Diferendul Transnistrean Si Separatismul din Estul Ucrainei In Viziunea Presei

Diferendul  transnistrean și separatismul din estul Ucrainei în

viziunea presei

CUPRINS:

Introducere

Actualitatea și importanța problemei abordate. Conflictele separatiste ocupă un loc special în contextul sistemului de relații internaționale. Luînd în considerare că una din principalele modalități de formare a mișcărilor separatiste se constituie pe bază etnică, a fost estimat că doar 10% din țările existente sunt etnic omogene, ceea ce presupune că teoretic se poate de așteptat apariția unor conflicte etnice în majoritatea statelor lumii. Separatismul devine o problemă cu care se confruntă din ce în ce mai multe țări în diferite regiunii a globului pămîntesc, iar consecințele acestuia poată un caracter politic, economic și social deztabilizator atît pentru statul care se confruntă cu separatismul cît și pentru întrega regiune. Cel mai bun exemplu este cazul Transnistriei, care de 22 de ani rămâne a fi un conflict înghețat. Un alt conflict separatist este cel al vecinilor noștri. Ucraina luptă pentru libertate, pentru democrație, însă prețul de pînă acum este cîteva regiuni ocupate de forțele pro-ruse și peninsula Crimeea anexată la Rusia. O importanță deosebită în studierii conflictelor separatiste este necesitatea găsirii unui răspuns adecvat la noile provocări zilnice care apar din partea Rusiei generate de creșterea violenței politice, naționalismlui agresiv și crimei organizate. Importanța acestei probleme este nesemnificativă. Asta deoarece confșictul transnistrean și manipulaea în masa prin mass-media poate complica integrarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană. De asemenea mai este important de reamintit de fiecare data că pe malul stîng al Nistrului se află oameni care nu recunosc acea regiune decât pamânt moldovenesc, oameni care predau în școli limba română, oameni care o vorbesc.

Scopul și obiectivele tezei. Scopul lucrării este de a analize conflictele separatiste din spațiul postsovietic, în special cazul Transnistriei, si de a prezenta o analiză generală asupra modului de reflectare a războiului în presa de la Chișinău, și de a demonstra propaganda rusă împotriva Republicii moldova prin prisma acestui conflict. De asemena scopul acestei lucrări este de a preveni riscurile divizării societății prin manipulare rusească și creării unor premise de destabilizare. Pentru realizarea acestui scop sunt propuse următoarele obiective:

Cercetarea istoriografia conflictele separatiste

Depistarea abordărilor științifice în cercetarea conflictelor separtiste

Abordarea dimensiunilor conceptuale ale fenomenului separatist

Indentificarea premizelor istorice și cauzele apariției conflictului din Transnistria

De a etapiza procesul de reglementare a conflictului separatist din Transnistria

Determinarea rolurilor actorilor și organizațiilor internaționale în dezvoltarea și reglementarea conflictului

De a estima rolul societății civile în soluționare conflictelor separatiste din Transnistria și Osetia de Sud

Analiza comparativă modul de reflectare în presă a conflictulul

De a elabora și de a prezenta concluzii și recomandările privind tema cercetată.

Ca metode de cercetare s-a folosit nenumărate studii și analize a separatismului transnistrian. Pentru obținerea cunoștințelor teoretice coconceptuale și metodologice de bază, în domeniul relațiilor internaționale și a conflictologiei, au fost consultate următoarele lucrări de profil general a autorilor occidentali precum

Cercetînd cazurile specifice din Transnistria în mare parte ne-am axat pe lucrările cercetătorilor precum Martin McCauley, Maxim Kuzovlev, Igor Cașu, Vlad Grecu , Nicholas Dima care face o analiză comparativă între dinamica conflictelor separatiste în interiorul Republicii Moldova, cazul Transnistriei și Găgăuziei, Victor Bârsan, Oleg Serebrian, Elena Prohnițchi care face o prezentare istorică generală a Moldovei făcînd referințe și la regiunea Transnistriană pe care o caracterizează ca un spațiu etno-cultural.

Obiectul de cercetare constituie analiza conflictelor separatiste din spațiul postsovietic, în special axîndu-se pe cazul Transnistriei.

Problema de cercetare constă în definirea conflictelor separatiste, cercetarea efectelor și specificul acestora în contextul spațiului postsovietic și analiza propunerilor de soluționare a diferendului.

Metodologia. În teză au fost folosite metode teoretice și empirice de cercetare. Metoda istorică, această metodă a făcut posibilă stabilirea cronologică a evenimentelor și faptelor și determinarea legăturii trecut-prezent. Aplicarea metodei istorice a fost motivată de necesitatea studieirii conflictul separatist ca un proces dinamic care evoluționează comcomitent și împreună cu societatea. Metoda comparativă folosită activ în capitolul 2 al tezei, a permis executrea unei analize comparative a reflectării separatismului transnistrean în presa de la Chișinău.

Noutatea științifică a rezultatelor obținute constă în faptul că autorul dezvoltă și completează abordările științific-conceptuale asupra fenomenului separatist, propunînd o serie de concluzii inovative asupra temei cercetate. Deasemenea în lucrare a fost efectuată o analiză comparativă detaliată a modului și imparțialitatea abordării temei separatismului în presa de la Chișinău în contextual integrarii europene.

Structura și sumarul compartimentelor tezei. Teza este compusă din Introducere, 2 capitole, concluzie și recomandări. Capitolul 1 – Separatismul post-sovietic—sursă de luptă geopolitică a Rusiei, unde autorul cercetează istoriografia și conceptele teoretice de bază în analiza conflictelor separatist. Aici sunt determinate premizele și cauzele apariției conflictului transnistrean, precum și evoluția procesului de reglementare a conflictului separatist din Transnistria. Capitolul 2 – Presa chișinăuiană despre neoseparatismul rus în contextual integrării europene a Moldovei și Ucrainei. Studiu de caz. Acest capitol conține o periodizare a evoluție conflictului transtrean de la începutul acestuia până în prezent. Studiul de caz conține o analiză a modului de reflectare în presă a problemei separatismului transnistrean în contextual integrării europene.

Capitolul I

I.1 Geneza și esența conflictelor regionale din spațiul ex-sovietic

Sunt convins că orice conflict

poate fi soluționat – Nicu Popescu

După Revoluția bolșevică din 1917 s-au produs schimbări semnificative în societate rusă, care și-au pus amprenta asupra teritoriilor din imediata vecinătate și mai târziu în multe alte părți ale globului. Perioada a fost marcată de reformele autoritare ale lui Lenin și Stalin, continuate de alți lideri sovietici. O perioadă de deschidere politică regională și chiar globală a fost înregistrată după alegerea lui Mihail Gorbaciov, si promovarea politicilor de tip glasnost și perestroika. Aceste deschideri au continuat cu revendicarea de către unele state a independenței statale, proces amplificat după căderea Zidului Berlinului, care nu doar că a reunit cele două Germanii, dar a contribuit la reconfigurarea hărții politice a lumii. În ultimii aproape 20 de ani, geopolitica a înregistrat permanent o creștere a subiectelor și lucrărilor de cercetare pe o temă care anterior nu exista, aceea a spațiului ex-sovietic, adică teritoriul fostei Uniuni a Republicilor Sovietice Socialiste(URSS), formată ca urmare a Revoluției Ruse din 1917. A fost un stat, de dimensiunile unui adevărat imperiu, denumit în 1983 de Președintele Statelor Unite ale Americii –Ronald Reagan ,,Imperiul Răului’’, cele două state fiind pe atunci într-o competiție continuă pentru supremație politică și economică la nivel mondial. Timp de aproape patru decenii, Războiul Rece dintre blocul comunist controlat de URSS și blocul Occidental controlat de Statele Unite, a dominat politica mondială, implicând acțiuni cu impact global major. La ora actuală, guvernele, organizațiile internaționale, massmedia și reprezentanții mediului academic acordă o atenție sporită spațiului exsovietic. Importanța destrămării URSS provine și din schimbarea hărții politice a zonei.Au apărut 15 noi state independente, acolo unde înainte exista doar unul singur, iar conflictele teritoriale sunt răspândite aproape peste tot.

Federația Rusă (Rusia) este statul care a preluat multe dintre angajamentele URSS, inclusiv statutul de membru permanent cu drept de veto al Consiliului deSecuritate ale Organizației Națiunilor Unite (ONU). După destrămarea URSS, Rusia a încercat să mențină o formă de organizare politică similară, formând Comunitatea Statelor Independente (CSI), dar în timp, majoritatea statelor ex-sovietice au încercat să-și manifeste prezența pe scena internațională ca state independente, CSI rămânând mai mult o asociație economică decât una politică.

Independența totală de Rusia este mai greu de obținut în mod practic la nivel social, politic și economic, pentru că perioada sovietică, marcată printr-o integrare masivă cu control de la Moscova, își lasă amprenta în multe domenii.

Una dintre cele mai importante provocări pentru geografi în cercetările lor este problema terminologiei atât referitoare la întregul spațiu al fostei URSS cât și decupajul ei regional. Unii geografi desprind de Rusia țările Asiei Centrale, iar alții le includ la Orientul Mijlociu. Zona baltică propriu-zisă ar include și o parte din Rusia.

După destrămarea URSS, au aparut termeni ca: ,,Regiunea Post-sovietică’’, ,,Rusia și vecinii săi’’, ,,Rusia și Noile State Independente’’, ,,Rusia și statele vecine’’, ,,Comunitatea Statelor Independente’’, sau în această teză ,,Spațiul Ex-sovietic.

Analiza geopolitică a spațiului ex-sovietic plecând de la influența Rusiei este explicabilă prin poziția ei de cel mai important stat după destrămarea URSS, atât sub raport economic, politic sau militar, dar și prin faptul că este cel mai mare stat ca populație și întindere geografică.

Tendința Rusiei de a-și păstra hegemonia asupra statelor ex-sovietice este exprimată și prin acțiunile acestui stat de a bloca accesul unor dintre statele post-sovietice în structurile europene și euroatlantice, în special UE și NATO. Intențiile de aderare sau integrare a unor state în instituțiile Occidentale sunt privite ca o amenințare la adresa securității și influenței Rusiei în regiune. Viitorul spațiului ex-sovietic este greu de anticipat, fiind localizat și în apropierea altor state care doresc ca pe viitor să joace un rol important în geopolitica internațională: Japonia, China, India, Pakistan; sau state care sunt înconflicte militare sau amenințate cu ele: Afganistan, Iran, Coreea de Nord, Turcia mai nou și Ucraina.

Geopolitica actuală cu situația din perioada URSS diferă în primul rînd geografia economică care este mult diferită de perioada sovietică. O mare problemă pentru Rusia este retragerea forțelor armate din unele regiuni situate în afara granițelor sale statale, iar extindereaunor instituții euro-atlantice în apropierea granițelor statului rus creează temeri în direcția pierderii influenței în spațiul ex-sovietic.

În cele ce urmează voi da explicații la termenul de conflict înghețat.

Conflict – “ciocnire între unități militare însărcinate cu paza frontierei între două state. Război. Or, contradicție între ideile, interesele sau sentimentele diferitelor personaje, care determină desfășurarea acțiunii dintr-o operă epică sau dramatică.

Conflicte inghetate- aceasta este termenul tehnic pentru conflictele de pe teritoriul URSS care nu au reușit să găsească o rezolvare. Un termen la fel de potrivit ar fi “agenda de anexari a Rusiei””. [1]

În literatura de specialitate, nu există o definiție a conceptului „conflict înghețat” acceptată erga omnes, cum nu există un consens în privința terminologiei folosite. Specialiștii în relații internaționale folosesc diverse expresii pentru a caracteriza mediul de securitate din aceste regiuni: fie conflicte nesoluționate, fie prelungite, fie stagnante, fie pur și simplu conflicte „înghețate”. Menționăm că, la nivel general, s-a conch s-a conchis că noțiunea „frozen conflicts” se referă la acele conflicte care nu au cunoscut un mecanism veritabil de soluționare și care, datorită acestui lucru, se află în stare latentă. În consecință, există riscul ca ele să izbucnească din nou, în orice moment. Timpul nu curge în favoarea „conflictelor înghețate”; din contră, pe măsură ce încercările de soluționare întârzie să apară sau eșuează, complexitatea „conflictelor înghețate” crește. Există posibilitatea ca alte conflicte noi să apară și să se suprapună peste cele existente deja, îngreunând astfel procesul de rezolvare pașnică, dar și pe cel de reformă, de modernizare în regiune În fiecare conflict există un declanșator care duce la apariția conflictului manifest, dar în spatele acestui moment, există condiții structurale și factori socio-psihologici care pot explica natura și cauza conflictului. Existența tensiunilor etnice și religioase, intervențiile unor mari puteri asupra actorilor locali, inegalitățile socio-economice dintre diverse grupuri identitare, ajutorul acordat de puteri terțe, inclusiv prin privilegierea minorităților, pot explica apariția „conflictelor înghețate” din zona caucaziană.

Conflictele înghețate” din regiunea Georgiei, Transnistria, Cecenia, Crimea, mai nou regiunea Dombas și Lugansk din Ucraina prezintă câteva elemente structurale comune. În primul rând, împart același trecut post-sovietic și suportă efectul politicilor de intervenție a Rusiei care dorește să își mențină vechea sferă de influență în vecinătatea apropiată prin valorificarea vulnerabilităților interne ale acestor state. Entitățile separatiste nu ar putea supraviețui din punct de vedere economic fără ajutorul unui stat protector, garant (în acest caz, este vorba de Rusia). “

Deși Rusia nu poate fi eludată din încercările de soluționare pașnică a „conflictelor înghețate”, nu putem să nu subliniem faptul că statul rus, în poziția sa de garant al existenței entităților separatiste, a acționat și va acționa pentru menținerea status quo-ului regional. Rusia profită de existența „conflictelor înghețate” pentru maximizarea capacității sale de control asupra oricăror tentative expansioniste din partea unor state sau organizații în „sfera sa legitimă de influență” Strategia Moscovei aplicată în „gestionarea conflictelor înghețate” a fost descrisă de specialiști ca „instabilitate controlată”. Rusia contribuie la escaladarea conflictelor, după care se implică în soluționarea acestora; dă ordin pentru creșterea numărului de trupe militare ruse pe teritoriul suveran al Georgiei și Armeniei; prin diferite pârghii, încearcă să stagneze procesul de reformare al celor trei state caucaziene; descurajează dorința Occidentului de a încheia parteneriate strategice cu aceste state. Dacă adunăm la un loc acțiunile Moscovei mai sus amintite, vom descoperi că scopul real al acesteia este de a obstrucționa procesul de integrare euro-atlantică și europeană al Georgiei, Armeniei și Azerbaidjanului. “De cele mai multe ori, un conflict este format dintr-o parte latentă și una dinamică. Există situații în care, de pildă, un conflict poate rămâne doar la nivel latent, nemaiajungând să se transforme în conflict manifest.” [2]

Există și excepții de la acest lucru, iar cel mai elocvent exemplu pe care îl putem oferi este existența „conflictelor înghețate”. Datorită faptului că acestea sunt conflicte durabile, rezultate din gestiunea precară a unor situații de criză anterioare sau ale efectelor secundare ale deciziilor luate în cazul soluționării crizelor, există riscul ca un conflict „înghețat” să se transforme în conflict „fierbinte”. În acest caz, conflictul nu va mai rămâne în stare latentă, ci se va transforma în conflict manifest.

“După destrămarea URSS, rușii au întreprins nu mai puțin de cinci operațiuni în statele vecine, foste sovietice, care au dus la formarea unor regiuni independente, nerecunoscute de majoritatea țărilor. Asemenea „state autoproclamate”, există în Republica Moldova (așa-numita Republică Moldovenească Nistreană), Georgia (Osetia de Sud și Abzazia ), Azerbaidjan (Nagorno-Karabah), Cecenia,Crimeea. Consecințele mișcărilor separatiste conform unor analiști politici, sunt preponderent negative.“ [3]

Abhazia și Osedia de Sud sunt două republici separatiste.Cele două teritorii au încercat să-și obțină independența încă în anii 20. După revoluția in 1917 și apariția Uniunii Sovietice, Abhazia și Osetia de Sud au fost declarate drept republici autonome în componența Georgiei. În scurt timp, ambele și-au declarat independența. Abhazia a devenit republică sovietică, iar Osetia a rămas în componența Georgiei.

În 1990, când Georgia și-a declarant independența, conflictul a reizbucnit. Disensiunile au degenerat în confruntări armate în 1992 și 2008. Acum șase ani, în noaptea de 7 spre 8 august, trupele georgiene au atacat forțele separatiste din Osetia de Sud. Drept răspuns, Federația Rusă a trimis militari în regiune și a lansat raiduri aeriene asupra Georgiei. Luptele au durat cinci zile, iar pe 26 august Rusia a recunoscut independența Osetiei de Sud și a Abhaziei. În prezent, Moscova și Tbilisi nu au restabilit relațiile diplomatice, iar economia celor două regiuni depinde de cea a Rusiei. Republică autonomă Osetia de Sud este recunoscută doar de Rusia, Nicaragua, Venezuela și Nauru, dintre membrii ONU. Abhazia, Nagorno-Karabah și Transnistria susțin și ele independența oseților, însă acestea au, la rândul lor, probleme cu recunoașterea internațională.

Un alt conflict înghețat este cel din regiunea Nagorno-Karabah. Confruntările dintre Armenia și Azerbaidjan, care s-au soldat cu 15 mii de morți, au izbucnit în 1988, când regiunea autonomă Nagorno-Karabah, locuită majoritar de armeni, și-a anunțat intenția de a se separa de Azerbaidjan. După destrămarea Uniunii Sovietice, în 1991, fostele republici sovietice, printre care și cele două republici caucaziene aflate în conflict și-au obținut independenta. Atunci, locuitorii de origine armeană din Nagorno-Karabah, susținuți de Armenia, și-au proclamat independenta. Acest lucru a intensificat luptele din regiune. Armenia, care a acționat mereu ca și cum teritoriul autonom i-ar aparține, a trimis trupe pentru a lupta împotriva azerilor.Războiul a luat sfârșit în 1994, rezultatul fiind ocuparea de către Armenia a enclavei Nagorno-Karabach. Urmările războiului au fost cât se poate de grave: zeci de mii de morți, în majoritate azeri, sute de mii de refugiați de ambele etnii, obligați să-și părăsească locuințele și să trăiască în sărăcie. Armatele regiunii separatiste și ale Armeniei continuă să ocupe și în prezent o importantă parte (aproximativ 20%) din teritoriul Azerbaijanului. Deși conflictul e considerat înghețat, de la sfârșitul războiului până în prezent, aproximativ 3000 de oameni și-au pierdut viața în ambuscade. Republica Nagorno-Karabah nu este recunoscută de niciun stat membru ONU, nici măcar de Rusia ori Armenia. Singurele țări care susțin independența zonei sunt Abhazia, Osetia de Sud și Transnistria.

Conflictul în regiunea transnistreană se perpetuează de vreo 20 de ani. În acest răstimp diferendul a parcurs mai multe etape și stadii — de la “stadiul fierbinte” (acțiuni militare în anii 1991–1992) pînă la acel status quo din prezent. În acești ani s-a maturizat o nouă generație care nu a mai apucat perioada sovietică și a trăit în condițiile statului divizat de facto. În opinia mai multor experți occidentali, dintre toate conflictele înghețate din spațiul postsovietic, diferendul transnistrean este cel mai simplu sub aspectul reglementării. Însă perpetuarea acestuia o perioadă atît de îndelungată poate servi un motiv foarte serios pentru a medita și a înțelege cum se face că cel mai simplu pentru soluționare conflict din spațiul postsovietic nu poate fi totuși reglementat nici mai greu, nici mai ușor. Geneza conflictului s-a produs în perioada dezagregării URSS.În prezent, realitățile sunt altele, la fel și relațiile. În tot acest răstimp, în Moldova s-au perindat cîteva elite politico-economice, la fel s-a întîmplat și în regiunea transnistreană.Rămîne stabil doar un singur lucru, putem prezenta acest fapt ca și constatare. În cadrul oricăror negocieri “privind reglementarea definitivă a diferendului” partea moldovenească se ghidează de principiul “un pas înainte și doi înapoi”.Modificarea permanentă a condițiilor, starea perpetuă de “fund fals”, “instabilitatea stabilă”. Cu aceasta s-au și obișnuit toți negociatorii, toți mediatorii, dar și participanții, care modificînd periodic componența, nu modifică și tradițiile. Deja al doilea deceniu se perpetuează o situație de unicat: două spații vamale în aceeași țară. Iar de respectiva situație de unicat știu să profite atît la Chișinău, cît și la Tiraspol. Deși trupele rusești sunt încă în zonă, ajutând la menținerea independeței, și mai mult de 90% din populație dorește alipirea la Rusia, Transnistria nu este recunoscută oficial de niciun stat membru ONU. Singurele țări care au decis recunoașterea Transnistriei sunt Abhazia, Nagorno-Karbah și Osetia de Sud.

Cecenia  este un teritoriu în care oamenii mor luptând. Nu este un subiect cunoscut și nu apare prea des în atenția publicului larg. Deși săptămânal crește numărul victimelor pe acest teritoriu, totul pare a fi uitat, atât de organizațiile internaționale, cât și de guvernele locale sau vecine. Cecenia este o țară cu două guverne paralele. Ca și în oricare alt conflict din fosta URSS, o parte este pro-rusă, cealaltă are o puternică identitate națională diferită de cea slavă.

Deși reprezintă o regiune geografică foarte bogată în resurse naturale, populația este foarte săracă și trăiește în mizerie.  Economia și infrastructura regiunii e la pământ din cauza războaielor trecute și luptei care continuă și în prezent. După războiul care a început în 1994 și s-a terminat cu un tratat de pace în urma retragerii trupelor rusești, Cecenia a rămas devastată. Reconstrucția promisă de Moscova nu a avut loc, deoarece a urmat al doilea război, în 1999, care a adus și mai multe pagube. Sărăcia a cuprins întregul teritoriu cecen, iar oamenii au ajuns să își alimenteze din asta ura și dorința de răzbunare. În 2004, peste 60% din populația de sub 1,5 mil, era șomeră și supraviețuia din contrabandă, furt de petrol, șantaj, răpiri, delapidări de fonduri provenite din ajutoare externe, etc. În 2011, mii de ceceni încă își așteaptă rudele date dispariției pe timpul conflictelor armate, în timp ce agențiile locale de presă relatează aproape zilnic știri despre persoanele ucise în urma atentatelor cu bombă sau acțiunilor de capturare a „rebelilor militanți”. Alții așteaptă un moment al adevărului: atunci când „regimul ucigaș” al lui Vladimir Putin va fi condamnat de către autoritățile internaționale. În ciuda ajutoarelor financiare venite de la Moscova pentru reconstrucția republicii, în ciuda retragerii unei bune părți din armata rusească de pe teritoriul cecen, și chiar dacă liderii de la Moscova consideră situația conflictului drept una „rezolvată”, ideologia unei mari părți a populației Ceceniei nu va permite niciodată pace definitivă și va motiva o luptă continuă împotriva Rusiei până la independență.

Un alt scenariu al Rusiei, este transformarea Crimeei într-un conflict înghețat. Aflată mai multe secole sub influența greacă și romană, peninsula Crimeea a devenit, în 1443, hanat al tătarilor, iar ulterior a intrat sub protectoratul Imperiului Otoman. Anexată de Imperiul rus în 1783, în timpul domniei împărătesei Ecaterina cea Mare, Crimeea a rămas în componența Rusiei până în 1954, când a fost transferată Ucrainei de liderul sovietic Nikita Hrușciov. După destrămarea URSS, populația a votat alipirea regiunii la Ucraina și acordarea unui grad de autonomie, deși procentul scăzut al voturilor pentru, 54%, demonstrează diversitatea etnică din zonă. Tensiunile au fost sporite și de faptul că baza principală a Flotei Mării Negre rusești a rămas la Sevastopol și după destrămarea URSS. La începutul acestui an, în timpul crizei din Ucraina, Parlamentul din Crimeea a adoptat o hotărâre prin care declara unilateral independența regiunii, menționând situația din Kosovo, ca precedent. Peste doar cinci zile, în cadrul unui referendum, 96.77% dintre votanți au decis în favoarea independenței și a alipirii la Rusia. Ulterior, pe 18 martie, Federația Rusă a acordat statutul de subiect federal Republicii Crimeea și de oraș federal Sevastopolului. Autoritățile de la Moscova au anunțat introducerea rublei ca monedă oficială și înființarea unui nou minister care să se ocupe cu integrarea noii republici, dar și că cei care vor să viziteze zona vor avea nevoie de viză pentru Federația Rusă. În aprilie 2014, Parlamentul ucrainean a declarat Crimeea și Sevastopolul ca fiind zone ocupate.
Crimeea nu este recunoscută ca facând parte din Rusia de marea majoritate a statelor membre ONU. La Adunarea Generală a Națiunilor Unite, din luna martie, singurele unsprezece state care s-au opus rezoluției de invalidare a referendumului și menținere a integrității teritoriale a Ucrainei au fost Rusia, Armenia, Belarus, Bolivia, Cuba, Coreea de Nord, Nicaragua, Sudan, Siria, Venezuela și Zimbabwe, în timp ce o sută de state au votat pentru.

Moscova se regrupează după relativul eșec suferit la Kiev și își aruncă toate forțele defensive în estul Ucrainei, în special în regiunea autonomă Crimeea. Primele reacții despre intențiile Rusiei cu Crimeea au apărut încă de când opoziția ucraineană a preluat controlul puterii la Kiev, iar președintele între timp demis, Viktor Ianukovici, se refugiase în estul țării. Atunci președintele parlamentului din Crimeea, susținut de înalți oficiali ruși, a declarat că ”Ucraina va rămâne fără Crimeea”, iar Rusia va apăra peninsula din Marea Neagră ”cu orice preț”Încurajați de declarațiile Kremlinului, oficialii din regiunea autonomă au și început să dea primele semne de răzvrătire față de puterea de la Kiev, refuzând să recunoască legitimitatea acesteea, iar activiștii pro-europeni din zonă au fost atacați de populația rusofonă. Apoi au urmat reacțiile oficialilor de cel mai înalt rang de la Moscova, premierul rus Dmitri Medvedev declarând că are mari îndoieli asupra noii puteri de la Kiev și atacând statele occidentale care au salutat schimbările din Ucraina. Ca puțin timp în urmă, noua putere de la Kiev să lanseze mai multe semnale de alarmă cum că forțe armate rusești ar fi fost mobilizate la granița de este a Ucrainei și că ar pregăti o invazie a statului vecin. Așa va putea să controleze nu doar regiunea, dar și să condiționeze anumite decizii politice ale Kievului. Cred că Moscova va insista anume pe acest scenariu. Fără să obțină nimic din toată această agresiune militară, Rusia nu își permite să plece din Ucraina.

“Povestea frumoasă a erei post sovietice o au Țările Baltice. Ele sunt pe picior de egalitate cu statele Europei centrale. Explicația consă în fapul că ele au fost state independente în anii dintre războaie cu constituții, partide politice și economii de piață.” [4] În august 1991, Lituania, Letonia și Estonia și-au declarat independența față de URSS, imperiu pe cale de dizolvare. Douăzeci de ani mai târziu, în ciuda câtorva obstacole, acestea au întors definitiv pagina comunismului și și-au regăsit rădăcinile în Europa.

Lituania, Letonia și Estonia sunt marii câștigători ai căderii URSS-ului. În ciuda crudei realități post-criză și problemelor structurale, cum ar fi corupția, influența grupurilor de interese, dar și lipsa de competitivitate la toate nivelurile, statele baltice au reușit să iasă din spațiul sovietic.” Ele nu mai sunt state post-comuniste, ci state occidentale puțin dezvoltate, caracterizate de valori, stereotipuri, probleme, norme și chiar și obiceiuri de consum, din ce în ce mai asemănătoare cu cele ale occidentalilor. A trebuit reorganizată întreaga economie a acestor țări și creeat întregul arsenal juridic pentru a reglementa politica și viața statelor și a societăților. Fără a mai pune la socoteală primii pași în politică externă, pentru a ancora independența în arena internațională și a se integra în instituțiile occidentale. Aceste transformări  au fost complet noi. Exista doar voința, căci nimeni nu avea experiența unor astfel de reforme.

Odată cu avansarea integrării și cu scăderea potențialului de conflict în Europa de Vest, preocuparea Uniunii Europene față de conflicte a devenit din ce în ce mai externalizată. Uniunea Europeană este încă pe cale să devină un actor cu drepturi depline pe scena politicii externe.

Dificultățile acestui proces sunt foarte vizibile, dar insufficient explicate în politicile UE față de spațiul post-sovietic. [5] Din Balcani până în Orientul Mijlociu și din Caucazulde Sud până în Vestul Saharei, Uniunea Europeană este înconjurată de conflicte ce afectează securitatea europeană . UE nu are altă variantă decât să acționeze,deoarece în vecinătatea sa și mai departe, UE nu se poate rezuma la sferele economice și politice, ci trebuie să fie capabilă să garanteze stabilitatea, să prevină conflictele și să gestioneze crizele ce bat laușă. Într-un mediu dificil, UE a devenittot mai activă în managementul conflictelor dimprejur, chiar dacă au fost și ezitări. Acțiunile UE au mers însă mână în mână cueșecurile, ambele fiind la fel de revelatoare în ceea ce privește calitatea UE de actor în politica internațională. Dar UE nu poate face mare lucruîn vecinătatea sa estică fără a avea o politică față de conflictele secesioniste din Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud, Ucraina și Karabahul de Munte. “Este greu să mizezi pe o bună guvernare și pe instituții destat funcționale atunci când unele din cele mai sărace state europene investesc masiv în armată și nu dețin controlul unor secțiuni importante de graniță. Războiul din august 2008 din Georgia a evidențiat cu tragism unfapt contrat opiniei populare: aceste conflicte nu sunt „înghețate”,ci doar soluționarea lor. O mai bună analogie ar fi aceea cu un râuînghețat: gheața de la suprafață poate părea imobilă, dar sub aceastaapa continuă să curgă.“ Uneori, erup la suprafață,ducând la o nouă vărsare de sânge, precum în Abhazia în 1998 sau în Osetia de Sud în 2008. Aceste zone de conflict pot fi invizibile peharta lumii, dar sunt fenomene politice reale ce afectează dezvoltarea politicii externe și securitare europene, precum și relațiile dintre UE și aproape toți partenerii săi din Europa lărgită: Rusia, Ucraina, R. Moldova, Georgia, Azerbaidjan, Armenia și Turcia. Toate statele member ale UE și-au exprimat determinarea certă de a construi o politică externăși de securitate comună a Uniunii și să contribuie la rezolvarea conflictelor învecinate prin acțiuni comune.

R. Moldova prezintă un exemplu de o astfel de implicare a UE în managementul frontierelor. Încă de la începutul lui 2003, Comisia Europeană a sponsorizat consultările dintre R. Moldova și Ucraina pe tema managementului frontierelor din jurul Transnistriei, pentrua preveni traficul și contrabanda în regiune. Ucraina era reticentăla acea vreme să accepte posturi comune de trecere a frontierei sau să invite o misiune de monitorizare a granițelor din partea UE. Asemenea situații s-au produs de mai multe ori în politica UE față de Georgia. De exemplu, atât Georgia, cât și R. Moldova au așa-numite „grupuri de prieteni” informali printre statele membre, care uneori promovează inițiative politice în cadrulUE. Totuși, un asemenea lobby este deseori insuficient pentru a acceleraintervenția europeană. Până la războiul din Osetia de Sud din 2008, Rusia s-a opus mereu intervenției UE în managementul conflictului din Georgia și a introdus mereu conflictele georgiene în dezbaterile publice, forțând statele membre să trateze chestiunea prin prisma relațiilor lor cu Rusia. Acest lucru adus la o mai profundă monitorizare interguvernamentală a acțiunilor UE din Georgia și la o limitare a discreției politice a agenților instituționali ai Uniunii. În aceste cinci cazuri, politicile UE au variat de la niveluri destul de înalte de implicare europeană (pentru un stat care nu este candidat la aderare) în conflictul din Transnistria, până la aproape nicio implicare în Karabahul de Munte. În fine, aceste cinci conflicte reprezintă aproximativ același nivelde implicare al actorilor externi, care influențează deciziile UE de a se implica. Pe de o parte, Rusia este foarte prezentă din punctde vedere politic, economic și militar în entitățile secesioniste (deșiceva mai puțin în Karabahul de Munte). Rusia tinde să privească cususpiciune implicarea UE în aceste conflicte, care sunt considerateîn sfera intereselor sale geopolitice.

Pe de altă parte, implicarea UE în – R. Moldova, Georgia, Ucraina și Azerbaidjanul poate avea un impact asupra relațiilor dintre UE și Rusia. De aceea, în toate cazurile, UE are o distribuție similară de factori care susțin sauîmpiedică intervențiile europene de management al conflictelor. De aceea, explicarea factorilor ce influențează managementul conflictelordin partea UE în vecinătatea estică ar putea dezvălui care suntmotivațiile UE în luarea deciziei de a se implica în anumite conflicte,dar nu și în altele. O altă piedică în calea generalizării acestor rezultate este legatăde geopolitica unică a regiunii. Pe de o parte, „factorul rus” unificăbazele comparației acelor cazuri, dar poate, de asemenea, limita (dar nu reduce la zero) aplicabilitatea concluziilor acestor studiide caz în zone de pe glob în care Rusia nu este un factor important.

Din această perspectivă, Rusia este în multe privințe un factor unicîn vecinătatea politică a UE. Este singura mare putere care are ovecinătate comună cu Uniunea Europeană și este deseori atentă la creșterea implicării UE în chestiunile post-sovietice. În relația lor profund interdependentă, Rusia și UE au dezvoltat o relație oarecum ambivalentăcare alternează competiția și cooperarea, parteneriatul și lipsa de încredere. Rusia este un factor important ce constrângeimplicarea UE în regiune.

Cu toate că SUA și Uniunea Europeană depun eforturi considerabile pentru a-și crește

rolul in spațiul post-sovietic, valoarea acestuia continue să fie in dezavantaj față de cel deja consolidat de Rusia. Principalul argument in susținerea acestei idei este că ambii actori din Vest sunt doar la inceput de cale in edificarea legăturilor durabile cu statele din regiune. Aceste eforturi, cu timpul, pot chiar duce la evoluția lor in niște mecanisme de interconexiune puternice, provocind un format de integrare regională diferit.

Nu trebuie însă de ignorat faptul că Rusia deja și-a consolidat un mare număr de pirghii, folosite pentru a submina eforturile guvernelor Moldovei, Ucrainei și Georgie de a se integra in Occident. Cu alte cuvinte, pe cind Vestul oferă acestor țări beneficii semnificative de cooperare, care insă vor fisimțite în viitor. Rusia amenința foștii sateliți cu lipsirea de bunuri necesare pentru viața de toate zilele, chiar in momentul de față.

Eforturile Statelor Unite șiale Uniunii Europene de a promova reformele democratice in aceste tari folosind instrumente diplomatice, politice, economice și culturale sunt un exemplu grăitor in acest sens. La baza activităților date stă teoria păcii democratice,care indică asupra faptului că, din motivul că statele democratice nu tind săinceapă războaie unul impotriva celuilalt, răspindirea democrației ajută la promovarea unui mediu internațional de pace.

Totodată, o eventuală implicare ori un rol mai activ al Occidentului in spațiul post-sovietic, la fel, a fost perceput de ruși drept o amenințarela capacitatea lor de control al foștilor sateliți, scop care Moscova l-a ridicat în rangde interes național major. Eforturile Occidentuluide a promova reformele democraticein fostele republici ar aduce, potrivit opiniei liderilor de la Kremlin, la navigarea acestora către Uniunea Europeană, astfel părăsind „sfera de influență” rusească. Studiul vaanaliza modul in care Rusia și-a intensificatacțiunile politicii sale externe, pentru a opri procesele de dezvoltare democratică în Moldova și alte foste republici sovietice, in schimb incercind să-și mențină influența asupraacestora prin dezvoltarea și exploatarea dependenței deja existente a acestor tinere state față de Rusia. Elucidarea motivelor eșecului democratic in statele post-sovietice este foarte importantă, anume pentru a ințelege clar procesele de tranziție in fostele republici sovietice, care se confruntă astăzi cu stagnarea democratică sau chiar regresul acesteia politica externă a Federației Ruse este acea care a generat aceste tendințe și va documenta cazurile atit a Republicii Moldova, cit și a Ucrainei și Georgiei. Deoarece anume aceste state și-au exprimat clar dorința de a se integra in Uniunea Europeană și Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, ele devin automat ținte prioritare ale politcii externe rusești, indreptată spre stoparea integrării euro-atlantice. Pentru a atinge acest scop, sint folosite mecanisme de influență asupra elitei naționale, prin intermediul cărora se incearcă controlul opțiunilor politicii externe și interne ale statelor-țintă. OSCE este principalul mediator în conflictele din Transnistria (formatul „5+2”) și Nagorno-Karabah (Grupul Minsk). În conflictele din Georgia, ONU a menținut timp de mai mulți ani o misiune de observare, însă și-a retras prezența din Georgia în 2009 din cauza veto-ului Rusiei în Consiliul de Securitate. În prezent, criza din Georgia este monitorizată și dezbătută într-un grup de negocieri co-prezidat de UE și intitulat „discuțiile de la Geneva”, iar singura prezență internațională în Georgia este asigurată de Misiunea de monitorizare a UE. Însă, în pofida eforturilor diplomatice îndelungate, comunitatea internațională nu a reușit încă să contribuie la deblocarea statuquo-ului în cele patru conflicte, probabil și din cauza prezenței Rusiei în toate formatele existente de negocieri și menținere a păcii.

De altfel, conceptualizarea de către Rusia a securității naționale pentru următorul deceniu denotă un grad ridicat de pragmatism. Amenințările percepute nu se mai limitează la poziția Rusiei de mare putere, ci vizează securitatea în sens extins: economic, militar, tehnologic, energetic, de mediu și societal. Pilonii viitoarei strategii de securitate a Rusiei sunt dezvoltarea tehnologică, modernizarea și creșterea economică, dar și cooperarea internațională pentru combaterea amenințărilor neconvenționale, a terorismului și proliferării armelor de distrugere în masă. În acest context, spațiul post-sovietic continuă să rămână un punct foarte sensibil pe agenda externă a Rusiei având în vedere că „dezghețarea” conflictelor din Caucazul de Sud poate antrena mișcări similare și în republicile nord-caucaziene, amenințând integritatea statului federal rus. Cu toate acestea, lipsa unei strategii coerente a Rusiei față de spațiul post-sovietic reiese din tacticile ad-hoc, ce combină acțiuni represive cu măsuri de stimulare a loialității regimurilor de facto pentru a submina autoritatea și suveranitatea republicilor de jure. Cert este, însă, că în ultimii ani Rusia a adoptat o politică tot mai proactivă și intervenționistă în conflictele post-sovietice, pe fondul neimplicării directe a UE în conflictele regionale (cu excepția Oseției de Sud), ci preponderent prin intermediul politicilor bilaterale și multilaterale care țintesc răspândirea bunei guvernanțe în republicile fost-sovietice învecintate, în speranța că, în cele din urmă, vor fi soluționate și problemele de securitate. “Având în vedere incidența foarte mare a intereselor geostrategice ale occidentului, în special UE, în această regiune, soluționarea conflictelor înghețate se profilează drept o problemă fundamentală pentru securitatea europeană. Însă, acest demers este îngreunat și de atitudinea concurențială a UE și Rusiei în spațiul post-sovietic, ca urmare a „discrepanței de valori” dintre acestea: în timp ce UE acționează ca o putere normativă, Rusia adoptă abordarea „sferelor de influență”, acționând după principiul jocului cu sumă nulă. În această logică, orice intervenție occidentală în spațiul post-sovietic este asociată de Rusia cu o amenințare a intereselor sale strategice.”

Imediat după destrămarea Uniunii Sovietice, Moscova a incercat să-și mențină dominația asupra foștilor săi sateliți. În majoritatea cazurilor, Rusia a reușit să atingă acest scop, utilizind legăturile informale ale elitelor rusești cu liderii semiautoritari din statele post-sovietice sau elitele autohtone dependente economic de Rusia. Politicienii din Vest și mulți cercetători percep politica externă a Rusiei în spațiul post-sovietic drept o neacceptare cu caracter temporar din partea Rusiei a situați ei curente geopolitice.

Ca și în cazul altor state post-sovietice, ca de exemplu Ucraina și Georgia, principalele vulnerabilități ale Moldovei țin de moștenirile sale sovietice, care includ legăturile economice, sociale, politice ale elitelor autohtone cu cele rusești, și care la fel vor fi analizate in context comparativ. În etapa actuală nu există dubii în privința presiunii din partea Rusiei asupra statelor post-sovietice, inclusiv că capacitatea ei de a exercita această presiune și de a le influența opțiunile politice este semnificativă. Este evident că spațiul post-sovietic conține greutatea unei experiențe culturale și istorice foarte diferite de alte regiuni, a căror experiență de tranziție democratică a servit drept călăuză în crearea strategilor de lucru aleagențiilor pentru dezvoltare democratică occidentală.

“Prăbușirea neașteptată a Uniunii Sovietice a luat prin surprindere republicile unionale, practic, fără guvern eficient și competent in ceea ce privește promovarea politicii externe a unui stat. Ele au ajuns să fie conduse de elitele care au funcționat anterior, doar că se numeau administratori regionali interni, care nu aveau idee cum să implementeze și utilizeze instrumentele politicii externe ale unui stat, cum ar fi diplomația, armata și serviciile secrete.” [6] Moldova (ca de altfel Ucarina și Georgia) se confruntă cu provocări serioase in prezent, din cauza multiplelor greșeli comise de conducerile sale in relațiile bilaterale cu Rusia. Moldova asemenea Georgiei este legată de obligațiuni pe marginea regiunii sale secesioniste, consemnate cu Rusia sub presiune. Ucraina, la fel, întimpină dificultăți similare în legătură cu staționarea flotei ruse în Marea Neagră și statutul peninsulei Crimea. Și totuși, acestea nu sunt unicele probleme serioase cu care aceste state se ciocnesc.

Este evident că spațiul post-sovietic conține greutatea unei experiențe culturale și istorice foarte diferite de alte regiuni, a căror experiență de tranziție democratică a servit drept călăuză in crearea strategilor de lucru ale agențiilor pentru dezvoltare democratică occidentală. Este și mai dificil a ințelege modul in care Rusia pune piedici procesului de tranziție democratică in statele post-sovietice, din motivul instrumentelor și metodelor subtile folosite de Kremlin. Angajamentele de soluționare și transformare a conflictelor și-au dovedit lipsa de credibilitate în ultimele două decenii. Unul dintre motivele eșecului ar putea fi și faptul că este nevoie de actori internaționali puternici care dispun de resurse, influență politică și capacitatea de a garanta prin orice mijloace deplina respectare a acordurilor de pace încheiate de părți. De aceea, este recomandabil ca UE să renunțe la a mai investi resurse în imposibila misiune de soluționare a conflictelor după ce acestea au izbucnit, și să nu mai aștepte escaladarea tensiunilor înainte de a acționa, ci să se concentreze mai mult asupra acțiunilor preventive. UE dispune de experiență și capacități solide de prevenire a conflictelor și dezvoltare prin cooperare, însă lipsa voinței politice a statelor membre de a îmbunătăți aceste performanțe este factorul care face diferența, o diferență exprimată în înmulțirea abuzurilor de putere ale regimurilor autocratice, crize umanitare grave, dar și perpetuarea unor statu-quo-uri costisitoare.

I.2 Conflictul transnistrean—un scenariu geostrategic al Rusiei

Dar eu mă întreb, fraților care sunteți moldoveni, cum ne lăsați pe noi, mldovenii, cei care suntem rupți din această Basarabie, să trăim pe celălalt mal al Nistrului? Noi rămînem ca șoarecele în gura motanului? Dar să știți că, de ne veți uita, noi vom săpa malul Nistrului și vom îndrepta apa de dincolo de pămîntul nostru, caci mai bine să-și schimbe rîul albia, decît să rămînem despărțiți unii de alții.

Toma Jalbă, reprezentant al regiunii transnistriene

în Congresul ostășesc de Chișinău din octombrie 1917

Date cronologice:

1989 – 1991: Redeșteptarea sentimentului național al românilor din Basarabia
31 august 1989 – limba română este proclamată limba de stat in RSS Moldovenească
27 aprilie 1990 – tricolorul cu cap de zimbru este adoptat ca steag național
3 septembrie 1990 – Sovietul Suprem creează instituția prezidențială și îl alege ca președinte pe Mircea Snegur
23 mai 1991 – RSS Moldovenească devine Republica Moldova
23 iunie 1991 – Parlamentul Republicii Moldova proclamă suveranitatea Republicii
27 august 1991 – Parlamentul proclamă independența Republicii Moldova

Republica Moldova a apărut pe harta lumii ca un nou stat în urma dezmembrării Uniunii Sovietice în 1991, eveniment ce a făcut posibilă proclamarea independenței RM, la 27 august aceluiași an. “Lipsa tradiției politice de statalitate, criza de identitate și divizarea populației în dependență de atitudinea față de statalitatea și suveranitatea RM, de necesitatea și legitimitatea lor, precum și de viziunile diverse asupra politicii, care trebuia să fie promovată de puterea centrală, au constituit baza șubredă pe care s-a edificat statul RM.“ [7] Noul stat era foarte sensibil la orice atentat la atributele suverane ale puterii centrale, venite din interior și exterior și întruchipate, în mare parte, în fenomenul separatismului, care a marcat istoricul RM, începând din perioada activizării luptei forțelor naționale și democratice din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) pentru independență față de URSS.

“Nistrul a dat numele Transnistriei: țara de dincolo de Nistru. “ [8]

„Republica Moldovenească Nistreană” este rezultatul mișcării separatiste din regiunea de est a RM, mișcării ce a luat naștere concomitent și ca protest față de procesul de emancipare a RSSM, de la sfârșitul anilor ’80, care se preconiza să ducă la separarea ulterioară de Uniunea Sovietică. Liderii separatiști se pronunțau pentru păstrarea URSS și intrarea Transnistriei în componența Uniunii reformate ca membru autonom sau independent de Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM). Exprimând interesele centrului unional și a forțelor conservatoare, mișcarea de la Tiraspol a reușit să se „autodetermine” concomitent cu cea de la Chișinău, prin aceasta demonstrându-se scopul real al „independenței” Transnistriei, cel de a opri secesiunea Moldovei din Uniunea Sovietică. Astfel, la 2 septembrie 1990, a fost proclamată „Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Transnistreană” („RSSMT”), iar la 25 noiembrie 1990, a fost ales „prin vot universal Sovietului Suprem al RSSMT”. Drept moment important pentru consolidarea statalității „RMN” este considerată ziua de 1 decembrie 1991, când populația Transnistriei și-a ales președintele și s-a pronunțat în cadrul unui referendum pentru existența statului transnistrean independent în număr de 98% din cei 78% de participanți la referendumul dat, conform datelor „oficiale” tiraspolene.

Separatiștii au încercat să demonstreze existența unui drept obiectiv pentru crearea în Transnistria a unei republici suverane, invocând specificul etnic și istoric al regiunii care ar prezenta pământ rusesc strămoșesc care nu a fost niciodată în componența unui stat românesc. Componența etnică și dominația politică asupra Transnistriei, până în perioada contemporană, nu pot fi apreciate univoc în baza surselor existente. Totodată, chestiunea dată a fost și rămâne extrem de politizată. În dependență de faptul cum sunt apreciate evenimentele din anii 1812 și 1940 din istoria Basarabiei, ca eliberare sau ocupare din partea Rusiei și URSS, se acceptă sau se resping argumentele separatiștilor.

Liderii separatiști au accentuat câteva momente istorice, care ar demonstra, după părerea lor, dreptul legal al Transnistriei de a se declara stat suveran:

12 octombrie 1924, când a fost formată Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM) în componența RSS Ucrainene. Să menționăm că scopul real, pentru care a fost creată republica aceasta, era expansiunea puterii sovietice asupra Basarabiei (pierdute de Rusia în 1918 în favoarea României) și României. Pe hărțile politice sovietice din acea perioadă Basarabia era prezentată ca parte componentă a RASSM, însă doar la 2 august 1940, prin decizia lui Stalin, a fost formată RSSM care a inclus cinci raioane din RASSM și o parte din Basarabia, sudul Basasrabiei și Nordul Bucovinei fiind transferate în componența RSSU. În calitate de republică unională, RSSM avea dreptul formal la secesiune din federația sovietică, pe când republica autonomă nu dispunea de acest drept.

2 septembrie 1990, când a fost autoproclamată „RSSMT”. Momentul acesta este prezentat ca demonstrație a voinței poporului și a realizării dreptului istoric, ambele constatări fiind pur declarative.

27 august 1991, când prin Declarația de Independență a Republicii Moldova au fost declarate nule Pactul Ribbentrop-Molotov (din 23 august 1939) și actul din 28 iunie 1940 – ocuparea Basarabiei de Uniunea Sovietică. În acest mod, după părerea separatiștilor, noua administrație de la Chișinău a recunoscut ca fiind legală doar situația politică anterioară ocupării sovietice, adică Basarabia în componența României și Transnistria în calitate de RASSM. Din punct de vedere juridic, însă, Basarabia era considerată parte a URSS conform Tratatului de Pace de la Paris (februarie 1947), semnat între România și statele-învingătoare în cel de-al doilea război mondial. Astfel, abrogarea actelor din 1939 și 1940 nu are vre-un efect juridic asupra calității RM de succesor al RSSM incluzând regiunea transnistreană. Să accentuăm și faptul că deja la 23 iunie 1990 Parlamentul a proclamată suveranitatea RSSM ca stat unitar și indivizibil, deci în hotarele stabilite. Este important că în componența Parlamentului care a votat Declarația privind suveranitatea RSSM intrau și 64 deputați din stânga Nistrului, astfel că pretențiile privind suveranitate pentru Transnistria au venit cu întârziere și în contradicție cu propriile lor decizii. Ulterior, Tiraspolul a încercat să anticipeze evenimentele de la Chișinău, organizând, spre exemplu, alegerile „președintelui” cu o săptămână înaintea celor din RM (8 decembrie 1991).

Drept argumente, care veneau să demonstreze necesitatea obținerii independenței pentru regiunea transnsitreană, liderii mișcării separatiste au prezentat specificul etnic al populației transnistrene, care ar constitui un popor transnistrean ce are dreptul la autodeterminare, și politica de discriminare a puterii de la Chișinău față de minoritatea rusă. În primul rând, la recensământul unional din 1989 (cu un an înainte de proclamarea „RSSMT”), nimeni în Transnistria nu s-a autodefinit în calitate de „transnistrean”, din contra, 40% din populația regiunii s-au numit moldoveni. Este cert faptul că moldovenii transnistreni se deosebeau de cei basarabeni printr-un nivel mai avansat de rusificare, de aici și respingerea mai tranșantă a manifestărilor pro-române ce aveau loc la Chișinău, văzute ca un pericol serios pentru poziția prioritară în societate a rușilor și rusolingvilor, în general. Totodată, politica oficială în RM față de minoritățile etnice se deosebea prin toleranță, uneori, excesivă, mai ales în comparație cu situația din alte republici sovietice.

În concluzie, putem afirma că crearea „RMN” a fost un act ilegal, din punct de vedere juridic, dar și din considerente istorice și etnice, regiunea transnistreană neavând drept la autodeterminare. Metodele violente aplicate de forțele separatiste pentru a pune bazele „statalității” Transnistriei vin doar să confirme concluzia dată.

Evenimentele din 1990-1991 au pus începutul confruntărilor dintre Chișinău și Tiraspol, pe de-o parte, și Chișinău și Moscova, pe de altă parte. Punctul culminant l-au reprezentat acțiunile militare din martie-iulie 1992, începute chiar în ziua în care RM primea recunoașterea oficială ca membru nou al ONU (2 martie 1992).

Despre natura conflictului. Așadar,un conflict interetnic? Unul politic? Geopolitic?

Moscova a programat de la bun început explozia unui conflict interetnic. Prin mass-media scrisă și electronica, centrul a făcut tot pentru a prezenta conflictele – transnistrian ca și cel găgăuz- drept o confruntare între moldovenii naționaliști, cu scopul de a instaura o guvernare etnocratică, discriminatorie și condamnabilă, și de a realiza unirea cu România, pe deoparte, și etniile rusolingve ce sau văzut nevoite să-și apere drepturile, pe de altă parte. “În teritoriul din stînga Nistrului, însă tocmai minoritățile rusolingve constituie o majoritate deografică (60 %) deținînd poziții dominante în structurile politice, administrative economice ale Vechiului Regim. Moldovenii din zona nistriană disperați în localitățile rurale, mai puțin receptivi la mesajul nationalist și slab organizați, nu sau manifestat ca o forță politică cu excepția organizației de la Tirapol, a Frontului Popular din Moldova, în frunte cu Ilie Ilașcu. Politica Chișinăului în această zonă nu putea găsi acceași adezeuni civică ca pe malul drept al Nistrului.” [9]

După 1990 conflictul transnistrean și-a pierdut caracterul de conflict intercultural în favoarea unuia pur geopolitic. Acest caracter avea să se accentueze și mai mult duăa obșinerea independenței Republicii Moldova în 1991. Spuneam mai sus că ar exista o diferență între un conflict politic și unul geopolitic. Se vede din chiar denumirea de "geopolitic" că în joc ar fi pus un considerent spațial, nu doar unul de regim politic, ca în cazul conflictelor politice. Ar fi prea măgulitor pentru noi să spunem ca disputa Chisinau-Tiraspol este un fel de "razboi rece" în miniatură.

Conflictul transnistrean reprezintă un conflict doar geopolitic, și ideologia sau regimul politic în cazul de față nu au nici o importanță. De altfel, nici chiar observatorii occidentali nu se prea grăbesc cu astfel de calificative. Vorbind despre valoarea geopolitică și geostrategică a conflictului, unii analițti politici de la Chisinau îi atribuie totuși o dimensiune exagerată, atît în cazul cînd se spune că Transnistria ar fi un "cuțit rusesc înfipt în spatele Ucrainei", cît și atunci cînd se spune ca Transnistria ar reprezenta o baza a Rusiei pentru "direcția" balcanică. Dacă e să vorbim de Balcani și de "porțile" sale, să nu uităm că vechiul și metaforicul calificativ al Basarabiei de "poartă a Balcanilor" era valabil pentru Rusia în configurația sa geografică de la vremea respectivă. Dacă vom compara harta Rusiei și Basarabiei în 1812 și respectiv în 1992, vom vedea că ceva s-a modificat. Astăzi Rusia intra în Balcani mai curind prin Ucraina, or sudul Basarabiei nu mai este în componența Republicii Moldova. Dacă Basarabia chiar ar fi o poartă a Balcanilor pentru Rusia, atunci Republicii Moldova nu i-a ramas din aceasta poarta decît un par, poarta propriu-zisă cu Dunarea, hotarul cu Dobrogea și accesul la Marea Neagra fiind însușite de ucraineni. Cu atît mai aberante sînt tentațiile unora de a extinde ideea de "Republica Moldova – poarta a Balcanilor" și pentru alte țări; or, evident ca nemții, turcii, americanii sau italienii "intră" în Balcani "pe alte porți".

Ideea cu "Transnistria – un cuțit rusesc în spatele Ucrainei" [10] e și mai inconsistentă.

Transnistria ar putea avea o valoare geostrategică pentru ruși, în cazul unor disensiuni cu Ucraina, doar dacă Republica Moldova și România ar fi de partea Rusiei. Altfel cum ar putea accede rușii spre Transnistria care este o enclavă continentală așezată între Ucraina și Moldova, avînd și configurația unei benzi late de cca. 20 km? Transnistria nu este nici Gibraltarul și nici Konigsbergul, care sînt și ele reduse ca suprafață, dar deschise spre mare; or, în geostrategie enclavele au valoare strategica doar atunci cînd comunicarea cu ele poate fi efectuata în caz de criza militara. De regula, Forțele Militare Maritime sînt cele care fac joncțiunea între mai multe enclave dispersate.

Transnistria are, evident, o valoare geopolitica, altfel n-aș fi insistat de la bun început asupra originii geopolitice a conflictului. Dar valoarea geopolitică a Transnistriei este una ce prevede nu controlul Balcanilor și nici amenințarea Ucrainei, ci doar controlul Republicii Moldova. În mod paradoxal, Republica Moldova își datoreaza existența în mare parte problemei transnistrene și asta nu doar din cauza ca legal statalitatea moldoveneasca contemporana isi are originea in Transnistria anului 1924, ci și din cauza că dacă acest conflict nu ar fi existat, atunci povestea independenței Republicii Moldova, cu starea dominantă în elita politica chișinăuiană din decembrie 1991, s-ar fi terminat o dată cu coborirea drapelului sovietic de pe Kremlin și prin reunirea Basarabiei cu România. Conflictul transnistrean este cel ce a menținut Republica Moldova ca stat independent, a inspirat unele puncte din noua Constitutie si a obligat Chisinaul sa adere la CSI. Aș spune că pentru Chișinău regiunea respectiva este chiar un factor de geopolitică dominantă, dar anume aceasta "valoare geopolitica" a Transnistriei trece neobservată, cauîndu-se misterioase împletiri de interese spațiale cu impact daca nu global, cel puțin regional. Faptul că Transnistria, spre deosebire de Bosnia, Kosovo, problema cipriota sau chiar Karabah, a generat un interes foarte superficial al Occidentului vorbește și el despre adevarata valoare geopolitică a Transnistriei. Americanii și europenii manifestă sporadic sclipiri de interes, dar acesta e generat nu de conflictul în sine, ci de stocurile de armament și de căile pe care armamentul respectiv ajunge în mod surprinzator prin cele mai nedorite colțuri ale Terrei.

În pofida faptului că Transnistria este un factor geopolitic determinant pentru Republica Moldova, se poate afirma ca și dupa zeci de ani de independență, Chisinaul n-a reușit să-și structureze măcar o conduită consecventă în această problemă. De altminteri, ambiguitatea comportăii Chișinaului în conflictul transnistrean porneste chiar din momentul accesului la independență în august 1991. Anume atunci s-a și produs primul fapt regretabil și foarte ciudat, fapt ce a constat în retragerea structurilor de forță moldovenești din raioanele transnistrene. Conflictul putea fi soluționat în acele momente, întrucît tocmai atunci Gorbaciov a cerut sa fie luate cele mai dure măsuri împotriva tuturor celor ce au susținut puciul comunist de la Kremlin. Era firesc ca Republica Moldova, fiind subiect al federației sovietice, să îndeplinească acest ordin al Moscovei, dar în mod bizar Chișinăul tocmai aici și-a demonstrat disidența. Comportamentul bizar al Chisinaului din acele zile ne face să credem că conflictul nici nu s-a dorit soluționat, astfel guvernanții moldoveni capatînd o garanție pentru evitarea unirii cu România. Ulterior Rusia s-a opus închiderii conflictului tot din aceleași considerente. Și Ucraina este foarte interesată în mentinerea unei situații tensionate în Republica Moldova, deoarece în acest fel Chișinaul și-a deviat atentia de la problema celor 500 mii de români ucraineni și a contestaței frontiere moldo-ucrainene.”Un alt factor care a favorizat transformarea Transnistriei într-un punct de rezistență la cursul politic urmat de autoritățile de la Chsișinău era prezența încurajatoare a militarilor din armata a 14-a și a unui important numar de veteran a Forțelor Militare și ai serviciilor sovietice de inteligență. O observație se impune de la sine: marea majoritate a populației vorbitoare de limbă rusă se afla pe malul drept al Nistrului unde dezbaterile dintre cele doua tabere- mișcarea democratică de emancipare națională și adepții centrului imperial- privind cele mai ferbinți subiecte de interes public nu au degenerate în confruntări violente.

Republica separatistă a fost condusă între 1991 și 2011 de Igor Smirnov care a pierdut alegerile în favoarea lui Evgheni Sevciuk. În acest timp “marii întreprinzători ruși au achiziționat, pe perioada regimului lui Smirnov, cea mai mare parte a proprietăților și afacerilor din republica separatistă,” [11] din cauza aceasta administrația de la Moscova are nevoie de Transnistria. Pentru a exista ca stat îi lipsesc doua lucruri esențiale: sustenabilitatea economica deplină (bugetul de la Tiraspol a primit în mod constant fonduri din Federația Rusa) și recunoasterea altor state.

Încă de la sfîrșitul anilor 80 Tiraspolul și Chișinăul, deși la doar cîteva zeci de kilometri depărtate de unul de altul trăiau de fapt, în două lumi diferite. Însă Rusia a pregătit o nouă schemă de soluționare a conflictelor înghețate în Georgia și Republica Moldova, reintegrarea teritorială cu prețul acceptării de către acestea a federalismului pe plan intern, cu republicile secesioniste și a menținerii neutralității permanente pe plan extern. În noiembrie 2003 președintele Republicii Moldova a fost pe punctul de a semna Memorandumul Kozac propusă Republicii Moldova de către Moscova ce prezenta un plan de reglementare a chestiunii transnistrene prin reintegrarea acesteia cu Republica Moldova. Confrom acestuia, Republica Moldova urma să ia forma unui stat federal compus dintr-un teritoriu federal și două subiecte, Transnistria și Găgăuzia în cadrul căreia fiecare subiect ar fi beneficiat de o constituție și simboluri de stat, organe legislative, executive, juridice și fiscale proprii, precum și atribute de politică externă. Prin investirea cu dreptul de a semna tratate internaționale și de a avea o participare individuală în cadrul organizațiilor internaționale, ba chiar cu reprezentare în alte state, fără a avea misiuni diplomatice sau consulare subiectele federale obțineau astfel atribute specifice unei structuri de stat consolidate. Pe plan extern, statul federal moldovenesc trebuia să promoveze doctrina de neutralitate permanentă ccea ce presupune demilitarizarea sa și interdicția de a participa la alianțe sau blocuri militare , fără a preciza în schimb termenul de evacuare a trupelor ruse de pe malul stâng a Nistrului. La 8 mai 2008 în  parlamentul Republicii Moldova a adoptat Concepția de Securitate Națională conform acestui act, problemele de geopolitică internă ale Repuplicii Moldova sunt direct conectate la evoluția contextului regional, precizând că reglementarea conflictului din Transnistria care a încetat să mai fie o problemă internă a Republicii Moldova, fiind o problemă de securitatea regionlă a cărei soluții cere implicarea factorilor externi ca UE și SUA.

Comunitatea internațională încearcă de mai mulți ani să negocieze o soluție pentru "conflictul înghețat" din regiunea transnistreană, în cadrul unei formule complexe, cunoscută sub numele de "5+2", din care, în afară de Chișinău și Tiraspol, mai fac parte Rusia, Ucraina si OSCE în calitate de mediatori, iar SUA si UE ca observatori. Negocierile se afla însa în impas în ultima perioada.

În 2013 președenția OSCE a fost deținută de Ucraina. Atât Chișinăul, cât și Tiraspolul și-au exprimat speranța că vor beneficia de sprijinul Ucrainei în formatul internațional de consultări 5+2. Această țară, prin poziționarea sa geografică, reprezintă un actor cheie în arhitectura regională de putere și ar putea juca un rol crucial în reglementarea conflictului din Republica Moldova. Singurul plan de reglementare propus de Kiev a fost cel prezentat în 2005 de președintele ucrainean Victor Iușcenko. Tot în perioada fostei guvernări pro-occidentale, UE și-a instituit propria misiune de asistență la frontieră (EUBAM), susținând Republica Moldova în controlul frontierei din Est.

Pentru rezolvarea problemei transnistrene e nevoie de alte mecanisme și instituții decât OSCE – lucru confirmat atât la Bruxelles, cât și la Moscova. În aceste condiții este în interesul Chișinăului să invite UE și SUA în calitate de garanți ai unei eventuale soluționări a problemei transnistrene. UE și SUA, alături de Rusia și Ucraina ar garanta și sprijini reintegrarea Moldovei, iar OSCE ar facilita realizarea garanțiilor, asa cum o face în Macedonia, Bosnia sau Kosovo. Un astfel de rol pentru OSCE ar fi perfect legitim și ar corespunde funcției și experienței OSCE în alte conflicte. OSCE poate contribui la elaborarea unor decizii, dar nu poate garanta realizarea lor, asa cum s-a demonstrat și în cazul neretragerii trupelor ruse de pe teritoriul Moldovei sau Georgiei. Această retragere și astăzi depinde numai de bunavoința Rusiei și presiunile UE și SUA asupra Rusiei, dar nu de capacitatea OSCE, care poate doar sa “monitorizeze” nu și să asigure retragerea trupelor străine de pe teritoriul unor state ca Republica Moldova sau Georgia. În aceste condiții, Republica Moldova trebuie să caute oportunități de “modernizare” a mecanismelor de soluționare a conflictului transnistrean, ținând cont de experiența altor conflicte din Europa de Sud-est. O atențtie deosebită trebuie acordata contribuției UE la reglementarea unor conflicte.

Implicarea UE în soluționarea conflictului transnistrean ar fi binevenită din patru motive fundamentale:

UE deține întregul spectru de pârghii politice, economice și desecuritate pentru a impulsiona negocierile dintre Moldova și Transnistria, în special utilizand cadrul de relații UE – Rusia și UE-Ucraina. OSCE din păcate nu are aceste capabilități;

Implicarea directă a UE în soluționarea conflictului transnistrean arputea constitui un mecanism de asociere, iar apoi de integrare în UE pentru Republica Moldova;

UE este singura organizație europeana cu experiență în domeniulgestionării civile a crizelor. O dimensiune de care trebuie să se țină cont îneforturile de reintregire a Moldovei ține de aspectele non-militare de garanție a soluționării conflictului. O forță de menținere a păcii în Transnistria, indiferent de componența sa, nu va putea asigura întreg spectrul de acțiuni menite să reîntregeasca Republica Moldova, și să garanteze viabilitatea statului. Moldova va avea nevoie de o operațiune internațională civilă care ar facilita reîntregirea țării prin asigurarea unei forțe de poliție internațională în Transnistria, si a unei forțe de control a frontierei cu Ucraina;

UE are interese clare și “urgente” ce țin de soluționarea conflictuluitransnistrean fără întârziere. Contextul politic internațional favorizează o conectare a UE la eforturile de soluționare a problemei transnistrene. O astfel de evoluție corespunde intereselor Moldovei, care doreste o reîntregire și stabilizare a țării, întărirea statului și integrarea ulterioara în UE.

Revenind la relația bilaterală dintre Transnistria și Rusia, se așteaptă ca cea din urmă să își continue politica de susținător al conflictului existent în zonă. În ceea ce privește politica de la Tiraspol, sunt șanse extrem de mari ca aceasta să rămână neschimbată în raportul de suboordonare  față de Moscova având în vedere că prima vizită oficială în afara regiunii separatiste efectuată de către noul Președinte,  Evghenii Șevciuk, a fost făcută pe data de 3 ianuarie 2012 și a luat drumul Moscovei, unde a fost întâmpinat de noul coordonator al Administrației Prezidențiale, Sergei Ivanov, care l-a asigurat pe primul că relațiile bilaterale dintre cele două vor rămâne neschimbate. Astfel că cei mai mulți analiști privesc noua putere de la Tiraspol ca o nouă oportunitate pentru Rusia de a-și restabili influența în zonă. Deși nu este cunoscut acest fapt, Smirvov reușise în lungul său mandat să dezvolte un soi de autonomie față de politica de la Kremlin creându-și avantaje prin exploatarea diferendelor existente din structurile administrației moscovite. Aceasta ajunsese chiar să blocheze unele proiecte rusești în privința rezolvării conflictului transnistrian, dorind să își mențină o independență totală față de Moldova. Schimbarea puterii în Transnitria îi poate oferi Moscovei posibilitatea de a rezolva conflictul transnistrian după propriile reguli, care în cele din urmă îi vor garanta influența în întreaga Republică Moldova.

Totuși lucrurile sunt departe de a fi stabilite, având în vedere faptul că Evghenii Șevciuk a declarat că va face tot ceea ce este necesar pentru a menține independența Transnistriei, fapt ce într-un fel nemulțumește toți actorii regionali. Ceea ce ar trebui reținut este că schimbarea puterii a fost un deziderat și nu o pierdere a Moscovei.

E greu de presupus ca rușii, chiar dacă am accepta staționarea trupelor lor în Republica Moldova, s-ar grăbi să aplice asupra regimului de la Tiraspol presiunile scontate de Chisinau. În schimb, dacă i-ar reuși soluționarea conflictului transnistrean și ar recăpata controlul asupra Transnistriei, Republica Moldova poate conta pe întelegerea Occidentului. Optiunea tot mai nuanțată a Chișinăului este cea pro-europeana, iar Europa asteaptă o Moldova stăpâna pe propriul destin și pe propriul teritoriu.

Criticii ar putea insista că totuși vulnerabilitatea Moldovei față de presiunea externă a Rusiei are la bază factori interni. Ca răspuns, aș dori să apelez la fraza lui Peter Gourevitch, care a insistat că „folosind structura internă pentru explicarea politicii externe… noi trebuie să examinăm măsura în care această structură internă însăți derivă din exigențele sistemului internațional”. Se creează impresia că presiunea Rusiei este atît de eficientă în Moldova, din motivul că avem un de-facto sistem prezidențial de guvernămînt, care, în lipsa unor pîrghii și balanțe instituționale, devine unul din ce în ce mai autoritar. Insă aș dori totodată să atrag atenția la ceea ce Almond numește legea Seeley-Hintze. Aceasta indică că cu cât este mai înaltă presiunea externă asupra unui stat, cu atât mai mult descrește caracterul liberal al sistemului politic autohton. Din cele relatate mai sus am putea înțelege că natura presiunii externe are o influență definitivă asupra tipului de regim care apare în sistemul politic al statului supus presiunii externe. Aceste formulări corespund ideilor bine-cunoscutei teorii a păcii democratice. Prin urmare, am ajuns la concluzia că o influență străină negativă și agresivă este una din condițiile-cheie pentru edificarea unor regimuri autoritare. După natura lor, aceste regimuri sunt mai ușor de manipulat din exterior. Explicația este simplă, căci “în sistemele autoritare există o verticalitate de putere, reprezentatăde o persoană sau un grup de interese, fără a fi constrinși și balansați de către alți actori autohtoni.” Astfel, fiind mai ușor de a acapara tcontrolul asupra unui pol de putere într-un stat autoritar, decît asupra a trei poluri în unul democratic, anume regimurile autoritare provoacă și intensifică presiunea externă. Totodată, o forță externă, interesată in controlarea unui alt stat, este cointeresată să construiască sau să susțină apariția unei conduceri autoritare și slabe, pentru că în așa fel obține abilitatea de controlare a întregului stat. Anume acesta este interesul Rusiei în spatele menținerii și asistării conducerilor autoritare în spațiul post-sovietic.

O evoluție similară a evenimentelor se poate constata, într-o altă fostă colonie sovietică, în Ucraina. De mai mult de un an, statul ucrainean se plasează într-o nouă realitate: cea a obligării sale la armistițiu și compromis cu Moscova, prin forța împrejurărilor. Însă Ucraina alege libertatea. Un război purtat într-un teatru de operațiuni militare care cuprinde mai multe milioane de locuitori pașnici, soldat până acum cu pierderea a mii de vieți din rândurile combatanților și civililor, dar și cu distrugeri estimabile financiar cu numere cu nouă zerouri. Ucraina, este o fostă colonie rusă numită „republică sovietică”, actuala metropolă imperială este setată pe menținerea zonei de influență. Desigur, Occidentul are interese geopolitice deosebite în Ucraina. Vecinul nostru este o putere regionala căreia americanii și germanii îi atribuie o valoare ridicată în ideea de contrapondere Rusiei în CSI și de garant al imposibilității reconstituirii URSS. Dar tocmai din aceste considerente Occidentul ar fi fost interesat ca o situație tensionată, în care puteau fi implicate cîteva țări din regiune, să fi fost soluționată eficient pe calea dialogului. De aceea, în cazul cînd Chișinăul nu ar fi recunoscut frontierele impuse în 1940, noi am fi putut obtine repede cîstig de cauză, iar problema Transnistriei ar fi fost de mult stînsa. Rezultatul acestui conflict este anexarea Crimeei de către Rusia și ocuparea de armata rusă a părții din estul Ucrainei. Anexarea Crimeei de către Federația Rusă se referă la un proces politic, care a avut loc în 2014, prin care Peninsula Crimeea, la acel timp era parte a Ucrainei, a intrat sub controlul Rusiei și a fost integrată ca doi subiecți federali – Republica Crimeea și orașul federal Sevastopol. Anterior Rusia a semnat tratatul de frontieră cu Ucraina și Memorandumul de la Budapesta prin care garanta integritatea teritorială a Ucrainei. Procesul a stârnit multe controverse și este considerat de către  UE,  G7,  OSCE, NATO si ONU drept o anexare ilegală , care a început ca urmare a intervenției Rusiei în Republica Autonomă Crimeea și în orașul Sevastopol, diviziuni administrative ale Ucrainei, și după ce autoritățile locale nerecunoscute și-au declarat independența față de Ucraina și au organizat un referendum, sub ocupație militară rusă, referendum nerecunoscut și considerat ilegal de guvernul de la Kiev și de comunitatea internațională. Rusia consideră procesul acesta ca aderarea națiunii independente „Republica Crimeea”, proclamată atunci când regiunile s-au unit și, ulterior, au solicitat admiterea lor în Rusia, în conformitate cu un referendum care, care conform poziției ruse, reflecta astfel de dorință. Ucraina contestă tratatul, deoarece nu recunoaște independența Republicii Crimeea sau aderarea în sine ca fiind legitime.  Aceasi pozitie este luata si de Adunarea Generală a Națiunilor Unite, care a adoptat Rezolutia 68/262, confirmand „integritatea teritoriala a Ucrainei în cadrul granițelor sale recunoscute pe plan internațional. Vladimir Putin a recunoscut în cele din urmă că în timpul referendumului armata rusă era prezentă în toată peninsula, după ce anterior declara că trupele înarmate sunt forțe de autoapărare locale.

De cealaltă parte răsuna afirmații că alături de Crimeea, Transnistria și Găgăuzia pot întregi triunghiul separatist rus. Evenimentele de ultima perioada din Ucraina, care au culminat cu invazia militară a Rusiei și anexarea Crimeii, ridică la nivel internațional îngrijorări îndreptățite legate de creșterea tensiunilor regionale și a mișcărilor separatiste în regiune, inclusiv în Republica Moldova. Astfel în presa națională acest subiect este pe larg mediatizat unde se comunică despre eventualele imacte ale situației din Ucraina asupra Transnistriei, precum și despre posibile soluții pentru a mări atractivitatea Republicii Moldova pentru locuitorii din regiune. Aici atmosfera devine mai înghețată decât a fost, pentru că evoluțiile din Ucraina ne demonstrează că tendințele secesioniste nu sunt pedepsite de actorii internaționali care s-au angajat să o facă. Cazul Crimeii ne demonstrează că angajamentele Rusiei nu valorează nici măcar cât hârtia pe care au fost înșirate. Este o mare problemă când un stat violează frontiera unui alt stat – este ceva inacceptabil în secolul XXI. Cazul Crimeii este unul regretabil, un caz care demonstrează că tendințele de separare pot fi susținute de către actori terți, în cazul de față de către Federația Rusă. Avem declarații inclusiv din partea negociatorului-șef din partea Tiraspolului, Nina Ștanski, care a spus public că există statul Transnistria care vrea să-și revendice și el independența, așa cum a făcut Crimeea. Este un precedent periculos. Și Chișinăul cu siguranță realizează acest lucru, cu siguranță se duc tratative în încercarea de a curma orice fel de înrăutățire a situației. Avem declarații ale șefului Serviciului de Informații și Securitate de la Chișinău, dar și ale altor oficiali, care au spus că există pericole de provocări din partea Tiraspolului. Însă tindem să credem că în aspect social lumea nu resimte această problemă la fel de acut ca la nivel politic. Oamenii nu au nicio diferență în mentalitate, în gândire, în abordare, tradiții, până la urmă nici limba nu este o problemă. Problema apare atunci când politicul încearcă să câștige dividende – politice și economice. Și atunci apar pericole care pot amenința direct integritatea statului nostru. Pe de altă parte, e necesar ca societatea să fie și ea în alertă – în alertă publică. Vedem cât de iscusit ucrainenii își apără în spațiul public propriile teritorii, propria țară – Odesa, Harkov, Sumi, Lvov – toate aceste regiuni vin cu mesaje de susținere și de integritate teritorială.

La fel ca și Transnistria, Gagauzia este o regiune autonoma, situată în sud-vestul Republicii Moldova, locuită în majoritate de găgăuzi, un popor apropiat cultural de turci si de azeri. Populatia este de circa 160.000 de persoane, iar cel mai important oras este Comrat. Regiunea se invecineaza cu Ucraina si e interesant faptul ca este fragmentata, alaturi de un corp central existand sate risipite. Gagauzii reprezinta peste 80% din populatie si originea lor este subiectul mai multor teorii care merg pana la cumani, pecenegi si turcii selgiucizi din secolul XIII. Teoriile cad de acord asupra faptului ca un grup mare de gagauzi si de bulgari ar fi parasit teritoriul de la sud de Dunare pentru a se stabili in sudul Basarabiei. Influenta Rusiei a fost puternica din 1812 si pana in prezent. Imperiul tarist a primit Basarabia in 1812 si regiunea a fost colonizata cu gagauzi, pe locurile parasite de tatari. Republica Gagauzia a fost independenta "de facto" doar cateva zile in 1906, iar intre 1918 si 1940 a facut parte din Romania Mare. Apoi dominatia rusa a fost reluata (sub URSS), iar in decembrie 1990 miscarea separatista Gagauz Halk, cu sprijinul Moscovei, a proclamat in raioanele Comrat, Ceadir-Lunga si Vulcanesti Republica Gagauza. La finalul anului 1994, Parlamentul de la Chisinau a recunoscut autonomia larga a gagauzilor, Constitutia consfintind un statut special. Un lucru extrem de ingrijorator s-a petrecut în anul 2014, pe 2 februarie, cand în Gagauzia s-a organizat un referendum in urma caruia 98% dintre locuitori au optat pentru aderarea la Uniunea vamala Rusia-Belarus-Kazahstan, stabilind direcție clară spre Est a politicii externe și lăsând loc pentru posibile mișcari ale Rusiei.

În 1999, vorbitorii  de limbă bulgară au pretins și ei o unitate administrativă separată, la Taraclia, și au avut succes. Există în mod special diferențe între oamenii din nord, sud, centru și sud-est. Nu există o noțiune puternică de stat moldovenesc. Găgăuzii se legitimează apelând la amintirea vremurilor când  regiunea a fost o parte din Imperiul Otoman (Basarabia), iar pentru cea mai mare parte  a celorlalți cea mai puternică amintire istorică este apartenența la URSS.  Conflictul găgăuz este mai  puțin semnificativ și nu a generat decât violențe izolate. Regiunea a încercat și ea să se separe de Moldova în urma exceselor naționaliste din anul 1990, dar ea nu avea avantajele militare  ale Transnistriei  și nici nu era susținută de Rusia. Găgăuzia a sperat într-un sprijin din partea Turciei, dar Turcia nu este interesată să susțină secesiunea. Regiunea fiind înconjurată de teritorii moldovenești, nu există nici o  posibilitate de contrabandă. Problema  părea să fie rezolvată prin acordarea  statului  de regiune autonomă Găgăuziei  în cadrul Moldovei în 1994.   Eșecul ulterior de a implementa acordul cu privire la statutul special și de a elabora  un cadru legislativ de susținere  a autonomiei găgăuze a reprezentat o sursă de  tensiune continuă. Ambiguitatea referitoare  la rolurile și responsabilitățile guvernului moldovenesc și ale autorităților găgăuze permite evoluția oportunismului politic într-o atmosferă de confruntare , de provocare. Principala semnificație a problemei este aceea că Moldova este oarecum obligată să trateze Găgăuzia  cu mare atenție pentru a demonstra autorităților transnistrene că autonomia este o soluție viabilă.

În ziua când, la Moscova, președintele rus Vladimir Putin și liderii Crimeii semnau acordul prin care peninsula din sudul Ucrainei devenea formal parte integrantă a Rusiei, la Tiraspol, separatiștii transnistreni puneau în scenă noi provocări. Transnistria a cerut Moscovei să prevadă în legislația rusă posibilitatea intrării republicii separatiste în componența Federației Ruse. Un apel în acest sens a fost trimis de către liderul Sovietului Suprem de la Tiraspol, Mihail Burla, președintelui Dumei de Stat (camera inferioară a parlamentului federal rus), Serghei Narâșkin, potrivit cotidianul economic rus Vedomosti.

Referendum deja organizat, scenariul și pașii urmați de liderii de la Tiraspol seamănă izbitor cel derulat în Crimeea. Astfel, 97,2% dintre alegătorii din stânga Nistrului au votat deja pentru alipirea la Rusia la referendumul din Transnistria din 2006, după cum a argumentat președintele Sovietului Suprem, indicând că legislativul transnistrean a adoptat deja în prima lectură proiectul de lege constituțională privind aplicarea legislației ruse pe teritoriul Transnistriei. În mesajul adresat președintelui Dumei se menționează, de asemenea, "situația dificilă" a Transnistriei, care ar putea să se deterioreze și mai mult în cazul în care Republica Moldova, care a parafat, împreună cu Georgia, Acordul de Asociere la UE, va introduce măsuri economice restrictive. Un apel similar a fost trimis Dumei de Stat și de către organizații publice din Transnistria. Apelul Tiraspolului a intervinit la o zi după ce partidul Rusia Justă și-a retras din Dumă proiectul de lege privind simplificarea procedurii de alipire de noi teritorii la Federația Rusă, text ce permitea includerea unor părți ale unor "state străine" chiar și în absența unui acord din partea țărilor respective, în cazul "lipsei unei autorități legitime eficiente", dar pe baza rezultatelor unui referendum sau a unei solicitări. Oricum, acest proiect nu convenea Tiraspolului, după cum atrage atenția liderul Sovietului Suprem, indicând că documentul facilita doar aderarea Crimeii la Rusia, nu și a Transnistriei. Apelul lansat de Burla se sincronizează însă, în mod cu totul suspect, cu alte acțiuni secesioniste din Republica Moldova. În acest context, nici autonomia găgăuză nu se lasă mai prejos decât "confrații" de la Tiraspol. Astfel, bașcanul Mihail Formuzal, împreună cu președintele Adunării Populare, Dimitrie Constantinov, pleacă peste o săptămână la Moscova, unde președintele Putin i-a încredințat liderului găgăuz misiunile în teritoriul pe care îl administrează. La începutul lunii februarie, teritoriul locuit de o populație majoritar turcofonă a organizat un referendum, declarat ilegal de Chișinău, în care 98,9% dintre alegători au optat pentru integrarea Găgăuziei în Uniunea Euro-asiatică, în dauna Uniunii Europene.

Că Moscova lucrează intens la reactivarea focarelor separatiste din Republica Moldova o admit indirect și oficiali ruși de rang înalt. Analiștii politici moldoveni privesc însă cu suspiciune la șansele reale ale Tiraspolului de a reuși alipirea regiunii separatiste la Rusia.

“Transnistria interpretează doar partitura care i se transmite de la Kremlin. După evenimentele ce au avut loc în Crimeea, autoritățile transnistriene cred că vor putea trece prin acest val fierbinte și să fie luați sub aripa Rusiei. De facto, asta nici măcar nu este dorința Transnistriei", susține analistul Oazu Nantoi.

Politologul Anatol Țăranu subliniază că: “Transnistria nu o dată a declarat că vrea să adere la Federația Rusă. În urma evenimentelor din Crimeea, Rusia este nevoită să ia în considerare opinia publică internațională. Cred că Transnistria nu are nici o șansă să se alăture Rusiei. Autoritățile transnistriene de mulți ani au un plan strategic, doar că șansele lor sunt minime acum".

Arcadie Barbăroșie susține, de asemenea, că: “ Transnistria și-a expus dorința de a adera la Rusia încă în anul 2006. "Acum însă rămâne Kremlinul să decidă, și doar ei știu dacă acest lucru este posibil sau nu. Totuși, după evenimentele care au avut loc în Ucraina, consider că autoritățile ucrainene se vor opune oricărei comunicări dintre Rusia și Transnistria. Eventual ar putea să apară o problemă de gestionare a Transnistriei".

“Occidentul trebuie să gestioneze mult mai ferm frământările din regiune”, comentează, la rândul său, Dumitru Ciorici, director editorial la Unimedia. "Ce se întâmplă acum în Crimeea este rezultatul politicii cu "mânuși albe" dusă de UE și SUA în raport cu Federația Rusă. Sper că într-un final comunitatea internațională a înțeles cum trebuie tratat Vladimir Putin. Este și mai alarmant faptul că următoarea țintă ar putea fi Republica Moldova, care poate rămâne definitiv fără regiunea transnistreană. E grav că asta se poate întâmpla peste noapte și rolul actorilor internaționali va fi exact ca și în cazul Ucrainei", a subliniat el. 

Nerecunoscută oficial nici măcar de Rusia, cu trupe ale Armatei a 14-a ruse încă staționate pe teritoriul ei, mișcarea separatistă din teritoriile de peste Nistru ale Republicii Moldova și-a proclamat independența în 1990, sub numele de Republica Moldovenească Nistreană. După dispariția URSS, dorința Tiraspolului de a rămâne parte a Federației Ruse a dus la tensiuni care au răbufnit, în final, într-un conflict armat. Chișinăul a pierdut controlul asupra teritoriului de peste Nistru iar 1.500 de moldoveni au murit în timpul luptelor. Trupele ruse, care i-au ajutat pe transnistreni, au rămas acolo ca forță de menținere a păcii, în ciuda numeroaselor încercări internaționale de a determina Moscova să le retragă. În prezent, Transnistria funcționează ca un stat în stat: are un teritoriu delimitat de aproximativ 5.000 de kilometri pătrați și o populație "nu mai mare decât a unui județ din România". După cum susține presa occidentală, Transnistria este și "un spațiu" cu depozite de arme și muniții nesecurizate, cu regim politic acuzat de corupție, trafic de arme și practici sovietice, cu trafic de stupefiante, de oameni și chiar de substanțe radioactive. “Conflictul Transnistrean nu poate fi redus doar la aspecte geopolitice. În prezent nu se poate de afirmat, că factorul etnic provoacă dușmănie între locuitorii de pe ambele maluri ale Nistrului” [13]

“Politica externă a Moldovei diferă de cea a Ucrainei și Georgiei, Moldova fiind dirijată de condiții individuale specifice doar ei, fie că este vorba de teritoriul său sau de modul in care este evaluată strategic de importanți jucători internaționali.

Analizând argumentele pro și contra, existente în literatura de specialitate, precum că factorii interni au o influență mai semnificativă decît cei externi în statele care traversează perioada de tranziție democratică, ajungem la concluzia că acestea nu sunt convingătoare și nici prea utile. În cazul nostru, când examinăm state postsovietice, ar fi bine să nu ignorăm două variabile independente: aspectul structuralist, reprezentat de puterea statului in tranziție și, respectiv, abilitatea de a rezista presiunii străine; și impactul caracterului regionalist al tranziției democratice. Ultima variabilă este esențială având în vedere capacitatea Rusiei de dirijare a proceselorin spațiul CSI, membru al căreia este și Moldova.

Sprijinul rusesc pentru republicile separatiste Abhazia și Osetia de Sud, precum și intervenția militară din august 2008 au avut scopul de a pedepsi Georgia pentru atitudinea ostentativă pro-occidentală și anti-rusă și a spulbera pe termen scurt orice vis al georgienilor de integrare în structurile euroatalentice. Chiar dacă Rusia și-a justificat intervenția prin necesitatea de a-și proteja cetățenii în Osetia de Sud, este evident că rațiunea a fost de a oferi o lecție republicilor ex-sovietice recalcitrante al căror comportament este în contradicție cu vectorul rusesc la nivel regional și global. O lecție prost învățată este cea a ucrainenilor, având problema Peninsulei Crimeea (oferită Ucrainei în 1954 de către Sovietul) aici se adaugă și problema Mării Azov deși practic, ea este un lac de doar 38 000 km pătrați, procuparea Moscovei este că delimitarea bazinului mării între Rusia și Ucraina va atrage pericolul cu navele NATO să se furișeze și să amenințe centrul Rusiei. Republica Moldova nu reprezintă nici o amenințare pentru nimeni și nimeni nu are nevoie, în mod special de el, un stat care nu are reprezentarea sentimentală pentru Rusia ca și Ucraina, spre exemplu nu este leagănul statalității slave, cum spunea Brzesinki, o Rusie fără Ucraina își pierde calitatea de imperiu euroasiatic, și devine un stat Asiatic, o Ucraină care la moment se zbate între fragmentare și impunerea democrației – sub influența Occidentului. Moscova exercită o influență deosebită asupra Moldovei prin întreținerea conflicului din Transnistria interesul relativ al NATO și UE pentru Republica Moldova complică foarte mult lucrurile. Moldova și-a propus a fi un stat europeană însă acest obiectiv va fi irealizabil până cind locuitorii Republicii Moldova nu le vor percepe ca viitoare elemente de confort personal: salarii mari, infrastructura, calitate in sanatate, educatie, justitie, dezvoltare economica si securitate nationala. Reformele sunt necesare pentru a schimba în totalitate ordinea socială și pe cea a instituțiilor. Realitățile actuale impun perfecționarea metodelor, instumentelor, strategiilor de care dispune Republica Moldova, pentru a face față provocărilor și riscurilor și pentru stabilirea unor direcții de acțiune precise clare în domenii precum: domeniul politico-administrativ, în domeniul social, în domeniul educației, cercetării și culturii, în domeniul siguranței naționale și ordinii publice, în domeniul polticii externe.

I.3 Mass-media de pe  ambele maluri ale Nistrului – abordări opuse, regimuri de presă diferite

În Europa, R. Moldova este considerată o societate aflată în tranziție spre democrație, care a cunoscut unele progrese pe acest drum, dar și regrese, mai ales după 2001, când guvernarea a fost preluată de comuniști. Despre libertatea presei, ca una din premisele de bază în crearea unei societăți democratice în stânga Prutului și a Nistrului, s-ar putea spune multe, dar mă voi opri acum la situația presei din autoproclamata republică de pe Nistru. Aș vrea să amintesc faptul că, oficial, R. Moldova a fost admisă în ONU ca țară integră, incluzând, deci, și regiunea separatistă. Dar, “de la 1989 încoace, aceasta rămâne o zonă izolată, în stagnare, "scufundată" în ideologia agresivă a Războiului Rece. Cu alte cuvinte, în autoproclamata republică nici nu poate fi vorba de o democrație în tranziție, iar mass-media transnistrene rămân instrumentul forte al regimului Smirnov în "prelucrarea" ideologică a populației din regiune.” [14]Ca nicăieri în Europa, transnistrenii, inclusiv mulți reprezentanți ai presei, au o vădită atitudine antioccidentală. Ziariștii transnistreni activează într-o găoace de primitivism sovietic. Unii dintre ei, mai progresiști, recunosc că trăiesc într-o rezervație. De prin 1990, ei n-au ieșit din această rezervație decât – doar foarte puțini – spre a merge la Moscova. În convorbirile cu ei, de fiecare dată am fost priviți cu invidie atunci când le spuneam că foarte mulți jurnaliști din dreapta Nistrului (adică "din țara vecină", cum consideră ei) participă la diferite întruniri, seminare, au reciclări și stagii în Occident. Or, jurnaliștii transnistreni se limitează doar la raionul sau la orașul în care activează, singura lor manifestație comună fiind "Ziua presei", care se desfășoară în stil sovietic și la care am văzut că ziariștii mai vârstnici vin în uniforme militare.

După războiul din 1992, ziariștii din dreapta Nistrului și-au rărit deplasările în Transnistria. E foarte periculos să mergi încolo. Pe de altă parte, redacțiile nu au posibilități financiare de a organiza deplasări sau de a angaja corespondenți locali în stânga Nistrului. Chiar și în cazul când unii ziariști de la Chișinău se aventurează să plece în Transnistria, ei se întorc de acolo fără a-și fi atins scopul, pentru că regimul Smirnov a îngrădit la maximum accesul la informație.

Comunicarea cu jurnaliștii din regiune rămâne a fi dificilă de realizat, mai ales dacă vorbim despre instituțiile media finanțate din bugetul regiunii. Refuzul de a acorda interviuri sau de a răspunde la simple întrebări despre activitatea mass-media din regiune, sunt motivate cu necesitatea unei acord din partea administrației respectivei instituții. O asemenea colaborare a avut loc in perioada martie-mai 2013, douăzeci de jurnaliști din mai multe  regiuni ale Moldovei au pregătit pentru prima dată peste 20 de materiale comune multimedia, care au fost plasate în diverse publicații online, portaluri informaționale din țară, inclusiv din regiunea transnistreană. Astfel, cei 20 de jurnaliști reprezentând diferite media din Bălți, Chișinău, Ialoveni, Comrat, Tiraspol, Bender, Dubăsari și Râbnița au practicat în premieră instrumente media online și au publicat o serie de materiale multimedia. Jurnaliștii de pe ambele maluri ale Nistrului au abordat în materiale multimedia subiecte comune, precum: problema câinilor vagabonzi, asigurarea cu locuințe a familiilor tinere, nivelul braconajului și starea ecologică a râului Nistru, efectele nocive ale bateriilor uzate. Acest proiect a avut ca scop sa promoveze procesele democratice și sa sporeasca nivelul profesional al jurnaliștilor de pe cele două maluri ale Nistrului pentru realizarea materialelor comune cu elemente de analiză și investigație, stabilirea și consolidarea cooperării între aceștia, sporirea încrederii între ambele maluri ale Nistrului și eliminarea prejudecăților și părerilor false pe care le au jurnaliștii unii despre alții.

După deplasările pe care le-au efectuat jurnaliștii în cadrul proiectului, în presa de la Chișinău au apărut mai multe materiale despre viața obișnuită a oamenilor din Transnistria. Și mai important se pare faptul că au reușit să stabiliească relații colegiale cu ziariști de pe întreg teritoriul separatist, "perforând" rezervația mediilor de informare transnistrene. A fost ca un prim pas spre alte posibile inițiative privind democratizarea presei transnistrene.

Iată cîteva subiecte, despre ce au discutat la câteva din mesele rotunde organizate cu ziariști din stânga Nistrului: "Modalități de cooperare între ziariștii din stânga și cei din dreapta Nistrului", la redacția Dnestr din Camenca, gazetă a administrației de stat; "Rolul ziariștilor în diminuarea stărilor de spirit dușmănoase între cetățenii de pe cele două maluri ale Nistrului", la săptămânalul independent Dobrîi deni din Râbnița; "Presa în societatea aflată în tranziție. De la presa de stat sau cea de partid – la presa independentă", la redacția Zarea Pridnestrovia, gazetă a administrației de stat din Dubăsari; "Solidaritatea ziaristică – principiu prioritar pentru reprezentanții mass-media de oriunde", la Slobodzeiskie vesti, gazetă a administrației din Slobozia; "Informare sau dezinformare prin mass-media privind relațiile Chișinău-Tiraspol în problema diferendului transnistrean", la săptămânalul independent Novaia gazeta din Tighina; "Ziarul independent. Modalități de lansare și de menținere a statutului acestuia în condițiile actuale" la săptămânalul independent Timpul din Chișinău.

A fost o încercare de a sparge zidul unei prese împotmolite într-o societate bolnavă de primitivism sovietic, o presă care nu este controlată nici măcar de partide politice, ci de un regim totalitar – regimul Smirnov. Știm că unii ziariști transnistreni au avut probleme din cauza participării în cadrul programului nostru. Dintre aceștia, putem să-i numim concret pe Vladimir Koval de la Adevărul nistrean din Tiraspol, Iulia Dujak de la Râbnița, colectivul Novaia gazeta de la Tighina. Toți redactorii-șefi ai gazetelor raionale s-au temut, la început, să accepte întâlniri cu ziariști de la Chișinău. Vladimir Bognibov de la Zarea Pridnestrovia din Dubăsari a spus că a fost admonestat pentru colaborare cu ziarul din Criuleni, localitate vecină de pe malul drept al Nistrului și a rugat ca întâlnirea să aibă loc în altă parte decât în incinta redacției. La Camenca, Valentina Lucaș, redactor-șef la gazeta Dnestr, a spus că acceptă să ni se alăture doar cu acordul șefului administrației locale, persoană numită în funcție de către Igor Smirnov. La Slobozia, Oleg Nastasenko de la Slobodzeiskie vesti a spus că este suspectat de colaborare cu organizații neguvernamentale și nici nu vrea să audă de o vizită a jurnaliștilor de la Chișinău.

Una din cele mai mari piedici de colaborare cu ziariștii transnistreni este și lipsa legăturii telefonice între cele două maluri ale Nistrului. Acum, singura posibilitate de contact rămâne poșta obișnuită și cea electronică. Dar majoritatea gazetelor raionale din Transnistria sunt atât de sărace încât nu au acces la Internet. În caz de urgență, jurnaliștii care au participat în cadrul acțiunilor "Două maluri de Nistru: ziariștii își strâng mâna" iau legătura cu colegii de peste Nistru prin intermediul colaboratorilor de la săptămânalele Novaia gazeta din Tighina șiDobrîi deni din Râbnița. Acestea se consideră independente în zona separatistă și acceptă programe comune cu ziariști din dreapta Nistrului. Dobrîi deni este, poate, cea mai bună publicație din Transnistria, cu un colectiv liberal. Iar cei de la Novaia gazeta din Tighina, în special Grigori Volovoi, redactorul-șef, sunt învinuiți de mulți dintre colegii lor locali că "s-au vândut Occidentului".

Următorul exemplu ilustrează destul de bine caracterul reflectării relațiilor dintre Moldova și regiunea transnistreană. Începând din vara anului 2013, a fost blocată activitatea reprezentanței de la Chișinău a celei mai populare agenții de știri transnistrene – Novâi reghion (Новый регион). Astfel, ori de câte ori utilizatorii on-line încercau să deschidă pagina ce conținea informații de la Chișinău, aceștia erau redirecționați, în mod automat, pe pagina intitulată „Transnistria”. Chiar dacă mulți utilizatori erau indignați de limitarea accesului la informație, totuși situația nu putea fi schimbată, pentru că în regiune activează un singur prestator de servicii internet – monopolistul Interdnestrkom, care aparține corporației Șerif.

Mass-media oficială a reflectat selectiv întâlnirile neformale ale liderilor și reprezentanților de pe malurile stâng și drept ale Nistrului. Vacuumul de informație era sesizabil, dar datorită internetului, care, în ultimul timp, a devenit tot mai accesibil pentru locuitorii din regiune, oamenii au reușit să obțină informații mai mult sau mai puțin complete. De remarcat că anul 2011 nu a adus, în rândul maselor populare, mai mult optimism cu privire la reglementarea situației ce ține de statutul de nerecunoaștere a regiunii și soluționarea problemelor care derivă din acest statut. Un lucru este cert: colaborarea cu ziariștii transnistreni este necesară, oricare ar fi rezolvarea politică a conflictului transnistrean. Contribuind la democratizarea presei din Transnistria, vom susține și democratizarea societății de acolo, căci Smirnov și regimul lui vor sfârși într-o zi. Există mai multe exemple în zonă de coagulare a societății civile, apar noi forme de asociere a jurnaliștilor. Important este să se găsească posibilități de a lărgi cercul ziariștilor transnistreni receptivi la propuneri de colaborare. Deocamdată, în sensul acesta, este folosit mai ales colectivul de la Novaia gazeta. Occidentul trebuie să lucreze în această direcție, cu scopul de a-și lărgi spațiul de construcție a sistemului media liber, dacă privim Transnistria ca parte componentă a Europei sau, cel puțin, ca parte componentă a R. Moldova. În caz contrar, Transnistria va rămâne o tumoare cancerogenă pe corpul lumii libere.

Capitolul II

Studiu de caz. Presa chișinăuiană despre neoseparatismul rus în contextul integrării europene a Moldovei și Ucrainei

Trăim într-o lume instabilă, în care noțiunile și semnificația lor se simplifică sau se inversează : teroriștilor le spunem separatiști, conflictul interetnic îl calificăm drept revoltă a maselor, agresiunea armată a unui stat asupra altuia o numim conflict militar/armat, fără a spune lucrurilor pe nume, comunicarea mass-media tot mai mult o percepem ca „bombardament informațional”,iar procesele/interesele politice interstatale, regionale le interpretăm drept geopolitice. „Geopolitica este o teorie, o orientare de cercetare care relevă legătura de substanță între poziția geografică a unui stat și politica sa. Însăși etimologia cuvântului spune explicit acest lucru, „geo“ însemnând pământ, teritoriu. Geopolitica privește și analizează politica din perspectiva cadrului natural în care are loc, ea propunându-și să explice măsurile și orientările politice pe baza datelor naturale ale unui stat: poziție geografică, suprafață, bogății naturale, populație etc.” [15] Anume schimbările ce au avut ( și au!) loc în mediul social-politic la nivel local și internațional pun în evidență necesitatea reevaluării problematicii unui din cele mai vechi conflicte (geo)politice cum este cel din din estul Republicii Moldova ( Trasnistria). Acest conflict a fost mereu în centrul atenției mass-mediei de la noi, a celei din Rusia și Ucraina, dar și din România. De reținut, că această parte a țării – Transnistria – de-a lungul secolelor a avut o evoluție social-politică aparte în raport cu spațiul pruto-nistrean, cunoscut sub denumirea de Basarabia. Chiar și după destrămarea URSS, când Republica Moldova și-a declarat independența, la 27 august 1991, așa numita Transnistria a profitat de conjunctura social-politică a momentului, făcând tot posibilul pentru a rămâne în continuare pe orbita intereselor (geo)strategice ale Federației Ruse.

Federația Rusă implementează strategia bine testată de destabilizare a situației implementată în Republica Moldova pentru regiunile de est ale Ucrainei, unde rebelii pro-ruși luptă împotriva forțelor guvernamentale. Intervenția rusească a destabilizat situația din aceste două țări și într-o oarecare măsură, a încetinit procesul lor de integrare europeană. În cazul Ucrainei, Rusia încearcă, de asemenea, să-și mențină influența. Atitudinea presei in acest caz trebuie sa fie subiectiva. Jurnaliștii trebuie să mediatizeze, foarte atent, subiectele de conflict și să nu transforme știrile în propagandă.  Insa ciocnirile dintre reprezentanții mass-media din ambele tabere, uneori provoacă consecințe triste. Conștiienți de faptul că o societate de criză duce neapărat și la o criză de media, vom încerca să întreprindem o periodizare privind evoluția în timp și spațiu a acestui conflict înghețat, cât și să determinăm rolul presei scrise și a celei audiovizuale în mediatizarea lui . Așadar :

Prima perioada de renastere nationala fara de a sesiza urmarile care pot parveni in contextual social-politic sunt anii 1989 pina la izbucnirea razboiului de pe Nistru in 1992. Din 1989 Basarabia (pe atunci RSS Moldoveneasca) a inceput procesul firesc de redesteptare a sentimentului romanesc. La 31 august 1989 limba romana este proclamata limba de stat, iar la 27 aprilie 1990 tricolorul cu cap de zimbru este adoptat ca steag national. In ziua de 3 septembrie 1990 Sovietul Suprem creeaza institutia prezidentiala si il alege ca presedinte pe Mircea Snegur, iar 23 mai 1991 RSS Moldoveneasac devine Republica Moldova. Parlamentul Republicii Moldova proclama suveranitatea Republicii la 23 iunie 1991, in acelasi an la 27 august Parlamentul proclama independenta Republicii Moldova . Astfel, după proclamarea suveranității Moldovei, la 23 iunie 1990, ș-au proclamat independența, în componența URSS, Republica Găgăuză (la 19 august) și Republicii Moldovenești Nistrene (la 2 septembrie), fiecare dintre ele fondându-și propriul sistem mediatic. Susținuți masiv de mass-media din Rusia, care avea o largă difuzare mai cu seamă în raioanele din estul țării, separatiștii au purces în 1990-1991 la implementarea în practică a mai multor contra-proiecte elaborate de Kremlin în cazul Moldovei. Acest proces era secundat de campanii mediatice dure și de amploare îndreptate împotriva proiectelor de lege cu privire la limbi , care au fost adoptate de către Sovietul Suprem al Moldovei. Întâietatea în a această activitate propagandistică revenea atunci posturilor tv rusești : canalului public „OPT” , „Россия-1”, televiziunii naționale—„HTB” și „Россия-2”, cu difuzare largă pe teritoriul republicii, multor posturi de radio ce emiteau 24 din 24 de ore pe întreg teritoriul țării, dar și unei duzine de publicații periodice din Rusia, care aveau filialele lor în Chișinău : Komsomolskaia pravda, Argumentî i faktî, Trud v Moldove… Pentru asigurarea viabilității acestor contra-poiecte au fost antrenate mecanismele de creare a sprijinului social prin instrumentarea cu suportul mass-mediei de limbă rusă a tensiunilor interetnice și acțiunilor reacționare de tot soiul pe malul stâng al Nistrului, avangarda cărora a devenit așa-numitele „Soviete unite ale colectivelor muncitorești” (Объединённые Советы трудовых коллективов”-OCTK), reprezentanții cărora erau descriși în presă ca eroi și luptători pentru dreptate. Mai mult: arhitecții republicii separatiste, dar și administrația de la Tiraspol prin „ hotărâri” și „directive” au interzis în teritoriu grafia latină, inițiind „un război împotriva limbii române, adresând dure învinuiri agenției Moldpres, Companiei Teleradio-Moldova, cotidienelor Sfatul Țării, Moldova Suverană și cerând pedepsirea redactorilor „pentru conținutul articolelor publicate în aceste ziare” [16 și a subiectelor mediatizate de tv.

Tradiția editării publicațiilor periodice de stat se trage încă din anii 1940, atunci când Partidul Comunist din RSSM a pus bazele presei locale editate din banii publici. Gazetele de stat din Orhei sau Soroca au și astăzi scris pe prima pagină „fondat în 1940”. Până la declararea independenței Republicii Moldova, practic în fiecare raion era editat cel puțin un ziar local de stat. În perioada 1990-1992, ziarele au ieșit de sub controlul Partidului Comunist, fiind reînregistrate ca organe de presă ale Consiliilor raionale (municipale), iar redactorii-șefi erau confirmați prin hotărârile Sovietului Suprem al RSSM. Gazetele locale au fost reînregistrate, majoritatea schimbându-și titlurile și patronii. De exemplu, „Cuvântul comunist” (Telenești), după reînregistrare, avea scris pe prima pagină „Vocea gliei”, „Iscra” (Râșcani) – „Vatra străbună”, „Slava muncii” (Șoldănești) – „Noutățile meleagului”, „Calea lui Octombrie” (Kutuzov) – „Baștina” etc. Presa scrisă din Unitatea Teritorială Autonomă Găgăuzia (Gagauz Yeri) se dezvolta anevoios, fiind ostatica confruntărilor dintre liderii politici locali și a problemelor de ordin economic. Ziarele private, neangajate politic, nu au devenit o afacere în autonomie, în pofida eforturilor depuse de echipele redacționale, piața media locală fiind dominată de gazetele de stat. În perioada sovietică, în fiecare raion din stânga Nistrului, la fel ca și în alte unități territorial administrative ale RSS Moldovenești, era editat cel puțin un ziar al comitetului raional/ orășenesc al Partidului Comunist. În 1990-1991, presa scrisă din Transnistria a trecut în proprietatea sovietelor raionale și orășenești. În același timp, în contextul conflictului transnistrean, ziarele au devenit unelte de propagandă în mâinile liderilor autoproclamatei republici. Dacă în dreapta Nistrului, la începutul anilor 1990, presa de stat a obținut o relativă libertate editorială și a încercat timid să se debaraseze de jurnalismul de sorginte sovietică, atunci în Transnistria situația nu s-a schimbat în esență, cu excepția „dușmanului de moarte”, care nu mai este capitalismul din Occident, ci „naționalismul” de la Chișinău. Autoritățile transnistrene nu doar au continuat să editeze ziarele de stat, moștenite de la Partidul Comunist al RSSM, ci au fondat, pe parcursul anilor, mai multe publicații periodice noi, finanțate din bugetul public.

În cele ce urmează încerc să urmăresc războiul din Transnistria în presa de de la Moscova, Chișinău și București redat în cartea  jurnalistei Valentina Ursu care a participat în calitate de reporter la războiul de pe Nistru din 1991-1992.

“După ce la 31 august 1989 limba romana este proclamata limba de stat, Izvestia scrie despre “sindromul românizării” care se tem ca de dracu moldovenii din Trasnistria.” [17]

Sfatul Țării scria despre inevitabilitatea Unirii. Țara huiduia pe oricine nu dorea Unire în cîteva luni. Radio Svoboda ținea parte conducerii de la Chișinău. Radio Europa Liberă era cu unioniștii de la Chișinău. Presa de la București, dar, mai ales, cea din opoziție și România liberă și România mare fac farfală din Mircea Snegur. Scriind că e un avinturier politic, că e communist prosovietic și pro-imperial.

20 februarie 1992, Eduard Kondraov în Izvestia scrie din Chișinău că Parlamentul Moldovei se duce în vacanță, iar Frontul Popular din Moldova cheamă poporul Moldovei să hotărască problem naționale ale românilor cu arma în mîini. Chiar și la 16 martie războiul pentru ziariștii de la acest ziar era doar în Karabah și în Georgia. Abia lpe 18 martie Izvestia dă titluri mari din Transnistria, unde face o analiză a evenimentelor și amplifică isteria transnistrienilor amintind ca Moldova vrea să se unească.

La 21 martie, aceeași publicație anunță că generarul Iakovlev, fostul commandant al Armatei a 14-a, a fost schimbat pe 29 de polițiști, luați prizonieri la Dubăsari. Tot în acea zi întreaga lume este anunțată ca cazacii vin în Moldova de voie bună, însă nici un cuvint despe ocnașii din închisori dacă se stabilesc la Tiraspol sau nu.

Astfel se împușcă cu “sindromul românizării”, iar Grigore Maracuța, liderul de atunci al parlamentului de la Tiraspol, declară corespondentului de la Moscova că “ Fuga noastră de România poate adduce Transnistria în brațele naționaliștilor ucraineni”.

La 10 februarie 1992, Radio Tiraspol vorbea despre “Frontul Polpular din Moldova care s-a transformat într-un partid de orientare pro-română ” și despre “ crimele FPM împotriva poporului moldovenesc ” .

La 29 februarie 1992, Sfatul Țării dă un titlu mare “UNIREA-ÎNTRE REZIDERAT ȘI FAPTE”

La 2 martie Moldova era primită în ONU, însă bucurie a fost înecată de lacrimi și sînge. Președintele Snegur era deja la New York, cînd la Dubăsari s-a început vărsarea de sînge, poliția de la Dubăsari fusese atacată de gardiști și cazaci.

Iar la 3 martie, Sfatul Țării are în prim-plan un titlu mare: “SCENAIUL DIN VILNIUS LA DUBĂSARI”. Tot aici se publică declarația Guvernului Moldovei care se rezumă la lămurirea conflictului prin …subminarea integrității republicii, zădărnicirea admiterii Republicii Molodva în ONU, preconizată pentru 2 martie 1992. La fel se publică o “adeziune a istoricilor” celui mai reprezentativ for științific din România- Institutul de Istorie ”N. Iorga” : “… considerăm că imperativul momentului actual este adoptarea unor măsuri practice care să pregătească Unirea Republicii Moldova cu România, întrucît calea spre redobîndirea Sudului și Nordului Basarabiei nu trece prin Alma- Ata, ci prin București”.

La 17 martie 1992, Konstantin Eggert face în Izvestia o analiză serioasă a conflictului din Transnistria. Se dă declarațiile lui Ion Iliescu, poziția Ucrainei, care “…nu va susține separatismul. Și Moscova ca și Ucraina nu va susține separatiștii, ca să nu toarne apă la moara separatiștilor din Federația Rusă. Elțin nu vrea să se certe nici cu Moldova, nici cu România. Opoziția din România vrea să folosească conflictual armat pentru a grabi Unirea și dacă Ion Iliescu pierde la alegeri, ne vom trezi în sud-estul Europei cu încă un conflict armat de proporții mari. Va putea oare comunitatea CSI să se transforme într-un organism al păcii? Vor arăta zilele apropiate” – își încheie analiza K.Eggert. În dimineața zilei de 16 martie, la ora 06.00 în Transnistria era declarată stare de asediu din cauza provocărilor Moldovei. În următoare zi, Svetlana Gamova transmitea că “… gardiștii vor să arunce în are digul stație de la Dubăsari…”. Tot aici Svetlana anunță că vreo 600 de gardiști și cazaci înarmați au luat cu forța din depozitele Armatei a 14-a o mare cantitate de armament și muniții. Fotoreporterul E. Kondakov publică o fotografie cu următoare legendă : “Pod peste Nistru. Se instalează mine”

Pe 27 martie 1992, Sfatul Țării publică sub titlul “Dubăsari: ploia de proiectile” o opera poetică a vice-președintelui Parlamentului Republicii Moldova, domnul Ion Hadîrcă.

27 MARTIE

E anul optesprezece în Chișinău.

Ci de la Dubăsari la Timișoara

Numai unindu-ne, uni-vom iarăși Țara

Așa să ne ajute Dumnezeu !

La 28 martie 1992 Eduard Kondratov scria în Izvestia: “… nu cred că se poate schimba cumva mentalitatea miilor de transnistrieni, programați pînă la punctual de fierbere cînd își înmormîntau apropiații, cu idea că Transnistria vor s-o tragă sub dominația românească”.

În aceeași zi, Sfatul Țării dădea declarația lui Iurie Roșca: „Poziția noastră referitoare la reîntregirea neamului romînesc rămîne neschimbată”. Tot atunci Prlamentul Romîniei declară : “Basarabia nu aparține nimănui, fiindcă a fost și este a poporului român… ” . Aici mă întreb dar Transnistria? Această regiune nu aparține nimănui, fiindcă este locuită de români? Astfel joi, pe 2 aprilie 1992, Sfatul Țării dădea declarația Ministerului Apărării Naționale a României, o declarație specială, în care se spunea : “…armata romînă nu participă și nu va participa la conflictual armat din Transnistria”. Aici apare întrebarea cum rămîne declarația Parlamentului României din 28 martie?

Sfatul Țării, 4 aprilie 1992 : “Sincronizarea emisiunilor informative ale Companiei „Ostankino” cu acțiunile separatiștilor vădește, o dată în plus, unde sunt împlîntate rădăcinile politice ale <<noilor Mesia>> comuniști”. Însă nu se arată că „noii Mesia” comuniști sunt majoritari și în Parlamentul României. Tot în acel ziar este publicat un articol-sinteză al ziaristului Dmitri Volcek de la Radio Svoboda, care lămurește destule taine. Liviu Druguș, ziarist român, pe toată perioada conflictului era capul de afiș al Prlamentului Moldovei. În Sfatul Țării el dă cîteva titluri : “GRUZIA ȘI MOLDOVA”, “RĂZBOIUL INFORMAȚIILOR”. La 9 aprilie 1992 același Druguș scie :” Puterea noastră poate fi numai în Unire”.

Pe 7 mai Izvestia publică declarațiile lui Petre Roman : „ unirea Moldovei cu România nu poate fi contestată”. În același timp Crimeea își declară independența, lucru care nu place Parlamentului de la Kiev. Tot Izvestia publică articole despre conflictul dintre conducerea Moldovei și canalul TV „Ostankino”. Ion Cebuc, pe atunci reprezentatul Moldovei la Moscova, declara corespondentului Andrei Kamorin „Teza despre românizare pe care o propagă intens „Ostankino” creează o situație foarte nervoasă în Transnistria, îi provoacă pe oameni la acte de violență”.

La 21 mai Sfatul Țării publică apelul disperat cetre poporul Moldovei făcut de Mircea Snegur “La 19 mai, ora 18.00, armata a-14 a Rusiei a ieșit din cazărmi și ocupă Transnistria”. În aceeași zi Izvestia dă un titlu pe toată pagina “Neujeli vsio-taki voina?”. Tot atunci în același ziar Victor Volodin și Svetlana Gamova scria că pe ambele maluri ale Nistrului, oamenii înarmați sunt în culmea disperării “Nimeni nu vrea să moară, și tot nimeni nu vrea să cedeze” . Aceeași ziariști scriau în numarul de 23 mai “…și acolo, și aici se povestesc istorii îngrozitoare despre violuri, oameni înpușcați pe loc în caz de nesupunere” “…pe malul drept al Nistrului, marea majoritate a luptătorilor declară, într-un glas, că ei nu vor unirea cu România și că ei nu luptă împotriva rușilor sau a ucrainenilor, ci împotriva comuniștilor care sau întărit la Tiraspol…”. Pe 26 mai așa-zisul parlament transnistrian vine cu o declarație care a fost publicată în Izvestia “Dacă polițiștii Moldovei nu părăsesc Transnistria pînă la 26 mai, atunci ei vor fi atacați fără milă”. Tot în Izvestia, la 15 iunie, Svetlana Gamova relatează “Transnistria poate primi un statut juridic special. Cei din stînga și din dreapta Nistrului s-au înteles să pună capăt razboiului ”. Titlurile din 20 iunie erau și mai poetice “În Moldova în curînd se vor elibera livezile de mine”. O altă pagină aceluiași ziar din 25 iunie cu un titlu sobru “În orașul împușcat”, unde se vorbea despre sute de civili împușcați.

În prezent Transnistria este considerată gaura neagră a Europei. La Râbnița și Tiraspol se află depozite de arme și muniții nesecurizate ale URSS.

A doua perioadă din istoria conflictului transnistrian este din anul 1993 pînă 2003.

În ianuarie 1993, în Transnistria au fost publicate proiectele documentelor Cu privire la delimitarea atribuțiilor și Cu privire la crearea confederației moldovenești. În cadrul reuniunii comisiilor Republicii Moldova și Transnistriei, partea moldovenească a respins respectivele documente. Ulterior, în martie 1993, reprezentantul plenipotențiar al președintelui Rusiei, Vla dilen Vasev, a prezentat la Chișinău și Tiraspol un pachet de documente care definea poziția Rusiei la negocierile dintre Moldova și Transnistria, iar deja în aprilie, la Tiraspol, a avut loc întîlnirea lui Mircea Snegur și Igor Smirnov, la care au fost semnate protocolul și mai multe declarații privind aprobarea rolului Federației Ruse și al OSCE în apropierea pozițiilor părților. Părțile au convenit să înceapă imediat și necondiționat procesul de negocieri,să elimine barierele în calea tuturor tipurilor de activitate vitală, să stabilească contacte reciproc avantajoase. Părțile au recunoscut că Transnistriei trebuie să i se ofere un sta tut juridic special, urmînd să-i fie delegate, treptat, atribuții statale, să fie creat un sistem de garanții reciproce, inclusiv la nivel international. Desigur, în acest segment de timp mass-media de la noi a avut în centrul atenției evenimente și procese social-politice și economice, care au avut loc pe malul stâng al Nistrului. Presa scrisă și audiovizualul au adresat criticile dure, „parții rusă” (Dumei de Stat—n.n.), care își consolidase la accea vreme poziția în procesul de negocieri în calitate trilaterală: „pacificator, mediator și garant” ; au elucidat drumul anevoios către încheierea Memorandumului cu privire la principiile normalizării relațiilor dintre Republica Moldova și Transnistria (1997) ; au avut în centrul atenției problematica privind restabilirea spațiului economic, social și juridic unic în cadrul statului comun, propus de către autoritățile moldovenești ; a explicat pe larg populației nocivitatea unui șir de proiecte de documente, propuse de liderii de pe malul stâng, care prevedeau statalitatea regiunii transnistrene și stabilirea „relațiilor statal-juridice” cu Republica Moldova ; au reflectat pe o întindere de durată linia strategia corectă și rezultativă a administrației de la Chișinău în procesul de negocieri în cadrul Summit-ului OSCE de la Istanbul, din 1999, la care Federația Rusă și-a asumat angajamentul să-și retragă complet „trupele și armamentul de pe teritoriul Republicii Moldova, până la finele anului 2002.

În luna august 1995, autoritățile transnistrene decid să elaboreze o nouă constituție, pentru ca spre sfîrșitul anului să or ganizeze un referendum pentru aprobarea acesteia. Totodată, Tiraspolul continuă cooperarea cu Duma de Stat care, în cadrul audierilor din noiembrie, recunoaște în unanimitate Transnistria drept zonă de interes strategic pentru Rusia, recomandînd președintelui Federației Ruse să analizeze problema recunoașterii Transnistriei în calitate de stat independent. O lună mai tîrziu, pe 24 decembrie 1995, a avut loc referendumul asupra aderării la CSI și asupra proiectului Constituției Transnistriei. În urma acestui referendum, regiunea a fost proclamată stat suveran și independent.

Pperioada parității în procesul de negocieri a fost marcată formal, de la instaurarea în funcție a președintelui Petru Lucinschi pe 15 ianuarie 1997. Astfel, pe 8 mai 1997, la Moscova, Petru Lucinschi și Igor Smirnov au semnat, în prezența președinților statelor garant și a reprezentantului OSCE, Memorandumul cu privire la bazele normalizării relațiilor dintre Republica Moldova și Transnistria. Potrivit documentului, Republica Moldova și Transnistria sînt părți egale în procesul de edificare a statului comun. În anul 2000, în Republica Moldova s-a declanșat însă o criză constituțională care s-a terminat cu organizarea alegerilor parlamentare anticipate. Victoria absolută i-a revenit Partidului Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM). Astfel, s-a încheiat cea de-a doua etapă a conflictului transnistrean, în urma căreia Transnistria a devenit parte egală cu Moldova la procesul de negocieri. Mai tîrziu Vladimir Voronin și Igor Smirnov au promis public că vor semna documentul supranumit Memorandumul Kozak. La ceremonia de semnare, preconizată să aibă loc la Chișinău pe 25 noiembrie 2003, urma să asiste președintele Rusiei Vladimir Putin. Dar cu cîteva ore înainte de decolarea acestuia spre Chișinău, președintele Voronin l-a informat despre refuzul său de a semna documentul. Motivul refuzului au fost presiunile din partea opoziției, care organizase mitinguri cu participarea a mii de persoane ce protestau împotriva semnării documentului elaborat în secret, precum și din partea partenerilor internaționali și a organismelor internaționale (OSCE, UE). Dacă președintele Voronin ar fi semnat Memorandumul Kozak, Republica Moldova ar fi pierdut definitiv susținerea și credibilitatea instituțiilor internaționale, a UE și SUA, și ar fi trebuit să soluționeze conflictul doar împreună cu Federația Rusă. Astfel, autoritățile moldovenești s-au pomenit în una dintre cele mai dificile crize. Ele au supărat administrația de la Kremlin prin comportamentul șovăielnic, au pus în gardă țările membre ale OSCE prin participarea la acțiuni secrete pe la “spatele Europei”, au dat apă la moara propagandei transnistrene care speculează lipsa de credibilitatea a Chișinăului și s-au pomenit cu valuri de proteste ale opoziției unite, care pînă în prezent nu putea găsi un prilej pentru acțiuni comune. Comportamentul mijloacelor de informare din Moldova pînă în anul 2000 , in esenta, a fost unul de partizanat politic. Presa scrisa si cea electronica, aproape in totalitate, a servit clasa politica. Propaganda, violenta si intoleranta in opinii au lipsit cetatenii de suportul informational necesar pentru judecata si informarea lor corecta. De asemenea sa constatat ca in Moldova denota implicatiile de informare de origine straina, mai cu seama moscovite, acestea bucurandu-se de priza mare la publicul local, vorbitor de limba rusa. In acest context oferim doar unele detalii. “In anul 1998 intreprinderea de stat Posta Moldovei a inregistrat 2170 de ziare si reviste, dintre care doar ceva mai mult de 170 au fost editate de agentii locali. Restul de 2000 de editii au constituit tipariturile de origine straina, preponderent din Rusia.” [18] În anul 1999 tirajul a trei publicații săptmânale editate în Rusia, cu subredacții la Chișinau (Komsomolsckaia pravda, Trud, Argumenti i fakti), a fost aproape echivalent cu cel a 16 publicatii saptamanale autohtone de informatie si opinie, inclusiv publicatii de partid, care atunci aveau cea mai larga circulatie. Un tablou similar se atesta si in domeniul audiovizualului in care circa o treime dintre cele peste o suta de posturi de radio si tv sunt de origine straina. La Congresul al XII-lea al Uniunii Jurnalistilor din Moldova (19 mai 2000) s-a mentionat ca pe parcursul ultimilor 4 ani au fost distribuite 30 de frecvente pentru retransmiterea pe aproape intregul teritoriu al Republicii Moldova a posturilor de radio si tv straine, inclusiv 26 – de la Moscova. Oricum, tânăra mass-media de la noi încă nu dispunea atunci de experiența necesară care i-ar fi oferit posibilitatea să evite capcanele ce i-au fost întinse de mașinăria propagandistică rusească, care la acel moment înregimentase în rândurile sale clasa politică, presa și audiovizualul din Transnistria. Entuziasmată de titlurile bine gândite ale documentelor propuse de Rusia în problema trasnistreană, mass-media de la noi mai puțin a căutat să pătrundă în esența conținutului lor, crezând în „bunele intenții” ale autorilor. Astfel, în loc să manifeste o atitudine critică față de documentele propuse, să pună în lumină scopurile uneltite de separatiștii transnistreni, asistați de către scenariștii de la Kremlin, presa mai mult timp a avut o atitudine optimistă și elogioasă față de rostul lor, inducând în eroare opinia publică și făcând un deserviciu „părților” preocupate de soluționarea conflictului.

Debutul celei de a treia perioadă privind căutărea soluțiilor pentru reglementarea conflictului înghețat din Transnistria a fost marcat de eșecul rușinos al Moscovei privind „Planului Kozak”, fapt care a pus începutul procesului de orientare a țării pe făgașul integrării europene. Întră în vigoare Planul de Acțiuni: Republica Moldova – Uniunea Europeană ( 2005). Are loc„Revoluția oranj” din Ucraina, care a schimbat definitiv orientarea geostrategică a acestei țări. La Summit-ul țărilor membre GUAM ( Georgia, Ucraina, Armenia și Moldova) de la Chișinău, președintele Ucrainei, V. Iușcenko a propus un nou plan de reglementare a problemei transnistrene, cunoscut sub denumirea „Planul Iușcenko”, care presupunea soluționarea treptată a problemei prin organizarea în regiunea de est a Moldovei a alegerilor generale monitorizate strict de către UE, OSCE, Rusia, Ucraina și SUA și negocierea statutului regiunii de est cu reprezentanții malului stâng. Planul mai condiționa înlocuirea „misiunii de menținere a păcii” existente cu un mecanism similar internațional .

Urmând principiile „Planului Iușcenko” Parlamentul Republicii Moldova, la 10 iunie 2005, a adoptat două Declarații cu privire la demilitarizarea și democratizarea regiunii transnistrene (tezele de demilitarizare și democratizare a malului stâng al Nistrului au fost preluate din cunoscuta strategiei a celor trei „D”: soluționarea problemei prin demilitarizarea, decriminalizarea și democratizarea regiunii, propusă de către societatea civilă moldovenească și susținută de mass-media), iar la 22 iulie, același an, Legea cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităților din stânga Nistrului (Transnistria).

Un moment deosebit de important în procesul de soluționare a conflictului a fost aderarea, în septembrie 2005, la negocieri în calitate de observatori a SUA și a UE, ce a dus la transformarea formatului din pentagonal în formatul cinci plus doi (5+2). La acea vreme, acest fapt insufla anumit optimism în privința perspectivelor soluționării problemei din estul Moldovei. Inițial, mass-media reflecta plenar negocierile în formatul 5+2, dar cu timpul subiectul a fost redus doar la știri modeste și sporadice. În opinia noastră, jurnaliștii au avut un comportament modest și în legătură cu motivarea necesității relansării negocierilor, care au fost întrerupte în anii 2005 și în 2007. De atunci, întrunirile poartă caracter informal, chiar dacă pe parcurs au fost făcute încercări ca „părțile” să revină la masa negocierilor.

La finele anului 2007 și în 2008 președintele țării, V. Voronin, înaintează mai multe inițiative și insistă asupra procesului de consolidare a măsurilor de încredere și securitate între ambele malului ale Nistrului. Se întreprind încercări, prin intermediul grupurilor de lucru, de a elabora în comun cu partenerii străini, preponderent occidentali, anumite proiecte cu destinație specială pentru populația din estul Moldovei în domeniile : umanitar, social, economic etc.

Dar aceste inițiative ale puterii de la Chișinău, chiar dacă au fost mediatizate pe larg în ziare și de posturile de radio și tv, nu prea îi înteresau pe separatiști. Acestora și susținătorilor lor de la Kremlin, nu le sunt pe plac succesele ce au fost obținute din 2009 până la finele anului trecut, 2014, de Alianța pentru Integrare Europeană, succese, care s-au soldat cu semnarea la Vilnius, în 2013, și parafarea la Bruxelles, în 2014, a Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană. Semnarea acestui act istoric pentru soarta țării , în opinia noastră încheie cea de a treia etapă a evoluției deferendului transnistrean.

De aici încolo începe cea de a patra etapă , care propulsează conflictul trasnistrean, de rând cu războiul din estul Ucrainei , pe o nouă orbită geopolitică, actorul principal fiind în ambele conflicte Federația Rusă, care încearcă să redevină o supraputere în Europa, considerând în acest interes geostrategic al său că scopul scuză mijloacele. Dar despre faptul cum au fost percepute și reflectate aceste fenomene de ordin geopolitic din regiune de către mass-media de la noi, cu o altă ocazie.

După alegerile din aprilie-iulie 2010 la conducerea Republicii Moldova a venit Alianța pentru Integrare Europeană. Numirea unui Viceprim-ministru pentru probleme de Reintegrare în persoana lui Victor Osipov a constituit și o schimbare de abordare a autorităților de la Chișinău față de reglementarea transnistreană. Renunțând la politica de confruntare și mergând pe cea a exemplului propriu de deschidere și transparență, Chișinăul a obținut o serie de succese într-un termen destul de scurt, printre care:

Întâlniri regulate între reprezentanții politici din partea Chișinăului si Tiraspolului

Hotărârile de Guvern menite să faciliteze activitatea agenților economici din regiunea transnistreană

Un dialog deschis cu partenerii de negocieri – unul din elementele importante pentru reglementarea transnistreană îl constituie transparența și deschiderea Republicii Moldova în discuțiile cu partenerii externi.

Apariția chestiunii transnistrene pe agenda internațională

Apariția problemei transnistrene pe agenda marilor cancelarii

Rundele de negocieri, RM-UE, in baza carora este conceput Acordul de Asociere, au luat sfarsit dupa parafarea lui la 29 noiembrie 2013 în cadrul celui de-al 3-lea Summit al Parteneriatului Estic de la Vilnius. În același timp Ucraina nu a reușit să înregistreze un succes în privința semnării Acordului de Asociere, deși acesta ar fi trebuit să fie momentul principal al reuniunii la vârf. Ex-Președintele ucrainean Viktor Ianukovici declara, că nu poate să sacrifice comerțul cu Rusia (țară care se opune încheierii acestui acord) de dragul legăturii cu Uniunea Europeană. Astfel Ianukovici a înghețat planurile de semnare a Acordului de Asociere și liber-schimb fapt care a determinat începutul protestelor pro-europene numite  EuroMaidan care au inceput în noaptea de 21 noiembrie 2013. În februarie 2014 se declanșează criza din Crimeea: grupuri rusofone se opun noilor schimbări politice de la Kiev și doresc alipirea Crimeei de Rusia, cee ace sa și întîmplat. A urmat demiterea lui Viktor Ianucovici și alegerea unui nou președinte din alegerile anticipate, Petro Poroșenco. Cursul European al Ucrainei a devenit cel mai important obiectiv astfel la 27 iunie 2014, la Bruxelles, iderii Uniunii Europene, și Moldova alaturi de Georgia, au semnat Acordul de Asociere la Uniunea Europeană.  iar Ucraina a semnat partea economică a Acordului de Asociere. Aceasta a generat un război nedeclarat la granițele Ucrainei cu Rusia care continuie și astăzi. Războiul din Ucraina a scos în evidență un lucru foarte important – adevărul despre locul și rolul rezervat de Moscova Transnistriei în eventuale evenimente din această parte a Europei. Dacă pînă în prezent mulți considerau că, chiar dacă se vorbește despre internaționalizarea problemei transnistrene, aceasta este totuși una a Republicii Moldova, acum, cînd avem situația din Ucraina, nu cred că mai există cineva care să nu conștientizeze la justa valoare pericolul pe care-l reprezintă această regiune separatistă și care se află în afara cîmpului constituțional al Republicii Moldova.

Nu este un secret că, în toți acești ani, cu excepția perioadei în care Ucraina a fost condusă de președintele Victor Iușcenko, ucrainenii au avut o poziție ușor ezitantă în raport cu Transnistria. Da, oficial Kievul tot timpul a recunoscut Transnistria ca parte a Republicii Moldova, a lansat chiar și unele inițiative de soluționare a acestei probleme și a susținut mai multe măsuri importante menite să facă regulă pe segmentul de frontieră moldo-ucraineană ce revine regiunii transnistrene. Cu alte cuvinte, în prezent a devenit clar că ani de-a rîndul Transnistria a fost pregătită de Moscova nu doar ca un factor destabilizator, ca un mecanism de presiune asupra Chișinăului, ci și ca un eventual instrument de extindere a influenței sale în această parte a Europei. Crearea Novorusiei este importantă pentru Moscova nu doar din punctul de vedere că i-ar permite să exercite presiuni permanente asupra Ucrainei și Republicii Moldova, menținîndu-le în sfera intereselor sale, ci ar fi și un puternic instrument de influență și presiune asupra NATO și UE, în imediata vecinătate a cărora ar fi amplasat acest eventual nou stat.

Dat fiind cele spuse mai sus, e logic să presupunem că, în lumina evenimentelor din Ucraina, Transnistria a devenit una din prioritățile UE, NATO și OSCE în Europa. Și, la sigur, după ce situația din Ucraina își va găsi o soluționare oarecare, toate eforturile structurilor menționate mai sus se vor concentra pe Transnistria. Aceasta, desigur, dacă nu va fi creată Novorusia. În acest caz, subiectul Transnistriei va fi abordat la pachet cu marea problemă pe care o va presupune noul stat pro-moscovit, amplasat chiar în coastele UE și NATO.

Bibliografie

Dicționar explicativ român, 2012.

Revista geopolitica nr 16, Spatiul ex-sovietic. Provocari și incertitudini.

Elena, Prohnițchi, Viitorul European al Republicii Moldova. Problema transnistreană și interesele Rusiei, pag. 9.

Martin, McCauley, Bandiți, Gangsteri și Mafie Rusia, Statele Baltice și CSI, după anul 1992 pag. 398.

Nicu, Popescu , Politica externa a Uniunii Europene și conflictele din spațiul ex-sovietic pag. 9.

Dumitru Minzarari, Politica externă a Federației Ruse ca obstacol al dezvoltării democratice în spațiul post-sovietic, nr.5, pag.15.

Ira, Rurac, Separatismul și impactul lui asupra procesului de edificare și statalitate a Republicii Moldova, pag. 9.

Florin, Rotaru, Românitatea Transnistriană, pag. 310.

O istorie a regiunii transnistriene din cele mai vechi timpuri pâna în prezent, Civitas 2017, pag. 358.

Oleg, Serebrian, Politosfera, Conflictul transnistrean: geopolitică și geoistorie, Editura Cartier 2001

Revista geopolitica Anul III, nr. 16 – 17 (1 / 2006), pag. 91.

Oazu, Nantoi, Conflictul transnistrean, 2012, pag 3.

Dobrescu, Paul ; Geopolitica, București 2003, pag.25.

Budeanu, Gheorghe, Situația presei din Transnistria, Contrafort › 7-9 (117-119), iulie-septembrie

Bîrsan, Victor; Masacrul inocenților. Războiul din Moldova, 1 martie-29 iulie 1992, București 1993, pag. 48.

Mass-media in Republica Moldova, 1998, septembrie, pag. 31.

Ursu, Valentina, Rîul de sînge, pag.

Revista Contrafort, nr. 7-9, 2004.

Supliment “pulsul geostrategic” nr 21, 2008 Rolul Rusiei în spațiul ex sovietic.

Igor, Cașu, Republica Moldova de la perestroikă la independență.

Vlad, Grecu, O viziune a focarului de la Dubăsari.

Maxim, Kuzovlev, Motivele “înghețării” diferendului transnistrean.

Viorel, Cibotaru, Securitatea regională și procesul de soluționare a conflictelor înghețate.

Dan, Nicu, Transnistrizarea Ucrainei.

Andrei SAFONOV, Presa în Transnistria.

Gheorghe Budeanu, Transnistria în flăcări, Ed. Universitas, Chișinău, 1993.

Vladimir Țesliuk, Spațiul informational din Transnistria.

Simpozion “Contrafort” – Gheorghe Budeanu : Situația presei din Transnistria.

CJI, Raport asupra situației presei în Republica Moldova în anul 2011.

CJI, Jurnaliștii din regiunea transnistreană nu se mai tem să scrie și să spună ce gândesc;

Promolex, Studiu Piața mediatică și accesul la mass-media în stînga Nistrului.

George, Bălan, studiu de caz -Locul Procesului de Consolidare a Încrederiiîn Politica de Soluționare a Conflictuluidin Raioanele de Est ale Republicii Moldova.

Gheorghe E. Cojocaru, Separatismul în slujba Imperiului, Ed. Civitas, Chișinău, 2000.

Dobrescu, Paul, Geopolitica, București 2003.

Manolache, Constantin, Criza geopolitica din Ucraina/ În revista Polis, V.II nr. 2 (4), 2014 .

Nicholas, Dima, Basarabia și Bucovina în jocul geopolitic al Rusiei.

Oleg, Serebrian, Conflict transnistrian geopolitică și geoeistorie, în Contrafort, an. IV, nr. 1 (51) ianuarie 1999.

Bibliografie

Dicționar explicativ român, 2012.

Revista geopolitica nr 16, Spatiul ex-sovietic. Provocari și incertitudini.

Elena, Prohnițchi, Viitorul European al Republicii Moldova. Problema transnistreană și interesele Rusiei, pag. 9.

Martin, McCauley, Bandiți, Gangsteri și Mafie Rusia, Statele Baltice și CSI, după anul 1992 pag. 398.

Nicu, Popescu , Politica externa a Uniunii Europene și conflictele din spațiul ex-sovietic pag. 9.

Dumitru Minzarari, Politica externă a Federației Ruse ca obstacol al dezvoltării democratice în spațiul post-sovietic, nr.5, pag.15.

Ira, Rurac, Separatismul și impactul lui asupra procesului de edificare și statalitate a Republicii Moldova, pag. 9.

Florin, Rotaru, Românitatea Transnistriană, pag. 310.

O istorie a regiunii transnistriene din cele mai vechi timpuri pâna în prezent, Civitas 2017, pag. 358.

Oleg, Serebrian, Politosfera, Conflictul transnistrean: geopolitică și geoistorie, Editura Cartier 2001

Revista geopolitica Anul III, nr. 16 – 17 (1 / 2006), pag. 91.

Oazu, Nantoi, Conflictul transnistrean, 2012, pag 3.

Dobrescu, Paul ; Geopolitica, București 2003, pag.25.

Budeanu, Gheorghe, Situația presei din Transnistria, Contrafort › 7-9 (117-119), iulie-septembrie

Bîrsan, Victor; Masacrul inocenților. Războiul din Moldova, 1 martie-29 iulie 1992, București 1993, pag. 48.

Mass-media in Republica Moldova, 1998, septembrie, pag. 31.

Ursu, Valentina, Rîul de sînge, pag.

Revista Contrafort, nr. 7-9, 2004.

Supliment “pulsul geostrategic” nr 21, 2008 Rolul Rusiei în spațiul ex sovietic.

Igor, Cașu, Republica Moldova de la perestroikă la independență.

Vlad, Grecu, O viziune a focarului de la Dubăsari.

Maxim, Kuzovlev, Motivele “înghețării” diferendului transnistrean.

Viorel, Cibotaru, Securitatea regională și procesul de soluționare a conflictelor înghețate.

Dan, Nicu, Transnistrizarea Ucrainei.

Andrei SAFONOV, Presa în Transnistria.

Gheorghe Budeanu, Transnistria în flăcări, Ed. Universitas, Chișinău, 1993.

Vladimir Țesliuk, Spațiul informational din Transnistria.

Simpozion “Contrafort” – Gheorghe Budeanu : Situația presei din Transnistria.

CJI, Raport asupra situației presei în Republica Moldova în anul 2011.

CJI, Jurnaliștii din regiunea transnistreană nu se mai tem să scrie și să spună ce gândesc;

Promolex, Studiu Piața mediatică și accesul la mass-media în stînga Nistrului.

George, Bălan, studiu de caz -Locul Procesului de Consolidare a Încrederiiîn Politica de Soluționare a Conflictuluidin Raioanele de Est ale Republicii Moldova.

Gheorghe E. Cojocaru, Separatismul în slujba Imperiului, Ed. Civitas, Chișinău, 2000.

Dobrescu, Paul, Geopolitica, București 2003.

Manolache, Constantin, Criza geopolitica din Ucraina/ În revista Polis, V.II nr. 2 (4), 2014 .

Nicholas, Dima, Basarabia și Bucovina în jocul geopolitic al Rusiei.

Oleg, Serebrian, Conflict transnistrian geopolitică și geoeistorie, în Contrafort, an. IV, nr. 1 (51) ianuarie 1999.