Discursul Polemic. Discursul Conflictual

COPERTA LUCRĂRII DE LICENȚĂ

Cuprins:

Cap. 1. Introducere

1.1. Despre Polemică – scurt istoric – Europa – România

Cap. 2. Referire la istoria presei românești

2.2 Contextul 1924 – istoria presei românești în perioadă interbelică

Cap. 3. Conflictul dintre Panait Istrati și Eminescu

Cap. 4. Detractorii lui Eminescu-Cazul Panait Istrati

4.1. Critici și detractori

Cap. 5. Concluzii

Bibliografie

Capitolul 1. Introducere

1.1. Despre Polemică – scurt istoric – Europa – România

Concepută ca „formă de discuție sau confruntare de opinii opuse, asupra unui subiect de actualitate, uzând o dezbatere aprinsă, chiar violentă, războinica a preopinetilor (polemikos = relative la război)”, polemica vizează în principal opoziția de idei. Aceasta nu se poate realiza decât dacă are loc între două persoane – polemistul și ținta sa. Cu alte cuvinte cel care o produce vizează un adversar, scopul fiind acela de a-l „doborî”, de a-l învinge cu contraargumente, dar în același timp de a câștiga – dacă se produce printr-o publicație – aprobarea deplină a cititorului.

„Intrarea României în Europa” era obsesia noastră, după Revoluția din Decembrie 1989, deși idea europeană este mult mai veche la Români decât perioada postrevoluționara. Ea a fost introdusă în Statul Național Român, creat în anul 1918. Ceea ce se observă azi în cazul statelor care au semnat Acordul de la Maastricht, este contradicția dintre statul național suveran și integrarea într-un sistem European supranațional care în mod necesar îi limitează suveranitatea.

În cadrul statului național unitar Român, în plin triumf al principiului naționalităților, în plină efervescență naționala, după o luptă acerbă pentru suveranitate și unitate, în România se afirmă Europenismul. În procesul de formare a României modern, idealul național s-a împletit cu idealul European, de modernizare. De la Revoluția din 1848, statul național Român este rezultatul unei lupte ce implică nu numai naționalismul, ci și dorința de racordare la nivelul și ritmul de dezvoltare a civilizației Europei, tendințe ce animă spiritele Românești până la instaurarea comunismului. Pentru Românii de acum, ca și atunci, a privi înainte sau a evolua, înseamnă a privi spre occident, spre Europa.

Problema integrării României în Europa, în perioada interbelică, s-a pus în primul rând din perspectiva unei sincronizări culturale cu Occidentul, apoi a preluării instituțiilor moderne și a industrializării în timp ce azi, chestiunea este mai ales de ordin politic și economic. S-a instalat o uriașa dispută între două curente: tradiționalism și europenism, (modernism), în momentul în care statul național unitar Român a trebuit să evolueze pe o cale. Acest conflict angajează toți oamenii de cultură, dar privește nu numai sfera culturalului ci și a politicului, economicului și socialului.

Tradiționalismul, al cărui port – drapel este revista „Gândirea” a lui Nichifor Crainic, insistă pe cultivarea specificului autohton, ortodoxismului, etnicismului și respinge modelul occidental, urbanismul, industrializarea, accentuând naționalismul antieuropeist.

Europenismul (sau modernismul) accentuează nevoia conectării la table de valori europene, a sincronizării cu evoluția generală a Occidentului, adoptarea modelului apusean în cultura, urbanismul, industrializarea, democrația. Curentele de idei care străbat cultura Româna intră în gândirea istoricilor, care se angajează în marile dispute ideologice ale vremii. Istoricii Români interbelici nu sunt numai specialiști ai domeniului lor limitat, ci și oameni de cultură, mentori ai unor curente cultural, filosofi, teoreticieni ai culturii, critici literari, și de aceea au mentalitatea celorlalți oameni de cultură.

De exemplu Nicolae Iorga – cel mai mare istoric al vremii, se preocupă de istoria universală și privește istoria Românilor din perspectiva universalistă, dar intră în curentul tradiționalist, ca mentor al sămănătorismului și totodată fiind șeful Partidului Naționalist-democrat. În ceea ce privește polemica jurnalistică, privită ca „luptă”, încă Nicolae Iorga formulase o caracterizare cu punct de plecare în etimologia greacă a cuvântului referindu-se totodată și la situațiile care impun polemică:

„Polemica înseamnă luptă. Polemizează omul cinstit care descoperă o faptă rea sau o socoteală șireată, o momeală cu meșteșug. Polemizează acela care înfățișează idei ce i se par mântuitoare, dar a căror izbânda o vede amenințată de cine nu înțelege sau nu vrea să înțeleagă. Polemizează omul de gust împotriva celor ce mint lumea cu frumuseți false și nesănătoase. Polemizează omul de știința serios contra flecarilor. Aceasta este polemica bună, pe care ai datoria de a o începe, de a o urmări, de a o duce la capăt. E ca un fel de poliție socială, literară, științifică.”

Gheorghe Brătianu – un alt mare istoric din aceea vreme, studiază istoria universală, face comparatism istoric între România și alte popoare europene, este șeful Partidului național liberal – care se pronunța pentru industrializare și este modernist.

„Receptarea ideii europene în cultura româneasca este receptarea ei în gândirea istorică și invers” Gheorghe Brătianu ilustrează cel mai bine ideea integrării spațiului Românesc în Europa din punct de vedere istoric – geografic, și al sincronizării culturii Românești cu cea universală. Pe linia maestrului său Iorga, el vede istoria Românilor din perspectiva universală și o integrează în istoria universală. Observând fenomenele europene într-o largă intercorelare care angajează și spațiul Românesc, pe care refuză să-l vadă rupt de evoluția general-europeană. Metoda comparatismului istoric servește scopului său de înțelegere a istoriei Românești prin cea europeană, cum face în Sfatul domnesc, Adunările de stări și O enigmă și un miracol istoric: poporul Român. Depășește deci viziunea parohială în favoarea uneia ecumenice, spațiul Românesc fiind conceput ca parte integrantă a celui European.

Europeniștii se vor grupa la început în jurul revistei Ideea europeană apărută în anul 1919. Scopul publicației era foarte clar definit, având ca obiectiv general și ca scop principal „să informeze publicul românesc asupra curentelor de idei și transformări sociale din Europa”. Revista își propunea să devină o tribună a ideii europene în România. Se manifesta activ în favoarea unei interpretări românești a evoluțiilor europene. România nu trebuia să devină o simplă „colonie culturală” ci trebuia să fie conectată activ la valorile și la civilizația europeană.

Conștientă de necesitatea popularizării ideilor europene, echipa editorială va lansa din anul 1920 ciclul „Conferințele Ideii Europene” prin care vorbitorii naționali prezentau publicului larg principalele evoluții și personalități internaționale interpretate într-o cheie națională. La polul opus se aflau cei care căutau soluții pentru viitoarea dezvoltare a României în trecut, fie că era un trecut real sau unul idealizat. Atașați de tradițiile rurale din trecut, ei se opuneau importurilor politice, culturale și instituționale occidentale pe care le considerau neconforme, „anorganice” cu fondul cultural autohton.

Una dintre principalele tribune de exprimare ale tradiționaliștilor va fi revista literară Gândirea, în jurul căreia se va crea un nucleu de filosofi și scriitori – „gândiriștii” – care „erau atrași de gândirea speculativă, de experiențele mistice și religioase, de spiritualitatea primitivă a folclorului și erau dornici să-și comunice ideile proprii într-o formă complet modernă”. Unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai cercului de la Gândirea, a cărui operă și concepții îl vor influența puternic și pe Nae Ionescu, va fi Nichifor Crainic. Noutatea pe care o va aduce pe plan intelectual va fi accentul pus pe Ortodoxie, văzută ca element principal al spiritualității românești, incompatibilă adesea cu modelul occidental.

Lucian Blaga va completa concepțiile lui Crainic aducând în centrul atenției rădăcinile adânci, profunde ale spiritualității românești care depășeau în timp pe cele ale ortodoxiei. Acesta și-a „extins investigațiile și la sufletul popular” pentru a demonstra că „spiritualitatea românească care determină în primul rând caracterul național, fusese păstrată intactă în lumea rurală. El a căutat în lumea ancestrală a satului secretele uitate ale epocii inocenței de dinainte ca păcatul cunoașterii să-l alieneze pe om de natură și de adevărata sa esență”.

„Dacă Gândirea ilustra un nou tradiționalism cultural, Cuvântul se vroia expresia unui nou tradiționalism politic” – astfel poate fi rezumată importanța noului cotidian care apărea la 6 noiembrie 1924. Fondat de Titus Enacovici, ziarul Cuvântul se dorea a fi portavocea tuturor celor nemulțumiți de liberalism și de modernitate: „ziarul «Cuvântul» ia naștere ca opozant ireductibil față de tarele liberalismului, care nu întârziaseră să se actualizeze în noile condițiile ale țării reîntregite”.

Noutatea adusă de echipa de la Cuvântul (Pamfil Șeicaru, Nae Ionescu, Mihail Sebastian, Mircea Eliade etc.) constă tocmai în asumarea de către aceștia a statului de intelectual militant care ia parte activă la viața cetății. Echipa intervine în politică „prin intermediul revendicării unei identități distincte, o identitate de intelectuali”. Percepând statutul lor public ca nesigur – dezorientați de noua situație, dezamăgiți de influența lor publică, dau vina pe democrație pentru neajunsurile îndurate: „«intelectualul» este un personaj care, după 1918, este definit prin raportul său negativ și defensiv cu «democrația», «patronajul» politic și economic, «plutocrația»”

C. Rădulescu-Motru a condus revista Ideea europeană și a fost un filosof al istoriei și personalitate a vieții publice Românești cu mare impact în epocă. El propune o soluție de independență și compromis în atitudine între curentul tradiționalist și cel modernist, și crede în publicitatea concilierii celor două tendințe, publicând lucrări de poziție divergențe, polemici.

În 1919 – articolul programatic – Ideea Europeană semnat de C. R. Motru este de o excepționala însemnătate pentru conștiința europeană a Românilor. El spune: „Poporul Român s-a întâlnit cu ființa Europei la toate răspântiile vieții sale istorice. În toate momentele lui hotărâtoare „Europa” era adusă în conștiința noastră publică”.

„Europa de astăzi este pe cale să-și compună o figură nouă”, iar noi trebuie să renunțam la politică sentimentalistă pentru că „Europa este o realitate independentă de sentimentele noastre” și „mijlocul pentru înțelegerea acestei Europe e unul singur: judecată obiectivă”. În toată perioada apariției sale (1919 – 1928) „Ideea Europeană” urmărește consecvent aceeași direcție, a înțelegerii actului de cultură ca act vital al unui popor, a sincronizării cu civilizația europeană și a realizării unei comunități culturale europene, situate deasupra granițelor politice și necunoscând decât o singură realitate: supremația spiritului.

În concluzie, în România interbelică, ideea europeană nu este reflectată la nivel politic, statul național evitând orice limitare a suveranității sale la nivel cultural însă „Ideea Europeană” are o influența decisivă. Ideea națională se împletește cu ideea europeană asociată modernismului, pentru că afirmarea naționalului din punct de vedere al societății Românești, sunt legate de sincronizarea cu Europa.

Capitolul 2. Referire la istoria presei Românești.

Până în 1840, când avea să apară „Dacia literară”, publicațiile românești sufereau la toate capitolele. Formatul era mic, cu 4 pagini, din care 2/3 reprezentau informațiile externe sau interne. Tirajul era nesemnificativ iar paginația simplă, de obicei prima pagină având două coloane. Se publicau știri, reportaje, articole, poezie, dar și mici texte narative. Existau rubrici de tipul „înștiințării din lăuntru” și „înștiințării din afară”, sfaturi practice etc. Grafica încă modestă se explică prin caracterul încă rudimentar al tipografiilor. Oricuare 2/3 reprezentau informațiile externe sau interne. Tirajul era nesemnificativ iar paginația simplă, de obicei prima pagină având două coloane. Se publicau știri, reportaje, articole, poezie, dar și mici texte narative. Existau rubrici de tipul „înștiințării din lăuntru” și „înștiințării din afară”, sfaturi practice etc. Grafica încă modestă se explică prin caracterul încă rudimentar al tipografiilor. Oricum, începutul presei fusese făcut. Și el se așază sub semnul afirmării conștiinței naționale și idealului unirii. Întregul efort nu poate fi înțeles decât în contextul în care se militează pentru școala în limba română, pentru teatrul românesc, pentru o literatură cu specific național.

Spre jumătatea secolului al XIX-lea se fac și primele gesturi semnificative în direcția profesionalizării presei. Într-o primă etapă se impun câteva publicații care vor însemna foarte mult nu numai pentru destinul presei, ci și pentru întreaga construcție a culturii naționale. Este vorba despre „Dacia literară” (1840), „Propășirea” (1844) și „Magazin istoric pentru Dacia” (1845). Primele trei apar la Iași și sunt legate de numele lui Kogălniceanu, ultima apare la București și este opera lui N. Bălcescu și August Treboniu Laurian.

Militând pentru o literatură națională, pentru apelul la istorie, căci din ea „vom ști ce suntem, de unde venim și unde mergem”, după cum spunea Kogălniceanu, recomandând întoarcerea la poezia populară și tradiții, promovând cultivarea limbii române, „limba maicii sale”, cum scria G. Barițiu, raportându-se continuu la realitățile politice și sociale ale vremii, Iorga vorbea despre faptul că „avem aici tot crezul acelei revoluții apropiate”, propunându-și o descriere tematică din care nu lipsesc științele exacte, economia, dreptul, învățământul etc., cultivând constant un spirit unionist, aceste publicații în care au semnat N. Bălcescu, M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, G. Barițiu, G. Alexandrescu, C. Negruzzi, Ion Ionescu de la Brad, Aron Pumnul, C. Bolliac și Ion Ghica etc. etc., reprezintă ieșirea din „copilărie”, manifestarea fermă a unei adolescențe entuziaste ce poartă încă de pe acum marca maturității, care nu se va lăsa mult timp așteptată.

În perioada revoluției de la 1848 apar în țară o serie de publicații, care nu au apărut (cele mai multe dintre ele) decât câteva luni: „Pruncul Român” (12 iunie – 11 septembrie 1848), „Poporul Suveran” (19 iunie – 18 septembrie 1848 „Gazetă politică și literară”, sub redacția lui D. Bolintineanu), „Monitorul Român”, care apare la 19 iunie 1848 ca oficios al guvernului revoluționar provizoriu (avea să apară până în seoptembrie, același an), „Constituționalul” (iulie 1848), „România” (6 august – 10 septembrie 1848), săptămânal cu deviza „Libertate, egalitate, fraternitate” sub redacția lui G. Baronzi etc.

După revoluție apar, apoi, publicații scoase de revoluționarii aflați în exil: „România Viitoare” (Paris, 1850), cu Bălcescu, Golescu și D. Brătianu, „Republica Rmână” (Paris, 1851 și apoi Bruxelles, 1853) editată de I. Brătianu și C. A. Rosetti, „Junimea Română” (Paris, 1851) scoasă de G. Crețianu și Al. Odobescu etc. Primul act oficial care abolește cenzura și consacră dreptul fundamental și care recunoaște libertatea presei este Decretul cu numărul 3 al Guvernului provizoriu, din 14 iunie 1848 unde se spune: „Potrivit voinței poporului, cenzura este desființată pentru totdeauna. Orice român are dreptul de a vorbi, de a scrie și a tipări slobod”.

În perioada care a pregătit Unirea Principatelor au existat publicații care au servit nemijlocit această cauză. Să amintim: „România Literară” (1 ianuarie – 3 decembrie 1855, Iași), publicație condusă de V. Alecsandri, „Steaua Dunării” (1 octombrie 1853 – 11 septembrie 1856, apoi în 1858, Iași), sub conducerea lui M. Kogălniceanu, „Românul” (9 august 1857 – iulie 1864, cu reapariții periodice până în 1905). După Unire, presa intră într-o zodie fastă, sub oblăduirea domnitorului Al. I. Cuza, care promulgată, în martie 1862, „Legea presei”, lege care proclamă libertatea oricui de a-și exprima ideile prin presă, fără cenzură și care recunoaște oricărui cetățean român dreptul de a fonda un ziar. De altfel, și Constituția din iulie 1866 consfințea în articolul 5: „Românii se bucură de libertatea presei, de libertatea întrunirilor” iar în articolul 24 stabilea că: “nici un ziar sau publicațiune nu va fi suspendat sau suprimat”.

Domeniile nu erau net delimitate. Unii, precum Petru Comărnescu, C. Noica, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, dar și alții practicau o critică multiformă și îmbrățișau în special eseistica, gen care capătă o pondere semnificativă în paginile presei interbelice. Nu trebuie omis nici faptul că progresul presei noastre a fost direct legat de introducerea noilor tehnologii care au îmbogățit și au redus distanța dintre consumarea unui fapt și transmiterea evenimentului, precum și a utilajelor moderne de tipărire care au micșorat timpul de imprimare și au conferit o mai mare atractivitate publicațiilor respective, datorită unei calități grafice superioare.

Chiar peisajul urbanistic și arhitectonic al Capitalei României s-a îmbogățit cu trei edificii construite de ziare și pentru ziare: Adevărul, Curentul și Universul. Istoria presei românești a avut un drum ascendent doar un secol, între 1838, data apariției primelor ziare românești și 1938, când începe seria suprimării publicațiilor – Adevărul și Dimineața în primul rând – de către regimul autoritar al Regelui Carol II.

Tributară unei imagini vetuste, de esență proletcultistă, privind societatea românească interbelică, se omitea intenționat după 1948 din istoria presei, a culturii noastre în general, perioada celui de-al doilea război mondial. Și aceasta deoarece ne aflasem timp de mai bine de trei ani – 22 iunie 1941-23 august 1944 – în război împotriva Uniunii Sovietice, în ceea ce s-a numit atunci „războiul sfânt”. Război susținut, glorificat, de toată presa, de Radio, supuse cenzurii militare și normativului oficial. Dar paginile care reflectau mișcarea cărților, a spectacolelor, șantierul cultural, viața academică, rămâneau practic neștirbite, continuând liniile directoare ale spiritualității interbelice.

Paradoxal, acolo unde ne-am aștepta mai puțin și anume, pe tărâmul cronicii externe sau a cronicii războiului, cum s-a numit la un moment dat, a editorialului, s-au afirmat și nu numai „printre rânduri”, puncte de vedere realiste, lucide, care au fost validate integral de evoluția fenomenelor istorice. Și am aminti aici cronicile externe ale lui Romulus Șeișeanu și editorialele lui Pamfil Șeicaru. Perioada următoare lui 23 august 1944 stă sub semnul marilor iluzii. Reapariția, imediat după 23 august 1944, a presei partidelor istorice – Dreptatea și Viitorul – după șase ani de interdicție, posibilitatea tipăririi unor ziare independente – Jurnalul de dimineață condus de Tudor Teodorescu-Braniște fiind cel mai reprezentativ dintre ele – au creat speranța, repede spulberată, a unei libertăți depline a cuvântului scris.

De astă dată s-a procedat, sub pretextul colaborării cu germanii – în paginile ziarelor apărute între 1940-1944 – la o epurare temporară sau definitivă a unui impresionant număr de ziariști. Semnificativ este faptul că al doilea proces politic care a avut loc după instaurarea la 6 martie 1945 a guvernului Petru Groza, a fost cel numit al ziariștilor, considerați „criminali de război”. Desfășurat între 30 mai – 4 iunie 1945 procesul s-a încheiat cu pronunțarea de pedepse grele. Pamfil Șeicaru, personalitatea proeminentă a ziaristicii românești din acea vreme a fost condamnat – în contumacie – la moarte. Alături în proces au fost judecați unii din ziariștii cei mai cunoscuți ai epocii: Nichifor Crainic, Stelian Popescu, Romulus Șeișanu, Romulus Dianu, Radu Gyr și alții. Fără îndoială, se urmărea și confiscarea bunurilor imobile pe care le-am amintit și a utilajelor tipografice. Scânteia, organul C.C. al P.C.R. care apare la 21 septembrie 1944, își va avea redacția și tipografia în palatul Curentul al lui Pamfil Șeicaru.

Cenzura presei, supusă Comisiei Aliate de Control (Uniunea Sovietică, Marea Britanie, S.U.A., ultimele având un rol pur decorativ, hotărârile fiind luate tranșant de reprezentantul sovietic), se exercita dincolo de limitele imaginate, suspendările, interdicțiile ținându-se lanț. Și totuși, în această perioadă ziariști demni, curajoși, printre care în primul rând: N. Carandino, directorul ziarului Dreptatea, Mihail Fărcășanu, directorul ziarului Viitorul, Dan Amedeu Lăzărescu, Tudor Teodorescu-Braniște, Tudor Arghezi, B. Brănișteanu, Șerban Voinea, criticii literari Șerban Cioculescu și Vladimir Streinu reușesc să spună adevăruri neconvenabile, să critice măsurile luate de regimul instaurat la 6 martie 1945 sau să afirme principiile care ar fi trebuit să guverneze societatea românească, precum democrația, libertățile cetățenești, drepturile individului.

Presa de după 1947 parcurge mai multe faze: cea dintâi, a unei totale cenzuri, ca urmare a sovietizării tuturor mijloacelor de comunicare și de informare, a tuturor pârghiilor de conducere în stat, eliminând nu numai orice punct de vedere personal, ci și orice formulă stilistică individuală. Studierea acestei perioade, care a durat mai bine de cincisprezece ani, nu se poate face decât din punctul de vedere al analizei valorilor extreme ale propagandei, îndoctrinării și manipulării. Dar epoca nu poate fi privită unilateral, deoarece chiar în acest cadru s-au făcut simțite semnele voinței de a sparge cadrele constrângătoare. Începutul l-a făcut presa literară, prin apariția la 18 martie 1954 al săptămânalului Gazeta literară condusă de Zaharia Stancu. Etapele parcurse de presa românească până în 1989 vădesc momente de înaintare pe calea unei publicistici care, deși păstrată în cadrul comandamentelor oficiale, a exprimat și adevăruri despre viața socială, administrația publică, despre normele de conduită morală.

Pe tărâmul literaturii și artei mai ales, al deschiderii către cultura apuseană și al recuperării valorilor naționale, ofensiva împotriva normativelor a fost evidentă. O studiere obiectivă a acestei perioade de patruzeci și doi de ani, la care se adaugă cei optsprezece câți au trecut de 22 decembrie 1989 este cât se poate de necesară. Pentru moment cei ce ar dori să o întreprindă sunt inhibați de reacțiile care n-ar întârzia să apară față de orice încercare de a trata obiectiv perioada respectivă și de a ieși din schemele impuse imediat după decembrie 1989. Și pe acest tărâm abundă locurile comune, explicațiile lipsite de nuanțe, invective, de neînțelegerea contextului istoric, exprimate într-o nouă „limbă de lemn”. Istoria presei românești de după 1947 reprezintă un alt capitol, rezervat cercetărilor viitoare, care vor aduce lumină în una din perioadele cele mai întunecate, dar în care spiritul românesc nu a capitulat, ci a căutat să afirme idei și opinii într-o luptă inegală, dar cu atât mai semnificativă.

2.1. Contextul 1924 – istoria presei Românești în perioada interbelică

Articolul de atitudine politică și socială apare în presa noastră în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Stăpânirea străină, cenzura aplicată sistematic, interzicerea publicațiilor chiar și pentru aluzii, interpretate ca atacuri împotriva Rusiei, lipsa unei vieți politice moderne, a făcut ca dimensiunea politică și socială a presei noastre să se afirme abia după Unirea Principatelor. Pentru prima dată, un articol de analiză politică apare în ziarul Steaua Dunării (1 octombrie 1855), reprezentând programul acestei publicații și este semnat de Mihail Kogălniceanu, cel dintâi mare ziarist român, cu o viziune largă asupra vieții sociale, asupra idealurilor care se cereau atinse pentru ca Țările Românești să pășească pe calea progresului, modernității și civilizației.

Cu acest program se deschide „calea cea mare” a articolului de analiză politică și socială, care oferă o perspectivă cuprinzătoare asupra factorilor interni și externi ce marchează momentul istoric, de natură să împlinească dezideratele afirmate în programele Revoluției de la 1848. Faptul că, după Unirea Principatelor, începem să avem o viață politică, dezbateri parlamentare în care se înfruntă curente contradictorii, face ca ziarele noastre să susțină puncte de vedere diferite legate de problemele care preocupau atunci societatea românească.

Dintre ziariștii timpului, Cezar Bolliac, C.A. Rosetti, se distinge Bogdan Petriceicu-Hașdeu (1838-1907), pe care Mircea Eliade l-a numit „gazetar politic”, care „nu făcea gazetărie numai cu talent, ci și cu o vastă informație istorică, economică, juridică și nu scăpăra numai de inteligență, ci avea curaj, nedependență și sinceritate. Hașdeu debutase destul de tânăr în gazetăria politică. Intrase și aici pe calea regală a pasiunii, elanului și mirajului – așa cum debutase în toate domeniile de activitate. Era patriot și democrat și aceste două mari iubiri – de neam și de libertate – nu s-au stins niciodată în sufletul lui uraganic.”

În același timp, voința reală de modernizare a societății românești a dus și la crearea unor instituții pentru care încă nu existau condițiile funcționării lor. Ceea ce a atras riposta lui Titu Maiorescu. Articolele lui Titu Maiorescu abordează problemele culturale stringente ale vremii: Poezia română – Cercetare critică, Asupra poeziei noastre populare, În contra direcției de astăzi în cultura noastră, limbajul ziarelor, ortografia, cele dintâi studii, în înțelesul modern al cuvântului, despre Eminescu, Caragiale, etc…

Dar cultura, care reprezenta unul din factorii progresului țării noastre, a ieșirii dintr-o stare de epigonism, de lipsă a calității, începea să se cantoneze într-un provincialism îngust, stereotip, înstrăinat de limba poporului, de evoluția firească a modului său de a se exprima. De aceea în anul 1868 când publică studiul În contra direcției de astăzi în cultura română, Titu Maiorescu formulează o critică vehementă, perfect exprimată din punct de vedere stilistic, împotriva lipsei „de orice fundament solid pentru formele din afară ce le tot primim”. De aici s-a născut ceea ce a fost numit „teoria formelor fără fond”, teorie care, aprobată sau nu, a străbătut gândirea socială românească până în ziua de azi.

Următorul moment al ziaristicii noastre sociale și politice îl constituie activitatea publicistică a lui Mihail Eminescu (1850-1889). În anul 1939 criticul Șerban Cioculescu afirma: „Este totdeauna ciudat și va fi totdeauna mai de necrezut, cum de au putut dăinui laolaltă cel mai mare poet al neamului nostru și cel mai de seamă al lui ziarist.”

Cei care au scris despre ziaristica lui Eminescu au subliniat îmbinarea a două teme esențiale: socială și națională. Dimensiunea socială era întemeiată pe afirmarea rolului esențial pe care îl avea în societatea românească țărănimea, singura clasă producătoare și pe atitudinea critică, vehementă a lui Eminescu față de păturile parazitare, de intermediari și profitori, oricare ar fi fost locul lor în ierarhia vremii. Dimensiunea națională era conferită de pledoaria lui Mihail Eminescu pentru păstrarea tradițiilor și întocmirilor specifice poporului nostru, pentru o evoluție organică a țării care să asigure o existență armonioasă tuturor fiilor acestui popor.

Luciditatea, consecvența, o profundă cunoaștere a subiectului pe care îl tratează, constituie trăsăturile definitorii ale ziaristicii eminesciene. Nicolae Iorga (1871-1940) reprezintă ziaristul total care a pornit de foarte tânăr la drum (1890) scriind cronici dramatice și literare, ca la cumpăna dintre veacurile XIX și XX să supună unui sever examen critic instituțiile României pe care le aprecia în comparație cu cele ale Apusului. Ca după 1903 să-și clădească doctrina sa națională ridicată, ca și Eminescu, pe convingerea că țărănimea constituie singura clasă productivă, creatoare a tuturor valorilor materiale și artistice.

Ziaristul N. Iorga intervenea imediat în vâltoarea luptei, afirma puncte de vedere personale fără să țină seama de rangul celor ce intrau în vizorul său. Sunt exemplare independența atitudinii sale, sinceritatea cu care își manifesta punctele de vedere ca și exaltarea evidentă ori de câte ori vorbea despre o faptă nobilă, despre un om ales care s-a distins prin fapte deosebite în istoria omenirii, toate exprimate cu o conciziune unică, într-un stil net, direct, presărat cu metafore revelatoare. Pamfil Șeicaru în Istoria presei îl caracterizează astfel pe N. Iorga:

„Avea însușiri extraordinare de gazetar: liric, vehement, patetic, găsind o formulă în care să sintetizeze o situație, dispunând de vastitatea unei culturi, servit de o memorie fenomenală, pasionat, de o capacitate de ură care dădea articolelor accentul pasional. N. Iorga aducea în paginile Neamului Românesc o notă nouă în presa românească”.

Fără îndoială N. Iorga era un temperament. Niciodată nu scria cu indiferență, niciunul din subiectele abordate nu-i erau depărtate sufletește. Trăia cu o intensitate rar întâlnită fiecare rând scris, fiecare cuvânt, fiecare imagine exprima o stare de spirit. Arta ziaristică a lui N. Iorga reprezintă o sublimare a pateticului clocot interior, a trăirilor intense pe care istoricul și le exprimă fără reticențe. Argumentul era conținut în fraza cu desfășurare largă. N. Iorga nu-și împovăra articolul cu demonstrații savante, nu făcea exces de erudiție. Nume de oameni care aparțineau istoriei, evenimente care au marcat în bine sau în rău omenirea sunt citate pentru a da greutate afirmațiilor sale.

Perioada dintre cele două războaie mondiale a constituit una din epocile cele mai faste pentru articolele de analiză politică și socială. Concurau mai mulți factori: acordarea votului universal făcea ca din ce în ce mai mulți actori, participanți, martori să fie interesați, dacă nu pasionați, de evoluția situației politice, de programele partidelor și ele mult mai numeroase decât cele două tradiționale ce existau până la primul război mondial. Creșterea nivelului de școlarizare mărea cercul cititorilor de ziare în special în lumea orășenească, la sate numărul acestora fiind sensibil redus și oprindu-se în special la intelectuali (învățători, preoți, agronomi), sau la funcționarii publici (notari, secretari de primărie, impiegați de căi ferate).

O mutație care trebuie să fie semnalată, este descreșterea, după primul război mondial, al interesului cititorilor față de presa de partid. Formațiunile politice au continuat să aibă organe de presă: Partidului Național Țărănesc – Dreptatea, Partidul Național Liberal Viitorul, Partidul Național liberal Gheorghe Brătianu – Mișcarea, Partidul Țărănesc – Democrat, dr. N. Lupu – Aurora, Partidul Naționalist Democrat, N. Iorga – Neamul Românesc, iar din deceniul al patrulea apare presa de extremă dreaptă: Calendarul, Buna Vestire, Sfarmă Piatră.

În paginile unora din ele au scris ziariști sau oameni de cultură talentați, dar aceste ziare n-au reușit să ocupe locul proeminent pe care îl avuseseră înainte de primul război mondial ziare precum Timpul și Epoca pentru Partidul Conservator, Românul și L’Indépendance Roumaine pentru Partidul Național Liberal. O situație similară o au două cotidiene cu un statut devenit oficial în urma interzicerii vieții democrate în țara noastră: România (2 ianuarie 1938-8 septembrie 1940), organul Frontului Renașterii Naționale și al Partidului Națiunii, adică înjghebările politice totalitare prin care Regele Carol II urmărea să înregimenteze întreaga populație a țării într-o formație unică după model corporatist, cu o disciplină paramilitară, cu portul obligatoriu de uniformă.

Cel de-al doilea cotidian este Viața, numit Ziarul de dimineață al tuturor cetățenilor (ceea ce n-a reușit nici pe departe să fie), organul de presă oficial al regimului Ion Antonescu. A apărut între 31 martie 1941 și 20 august 1944. Deși în fruntea lor s-au aflat doi scriitori importanți ai epocii: Cezar Petrescu România și Liviu Rebreanu Viața, deși o parte a ziarelor dintre cele două războaie fuseseră interzise Adevărul, Dimineața, Cuvântul, cele două noi cotidiene n-au reușit să-și facă loc în conștiința publicului, credincios cotidienelor antebelice: Curentul, Universul, Timpul. Au rămas în schimb paginile literare culturale ale celor două ziare (România a editat și revista România literară, 2 aprilie 1939-12 mai 1940) unele din seismografele cele mai obiective și cele mai bine alcătuite din punct de vedere profesional din acea vreme. Și nu numai.

Un loc unic în presa noastră l-a avut ziarul Neamul Românesc al lui Nicolae Iorga. A existat și a supraviețuit doar pentru articolul cotidian al savantului care își spunea răspicat părerea asupra celor mai diferite aspecte ale vieții, începând cu cele cotidiene, până la momentele de răscruce ale politicii interne și externe, de la portret până la impresii de călătorie, ca și pentru celelalte contribuții ale sale, cum ar fi stenogramele conferințelor ținute la Radio, strânse în volum sub titlul Sfaturi pe întunerec. Pe planul tehnicii ziaristice, cazul lui N. Iorga este singular și constituie expresia contrastelor temperamentale ale lui N. Iorga, despre care vorbește Pamfil Șeicaru.

„Oricât ar părea de paradoxal, N. Iorga nu a reușit să realizeze un ziar în adevăratul înțeles al cuvântului. Nu avea înțelegerea tehnică și nici nu accepta să se încadreze unei tehnici. Limita tot interesul la articolul pe care îl scria el.” Dar diagrama prezenței lui N. Iorga în presa românească, înainte și după primul război mondial, are o semnificație mai largă, esențială, care nu se mărginește doar la personalitatea marelui poligraf. În primul deceniu al secolului XX, N. Iorga a întemeiat o doctrină națională și socială prin săptămânalul Sămănătorul, iar după retragerea sa de la conducerea revistei, prin Neamul Românesc (care apare din 10 mai 1906).

Pentru că în această perioadă N. Iorga a mers în deplină consonanță cu timpul său, fiind catalizatorul și simbolul spiritului general românesc de atunci, dominat de problema națională, mai precis, de făurirea României Mari și, după cum am spus, s-a preocupat în egală măsură de „chestiunea țărănească”.

De aceea, Pamfil Șeicaru în percutantul portret al ziaristului N. Iorga din care am citat, amintea de articolele acestuia publicate înaintea și la începutul răscoalelor din 1909, ca să se oprească asupra articolelor din Neamul românesc apărute în timpul primului război mondial. Acestea au fost reunite în cele trei volume Războiul nostru în note zilnice, și formează, după opinia lui Pamfil Șeicaru „cea mai emoționantă evocare a tuturor aspectelor războiului: colorate, lirice, în fiecare vibrând patetica dramă a unei încordări naționale.” După primul război mondial, campaniile lui N. Iorga au mers în contratimp cu drumurile culturii. Ca să dăm un exemplu, campania împotriva pornografiei i-a vizat pe Tudor Arghezi și pe Mircea Eliade.

Fără îndoială ziare și reviste de dinaintea primului război mondial, unele chiar din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au continuat să apară și după 1918. Unele dintre ele, precum Adevărul, Dimineața, Universul au ocupat un loc central în configurația publicisticii românești, situându-se în prim planul atenției prin calitatea actului jurnalistic. Și-au perpetuat existența reviste precum Viața Românească, Convorbiri literare, Ramuri, Luceafărul, Familia. Numai Viața Românească va continua să aibă o pondere culturală, afirmând idealul de dinaintea primului război mondial, acela al unei literaturi naționale.

Publicația nu rămâne închistată în formele primelor două decenii ale secolului, ci se îmbogățește cu ceea ce cultura europeană a produs în tot acest timp. Conducerea este asigurată de G. Ibrăileanu, căruia i se alătură tineri precum M. Ralea, G. Călinescu, D.I. Suchianu. Celelalte reviste cu un rol însemnat în secolul al XIX-lea perpetuează doar un nume, fără să mai dețină un rol în mișcarea culturală a țării. Tudor Vianu, urmărind evoluția sau mai bine zis, involuția Convorbirilor în secolul XX, trasează această diagramă: „Convorbirile duc totuși lupta și în această vreme, cu Viața Nouă și cu Viața Românească.

Dar din măsurarea puterilor nu se mai cristalizează o doctrină, ca în trecut. Lipsită de sprijinul unor noi și puternice talente literare, Convorbirile încep să piardă din vechiul lor prestigiu, până când, în 1921, S. Mehedinți trece direcția lui Al. Tzigara–Samurcaș care, împreună cu arhitectul Al. M. Zagoriț, se remarcase încă sub vechea conducere prin studii de artă românească veche și populară. Nici noua direcție nu izbutește să impună revista în rolul ei de altădată.

Imediat după război au reapărut reviste precum Flacăra literară, artistică, socială – primul număr apare la 22 octombrie 1911, ultimul la 13 noiembrie – cea care în 1911 a înregistrat o cifră record de cititori pentru acea vreme: 30.000. Noua serie apare la 10 decembrie 1921. Dar după un an și jumătate, timp în care își redusese frecvența apariției, revista își sfârșește într-un cvasianonimat scurta existență postbelică. Literatorul în cei doi ani de reapariție, 1918-1919, nu mai poate resuscita simbolismul românesc. Toate aceste fenomene nu se leagă de o persoană sau alta, de apariția sau dispariția unui animator, ci de schimbarea radicală a peisajului cultural, de întrebările noi care se puneau în fața societății românești. O discuție care a avut loc în deceniul al patrulea este concludentă în acest sens.

Pornind de la articolul lui Liviu Rebreanu, Întinerirea Vieții Românești, apărut în România literară al cărei director era, și al unui alt articol semnat de Mihail Sebastian (tipărit în Cuvântul de sub conducerea lui Nae Ionescu) articole prilejuite de mutarea – în 1933 – a revistei Viața Românească de la Iași la București, G. Călinescu noul codirector răspunde celor care pe un ton deferent sau violent vorbesc despre „dispariția” revistei cu un rol important în istoria literaturii române.

Înainte de a se opri asupra destinului Vieții Românești, Liviu Rebreanu face câteva considerații de natură generală, cu referiri și la destinul unor publicații amintite de noi: „O revistă își are epoca ei de strălucire, de influență hotărâtoare, de glorie, după care urmează faza declinului. Numai un jurnal de informații sau un magazin se pot înnoi indefinit, și de fapt se înnoiesc la fiecare număr, fiindcă trebuie să urmeze ritmul actualității. Revistele sau chiar ziarele care au de impus sau de apărat o credință nu pot dăinui mai mult decât credința respectivă. Convorbiri literare și-au împlinit menirea de când teoriile estetice ale lui Maiorescu au devenit lucruri curente și unanim acceptate, cel puțin în ce privește un anumit nivel al literaturii. Sămănătorul a trebuit să moară din clipa când ideologia sa a murit.”

Exemplele s-ar putea multiplica la infinit, firește, nu numai în literatura românească. Mercure de France și-a pierdut aureola odată cu apusul simbolismului etc. Referindu-se la Viața Românească, autorul Răscoalei spune: „Temelia ei cea veche s-a sfărâmat. Începe o construcție nouă, cu un suflet nou. Începe o revistă care a adoptat doar titlul bătrânei reviste ieșene.” Cu spiritul său caustic, dar și cu respectul pe care îl avea față de scriitorul Liviu Rebreanu, G. Călinescu răspunde, definind în același timp locul revistei în metamorfozele spiritualității românești:

„Viața Românească de azi își face o mândrie din a fi aceeași Viață Românească de totdeauna cu prefacerile celulare pe care noile raporturi de timp și de spațiu le cer. Și după cum faptul că indivizii de azi trăind în România sunt cu totul alții decât cei de acum o sută de ani nu face vană rațiunea românismului, tot astfel apariția a noi colaboratori într-o revistă nu presupune o ruptură cu trecutul.

O revistă este un organism colectiv în care esența e de natură principială, abstractă, colaboratorii fiind simple accidente. Ea simbolizează continuitatea unei culturi, unitatea în devenire, tradiția și societatea care trăiește prin explozii succesive ce distrug vetrele vechilor așezări și în care indivizii și ideile se urmează antitetic, fără sinteze conciliatoare, nu are încă forma unei instituțiuni înaintate.” Apoi criticul abordează destinul revistei Convorbiri literare cu o longevitate și mai mare decât Viața Românească:

„Să nu ni se dea exemplul unor publicațiuni ca bunăoară Convorbiri literare. Sunt morți naturale și morți accidentale. Nimic n-ar fi împiedicat această revistă să prospere și mai departe. Cauza decesului stă în faptul că puterea ei nu rezidă atât în principii cât în oameni. Câtă vreme a existat Maiorescu, revista a luat forma ideilor și gustului său. Apoi a continuat să existe peste viața ei spirituală, devenind un organ de obscură solidaritate cu cei cari întâmplător au semnat ceva în paginile ei. Convorbiri literare nu mai are de patruzeci de ani o atitudine critică. Ea n-a îndrăznit să iasă din cultul pentru V. Alecsandri, sau pentru cel mai umil caracudist și în recepția noilor generații n-a aplicat principiul maiorescian în abstracțiunea lui, ci a urmat forma practică a acelui principiu de pe vremea maioresciană, respingând astfel întreaga literatură română de patruzeci de ani încoace sau cel mult primind-o cu indiferență.”

Articolul lui G. Călinescu reprezintă mai mult decât un simplu răspuns, și anume o definire esențială a uneia din direcțiile majore ale culturii românești interbelice: continuitatea, văzută ca un principiu calitativ, estetic. Reprezentanți ai tinerei intelectualități cu un vast orizont cultural, europeni în adevăratul înțeles al cuvântului, precum G. Călinescu, Mihai Ralea resping iconoclasmul, ruperea de marea cultură antebelică. În articolul citat, G. Călinescu afirmă net principiul continuității generațiilor, selecția colaboratorilor ținând seama numai de criteriul valorii: „Cum ar putea noua direcție de oameni noi să elimine pe C. Stere, M. Sadoveanu, Tudor Arghezi și pe toți ceilalți, de la cei mai bătrâni până la cei mai tineri, când aceștia formează majoritatea scriitorilor români de valoare de azi?”

Neavând în partea ei literară alt crez decât promovarea sufletului românesc, Viața Românească nu face altceva decât să întregească cu încă un inel lanțul înaintării ei în timp. Noii colaboratori nu sunt aduși să-i elimine pe ceilalți ci să se alăture de ei în ordine istorică. Ne-am oprit asupra acestui moment deoarece între 1906-1940 (septembrie), când a fost interzisă, Viața Românească a reprezentat principiile pe care le afirma în 1930: „Raționalism, democrație, europenism.” În același timp revista este exemplară pentru fenomenele de osmoză, de interferență și de sinteză care devin la începutul secolului XX preponderente în societatea românească. G. Ibrăileanu publicase Spiritul critic în cultura românească, mai întâi în foiletonul Vieții Românești începând cu 1906, pentru ca apoi studiul să fie tipărit de aceeași editură în 1909.

Deși capitolele erau structurate pe opera unor scriitori – G. Asachi, C. Negruzzi, Vasile Alecsandri, Mihail Eminescu, Al. Odobescu, I.L. Caragiale a societății Junimea și a socialiștilor, cartea privea modul cum s-a format civilizația românească în urma unor influențe succesive: orientale la început, polone în secolul al XVII-lea, iar din secolul al XIX-lea, europene. „Civilizația europeană, mai ales sub forma și prin influența franceză, a străbătut până în țările noastre”, spune în încheierea cărții sale G. Ibrăileanu.

După primul război mondial, mai precis în 1924, tot un critic literar, și anume Eugen Lovinescu avea să publice Istoria civilizației române moderne, pe care o integrează în Articolul lui G. Călinescu Semnalăm articolul Inamicii Vieții Românești și mai ales Viața Românească trebuie să moară răspuns la articolul Cazul Viața Românească de Mihail Sebastian apărut în Cuvântul, și a altuia anterior semnat de viitorul dramaturg care socotea că noua formulă a revistei o transformă într-un „magazin literar” . În volumul Viața Românească – Un secol de istorie, 2006, culegere de Marin Diaconu sunt reproduse articolele din Viața Românească prilejuite de mutarea la București a publicației.

Seria Criticelor sale, formând volumul X. Era, așa cum spune autorul în cele câteva rânduri intitulate Prefață: „concepută mai mult sociologic decât istoric”. G. Ibrăileanu, în articolul său, După 27 de ani, apărut în numărul din ianuarie–februarie 1933 care marca retragerea sa de la conducerea de facto a revistei Viața Românească, privește istoria publicației în funcție de stadiul societății românești din primele decenii ale secolului XX. Istoria presei românești nu reprezintă o succesiune de titluri și nume, ci modul cum din paginile ei s-a constituit o viziune asupra societății românești. De aceea nu facem nicio distincție între cotidian, săptămânal sau lunar, și nici între ceea ce se numește profilul publicației (ziar de informație, revistă culturală, artistică, etc.).

Înainte, ca și după primul război mondial fenomenele de întrepătrundere au fost frecvente: teoria formelor fără fond care privește dezvoltarea României moderne a fost formulată, așa cum am văzut, de Titu Maiorescu într-un studiu intitulat În contra direcției de astăzi în cultura română, apărut în revista Convorbiri literare. Doctrina social-politică statuând o perspectivă asupra organicității civilizației românești, cu înrâuriri care au trecut dincolo de timp, a fost formulată de Mihai Eminescu în articolele din paginile cotidianului Timpul. După debutul precoce în calitate de cronicar dramatic în ziarul Lupta, N. Iorga este solicitat deopotrivă de ziarele și de revistele culturale ale timpului.

Articolele care alcătuiesc cele două cărți ce marchează trecerea de la critica literară, dramatică și eseul literar la o examinare severă a realităților românești sunt publicate în ziarul L’Indépendance Roumaine. Volumul Cuvinte adevărate apărut în 1903 poartă mențiunea Articole apărute în ziarul Epoca. Doctrina social-politică a lui Nae Ionescu se va defini prin articolele tipărite în ziarul Cuvântul. Deși și-a răsfirat prezența încă din prima tinerețe în multiple publicații, Mircea Eliade și-a definit gândirea în articolele din cotidienele Cuvântul, Credința și din săptămânalul Vremea.

Exemple de asemenea interferențe sunt nenumărate: cunoscutele schimburi publice de scrisori Morală și Educație și Politică și Literatură dintre I.L. Caragiale și Alexandru Vlahuță au apărut în 1909 și respectiv 1910 în cotidianul Universul. Un adevărat testament spiritual al lui I.L. Caragiale care, așa cum spune Șerban Cioculescu, „nu-și ascunde scepticismul dominant”, în timp ce Vlahuță „rămâne idealistul incorigibil, pătruns de credința mai binelui și de dorința îndreptării.” Pamfil Șeicaru avea dreptate să spună: „Pentru un istoric al culturii românești, acest schimb de scrisori pot forma un prețios punct de reper privitor la orizontul spiritual al epocii”. Cu aceste scrisori – publicate nu într-o revistă de cultură și ideologie ci în ziarul de informație al vremii – se încheie la cumpăna dintre primele două decenii ale secolului XX o dezbatere esențială: locul scriitorului în viața socială și politică a țării, raportul dintre morală și educație.

Aceste fenomene de interferență sunt prezente necontenit în presă până în 1944, de aceea lucrarea noastră nu va opera segmentări arbitrare care să contravină realității publicisticii românești. Dacă Viața Românească reprezintă unicul caz de continuitate semnificativă a unei publicații de dinainte de război, altele fiind doar exemple de longevitate artificială în ciuda unor anume contribuții de calitate, imediat după încetarea primei conflagrații mondiale apar reviste noi care vor imprima o anume direcție culturii românești. Zburătorul al cărui prim număr iese de sub tipar la 19 aprilie 1919, sub direcția lui E. Lovinescu, a avut un rol important în cultura românească, în ciuda perioadelor nu prea îndelungate de apariție (aprilie 1919-mai 1921, septembrie 1921–decembrie 1922, martie 1926–mai-iunie 1927).

Permanența cenaclului patronat de mentorul revistei, activitatea sa critică a constituit un moment important pe calea modernizării literaturii noastre, a realizării unui sincronism cu dezvoltarea culturii europene și a obiectivării scrisului românesc. La început, asemenea principii nu au fost exprimate programatic, primele editoriale semnate de E. Lovinescu fiind dedicate succesiunii generațiilor, una din temele care va fi actuală și după un deceniu și jumătate.

„O revistă nu e făcută numai pentru cei consfințiți de opinia publică. Aceștia pot scrie oriunde. O revistă are datoria să caute și elemente tinere.” Revista Gândirea apărută mai întâi la Cluj, în ziua de 1 mai 1921, a căpătat o fizionomie proprie datorită fervorii doctrinare a lui Nichifor Crainic care preia conducerea lunarului în anul 1926. Gândirea a statuat unul din cele mai productive curente ideologice și de sensibilitate ale perioadei interbelice. Nichifor Crainic a revenit adeseori asupra ideii fundamentale a doctrinei sale, tradiționalismul, care „voiește o cultură creatoare de valori autohtone, o creație culturală proprie „[…]. Menirea pe lumea această a unui popor nu e aceea de a ști, ci acea aceea de a crea.” Mentorul ortodoxismului consideră că, „pe linia acestei directive a tradiției autohtone, Gândirea moștenește Sămănătorul. Două idei principale se desfac din mișcarea sămănătoristă: ideea istorică și ideea folclorică.” Dar fenomenul de continuitate presupune și o deosebire esențială, și aceasta pentru că Sămănătorul a avut viziunea magnifică a pământului românesc, dar n-a văzut cerul spiritualității românești. Nu-mi amintesc să fi întâlnit o preocupare de Biserică în paginile Sămănătorului nici dacă lumina ei a străbătut vreo creație sămănătoristă […].

Peste pământul pe care am învățat să-l iubim din Sămănătorul, noi vedem arcuindu-se coviltirul de azur al Bisericii ortodoxe. Noi vedem substanța acestei Biserici amestecată pretutindeni cu substanța etnică.” Gândirea prin campaniile îndârjite împotriva a tot ceea ce constituia expresia unor concepte științifice, a evoluționismului, a culturii moderne, a întrunit și un mare număr de adversari. De la filozofii crescuți în atmosfera intelectual științifică a sfârșitului de secol al XIX-lea (C. Rădulescu-Motru), la criticii formați la școala raționalistă postbelică (Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu, G. Călinescu), până la presa de stânga Cuvântul liber.

La 1 ianuarie 1934 a apărut Revista Fundațiilor Regale care, până în decembrie 1947 a îndeplinit un rol remarcabil în viața noastră spirituală. În fruntea primului număr, figura o Închinare scrisă de regele Carol II, în fond un elogiu postum adus tatălui său, Regele Ferdinand I, a cărui vrere o împlinea prin tipărirea acestei reviste. Adânc implicată în fenomenul social și cultural românesc văzut în perspectivă istorică, un caleidoscop spiritual receptiv la curentele de idei și de sensibilitate de peste hotare, Revista Fundațiilor Regale constituie un model care din păcate n-a mai fost urmat în cei șaizeci de ani câți au trecut de la dispariția ei, deși în România s-au succedat în acest timp două orânduiri diametral opuse.

Situându-se în partea stângă a eșichierului democratic, săptămânalul Cuvântul liber a apărut între 11 noiembrie 1933 și 3 octombrie 1936, sub direcția lui Tudor Teodorescu-Braniște. Era cea de-a treia serie a revistei cu același nume după primul război mondial (în 1919 apăruse sub conducerea lui Const. Graur, între 1924-1926 sub cea a lui Eugen Filotti). În noua formă săptămânalul are o cu totul altă înfățișare: o prezentare modernă care îmbină fotografia cu grafica unor artiști străini, sau a celor mai de seamă artiști români pe acest tărâm. Modelul era revista Monde, apărută sub direcția lui Henri Barbusse între 1928-1935, din comitetul căreia făceau parte savantul Albert Einstein, scriitorul rus Maxim Gorki, prozatorul american Upton Sinclair, filozoful spaniol Miguel de Unamuno. Ca și Monde, Cuvântul liber era o revistă declarat antifascistă care, trata domenii diverse sociale, politice, culturale.

Cum la două luni numai de la apariția Cuvântului liber, are loc asasinarea, la 29 decembrie 1933, a primului ministru I.G. Duca, ofensiva antifascistă capătă în paginile ei o pronunțată notă antilegionară. Colaboratorii aparțin unor orientări diferite, de la cei de extremă stângă până la intelectuali cu vederi democratice umanitare precum Victor Eftimiu, Șerban Cioculescu, Petre Pandrea, Ion Minulescu Al Philippide, Ella Negruzzi, Claudia Millian etc. Revista excelează prin pamfletele și articolele lui Tudor Teodorescu-Braniște, Petre Pandrea, Ghiță Ionescu, prin reportajele lui Geo Bogza.

În 1936 revista este interzisă, fapt care arată limitele libertății presei din acea perioadă. Deceniul al patrulea este marcat de apariția săptămânalului Vremea, 1928-1938. Luăm în considerație doar această perioadă deoarece, după începerea ostilităților în 1941, devine Vremea războiului și își pierde în cea mai mare parte atributele din epoca în care respectând pluralismul opiniilor. În deceniul amintit, Em. Cioran, Mircea Eliade, Petru Comarnescu și alți intelectuali tineri au publicat aici articole reprezentând zbuciumul și căutările generației lor. În unele pagini, drumurile pe care credeau că merg s-au dovedit a fi în contratimp cu cele ale democrației, toleranței, umanismului. Dar împotmolirea clasei politice în dispute sterile, mediul corupt, care nu vedea decât interesele personale, lipsa unor reforme structurale, mai ales în ceea ce privește destinul tineretului, i-au făcut pe unii să opteze pentru soluții radicale. Aria colaboratorilor din toate domeniile a fost mult mai largă, făcând din Vremea un ferment al gândirii românești din această perioadă. Una din sursele articolului de analiză social-politică dintre 1918-1947 a fost constituită de viața cotidiană, de faptele diverse.

Dar comentariile marilor ziariști nu se mărgineau la reproducerea faptelor, la analiza ipotezelor, ci porneau de la cele întâmplate, înscriindu-le într-un context social, politic, moral, pentru a trage concluzii cu valoare generală. Fără îndoială, ziarele consacrau nu odată pagini întregi acestor evenimente, cu un caracter senzațional: crime pasionale, paricid, banditism, corupție (cel mai sesizant dintre ele fiind așa numita „afacere Skoda”, adică malversațiunile legate de furniturile cu armament), accidente, etc. Conform profilului fiecărui ziar, se puneau în evidență încă de pe prima pagină titluri și subtitluri menite să atragă atenția cititorilor și să vestească noi elemente în desfășurarea anchetei, să prezinte fapte care infirmau sau confirmau ipotezele și chiar certitudinile de până atunci.

Procesele, mai ales cele ale unor crime sentimentale (asasinarea actriței Tita Cristescu, crima de la „Wagon-Lits”, crima comisă de Arabella Armășescu) dar și cele legate de Sile Constantinescu, care-și ucisese ambii părinți, erau prezentate cu extrase din rechizitoriu, depozițiile inculpaților, ale martorilor: Pledoariile avocaților, mai ales atunci când aparțineau unor maeștri ai barei (precum Ionel Teodoreanu, I. Valjan, Istrati Micescu) ocupau la rândul lor pagini întregi. Nu odată ziarele luau o atitudine partizană în favoarea victimei, sau a făptașului, evidentă din spațiile acordate uneia sau alteia din părți, din comentariile reporterilor judiciari care urmăreau desfășurarea procesului. Dacă unul din editorialiști sau comentatori se ocupa de asemenea evenimente, nu rămânea la simpla relatare a faptelor.

Când Teodor Teodorescu-Braniște scria articolul Ion Păun, ca urmare a catastrofei feroviare din gara Vintileanca, reamintea toate faptele care conduseseră la accident și la ceea ce se întâmplase după deraierea trenului, arătând că toate erau imputabile ierarhiei superioare a căilor ferate și nu acarului Păun, care începea să fie desemnat ca singurul vinovat. Articolul sfârșea cu afirmația netă și răspicată: vinovatul nu este altul decât ministrul din acea vreme. Articolul lui Tudor Teodorescu-Braniște a impus o categorie socială invocată mereu când este vorba de a desemna ca vinovat pe cel mai mic în grad: acarul Păun. Tot asupra unui fapt divers se oprește și Ghiță Ionescu. Ne referim anume la crima comisă de trei elevi de liceu care au asasinat pe deputatul Eusebiu Popovici.

După ce analizează resorturile psihologice ale crimei, ziaristul spune răspicat: „Crimele acestea sunt florile negre ale interregnului social”. Iar L. Kalustian în articolul Amurg social, amintind câteva din crimele vremii, conchide: „Se detașează, net și categoric o ambianță păcătoasă, o atmosferă irespirabilă, cu duh de mlaștină, proprie promiscuităților, fertilă dezastrelor”. Cele mai multe din articolele cu caracter social-politic comentau evenimentele „la ordinea zilei”: de la declarațiile oamenilor politici, care angajau răspunderea unui partid sau a lor înșiși, până la atitudinea unei formații sau grupări.

Dar o viață politică oricât ar fi fost de dinamică, oricâte subiecte ar fi furnizat în fiecare zi, impunea observatorului câteva permanențe mai presus de partide și de cei ce le reprezentau. Exemplul profesorului Nae Ionescu (1890-1940) este caracteristic în acest sens. Prezența sa în viața ziaristicii românești se leagă de ziarul Cuvântul, al cărui director a fost între 1926-1934 și în scurta apariție din 1938. Așa cum spune și Pamfil Șeicaru: Ziarul Cuvântul avea ca centru de gravitate articolul, lăsând reportajului o importanță secundară, neglijând aproape reportajul senzațional. Cei care formau echipa redacțională (inclusiv Pamfil Șeicaru până la 11 ianuarie 1928, când înființează ziarul Curentul, n.n.) apărau un tradiționalism în conformitate cu cel militat de Eminescu, erau ostili deghizatei dictaturi a partidului liberal și sprijineau partidele Național și Țărănesc.

Ziarele aveau în structura lor organizatorică reporteri specializați: parlamentari, judiciari, fapt divers. Cunoscut mai ales – dacă nu exclusiv – publicului nostru prin activitatea din a doua parte a vieții, adică după 1945 când a ales calea exilului, Ghiță Ionescu a fost în presa democratică dintre cele două războaie un strălucit ziarist. De o vastă cultură, Ghiță Ionescu a semnat numeroase articole în care a supus unui lucid examen critic România acelor vremuri. Între 19 ianuarie 1922–30 martie 1926, la cârma țării s-a aflat un guvern național liberal.

Președintele Consiliului de Miniștrii era Ion I.C. (Ionel) Brătianu. Perioada respectivă a fost considerată drept una de “dictatură mascată” a lui Ion I.C. Brătianu, așa cum o numește N. Iorga în autobiografia O viață de om așa cum a fost. O caracterizare a acestei perioade o aflăm în necrologul făcut lui Ion I.C. Brătianu de către Nae Ionescu și intitulat Un erou de tragedie apărut în ziarul Cuvântul din 26 noiembrie 1926. A se citi acest articol în volumul Nae Ionescu, Roza Vânturilor, ediția 1990, pp. 382-385. (fuzionate abia în 1926). Articolele erau îngrijite ca formă, de o singură armătură de idei, dând cotidian ziarului o bogată varietate de teme, interpretate de temperamente așa de deosebite.

Predominarea articolelor asupra reportajului și informațiilor, dădea un aspect ziarului cu totul deosebit față de celelalte ziare.” Să mai adăugăm faptul că, pe lângă Pamfil Șeicaru, Nichifor Crainic, Nae Ionescu, în paginile ziarului Cuvântul au scris articole de atitudine politică și cetățenească criticul Perpessicius, dramaturgul Al. Kirițescu, ziaristul C. Gongopol. Perpessicius a semnat și cronica literară săptămânală timp de mai mulți ani, profesorul Gheorghe Breazul cronica muzicală, iar la reapariția din 1938 acest oficiu a aparținut Cellei Delavrancea. Nae Ionescu a abordat târziu publicistica politică și socială.

Dacă privim sumarul volumului Opere, VI, care strânge activitatea sa publicistică dintre anii 1909-1923, vom observa că articolele de dezbatere social-politice sunt practic absente, precumpănind recenzarea cărților de filozofie și analiza unor fenomene culturale. Abia după câțiva ani, efortul „cinstit și dezinteresat de a privi cotidianul pentru permanențele lui și a desprinde din întâmplări, sensuri și probleme” – cum spune în Cuvântul înainte al volumului Roza Vânturilor, tipărit prin grija lui Mircea Eliade la editura Cultura Națională în anul 1936 – s-a materializat într-o susținută prezență ziaristică. Și aceasta până la sfârșitul lunii noiembrie 1933 când ziarul avea să fie interzis sub pretextul incitării la asasinarea primului ministru, I.G. Duca, Nae Ionescu se pronunța asupra evenimentelor cotidiene, formulându-și net și fără ocolișuri atitudinea. Dar nu numai o dată ziaristul extrage din aceste fapte, trăsături cu o valoare generală.

Dintre acestea unul din cele mai concludente articole este Ce vor masele în care face disocierile între „strada, adunare incoerentă, fără viață organică statornică, trăind agățată de o formulă pasională impusă pe cale de sugestiune. – Masa este însuși suportul vieții colective, insul întreg al naturii”. Nae Ionescu vorbește aici despre iluzia pe care o creează „demagogul ieftin, plevușca vieții politice, ce deschide fereastra ca să audă ce se strigă în stradă. – Atunci când de cele mai multe ori el însuși și-a trimis oamenii să strige”. Disocierile pe care le face între „demagog” și „omul de stat” au – ca de altfel tot articolul – un caracter de permanență. Fugind de locurile comune, de formulele care circulau de ani și chiar de decenii, atunci când se vorbea de politica noastră externă, Nae Ionescu întreprinde o lucidă analiză a relațiilor României cu Franța în articolul O legătură de dragoste… unilaterală. Concluzia?

„Frăție de cruce și legătură sufletească franco-română? Nu. O reală iubire, uneori de forme exagerate și anormale, din partea Românilor pentru Francezi. La care însă nu se răspunde de fapt cu aceeași măsură. Așa încât raporturile noastre sunt clare: noi îi iubim; ei – cel mult se lasă a fi iubiți.” Nae Ionescu, ziarist, intelectual, cu o formație culturală enciclopedică, este – așa cum a arătat nu o dată Mircea Eliade – continuatorul direcției Hașdeu, Kogălniceanu, Eminescu, Iorga în publicistica românească. Format la fel ca Nae Ionescu în atmosfera morală a primelor două decenii ale secolului XX, dominate după cum am văzut de N. Iorga, Pamfil Șeicaru (1894-1981) a fost unul din cei mai de seamă ziariști ai României. A debutat înainte de primul război mondial, a făcut parte – așa cum am văzut – din redacția ziarului Cuvântul, iar la începutul anului 1928, a întemeiat și s-a pus în fruntea ziarului Curentul, care avea să apară până la 23 august 1944. După aceea, timp de 36 de ani își va desfășura activitatea în exil, scrierile lui din această perioadă având un precumpănitor caracter memorialistic.

Editorialele sale publicate în ziarul Curentul, timp de șaisprezece ani, au făcut ca numele lui Pamfil Șeicaru să se bucure de creditul unui mare număr de cititori. Ca unul care se considera reprezentant al „generației tranșeelor” – adică a celor ce luptaseră în timpul primului război mondial pentru împlinirea idealului României Mari – Pamfil Șeicaru a manifestat o consecvență fundamentală în scrisul său legat de unitatea țării noastre, de problemele țărănimii. Cea mai bună caracterizare a lui ca ziarist o aflăm în mărturisirea pe care o face în paginile Istoriei presei privitoare la Curentul, care după opinia sa a fost: „cea mai interesantă experiență profesională: un ziar fără impresar (astăzi se spune sponsor sau susținător, n.n.), rezemându-și destinul exclusiv pe adeziunea cititorilor.

De la 1928 până în 1944, timp de 16 ani, am menținut contactul cu opinia publică prin articolul cotidian, trăind cu intensitate evenimentele, participând la tot ce înseamnă neastâmpărul actualității. Gazetarului nu-i este permis să asiste spectator indiferent la zbuciumul de fiecare zi al vieții sociale, să înregistreze pasiv variatele aspecte: el trebuie să trăiască cu intensitate, să participe impetuos la toate întâmplările din care se țese pânza misterioasă a istoriei. Unicul lui judecător, fără drept de apel, este cititorul. Un scriitor se poate consola de insuccesul momentan, gândindu-se la sentința postumă a generațiilor viitoare care revizuiesc toate judecățile contemporanilor. Unui gazetar nu-i este îngăduită această iluzie.

În aceste pagini în care trasează istoricul Curentului, amintind câțiva din colaboratorii cotidianului, definindu-le scrisul și contribuția (inexplicabilă este omisiunea lui Romulus Dianu care, în perioadele de absență din țară a directorului, semna articolul de fond, publicist cu un vast orizont cultural, cu un stil alert), Pamfil Șeicaru realizează portretul ziaristului nu doar așa cum îl vede el, ci așa cum a fost el însuși. Pentru că nimic din ceea ce a scris Pamfil Șeicaru nu lăsa cititorul indiferent. Chiar când greșea, cum a fost cazul articolului despre Istoria literaturii române a lui G. Călinescu intitulat O falsă istorie literară.

Gama scrisului său cotidian era de o amploare neobișnuită de la comentarea imediată a unui eveniment social-politic, până la necrolog. Ziarist cult, citea cu nesaț cărțile de doctrină politică socială, memoriile, culegerile de scrisori. Nu o dată pornea de la o asemenea carte pentru a degaja semnificații cu caracter peren, pe care evoluția ulterioară a evenimentelor avea să le confirme. Articolul Lenin ratifică pe Stalin publicat în Curentul (penultimul său articol apărut în presa românească deoarece în ziua de 10 august 1944 Pamfil Șeicaru părăsește România) reprezintă un model de analiză social-politică, pe care îl prilejuiește un volum de scrisori. Ceea ce a spus Pamfil Șeicaru în acest articol avea să fie – din păcate – adevărat. Cel puțin pentru o jumătate de secol. În decembrie 1937 când măsurile impuse de către Regele Carol II pentru instaurarea unui regim totalitar devin evidente, Tudor Teodorescu-Braniște scrie un articol profetic în paginile ziarului Adevărul (care avea să fie și ultimul număr al ziarului) articolul intitulat Criza democrației în care cu o conciziune exemplară, analizează cauzele care au dus la crearea acestei situații.

Presa românească dintre 1918-1947 a impus ca model articolul social-politic care nu reprezintă doar o expunere a faptelor, ci o atitudine clară, netă, lipsită de echivoc. Articolul nu rămâne doar la relatarea evenimentului, ci îi căuta explicațiile în climatul social, politic, moral și în același timp încearcă să-i vadă consecințele. În toate aceste cazuri, ziaristul este un om cu un vast orizont cultural, care poate astfel să încadreze evenimentele în devenirea lor istorică și să le explice nu numai prin împrejurări imediate.

Scriitorul pașoptist este și politician și publicist înfocat și scriitor de beletristică. De aici decurg și vârstele pamfletului românesc, care distribuie literatura pamfletară după marile mutații survenite în viața politică și socială a țării. Ele se pot structura astfel:

1. Faza prepașoptistă (1800-1840), care cuprinde texte eterogene cu accente pamfletare, de tipul epistolelor literare, fiziologiilor (Bolintineanu, Mumuleanu, Kogălniceanu), satire sociale, politice (A. Pan, D. Ralet, I. Catina), discursuri circulând sub forma rapidă de broșuri (Bolintineanu, Ionică Tăutu).

2. Faza pașoptismului (1840-1850) care afirmă pamfletul ca structură și finalitate distinctă de satiră. Acum apar pamfletele publicistice ale lui Heliade Rădulescu (“Ciocoi și boieri”, „Domnul Sarsailă  autorul”, „Cuconu Drăgan”, „Cucoana Drăgana”, „Orație funebră”, „Ingratul”), ale lui Bolliac („Mozaicul social”, „Acțiunea și reacțiunea”, „Mozaicul coalițiunii”), ale lui Kogălniceanu („Crezul moldovenilor”, „Noul acatist al marelui voievod”, „Mihail Grigorie Sturdza”), pamfletele rimate ale lui N.T. Orășanu.

3. Faza polemicilor și presei partinice (1850-1900), fecundă în ceea ce privește scrisul publicistic și polemica oratorică. Scrieri politice de Hașdeu, articolele lui Eminescu la Timpul, pamfletele lui Anton Bacalbașa din periodicul Moș Teacă, cronicile parlamentare, fanteziile satirice, alegorice ale lui Caragiale din Moftul român și Claponul (câteva titluri de pamflete politice: Caradale și budalale, Rărunchii națiunii, Tocsin și toxice). Mutația esențială a acestei perioade o constituie profesionalizarea scrisului și publicisticii românești, impunerea unui stil jurnalistic. Este și faza când pamfletul își alimentează substanța atât dinspre ziaristică cât și dinspre oratorie și polemică.

4. Faza moderației și a pamfletului cultural (1900-1918), când presa, politica, oratoria, își concentrează subiectele pe probleme majore ale culturii (școală, literatură, religie, regăsirea izvoarelor). Un condei polemic, cum e Nicolae Iorga, întreține pamfletul cultural pe direcția unei polemici intelectuale.

5. Perioada interbelică (1920-1940) reprezintă momentul de maximă afirmare a pamfletului de certă valoare literară. Pamfletul se diversifică, se teoretizează chiar, își ia ca aliat și critica literară, multiplică formele de reprezentare.

După Lovinescu, putem vorbi de "pamflet de idei" (Iorga) și "pamflet de cuvinte" (Arghezi); după Șerban Cioculescu și Tudor Vianu, putem vorbi de un specific al acestei faze, o "literatură pamfletară", care inundă și toate celelalte forme de comunicare (romanul, eseul, jurnalul, memoriile). Călinescu, P. Zarifopol, Goga, Arghezi, Vinea, Cocea, Iorga reprezintă un eșantion de vârf al pamfletului cu virtuți literare. Temele comune, locurile comune pentru pamfletul interbelic sunt politica, religia (ierarhia ecleziastică), tronul, guvernul, instituțiile publice (școala, cultura, justiția, administrația). În ce privește formele pamfletului din această fază, inovațiile sunt remarcabile: tableta pamfletară (Arghezi), eseul pamfletar (Zarifopol), critica pamfletară (Călinescu, Cioculescu), schița și romanul pamfletar (Cocea, Arghezi), editorialul-pamflet (Vinea, Goga), polemica literară (Iorga, Ibrăileanu, Densușianu, Barbu, C. Petrescu, N. Crainic), cronica literară pamfletară ( Pamfil Șeicaru, Lovinescu), memoriile-pamflet (Iorga, Lovinescu) și altele. Se diversifică și procedeele pamfletului, invariantele genului, satira cu nuanțele ei: ironia (exploatarea figurilor ironiei, litota, antifraza, oximoronul, hiperbola, metonimia), parodia (în registrul pastișei, șarja parodică), umorul (situațional, de cuvinte, umorul negru).

Capitolul 3. Conflictul dintre Panait Istrati și Eminescu

Raporturile dintre gândirea lui Eminescu și cultura națională s-au instaurat – și aici reiau un poncif – în planurile de adâncime. Când pronunțăm sintagma „gândirea lui Eminescu” avem în primul rând în vedere pe gazetar, patriot și anti liberal, lăsând deoparte meditația filozofică. Fără a face în general distincția dintre patriotism și naționalism, care în opiniile multora se confundă, Mihai Eminescu este catalogat destul de frecvent drept tradiționalist, paseist, naționalist și chiar xenofob, citându-se în acest sens Doina și celebrele versuri „Cine a-ndrăgit străinii/Mânca-i-ar inima câinii”, dar și viziunea lui asupra istoriei Moldovei și a societății ideale, precum cea a albinelor.

S-a vorbit și s-a scris despre Mihai Eminescu ca despre cel mai de seamă reprezentant al doctrinei naționale, ba chiar ca despre întemeietorul ei. Există, bineînțeles, suficiente argumente în scrierile sale politice.Distincțiile care, de cele mai multe ori, nu sunt făcute tranșant sunt cele dintre patriotic, național și naționalist, dintre naționalismul patriotic și identitar, pe de o parte, și naționalismul șovin și xenofobie, pe de alta. Nu intenționăm să demonstrăm acum cât de național-patriot, naționalist, șovin și/sau xenofob a fost ori nu a fost Eminescu – ar fi nevoie de o revizuire, de o cercetare și de spații mult mai ample – ci ne vom mulțumi cu reiterarea clișeului (ce conține și adevărul cel mai semnificativ) că Mihai Eminescu a fost patriot și naționalist în sensul cel mai natural, convenabil și totodată autoritar al termenilor, așa cum l-a favorizat s-o facă întinsa lui cultură și profunda lui gândire.

Spiritul național și ideile conținute în opera lui Eminescu au avut un efect benefic asupra istoriei românilor de la sfârșitul de veac XIX și de la începutul următorului, când, în sfârșit, s-a înfăptuit România Mare. Din timpul vieții poetului și pană azi, obsesia denigratorilor a rămas aceeași la Grigore Ventura, contemporanul său, și la Moses Rosen, contemporanul nostru. Oamenii din această categorie au socotit că ticăloșia lor intelectuală va avea mai mult credit prefacându-se că laudă poezia . Scriu ca și cum ar regreta profund că Eminescu s-a coborat atat de jos ca zia rist! Este o viclenie care a indus pe mulți în eroare.

Eminescu știa bine ce-1 așteaptă, cand și-a descris posteritatea in Scrisoarea I și în alte texte . El a prezis osanalele care ucid . Un Corneliu Botez, de exemplu, a editat un volum al poeziilor lui Eminescu, in 1909, cu prilejul comemorării a două decenii de la moarte. Fondurile rezultate au fost folosite pentai ridicarea cunoscutei statui din Galați, dezvelită in toamna lui 1911. Atunci s-a declanșat o polemică aprinsă in juarul publicisticii lui Eminescu, hotărandu-se, pentru mulți ani, marginalizarea ei.

Corneliu Botez, cu atuul binefăcătorului, a respins cu violență publicistica, contribuind la ruperea in două a operei. Corneliu Botez a fost un colaborator la, Adevărul literar și artistic, publicație de stanga, aceeași care va găzdui atacul antieminescian al lui Panait Istrati, ca și multe articole ale lui G. Călinescu. Este o posibilă cauză a opticii călinesciene asupra anilor de boală. „Opera poetică a lui Eminescu – scria în același nefericit an, 1911, Nicu Xenopol – e suficientă pentru a-1 ridica printre geniile neamului nostru. Ce-i folosesc gloriei acestui om dezmormantarea articolelor sale de gazetă, a polemicilor sale din ziarul Timpul, unde a scris nu doar că avea patimă pentru viața politică, ci impins numai de necesitatea vieții.

Romantic în esență, prin preluarea unor idei filozofice schopenhaueriene, hegeliene, kantiene, Eminescu nu rămâne partizanul unui singur filozof sau al unei singure orientări. De la formula clasicizantă a unor poeme, până la deschiderea spre simbolism, opera eminesciană determină o refacere permanentă a orizontului de așteptare, pentru critică, dar și pentru publicul larg. Receptarea lui Eminescu și încadrarea lui într-o direcție literară și ideologică, într-o orientare filozofică sau în alta, au fost preocupări constante ale exegeților; de aceea, imposibilitatea separării lui Eminescu-poetul, de Eminescu-prozatorul, Eminescu-jurnalistul, sau, în final, de Eminescu-omul. În acest sens, Zoe Dumitrescu-Bușulenga afirma: „trecerile de la o ipostază filozofică la alta, modificările în concepția despre lume a poetului, raportul dintre gândul filozofic și ideea mito-poetică, sau imagine se limpezesc numai luminate de proză”.

Aceleași coordonate ale creației, surprinse prin metodele comparativismului, sunt premisele unor cercetări precum cele ale Rosei del Conte, ale Amitei Bhose, ale lui Allain Guilermou, D. Vatamaniuc, Eugen Simion, Dan Mănucă, Mihai Cimpoi,George Munteanu, ale Ioanei Em. Petrescu, ale lui Iosif Cheie-Pantea, I.M. Rașcu, Ștefan Avădanei, Vasile Voia și alții, evidențiate în cuprinsul acestei lucrări.

Chiar dacă nu și-a definit decât în termeni poetici concepția despre literatură și artă („Nu mă-ncântați nici cu clasici,/ Nici cu stil curat și antic – / Toate-mi sunt de o potrivă, / Eu rămân ce-am fost: romantic” în Eu nu cred nici în Iehova), Mihai Eminescu demonstrează, prin biografia sa, supusă unor interpretări și reinterpretări, caracterul și statutul său de „tânăr geniu”, punct inițial în dezvoltarea mitului. Între cele două portrete morale, cel creat de Caragiale, în La Nirvana („așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist, comunicativ și ursuz, blând și aspru; mulțumindu-se cu nimic și nemulțumit totdeauna de toate.[…] Ciudată amestecătură! – Fericită pentru artist, nefericită pentru om”) și cel realizat de Maiorescu („ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa”) se va defini, pentru posteritate, o imagine caracterizată de coincidentia opositorum, specifică romanticului.

De la extrovertitul exuberant, până la introvertitul pesimist, au fost sondate și explicate de către biografi sau critici formele de manifestare a omului Eminescu. Reprezentative în acest sens sunt studiile lui Titu Maiorescu, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Mihail Dragomirescu, I. Scurtu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, George Călinescu, Eugen Simion, George Munteanu,N. Georgescu, George Gană, Ioana Em. Petrescu, Caius Dodrescu și alții.

Cu toate acestea, opera și receptarea acesteia se distanțează treptat de direcția biografică și atinge specificul creației literare și zonele abisale ale ființei. Cunoașterea acesteia, prin truda generațiilor de editori, este un avantaj al prezentului, marcat de cercetarea noastră. Finalizarea proiectului Manuscrisele lui Mihai Eminescu ne oferă acum posibilitatea întâlnirii cu scrisul eminescian în laboratorul său de creație. Dacă până în anul 2004, privilegiul întâlnirii cu Eminescu-creatorul îl aveau doar editorii, acum, cititorii pot percepe munca depusă de poet, variantele, notele, molozul, comentariile, în forma pe care autorul le-a elaborat. Analiza celor 24 de volume ale Manuscriselor conduce la identificarea unei breșe în receptarea lui Eminescu, între ediția princeps și integritatea sa. Nu este doar o nevoie filologică de cunoaștere a operei eminesciene, ci una de valorizare a creatorului care poate fi înțeles și „cuprins” în ansamblul personalității sale.

Cât privește acuza lui Panait Istrati, potrivit căreia Eminescu ar fi vinovat de ignorarea… virtuților internaționalismului proletar, Goga o combate tot în cheie naționalistă, dar deschizând perspectiva corectă asupra relației național-universal: „Eminescu, codificând o doctrină națională, e unul din stâlpii de căpetenie ai progresului uman.” Pe denigratorii poetului, Goga îi avertizează sever: „Detractorii să fie liniștiți (…) De câte ori se ivesc astfel de insecte antipatice ce vor să-și țese pânza otrăvită (…) noi luăm măturoiul și măturăm…” Cum se vede, reacțiile literaților, în epoca lui Goga, erau dure, violente, neiertătoare. Azi, sunt blânde.

Capitolul 4. Detractorii lui Eminescu – Cazul Panait Istrati

(Alexandru Dobrescu)

„Detractorul este, în accepția curentă, persoana care lucrează, cu bună-știință, la știrbirea (sau distrugerea) bunei reputații a cuiva. Este o practică a cârpaciului invidios pe maestru – sau a artistului mediocru, gelos pe Gloria marelui artist (…) Între cel care ponegrește și cel ponegrit este (sau ar trebui să fie) o flagrantă diferență de valoare, fără însă ca detractorul să aibă conștiința propriei inferiorități”.

Începând un amplu și ambițios serial editorial consacrat detractorilor lui Eminescu, polemic fără îndoială, cu demararea în 2002, Alexandru Dobrescu ne propune, iată, la cel de al treilea volum, dosarul „scandalului de acum optzeci de ani”, cum zice domnia sa, stârnit în jurul intervenției pe care Panait Istrati o publicase în Adevărul literar și artistic din 21 septembrie 1924, la drept vorbind, un fel de scrisoare deschisă către cititorii români, în chip de răspuns la solicitarea Comitetului executiv jubiliar al Societății Academice „România Jună” care, prin „pana președintelui” său, Octavian Moisescu, îi solicitase colaborarea la un „Almanah”, destinat strângerii de fonduri în vederea ridicării unui „monument” în memoria „marelui nostru poet”.

Solicitarea era cât se poate de îndreptățită și plină de speranțe aducătoare de cititori, căci scriitorul, fostul gazetar de la Brăila, aflat acum la Masevaux-Alsacia, de unde și expediază textul, era autorul de mare succes al momentului în Franța, chiar în Europa, după ce Romain Rolland îl lansase ca pe un “Groki al Balcanilor”, girând pentru el la marile edituri și reviste literare ale vremii. Succesul acesta era, fără îndoială, nemaicunoscut în România vreunui contemporan, așa că privirile celor de acasă erau îndreptate spre Romancierul cu admirație perplexă dar și cu invidie răutăcioasă, dacă invidia poate fi cumva și altfel.

Inițiatorii almanahului ar fi fost flatați, se-nțelege, dacă Panait Istrati i-ar fi onorat cu câteva pagini, care iar fi îndreptățit și la o campanie publicitară adecvată în jurul opului, dar răspunsul acestuia vine ca un soi de afront, lăsând a se înțelege faptul că el nu-și putea permite de-acum să slujească o cauză provincială, depășită în orice caz, văzând în Eminescu un scriitor care „s-a mărginit” la „o meschină notorietate națională” și „s-a mulțumit să dorească doar binele țării sale”, „hulind tot ce nu e Român”, nepricepându-i pe „uriașii descoperitori și propovăduitori ai ideii de dezrobire internațională din apusul Europei”, cu care a fost contemporan, așa încât – „Sărmane Mihai Eminescu!” – ar trebui lăsat cam la o parte căci „Idealurile naționale de pace și bunăstare (…) nu mai pot fi concepute in secolul nostru, nici realizate, decât acceptând ideea infrățirei universale”.

Atitudinea lui Panait Istrati nu era străină însă de ideile și idealurile aceleiași exaltări umaniste internaționaliste ale unor intelectuali din România care, „nou veniți în literatură“, se ilustrau prin a înjosi opera lui Mihai Eminescu, fapt condamnat de Nicolae Iorga într-un articol Eminescu și urmașii din Ramuri, la 15 iunie 1923, data comemorării trecerii în neființă a poetului. El îi denunța pe acei scriitorii bucureșteni “doritori de senzații neașteptate, de bizarerii scânteietoare, de cacofonii in genul jazz-bandului, de rafinării toarse la cafenea” pentru care Eminescu a fost mereu un „neînțeles”, sau căruia i s-a refuzat înțelegerea, tocmai pentru că „e adânc Român chiar cu subiectele, fie și cu modelele, cele mai străine”, fiind „unul din marii cugetători ai rasei noastre”.

Pledoaria lui Iorga venea după atacurile contra lui, susținute de reprezentanții „spiritului profund de libertate, toleranță și legalitate” din jurul a ceea ce se dorea a fi “un partid național evreiesc in România”, cum, bunăoară, fusese atacat în Hasmonaea (aprilie 1924), de către un combatant ascuns în dosul inițialei W., și acuzat că a stat “in fruntea unui partid xenofob”, el însuși dovedindu-se “îngust in vederile sale politice, șovin și antidemocrat”. Pe aceeași temă, a naționalismului, fusese atacat, tot în Hasmonaea (februarie – martie 1924) Mitropolitul Miron Cristea, taxat drept “focar de ură și întuneric” pentru predicile sale întru apărarea țăranului român. Etc, etc. Se crease, carevasăzică, o atmosferă tensionată împotriva așa-zisului naționalism românesc, fapt ce nu putea rămâne indiferent marilor bărbați ai neamului.

Octavian Goga dă răspuns acestor provocări, în paginile ziarului” Țara Noastră (4 mai 1924), arătând că acuzațiile de “antisemitism și huliganism” aduse celor ce s-au ridicat în “apărarea ideii naționale” se datorează unor elemente care “scriu cu scuipat unde noi scriem cu sânge, ei scot limba in fața altarelor noastre. Ei batjocoresc pe Dumnezeu, ei rad de așezămintele străvechi ale autohtonilor, insultând pe rege și aruncând cu noroi in fruntașii țării” (Răspuns unei provocări).

Alexandru Dobrescu antologhează aceste articole în deschiderea volumului, tocmai pentru a ne arăta tensiunea pe care cade afrontul lui Panait Istrati la adresa lui Eminescu, ca militant și el împotriva naționalismului și xenofobiei poetului. “Dar a fost Eminescu folositor, chiar și numai neamului său, dorind binele închis intre frontiere și tânguindu-și mila?”, se întreabă Romancierul european, pentru a continua:” Ajuns-a el la vreun rezultat practic preamărindu-și națiunea și hulind tot ce nu e Român? Ori poate că tocmai dimpotrivă, exploatând simțământul național dezlănțuit cu atâta furie de dansul, au putut și mai bine să-și rotunjească domeniile, să-ngenuncheze poporul și să devină < marii Români > de azi…?”

În treacăt fie zis, recunoaștem aici, în aceste formulări propagandistice, găunoșenia viitoarei limbi de lemn pe care o vor folosi din plin criticii noștri marxist-leniniști în anii de după cel de al doilea război mondial, sancționându-i lui Eminescu limitele de gândire și de atitudine, în numele clasei muncitoare, de la care se revendica patetic și Panait Istrati (“… clasa muncitoare, căreia ii aparțin – nu prin mentalitate, ci prin obârșie…”) și pentru care acuză lipsa de eficiență concretă a operei acestuia, de parcă ar fi fost vorba de un program de partid. Eminescu, zice el mai departe, „și-a băgat piciorul in capcana naționalismului șovinist, neputincios și sforăitor, l-a slujit cu sinceritate in schimbul unei coaje de mămăligă, și pe când prietenii lui ajungeau miniștri, el ajungea la balamuc”.

Îngustă și simplistă înțelegere a operei și activității lui Eminescu! Iar tonul pe care se rostește, arogant și de aceea iritant se datora, poate, și faptului că el însuși se considera deja a fi cel mai de seamă scriitor român, acceptat de acum în fotoliile universalității, pe care nu i le întrevedea și lui Eminescu. „Las-o dracului de treabă, dle Iorga – îl lua el la vale pe marele cărturar, într-o Scrisoare deschisă domnului N. Iorga, publicată în Adevărul literar și artistic din 28 septembrie 1924 – că-ncep să mă căiesc că m-am vârât in tărâțele Românești, de unde cu groază am ieșit acum nouă ani!”

Iar acum „de la Rolland și pană la octogenarul Georg Brandes, îmi deschide brațele. Voiți s-o cunoașteți? Iat-o: /Societatea Academică de Istorie Universală (care se fălește cu cincisprezece prinți și capete încoronate, și in fruntea căreia figurează regina Maria a României) îmi trimite statutul, invitându-mă să-i fiu membru onorific, și prin secretarul ei, d. H. Laumonniere, ofițer al Instrucțiunii Publice, îmi cere < documentarea necesară și un portret in vederea unui studiu > ce vrea să-mi consacre; – renumiți critici de artă de aci, din Italia, Suedia și alte țări, îmi trimet studiile lor, unde pretind că < repet in Franța cazul lui Joseph Conrad in Anglia > și emit părerea unei noi școli; judiciosul critic al casei Rieder, Jean-Richard Bloch, – (acela care trimete sute de manuscrise < înapoi la autor >) – pronunțându-se asupra lui Cosma din volumul ce va apare in toamnă, spune că se află in fața acestui erou Român < ca in fața unui mare stejar > și declară că asemenea personagii < numai un Kipling și un Gorki le pot crea in vremea noastră >; fostul profesor de istorie la Sorbona, amicul meu Romain Rolland, îmi scrie:< Nu cunosc un succes așa de imediat universal ca al d-tale >; saloane și cluburi literare (Salon Verite, Club de Faubourg, cuprinzând: muncitori, studenți, oameni de litere, generali) mă cheamă la Paris pe spesele lor să mă… tămâie! Un Wells îmi va face cinstea la iarnă să se plimbe la braț cu mine pe Promenade des Anglais, la Nisa…”

Ei, da, bietul Eminescu nici măcar nu visase asemenea onoruri! Și iarăși trăgându-l de urechi pe N.Iorga: „Eu n-am timp să mă pun la taifas cu acei domni cari, crezând că mă-njosesc, mă compară cu Terente (…) dar când un Nicolae Iorga, ignorând și falsificând, vine și compară pe Chira cu… < Ghiță Cătănuță >, iaca, vedeți, îmi cam sare muștarul in nas și încep să cred că prostia locuiește deseori in Academii”.Această impertinență a avut darul să întărâte, cu bună dreptate, spiritele. Și gâlceava de presă a izbucnit. Replicile care i se dau lui Panait Istrati și insistenților săi elogiatori, în speță H. Sanielevici care publică în Adevărul literar și artistic (septembrie 1924) un amplu studiu de analiză asupra operei lui Panait Istrati, intitulat Clasicismul proletariatului, discută în principal chestiunea națională, în care cei doi scriitori, Istrati și Eminescu devin repere și ținte diametral opuse.

„Un întreg cor de emigranți literari – scrie Octavian Goga într-un articol intitulat Pânze de păianjeni, din Țara Noastră (5 octombrie 1924), regretând starea de fapte – bâjbâie împrejur, batjocurind altarul moștenit. Ideea națională cu toate atributele ei e tarată in noroi. Clișee exotice năvălesc pripit, ca să falșifice aspectul local al unui vechi patrimoniu. In această invazie de străinism, presa, scăpată din mâinile noastre, are rolul de slujnică a fiecărei clipe. Cu ajutorul ei se multiplică infuzoriile parazitare și susțin o acțiune concentrică “. El nu se sfiește a se rosti răspicat în cazul discreditării lui Eminescu.

„Personalitatea lui – scrie Octavian Goga – are insă și o specială semnificație pentru noi. Din scrisul lui s-a închegat mai întâi doctrina naționalismului organic, care a îndrumat întreagă ideologia vremii, și al cărei rezultat e România de astăzi”. Iată de ce “… personalitatea lui Eminescu e centrul de greutate al ideologiei naționale care ne ține in picioare. Toți, deci, care sunt dușmanii născuți sau făcuți ai acestei ordini morale, sunt și adversarii naturali ai poetului.

După judecata lor, trebuie dărâmată piatra unghiulară, ca să năruie edificiul întreg” (Nu vi se pare că acest diagnostic sună teribil de actual în eforturile insistente, în concentrarea atâtor subtile forțe și mijloace de o anume orientare universalistă, pentru a întreține o continuă campanie de discreditare a lui Eminescu?!)

Cât despre Panait Istrati, poetul pătimirii noastre se pronunță în manieră pamfletar descalificantă:” Părintele unei Kiraline din mahalale Brăilei, care a scos capul la Paris, cu un fitil roșu in mană se repede la blocul de granit. In jurul lui e dansul macabru al sanielevicilor, grotesc și cu behăituri orientale. Istrati se îndeamnă, Istrati se încruntă, Istrati se strâmbă, Istrati Panait se ia de piept cu Mihai Eminescu! (…) Temperament anarhic, dincolo de ordinea morală constituită, e greu să angajezi o discuție cu el.

Argumentele noastre le <dinamitează > cu aceeași ușurință cu care a încercat să-și reteze beregata singur. /Ce să-i spunem, deci lui Istrati? Că lupta națională a lui Eminescu, fiind lupta pentru dezrobirea unui colț de umanitate, nu e decât o pagină generoasă din cartea mare a dezrobirilor omenirii? Că ura împotriva străinilor nu era decât revolta legitimă împotriva spoliatorilor care sugrumă viața unui petec de pământ (…) In acest imperiu nebulos, in care dansul rătăcește fără inevitabilul pașaport al inteligenței, ar fi prin urmare o pierdere de vreme să-l urmăm, chiar și in cazul când n-ar fi la mijloc imaginea destul de desagreabilă a unei… beregate…”

Creația lui Eminescu, la care se întorc, voluntar sau prin influența eminescianismului, numeroase generații de poeți, devine, astfel, un etalon al poeticității, atât prin muzicalitate, cum remarcau criticii începutului de secol al XXlea, cât și prin valorificarea exemplară a unor elemente de imaginar romantic, prin surprinderea unei atitudini de poet care își devansează, prin originalitatea limbajului, epoca și curentul literar aparținător.

În încercarea de depășire a unor stigmatizări și de păstrare a „igienei spiritului critic”, unele dintre studiile critice contemporane resping stereotipiile lingvistice și conduc spre direcții noi în eminescologie, conturate prin cercetările Ilinei Gregori, Monicăi Spiridon, Ioanei Bot, ale lui Caius Dobrescu, Iulian Costache și alții.

Eminescu nu-i o modă, ca să te lepezi de ea, o vreme, și, cine știe când și din ce „capriț”, s-o reiei, „s-o repui pe tapet”! Eminescu este cel dintâi receptacul al influenței Arhanghelului Spiritului, Mikaël, aici, pe pământ, influență care s-a făcut perceptibilă odată cu anul 1871. Cei care au, cât de cât, bună-credință și cunoștințe și har întru hermeneutică, vor băga de seamă, foarte clar și ușor, diferența enormă de valoare între poemele eminesciene de până la 1871 și cele de după acest an: este evident (înafară de orbi și surzi!) că spiritual mihaelic îl inspiră pe Eminescu (adică, acest spirit divin se pogoară și îl face empathic/profund rezonator, pe Eminescu, la influențele, cu maximă putere, ale Arhanghelului Spiritului, care domină zodiile celesto-terestre).

Nu e nevoie de lucrarea de denigrare securistică, a unor „cepe-ex-iști” ai criticii românești, să scoată în frunte „cearșafurile” intime ale lui Eminescu – corespondența: știut este că și Hristos, având dublă natură (umană și divină), se nevoia precum oamenii de carne…dar nu i-a trecut prin devlă niciunui evanghelist să descrie „sejurul” cristic la…privată: în mod evident, evangheliștii erau oameni cu infinit mai multă minte, mai mult bun-simț și mai înalt discernământ al valorii Duhului, decât „zoilii” veacului nostru degenerat și dominat de specimene bune de studiat din punctul de vedere al teratologiei…

4.1. Critici și detractori

„Detractorul este de rea-credință si îsi face din negare un scop precis. El porneste de la ideea că scriitorul la care se referă trebuie să fie contestat. Nu ajunge la ea în urma unei demonstrații. Ideea e asadar preconcepută”.

Se știe că afirmarea și impunerea poeziei eminesciene nu s-a petrecut fără împotrivire. Gustul literar al contemporanilor, formați în spiritul rigorilor clasicismului, se simțea bine în compania valorilor inteligibile, coerente logic și impecabile prozodic. Așa încât, impetuoasa lor violare de către tânărul poet a frapat, a contrariat și a iritat, iubitorul de poezie resimțind-o cape un atentat la adresa artei. Nu doar inamicii declarați ai Junimii, de felul lui Hașdeu, dar chiar junimiștii, care-și datorau sumara educație estetică și gustul literar lui Maiorescu, priveau cu reticență publicarea poeziilor lui Eminescu și Bodnărescu în Convorbiri literare și-și exprimau epistolar părerile nu tocmai amabile asupra lor Reacțiile negative aveau să se întețească după apariția studiului Direcția nouă… (1872). Unde, pe deasupra rezervelor severe (și ele de inspirație clasicistă), autorul Epigonilor era declarat „poet în toată puterea cuvântului" și așezat îndată după Alecsandri. Practic, presa din Regat și din Ardeal și-a dat mâna în a combate, inclusiv prin ridiculizare, afirmația lui Maiorescu și, firește, poemele începătorului poet.

Dacă Eminescu a devenit, după intrarea lui în sfera de interes a Junimii, calul de bătaie al gazetelor timpului, e în primul rând pentru că Maiorescu îl folosise ca exemplu al „direcției noi”, plasându-l aproape de vârful scării de valori a acesteia. Tipărite în alte publicații și lipsite de un suport critic atât de provocator, probabil că poeziile eminesciene ar fi avut parte de o primire amabil încurajatoare și de sfaturile rezervate îndeobște debutanților. Așa însă, toată ostilitatea atrasă de ideile cultural reformatoare ale tânărului șef de școală de când scrisese In contra direcțiunii de astăzi în cultura română s-a răsfrânt și asupra poetului, ale cărui scrieri au fost cercetate „cu lupa”, pentru cu neîmplinirile lor să devină argumente în lupta împotriva „direcției noi".

Nu doar inamicii declarați ai Junimii, de felul lui Hașdeu, dar chiar junimiștii, care-și datorau sumara educație estetică și gustul literar lui Maiorescu, priveau cu reticență publicarea poeziilor lui Eminescu și Bodnărescu în Convorbiri literare și-și exprimau epistolar părerile nu tocmai amabile asupra lor. Reacțiile negative aveau să se întețească după apariția studiului Direcția nouă… (1872). Unde, pe deasupra rezervelor severe (și ele de inspirație clasicistă), autorul Epigonilor era declarat „poet în toată puterea cuvântului" și așezat îndată după Alecsandri.

Practic, presa din Regat și din Ardeal și-a dat mâna în a combate, inclusiv prin ridiculizare, afirmația lui Maiorescu și, firește, poemele începătorului poet. Dacă Eminescu a devenit, după intrarea lui în sfera de interes a Junimii, calul de bătaie al gazetelor timpului, e în primul rând pentru că Maiorescu îl folosise ca exemplu al „direcției noi", plasându-l aproape de vârful scării de valori a acesteia. Tipărite în alte publicații și lipsite de un suport critic atât de provocator, probabil că poeziile eminesciene ar fi avut parte de o primire amabil încurajatoare și de sfaturile rezervate îndeobște debutanților. Așa însă, toată ostilitatea atrasă de ideile cultural reformatoare ale tânărului șef de școală de când scrisese In contra direcțiunii de astăzi în cultura română s-a răsfrânt și asupra poetului, ale cărui scrieri au fost cercetate „cu lupa”, pentru cu neîmplinirile lor să devină argumente în lupta împotriva „direcției noi".

Cititorii textelor din acest prim volum antologic vor remarca, desigur, că majoritatea analizelor poeziei eminesciene, departe de a urmări definirea acesteia, au, de fapt, rostul de a contrazice și a comate judecățile lui Maiorescu asupra-i. Petru Grădișteanu cercetează Egiptul spre a dovedi că revista Junimii conține suficiente probe ale „boalelor morale" denunțate în Beția de cuvinte cu exemple din Revista contimporană și că Eminescu („pe care direcția nouă îl pune imediat alăturea cu… d. V. Alecsandri”) le ilustrează în chipul cel mai elocvent cu putință. Gr. Gellianu e la fel de explicit: „între toți scriitorii care, în timpii din urmă, s-au încercat în poezie, d. Eminescu ne atrage mai cu dinadinsul privirile, pentru că-l vedem pus în fruntea «noii direcțiuni».

Când un critic de talia dlui T. Maiorescu, recunoscând negreșit imperfecțiunile dlui Eminescu, îl pune însă alăturea cu marele nostru poet Alecsandri, nu mai putem vedea în d. Eminescu un debutant care să aibă nevoie de încurajare spre a nu i se împiedica avântul, suntem nevoiți a-l considera ca pe unul din cei dintâi maeștri în poezie, care ni se dă ca model, și prin urmare suntem datori a ne întreba dacă modelul este bine ales, dacă întrunește condițiunile necesare pentru aceasta, sau dacă, din contra, sub impresiunea sentimentelor amicale, criticul de la Iași nu a adormit precum s-a întâmplat să adoarmă uneori însuși Omer.”

Canonicul Grama se raportează tot la Maiorescu („caracterizarea aceasta a lui Eminescu de dl. Maiorescu, unul din cei mai mari adoratori ai lui, o vom lua de bază în studiul de față”), propunându-și să dovedească lipsa de logică a judecăților („curioase " și „contradictorii”) asupra poetului. La rândui, Aron Densușianu trece răspunderea apariției și proliferării „literaturii bolnave”, al cărei tip exemplar ar fi poezia eminesciană, în seama Junimii și a lui Maiorescu. În fine, Anghel Demetriescu, probabil cel mai interesant exeget eminescian din epocă, trimite, de astă dată aprobativ, la afirmațiile maioresciene, în efortul de a explica noutatea lirismului eminescian și epidemia de eminescianism. Întocmai cum Maiorescu făcuse din Eminescu dovada vie a existenței „direcției noi", adversarii ideologici ai criticului au apelat la el spre a o combate.

De altfel, până la moartea poetului (și destulă vreme după aceea), majoritatea criticilor nu a văzut în opera (și chiar in biografia) sa altceva decât un argument pentru ori împotriva câtorva idei de politica mai mult sau mai puțin culturală. Înseși calificativele ce i-au fost acordate în focul confruntărilor („genial" sau, dimpotrivă, „spirit bolnav") urmăreau mai eficienta lui întrebuințare ca „armă de luptă". Neadormiții paznici ai valorii reprezentative și „detractorii" ei seamănă mai mult decât sunt dispuși a recunoaște. În absolut, există chiar riscul de a-i confunda, căci aceleași le sunt și obiectivele, și mijloacele puse în mișcare pentru a le atinge.

Doar în relativitatea clipei, semnele contrare reușesc să-i deosebească, precum orice obiect de imaginea lui răsfrântă în oglindă. S-a observat demult că reproșurile formulate de primii „detractori" eminescieni nu diferă semnificativ de rezervele exprimate de Maiorescu în Direcția nouă…, dându-se a înțelege că ei n-au făcut decât să le preia de acolo și să le amplifice. De fapt, mai toate acuzațiile din textele „detractorilor” (lipsă de logică, flagrante greșeli de versificație, abuz de licențe poetice etc.) puteau fi întâlnite în paginile periodicelor din 187l-l872 și nu e exclus ca Maiorescu însuși să se fi inspirat de acolo în redactarea paragrafelor consacrate lui Eminescu în Direcția nouă… Anterioară studiului maiorescian. Implicit și primelor manifestări de amploare ale „detractorilor", puzderia de notițe anti-eminesciene din gazete (trecute în revistă de Perpessicius în aparatul critic al primelor două volume ale ediției sale și de D. Murârașu într-un articol din 1957) atestă existența unei atmosfere fundamental ostile față de tânărul poet.

Departe de a exprima, așadar, o atitudine singulară în epocă, intervențiile „detractorilor " rezumau opinia cvasigenerală. Ieșit din obișnuit nu era, atunci, să contești literatura promovată de Junimea, ci să te declari partizanul ei. Tot așa, excentrici nu erau anonimii autori ai agresivelor notițe din presă și, cu atât mai puțin, „detractorii" de la Revista contemporană; excentric era, în circumstanțele date, criticul de la Convorbiri literare, care, reluând o însemnată parte din reproșurile contemporanilor, îl plasa, totuși, pe Eminescu în fruntea noii orientări poetice.

Direcția nouă… avea de ce să irite intelectualitatea epocii. Așezarea încă necunoscutului Eminescu îndată după Alecsandri nu fusese concluzia unei riguroase demonstrații critice; ea se petrecuse chiar împotriva cursului demonstrației, care ar fi suportat, poate, o încheiere încurajatoare, dar în nici un caz una entuziastă. Ceea ce susținea Maiorescu acolo era mai mult decât o afirmație riscată: era un veritabil „scandal". Citit fară prejudecăți, studiul Direcția nouă… își dezvăluie fragilitatea tocmai unde ar fi trebuit să fie cel mai convingător: în dovedirea valorii poeziilor lui Eminescu.

El se prezintă ca o succesiune de reproșuri, unul mai serios decât altul, printre care se strecoară cu greu câteva laude prudente. Un scriitor „așa de puțin format" și, în același timp, „poet în toată puterea cuvântului”, iată ce nu puteau înțelege cititorii Direcției noi… De fapt, Maiorescu nu concepea poezia altfel decât majoritatea contemporanilor săi. Preferința lui mergea mai degrabă spre poezia senină, calmă, desăvârșită formal, rațional inteligibilă, curgând în ritm egal și învăluitor, decât spre necontrolatele dezlănțuiri ale imaginației Romântice, tenebroasă și contradictorie, iubitoare de violente antiteze și stricătoare de armonii.

Din acest punct de vedere, Alecsandri îi era mai aproape criticului decât Eminescu și rândurile dedicate ultimului în Direcția nouă… debutează prin accentuarea opoziției între cei doi și a lipsei de măsură din poemele eminesciene: „Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum așa de puțin format încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar, în fine, poet, poet în toată puterea cuvântului, este d. Mihai Eminescu.” O primire circumspectă, petrecută parcă împotriva voinței criticului. Intuiția aproape că trebuie să-i smulgă gustului, ca pe o inestimabilă concesie, acel „poet în toată puterea cuvântului”. Să băgăm, apoi, de seamă că și însușirile recunoscute noului poet îndrumă tot spre domeniile clasicismului: „farmecul limbajului (semnul celor aleși), o concepție înaltă și, pe lângă aceste (lucru rar între ai noștri), iubirea și înțelegerea artei antice”.

Succinta prezentare din Direcția nouă… avertizează asupra unui talent natural, însă fără elaborare. Adeziunea criticului la poezia lui Eminescu, necizelată, revărsându-se ca o secreție organică, este aici relativă și convențională. Nici vorbă de încadrarea ei între „formele estetice cele mai curate”. Maiorescu remarcă deocamdată virtualități, premise ale viitoarelor împliniri. Căci, așa cum avea să scrie peste șaptesprezece ani, în Eminescu și poeziile lui, în fiecare dintre aceste poeme „apare deodată din mijlocul imperfecțiilor o frumusețe de limbă și o înălțare de cuget care prevesteau de la început ce avea să devină poetul ajuns la culmea lui”.

Într-o atmosferă dominată de rezervă și contestație, la a cărei consolidare participa într-o măsură deloc neglijabilă și cel mai jerveni susținător al poetului, articolele negative ale publiciștilor de la Revista contimporană nu aveau cum trece drept denigrări. Ele vor fi percepute astfel abia mult mai târziu, după ce reputația poetică a lui Eminescu se consolidase, intrând în ordinea locurilor comune. Să mai menționăm că acest tip de judecată retroactivă, care le tinde înaintașilor, sub amenințarea excomunicării, să gândească în felul urmașilor, a făcut o lungă și prodigioasă carieră în cultura noastră.

Mai grav e că larga lui răspândire a însemnat, deopotrivă, și disprețuitoarea ignorare a celor cu atâta ușurință anatemizați. Păcatul de a fi împărtășit opinii devenite ulterior singulare i-a exclus din circuitul public. Striviți sub cele mai infamante epitete din nesfârșita zestre a limbii române, „detractorii” nu au mai fost socotiți obiecte demne de studiu, fiind invocați doar ca simboluri ale obtuzității, relei credințe și prostiei.

Capitolul 5. Concluzii

„Trebuie să polemizezi cu cel cu care nu ești de acord, dar pe care, intr-adevăr, il intelegi.”

(Vissarion Grigoryevich Belinski)

„Polemica este cel mai bun mijloc de clarificare a ideilor.”

(Fiodor Mihailovici Dostoevski)

A fi un om civilizat presupune, printre altele, și a fi cu mintea deschisă pentru a te apropia cu respect de gândurile, opiniile și chiar prejudecățile care își construiesc un adăpost din mentalul colectiv. Foarte rar exista oameni care deși susțin o idee, acceptă să asculte și o opinie contrară ideii lor.

Citind și analizând cazul „Panait Istrati si Mihai Eminescu”, realizam cum undeva exista o neînțelegere între opinia fiecăruia. Prin prisma gândirii lui, Eminescu a încercat să-și exprime părerea despre România prin felul său si prin modul lui propriu de geniu in literatură. Panait Istrati, citind articolul publicat a înțeles după gândirea lui proprie cu totul altceva si a luat acel articol ca o insultă adusa eticii si moralității Românești acționând desigur printr-o publicație critică la adresa lui Eminescu, încercând să-i aducă la cunoștința faptul că acesta nu va sta indiferent la aceste afirmații.

Desigur, au fost multi susținători de partea lui Eminescu, dar unele persoane au susținut si ideea critică al lui Panait Istrati. De aici observăm diferențele de gândire individuale, în care dacă nu avem mintea deschisă și răbdare să ascultăm opiniile altora intrăm în polemici din care uneori nu se știe ce va rezulta.

Nimeni nu are dreptul de a pretinde că opinia sau ideea sa este cea corectă, fiecare in dreptul său își apără propriile principii si credințe, idealuri si vise.

Bibliografie

Antip, Constantin, Istoria presei române, București, 1974.

Bărbulescu, Mihai, Deletant, Dennis, Hitchins, Keith, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Corint, București, 2005.

Bratianu, Gh. I., O enigmă și un miracol istoric: poporul român, 1940.

Călinescu, G., Opere, Publicistică, II, 1933-1935, Academia Română, 2006.

Cărtărescu, Mircea, Experimentul literar românesc postbelic, Editura Paralela 45, Pitești, 1998.

Cândea, Virgil, Mărturii românești peste hotare – Creații românești și izvoare despre români în colecții din străinătate, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2012.

Cioran, Emil, Convorbiri, Editura Humanitas, București, 1992.

Constantinescu, Pompiliu, Studii și cronici literare, Editura Albatros, București, 1974.

Costache, Iulian, Eminescu. Negocierea unei imagini, Editura Cartea Românească, București, 2008.

Dumitrescu-Bușulenga, Zoe, Eminescu-cultură și creație,Editura Junimea, Iași, 1970.

Eliade, Mircea, Introducere la Bogdan Petriceicu-Hașdeu, Scrieri morale și politice, Fundația pentru Literatură și Artă, „Regele Carol II”, 1937, tom. I.

Hangiu, Ion, Presa românească de la începuturi până în prezent. Dicționar cronologic 1790-2007, Editura Comunicare.ro, București, 2009.

Iorga, Nicolae, Istoria presei românești, Editura muzeul Literaturii române, București, 1999.

Kalustian, L., Conspirații sub cer deschis, Editura Eminescu, București, 1976.

Manolescu, Nicolae, în revista „România literară”, 12-18 martie 2003.

Marino, Adrian, Dicționar de idei literare, Editura Albatros, București.

Mezdrea, Doina, Nae Ionescu. Biografia, volumul II, Editura Aquila, Oradea, 2002.

Munteanu, I., Presa românilor din Ungaria, în vol. „Simpozion 1999”, Institutul de Cercetări al Românilor, 1999.

Petcu, Marian, Tipologia presei românești, Ed. Institutul European, Iași, 2000.

Petrescu, Ioana Emilia, Eminescu-modele cosmologice și viziune poetică, Editura Minerva, București, 1978.

Ornea, Zigu, Tradiționalism și modernitate în deceniul al treilea, Editura Eminescu, București, 1980.

Răduică, Georgeta, Răduică, Nicolin, Dicționarul presei românești: 1731-1918, Editura Științifică, București, 1995.

Rădulescu Motru, C., Cultura română și politicianismul, 1904.

Nicolae Stanciu, Elemente sintactice populare în stilul publicistic, disponibil online la http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dindelegan/18.pdf/ accesat la16.09.2014.

Szabo, Lucian Vasile, Libertatea și comunicarea în lumea presei: Principii, norme, reguli: Limbajul mass-media, Editura Amarcord, Timișoara, 1999.

Șeicaru, Pamfil, Istoria Presei, Editura Paralela 45, Editie de George Stanca, volumul postum.

Țurcanu, Florin, Mircea Eliade – prizonierul istoriei, traducere de Monica Anghel și Dragoș Dodu, Editura Humanitas, București, 2007.

Țurcanu, Florin, Néo-traditionalisme et politique dans la Roumanie des années ‘20, în „Studia Politica”, vol. I, nr. 3, 2001.

Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Editura Orizonturi, București, 2010.

Bibliografie

Antip, Constantin, Istoria presei române, București, 1974.

Bărbulescu, Mihai, Deletant, Dennis, Hitchins, Keith, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Corint, București, 2005.

Bratianu, Gh. I., O enigmă și un miracol istoric: poporul român, 1940.

Călinescu, G., Opere, Publicistică, II, 1933-1935, Academia Română, 2006.

Cărtărescu, Mircea, Experimentul literar românesc postbelic, Editura Paralela 45, Pitești, 1998.

Cândea, Virgil, Mărturii românești peste hotare – Creații românești și izvoare despre români în colecții din străinătate, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2012.

Cioran, Emil, Convorbiri, Editura Humanitas, București, 1992.

Constantinescu, Pompiliu, Studii și cronici literare, Editura Albatros, București, 1974.

Costache, Iulian, Eminescu. Negocierea unei imagini, Editura Cartea Românească, București, 2008.

Dumitrescu-Bușulenga, Zoe, Eminescu-cultură și creație,Editura Junimea, Iași, 1970.

Eliade, Mircea, Introducere la Bogdan Petriceicu-Hașdeu, Scrieri morale și politice, Fundația pentru Literatură și Artă, „Regele Carol II”, 1937, tom. I.

Hangiu, Ion, Presa românească de la începuturi până în prezent. Dicționar cronologic 1790-2007, Editura Comunicare.ro, București, 2009.

Iorga, Nicolae, Istoria presei românești, Editura muzeul Literaturii române, București, 1999.

Kalustian, L., Conspirații sub cer deschis, Editura Eminescu, București, 1976.

Manolescu, Nicolae, în revista „România literară”, 12-18 martie 2003.

Marino, Adrian, Dicționar de idei literare, Editura Albatros, București.

Mezdrea, Doina, Nae Ionescu. Biografia, volumul II, Editura Aquila, Oradea, 2002.

Munteanu, I., Presa românilor din Ungaria, în vol. „Simpozion 1999”, Institutul de Cercetări al Românilor, 1999.

Petcu, Marian, Tipologia presei românești, Ed. Institutul European, Iași, 2000.

Petrescu, Ioana Emilia, Eminescu-modele cosmologice și viziune poetică, Editura Minerva, București, 1978.

Ornea, Zigu, Tradiționalism și modernitate în deceniul al treilea, Editura Eminescu, București, 1980.

Răduică, Georgeta, Răduică, Nicolin, Dicționarul presei românești: 1731-1918, Editura Științifică, București, 1995.

Rădulescu Motru, C., Cultura română și politicianismul, 1904.

Nicolae Stanciu, Elemente sintactice populare în stilul publicistic, disponibil online la http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dindelegan/18.pdf/ accesat la16.09.2014.

Szabo, Lucian Vasile, Libertatea și comunicarea în lumea presei: Principii, norme, reguli: Limbajul mass-media, Editura Amarcord, Timișoara, 1999.

Șeicaru, Pamfil, Istoria Presei, Editura Paralela 45, Editie de George Stanca, volumul postum.

Țurcanu, Florin, Mircea Eliade – prizonierul istoriei, traducere de Monica Anghel și Dragoș Dodu, Editura Humanitas, București, 2007.

Țurcanu, Florin, Néo-traditionalisme et politique dans la Roumanie des années ‘20, în „Studia Politica”, vol. I, nr. 3, 2001.

Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Editura Orizonturi, București, 2010.