunderea civilă și răspunderea penală.

Cât privește răspunderea civilă textul constituțional stabilește că ea revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii. Prin exprimarea „în condițiile legii” se dă legiuitorului misiunea de a stabili în detaliu condițiile stabilirii răspunderii, dimensiunile acesteia, repartizarea răspunderii civile, pe cei răspunzători.

Cât privește ordinea în care se răspunde ea este cea stabilită expres prin textul constituțional, acesta urmărind de fapt să asigure responsabilitatea necesară într-un domeniu atât de important.

4.2 Libertatea de Exprimare în Cadrul Internațional

Libertatea de exprimare și corolarul său dreptul la informație sunt esențiale în exercitarea profesiei de jurnalist, comunicator sau relaționist și îndeplinirea misiunii sociale a mass-media într-un stat democratic.

Drept fundamental și, totodată, piatra unghiulară a tuturor libertăților pe care Națiunile Unite le protejează (v. Rezoluția nr. 59 (1) 14 decembrie 1946 a Adunării Generale a ONU), libertatea informației reprezintă un concept complex, cu un înțeles mai larg decât cel tradițional al libertății presei pe care îl cuprinde, alături de libertatea de gândire și a cuvântului.

Mai mult decât agregatul acestor principii anterioare, conceptul care s-a adoptat după cel de-al doilea război mondial „acoperă”, de asemenea, noile mijloace de informare audio vizuale și interesele consumatorilor de știri, dreptul fiecărei persoane de a fi informată și de a exprima opinii liberă de constrângeri.

În absența unei definiții cu valoare juridică unanim acceptată pe plan internațional, se constată o predilecție pentru folosirea în același sens a termenului de libertate de exprimare, care prin modul de reglementare include în unul și același articol și dreptul la informație.

Dacă din punct de vedere legal. Libertatea de exprimare și dreptul la informație, indisolubil legate, sunt drepturi fundamentale ale oricărei persoane și nu un privilegiu rezervat în exclusivitate jurnaliștilor, nu este mai puțin adevărat că aceste drepturi fundamentale legitimează și protejează prin excelență activitatea lor profesională de culegere și difuzare a opiniilor și informațiilor în beneficiul publicului.

Constituția României, adoptată în 1991 și revizuită în 2003, a pus accentul pe receptarea reglementărilor internaționaleîn dreptul intern.

Pentru stabilirea catalogului și conținutului libertăților și drepturilor, inclusiv a libertății de exprimare și a dreptului la informație, consfințite prin Constituția în vigoare, Adunarea Constituantă a realziat o selecție valorică bazată pe exprimarea declarațiilor, pactelor și convențiilor internaționale, a constituțiilor democratice din România, a dispozițiilor similare din constituțiile unor state de tradiție democratică, precum și a realităților și, mai ales, a perspectivelor drepturilor omului pe plan intern și internațional.

Mai mult, potrivit articolului 11 din Constituția României, articolul se referă la raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern, „statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună credință obligațiile ce îi revin din tratetele la care este parte” (1), iar „tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii fac parte din dreptul intern” (2).

Subsumându-se prevederilor din Titlul întâi, articolul 11, articolul 20 din Titlul al doilea stabilește că dispozițiile constituționale privitoare la drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația universală a drepturilor omului, cu pactele și cu tratatele la care România este parte; de altfel, în domeniul drepturilor omului, Constituția merge mai departe, acordând prioritate dreptului internațional în cazul neconcordanțelor cu dreptul intern.

În consecință, toate prevederile internaționale care garantează libertatea de exprimare și de informare sunt incorporate de drept în sistemul românesc și au prioritate în fața legislației naționale în caz de „conflict legislativ”.

S-a creat astfel cadrul constituțional pentru valorificarea tuturor reglementărilor internaționale privind drepturile omului cuprinse în convențiile și tratatele la care România este parte, precum și cele viitoare pe care România le va ratifica sau la care va adera.

Declarația universală a drepturilor omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948, document solemn ce stă la baza întregului sistem al drepturilor și libertăților edificat după cel de-al doilea război mondial prevede la articolul 19 „Orice om are dreptul la libertatea opiniilor și a exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum și libertata de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei prin orice mijloace și independent de frontierele de stat”.

Instrument internațional cu forță juridică obligatorie pentru statele părți, Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, adoptat de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite în anul 1966, intrat în vigoare zece ani mai târziu, ratificat de România la 30 septembrie 1974, reglementează în articolul 19, în simetrie cu Declarația, ale cărei prevederi le reiterează, libertatea de opinie și libertatea de exprimare în paragrafe distincte.

Dacă libertatea de opinie, asimilată libertății de gândire, este absolută (para. 1), libertatea de exprimare (para. 2) este un drept civil a cărui exercitare poate fi supusă unor limitări care trebuie însă să fie stabilite în mod expres prin lege și care sunt necesare pentru:

Respectarea drepturilor și libertăților altora;

Apărarea securității naționale, ordinii publice, sănătății și moralității publice (para. 3).

Pe plan regional european, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adoptată la 4 noiembrie 1950, la mau puțin de doi ani după Declarația universală a drepturilor omului, înscrie între drepturile civile și politice pe care le consacră, libertatea de exprimare.

Conform articolului 10 alineatul 1 al Convenției „Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere”. Acest articol „nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare”.

Alineatul al doilea enumera limitativ excepțiile restrictive legitime în exercițiul acestei libertăți fundamentale și anume „formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății, sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești”.

Articolul 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului servește drept cadru pentru legislația asupra media și informației în Europa, atât în sfera Consiliului Europei cât și a Uniunii Europene.

Cele patru nivele la care se situează aplicarea și interpretarea articolului 10 sunt următoarele: nivelul statelor membre, nivelul Curții Drepturilor Omului de la Strasbourg, nivelul politic al Consiliului Europei și nivelul dreptului comunitar și jurisdicției Curții de Justiție din Luxembourg, care interpretează articolul 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului în ordinea juridică a Comunității Europene.

Libertatea de exprimare și de informare fără ingerința autorităților publice și fără a lua în considerare frontierele, garantată prin articolul 10 al Convenției, reprezintă un pilon important al democrației și totodată un factor de progres al acesteia.

Remarcăm, de asemenea, că articolul 10 nu este doar baza legislației ce dispune pentru viitor, de lege derenda, în materie de informație și media în cadrul Consiliului Europei, ci și un instrument juridic cu forță de constrângere de lege lata pentru statele membre, între care din 1993 se află și România, care a ratificat în 1994 Convenția Europeană și protocoalele sale adiționale.

Nefiind asemenea libertăți de gândire un drept absolut, libertatea de exprimare poate fi și este supusă unor restricții. Problema cheie este în ce cadru, în ce condiții și în ce măsură acestea sunt justificate.

Pentru a fi legală, ingerința autorităților publice:

Trebuie să figureze pe lista completă și exahustivă a restricțiilor articolului 10 alineatul (2), listă care trebuie interpretată într-o manieră restrictivă;

Să fie prevăzută de lege și formulată în temei clari și preciși;

Să fie necesară într-o societate democratică și să răspundă unei nevoi sociale imperioase;

Să fie proporțională cu scopul urmărit.

Analiza jurisprudenței evidențiază criteriul necesității drept criteriu decisiv pentru stabilirea legitimității restricțiilor și sancțiunilor în materie.

Curtea Europeană „își axează deciziile sale pe justificarea nevoii sociale imperioase a restricțiilor sancțiunilor sau limitărilor în cauză. În schimb, condiția conform căreia aceste restricții trebuie să fie prevăzute de lege și să se bazeze pe un scop legitim nu a avut până în prezent un impact decisiv în practica jurisprudenței Comisiei și a Curții”.

În multe decizii privind admisibilitatea s-a recunoscut statului o marjă largă de apreciere, estimându-se că sancțiunea sau restrângerea în litigiu era „necesară într-o societate democratică” și proporțională cu scopul legitim urmărit.

Totodată analiza jurisprudenței arată că necesitatea nu este un criteriu aplicabil într-o manieră absolută, ci obligă la luarea în considerare a unor factori diverși, între care natura opiniilor sau informațiilor în cauză, contextul politic sau social, persoanele implicate, tipul de media, publicul vizat.

Din această perspectivă ar trebui privită diferența de tratament pe care articolul 10 p.1, o face între presa scrisă pe de o parte, radio și televiziune pe de altă parte, lăsând statelor facultatea de asupune întreprinderile de radiodifuziune, cinematografie și televiziune unui regim de autorizare. Motivul deseori invocat, constă în impactul lor deosebit aasupra vieții sociale, în general al opiniei publice în special.

Capitolul V

5. Respectarea Dreptului la Libera Exprimare

5.1 CEDO – Cauza Cornelia Popa împotriva României, Cererea nr. 17.437/03.

Hotărârea CEDO din 29 martie 2011, fiind definitivă la 29 iunie 2011 a fost publicată în Monitorul Oficial 13/2012 din 6 ianuarie 2012, în cauza Cornelia Popa împotriva României prin care Instanța Europeană a Drepturilor Omului a condamnat Statul român pentru încălcarea art. 10 din Convenție, articol care se referă la Libertatea de exprimare.

Reclamanta Cornelia Popa s-a născut în 1976 și locuiește în Constanța. În cadrul unui litigiu de dreptul muncii privind concedierea unei angajate de către o societate comercială, la 25 ianuarie 2001, Judecătoria Constanța a pronunțat o hotărâre favorabilă angajatei. Completul de judecată al respectivei instanțe îl includea pe judecătorul C.C. Litigiul s-a încheiat prin Hotărârea din 31 august 2001, Tribunalul Constanța reformând integral hotărârea judecătoriei și respingând în mod definitiv recursul angajatei.

Reclamanta, ziarist la cotidianul „Independentul”, a asistat la proces. În decursul desfășurării procesului și înainte de pronunțarea hotărârii Tribunalului Constanța, aceasta a luat cunoștință de un comunicat de presă publicat la 2 aprilie 2001 de Curtea de Apel Constanța și Tribunalul Constanța cu privire la, printre altele, cercetarea disciplinară la adresa judecătorului C.C. Comunicatul prevedea următoarele în părțile relevante: În urma unei cercetări disciplinare având ca obiect activitatea judecătorului C.C. și (…) din cadrul Judecătoriei Constanța (…) concluziile au fost trimise Inspecției Judiciare din cadrul Ministerului Justiției în vederea continuării cercetării respective conform legii (…)”.

La 28 mai 2001, reclamanta a publicat un articol împreuna cu o fotografie a judecătorului C.C. în cotidianul „Independentul”. Articolul avea urmatorul text: „Judecatorul C.C. recidivează cu sentințe stupefiante: D.S. care asigura gestiunea în cadrul societății C. SA ar trebui să plăteasca contravaloarea a 16 tone de motorină lipsă, adică aproximativ 47 milioane de lei acum 4 ani. Chiar dacă setul de probe examinate erau favorabile societății SA, judecătorul C.C. a pronunțat o hotărâre aberantă: C.C. obligă societatea C. să reintegreze angajatul și să îi plătească despăgubiri substanțiale. Magistratul C.C., cunoscut grație deciziilor surprinzătoare a atras atenția Consiliului Superior al Magistraturii. În 1997, Judecătoria Constanța a fost sesizată de SC C. SA cu un litigiu de muncă formulat împotriva D.S. Aceasta din urmă a fost angajată ca gestionar în cadrul benzinăriei. La 14 mai 1997, președintele-director general al societății, după ce a dispus un inventar asupra mărfurilor din gestiunea D.S. a constatat o lipsă de 16 tone de motorină, în valoare de aproximativ 47 milioane de lei. Considerând că este vorba despre o gravă nerespectare a atribuțiilor profesionale, direcția societății a decis concedierea lui D.S. Așa cum reiese din afirmațiile părților la litigiu, precum și din examinarea probelor, instanța a hotărât că, în speță, cererea privind prejudiciul material s-a aflat la originea concedierii. Lipsa mărfii a fost constatată în perioada în care D.S. asigura gestiunea, anterior acestei perioade nemaifăcându-se nicio constatare de acest tip. Conform rezultatelor expertizei contabile, prejudiciul s-ar fi produs în perioada 30 aprilie – 14 mai 1997, experții considerând totuși ca era prea mare cantitatea de motorină lipsă în raport cu eventualele posibilități de sustragere. După audiere, D.S. a recunoscut că nu a raportat în mod real stocurile zilnice de carburanți. S-a dovedit că, la 8 mai, D.S. a solicitat un împrumut de carburanți din partea societății pentru a acoperi cantitatea de carburant lipsă. Lipsa de carburant evidențiată în gestiunea societății a fost recunoscută de D.S. în timpul cercetării administrative, care a indicat totuși că, pentru a acoperi pierderea, aceasta trebuia să își vândă apartamentul. Apartamentul a fost vândut, însa prejudiciul cauzat societății nu a fost acoperit. Deși existau probe concludente care atestau culpabilitatea lui D.S. pentru lipsa celor 16 tone de motorină, în valoare de aproximativ 47 milioane de lei, judecătorul C.C. a hotărât, în mod stupefiant, că decizia de concediere era ilegală și a anulat-o, pentru ca stupefacția să fie la culme. C.C. a obligat conducerea societății C. SA să o reintegreze pe D.S. în funcția avută și să îi plătească despăgubiri pentru perioada în care aceasta nu și-a încasat salariul. Acelasi judecator i-a dispus lui H.O., președintele-director general al societății C. SA. să îi plătească lui D.S. drepturile salariale pentru perioada care s-a scurs între data concedierii și reintegrarea efectivă în postul său”.

La 11 iunie 2001 judecatorul C.C. a depus plângere penală pentru calomnie împotriva reclamantei și a cotidianului. Acesta susținea că titlul articolului în litigiu, precum și publicarea fotografiei sale îi aduceau atingere dreptului la respectarea reputației sale în calitate de magistrat. În opinia sa, faptul că reclamanta a prezentat într-un mod tendențios faptele procedurii, făcând referire la capacitățile profesionale ale judecătorului C.C., la subiectiva interpretare și apreciere a probelor de către aceasta, a expus-o disprețului public, afectându-i astfel demnitatea. C.C. s-a constituit parte civilă pentru o sumă de 100.000.000 lei (ROL), aproximativ 3.850 euro.

La termenul din 8 ianuarie 2002, ziarul, în calitate de parte responsabilă civilmente, a solicitat Judecătoriei Constanța să depună la dosarul cauzei comunicatul de presă din 2 aprilie 2001 al Curții de Apel Constanța. Instanța a respins proba respectivă ca irelevantă, neconcludentă și inutilă.

Prin Hotărârea din 10 septembrie 2003, Judecătoria Constanța a condamnat reclamanta la plata unei amenzi penale de 6.000.000 lei, aproximativ 200 euro pentru calomnie. Totodată, instanța a condamnat reclamanta în solidar cu ziarul la plata unei despăgubiri de 100.000.000 lei, aproximativ 3.850 euro pentru prejudiciul moral suportat de partea civilă. În fine, reclamanta și ziarul au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 12 euro. Instanța a hotărât că articolul în cauză depășise limitele obligațiilor de informare într-o societate democratică, transmițând un mesaj precis, respectiv reproșuri la adresa judecătorului C.C. cu privire la nerespectarea legii și a obligațiilor profesionale. Potrivit instanței Judecătoriei Constanța, articolul în cauză constituia o atingere nu numai la adresa magistratilor, ci și a încrederii cetățenilor în justiție.

Reclamanta a introdus recurs împotriva hotărârii, susținând, între altele, că afirmațiile făcute la publicarea articolului au fost confirmate la 31 august 2001 prin Hotărîrea Tribunalului Constanța, care modifică integral hotărârea judecătoriei. În fața Tribunalului Constanța reclamanta a afirmat că publicarea articolului său avea ca obiectiv apărarea bunei funcționări a justiției, prin denunțarea faptelor care aduceau atingere normelor deontologiei profesionale și a deciziilor judecătorești bizare. Reclamanta s-a plâns de refuzul judecătoriei de a-i permite să facă proba verității afirmațiilor sale și a invocat respingerea de către instanță a probei constând în comunicatul de presă care ridica îndoieli cu privire la obligațiile profesionale ale judecătorului C.C. Reclamanta denunța condamnarea sa pe motivul atingerii „reputației magistraților” în general, fără ca judecătoria să fi examinat temeinicia afirmațiilor ei.

Prin încheierea din 17 mai 2002, Curtea Supremă de Justiție, sesizată cu o cerere formulată de partea responsabilă civilmente, a decis strămutarea cauzei în fața unei alte instanțe de același grad, respectiv Tribunalul Galați. Prin Hotărârea din 28 octombrie 2002, Tribunalul Galați a admis parțial recursul reclamantei și a modificat hotărârea judecătoriei, reducând valoarea despăgubirii acordate cu titlu de prejudiciu moral la 60.000.000 lei, aproximativ 1.920 euro. Instanța a menținut restul dispozițiilor hotărârii. Instanța a hotărât că reclamanta adusese o gravă atingere dreptului la respectarea reputației judecătorului C.C., mai ales în virtutea statutului său de magistrat. Considerând că reclamanta recunoscuse și regretase situația în cauză și ținând seamă de resursele materiale limitate de care aceasta dispunea, instanța a decis că se impunea o reducere a despăgubirii acordate pentru prejudiciul moral.

Așa cum reiese din copia unei scrisori din 16 mai 2003 trimise de Judecătoria Constanța Poliției Municipiului Constanța, amenda penala de 6.000.000 lei a facut obiectul unei grațieri prezidențiale.

Reclamanta susține că faptul că a fost condamnată penal și civil, prin Hotărârea din 28 octombrie 2002 a Tribunalului Galați, a adus atingere dreptului său la libertatea de exprimare garantat de art. 10 din Convenție. Aceasta consideră că articolul în litigiu se baza pe informații factuale corecte și necontestate și că exprima opinia sa privind lipsa de imparțialitate a judecătorului C.C. în opinia sa. Termenul cel mai dur folosit în articol era „stupefiant”, expresie utilizată pentru a caracteriza hotărârea judecătorească pronunțată în cauză privind conflictul de muncă, obiectul articolului său de presă. Reclamanta afirma că a prezentat cauza în mod corect, fără nicio intentie calomnioasă, exclusiv în scopul de a informa publicul despre o problemă de ordin general, respectiv funcționarea justiției. Pe lângă motivarea discutabilă a deciziilor interne, reclamanta susține că la redactarea articolului s-a bazat pe existența comunicatului de presă al Curții de Apel Constanța, care menționa o cercetare disciplinară având ca obiect activitatea profesională a judecătorului C.C.

Reclamanta consideră că sancțiunea și înscrierea condamnării penale în cazierul judiciar erau disproporționate în raport cu faptele imputate. În fine, reclamanta susține că grațierea prezidențială a avut caracter condiționat, întrucât, conform dreptului intern, timp de 3 ani de la pronunțarea Hotărârii din 28 octombrie 2002, măsura putea fi revocată.

Curtea consideră că pronunțarea condamnării în litigiu se analizează ca o ingerință în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare de către reclamantă. O asemenea ingerință încalcă art. 10 din Convenție, cu excepția cazului în care este prevazută de lege, urmărește unul sau mai multe dintre scopurile legitime prevăzute la art. 10 secțiunea 2 și este „necesară într-o societate democratică”, pentru îndeplinirea acestora.

Curtea observă pentru început că părțile nu contestă faptul că respectiva condamnare a reclamantei era prevazută de lege, în speță de dispozițiile relevante din Codul penal și Codul civil, și că urmarea un scop legitim, respectiv protecția reputației altei persoane, în sensul art. 10 secțiunea 2 din Convenție.

Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile primordiale ale evoluției sale și ale dezvoltării fiecărei persoane. Sub rezerva art. 10 secțiunea 2. aceasta este valabilă nu numai pentru „informațiile” sau „ideile” acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru cele care lovesc, șochează sau neliniștesc: aceasta este dorinta pluralismului, toleranței și mentalității deschise, fără de care nu există „societate democratică”, în forma consacrată la art. 10, aceasta este însoțită de excepții care necesită totuși o interpretare strictă, iar necesitatea de a o restrânge trebuie să fie stabilită în mod convingător.

În sensul art. 10 secțiunea 2, adjectivul „necesar” implică o „nevoie socială imperioasă”. Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a hotărî cu privire la existența unei asemenea nevoi, însa aceasta este dublată de un control european asupra atât a legislației, cât și a deciziilor prin care este aplicată, chiar și atunci când sunt emise de o jurisdicție independentă. Prin urmare. Curtea are competența de a se pronunța în ultima instanță cu privire la aspectul dacă o restricție este compatibilă cu libertatea de exprimare protejată de art. 10.

Curtea a subliniat în numeroase rânduri rolul esențial pe care îl joacă presa într-o societate democratică: deși presa nu trebuie să depășească anumite limite, privind în special protecția reputației și a drepturilor altora, cu toate acestea îi revine sarcina de a comunica, cu respectarea obligațiilor și responsabilităților sale, informații și idei despre toate problemele de interes general, inclusiv cele care se referă la funcționarea puterii judecătorești. Desigur, acțiunea instanțelor, care sunt garante ale justiției și care au o misiune fundamentală într-un stat de drept, au nevoie de încrederea publicului. Astfel, este necesară protejarea acesteia împotriva atacurilor lipsite de temei, mai ales urmare a calității de magistrat a victimei. Referitor la magistrați, Curtea reamintește că, deși nu este adevărat că aceștia se expun în mod conștient unui control atent al faptelor și gesturilor lor precum oamenii politici și că ar trebui tratați prin urmare la egalitate cu aceștia din urmă atunci când este vorba despre critici la adresa comportamentului lor, nu este mai puțin adevărat că limitele criticii admisibile sunt mai mari pentru funcționari atunci când își exercită atribuțiile oficiale, precum in speta, decat in cazul persoanelor fizice. Astfel, persoana in cauza, aparținând „instituțiilor fundamentale ale statului”, putea face, în această calitate, obiectul unor critici personale în limite „acceptabile”, nu numai în mod teoretic și general.

Curtea observă că analiza articolului în litigiu facută de cele două instanțe se axează pe afirmații considerate calomnioase, fără ca acestea să fie totuși repuse în contextul lor în cadrul raționamentului. În absența unei analize critice și circumstanțiale a articolului în litigiu, această metodă nu permite identificarea cu suficientă certitudine a motivelor care au condus la sancțiunea penală. Pe de altă parte, respingerea de către Tribunalul Galati a beneficiului bunei-credințe pentru reclamantă, pe motiv că victima era un magistrat, constituie o abordare prea formală a interpretării articolului în cauză. Simpla mentiune a „atingerii (…) încrederii cetățenilor în justiție” nu este suficientă pentru a fundamenta condamnarea reclamantei pentru calomnie.

(…)

PENTRU ACESTE MOTIVE

În unanimitate

CURTEA

1. Declară cererea admisibilă în ceea ce privește capetele de cerere întemeiate pe art. 10 și art. 6 secțiunea 1 cu privire la imposibilitatea reclamantei de a face proba verității și inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere:

2. Hotărăște că a fost încălcat art. 10 din Convenție:

3. Hotărăște că nu este necesar să examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 6 secțiunea 1 din Convenție cu privire la imposibilitatea reclamantei de a face proba verității:

4. Hotărăște:

a) Că statul pârât trebuie să îi plătească reclamantei, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 secțiunea 2 din Convenție, următoarele sume, care urmează să fie convertite în moneda națională a statului pârât la cursul de schimb aplicabil la data plății:

(i) 7.000 euro plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciu moral, sumă ce va fi plătită reclamantei:

(ii) 4.110 euro pentru cheltuielile de judecată efectuate pentru procedura din fața Curții, sumă ce se va plăti direct lui D.M., care a reprezentat-o pe reclamanta în calitate de avocat:

b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrala Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu 3 puncte procentuale:

5. Respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.

5.2 Concluzii:

Reclamanta, în calitatea sa de profesie ziarist, a publicat în cotidianul „Independentul”, un articol de presă în care a criticat soluția pronunțată de un judecător aparținând Judecătoriei Constanța, într-un litigiu de muncă. Judecătorul vizat a depus astfel plângere penală pentru calomnie împotriva reclamantei și a cotidianului respectiv, pe motiv că a fost adusă atingere dreptului său la respectarea reputației, în calitate de magistrat.

Așadar Judecătoria Constanța a constatat că afirmațiile din articolul în litigiu erau calomnioase, constituind „învinuiri” la adresa magistratului. Tribunalul Galați a confirmat în recurs acest raționament, considerând că s-a adus atingere reputației judecătorului. Tribunalul a confirmat astfel constatarea Judecătoriei Constanța, potrivit căreia articolul în cauză reprezenta o „atingere nu numai la adresa magistraților, ci și a increderii în justiție”. Înstanțele interne i-au reproșat jurnalistei că „depășise limitele obligațiilor de informare” formulând „reproșuri la adresa judecătorului C.C. cu privire la nerespectarea legii și a obligațiilor profesionale.

Astfel reclamanta a acționat în continuare la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului unde își revendică dreptul.

Referințe la atingerea adusă Libertății de exprimare:

Curtea reamintește că în exercitarea libertății de exprimare, protecția oferită de art. 10 din Convenție persoanelor care se implică într-o dezbatere publică este subordonată condiției ca partea interesată să acționeze cu bună-credință, astfel încât să ofere informații exacte și demne de încredere. Cu toate acestea, acestor persoane le este permis să recurgă la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare.

În speță, examinând afirmațiile în litigiu prin prisma întregului articol publicat de reclamantă, se constată o îmbinare între judecăți de valoare și anumite elemente cu caracter faptic.

Curtea observă că la originea criticii cu caracter profesional la adresa judecătorului C.C. se află comunicatul de presă din 2 aprilie 2001 al Curții de Apel și al Tribunalului Constanța, care anunța o cercetare disciplinară privind activitatea profesională a judecătorului. În acest context, Curtea consideră că reclamanta a acționat cu bună-credință, scopul articolului fiind de a informa publicul despre un subiect de interes general.

Curtea observă, de asemenea, că, potrivit legislației interne cu privire la calomnie, persoana acuzată trebuie să poată recurge la proba verității pentru a se apara. Curtea remarcă astfel că singura probă acceptată de Judecătoria Constanța era constituită din deciziile interne pronunțate în litigiul de dreptul muncii dintre un terț și o societate comercială. Astfel, atât Tribunalul Constanța, cât și Tribunalul Galați au refuzat să includă în dosar și să examineze comunicatul de presă din 2 aprilie 2001. Ori, era vorba tocmai despre un mijloc de probă de care reclamanta intenționa să se folosească în apărarea sa și a cărui relevanță ca dovadă și temei faptic al afirmațiilor care îl puneau în discuție pe judecătorul C.C. nu putea fi exclusă.

Pe de altă parte, deși reclamanta nu a putut dovedi în fața instanțelor interne că afirmațiile sale aveau un temei faptic suficient, Curtea observă că aceasta s-a implicat activ în procesul său, s-a oferit mereu să facă proba verității afirmațiilor sale, iar comportamentul său examinat în general demonstrează că a acționat cu bună-credință, convinsă de existența unei probleme de deontologie profesională a judecătorului.

În acest context, expresiile folosite de reclamantă în articolul său cu privire la judecătorul C.C. nu pot fi considerate, potrivit Curții, drept afirmații în mod deliberat calomnioase, ci drept echivalentul unei libertăți jurnalistice ce include și posibilă recurgere la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare.

Pentru aceste motive, Curtea consideră că faptul că reclamanta a fost găsită vinovată de calomnie nu corespundea niciunei „nevoi sociale imperioase”, una dintre condițiile principale pentru justificarea necesității unei ingerințe asupra libertății de exprimare într-o societate democratica. Nici faptul că amenda penala a reclamantei ar fi facut obiectul unei grațieri prezidențiale, nici cuantumul despăgubirilor morale impuse nu ar putea influența această concluzie.

Prin urmare, a fost încalcat art. 10 din Conventie, Libertatea de Exprimare.

Referința, satisfacția echitabilă:

Ținând seamă de circumstanțele cauzei și pronunțându-se în echitate, în conformitate cu art. 41, Curtea acordă astfel reclamantei, ca reparație pentru prejudiciul moral, suma de 7.000 euro. De asemenea, Curtea acordă 4.110 euro pentru cheltuielile de judecată.

Bibliografie

„Constituția României”, Ed. Steaua Nordului, Constanța, 2011

Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, „Drept Constituțional Și Instituții Politice”, Ed. Lumina Lex, București, 2001

Lucien Matrat, „The Strategy of Confidence”, International Public Relations Review, 13 (2), 1990

„PR News”, 10 octombrie 1994

Doru Pop, „Introducere în teoria relațiilor publice”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000

C. Zamfir, L. Vlăscianu, „Dicționar de sociologie”, 1993

M. Vlăsceanu, „Psihologia organizațiilor și conducerii”, 1993

R. Boudon, „Dicționar de sociologie”, București, 1996

David Guth, Charles Marsh, „A Value – Driven Approach”, Boston, 2000

Doug Newson, Judy VanSlyke Turk, Dean Kruckeberg, „Totul Despre Relațiile Publice”, Ed. Polirom Iași, 2003

James Lull, „Mass-Media – Comunicare”, Ed. Samzidat, 1999

Dorin Popa, „Comunicare și Publicitate”, Ed. Tritonic, București, 2005

Remy Rieffel, „Noțiuni și modele” , 2000

Irina Moroianu Zlătescu, „Drepturile Omului-Un sistem în evouție”, Ed. I.R.D.O., București, 2008

Site-uri Web

http://biblioteca.regielive.ro

https://jurisdictie.wordpress.com

http://facultateadrept.ru

http://ro.scribd.com

http://www.scrigroup.com

http://www.acuz.net

http://sublustrum.wordpress.com

http://www.avocatura.com

http://cis01.central.ucv.ro

http://jurisprudentacedo.com

Bibliografie

„Constituția României”, Ed. Steaua Nordului, Constanța, 2011

Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, „Drept Constituțional Și Instituții Politice”, Ed. Lumina Lex, București, 2001

Lucien Matrat, „The Strategy of Confidence”, International Public Relations Review, 13 (2), 1990

„PR News”, 10 octombrie 1994

Doru Pop, „Introducere în teoria relațiilor publice”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000

C. Zamfir, L. Vlăscianu, „Dicționar de sociologie”, 1993

M. Vlăsceanu, „Psihologia organizațiilor și conducerii”, 1993

R. Boudon, „Dicționar de sociologie”, București, 1996

David Guth, Charles Marsh, „A Value – Driven Approach”, Boston, 2000

Doug Newson, Judy VanSlyke Turk, Dean Kruckeberg, „Totul Despre Relațiile Publice”, Ed. Polirom Iași, 2003

James Lull, „Mass-Media – Comunicare”, Ed. Samzidat, 1999

Dorin Popa, „Comunicare și Publicitate”, Ed. Tritonic, București, 2005

Remy Rieffel, „Noțiuni și modele” , 2000

Irina Moroianu Zlătescu, „Drepturile Omului-Un sistem în evouție”, Ed. I.R.D.O., București, 2008

Site-uri Web

http://biblioteca.regielive.ro

https://jurisdictie.wordpress.com

http://facultateadrept.ru

http://ro.scribd.com

http://www.scrigroup.com

http://www.acuz.net

http://sublustrum.wordpress.com

http://www.avocatura.com

http://cis01.central.ucv.ro

http://jurisprudentacedo.com